Politica bugetară

Alături de politica monetară, politica bugetară reprezintă cel mai important levier de
intervenţie al statului în economie.
Prin politică bugetară înţelegem folosirea unor instrumente bugetare - datorie publică,
cheltuieli publice şi schimbări în fiscalitate - pentru a influenţa conjunctura economică pe termen
scurt (politici bugetare conjuncturale) sau pe termen lung (situaţie în care ne referim la politici
bugetare cu efecte structurale).
Ea reflectă o luptă constantă între comunităţi şi coaliţii de idei, între elitele politice şi cele
tehnocratice implicate în formularea politicilor publice, conducând la o importantă polarizare a
ideilor privind rolul politicii bugetare în economie, evidentă pe parcursul secolului al XX-lea şi al
celui în care ne aflăm. Agenda politicilor, transformarea unor conjuncturi sau a unor fenomene
recurente, constante ale economiei, în probleme de soluţionat, reflectă situaţia luării deciziilor
publice în „condiţiile unor certitudini contradictorii”, aşa cum numea acest proces Michael
Thompson.
Aşa cum am mai arătat, până în anii ’30 ai secolului trecut, volumul cheltuielilor publice
nu reprezenta o variabilă susceptibilă să influenţeze activitatea economică naţională, evoluţia ratei
şomajului sau nivelul economisirii, în niciunul din statele europene sau peste Ocean.
Începând cu această perioadă - sub influenţa concepţiei lui John Maynard Keynes, dar şi
din cauza Marii Crize din perioada 1929-1930, în timpul căreia, sistemele de autoreglare ale
pieţelor nu au fost capabile să reasigure decolarea economiei - politica bugetară devine reţeta
standard împotriva ciclicităţii economice.
Fie că discutăm de politici distributive şi constitutive, folosind taxonomia lui Theodore
Lowi sau pe cea a lui Ingram şi Schneider, care pune accentul pe ţintele politicilor publice
(avantajaţi, oponenţi, dependenţi sau devianţi), acestea au reprezentat şi reprezintă instrumente
puternice ale intervenţie publice asupra unor „ţinte – fenomene economice” recurente de-a lungul
secolului trecut dar şi astăzi (şomaj, inflaţiei, diminuarea creşterii economice, stagflaţia etc.).
Intervenţionismul bugetar a devenit „ortodoxia” intervenţiei publice începând cu anii crizei
economice din 1929 – 1933(mai ales în a doua parte a acesteia şi a cunoscut cele mai importante
succese în perioada postbelică în aşa numita perioadă a celor „treizeci de ani glorioşi”, de puternică
creştere economică a societăţii occidentale.
 Odată cu criza petrolului din anii ’70, pe fondul creşterii deficitelor bugetare şi a datoriei
publice, dar şi dezvoltării fenomenelor duale ale stagflaţiei, slumpflaţiei (inflaţie şi şomaj ridicate
şi stagnare economică), criticile împotriva politicilor bugetare contraciclice se înmulţesc, mai ales
din partea reprezentanţilor curentelor de gândire neoclasice şi neoliberale.
Aceştia, aduc, în prim-plan diferite categorii de eşecuri ale guvernării (policy myopia, political
self interest, disincentives effects, high compliance costs, conflicting policy objectives, regulatory
capture etc.), dar şi problemele apărute în definirea unei funcţii de bunăstare socială sau
problemele privind modul inadecvat de funcţionare a procedurilor utilizate în diversele activităţi
de management public (spre exemplu implementarea formală a unor politici de creştere a eficienţei
în utilizarea resurselor financiare publice).
Cu toate aceste presiuni, politicile bugetare constituie totuşi, instrumentul preferat de
autorităţi în formularea unor răspunsuri la evoluţia conjuncturii economice, dar şi pentru realizarea
unor obiective ce susţin o dezvoltare sustenabilă a economiei. Dealtminteri, astăzi utilizăm - pentru
a ne referi la ideologia fondatoare a politicilor bugetare (a celor conjuncturale) - termenii de politici
conjuncturale de inspiraţie liberală (ex. diminuarea salariului minim şi a beneficiarilor acestuia,
diminuarea cheltuielilor guvernamentale) şi de inspiraţie keynesistă (ex.creşterea salariului minim
pe economie, pentru a lupta cu şomajul).

Politicile bugetare sunt reprezentate de două mari categorii: politici conjuncturale - utilizate
pe termen scurt pentru a permite revenirea la echilibru sau diminuarea dezechilibrelor pe diferite
pieţe şi politici structurale, a căror acţiune ţinteşte obiective pe termen mediu şi lung.
Prima categorie de politici bugetare - cele conjuncturale, numite şi politici de stabilizare
ale ciclului afacerilor - sunt politici discreţionare1 al căror scop este influenţarea diferitelor
componente ale cererii globale (consum privat, consum public, investiţii şi exporturi).
Necesitatea lor pleacă de la constatarea că în perioade de recesiune, nivelul cererii globale
nu este suficient de ridicat pentru a se ajunge la ocupare deplină2. Puterea executivă caută ca, prin

1
Politicile discreţionare sunt politici economice bazate pe judecăţi adhoc, ale factorilor decizionali.
2
Ocupare deplină desemnează situaţia în care orice persoană activă care doreşte să lucreze poate găsi un loc de
muncă la nivelul existent al salariului. Această situaţie nu trebuie interpretată ca fiind una în care nivelul şomajului
este 0. În economie va exista în continuare somaj fricţional, voluntar sau structural. Economiştii nu au căzut de
acord asupra unui nivel optim al ratei şomajului (formată din cele trei componente), dar vorbesc de nivele între 2 şi
7%. De pildă, Banca Angliei vorbeşte de un nivel de 5%, iar unii economişti americani de 4, 4.7% (pentru propriile
economii). Din cele trei categorii de şomaj, cea mai importantă în stabilirea ratei naturale a şomajului pare a fi cea a
şomajului fricţional (determinată de schimbarea locului de muncă). Un alt înţeles al termenului este dat de NAIRU
măsurile luate pe termen scurt, să restabilească marile echilibre economice (ocupare, nivelul
preţurilor, creştere economică, soldul contului curent).
Utilizarea lor nu se opreşte doar la intervenţia în perioade de criză, ci şi la cea din
expansiune, aşa cum vom vedea imediat, deoarece au în vedere întregul ciclu al afacerilor.
Politicile conjuncturale pot fi CONTRACICLICE sau PROCICLICE.
A. O politică conjuncturală, fiscal-bugetară este contraciclică dacă are loc o scădere a cheltuielilor
guvernamentale şi o creştere a taxelor în perioadă de expansiune economică şi o creştere a
cheltuielilor guvernamentale şi o scădere a fiscalităţii în perioadă de recesiune economică.
Cum arată şi enuţul de mai sus, scopul politicilor bugetare conjuncturale contraciclice în
perioadă de criză este acela de a stimula cererea globală prin două categorii de instrumente:
a. diminuarea impozitelor (pentru a creşte venitul disponibil al menajelor sau pentru
creşterea veniturilor firmelor)
b. creşterea cheltuielilor publice (cheltuieli mai mari pentru asistenţă socială, reinserţie
profesională, subvenţii pentru întreprinderi, investiţii publice, transferuri pentru educaţie, creşterea
veniturilor salariale prin modificarea pragului salariului minim pe economie etc.).
O politică fiscal-bugetară expansionistă în recesiune are drept efect imediat creşterea
cererii agregate de bunuri şi servicii prin: a. creşterea directă a cheltuielilor guvernamentale, b.
prin diminuarea taxelor şi creşterea cheltuielilor de transfer are loc o creştere a veniturilor
menajelor ce va determina o creştere a consumului acestora. Creşterea cererii atunci când
economia nu utilizează întrega capacitate, determină o creştere a producţiei, fără o creştere a
preţurilor.
Politicile conjuncturale contraciclice, mai ales prin componenta creşterea cheltuielilor
guvernamentale se consideră a avea efecte pozitive mai importante (efect multiplicator mai mare)
decât diminuarea taxelor deoarece, în sistemele cu impozitare progresivă, de diminuare taxelor
beneficiază în primul rând persoanele cu venituri mari (care au o propensiune marginală spre
consum mai redusă). În schimb de creşterea cheltuielilor guvernamentale vor beneficia mai mult
persoanele cu venituri mai mici deaorece aceştia au o propensiune marginală spre consum mult
mai mare (prin urmare consumul agregat va creşte mai mult).

(Non accelerating inflation rate of unemployment), adică acea rată a şomajului, care nu produce efecte inflaţioniste
în economie.
 Politicile de relansare keynesiste au fost puse sub semnul întrebării de evoluţiile economice
din deceniul şapte ale secolului al XX-lea când economia mondială a cunoscut concomitent atât
inflaţie cât şi şomaj. Milton Friedmann a criticat relaţia lui Phillips între inflaţie şi şomaj (legătură
inversă între cele două variabile) şi implicit teoria keynesistă privind politicile conjuncturale prin
critica bazată pe teoria anticipărilor adaptative. El consideră că trebuie separate efectele politicilor
de relansare în funcţie de perioada afectată de aceste politici. Pe termen scurt, spune acesta,
politicile keynesiste sunt eficiente. Pe termen lung nu. Creşterea şomajului şi cea a inflaţiei merg
mână în mână. Creşterea salariilor nu va antrena creşterea puterii de cumpărare. În aceste condiţii,
întreprinderile vor reduce nivelul producţiei, ceea ce va mări nivelul şomajului, deoarece
întreprinzătorii vor substitui munca cu capitalul.

