Romanitate și istorie: romanic / romantic

Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul

României. România are o cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale istorice
distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală,
Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele.
Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice si romane, cu
multe alte influențe.
În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea popoarelor
slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei - în Bulgaria,
Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă,
din Fanar, a Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania.
Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică
influență din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză și germană. In plus, sub
influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creștin ortodox
dintre popoarele latine.
Importanța extraordinară a Romaniei pentru cultura europenă care s-a rupt de latinitate pentru
a putea continua și trensmite în esența ei în forme originale.asigurând unitatea și continuitatea însăși
a culturii europene în ansamblu, a fost pregnant sublniată de Curtius. El spune că:
” Literaturile romanice dețin supremația în Occident de la cruciade până la Revoluția
francezaă, în care timp ele se succed una alteia. De la 1100 până la 1275 de la Cântecul lui Roland
până la Romanul Trandafirului, literatura și cultura spirituală franceză constituie modelul celorlate
națiuni.
Cultura de curte a Franței iradiază până în Norvegia și în Peninsula Iberică. Încă și Romanul
Trandafirului este prelucrat în Toscana pe vreme lui Dante. Literatura franceză de epopei și roamne
cavalerești își mână cursul bogat în limba Italină pentru a fi aici turnată în splendidele forme artistice
ale Renașterii de către Boiardo și Aristo. Dar încă din 1300 trecuse primatul literar asupra Italiei cu
Dante, Petraca și Boccaccio, apogeul Renașterii. Acesta se răsfrânge ca ”italianism” asupra
Franței,Angliei, Spaniei. O dată cu secolul al XVI-lea începe vârsta de aur a Spaniei, care domină
mai bine de un secol literaturile europene. Cunoașterea limbii și literaturii spaniole este la fel de
importantă pentru istoria literaturii ”europene” cum este cunoașterea picturii spaniole pentru istoria
artelor. Franța s-a emancipat de sub hegemonia italiană și spaniolă în mod definitiv abia de la
începutul secolulului al XVII-lea preluând ea însăși primatul care i-a rămas nezdruncinat până la

1
1780.Franța însă n-a putut concura cu literatura universală ale Germaniei. Ceasul ei vine abia în
epoca lui Goethe.
Vicisitudinile termenilor romanus, romanicus, Romania ne demonstrează un proces al
configurării unui nou domeniu lingvistic și cultural. Romania desemnează astazi totaliaitea spațiilor
în care se vorbesc limbi romanice. Adjectivul roman din sintagma langues romanes nu urcă la lat.
Romanus (în fr. Romanus, romain).
În primele timpuri ale istoriei , romanus, avea o semnificație etnică desemnând locuitorii
orașului Roman, dublat de una juridică și politică, așa cum apare în expresii ca: civis romanus,
populus roamus. La început romanii se opuneau celoralți locuitori Latium, latinii. O dată cu creserea
puterii Romei, romanus a păstrat doar semnificația politică. În ultimul secol al imperiului apare și
derivatul Romania, atestat la Orosius la începutul secolului al V-lea.
Pe măsură ce atât romanus cât și Romania au evoluat spre o semnificație pur lingvistică,
expresia latine loqui1 începe să fie concurată de romane loqui ceea ce a dus laun momet dat la o
diferenență semantică, latine loqui înseamnă ” a vorbi în limba corectă, elegantă” iar romane loqui
” a vorbi în limba populară”.
Din latina arhaică alături de adj. Romanus apare, sporadic, romanicus. Romanus se referea
inițial la Roma, treptat s-a stabilit o legătură între romanicus, mai popular, și Romania, ceea ce a
detreminat ca sintagma romanice parabolare sau fabulare .2 Nu întâmplător adjectivul romanicus
a fost cel care s-a continuat până astăzi.
Cuvântul apare în Galia3 și Graubünden în secolul al XVI-lea. Este de reținut că numele de
romani din întreg imperiul roman l-au păstrat până astăzi doar românii. Ca nume etnic romanus s-a
conservat în cel mai periclitat spațiu al Romaniei, cel oriental, înconujurat de populații aloglote și
despărțit de romanitatea occidentală și prin bariere religioase.
Locul special al limbii române între limbile roamnice, problemă importantă a romanisticii,
începe prin conservarea acestui termen ca emblemă a descendenței latine , că noi românii , ”de la
Rîm ne tragem” și ” cum am fost așa rămânem”. În 1953 Mircea Eliade scria :
” Ca să putem înțelege destinul culturii românești trebuie să ținem mereu seamă de vitregia
istoriei românilor. A m fost așezați de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante
ale ultimilor munți europeni; Carpații, de-a lungul și la gurile celui mai mare fluviu european,
Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea și colonizarea Daciei a

1
Latine loqui – (” a vorbi latinește”)
2
Romanice parabolare / fabulare- are sensul de ” a vorbi ca locuitorii Romaniei”, în timp ce latine sau romane loqui
înseamnă ” a vorbi latina, limba Romei.”
3
Galia (în latină Gallia, și în greacă Galatia) a fost regiunea Europei de Vest care includea nordul Italiei moderne, Franța,
Belgia, Elveția occidentală și părți ale Olandei și ale Germaniei pe partea vestică a râului Rin.

