Sunteți pe pagina 1din 4

Privesc cum o plantă se-ntinde din întunericul unei pivnițe spre lumină.

Fiecare fibră i se îndoaie spre


razele de soare. Nu poate trăi fără lumină, și totuși planta nu simte și nu vede lumina. Oare, sufletul
nostru nu crește și nu se-ntine și el spre-o lumină pe care n-o simțim și n-o vedem?...

Cei mai aleși dintre oameini se lasă conduși în viață de-un ideal născut din ei înșiși: sunt ca orbii,
care se lasă purtați de copiii lor.

Lumea mi se pare totdeauna atât de nouă, încât îmi vine să cred că ea se produce în fiecare i din
nou din sufletul meu: cum Heraclit credea că soarele se face în fiecare dimineață din nou din aburii mării.

Toate faptele mari ale omenirii au purces dintr-o credință imaginară despre lume și niciodată din
realitate, așa cum ne e dată în mod imediat. Realitatea n-a fost în stare să miște timpuri și neamuri
întregi, dar o ficțiune- da!

Cei mai mulți oameni își sunt atât de străini, încât ar trebui să vorbească la persoana a treia
despre ei înșiși, cam așa cum vorbesc copiii.

Sunt adevăruri așa de puțin îmbătătoare la ochi, încât descoperirea lor e aproape o creație.

Dacă te depărtezi de realitate, nu-i de mirare că o idealizezi: dacă te-ai depărta de pământ, l-ai
vedea strălucind între stelele cerului...

Adevărurile mari sunt poate că așa de apropae și de imediate, încât numai de aceea nu le găsim,
fiindcă le căutăm.

Veacuri de-a rândul, filosofii au sperat că vor putea odată să pătrundă secretele lumii. Astăzi,
filosofii n-o mai cred, și ei se plâng de neputința lor. Eu însă mă bucur că nu știu și nu pot să știu ce sunt
eu și lucrurile din jurul meu, căci numai așa pot să proiectez în misterul lumii un înțeles, un rost, și valori
care izvorăsc din cele mai intime necesităț ale vieții și ae duhului meu. Omul trebuie să fie creator, de
aceea să renunțe cu bucurie la cunoașterea absolutului.

Zola a scris: opera de artă e un colț de natură văzută printr-un temperament; cineva a inversat
formula aceasta pentru cazul Van Gogh: opera lui ar fi un temperament văzut printr-un colț de natură,

Artistul împrumută parcă naturii propriul său suflet.

Omul urmărește ca ideal de viață realizarea completă a posibilităților ce zac ascunse în


individualitatea sa.

Ce altă chemare ar și putea să aibă artistul decât aceea de a “individualiza” întâmplările,


sufletele, fenomenele?

De câte ori o operă de artă redă astfel uun lucru, încât puterea, tensiunea interioară a acestei
redări transcendează lucrul, îl întrece, trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-
a face cu un produs artistic expresionist.
(Despre arta gotică) Suferind de realitate , exclusă de la ce e firesc, ea năzuiește spre o lume a
suprarealului, a transcendentului. Ea vrea amețeala simțirii, pentru a se ridica peste sine însăși. Numai în
beție simte fiorul eternității. Această isterie sublimă e ceea ce caracterizează înainte de orice fenomenul
gotic.

A crea întru absolut înseamnă a crea anonim, a fi impersonal, colectiv.

După fărâmițarea individualistă urmează integrarea unei noi spiritualități colective.


Personalitatea creatoare ca deveni din nou o forță impersonală în slujba unui cuget colectiv.

Lumea simțurilor e făcută ca să acționăm asupra ei, să o prefacem; ea e material de


construcție.”Lucrurile sunt în sine ceea ce noi trebuie să facem din ele.” Datele simțurilor, realitatea
imediată n-au alt rost decât acela de a fi prelucrate din partea nenumăratelor euri individuale, în care se
divizează “ eul absolut.”

Lucrurile sunt în sine ceea ce artistul poate să facă din ele.

Ideea „ energiei universale”, care subzistă indestructibilă, nepieritoare, trecând prin toate
transformările cu putință, ideea acestui substrat ireductibil al nenumăratelor evenimente mecanice,
calorice, magnetice și electrice ale naturii, nu putea să prindă consistență decât într-un spirit adânc
pasionat de “elementar”.

Materialul de amploare cosmică e apropae singurul care îngăduie, fără de rezistențe prea
serioase, libera desfășurare a inclinațiilor romantice.