Politicile bugetare conjuncturale se pot utiliza sau trebuie utilizate nu numai când economia
este în situaţie de recesiune, ci şi atunci când este într-o perioadă de creştere prea mare
(supraîncălzire). În aceste condiţii, nivelul cererii globale devine mai mare decât oferta, situaţie ce
conduce la apariţia inflaţiei.
Scopul intervenţie publice în această situaţie este restrângerea cererii globale printr-o
varietate de instrumente (reducere de cheltuieli publice pentru funcţionarea instituţiilor publice,
pentru investiţii, diminuarea puterii de cumpărare a unor grupuri socio-profesionale, prin
diminuarea cheltuielilor de transfer etc.). Ponderea cheltuielilor publice ca procent din PIB, în
această perioadă a ciclului economic, trebuie să scadă, iar ponderea veniturilor să crească.
Printr-o frază rămasă celebră, William McChesney Martin, cel mai longeviv Preşedinte al
FED (Banca Centrală a SUA) - 19 ani - afirma că scopul intervenţiei guvernamentale în perioade
de supraîncălzire economică este să „ia punch-ul când petrecerea este în toi” (taking away the
punch bowl).
Politicile conjuncturale de mai sus, numite şi contraciclice, sunt cunoscute în literatura de
specialitate şi sub denumirea de STOP AND GO, sintagma sugerând utilizarea alternativă a unor
politici bugetare, monetare sau de altă natură, restrictive, urmate de unele de relansare. În
perioadele de recesiune, reluarea creşterii economice se realiza cu preţul apariţiei inflaţiei şi
deteriorării echilibrului balanţei de plăţi (prin creşterea mai rapidă a importurilor faţă de exporturi)
- „GO”. După modificarea trendului de evoluţie a economiei, autorităţile se orientează spre alte
obiective macroeconomice (reechilibrarea balanţei comerciale, diminuarea inflaţiei), ceea ce
obligă la apariţia unui alt tip de management al cererii (politicile de tip „STOP”, creşterea taxelor
şi creşterea ratei dobânzii).
Acest tip de abordare a managementului cererii este considerat perimat în finanţele
contemporane, deoarece abordarea primară a problemelor cererii este legată de folosirea unor
politici monetare prudenţiale pentru menţinerea unui nivel scăzut al inflaţiei, ca precondiţie pentru
dezvoltarea unei economii sustenabile, bazată pe încrederea reciprocă între participanţii la
activitatea economică.

Dacă volumul cheltuielilor publice şi rata fiscalităţii rămân neschimbate pe parcursul

ciclului economic, atunci politica bugetară este contraciclică. Politicile bugetare contraciclice şi
îndeosebi componenta fiscală a acestora, au fost considerate un instrument cu impact major asupra
ciclului economic, diminuând amploarea oscilaţiilor acestuia, dacă sunt utilizate corect şi „la
timp”.
Promovarea „la timp” a unei politici fiscale, însă, nu este o treabă uşor de realizat. Între
declanşarea unei crize economice şi înţelegerea acestei situaţii de către autorităţi se poate scurge
un interval mare de timp. Perioada creşte până se ajunge la instrumentalizarea unei abordări
fiscale, deoarece trebuie parcurşi paşi procedurali numeroşi până la luarea unor decizii menite să
transforme ideile privind modul de intervenţie în politica fiscal-bugetară. Decalajul poate creşte şi
datorită dificultăţilor de a convinge variate grupuri de interese (din care unele pot fi afectate
negativ de aceste politici) de nevoia şi justeţea acestor politici. Astfel, se ajunge, în mod obişnuit,
ca acest decalaj să fie de la mai multe luni până la 2 ani.
Prin urmare, pentru a fi eficientă, o politică bugetar-fiscală, trebuie să reflecte nu numai o
mare capacitate de previziune, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie „convingătoare” şi luată la timp.
Dacă politica bugetară adecvată nu este gândită din timp, se poate ajunge ca în perioade de
creştere să se adauge stimulente fiscale, creând mai multă inflaţie, iar în perioade de recesiune să
se restrângă instrumentele stimulative, generând recesiune mai mare. Totodată, perceperea ca
„injustă” de către grupuri socio-profesionale diverse, poate conduce la rezistenţă faţă de măsurile
respective, şi, în final, la eşec. În paginile următoare vom analiza mai atent problema decalajului
de intervenţie, cum este ea numită de către ecconomişti, înainte de aceasta oprindu-ne la cel de al
doilea tip de politici conjuncturale, cele prociclice.
B. Economiştii înţeleg prin „prociclicitate” situaţia de corelare pozitivă între valoarea şi cantitatea
unor bunuri şi servicii vândute şi cumpărate pe piaţă şi starea generală a economiei. Când economia
creşte, volumele respective cresc, şi invers. Politicile bugetare prociclice urmăresc evoluţia
economiei întărind trendul de evoluţie respectiv.
O politică fiscal bugetară este prociclică dacă cheltuielile guvernamentale cresc în perioadă
de creştere şi taxele scad în aceeaşi perioadă, şi invers, cheltuielile guvernamentale scad în
perioadă de recesiune şi taxele cresc.
Politicile prociclice numite şi de austeritate urmăresc creşterea ratei dobânzii, menţinerea
echilibrului bugetar, îngheţarea salariilor din sectorul public şi a cheltuililor de transfer (subvenţii
cu caracter economic sau social, ajutoare sociale etc.), politici restrictive de ocupare în sectorul
public, creşteri ale taxelor indirecte.
În perioadele de expansiune, ponderea cheltuielilor publice în PIB creşte şi/sau cea a
taxelor scade, iar în recesiune scade ponderea cheltuielilor publice şi/sau cea a taxelor creşte.
Obiectivele măsurilor prociclice în perioade de recesiune sunt: diminuarea ritmului de
creştere al deficitelor publice (prin cheltuieli publice mai mici şi prin creşterea fiscalităţii) pentru
menţinerea datoriei publice la niveluri sustenabile, frânarea cererii agregate, diminuarea inflaţiei,
diminuarea importurilor şi creşterea exporturilor (excedent comercial). Îngheţarea salariilor în
sectorul privat (prin efect de imitaţie) poate conduce la creşterea marjelor întreprinderilor şi la o
creştere ulterioară a investiţiilor şi a ocupării.
Fără a pune sub semnul întrebării corectitudinea obiectivelor, trebuie să avem în vedere că
o politică de stabilizare prociclică în perioadă de recesiune (diminuarea deficitului fără creşterea
taxelor), poate să contribuie la stagnare economică sau la creştere economică foarte slabă în
raport cu potenţialul economiei respective, dar şi la diminuarea programelor sociale de sprjin
pentru categoriile defavorizate.
Acţiunea prociclică a sectorului bancar în privinţa creditării, aşa cum este ea documentată
în studii recente, poate amplifica manifestarea ciclicităţii în economia reală. În perioade de
recesiune, băncile pot induce o mai mare volatilitate economică, deoarece în faţa riscurilor
afacerilor aleg să diminueze creditarea, în loc să mărească capitalul necesar unor provizioane mai
mari. Şi acolo unde se pot mări provizioanele pentru împrumuturile riscante, acţiunea prociclică
este evidentă, deoarece se micşorează volumul resurselor disponbile pentru creditare. Pentru o
acţiune mai restrâns prociclică băncile ar trebui să mărească provizioanele în perioade de creştere
economică, pentru a le utiliza pe post de buffer în perioadele de reîntoarcere la încertitudine.

Dimpotrivă, în caz de boom, sunt aşteptate politici expansioniste privind cheltuielile

publice şi diminuarea impozitelor. Cu alte cuvinte, măsurile prociclice sunt măsuri care
ranforsează perioadele ciclului afacerilor.

Autori diverşi între care Gavin, Tornell, Talvi sau Alesina au arătat că politicile prociclice
au fost utilizate preponderent de guvernele economiilor în dezvoltare, în timp ce cele contraciclice
sunt folosite mai mult de guverne ale unor economii dezvoltate.
Kaminsky (2005), în cel mai mare studiu făcut pe acest subiect, utilizând date din 104 ţări,
pentru perioada 1960-2003, ajunge la acelaşi rezultat.
Rezultatul acestor politici este cel mai adesea diminuarea creșterii economice pentru a se
obține stabilizarea.
Un exemplu robust, în sensul concluziei de mai sus, este, în opinia noastră, reprezentat de
România. Aceasta, considerată ţară emergentă, în dezvoltare, după declanşarea crizei din 2008, a
adoptat, mai ales în urma constrângerilor reprezentate de acordurile de împrumut cu FMI, politici
prociclice, care pot fi considerate exemple „şcoală”. Astfel, în 2010, au fost adoptate mai multe
măsuri cu caracter prociclic după cum urmează: reducerea unor cheltuieli publice cu bunuri şi
materiale dar şi de investiţii publice, diminuarea salariaţilor din sectorul public prin reguli
restrictive legate de angajări (la şapte angajaţi ieşiţi din sistem se putea angaja unul), diminuarea
veniturilor salariale în sectorul public cu 25%, creşterea TVA-ul (de la 19% la 24%). În schimb,
ÎN ACEEAŞI PERIOADĂ, ţări puternic dezvoltate (Franţa, SUA) au aplicat politici contraciclice.
Pentru adepţii prociclicităţii un asemenea demers economic este normal, deoarece cea mai
mare problemă în perioadele de recesiune pentru ţările slab dezvoltate este cea a accesului la
creditare.
Banii sunt disponibili la rate ale dobânzii ridicate, ceea ce face să crească în viitor efortul
financiar al statului pentru plata datoriilor contractate în perioade de recesiune, dar determină şi o
scădere a capacităţii de a finanţa împrumuturi pe termen scurt.
Pentru că nu pot mări deficitele, trebuie să diminueze nivelul cheltuielilor publice şi/sau să
crească taxele.
 Alberto Alesina şi Guido Tabellini de la Harvard University, respectiv IGIER Bocconi,
consideră că absenţa resurselor pentru creditare are o explicaţie politică şi nu una economică. Când
economia este în perioadă de creştere, „votantul median” solicită ca prăjitura mai mare să fie
împărţită tuturor (taxe mai mici şi cheltuieli publice mai mari pentru bunăstare). Problema „coşului
de resurse” devine astfel şi mai presantă, duelul pentru alocarea resurselor se intensifică, iar această
luptă se traduce prin creşterea deficitelor. Politicienii, constrânşi de logica re-alegerilor, deşi sunt
mai bine informaţi decât votanţii vor cheltui şi împrumuta mai mult, pentru că cetăţenii „nu permit”
acumularea de rezerve financiare.
În mod normal, cunoscând că balanţa economiei este mai dezechilibrată decât apare oficial,
datorită sinecurilor acordate în mod fraudulos, politicienii nu ar trebui să deschidă Pandora
cheltuielilor. Constrângerea votului, însă, îi împiedică să o facă.
De altfel, studiile pe această problemă au arătat că există o corelaţie pozitivă între nivelul
corupţiei şi utilizarea politicilor prociclice, dar şi între nivelul corupţiei şi nivelul constrângerilor
pe care economiile cu corupţie ridicată îl au la creditare. Un exemplu relevant oferit de Alesina,
este cel al ţărilor Americii Latine şi al Africii Sub Sahariene unde nivelul corupţiei este foarte
ridicat, politicile guvernamentale fiind în cea mai mare măsură prociclice.
Aceste corelaţii conduc la concluzia că eşecurile guvernamentale reprezintă cauza
prociclicităţii politicii fiscale şi nu eşecurile pieţei.
De altfel, un studiu recent (Frankel, Vegh și Vuletin, 2013)3 concluzionează că instituţii
mai puternice şi mai curate conduc la politici contraciclice mai numeroase.
Eficienţa politicilor prociclice din Europa perioadei de criză a fost pusă sub semnul
întrebării de economişti de marcă.
Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie vorbea despre politicile de
austeritate din Europa din perioada, şi după perioada crizei din 2008-2010, că reflectă o fobie a
datoriei publice şi sunt expresia unei obsesii pentru austeritate, ţările Europei uitând că datoria
poate fi un instrument absolut necesar pentru asigurarea prosperităţii viitoare prin investiţii cheie
în economie.