2
însemnat acțiunea de expansiune cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul roman în Europa.
Într-un anumit fel și geografic și cultural, dincolo de Bug , Europa încetează: romanitatea cu tot ce
reprezintă ea ca sinteză și moștenitoare a marilor civilizații maritime și continentale care o
precedaseră n-a izbutit să se întindă mai la răsărit de Bug.”4
Poeziile lui Dante și petrarca au fost denumite romanzi (it. Romanzo< v. Fr. Romanz),
însemnând compuneri în romanică, adică în italiană. Și în spaniolă romance , după ce a însemnat ”
limba populară” și-a extins sensul începând din secolul al XVI-lea, și asupra unui produs poetic
popular care se întâlnește și azi în culegeri numite romanceros.
În privința istoriei literare,studiile roamnice care apar acum sunt ca o ramură importantă a
literaturii universale cei mai iluștri romantici sunt scriitori aparținând mai ales Romaniei: Dante,
Calderon, Ariosto, Tasso. Ei au deschis marea paradigmă a modernității noastre.5
Spațiul romanic ca mediator între antichitate și timpurile moderne s-a definit mai bine printr-
o raportare foarte acută în anumite epoci ale istoriei europene la un alt spațiu menit să joace un rol
decisiv în structurarea noii spiritualități: Germania. Ceasul ei a sunat cu adevărat abia în epoca lui
Goethe, cum afirmase marele romanist german H.R. Curtius. Dar Germania ca termen al unei
opoziții atât de fertile pentru configurarea Europei moderne a fost mereu prezentă. Ea a avut un rol
catalizator în zorii desprinderii romanice de antichitate când s-a înfiripat conștiința romanică
pulsând atât de viguros în speciile necanonizate de estetica antichității valorizate a posteriori de
spiritul inconociast al germnilor:
” Începând cam din 1300 Romania se diferențează din ce în ce mai mult ca limbă și cultură. În acest sens mai
liber se poate vorbi deci și de acum încolo de o Romanie reprezentând o unitate deosebită față de popoarele și literaturile
germanice”. 6

Românii sunt, din punct de vedere etnografic, ansamblul vorbitorilor limbii române (limbă
romanică) care trăiesc în centrul și estul Europei. Originile românilor sunt comune cu cele ale
Aromânilor și depășesc cadrul României actuale, dar sunt disputate, existând mai multe teorii, unele
care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice și istorice. Niciuna dintre teorii nu
poate explica exhaustiv și satisfăcător toate datele toponimice, lingvistice și etnografice.Etnogeneza
românească este parte a etnogenezei popoarelor romanice şi a limbilor neolatine, având următoarele
etape: familiarizarea lumii geto-dace cu civilizaţia materială şi spirituală romană în secolele I î.Hr. –
I d.Hr. Cucerirea Daciei care aduce după sine un proces de colonizare, urbanizare şi de impunere a
sistemului politic, economic şi militar romană.

4
Destinul culturii românești, București, Ed. Roza Vânturilor, 1990, p. 150-151)
5
Altspanische Romances, 1818,1821
6
Romanitate și Istorie , Ileana Oancea, Editura de vest, p.45

3
 Epoca romană în Dacia(106-275), marcat de romanizarea băştinaşilor prin intermediul
armatei, administraţiei,justiţiei,şcolilor,religiei,oraşelor, vieţii, limbii, veteranilor şi coloniştilor;
epoca migraţiilor timpurii (sec.III-VIII) în care pe fondul părăsirii provinciei de romani, are loc o
ruralizare şi decădere economică, dar se produce asimilarea migratorilor de băştinaşii daco-romani.
Asimilarea slavilor şi organizarea în forme autohtone începând cu obştile, ţările, cnezatele şi
voievodatele de vale, concomitent cu apariţia băştinaşilor în cronicile de secol VII-XI sub denumirile
antice de daci şi cele de tip slavo-german de vlahi cu variantele sale de walah, olah, ulakes, voloch.
Unitatea romanică şi creştină a apariţiei poporului român, influenţat în evoluţia sa lingvistică,
religioasă şi social-politică de elementul slav. Romanitatea romanilor reprezintă elemental
fundamental al indentității poporului roman. Ea implică mai multe elemente: idea descendenței
romane a romanilor, ideea continuității daco-romanilor și romanilor pe teritoriul fostei Dacii , ideea
unității de neam și limbă, ideea latinității romanilor .
Această temă a reținut atenția cronicarilor, istoricilor, filozofilor, geografilor, etnografilor si
altor oameni de știință, dar cei care s-au ocupat de această temă au fost istoricii. Ideea romanității a
fost abordată pentru prima data în epoca medievală după formarea poporului și a limbii romane .În
Evul Mediu datorită pericolului ottoman, umaniștii italieni : Antonio Silvio Piccolomini, Anton
Veraxus au susținut romanitatea romanilor în sec. al XVI-lea pentru a ne motiva în susțienerea
frontului anti-otoman. Oborsia nobilimii otomane trebuia să fie motivul angajarii noastrea în lupta
anti-otomana.
În secolul următor ideea a fost preluată de umaniștii romani Nicolaus Olahus, Grigore
Ureche, N. Cantacuzino. Pentru prima dată aceștia accentueaza problema originii romanilor, a
elementelor entice și lingvistice, concluzionând cu toții că "de la Ram de tragem". Pană în sec al
XVIII-lea continuitatea popoarelor romanice în ținutul Carpato Dunarean nu a fost pus la îndoiala
fiind considerate un fapt normal și logic însă în sec al XVIII-lea ideea romanității romanilor se
polițează și asta pentru că în 1791 , romanii aflați sub dominație habsburgică elaborează un
document "Supplex Libellus Valachorum" 7în care își cer drepturi politice și sociale argumentând că
romanii sunt cei mai
vechi locuitori ai Transilvaniei .Tot în această perioadă reprezentanții Școlii Ardelene susțin ideea
orginii latinității a romailor.

