MALPRAXISUL MEDICAL

1. Natura juridică şi conținutul raportului medic-pacient

Malpraxisul medical este definit de către art. 642 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătații ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului
medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale,
sanitare și farmaceutice.

Eroarea profesionala include, potrivit art. 642 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătații, neglijența, imprudența, cunoștinte medicale insuficiente în
exercitarea profesiunii.

Răspunderea civilă a personalului medical este atrasă și de nerespectarea de către

personalul medical a reglementărilor legale referitoare la confidențialitate, consimțământ
informat, obligativitatea acordării asistenței medicale, depășirea limitelor competențelor
medicale cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical care are
competența necesară.

Sfera malpraxisului include atat eroarea medicala legata de actul stiintific medical, dar
si greseala medicala legata de etica si deontologia profesiei de medic.

Continutul raportului juridic medical reprezintă totalitatea drepturilor (subiective) şi

obligaţiilor (corelative) pe care le dobândesc, respectiv de care sunt ţinute părţile raportului juridic
de drept medical, în limitele normelor juridice de drept medical interne, comunitare şi
internaţionale.

Drepturile pacientului:

• Dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate;

• Dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare;

• Dreptul la informaţia medicală;

• Dreptul de a-şi exprima consimţământul privind intervenţia medicală;

• Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi la viaţa privată;

• Dreptul de decizie în domeniul reproducerii;

• Dreptul la tratament si ingrijiri medicale.

1
 Obligatiile pacientului:

• Obligaţia de a informa corect personalul medical cu privire la boala sa;

• Obligaţia de a informa personalul medical cu privire la orice schimbare intervenită in legătură

cu boala de care este tratat;

• Obligaţia de a respecta recomandările curative profilactice medicale;

• Obligaţia de a respecta reglementările, ordinele interioare in conformitate cu care se desfăşoară

asistenţa medicală in instituţia furnizorului de servicii medcale căreia i s-a adresat;

• Obligaţia de a respecta demnitatea personalului medical;

• Obligaţia de a plăti contribuţia către fondul de asigurari de sanatate sau contravaloarea

serviciilor medicale;

• Obligaţia de a dovedi că a achitat contribuţia către fondul de asigurări de sănăatate sau

contravaloarea serviciilor medicale.

Drepturile personalului medical:

• Dreptul de a exercita independent şi liber profesia;

• Dreptul de decizie asupra hotărarilor cu caracter medical;

• Dreptul de a refuza un pacient in limitele legii;

• Dreptul la demnitate;

• Dreptul de a i se plăti contravaloarea serviciilor medicale.

Obligaţiile personalului medical:

Obligaţii corelative drepturilor pacientului:

• de a realiza o asistenţă medicală curativ-profilactica de calitate, fără discriminare, care să

contribuie la menţinerea stării de sănătate şi la prelungirea speranţei de viaţă a pacienţilor;

• de a informa pacientul asupra posibilităţilor terapeutice cât si asupra stării reale de

sanatate/boala astfel încât acesta sa-şi poata exprima consimtamântul autonom informat;

• de a fi la curent cu progresele medicale în domeniul său de activitate, în vederea realizării unei

asistenţe medicale optime;

• de a nu refuza urgenţele medico-chirurgicale care, netratate în timp util si competent, pot

provoca consecinţe imposibil de remediat ulterior sau moartea pacientului;

• de a păstra secretul profesional;

• de a respecta demnitatea pacientului.

2
 Principala obligație reținută în sarcina medicului este obligația de îngrijire – adică de a
acorda îngrijiri atente, conştiincioase şi conforme cu datele actuale ale ştiinței. Legea poate impune
repararea de plin drept a daunelor cauzate prin activitatea medicală.

Alături de obligația de îngrijire este tratată şi obligația de securitate care impune asigurarea
integrității corporale şi a sănătății pacientului în cursul actului medical. Această obligație se referă
la folosirea corectă a tehnicii medicale, la supravegherea bolnavului în cursul efectuării actului
medical, sau la contractarea unor infecții în cursul spitalizării sau a efectuarii actului medical,
urmare a condițiilor precare de igienă (infecții nozocomiale).