3
Frankel, Vegh și Vuletin, 2013) - On graduation from fiscal procyclicality. Journal of Development
Economics, 100(1) 32-47
 Larry Summer, fost Secretar al Trezoreriei americane aprecia în 2014, într-un interviu la
postul de televiziune CNN, că „politica de austeritate (din perioada crizei recente) a fost un eşec”
J.M.Barosso aprecia, în 2013 că politicile de austeritate din UE şi-au atins limitele.
Dealtfel, diferite cifre macroeconomice arată „rezultatele” austerităţii: şomajul în rândul
tinerilor este de peste 30% în Irlanda, de 55% în Grecia, de 53% în Spania sau de 37% în
Portugalia. Datoria publică a ajuns la o medie de 90% în U.E. Creşterea economică a fost şi este
aproape de 0 în numeroase ţări din zona euro, etc. Politicile de austeritate au fost nu numai
ineficace ci şi injuste, inegalităţile în interiorul statelor crescând, dar, în acelaşi timp, crescând şi
inechităţile între Nordul şi Sudul, Estul şi Centrul Europei.

Depăşind discuţia despre relaţia dintre miopia politică şi prociclicitate, trebuie să încheiem
spunând că indiferent de tipul de abordare: prociclic sau contraciclic, obiectivul politicilor
conjuncturale este acela de a face recesiunile mai suportabile. Recesiunile, ne arată istoria
economiei, nici nu pot fi eliminate şi nici anticipate cu exactitate.

De asemenea, pentru perioade de expansiune, politicile conjuncturale discreţionare sunt

utile pentru a diminua efectele a ceea ce Alan Greenspan numea „exuberanţă iraţională”, o stare
de euforie a pieţelor, de precipitare creată nu de econonomia reală, ci de derive comportamentale.
O problemă fără soluţie este cum ne dăm seama că suntem în fatidica stare de „exuberanţă
iraţională”, care este benchmark-ul?, care este nivelul de referinţă?, când preţurile activelor nu mai
au legătură cu „realitatea”?

Politicile bugetare cu efecte structurale urmăresc obiective pe termen mediu şi lung, al

căror scop este modificarea structurală a ofertei. Politicile structurale pot lua forma politicilor
sectoriale (agricolă, industrială, serviciilor turistice), a celor pentru îmbunătăţirea cadrului
concurenţial (privatizări), politicilor pentru creşterea ocupării (stimulente pentru întreprinderile
care angajează tineri, reducerea timpului de lucru pentru a evita şomajul, cursuri și stagii de
formare, creșterea duratei școlarizării, crearea de slujbe publice, măsuri împotriva muncii la
negru), politicilor de reglementare privind mediul (creşterea subvenţiilor pentru producătorii de
energie verde, penalizarea poluatorilor).
 În afara acestora, autorităţile publice utilizează politici de liberalizare a preţurilor (i.e.
diminuarea subvenționării prețului gazelor naturale sau al energiei electrice la agenții economici
pentru a îmbunătăţi alocarea resurselor în economie), reforme pentru promovarea civismului fiscal
(diminuarea exonerărilor, îmbunătăţirea şi simplificarea procedurilor pentru plata şi calcularea
impozitelor, încurajarea conformării voluntare la plata impozitelor prin prime fiscale pentru plata
impozitelor înainte de termen, loterii fiscale), politici pentru alocare mai eficientă a resurselor pe
piaţa muncii (diminuări ale venitului minim dacă acesta încurajează inactivitatea, diminuarea
cotizaţiilor sociale dacă acestea sunt prea mari pentru angajatori, dezvoltarea de programe de
recalificare), reforme asupra piețelor financiare (dezvoltarea piețelor secundare a titlurilor
publice).
Câteva din aceste instrumente sunt folosite recurent de către diverse autorităţi
guvernamentale astfel:
1. utilizarea subvenţiilor şi ajutoarelor guvernamentale;
2. degrevări fiscale (scutirea de plată a impozitului pentru profitul reinvestit, scutire de
plată a impozitului pe profit pentru angajarea tinerilor, reducerea de impozit pentru veniturile din
zonele libere etc.);
3. politici de favorizare a acţiunilor de creştere a competitivităţii unor firme (în România,
putem identifica: amortizarea accelerată a brevetelor și a unor echipamente tehnologice precum
maşini, unelte, instalaţii, computere şi echipamente periferice aferente, stimularea activităților de
cercetare-dezvoltare, prin acordarea către societățile care efectuează astfel de activități a unor
deduceri suplimentare la calculul profitului impozabil în proporție de 20% a cheltuielilor eligibile,
schemele de minimis etc).
Pentru încurajarea înfiinţării şi dezvoltării de parcuri industriale, ştiintifice şi tehnologice
sunt prevăzute scutiri de taxe locale pentru activități situate în incinta acestora, impozite reduse
asupra activelor corporale şi necorporale, scutiri ale impozitului pe terenuri, programe de
dezvoltare pentru infrastructură etc.);
4. crearea unui cadru fizic mai favorabil desfăşurării de activităţi lucrative (infrastructură
rutieră, conectarea centrelor de transport terestru, maritim, fluvial şi aerian).
Politicile structurale pot fi folosite alături de politici conjuncturale de stabilizare, împreună
având efecte pozitive (implementarea măsurilor privind dezvoltarea mediului concurențial poate
conduce la diminuarea prețurilor și la diminuarea ratei inflației).
 Macroeconomiştii pot fi împărţiţi - acceptând că, totuşi, această operaţiune este destul de
abruptă şi schematică - în două mari categorii: adepţii stabilităţii naturale a economiei şi cei ce o
consideră de facto, structural instabilă. Dacă ne raportăm la curentele economice, atunci am putea
introduce în prima categorie economiştii clasici liberali, aşa cum este Jean Baptiste Say sau
reprezentatul principal al Şcolii monetariste, Milton Friedman, dar şi economistul austriac
Friederick Hayek, iar în cea de a doua, economiştii curentului keynesist şi neokeynesiştii.
Pentru prima categorie, ineficienţa şi fluctuaţiile economice se datorează deciziilor
neadecvate de politică economică luate de guverne.
Milton Friedman, într-un articol - reper din 1951, Effects of a Full-Employment Policy on
Economic Stability, considera că o politică conjuncturală este imposibilă, deoarece acţiunii statului
îi sunt proprii numeroase temporizări şi procrastinări, situaţie ce conduce la apariţia a numeroase
stări de dezechilibre ori la agravarea situaţiilor negative respective.
Spre exemplu, menţinerea prin legislaţie a posibilităţii pensionării anticipate, fără penalităţi
corelate cu durata pensionării anticipate, determină o creştere a dezechilibrelor bugetelor de
asigurări sociale, la fel ca şi în situaţia legislaţiei ce permite acordarea facilă a unor drepturi de
pensionare, al căror cuantum nu este corelat cu contributivitatea.
Pentru autorul mai sus citat, agenţii vizaţi de politicile bugetare îşi formează anticipări
adaptative ţinând cont de propria experienţă şi cunoaştere a problemei şi de rezultatele anterioare
ale politicilor economice ale agenţiilor guvernamentale.
De pildă, dacă banca centrală şi guvernul au în vedere politici expansioniste pentru
creşterea consumului (creşterea salariilor bugetarilor sau creşterea salariului minim pe economie),
aceste decizii pot determina accente inflaţioniste în economie, deoarece, pe termen scurt, volumul
investiţiilor fiind rigid, oferta este inelastică la evoluţia preţurilor. Agenţii economici, pe baza
experienţei anterioare, pot anticipa aceste creşteri ale preţurilor de-a lungul unui an. Moneda nu
poate face nimic (politica monetară este ineficientă), în sensul în care o ofertă monetară mai mare
nu poate influenţa volumul activităţii economice. Din acest motiv, orice evoluţie (pozitivă sau
negativă) a masei monetare se va reflecta strict asupra preţurilor.
Milton Friedman consideră că politicile bugetare expansioniste, de tip keynesian, nu pot
avea efecte pe termen lung datorită modului în care se formează consumul unui menaj. Friedman
a observat că menajele au un consum mult mai regulat decât ar sugera analiza evoluţia veniturilor.
 Pentru cheltuielile de consum, publicul dispune de două categorii de venit: a. un venit
permanent, determinat de pregătirea profesională şi de capacităţile proprii de dezvoltare a
carierei, b. un venit tranzitoriu, venit ce depinde de conjuncturi benefice acestuia (oportunităţi
neaşteptate în carieră, prime pentru obiective deosebite).
Venitul permanent este venitul pe care un consumator îl poate utiliza menţinând constantă
valoarea capitalului său. Conceptul reflectă veniturile anuale, stabile pe o perioadă îndelungată,
ale unui menaj a cărui valoare actualizată prezentă este egală cu bogăţia menajului respectiv.
Venitul permanent reprezintă componenta stabilă a venitului (i.e. salariul de bază al unui
funcţionar public sau venitul dintr-o chirie al apartamentului). Acesta poate fi estimat prin
anticipări adaptative (venitul permanent viitor poate fi egal cu cel al unei perioade precedente, la
care se adaugă sau se scade un coeficient, în funcţie de venitul tranzitoriu).
Venitul tranzitoriu este un venit pe care nu te aştepţi să îl mai obţii în viitor, pe termen scurt
fiind diferenţa între venitul curent şi venitul permanent.
Sursa:http://www.contrepoints.org/2012/07/31/92049-milton-friedman-et-la-critique-du-
keynesianisme/revenu-permanent