7
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a
două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu
Roman.

4
 În această atmosferă a fost lansată și teoria imigraționistă Frantz Sulzer 8, care afirmă ca
romanii nu se trag din coloniștii romani din Dacia , această fiind părăsită după retragerea romana
.Prin urmare romanii s-ar fi format ca popor la S de Dunare. Scopul era anularea în lupta politica din
Transilvania și justificarea privilegiilor deținute de maghiari, sași , secui cât și a statutului de
"tolerați" atribuit romanilor.
Ideea e preluată în sec al XIX-lea de Robert Roesler9 într-o lucrare ce a devenit
fundamentala pentru adversarii continuității. Primul istoric roman care ia atitudine față de noua
versiune a teoriei imigraționiste e B.P Hasdeu care susținea in lucrarile sale:
1. supraviețuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei 2. continuitatea
daco-romana și a romanilor în tot cursul Evului Mediu la N de Dunare . Ideeile lui sunt
preluate de A.D.Xenopol care a dat cea mai viguroasă replică imigraționiștilor bazându-se pe
argumentul lingvinstic.
Mai târziu alți istorici romani (N.Iorga V.Parvan) susțin autohtonia ,demonstrată pe baza
unui imens material arheologic si istoric . Deși romanii au avut conștiința organizării comune a
unității de neam și a vechimii este necesară studierea romanității romanilor , o problemă ce a generat
controverse de-a lungul timpului fără alte influențe ,așa cum au existat în sec al XIX-lea sau în sec al
XX-lea, când M.Roeler10 ,istoric supus regimului comunist, a enunțat în lucrarea sa "Istoria
romanilor" originea slavă a romanilor .

8
Franz Josef Sulzer (n. 1727 – d. 1791) a fost un istoric și muzician elvețian. Având rangul de căpitan în regimentul
austriac Lattermann (1759-1773), Sulzer a fost staționat în Transilvania, unde a intrat în legătură cu românii, la Brașov și
Reghin (unde l-a cunoscut pe Petru Maior).
9
Teoria lui Roesler (sau Teoria lui Rösler) este o teorie potrivit căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre, de
unde o mare parte a populației a emigrat la nord de fluviu. Această teorie însă nu a fost inițiată de istoricul austriac
(german din Sudeți) Eduard Robert Rösler, însă poartă numele său, ca urmare a publicării în 1871 a cărții sale
"Romänische Studien".
10
Mihail Roller (n. 6 mai 1908 - d. 21 iunie 1958) a fost un istoric comunist român, de origine evreu[1]. Mihail Roller s-a
născut la Buhuși, a urmat liceul la Bacău, apoi a studiat la Berlin, Paris și Moscova[2]. În 1948 a fost numit membru
titular al Academiei Române în Academia Republicii Populare Române[3] și a deținut un număr de funcții în structurile
partidului comunist de guvernământ: director-adjunct al Institutului de Istorie a Partidului, șeful Secției de știință a
Comitetului Central (CC) al PCR/PMR. Prin activitatea sa ideologică, Mihail Roller a influențat în mod sensibil
istoriografia comunistă. Biografia oficială publicată de Academia Română îl prezintă astfel: Fără a avea studii de
specialitate, a semnat manuale de liceu și cursuri universitare. ... A publicat studii și culegeri de documente, folosind
munca altora.[4] După moartea lui Stalin în 1953, prestigioși istorici români l-au criticat pe Roller prin acuzații de
plagiere și lipsă de profesionalism

5
 Bibliografie
1. Destinul culturii românești, București, Ed. Roza Vânturilor, 1990, p. 150-151
2. Romanitate și Istorie , Ileana Oancea, Editura de vest, p.45
3. Catherine Durandin: Istoria Românilor. Fayard, Paris.
4. Nicolae Iorga: Istoria Românilor și a romanității orientale. Universitatea din București,
1945.
5. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997, p. 83-144.