Feunerbach era convins că simțurile ne transpun direct în esența metafizică a realității. După
părerea sa, senzațiile nu sunt numai realități psihologice omenești, ci înseși cărămizile din care e
compusă realitatea. Împărăția senzațiilor e împărăția absolutului. F e un naturalist, dar prin felul cum el
iubește și vede realitatea, el a rămas, cum nici nu se putea altfel, un romantic. El se apropie de lumea
simțită și în rândul întâi de om cu religiozitate, ca de o biserică. Îmbracă într-un nimb aparte lumea de
sunete, culori, de carne și oasse, iar acestei lumi transfigurate el îi aduce o închinare religioasă.

Romanticii nu se voiam numai MIȘCAȚI, ci și CRESCUȚI.

Manet voia să fixeze pe pânzele sale aparițiile cele mai “relative” și mai fugare ale naturii: o
grădină topită în lumina solară, așa cum această lumină solară e o singură dată, la orele 10 în ziua de 25
iunie. Manet a știut că reflexele și nuanțele se schimbă de la o secundă la alta. Mach, ca și Manet, și-a
dat seama că natura are numai aspecte relative și accidentale.

(Bergson) Nu există lucruri, ci numai deveniri, continuitate vagă, fără de margini precise.

( Despre Nietzcshe) El nu vrea numai “ să fie”, ci vrea “să fie mai mult”. El vrea o existență potențată,
ascendentă. El nu are numai instinctul existenței, ci are elanul existenței.

(Despre Schelling) Natură faustiană, veșnic nemulțumit cu sine, vioi, interiorizat, dar și vizionar,
el trăiește în tovărășia eternelor lucruri, ca un duh în permanentă stare de inspirație.
Orice lucru de pe pământ își are un tip ideal, o “idée” în lumea cealaltă, în tărâmul de poveste al
absolutului. Lucrurile, ce le vedem, sunt numai umbre nedesăvârșite ale unor idei veșnice. Cândva –
înainte de naștere – sufletul nostrum a trăit în nemijlocita apropiere a ideilor, desfătându-se în marea și
liniștita lor frumusețe. Îmbrăcând – prin naștere – un trup material, am uitat vedeniile celeilalte
existențe.

Ideile sunt abstracțiuni și vedenii în același timp. Pentru cuprinderea lor, îți trebuie organul
intuiției intelectuale. Schelling pretinde să vadă cu ajutorul intuiției intelectuale nu numai imobilele idei
platonice, ci să asiste astfel și la crearea dinamică a naturii, la izbucnirea în potențe din ce în ce mai înalte
a spiritului și la țâșnirea celor două fluvii a materialității și a spiritualității în același unic fond originar.

Metafizica nu e atât sinteza unei realități obiective, cât reacțiunea unui spirit în fața realității,
expresia unei personalități, a unei culturi, precipitarea unei complexe combinațiuni de elemente
spirituale.

Dumnezeirea e activă în tot ce e viu, dar nu în ceea ce e mort; ea e în ceea ce devine și se


schimbă, dar nu în ceea ce a devenit și a încremenit. ( O. Spengler)

După ce o cultură și-a ajuns ultimele culmi de înflorire, ea se transformă, cu fatalitatea proprie
vieții, în civilizație materială. Civilizația e sfârșitul fatal al oricărei culturi.

Cea mai mare fericire a pământenilor e personalitatea.

(Despre Keyserling) Filosofia lui nu e o fugă de personalitate. El avea numai o frică de cristalizare.
În realitate, el își multiplică personalitatea, pentru ca să-și adâncească , în cele din urmă, cât mai mult cu
putință, aceeași “personalitate”. El e un actor al personalității. El iubește în fond personalitatea, fără să-
și dea seama, așa de mult, încât nu-l mulțumește una singură, ci îi trebuiesc mai multe, infinit mai multe,
dacă se poate.

(...) Nemulțumit de propriul “eu”, a pornit să adune în sine toată conștiința pământului, când a plecat în
călătoria sa, știa că are să ajungă iarăși la sine, la un sine amplificat prin rolurile ce le va fi jucat cu genială
artă în teatrul mare al lumii.

(...) El e conștiință până în vârful degetelor. Fire influențabilă și impresionabilă, dotată cu această putere
de a tălmăci realități organice în fenomene de conștiință și cu darul de a se transpune în cele mai diverse
conștiințe, el era, desigur, aproape predestinat să facă ocolul pământului și să joace pe rând toate
rolurile pe care le-a jucat. Acest dar de a ieși din sine, pentru a se întrupa din nou în relativismul
geografic, fizic, etnic, și istoric determinat, al unei stări de spirit, face din el cel mai filosofic actor al
tuturor vremurilor. Conștiința lui devin aproape conștiința pământului. (despre Herman Keyserling)

(...) Sub ochii lui, viața devine viață. Felul său de a “cunoaște” nu e abstract, intuiția sa recreează
realitatea vie. Orice “cunoaștere”, pe care o îmbracă în cuvinte, încărcată de empatie, e trăită, e simțită.
(Herman Keyserling)