Comportamentul consumatorului este afectat de componenta permanentă a venitului şi nu

de cea tranzitorie. Dacă, temporar, veniturile scad datorită diminuării componentei tranzitorii,
consumatorul va apela la economiile anterioare pentru a menţine un anumit nivel al consumului.
Pentru a se modifica cheltuielile de consum ale menajelor trebuie să se modifice venitul permanent
şi nu cel al perioadei curente (pentru Keynes, consumul curent creşte dacă creşte venitul actual şi
scade dacă scade acesta).
Consumul curent reprezintă o parte din venitul disponibil curent, dar este mai mare ca
pondere pentru partea reprezentată de venitul permanent, menajele economisind o mai mare parte
din venitul tranzitoriu, în raport cu venitul permanent. Menajele economisesc o parte mai mare din
veniturile tranzitorii decât o fac din cel permanent. În perioade de creştere economică, când
veniturile tranzitorii cresc, economiile sunt mai ridicate, ceea ce va contribui la creşterea averii
acestor consumatori. Invers se întâmplă în perioade de recesiune.
Politica de relansare, afirmă Friedman, are efecte doar în privinţa venitului tranzitoriu, care,
în opinia acestui autor, nu este total consumat datorită aşteptărilor adaptative ale utilizatorilor .
Un alt exemplu de eşec al politicilor guvernamentale datorită „aşteptărilor adaptative”, este
exemplul curbei lui Philips pe termen lung. Exemplul următor poate fi edificator: Fie situaţia
iniţială descrisă printr-o anumită rată a inflaţiei (10%) şi un anumit nivel al şomajului natural (8%)
exprimată de curba cererii CP 10.
Curba lui Philips
 Agenţii economici îşi formează previziunile pe baza observaţiilor privind valorile trecute
ale indicatorilor economici.
Dacă autorităţile publice doresc să reducă rata şomajului prin creşterea cererii agregate,
şomajul se reduce, dar rata inflaţiei creşte (CP13). În timp, inflaţia observată ajunge, în cazul
exemplului nostru la 13%, ceea ce determină o revizuire a anticipărilor salariaţilor în sensul
diminuării salariului real. Aceştia comportându-se raţional, vor solicita o creştere a salariului
nominal pentru menţinerea salariului real la nivelul câştigat anterior. În aceste condiţii,
întreprinderile măresc salariul nominal, dar ajustează costurile prin creşterea numărului
disponibilizaţilor. Astfel, se diminuează rata ocupării, şomajul ajungând la nivelul său natural
(NAIRU - non accelerating rate of unemployment). La acest nou nivel al inflaţiei de 13% putem
trasa pe verticală curba Philips pe termen lung CPTL, precum în graficul de mai sus.

Robert Lucas, iar înaintea sa Muth (1961), a căutat să demonstreze cu ajutorul „teoriei
aşteptărilor rationale” că orice politică intervenţionistă a agenţiilor guvernamentale este structural
ineficientă. Pentru Lucas deciziile majore pe care le aşteptăm de la guvern determină o remodelare
a comportamentelor firmelor şi consumatorilor, printr-un mecanism al unor „aşteptări auto-
realizatoare” al acestora. Ipoteza de la care pleacă cei doi este aceea că agenţii beneficiază de toate
informaţiile economice necesare unei decizii şi că aceştia ştiu să le folosească, prin urmare au un
comportament raţional. Agenţii, în opinia celor doi, nu fac erori sistematice de previziune,
deoarece nu se bazează doar pe experienţa trecută, precum în cazul lui Friedman, ci pe predicţiile
teoriilor despre fenomenul respectiv pe care agenţii economici ştiu să le citească, în virtutea
cunoştinţelor lor despre economie. Astfel, „per total, anticipările subiective ale agenţilor coincid
cu valorile reale ale variabilelor.”4
R. Lucas afirmă, în opoziţie cu J.M. Keynes, că agenţii vizaţi de politicile guvernamentale
au un comportament foarte instabil, deoarece politicienii reacţionează la conjuncturi prin politici
economice diverse, ceea ce face ca răspunsul agenţilor economici să nu fie niciodată acelaşi,
deoarece caracteristicile „conjuncturii” diferă. Tot conjunctura, dar a politicilor guvernamentale,
determină şi comportamentul agenţilor economici şi cel al consumatorilor. Astfel, „raţionalitatea”
agenţilor, comportamentele lor schimbătoare - şi nu „invariante” aşa cum sunt postulate de teoria

4
Michel Beaud, Gilles Dostaler, Gândirea economică de după Keynes, Eurosong &Book, p.183, Bucure;ti, 2000
macroeconomică clasică - determină insuccesul unei politici economice conjuncturale. Datorită
acestei instabilități, o politică guvernamentală nu poate fi eficace decât dacă ea nu este anticipată
de agenţii economici sau de către menaje, altminteri fiind dejucată de aşteptările raţionale ale
acestora.
De pildă, dacă Banca Națională, în virtutea asumării principiului de comunicare publică al
transparenței informaționale, consideră că ne putem aștepta la un anumit curs de schimb al leului
față de euro la sfârșitul anului financiar (de pildă, o depreciere cu 10%), atunci se poate aştepta ca
agenții economici sau menajele să reacționeze la această informație, autorealizator, cumpărând
euro acum, deoarece este mai ieftin faţă de preţul său viitor. O creștere a cererii de euro pe termen
scurt (deplasarea curbei spre dreapta) va determina o depreciere mai rapidă a cursului față de cea
previzionată, punând în pericol alți indicatori - cum ar fi o anumită țintă de deficit commercial sau
rata inflaţiei.
La fel, dacă scepticismul pe piața bursieră este ridicat, așteptându-se diminuări mari ale
activităţilor economice în anumite sectoare economice, speculatorii bursieri vor vinde mai rapid
activele lor, provocând o şi mai rapidă deteriorare a indicilor bursieri și o mai rapidă apropiere a
unui crah bursier.
În cazul unei politici guvernamentale de diminuare a deficitului, rezultatul acesteia depinde
atât de credibilitatea guvernului, cât şi de capacitatea anticipării raţionale a agenţilor economici.
O politică consecventă de diminuare a deficitului (prin reforme parametrice ale sistemelor de
pensii, prin diminuarea alocaţiilor de şomaj şi a altor sume alocate pentru programe asistenţiale -
văzute ca măsuri de diminuare a efectelor distorsiunilor de pe piaţă) va ameliora anticipaţiile
agenţilor economici. Astfel, va corecta efectele diminuării cheltuielilor publice prin reluarea
investiţiilor private, anticipând o diminuare a ratelor dobânzilor pe termen lung (deoarece cererea
de împrumuturi guvernamentale scade în condiţiile ameliorării deficitelor bugetelor respective).
Conform acestui autor, rezultatul anterior al unei politici economice nu poate constitui un
indicator pentru a judeca eficacitatea viitoare a unei politici, deoarece regula „deciziei optimale”
luată de un agent economic oarecare se schimbă odată cu structura seriilor de decizie.
Dimensiunea temporală este fundamentală în finanţele publice. Dacă în cazul unei politici
de ajustare a deficitelor publice anticipaţiile asupra veniturilor viitoare sunt optimiste, ele sunt
suficiente pentru a conduce la o creştere a consumului pe termen scurt şi, în consecinţă, a
producţiei, situaţie ce contrazice abordarea clasică privind reducerea deficitului (ce ar determina o
reducere a consumului şi mai apoi a producţiei). Credibilitatea unei politici publice face ca
anticipările să devină „autorealizatoare” (în conceptualizarea lui Lucas).
Pentru Lucas ca şi pentru alţi „neo classici” (Kydlan, Prescott, Sargent), cea mai bună
politică economică este lipsa oricărei politici economice.
În finanţele publice, alături de credibilitatea politicii, la fel de importante sunt eşalonarea
în timp a măsurilor fiscale şi starea actuală a finanţelor publice. Orice acţiune publică care poate
ameliora anticipările, va diminua costurile implicate de politicile de reducere ale deficitelor, iar
reducerea deficitelor va determina o ameliorare a anticipărilor pe termen lung privind evoluţia
producţiei şi reducerea taxelor.
În consecinţă, o politică conjuncturală limitată la adoptarea de reguli stabile şi previzibile,
care să amelioreze anticipările consumatorilor şi agenţilor economici, este mai eficientă decât o
politică adoptată ad-hoc.

