Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Litere

Ştiinţe ale informării şi documentării-anul I

Stan Gabriela

Paleografie chirilică

Ioan Bogdan
Ioan Bogdan ( n. 25 iulie 1864, Şcheii Braşovului – d. 1 iunie 1919, Bucureşti ) a
fost un lingvist şi filolog român , autorul unor studii referitoare la limba
documentelor slavo-române și creator al filologiei slavo-române.

A fost primul dintre cei 11 copii ai Elenei (născută Munteanu) şi ai lui Ioan
Bogdan, modest funcţionar braşovean. Doi dintre fraţii săi (istoricul literar Gh.
Bogdan-Duică şi Ştefan Bogdan, fizician şi chimist) vor fi profesori universitari
(primul, şi membru al Academiei Române), iar o soră, Ecaterina, se va căsători cu
Nicolae Iorga.

Ioan Bogdan a absolvit liceul în Brașov apoi a urmat Facultatea de Litere şi

Filosofie din Iaşi, specializându-se în istorie, şi, ca bursier, la Şcoala Normală
Superioara.

Face o serie de călătorii la Viena, Petersburg, Kiev, Moscova, Odesa, Cracovia şi

Varşovia, specializându-se în limbi slave şi descoperind numeroase scrieri şi
documente, majoritatea în limba slavonă, legate de istoria poporului român. Cu
studierea şi editarea lor se va îndeletnici până la sfârşitul vieţii. Din 1891,
funcţionează ca profesor de filologie slavă la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii bucureştene, fiind ales, de mai multe ori, decan, prorector şi, pentru
scurt timp, rector (1-15 iunie 1912). Între 1902 şi 1906, conduce revista
„Convorbiri literare” (după ce făcuse doi ani parte din comitetul de redacţie), iar
trei ani mai târziu, este ales preşedinte al Comisiei Istorice a României.

La 31 martie 1892 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la

29 martie 1903 a fost numit membru titular. Ioan Bogdan a fost vicepreședinte al
Academiei Române de două ori (prima dată între 25 mai 1910 - 25 mai 1913 și a
doua oară între 28 mai 1916 - 1 iunie 1919).
Prin cercetări laborioase Bogdan a descoperit, studiat şi editat numeroase texte şi
documente vechi, conturând o viziune mai adecvată asupra istoriei şi literaturii
vechi româneşti. Publică, astfel, ediţii şi studii privind istoriografia bizantină şi
sud-slavă, cea mai importantă fiind Cronica lui Constantin Manasses (1922),
istoriografia românească –Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche (1891),
Cronice inedite atingătoare de istoria românilor (1895), Letopiseţul lui Azarie
(publicat în „Analele Academiei Române”, 1908-1909) , precum şi texte literare
sau folclorice medievale – O traducere moldovenească a „Vieţii lui Bertoldo” din
veacul al XVIII-lea („Convorbiri literare”, 1891), Vlad Ţepeş şi naraţiunile
germane şi ruseşti asupra lui (1896) , dar şi scrieri legate de relaţiile cu alte culturi
sau de istorie a vechilor instituţii româneşti.

Bogdan rezolvă problema dificilă a transpunerii în româneşte a textelor vechi,

realizând o tălmăcire fidelă, de coloratură arhaică a Letopiseţului de când s-a
început Ţara Moldovei, a Letopiseţului de la Putna. Pentru a stabili însemnătatea
istorico-literară a textelor, Bogdan întreprinde o analiză detaliată, urmărind,
concomitent, soluţionarea unor controversate chestiuni de datare, localizare şi
paternitate. Dacă cercetările de mai târziu vor aduce rectificări sau noi puncte de
vedere, comentariile lui Bogdan asupra celor trei cronicari din secolul al XVI-lea,
Macarie, Eftimie şi Azarie, şi-au păstrat, în mare parte, valabilitatea, la fel ca şi
temeinicul studiu filologic şi literar privitor la naraţiunile despre Vlad Ţepeş.