Potrivit art. 644 alin. 1 lit. a din Legea nr 95/2006 unitățile sanitare publice sau private, în
calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru
prejudiciile produse în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția
cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție. În afara
cauzei străine exoneratoare existența infecției nosocomiale prezumă indiscutabil culpa unităților
sanitare.

Conform art. 646 din Legea nr. 95/2006 – unitățile sanitare răspund pentru prejudiciile
produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament, generate în mod direct sau
indirect de viciile ascunse ale echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor
medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanție.

Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum

şi la modul de a le utiliza. Pacientul corect informat poate să accepte sau să refuze serviciul
medical. Dreptul la informare al pacientului are două componente esențiale:

- dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile (publicitatea

serviciilor de sănătate)
- dreptul de a fi informat, după ce a apelat la un furnizor de servicii medicale, cu privire
la propria stare de sănătate.

Obligația de confidențialitate a medicului presupune respectarea secretului profesional

din partea medicului şi a celuilalt personal medical. 1 Respectarea dreptului la confidentialitate
derivă, în primul rând din necesitatea respectării autonomiei persoanei.

Potrivit art. 652 alin 1 din Legea nr. 95/2006 „Medicul are obligația de a acorda
asistență medicală sau îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă a acceptat-o în prealabil ca
pacient.” Aceste dispoziții constituie fundamentul acordului medical, a convenției care se naşte
între medic şi pacient.

Acordul medical (contractul dintre medic şi pacient) reprezintă acordul de voință între
pacient şi un furnizor de servicii medicale (medic sau unitate sanitară), realizat în scopul
prevenirii îmbolnăvirii, a depistării precoce a bolii şi a păstrării sănătății, precum şi în scopul,
diagnosticării bolii deja instalate, a stabilirii şi aplicării tratamentului necesar vindecării bolii,
prevenirii complicațiilor acesteia, recuperării şi ameliorării stării de sănătate. Acordul medical
este un act juridic sinalagmatic (părțile se obligă reciproc una către alta), consensual (simplul
acord de voință al părților e necesar şi suficient pentru încheierea sa valabilă), oneros (medicul
1
A.B. Trif, V. Astărăstoaie – Responsabilitatea juridică medicală în România, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 293.
3
 în schimbul îngrijirilor acordate pacientului primeşte un onorariu, fiind indemnizat direct de
către pacient sau urmare a contractului încheiat cu casa de asigurări, din fondul unic de
asigurări sociale de sănătate), intuitu personae (pacientul va solicita un serviciu medical, în
considerarea calităților şi prestigiului profesional de care se bucură medicul sau unitatea
sanitară aleasă), de regulă inter vivos (între vii) şi cu executare succesivă.

Potrivit art. 5 lit. j Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale şi a protecției
persoanelor cu tulburări psihice, prin consimțământ se înțelege acordul persoanei cu privire la
procedurile de internare, diagnostic şi tratament, care trebuie să fie liber de orice constrângere
şi precedat de o informare completă, într-un limbaj accesibil, din care să rezulte avantajele,
dezavantajele şi alternativele procedurilor respective.

Potrivit art 649 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 „Pentru a fi supus la metode de prevenție,
diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic,
medic dentist, asistent medical/moașă, … , pacientului i se solicita acordul scris.”

Art 18 din Legea nr. 46/2003 prevede consimțământul pacientului ca fiind obligatoriu
pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul sau, în
vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.

Art . 13 din Legea nr. 46/2003 susține că: „Pacientul are dreptul să refuze sau să
oprească o intervenție medicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecințele
refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.”. Art. 653 alin 1 din Legea
nr 95/2006 ne spune că: Atunci cand medicul, medicul dentist, asistentul medical/moașa au
acceptat pacientul, relatia poate fi intrerupta:

a) odata cu vindecarea bolii;

b) de catre pacient;

c) de catre medic, in urmatoarele situatii: (i) atunci cand pacientul este trimis altui medic,
furnizand toate datele medicale obtinute, care justifica asistenta altui medic cu competente sporite;
(ii) pacientul manifesta o atitudine ostila si/sau ireverentioasa fata de medic.

