Curs 6

BOLI DETERMINATE DE RICKETTSSII

TIFOSUL EXANTEMATIC
Tifosul exantematic, tifosul epidemic, de păduche, european, istoric al lumii vechi, este o maladie
specifică omului, care a fost semnalată din cele mai vechi timpuri, producând de-a lungul vremurilor
manifestări e Rickettsia prowazekii, epidemice şi pandemice, însoţind, îndeosebi, cataclismele sociale şi
naturale.

AGENTUL ETIOLOGIC
Tifosul exantematic este cauzat de Rickettsia prowazekii, care aparţine familiei Rickettsiaceae, genul
Rickettsia. La microscop, Rickettsia prowazekii apare ca un mic cocobacil, Gram negativ, situat negativ, situat
strict intracelular şi care se colorează bine prin tehnica Giemsa. Rickettsia prowazekii are o rezistenţă scăzută în
mediul ambiental, fiind distrusă de radiaţiile solare şi sub acţiunea decontaminanţilor chimici uzuali. în
corpul păduchelui, în dejectele acestuia sau pe haine şi lenjerie, la temperaturi scăzute şi în condiţii de
umiditate, Rickettsia prowazekii poate supravieţui luni de zile. De asemenea, poate rezista 30 - 40 de zile la
temperatura camerei, 200 - 300 de zile la + 4°C şi ani de zile la - 70°C. După pătrunderea în organismul
omului, urmare a înţepăturii păduchelui, însoţită de prurit, care impune gratajul cu unghiile sau la nivel
conjunctival, şi posibil prin inhalare de aerosoli septici sau contaminarea unor leziuni preexistente, Rickettsia
prowazekii se multiplică în sânge şi în celulele endoteliale, în special din piele, sistemul nervos, miocard,
muşchii scheletici, plămâni şi rinichi. Urmare a acestui fenomen, se dezvoltă o vascularită generalizată care
se află la originea simptomatologiei şi a evoluţiei, uneori, severe a tifosului exantematic.

PROCESUL EPIDEMIOLOGIC
Sursa de agent patogen este reprezentată de omul bolnav, cu forme tipice sau atipice de boală,
contagios pentru păduchele de corp, în perioada de stare şi în primele 2-3 zile, uneori chiar 7 - 1 5 zile, de
apirexie. Omul purtător preinfecţios prezintă Rickettsia prowazekii în sânge, în ultimele 2-3 zile ale incubaţiei, iar
purtătorul sănătos poate fi sursă, dar cu rol limitat. Omul purtător fost bolnav poate fi sursă pentru păduche pe o
durată variabilă, de 1 -15 zile, însă purtătorul cronic fost bolnav se întâlneşte îndeosebi printre oamenii în vârstă,
care au fost bolnavi, cu forme tipice, în perioada epidemică de după al doilea Război Mondial.

Moduri şi căi de transmitere. Rickettsia prowazekii se transmite numai prin modul indirect, cu ocazia
prânzului hematofag al păduchelui Pediculus humanus corporis şi doar accidental pot interveni Pediculus atitis şi
Phtirius pubis. Păduchele devine sursă şi cale de transmitere a Rickettsia prowazekii când se hrăneşte cu sângele
omului - sursă care nu este contagioasă prin contact cu omul receptiv. Riscul infectării păduchelui prin
sângele omului este în relaţie directă cu prezenţa rickettsiemiei şi cu intensitatea acesteia. Păduchele devine
sursă pentru om la 6 - 8 zile după prânzul infectant, timp în care rickettsiile se multiplică în celulele
endoteliale ale intestinului acestuia, din care, prin distrugerea lor, ajung în lumenul intestinal, iar păduchele
elimină, sub formă de diaree, cantităţi mari de agent patogen şi va muri după aproximativ 21 de zile.
Transmiterea Rickettsia prowazekii prin transfuzii, inhalarea de pulbere septică, contaminarea conjunctivelor
sau transplacentar nu prezintă importanţă epidemiologică. Trebuie luat în considerare faptul că păduchele
migrează rapid de pe bolnavi şi cadavre spre organisme sănătoase,

1
3
pentru că preferă temperatura de 25 - 35°C, depunând zilnic cate 4 ouă pe firele de păr, iar fără sânge moare
în 10 -15 zile.