Echivalența ricardiană sau teorema Barro-Ricardo adaugă încă un moment în critica

intervenției conjuncturale. Conjectura5 respectivă afirmă că în condițiile unui comportament
rațional al agenților economici sau al menajelor, o politică de relansare conjuncturală, prin
creșterea veniturilor distribuite prin politică bugetară bazată pe deficit, nu va determina o creștere
a consumului sau a investițiilor, deci nu va avea niciun efect din punct de vedere macroeconomic.
Acest lucru este posibil deoarece destinatarii politicilor respective vor alege să
economisească, anticipând creșteri viitoare ale impozitelor pentru finanțarea deficitului actual.
Practic, avem de-a face cu o echivalență între creșterea datoriei publice și creșterea viitoare a
impozitelor. Între finanțarea prin impozite și cea prin împrumut nu există o diferență fundamentală.
Dacă pornind de la o situaţie dată în care bugetul statului este în echilibru și guvernul va
dori să activeze o politică de relansare a consumului, diminuând impozitele cu un miliard de euro,
atunci va trebui să se împrumute. Împrumutul poate lua forma unui emisiuni de obligaţiuni cu
cupon zero de un miliard de euro, pe n ani. Această operațiune este, pentru Barro, una neutră,
nesporind consumul, deoarece beneficiarii politicilor de relansare vor considera că în viitor
„trebuie să plătească un preţ” pentru relansare, adică vor fi subiecţii unor impozite mai mari pentru
plata împrumutului actual ajuns la scadenţă. În consecinţă, aceştia vor reveni la o afectare

5
Prin conjectură se înțelege un enunț care nu este demonstrat, dar care poate fi considerat adevărat, deoarece nu există
un contraexemplu.
intertemporală optimală (pentru ei), achiziţionând obligaţiuni la termen pentru ca din economii să
plătească viitoarele impozite sau vor face economii la termen pentru acelaşi scop. Astfel, creşterea
economisirii private va compensa cheltuiala publică, volumul economisirii naţionale rămânând
neschimbat. Politica bugetară este, astfel, neutră din punct de vedere macroconomic.
Totuşi, în opinia unor reputaţi economişti, acest efect nu este foarte plauzibil, deoarece:
a. unele menaje nu vor putea propune planuri de economisire, deoarece nu au suficiente
venituri şi, astfel, vor consuma mai mult acum;
b. se dezvoltă fenomenul numit „miopia consumatorilor”. Aceştia nu acordă suficientă
atenţie efectelor viitoare ale relaxării fiscale. Nefiind interesaţi de soarta economică a economiei
şi de cea a descendenţilor, efecte expansioniste se pot dezvolta pe termen scurt, aşa cum sugerează
Solow (2002) şi cum postulează teoria keynesistă.

Pentru oponenţii teoriilor eşecurilor politicilor guvernamentale, şocurile legate de cererea

sau oferta agregată sunt realităţi constante ale economiei, politicile bugetare macroeconomice
având rolul de contramăsuri, de „paraşocuri” de amortizoare ale economiei, în urma deciziilor
guvernamentale greşite.

Este dificil, atât de o parte, cât şi de cealaltă, să fii „avocatul diavolului”. Politicile
economice active, voluntariste sunt prezente în ţările lumii de cel puţin 70 de ani. Ele au luptat şi
continuă să o facă, cu cererea agregată prea mică sau cu şomajul constant ridicat. Luptă, de
asemenea, constant, cu insuficienta dezvoltare a ofertei în sectoare economice cu potenţial de
creştere ridicat sau cu repartizări prea inegalitare ale valorii create în economiile naţionale.
În acelaşi timp, nu poate fi ignorată realitatea că anumite dezechilibre macroeconomice
sunt induse de politici macroeconomice greşite. Inflaţia mare, oferta inadecvată, strategiile
industriale prost alese, politicile sociale în domeniul pensionării sau al asigurărilor pentru
inactivitate ce dau naştere unor comportamente economice procrastinatoare din punct de vedere al
căutării unui loc de muncă, sunt fenomene care pun sub semnul întrebării alegerile privind
politicile bugetare. Distorsiunile induse de grupurile de interese, problemele derivate din teoria
„votantului median” sau timingul inadecvat, produc, de asemenea, alocări ineficiente.
 Dacă, totuşi, guvernele propun şi implementează politici macroeconomice ce afectează atât
prezentul, cât şi viitorul economic al populaţiei, ce tip de decizii trebuie încurajate: cele bazate pe
reguli fixe sau politicile discreţionare, bazate pe decizii ad hoc?
Kydland şi Prescott, într-un articol din 1977 - Rules rather than discretion: the
inconsistency of optimal plan, consideră că regula fixă asigură o mai mare credibilitate politicilor
macroeconomice, asigurând şi o mai mare eficienţă. Politicile eficiente sunt politici care
îmbunătăţesc situaţia alocativă a tuturor, în timp ce o politică discreţionară o face pentru o parte a
publicului, ceea ce creează după aceea, oportunitatea şi justificarea unei reconsiderări viitoare a
politicii în scopul îmbunătăţirii situaţiei alocative a altui grup interesat.
Politicile pasive pot fi asimilate unui asemenea tip de abordare - fundamentat pe reguli fixe
- în timp ce politicile active pot fi acordate cu cele discreţionare. Chiar dacă politicile
macroeconomice bazate pe reguli fixe sunt de preferat celor discreţionare, nici construcţia acestora
nu este lipsită de dificultăţi. Principala problemă este că funcţionează într-un cadru contractual
imperfect, după sintagma folosită de unul din reprezentanţii cei mai importanţi ai noii economii
instituţionale, Williamson. Aceasta înseamnă că, de-a lungul execuţiei contractului, pot fi
identificate situaţii „care nu au fost luate în considerare ex ante, deoarece ele nu au fost imaginate
la momentul încheierii contractului”6. Soluţia, în opinia lui Wiliamson, este de a se realiza o
„contractare relaţională”, în care se cade de acord asupra obiectivelor şi criteriilor de alegere a
instrumentelor de intervenţie şi nu asupra detaliilor acţiunii.
Cadrul juridic ce reglementează construcţia Uniunii Europene poate fi un exemplu
edificator în acest sens. Pactul de stabilitate şi creştere economică (Amsterdam 1997), acordul
politic între statele UE pentru coordonarea politicilor fiscale şi monetare asigură că statele membre
vor respecta obiectivul bugetar pe termen mediu vizând o situaţie bugetară apropiată de echilibru
sau excedentară, angajându-se să:
a. facă publice, din proprie iniţiativă, recomandările care le-au fost adresate de către
Consiliu;
b. ia măsurile bugetare corective, necesare pentru atingerea obiectivelor din programele lor
de stabilitate sau de convergenţă;

6
Giandomenico Majone, Politicile publice şi administraţia publică:idei, interese şi instituţii, în Rober Goodin şi Hans
Dieter Klingemann, coord., Manual de ştiinţă politică, ,p.542, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005
 c. aplice ajustările bugetare corective necesare în momentul în care sunt informate cu
privire la existenţa unui risc de deficit excesiv;
d. corecteze deficitele excesive în cel mai scurt timp posibil de la apariţia acestora;
e. nu invoce caracterul excepţional al unui deficit legat de o scădere anuală a PIB-ului cu
cel puţin 2 %, cu excepţia cazului în care se află într-o situaţie de recesiune gravă (o scădere anuală
a PIB-ului real cu cel puţin 0,75%).
După cum se poate observa, acordul semnatarilor a fost realizat pe reguli generale şi nu pe
detalii de acţiune, acestea fiind responsabilitatea autorităţilor naţionale.
Revizuirea Pactului realizată în 2004, introducea precizări suplimentare ce confereau
substanţă ideii de „contractare relaţională”. Astfel, în privinţa menţinerii sau atingerii criteriului
de convergenţă privind „datoria publică”, se stipulează că trebuie luate în considerare condiţiile de
creştere specifice fiecărei ţări, astfel încât dacă creşterea potenţială este mai mică decât cea
prevăzută, atunci un ritm mai redus de scădere a datoriei publice este conform cu pactul.
Obiectivele pe termen mediu sunt întregite cu cel al obligaţiei de a nu se depăşi rata de 3%
a deficitului bugetar, în cursul unei perioade de recesiune, fără a se recurge la o politică bugetară
prociclică, dar şi de cel al scăderii datoriei publice pentru ca ţările membre să fie mai bine pregătite
şocului viitor al îmbătrânirii populaţiei.

În practica economică naţională pot fi întâlnite şi alte „reguli fixe” ce condiţionează

politicile macroeconomice. Între acestea putem menţiona: regula „tunelului valutar” (evoluţia
cursului de schimb în limite predefinite), marja de evoluţie a ratei inflaţiei (1-3%) sau ritmul de
creştere al masei monetare asociat cu PIB nominal anticipat.