2. Răspunderea civilă medicală

În literatura de specialitate s-au conturat atât opinii potrivit cărora răspunderea civilă
medicală este o răspundere civila contractuală, sau delictuala după caz 2, cât şi opinii potrivit
cărora răspunderea civilă medicală este intodeauna o răspundere civilă delictuală.3

2
Ş. Beligradeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităților sanitare, în Dreptul nr. 3/1990, p. 6, I. F. Popa,
Răspunderea civilă medicală, în Dreptul nr. 1/2003, p. 54.
3
I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970.
4
 Răspunderea contractuală, ca formă a răspunderii medicale, operează doar în două cazuri,
respectiv în raporturile dintre pacient şi unitatea medicală privată şi în raporturile dintre pacient şi
medicul care exercită individual profesia.4

Opiniile potrivit cărora raspunderea civilă medicală este intodeauna o raspundere

delictuală pornesc de la ideea că “viaţa, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face
obiectul unei convenţii şi dacă totuşi s-ar incheia asemenea acte juridice, acestea trebuiesc socotite
nule pe temeiul art.963 C.civil, potrivit căruia contractele nu pot avea ca obiect lucruri care nu sunt
in circuitul civil”.5

Articolul 642 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea civilă a personalului
medical, răspundere directă subiectivă, bazată pe culpa personalului medical iar articolul 644 din
Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea unităților sanitare care „răspund civil, potrivit
dreptului comun” pentru prejudiciile produse in activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament,
în situația în care acestea sunt consecința: a) infecțiilor nosocomiale; b) defectelor cunoscute ale
aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate; c) folosirii materialelor, dispozitivelor
şi substanțelor sanitare, după expirarea perioadei de garanție sau a termenului de valabilitate a
acestora; d) acceptării de echipamente si dispozitive medicale, de la furnizori, fără asigurarea
prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori
fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.

Răspunderea civilă medicală subiectivă se bazează pe greşeala medicului, săvârşită cu

ocazia prestării actului medical, greşeală care a cauzat pacientului un prejudiciu. Proba greşelii, a
prejudiciului şi a raportului de cauzalitate sunt în sarcina victimei. Premisele răspunderii
medicale subiective corespund cu cele ale răspunderii civile în general: prejudiciu, faptă ilicită,
vinovăție şi raport de cauzalitate.

Dacă obligația medicului de a trata pacientul este una de mijloace (de diligență, de
prudență), rezultă că medicul – fără a garanta obținerea rezultatului (vindecarea bolii), îşi asumă
obligația de a avea conduita necesară şi de a aplica remediile medicale cele mai indicate în vederea
însănătoşirii pacientului. Răspunderea medicului se bazează pe greşeală şi nu pe garanția vindecării
bolii.6

Culpa medicală a fost definită ca nerespectarea regulilor de conduită privind exercitarea

profesiei medicale, prin nepricepere sau abateri de la regulile îndeobşte recomandate şi recunoscute
în practicarea acestei profesii, provenite din neglijență, nepăsare sau nerespectarea unor metode şi
procedee specifice.7

Legea nr. 95/2006 (art. 642 alin. 1 lit. a) defineşte personalul medical ca fiind reprezentat
de medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale.
Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijența,

4
F. Popa, op. cit., p. 56.
5
I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 399.
6
G.C.Curcă – Reglementarea malpraxisului medical într-un cadru coerent este o necesitate în domeniul sanitar, în
Revista Română de Bioetică, vol. 3, nr. 4, octombrie – decembrie 2005, p. 99 – potrivit autorului, în sistemul nostru
juridic, ca de altfel în majoritatea sistemelor juridice, responsabilitatea medicală este bazată pe greşeală (fault –
system), astfel că victima trebuie să „caute greşeala” şi să facă proba ei.
7
A.T.Moldovan – op.cit., pag. 380.
5
imprudența sau cunoştințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii (lipsa de pregătire), prin
acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.8

Răspunderea medicală obiectivă este consecința existenței riscurilor terapeutice. Riscul

terapeutic intervine în timpul unui act medical antrenând pentru individ consecințe dramatice, pe
care starea sa de sănătate inițială nu permitea să se întrevadă. Riscul terapeutic poate fi definit ca
partea de nesiguranță inerentă oricărei intervenții chirurgicale sau oricărui act medical, chiar cel
mai bine realizat, reacțiile imprevizibile ale pacientului sau circumstanțele imparabile care nu pun
în cauză tehnica sau competența celor care îngrijesc.