Receptivitatea populaţională este generală, imunitatea naturală nu există, iar cea câştigată
postinfecţie este protectivă, cu intensităţi variabile, în raport cu forma clinică şi durata de timp scursă de la
debutul bolii sau de la vaccinare. Reîmbolnăvirile sunt posibile după pierderea imunităţii şi intervenţia
păduchelui infectat sau prin '’activarea" rickettsiilor la purtătorii cronici foşti bolnavi.
în prezenţa păduchilor, cazurile de tifos exantematic de reîmbolnăvire pot reprezenta un pericol
pentru apariţia surselor de Rickettsia prowazekii.

Manifestarea procesului epidemiologie a tifosului exantematic era, în trecut, inclusiv în Europa,

caracterizată prin endemo-sporadicitate şi izbucniri epidemice, predominând iama şi primăvara. în prezent,
cu excepţia unor ţări din Africa, Asia şi America Latină, tifosul exantematic este absent sau înregistrează
cazuri sporadice.

Semne clinice de recunoaştere

Incubaţia, de 7 - 15 zile, este urmată de o invazie caracterizată printr-un debut brusc, cu frisoane
puternice şi febră, care ajunge repede îa 39 - 40°C, cefalee frontooccipitală chinuitoare, artro-mialgii,
ameţeli, facies şi conjunctive congestionate, cu o stare generală deprimată. Perioada de stare include, pe lângă
simptomele de început, apariţia exantemului maculos, de aspect roşu palid, care dispare la presiunea digitală
şi poate deveni maculo-peteşial. Exantemul trebuie căutat, se intalează într-un puseu de 1 - 2 zile şi el poate
fi mai evident pe trunchi, subclavicular, piept, în axile, faţa internă a braţelor, feţele laterale ale toracelui.
Intensitatea şi aspectul exantemului au relaţie directă cu gravitatea evoluţiei. Tulburările din partea
aparatului cardiovascular sunt frecvente şi sunt în corelaţie cu cele neuropsihice exprimate prin cefalee
intensă, fotofobie, stare confuzională, agitaţie, insomnie, delir, strare tifică şi comă. Severitatea tifosului
exantematic este mai evidentă la bărbaţii în vârstă de peste 40 ani, la care letalitatea, în absenţa unei
intervenţii terapeutice precare, poate depăşi 40%.
Convalescenţa are o durată şi caracteristici dependente de forma clinică, antecedentele vaccinate şi
patologice, natura intervenţiei terapeutice, vârsta şi sexul bolnavului. în general, convalescenţa poate dura
săptămâni şi luni de zile, fiind dominată de adinamie şi de prezenţa unor semne clinice reziduale determinate
de complicaţii sau sechele, îndeosebi de tipul tulburărilor vasculare.

Prevenţia
Prevenţia generală se bazează pe educaţia populaţională şi crearea condiţiilor socioeconomice de
igienizare a vieţii cotidiene. Concomitent, se impun depistarea şi suprimarea păduchilor.
Prevenţia specială, îndeosebi pentru grupurile cu risc crescut, se referă la administrarea urgentă, în caz
de suspiciune de infectare inclusiv prin accidente de laborator, a unor antibiotice, între care vibramicina.
Prevenţia specifică presupune utilizarea de vaccinuri pentru protecţia unor grupuri cu risc sau cu largă
administrare, în cazul cataclismelor sociale sau naturale. Vaccinarea poate evita apariţia tifosului
exantematic sau acesta va avea, întotdeauna, o evoluţie benignă la receptorii de vaccin.

Combaterea presupune:
- ancheta epidemiologică, care va furniza informaţiile utile celorlalte operaţiuni;
- depistarea;
- raportarea rapidă şi nominală a cazurilor;

2
- izolarea la spital
- supravegherea contacţilor timp de 21 zile;
- dezinsecţia cu repetare la 7 -10 zile;
- decontaminarea cu substanţe chimice;
- igienizarea generală;
- supravegherea convalescenţilor după externare.
Având în vedere potenţialul de remanenţă a tifosului exantematic, timp de 90 zile se vor realiza intervenţii
care, în raport cu circumstanţele epidemiologice, vor include anchete epidemiologice şi serologice asociate cu
instrucţia personalului medico-sanitar şi educaţia populaţională.