Opera ştiinţifică
Desfășoară o asiduă activitate de cercetare, descoperind numeroase manuscrise
slavo-române: Analele de la Putna, Cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie,
Codicele de la Tulcea. Opera sa, axată în principal pe studierea istoriei poporului
român și a culturii sale în Evul Mediu, se adresează în aceeași măsură istoricului,
filologului și lingvistului.

Studiile sale, ample comentarii privind probleme și fapte de limbă, se opresc în

special asupra lexicului documentelor slavo-române. Glose române într-un
manuscript slavon din secolul al XVII-lea: Un lexicon slavo-român din secolul al
XVII-lea.
Ioan Bogdan a găsit aceste glose, în anul 1890, într-un manuscris prezentat cu
ocazia unei expoziții de la Moscova. Manuscrisul reproduce o versiune slavonă a
Sintagmei lui Matei Vlastaris. Ca marginalii, pe paginile manuscrisului, sunt scrise
662 de glose în limba română și vreo 70 în limba slavonă. Ele au primit denumirea
de „glosele Bogdan”.

Cel mai frecvent, glosele cuprind unul sau două cuvinte, rar o propoziție sau o
frază, prin care se glosează (traduc sau explică) cuvinte din textul Sintagmei.
Textul slavon a fost datat, de Magdalena Georgescu, (care l-a editat în 1982) pe
baza filigranelor hârtiei, între 1516 și 1536, iar de R. Constantinescu, la cca 1520.

Nu există în manuscris nici o datare a momentului scrierii gloselor. Există indicii

că glosele au fost scrise după scrierea textului slavon, și nu concomitent cu acesta,
cum considera Radu Constantinescu. Ca urmare , s-a considerat că ele au putut fi
scrise, cu aproximație, după 1516/1531 și înainte de 1616/1631, deoarece prezintă
fenomenul de rotacism, cu ultima atestare în această vreme. Ioan Bogdan a apreciat
pe baza caligrafiei și a particularităților lingvistice că glosele au fost scrise la
Mănăstirea Neamț, sau la altă mănăstire din nordul Moldovei. La această opinie s-a
adaptat și Magdalena Georgescu. Alexandru Rosetti sugerase ideea unei localizări
în nordul Transilvaniei sau în Maramureș. Se presupune că glosele au fost scrise de
un călugăr sau cleric ortodox, cu scopul de a ușura înțelegerea textului slavon. Ele
au interesat, deoarece un manuscris slavon, copiat probabil în sec. al XVII-lea,
găsit de Radu Constantinescu tot la Moscova, le reproduce direct. Ion Gheție și
Alexandru Mareș plasează „glosele Bogdan” între scrierile de drept ecleziastic, și
anume ca texte literare originale.

Lucrări publicate

“ Vechile cronici moldovenești până la Ureche (1891) “

“ Cronici inedite atingătoare de istoria românilor “

“ Cronica lui Manases. Traducere medio-bulgară făcută pe la 1350 “

“ Însemnătatea studiilor slave pentru români “

“ Românii și bulgarii. Raporturile culturale și politice între aceste două popoare “

“ Vlad Țepeș și narările germane și rusești asupra lui (1896) “

“ Luptele românilor cu turcii. Cultura veche română (1898) “

“ Originea voievodatului la români (1902) “

“ Istoriografia română și problemele ei actuale”

“ Despre cnejii români (1903) “

“ Letopisețul lui Azarie (1909) “

“ Documentele lui Ștefan cel Mare (2 volume - 1913) “

“ Album paleografic moldovenesc. Documente din secolele al XIV-lea, al XV-lea

și al XVI-lea “
Bibliografie :

Rodica Chiriacescu, “Dicționar de lingviști și filologi români “ , București,

Editura Albatros, 1978

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Dicționar, București,

Editura Academiei Române, 1999

http://www.unibuc.ro/n/despre/galeriarectorilor.php

“Istoria românilor: Cu o privire mai largă asupra culturii” de Ion Turcanu