Răspunderea medicală obiectivă este angajată în cazul în cazul produselor medicale cu

defecte (răspunderea pentru viciile sau comportamentul dispozitivelor medicale), în cazul
infecțiilor nosocomiale, în cazul infectării cu sânge sau produse din sânge, în cazul vaccinărilor
obligatorii precum şi în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane (angajat al unității sanitare sau
subcontract).

Legea nr. 95/2006 prin articolelele 644 alin. 1 lit. a, 646 şi 647 consacră răspunderea fără
greşeală pentru infecțiile nosocomiale şi respectiv răspunderea pentru viciile ascunse ale
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase şi materialelor sanitare
aflate în perioada de garanție sau valabilitate. De asemena, art. 26 din Legea nr. 282/2005 privind
organizarea activității de transfuzie sanguină, donarea de sânge şi componente sanguine de origine
umană, precum şi asigurarea calității şi securității sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice 9
reglementează răspunderea fără greşeală a unităților sanitare în cazul contaminării pacineților ca
urmare a transfuziilor de sânge efectuate.

În cazul vaccinărilor obligatorii răspunderea va fi angajată pe temei obiectiv, în lipsa oricărei

culpe. Legea poate impune repararea de plin drept a daunelor cauzate prin activitatea medicală.
Potrivit art. 1 alin.1 din Legea nr. 649/2001 medicii de familie au obligația vaccinării corecte,
adică a obținerii unui rezultat. Legiuitorul român a înțeles să excludă ca regulă răspunderea
obiectivă, din sarcina personalului medical, care va răspunde în temeiul culpei proprii, cazurile de
răspundere obiectivă expres reglementate fiind în sarcina unităților sanitare (art. 643 alin. 1 lit. a
Legea nr 95/2006).10

3. Particularitățile răspunderii civile medicale

Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii civile medicale constă în rezultatul negativ

suferit de pacient, în calitate de utilizator de servicii medicale, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de
persoana fizică sau juridică prestatoare de servicii medicale. În cazul răspunderii civile medicale,

8
A. Roddley Holder – op. cit., pag. 155.
9
Publicată în Monitorul Oficial nr 915 din 13 octombrie 2005.
10
Potrivit art 643 al 2 lit a din Legea nr. 95/2006 personalul medical nu este răspunzător pentru daunele produse în
exercitarea profesiei când acestea se datorează efectelor adverse, complicațiilor şi riscurilor în general acceptate ale
metodelor de investigație şi tratament.
6
ca şi in cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unui drept
subiectiv sau a lezării unui interes apropiat în conţinut de un adevărat drept subiectiv. 11

Prejudiciul rezultat in urma actului medical defectuos poate fi:

 patrimonial, determinat şi imediat evaluabil, constând, de exemplu, în cheltuieli medicale

necesare refacerii stării de sănătate, pierderea venitului curent, pierderea veniturilor viitoare,
cheltuieli necesare recuperării capacităţii de muncă, compensării capacităţii de muncă etc.

 moral, fără conţinut economic, care constă în vătămarea adusă integrităţii corporale şi
sănătăţii. Prejudiciile morale sunt:

1. prejudicii corporale grupate astfel: prejudicii constând în dureri fizice sau psihice (pretium
doloris), prejudicii estetice( pretium pulchritudinis), prejudicii de agrement, pierderea
speranţei de viată, prejudiciu indirect (pretium affectionis), sensibilitatea fizică şi psihică,
sentimentele de afecţiune şi de dragoste;

2. prejudicii cauzate personalităţii umane rezultate din atingerea drepturilor referitoare la

demnitate şi onoare, prestigiul profesional, drepturile referitoare la secretul vieţii private la
confidenţialitate etc.12

De regulă prejudiciul, ca element al răspunderii civile medicale, este de natură morală. De

aceea repararea prejudiciului are caracter compensatoriu iar la stabilirea cuantumului
prejudiciului se va avea în vedere criteriul gravităţii prejudiciului moral precum şi criteriul
echităţii. Prejudiciul este, aşadar, nu numai condiţia răspunderii civile medicale dar şi măsura
acestei răspunderi.