FEBRA Q

Febra Q este o zooantroponoză, cu focalitate naturală, produsă de Coxiella bumettU caracterizată clinic prin
febră, cefalee, mialgii, adinamie şi pneumonii atipice. Febra Q a fost semnalată, pentru prima oară, în anul 1935, la
lucrătorii din abatoare, care prezentau o boală febrilă, cu debut brusc, cefalee, însoţită de astenie prelungită;
ulterior, această afecţiune a fost descrisă la lăptarii şi agricultorii din marile ferme.
Febra Q este răspândită pe toate continentele, fiind raportată în peste 70 de ţări. în Europa, fac excepţie
Danemarca şi ţările scandinave.
Formele cronice de febră Q se regăsesc în ţările unde forma acută este cunoscută. Cele mai multe cazuri de
îmbolnăviri au fost semnalate la agricultori. S-a constatat că forma cronică de febră Q apare mai frecvent la
persoanele din mediul urban decât la cele din rural, iar expunerea la animalele domestice este un factor important.
Răspândirea crescută a acestei zoonoze şi afectarea atât a populaţiei umane, cât şi animale generează
pierderi importante, care includ febra Q între problemele majore de sănătate.

AGENTUL ETIOLOGIC

Coxiella bumettU agentul etiologic al Febrei Q, face parte din familia Rickettsiaceae, care cuprinde genul
Coxiella, reprezentat de o singură specie, Coxiella bumetti cu caractere morfologice asemănătoare rickettsiilor, de
care se diferenţiază, printre altele, prin comportarea la coloraţia Gram. Coxiella bumetti se prezintă sub formă de
mici bacili sau cocobacili, la limita vizibilităţii cu microscopul optic obişnuit.
Coxiella bumetti este deosebit de rezistentă în mediul ambiental, unde poate supravieţui în particole
organice (sânge, fecale, urină) sau pe obiecte, alimente sau în pulberea septică, pe durata a 6 luni - 1 - 4 ani de
zile. Exemplu: Coxiella bumetti rămâne vie şi virulentă în laptele păstrat la temperatura camerei până la 45 zile, în
lapte acidifiat, 24 ore, iar în brânza de vaci, 1 7 - 4 6 zile. Pasteurizarea laptelui, chiar la temperaturi înalte, nu
asigură distrugerea Coxiellei bumetti. Prin fierbere, produsele lactate sunt sterilizate. în apa de robinet poate
supravieţui până la 160 de zile, în carnea proaspătă, păstrată la frigider, Coxiella bumetti rămâne viabilă o lună de
zile, iar în cea sărată, până la 5 luni.
Decontaminanţii chimici, în concentraţii medii şi mari, pot distruge Coxiella bumetti (fenol 5%,
cloramină 3%, formol 3 - 5%).
Coxiella bumetti este sensibilă la acţiunea antibioticelor cu spectru larg.

PROCESUL EPIDEMIOLOGIC
Sursele de agent patogen sunt reprezentate de:
- Animale, inclusiv păsări sălbatice (mai ales şoareci, şobolani), domestice (mai ales porcine şi bovine) şi peridomestice
care pot face forme tipice sau atipice, acute sau cronice. La majoritatea

3
speciilor de căpuşe, Coxiella bumetti este reprezentată în toate stadiile metamorfozei, putând fi transmisă transovarian
la descendenţi, cu persistenţa şi eliminarea îndelungată prin excreţii.
- Omul bolnav prezintă o importanţă redusă de Coxiella bumetti.
Sursele reprezentate de purtători:
- purtători preinfecţioşi (animale, păsări) pot disemina Coxiella bumetti, cu 5 - 7 zile înainte de debut;
- purtătorii sănătoşi (animale, păsări) pot disemina Coxiella bumetti pe durata a 1 - 3 săptămâni;
- purtătorii foşti bolnavi, diseminează pe o durată variabilă în convalescenţă şi este posibil ca să se constituie purtători
cronici foşti bolnavi (animale, păsări, căpuşe).
Coxiella bumetti a fost izolată din sângele şi laptele animalelor, din secreţiile nazale, urină, fecale,
placentă, membranele fetale şi secreţiile uterine. Agentul patogen este, de asemnea, prezent în diferite
produse: came, lână, piei. Coxiella bumetti, fiind prezentă în glandele mamare ale acestor animale, trece în
lapte, în tubul digestiv, eliminându-se prin fecale.