Intervenţia macroeconomică a statului este problematică nu doar pentru că poate fi

inconsistentă temporal şi procrastinatorie din considerente politice, dar şi datorită decalajului de
implementare, constitutiv oricărei politici publice. În sistemele financiare publice moderne,
politicile bugetare au nevoie de un anumit orizont de timp pentru a fi puse în operă.
În România, între modificarea prin lege a Codului fiscal şi implementarea noilor prevederi,
trebuie să treacă minimum şase luni. Noi impozite, taxe sau contribuţii obligatorii introduse prin
lege, reduceri de facilităţi existente, pot intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi rămân
nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an. Doar ordonanţele de urgenţă pot produce efecte mai
rapide, deoarece intrarea lor în vigoare se face după 15 zile de la data publicării.
Pentru politica monetară decalajul este mult mai redus, putând fi chiar şi sub o lună.
Economistul american Gregory Mankiw explică problema decalajului de implementare,
realizând o comparaţie sugestivă între condusul unui autoturism şi cel al unui vapor. Ce se întâmplă
dacă piloţii celor două vehicole dau peste un obstacol în timpul conducerii acestora? La o viteză
de reacţie identică ne putem aştepta în mod natural ca ocolirea obstacolului să se facă mai rapid în
cazul autoturismului şi mult mai greu în cazul navei.
Dacă politicile fiscal bugetare ar intra în operă imediat ce se ia decizia de schimbare a
direcţiei, atunci economia ar putea fi relativ mai uşor de stabilizat, cu toate că ne putem oricând
aştepta la un comportament imprevizibil al agenţilor economici şi menajelor. Este ceea ce se
întâmplă atunci când conduci maşina. Dacă apare un obstacol, schimbarea direcţiei necesită o
simplă mişcare a volanului în direcţia necesară pentru evitarea acestuia.
Decizia de politică bugetară seamănă, din păcate, mai mult cu pilotajul unui petrolier,
spune Mankiw. Mişcarea inerţială a unei nave este atât de mare, încât, după revenirea cârmei la
poziţia iniţială, ea continuă să se mişte în direcţia solicitată anterior.
În cazul politicilor macroeconomice, decalajele mari de reacţie constituie o regulă. Acestea
pot fi împărţite în două categorii: decalaje interne şi decalaje externe7, numite uneori şi decalaje
politice şi respectiv de sistem, utilizând tipologia propusă de Milton Friedmann.
Decalajul intern este decalajul care separă şocul destabilizator de măsura de politică
economică care îi este adresată. Decalajul intern este de-compus în decalajul de recunoaştere şi
cel administrativ (de decizie).
Primul este mai mult de natură psihologică, deoarece reprezintă perioada ce se scurge între
momentul în care trebuie obiectiv intervenit şi cel în care autorităţile devin conştiente că trebuie
să o facă. De pildă, dacă măsura supra-accizării carburanţilor se dovedeşte ineficientă producând
comportamente evazioniste sau legal-adaptative ale agenţilor economici şi consumatorilor privaţi,
autorităţile publice devin conştiente de aceasta după un interval de timp destul de lung, deoarece
acestea trebuie să judece dacă scăderea vânzărilor şi a încasărilor bugetare din accizele pe benzină
se datorează acestei taxe sau sunt alte cauze, de altă natură, responsabile.

7
Mankiw Gregory, Macroeconomie, Ed. Deboeck, Paris, 2010, p.558
 Decalajul de recunoaştere este prezent în mod natural în decizia publică, deoarece
decidenţii trebuie să aibă date statistice relevante cu ajutorul căror să decidă dacă ceea ce se
întâmplă în economie reprezintă o fluctuaţie întâmplătoare sau dimpotrivă, secvenţe ce ne trimit
către o schimbare fundamentală a activităţii economice. Pentru a putea face o alegere cât mai
corectă, autorităţile, ca şi simpli indivizi, au nevoie de certitudini. Dificil de obţinut şi într-un caz
şi în celelălalt. Indicatori simpli (de genul servietei lui Greenspan8), care să ofere fundamente
sigure pentru decizii publice rapide, nu există.
Cel de al doilea tip de decalaj se referă la timpul scurs între conştientizarea problemei şi
punerea în operă a instrumentelor de intervenţie. Introducerea pe ordinea de zi şi votarea de către
legislativ a unei măsuri de politică publică reactivă, implică un interval de timp mare, ceea ce
produce şi mai multă ineficienţă alocativă. Mecanismele politice şi cele administrative de
promovare a unor acţiuni de politică fiscală sunt îndelungate şi complicate (necesită parcurgerea
multor paşi procedurali), întârziind masiv intervenţia publică. Chiar şi luarea unor măsuri de
politică monetară - mult mai rapide atunci când se bazează pe reguli fixe, implică un decalaj de
intervenţie. De pildă, când o autoritate monetară trebuie să intervină pentru a împiedica un balon
speculativ pe piaţa bursieră sau spargerea acestui balon.
În susţinerea politicii sale neintervenţioniste, bazate pe încrederea în virtuţile pieţei, Allan
Greenspan spunea în Epoca turbulenţelor9: „Dar cum putem şti când exuberanţa iraţională a crescut
nejustificat valorile activelor, care devin apoi obiectul unor contracţii neaşteptate şi prelungite …
Şi cum includem această evaluare în politica monetară?”
Problema decalajului de conştientizare este întregită de dificultatea alegerii unui
instrument adecvat de intervenţie. Spre exemplu, FED trebuia să ia decizia creşterii dobânzilor în
2002, când economia începea să revină la creştere după criza dot com, utilizând regula lui Taylor
sau nu?
Decalajul extern se referă la perioada de timp scursă între luarea măsurilor de intervenţie
şi manifestarea efectelor acestor politici.

8
În timpul mandatului lui Alan Greenspan la Federal Reserve (Banca Centrală a SUA), canalul american de ştiri
CNBS a lansat Indicatorul Servietei lui Greenspan. Dacă guvernatorul se ducea la şedinţele FOMC (autoritatea ce
stabileşte dobânda directoare în sistemul bancar American) cu o servietă plină, jurnaliştii considerau că rata dobânzii
va creşte, deoarece o servietă plină, în opinia lor, însemna rapoarte numeroase care aveau rolul să documenteze această
necesitate. Invers, o servietă goală, însemna o propunere de scădere a ratei dobânzii.
9
Era turbulenţelor - aventuri într-o lume nouă, Ed. Publica, Bucureşti, 2008, pentru limba română
 Dezbaterile din România privind măsurile necesare pentru creşterea ocupării şi relansarea
investiţiilor în finanţele publice, constituie un exemplu util în demersul nostru explicativ.
După ieşirea din recesiune, una din preocupările imediate a autorităţilor a fost aceea de a
stimula creşterea ocupării şi a investiţiilor pentru o creştere mai accelerată a PIB. În cazul
României, unul din spaţiile de intervenţie, conştientizate de autorităţi şi dezbătute în spaţiul public,
a fost acela al diminuării costurilor cu mâna de lucru, prin diminuarea CAS la angajatori. Acesta
este momentul conştientizării care, în cazul nostru, poate fi circumscris anului 2013. Anul 2014
este cel în care decalajul intern ajunge în ultima etapă, deoarece apare măsura de politică
economică solicitată (diminuarea CAS cu 5%), al cărei punct de start este octombrie 2014.
Decalajul extern, în acest caz, nu poate fi măsurat având în vedere perioada scurtă de timp scursă
de la apariţia măsurii care face imposibilă analizarea modului în care se conturează trade-off-ul
realizat de mediul de afaceri (spaţiul fiscal mai mare îi va determina să crească nivelul ocupării
sau să îşi ridice profiturile).
Împingând la extrem, concluziile modelului decalajului de intervenţie, putem afirmă că
datorită rigidităţilor decizionale şi inerţiei ridicate, o măsură de politică bugetară odată luată poate
fi imediat obsoletă, inutilă şi chiar destabilizatoare.

Decalajul de intervenţie poate fi diminuat prin mecanismul STABILIZATORILOR

AUTOMAŢI.
Definiţie: Stabilizatorii automaţi reprezintă mecanisme ce stimulează sau diminuează
încasările bugetare în mod automat, fără a exista o acţiune deliberată a autorităţilor în acest sens.
Prin urmare aceste mecanisme sunt endogene activităţii alocative realizate de guvern, ele se
manifestă şi produc efecte spontan.
Aceste mecanisme intră în acţiune atunci când cererea globală fluctuează sau când apar
şocuri ale productivităţii, ale investiţiilor sau ale preţurilor unor materii prime de importanţă vitală
pentru evoluţia economică (petrol, oţel).
Deşi unele cheltuieli bugetare sunt rigide, inelastice, faţă de evoluţia economiei, alte
cheltuieli sunt legate mecanic de conjunctură. Cheltuielile cu salariile funcţionarilor publici sau
cheltuielile cu pensile nu se diminuează atunci când economia este în recesiune, dar cotizaţiile
sociale, cheltuielile cu caracter de prestaţii sociale, contribuţia pentru asigurări de şomaj, reprezintă
cheltuieli de transfer, legate de conjunctură.
 Dacă activitatea economică se diminuează, ceea ce provoacă o diminuare a veniturilor
bugetare, unele cheltuieli publice, pe de altă parte, se măresc. Astfel, cheltuielile cu indemnizaţiile
pentru şomaj sau ajutoarele sociale cresc atunci când conjunctura economică este defavorabilă,
menţinând, în parte, puterea de cumpărare a populaţiei ce ajunge în situaţia nedorită de a beneficia
de aceste ajutoare.
În perioada de creştere economică, veniturile fiscale, dar şi sumele din cotizaţiile sociale,
cresc în mod automat, deoarece ele vor fi obţinute din venituri salariale sau de altă natură mai mari,
datorită volumului mai mare de forţă de muncă utilizată, dar şi datorită creşterii valorii nominale
a salariilor.
Pe de altă parte, volumul ajutoarelor sociale acordate se diminuează automat atunci când
economia este în perioadă de creştere, datorită creşterii numărului de salariaţi şi diminuării celor
asistaţi sau depăşirii pragurilor de venituri ce justificau obţinerea ajutoarelor sociale.
Bugetele asigurărilor de şomaj vor fi pe excedent în perioade de boom şi în deficit în
perioade de recesiune, permiţând menţinerea economiei „pe traseu”, fără a implica declanşarea
procedurilor legislative consumatoare de timp.
Stabilizatorii automaţi minimizează, astfel, problema „decalajului de intervenţie” a deciziei
fiscal bugetare.
Stabilizatorii automaţi nu elimină fluctuaţiile. Aceştia pot contribui doar la diminuarea
amplitudinii acestora, în jurul unei situaţii mediane. Ei nu modifică mijloacele la dispoziţia
statului.10 Capacitatea de stabilizare a acestor mecanisme nu este aceeaşi pentru bugetul public.
Diferă atât din perspectiva naturii şocurilor exogene, cât şi din capacitatea internă a mecanismului
de a produce efecte. Astfel, pentru un nivel dat de creştere a PIB, creşterea încasărilor din TVA va
fi mult mai importantă dacă variaţia provine din creşterea consumului menajelor, decât dacă ea
provine dintr-o creştere a exporturilor sau din creşterea investiţiilor. Capacitatea de stabilizare a
consumului prin ajutoarele de şomaj este mai redusă pentru că nivelul acestora nu reprezintă totuşi
un procent important din bugetul public.
Pentru a funcţiona aceste mecanisme trebuie să fie satisfăcute două condiţii:

10
Solow Robert, Peut-on recourir à la politique budgétaire? est-ce souhaitable?, http://www.ofce.sciences-
po.fr/pdf/revue/1-83.pdf
1. menajele nu trebuie să îşi modifice într-o manieră semnificativă comportamentul de consum.
Dacă într-o perioadă de recesiune, ajutoarele de şomaj nu determină o menţinere relativ stabilă a
puterii de cumpărare a menajelor, atunci cererea internă se va diminua şi mai mult, adâncind criza.
2. rata dobânzii nu trebuie să fie afectată de cererea mai mare de împrumut a autorităţilor. Acestea,
ca urmare a diminuării încasărilor şi creşterii deficitului, vor împrumuta mai mult de pe piaţa
internă sau cea externă. Dacă cererea de lichidităţi creşte atunci este posibilă o creştere a ratelor
dobânzii pe pieţele financiare, ceea ce ar putea determina o scădere a consumului.
Tehnic vorbind, dacă rata dobânzii este rigidă la creştere, atunci când cererea de finanţare
creşte, efectul pozitiv al stabilizatorilor poate fi mai ridicat.
Conform teoriei consumului fondată pe ipoteza „venitului permanent” mai sus prezentată,
pe termen scurt, cheltuielile de consum sunt puţin dependente de variaţiile veniturilor, ceea ce face
ca evoluţia economiilor să devină un factor stabilizator.
Dacă comportamentul consumatorului ar fi dominat de ideea „venitului curent”, atunci
recesiunea economică ar determina o creştere a economiilor pentru a securiza indivizii de
pierderile viitoare de venituri, ceea ce ar afecta mecanismul de stabilizare automată.
Alţi factori ce pot afecta acţiunea stabilizatorilor automaţi sunt:
a. mărimea sectorului public; Cu cât raportul cheltuieli publice/PIB este mai mare, cu atât mai
sensibilă este poziţia bugetară la variaţia activităţii economice;
b. sensibilitatea veniturilor şi cheltuielilor publice la variaţiile conjuncturale ale activitaţii
economice;
c. structura fiscală; cu cât impozitarea veniturilor sensibile la fluctuaţiile economice este mai mare,
cu atât vor fi mai dependente veniturile bugetare de fazele ciclului economic11;
d. progresivitatea impozitării; efectul stabilizatorilor este mai mare, deoarece în această situaţie
veniturile guvernamentale vor creşte mai repede decât veniturile private.
e. nivelul prestaţiilor sociale acordate. Cu cât acesta este mai ridicat, cu atât este mai mare efectul
stabilizator.
Avantajele stabilizatorilor automaţi derivă din faptul că sunt „automaţi”, cu alte cuvinte
derivă din faptul că nu implică manifestarea „slăbiciunilor” interne, deciziilor luate prin căutarea
cvorumului de legitimitate. Controversele care apar atunci când se propune un pachet de decizii
economice pot amâna decizia politică şi astfel pierde „fereastra de oportunitate” pentru o anumită

11
http://www.oecd.org/fr/eco/perspectives/2087781, p.157.pdf
politică. Nu este cazul stabilizatorilor automaţi, care implică decizii luate anterior perioadei în care
se pot manifesta.
Stabilizatorii automaţi nu reprezintă soluţia ideală în controversele legate de politicile
bugetare, o a treia cale, la politicile conjuncturale prociclice şi contraciclice. Controversele legate
de efectele acestor stabilizatori nu sunt mai puţin prezente în articolele de specialitate. Spre
exemplificare Brunila et all (2002), Van den Noord (2000), R. Barrel et A. M. Pina (2000, 2003),
Allsopp et all (1997), Giorno et all (1995), reprezintă exemple de analiză a efectelor
stabilizatorilor, care nu aduc nici pe departe o concluzie de tipul „one size fits all”. Cifrele ce
reflectă mărimea stabilizării automate a PIB sunt departe de a fi egale, modelele utilizate în calcul
oferind agregări diferite ale indicatorilor şi, în consecinţă, efecte diferite. Unele din studiile de mai
sus pun în evidenţă şi faptul că anumiţi stabilizatori si-au pierdut din forţă datorită unor politici
guvernamentale restrictive.
Aşa cum sublinia Solow, numere magice pentru ţintele de producţie agregată sau de nivel
al ocupării, nu există. Ele variază adesea de o manieră imprevizibilă. Singura certitudine este aceea
că politica macroeconomică trebuie să aibă un caracter definitoriu explorator, localizând ţintele
prin aproximări succesive.
Pentru autorul mai sus citat, atributul fundamental al stabilizatorilor automaţi este
„flexibilitatea programată”.
De pildă, „în cazul TVA, caracterul temporar al creşterii sau scăderii valorii taxei,
constituie o incitaţie puternică pentru a amâna sau anticipa achiziţii, situaţii ce reprezintă exact
efectele aşteptate”12.

Utilizarea politicii fiscal-bugetare şi a diferitelor sale configuraţii (pro-ciclică, anti-ciclică,

pasivă, activă, bazată pe reguli fixe sau pe discreţionarism) pentru eliminarea instabilităţii în
economie, a constituit subiectul major al analizelor economiştilor şi al acţiunii politice, de la J.M.
Keynes încoace. Deşi politicile de stabilizare a economiei sunt cunoscute din secolul al XIX,
amploarea dezbaterilor, dar şi a intervenţiilor publice cu aceste instrumente, a crescut după criza
din 1929-1933, dar şi după cel de Al Doilea Război Mondial. În secolul al XIX-lea, singurul tip

12
Solow Robert, Peut-on recourir à la politique budgétaire ? est-ce souhaitable ?, P.24, http://www.ofce.sciences-
po.fr/pdf/revue/1-83.pdf
de politică de stabilizare cunoscut a fost, în politica monetară, International Gold Standard. Dacă
balanţa de plăţi a unei ţări - ce participa la acest mecansim de stabilire a valorii monedei naţionale,
raportând-o la aur - înregistra un deficit în contul curent (în sens larg, în comerţul internaţional de
bunuri), atunci autorităţile monetare ridicau rata dobânzii, pentru a reduce puterea de cumpărare
în ţară, diminuând importurile şi relansând exporturile. Acest fapt determina o reechilibrare a
balanţei de plăţi. Lucrurile avansează în direcţia intervenţionismului o dată cu încetinirea activităţii
economice şi nivelurile foarte ridicate ale şomajului, determinate de Marea Criză. SUA, Germania
(începând cu 1933), dar şi Suedia sunt primele economii ce folosesc programele de lucrări publice
pentru a diminua rata şomajului. Totuşi, doar după cel de Al Doilea Război Mondial vom înţelege
cu adevărat ce înseamnă intervenţionism economic în ţările dezvoltate. Obiectivul principal al
oricărui astfel de program a fost acela al luptei împotriva şomajului. Employment act (1946) din
SUA afirma explicit acest lucru: „Responsabilitatea guvernului federal este … să promoveze
maximum de ocupare, producţie şi putere de cumpărare.” Mai devreme, în 1944, în Marea Britanie,
documentul White Paper stipula, chiar din primul paragraf: „the government accept as one of their
primary aims and responsibilities the maintenance of a high and stable level of employment after
the war”.
Dacă la început majoritatea economiştilor şi a practicienilor considerau că acesta este cel
mai important şi cel mai puternic instrument pentru diminuarea amplitudinii evoluţiei ciclice a
economiei, după anii ’70, opiniile au devenit mult mai nuanţate.