Specific actului medical este implicația, în aproape toate situațiile a unui factor aleatoriu,
respectiv a posibilității intervenirii unui eveniment obiectiv (fără legătură cu comportamentul
profesional al medicului) care ar putea agrava starea pacientului, independent de corectitudinea
manoperelor medicale efectuate. În măsura în care acest factor nu a putut fi prevăzut şi înlăturat,
prin raportare la nivelul cunoaşterii medicale de la momentul exercitării actului medical, culpa
medicului va fi înlăturată, iar victima va suporta consecințele prejudiciabile. Este ceea ce în
jurisprudența franceză a fost denumit riscul accidental terapeutic (alea terapeutic), inerent actului
medical şi care nu poate fi controlat.13

A. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie

Art. 644 alin. (1) Legea nr. 95/2006 prevede că unităţile sanitare publice şi private, în
calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru

11
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX a revizuită şi adăugită, Editura
Hamangiu 2008, p. 146-147.
12
G. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura ALL Beck 2002, p. 25-26.
13
CA Paris, 4 martie 2005.
7
prejudiciile cauzate în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, atunci când acestea sunt
consecinţa:

a) infecţiilor nosocomiale, adică infecţii contractate în unitatea furnizoare de servicii medicale; o

astfel de infecţie este urmarea neîndeplinirii obligaţiei de securitate faţă de pacientul în cauză,
obligaţie care este considerată de rezultat. Răspunderea nu se va angaja atunci când se dovedeşte
că la originea infecţiei se află o cauză externă care nu a putut fi controlată (fapta unui terţ, fapta
victimei sau forţa majoră);

b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fară să
fi fost reparate. Unitatea sanitară are obligaţia de a folosi numai dispozitive şi aparatură medicală
care sunt sigure;

c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi

sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora;

d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe

medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fară asigurarea prevăzută de lege; subcontractării
de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fară asigurare de răspundere civilă în domeniul
medical.

Unităţile sanitare publice şi private mai răspund în regim de răspundere pentru fapta proprie
şi atunci când prejudiciile sunt cauzate pacienţilor prin nerespectarea reglementărilor interne ale
unităţii respective (art. 645 Legea nr. 95/2006).

B. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pacienţilor prin fapta altuia

Această răspundere este alcătuită din răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta
prepuşilor furnizorului de servicii sanitare în condiţiile prevăzute de art. 1373 C. civ. şi
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de persoanele cărora furnizorul de servicii medicale le-a
încredinţat voluntar executarea obligaţiilor sale faţă de pacienţi, cum sunt: subcontractanţii ori
asociaţii la anumite activităti medicale (art. 1519 C. civ. coroborat cu prevederea art. 647 din
Legea nr. 95/2006)".

C. Răspunderea pentru defectele echipamentelor şi dispozitivelor medicale,

substanţelor medicamentoase şi materialelor sanitare

Art. 646 din Legea nr. 95/2006 prevede că unităţile sanitare publice şi private,
furnizoare de servicii medicale, şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe
medicamentoase şi materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile cauzate
pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, de viciile ascunse sau defectele
acestora. Avem în vedere dispoziţiile privind garanţia contra viciilor bunului vândut şi pentru buna
lui funcţionare (art. 1707-1718 C. civ.) şi, bineînţeles, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea
producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, la care facem trimitere. Desigur
că în materie mai sunt incidente şi unele reglementări specifice, cum este Hotărârea de Guvern
nr. 54/2009 privind condiţiile introducerii pe piaţă a dispozitivelor medicale.

Față de natura liberală a profesiei, care conferă medicului independență în ce priveşte luarea
deciziilor cu caracter medical (în acordarea serviciului medical) nu va exista raport de prepuşenie
8
(de subordonare) între medicul angajat şi unitatea sanitară angajatoare. Prin intrarea în vigoare a
Legii nr. 95/2006 s-a clarificat sfera dependenței funcționale a presupusului – personal medical
față de comitentul – unitate sanitară. Dispozițiile art. 375 alin. 3 stabilesc că „ în legatură cu
exercitarea profesiei şi în limita competențelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri
privind prescripția şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere ... dreptul medicului
de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului”.
Acest text conferă medicului independență profesională.