Moduri şi căi de transmitere. în perioada acută a infecţiei, Coxiella bumetti este eliminată prin
secreţiile nazale, prin lapte, fecale, urină, secreţii vaginale. în perioada cronică, eliminarea Coxiella bumetti
are loc continuu sau intermitent, cel mai adesea prin secreţii şi excreţii ale glandei mamare, vagin sau prin
fecale. Reactivarea infecţiei cronice, în perioada de gestaţie, este însoţită de multiplicarea Coxiella bumetti la
nivelul ţesuturilor placentare, şi animalele redevin eliminatoare de agenţi patogeni prin sânge, urină, fecale,
secreţii nazale, lapte. Prin lapte, Coxiella bumetti se elimină luni şi ani de zile.
Primul loc în transmitere îl ocupă pulberea rezultată din uscarea dejectelor, ţesuturilor placentare
şi lichidelor fetale provenite de la animalele bolnave. Coxiella bumetti a putut fi pusă în evidenţă în gunoil de
grajd, în aerul din adăposturile de oi, vaci sau capre, în solul şi în apa din zonele unde au staţionat animalele
infectate.
Transmiterea agentului patogen de la animale la om se poate realiza prin inhalarea pulberii
rezultate din uscarea secreţiilor, urinei, fecalelor provenite de la rozătoarele sălbatice şi animalele
domestice eliminatoare de Coxiella bumetti, precum şi din uscarea dejectelor căpuşelor infectate. Au fost
descrise epidemii de febră Q prin inhalarea pulberii septice rezultate din paie sau bumbac, în urma
contaminării cu praful din grajdiuri sau în timpul prelucrării lânii, blănurilor, precum şi la treieratul
grânelor. Infecţia se poate produce şi în urma consumului de lapte proaspăt, nefiert, al produselor lactate
nefermentate, al apei contaminate şi legumelor crude. Există, de asemenea, posibilitatea contaminării în
urma scăldatului în bazine cu apă contaminată prin dejectele animalelor bolnave. Coxiella bumetti poate
pătrunde prin pielea lezată sau mucoasele oculare, ca urmare a îngrijirii animalelor, tranşării cărnii,
prelucrării unor materii prime. Rareori este posibilă transmiterea Coxiella bumetti prin înţeparea sau strivirea
căpuşelor. Transmiterea pe cale transplacentară, deşi posibilă, nu are importanţă epidemiologică.

Receptivitatea este generală. Febra Q se întâlneşte la ambele sexe şi la orice vârstă.

Factori dinamizatori - favorizanţi. îmbolnăvirile umane de febră Q sunt condiţionate de

expunerea unor anumite categorii de populaţie la contactul cu animalele bolnave sau produsele acestora. în
acest fel, febra Q se manifestă printr-un pronunţat caracter de boală ocupaţională, având o morbiditate
crescută la populaţia activă adultă, de sex masculin.
Formele de manifestare a procesului epidemiologie sunt atât sporadice, cât şi sub forma unor focare
epidemice explozive. Majoritatea îmbolnăvirilor apar într-un interval scurt de timp, ca rezultat al
contactului simultan al unui număr mare de indivizi receptivi cu o sursă comună de agent patogen.

Semne clinice de recunoaştere

Infecţia umană cu Coxiella bumetti poate evolua: acut, cronic sau, cel mai frecvent, subclinic.
Perioada de incubaţie variază în fiîncţie de doza de rickettsii şi de poarta de intrare.

4
Debutul bolii este brusc, cu frison, febră 39 - 40°C, cefalee, ameţeli, dureri musculare, astenie, transpiraţii
nocturne. în perioada de stare, febra rămâne ridicată (39 - 41°C), cu caracter neregulat, remitent, însoţită de
transpiraţii, cu o durată de 8 - 14 zile. Mialgiile lombare şi la nivelul gambelor sunt importante.