Această schimbare de opţiune a avut mai multe motive. Câteva din acestea le vom expune
pe scurt mai jos.
Unul din principalele semne de întrebare ridicate de economişti a fost acela al posibilităţii
de intervenţie la timp, prin politica fiscal-bugetară. Am arătat mai sus că decalajul de intervenţie
îmbracă forme diverse şi are cauze diferite datorită complexităţii modului în care funcţionează
mecanismul de luare a deciziilor într-o societate democratică. Categoriile de decalaje de intervenţie
luate în considerare de economişti, aşa cum am arătat anterior sunt: decalajul de recunoaştere,
decalajul de dispoziţie (decizie) şi decalajul de influenţă (efect). Sunt studii, dar şi exemple de
proceduri relevante pentru cazul nostru, care au arătat că acest decalaj de intervenţie poate fi de la
12 până la 24 de luni.
 O altă problemă structurală este aceea a raţionalităţii limitate pe care putem să o mobilizăm
pentru a face predicţii asupra evoluţiei mediului economic.
Pentru analizarea evoluţiilor economice, în practica economică se folosesc numeroase
categorii de indicatori, realizaţi de diferite categorii de instituţii (de la firme private până la institute
de statistică, prognoză ori autorităţi bancare). Aceşti numeroşi indicatori sunt grupaţi în trei mari
categorii: a. indicatori precursori (leading indicators), b. indicatori de decalaj, de defazaj (lagging
indicators), c. indicatori de simultaneitate (coincident indicators).
Anticiparea evoluţiilor economice se realizează cu ajutorul a ceea ce economiştii numesc
indicatori precursori (leading indicators). Aceştia sunt variabile economice care au o tendinţă de
fluctuaţie înainte ca ansamblul economiei să fie cuprins de o anumită tendinţă.
Spre exemplu, Firma Conference Board realizează în fiecare lună Leading Economic
Index® care include:
a. Average weekly hours în sectorul producţiei manufacturiere. Creşterea numărului de ore lucrate
săptămânal poate reprezenta un semn important pentru o evoluţie susţinută a economiei;
b. Average weekly initial claims for unemployment insurance. Arată care au fost acţiunile
anterioare ale firmelor privind forţa de muncă. Solicitări mai reduse în perioada observată, faţă de
cea anterioară, indică o rată mai redusă a şomajului, ieşirile de pe piaţa muncii fiind mai scăzute;
c. Manufacturers’ new orders, consumer goods and materials. Creşterea comenzilor reflectă o
creştere a cererii, o diminuare a stocurilor şi, deci, o relansare posibilă a producţiei.
d. ISM® Index of New Orders reflectă performanţa vânzărilor. Dacă are loc o scădere a livrărilor,
aceasta este considerată un efect al creşterii cererii pentru bunurile respective;
e. Manufacturers' new orders, nondefense capital goods excluding aircraft orders. Se referă la
evoluţia cererii de bunuri de investiţii din partea firmelor, altele decât cele din sectorul apărării şi
producţiei de avioane;
f. Building permits, new private housing units. Creşterea numărului de autorizaţii semnifică o
reluare a activităţilor în acest sector şi, evident, în cele conexe, dar şi o reluare a activităţii
economice globale, deoarece achiziţia unei locuinţe are loc când veniturile salariale cresc şi au o
probabilitate ridicată să se menţină ridicate.
g. Stock prices, 500 common stocks reflectă anticipările privind condiţiile economice. O creştere
a lor semnifică o încredere mare în obţinerea unor profituri viitoare mai mari şi invers;
h. Leading Credit Index™. Creşterea ofertei de monedă M2 arată o creştere a cheltuielilor, adică
o creştere a producţiei şi o diminuare a şomajului;
i. Interest rate spread, 10-year Treasury bonds less federal funds. Reflectă diferenţa dintre rata
dobânzii pentru bonurile de tezaur cu scadenţă la 10 ani şi cele cu scadenţă la 3 luni. O creştere a
diferenţei reflectă anticipări în sensul creşterii ratelor dobânzii care, la rândul lor, sunt un proxy
pentru o creştere economică în viitor;
j. Average consumer expectations for business conditions. Optimismul consumatorilor poate
constitui un semn pentru o creştere a cererii de bunuri şi servicii din viitor.
Regula de citire generală este că dacă trei luni consecutive indexul are o scădere atunci se
poate previziona o posibilă recesiune. În anii 1973, 1975 şi la începutul anilor 80 acest index a
anticipat corect iminenţa contracţiei recesionare, după cum şi înaintea recentei recesiuni din 2008-
2010, anticipările furnizate de primul index analizat au fost în mare parte corect, dar în alte situaţii
nu a fost un indicator de încredere.

OECD utilizează CLI (Composite leading indicators). Acesta este un index realizat pe
serii temporale, obţinut prin agregarea a numeroşi indicatori (specifici de la ţară la ţară) care
manifestă o relaţie consistentă cu o serie de referinţă. Aceşti indicatori compoziţi sunt de tip
calitativ, şi sunt orientaţi spre acţiuni economice pe termen scurt. Scopul lor este de a arăta sensul
de evoluţie şi nu amplitudinea mişcărilor economice analizate. De asemenea ei sunt creaţi pentru
a anticipa punctele de cotitură în activitatea economică, funcţionând ca semnal anticipator pe un
interval de 4-8 luni. Ultimul buletin informativ al acestui organism (februarie 2016) caracteriza
situaţia economică actuală ca „stable growth momentum” atât pentru ţările OECD, cât şi pentru
ţările din zona EURO.

Un indicator de decalaj (lagging) este unul care urmează unui anumit eveniment. De pildă,
după o recesiune, evoluţia ratei şomajului este un indicator de decalaj. Rata profitului este, de
asemenea, un indicator de decalaj, deoarece reflectă performanţa anterioară a firmei, dar şi evoluţii
conjuncturale, economice.
Un indicator de simultaneitate este acela care se manifestă simultan cu apariţia unui
fenomen economic. De pildă, creşterea vânzărilor de locuinţe sau creşterea achiziţiilor de maşini
noi pot fi consideraţi indicatori viabili ce susţin ideea unei perioade de creştere economică
susţinută.
 Chiar dacă imperfecţi, aceşti indicatori pot constitui un ajutor important pentru planificarea
acţiunilor agenţilor economici şi cele ale guvernului, cu condiţia să fie analizaţi atent.
Alături de indicatori de referinţă, autorităţile beneficiază şi de posibilităţile de anticipare
oferite de modelarea econometrică, prin care se creează mari modele de predicţie a evoluţiei
economiei. Alegerea parametrilor adecvaţi, atât endogeni, cât şi exogeni, este o sarcină extrem de
dificilă. Modelele econometrice pot produce erori de predicţie atunci când se fac erori în input-uri
(predicţii incorecte privind variabilele exogene şi utilizarea unor variabile exogene irelevante) sau
erori în ecuaţiile econometrice (ce nu reprezintă decât descrieri, reprezentări, aproximări ale
realităţii). Acestea greşeli de „proiectare” produc erori de model sau deviaţii de la predicţiile
asumate. Alegerea variabilelor exogene este un element, într-o măsură ridicată, subiectiv, ceea ce
face, evident, ca şi previziunea să devină o expresie a acestor alegeri. Este binecunoscută în
limbajul economiştilor expresia GIGO. Aceasta înseamnă Garbage in Garbage out, cu alte
cuvinte, dacă într-un model ai intrări de o anumită factură (negativă), nu te poţi aştepta la
rezultate de o altă categorie. În subsidiar, problema pusă prin acest acronomim este „În ce măsură
datele alese pentru a demonstra ceva sunt semnificative pentru problema respectivă şi nu produc
demonstraţii distorsionare?”. Problemele de predicţie ale modelelelor econometrice structurale ţin
şi de alegerea teoriei economice. Teoriile economice sunt, însă, în acelaşi timp, foarte complexe
(gândiţi-vă la teoria echilibrului general şi la ecuaţiile acesteia), dar şi incomplete (aceeaşi teorie
are o viziune suficient de incompletă sau are ipoteze ideale ce nu pot fi aplicabile).
Validitatea teoriilor ca şi a modelelor econometrice ce le integrează depind de cât de bine
structura modelului reflectă comportamentul economic. Astfel, previziunea realizată de model
depinde de cât de bune sunt ipotezele pentru problema pusă, adică de cât de adecvate sunt ele în
explicarea unui viitor trend.

O a treia problemă pentru construcţia unei politici bugetare este în ce măsură ne putem
bază pe istoria economiei, pentru decizii bugetare adecvate. Prizonieri ai unui „economist defunct”
sau ai propriilor noastre idiosincrasii, vom da acele interpretări ce ne vor conveni asupra evoluţiei
unui fenomen economic. O criză economică devine astfel rezultatul unei diminuări a cererii sau,
dimpotrivă, unei diminuări a ofertei, ceea ce ne aduce în situaţia de a găsi vinovaţi diferiţi. De
regulă nu practicăm apostazii repetate, nu renunţăm la propriile convingeri uşor. Nu acceptăm a
avea „iluzii optice”, cum spunea economista Christina Romer.
 În fine, o problemă la fel de radicală pentru politicile conjuncturale este aceea a
multiplicităţii obiectivelor şi a conflictului între acestea. Politicile conjuncturale creează conflicte
între obiectivele guvernamentale. Pentru diminuarea inflaţiei pot fi utilizate măsuri de restrângere
a cererii, ce pot conduce însă la creşterea şomajului. Asigurarea unui grad ridicat de ocupare al
populaţiei active este, însă, un obiectiv central pentru orice fel de guvern. Cele două obiective sunt,
în aceste condiţii, conflictuale. Alegerea, în aceste condiţii pare să nu fie expresia unui angajament
multi-obiectiv, ci a unuia principal şi a altora secundare. Clasamentul este o alegere politică şi nu
una pur raţională.
Diminuarea sărăciei, un obiectiv legitim al oricărui guvern, se poate realiza prin transferuri
de la grupuri cu venituri ridicate, prin impozitare progresivă. Acest instrument de corectare a unor
inegalităţi flagrante poate conduce la slăbire a incitaţiei de a munci a categoriilor vizate de rate
marginale ridicate ale fiscalităţii, dar poate demotiva şi o persoană săracă în a căuta un loc de
muncă dacă transferurile sunt prea ridicate.
Fiind expresia unor alegeri realizate de reprezentanţi ai cetăţenilor, în fapt, al unor grupuri
de interese, politicile conjuncturale sunt discriminatorii în cel mai simplu sens. Ele afectează
grupuri sociale, fiind ccompromisuri de cele mai multe ori între echitate şi eficienţă.
Guvernele sunt elemente endogene ale sistemului politico-economic, iar finanţele publice
- consideră unii economişti - aparţin domeniului ştiinţei politice. Capacitatea guvernelor de a
implementa programe de stabilizare depinde nu numai de forma, tipul programului, ci şi de
sprijinul politic. Acesta este scăzut dacă grupurile ţintă vizate de politici sunt restrânse. La fel de
scăzut este acest sprijin dacă politicile afectează puterea de cumpărare a unor grupuri mari.
În definitiv, putem concluziona că alegerea unui „rol” pentru politica bugetară este de fapt
alegerea unor argumente, susţinute şi încărcate nu numai de date statistice, ci şi de valori asumate.
Economia ne-a arătat de suficient de multe ori că un model nu ţine loc de realitate şi nu trebuie
prezumat a fi „realitatea” sau o interpretare adevărată şi adecvată a realităţii. Politică bugetară,
obiectivă, nu există.