În cazul obligațiilor profesionale, datorită independeței medicului în luarea deciziilor cu

caracter medical, nu există raport de prepuşenie în vreme ce în cazul obligațiilor administrative
medicul este prepusul spitalului, existând o prerogativă de îndrumare şi control din partea unității
comitente. În cazul obligațiilor profesionale – va fi angajată răspunderea specială potrivit art. 168
alin. 214 şi art. 64415 din Legea nr. 95/200616 în vreme ce în cazul obligațiilor administrative va
fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului potrivit art. 645 din Legea nr.
95/2006 - în acele situații în care este pusă în discuție îndeplinirea sau neîndeplinirea unor
îndatoriri de serviciu, care deşi nu sunt străine acordării asistenței medicale, sunt stabilite prin
regulamante sanitare, independent de natura prestațiilor medicale acordate pacienților.17

Protecția personalului medical, în situația cauzării unor prejudicii pacienților, prin

exercitarea actului medical defectuos, se realizează prin intermediul asigurării de răspundere civilă
profesională, care potrivit art. 384 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 este obligatorie.

Prin instituirea unui sistem obligatoriu de asigurări de răspundere civilă profesională

personalul medical va fi protejat de posibilele procese intentate de pacienți pentru actele de
malpraxis săvârşite. Acordarea asistenței medicale este un serviciu acordat de personal uman, care
în mod inevitabil este supus greşelii. Alături de protecția în fața unor pierderi materiale – urmare a
acoperirii prejudiciilor cauzate, aceste riscuri fiind preluate de angajatorul de răspundere civilă,
personalul medical va beneficia şi de confortul psihic dat de evitarea unor posibile procese. Nu în
ultimul rând se evită, prin instituirea unei proceduri confidențiale de stabilire a cazurilor de
malpraxis, posibile prejudicii de imagine ale profesioniştilor medicali, care în acest fel îşi vor
proteja propria imagine.

În ce priveşte protecția pacienților, prin instituirea sistemului asigurărilțor obligatorii pentru

culpă profesională, asiguratorul preia riscul cauzării unor prejudicii de către personalul medical. În
acest fel pacientul se va putea adresa şi împotriva asiguratorului pentru acoperirea prejudiciilor.18
De asemenea în cazul în care litigiile se poartă numai între pacienți şi personalul medical, aceştia
vor putea chema în garanție asiguratorul pentru acoperirea prejudiciilor.

14
Potrivit art 168 alin. 2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, „Spitalul răspunde, în condițiile
legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație şi de prevenire a
infecțiilor nozocomiale, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienților”- de către angajații săi.
15
Potrivit art 644 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 unitățile sanitare răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile
produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
16
Potrivit art. 645 “Unitățile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru
prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienților, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale
unității sanitare”.
17
C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit. p, 238; M. Eliescu – op.cit, p 287-291.
18
A. R. Holder – Medical Malpractice Law, John Wiley & Sons, New York, 1975, pag. 8.
9
 BIBLIOGRAFIE

 A.B. Trif, V. Astărăstoaie – Responsabilitatea juridică medicală în România, Editura

Polirom, Iaşi, 2000;

 I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970;

 G.C.Curcă – Reglementarea malpraxisului medical într-un cadru coerent este o necesitate

în domeniul sanitar, în Revista Română de Bioetică, vol. 3, nr. 4, octombrie – decembrie

2005;

 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX a revizuită şi

adăugită, Editura Hamangiu 2008;

 Vintilă, C. Furtună, Daunele morale, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura ALL Beck

2002;

 A. R. Holder – Medical Malpractice Law, John Wiley & Sons, New York, 1975;

 Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;

 Legea nr.46 din 21 ianuarie 2003 privind drepturilor pacientului;

 Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări

psihice;

 Legea nr. 282/2005 republicată 2014 privind organizarea activitatii de transfuzie sanguină,

donarea de sânge și componente sanguine de origine umană, precum și asigurarea calității

și securității sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice,;

 Ordonanţa Guvernului nr. 53 din 30 ianuarie 2000 privind obligativitatea raporării bolilor și

a efectuării vaccinărilor, aprobată prin Legea nr. 649/2001;

 Legea nr. 240/2004 republicată 2008 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele

generate de produsele cu defecte;

 Hotărârea de Guvern nr. 54/2009 privind condiţiile introducerii pe piaţă a dispozitivelor

medicale.

10