Prevenţia
Măsurile de prevenţie generală se adresează, în principal, grupului din populaţie cu risc ocupaţional,
cum sunt muncitorii din sectorul agrozootehnic, agricultorii, îngrijitorii de animale, zootehnicienii,
personalul veterinar care vine în contact cu animalele bolnave, ca şi celor din diferite sectoare industriale,
din abatoare, industria lânii, laboratoare, care vor respecta măsurile de protecţie individuală. Se vor utiliza
echipamente de protecţie, se vor purta măşti şi ochelari.
Pentru prevenirea răspândirii febrei Q în populaţie prin consum de alimente contaminate, se va
folosi laptele fiert sau pasteurizat, iar derivatele vor fi preparate din acelaşi produs.
Prevenţia prin măsuri specifice şi speciale. în cazul unor riscuri accidentale întâlnite la personalul
medico-sanitar sau alte categorii, se va apela la antibioprevenţie utilizând, cât mai precoce tetraciclină.
Vaccinoprevenţia interesează în special grupurile cu risc crescut la infecţia cu Coxiella bumetti, cum
sunt: veterinarii, zootehniştii, lucrătorii din abatoare, industria laptelui, studenţi şi cadre din sectorul
veterinar, persoane cu afecţiuni cardiace provenind din zonele endemice.

Combaterea constă în:

- ancheta epidemiologică
- declararea obligatorie
- izolarea în secţiile de boli infecţioase.
Se va proceda la decontaminarea în focar şi la nivelul spitalului a sputei, urinei, fecalelor
bolnavului, lenjeriei de corp şi de pat, veselei, la externare, se va face decontaminarea terminală a camerei
în care a stat bolnavul, prin formolozare.
Suspecţii vor fi trataţi ca şi bolnavii până la infirmarea diagnosticului. Contacţii bolnavilor vor fi
supravegheaţi 21 de zile.
- se va asigura protecţia specială a personalului medico-sanitar şi zooveterinar;
- fermele sau gospodăriile individuale cu animale bolnave, se vor carantina;
- pentru a evita diseminarea surselor de agenţi patogeni se va controla mişcarea animalelor;
- în perioada naşterilor sau în caz de avort sau naştere prematură, la animale, se vor lua măsuri speciale de
protecţie, iar produsele patologice vor fi incinerate sau îngropate după reguli speciale;
- decontaminarea grajdurilor, a altor spaţii, a ustensilelor, mijloacelor de transport, a reziduurilor,
produselor animaliere, se va realiza cu substanţe chimice active (clorigene, formol); J8
- produsele animaliere cu destinaţie alimentară provenind din zone cu cazuri de febră Q, vor fi excluse de
la consumul populaţional;

RICKETTSIOZA VARICELIFORMĂ
Rickettsioza variceliformă este o zooantroponoză care se manifestă clinic ca o boală acută febrilă
uşoară cu vindecare spontană, cauzată de Rickettsia akari şi care este transmisă de la şoarece şi şobolan la om
de către căpuşa Liponyssoides sangvineus.

AGENTUL ETIOLOGIC
Rickettsia akari face parte dintre agenţii etiologici ai febrelor pătate şi are reacţii încrucişate cu
rickettsiile din acest grup.
PROCESUL EPIDEMIOLOGIC
Rickettsia akari are ca sursă şoarecii Mus musculus şi şobolanii Rattus, care se infectează ectoparaziţii
lor. La om, îmbolnăvirea apare accidental; Rickettsia akari este transmisă prin căpuşa Liponyssoides sangvineus,

5
parazit de talie foarte mică, necolorat, iar înţepătura nu este dureroasă. Pentru prevenirea infecţiei la om, sunt
suficiente măsurile care asigură evitarea contactului cu rozătoarele şi ectoparaziţii acestora.

Semne clinice de recunoaştere

Incubaţia este de 7 - 21 zile, cu o medie de 9 - 14 zile. Debutul este brusc, cu apariţia unui efect primar
la locul de inoculare, asociat cu limfadenopatie, febră, cefalee, mialgii, rahialgii şi exantem maculo-papulos
şi papulo-veziculos care respectă palmele şi plantele. Boala este benignă şi durează doar câteva zile,
complicaţiile sau decesul fiind rare. Poate fi confundată cu varicela. în absenţa terapiei, vindecarea survine în
2 - 3 săptămâni, cu cefalee reziduală şi astenie pentru 1-2 săptămâni.

Profilaxia şi controlul se bazează pe eliminarea rozătoarelor şi controlul asupra căpuşelor.