Distribuţia Temperaturii şi Salinităţii apei în Oceanul Planetar

o Apele din cadrul Oceanului Planetar prezintă o structură diferenţiată în funcţie de adâncime. Cele
costiere vor avea caracteristici aparte faţă de apele din larg, generate de mai mulţi factori: temperatură,
salinitate, absorbţia luminii etc. Energia solară care ajunge la suprafaţa oceanului este folosită în cea mai
mare parte în procesele de evaporare. O parte din aceasta va fi înmagazinată la nivelul maselor de apă şi
ulterior transformată. Ca urmare a încălzirii neuniforme, apele din oceane sunt structurate pe diferite
nivele: ape de suprafaţă, stratul picnoclinei şi apele de adâncime.
o Apele de suprafaţă. Deoarece variabilitatea termică a acestora este mult mai mare, precum şi cea
a proceselor de evaporaţie sau de aport din precipitaţii, stratul superior din oceane va fi cel mai neomogen
la nivelul Terrei. Densitatea apelor este aici redusă, iar schimbul permanet la interfaţa Ocean-Atmosferă
le determină o dinamică ridicată. Valurile şi curenţii contribuie la impunerea termenului de strat de
amestec pentru aceste ape de suprafaţă.
o Picnoclina. pycno: densitate clina: salt sau pantă. Acest strat corespunde unei schimbări majore la
nivelul densităţii, variabilă cu creşterea adâncimii. Efectul picnoclinei este de barieră pentru mişcările
verticale ale apelor, constituind fundamentul circulaţiei de suprafaţă.
o Apele de adâncime. Din cauza prezenţei picnoclinei, acestea se "lovesc" ca de un plafon, fiind
astfel împiedicate să se amestece rapid cu apele de suprafaţă. Singurul schimb direct cu atmosfera se
produce doar în zonele polare, acolo unde apele de adâncime ies spre suprafaţă, ca urmare a absenţei
picnoclinei. Temperatura medie este de 3.5° C, iar omogenitatea acestor mase de apă este cea mai ridicată
din întregul Ocean Planetar.
Structura apelor din ocean, pe un profil N-S. Scara este redusă, apele de adâncime coborând până la valori de 4000-6000 m.
Credits NASA

o Temperatura
- Cantitatea de radiaţie solară absorbită de apele oceanelor variază în funcţie de latitudine (care
impune înălţimea soarelui pe boltă) şi de perioada anului. Gradul de acoperire cu nori constituie un alt
factor determinant. Energia primită de la soare este relativ constantă la nivelul părţii superioare a
atmosferei: 0.5 calorii/cm2/1 minut. După trecerea prin atmosferă, la nivelul suprafeţei pământului ajunge
doar 0.25 calorii/cm2/1 minut, valoare medie în 24 de ore. Această radiaţie nu este păstrată la suprafaţa
apelor ci este transmisă către adâncime. Presupunând prin absurd că toată radiaţia ar rămâne stocată doar
în stratul superior de 1 m grosime, atunci temperatura acestuia ar creşte zilnic cu 3.5° C. Observaţiile
zilnice la nivelul apelor de larg indică însă o variabilitate mică de la o zi la alta, rezultat al disipării
căldurii către apele de adâncime.
- Toată această radiaţie primită de la soare nu este reţinută în întregime, o serie de procese de răcire
controlând bilanţul radiativ dintre oceane şi atmosferă (evaporaţia, radiaţia reflectată etc.). Cantitatea
totală de apă evaporată din oceane într-un an este echivalentă cu un strat de 1 m grosime, valoare care se
reântoarce sub forma precipitaţiilor şi a apei continentale. Din acest motiv se păstrează o stare generală
de echilibru în timp îndelungat. Distribuţia termică la suprafaţă corespunde apelor cele mai calde în
zonele tropicale şi subtropicale (25 - 30° C), iar a celor mai reci în zonele polare (până la -1.7... -2 ° C).
Diferenţieri importante sunt cauzate de masele continentale distribuite neregulat (mai mult în Emisfera
Nordică), în apropierea acestora apele fiind mai calde decât cele de larg. Circulaţia generală oceanică
redistribuie temperatura la suprafaţa oceanului. Curentul Golfului (Gulf Stream) este responsabil de
creşterea temperaturii apelor din Atlanticul de NE şi implicit de condiţiile climatice din Europa
occidentală. Alţi curenţi reci transportă ape din regiunile polare către latitudini joase.
- Pe verticală, apele prezintă o stratificare rezultată din procesele diferite de încălzire. Stratul superior,
(de amestec) va fi mai cald, sub acesta extinzându-se un strat denumit termoclină. Caracteristica sa este
dată de scăderea bruscă de temperatură pe o adâncime redusă. Pentru multe sectoare din ocean termoclina
este aproape identică cu picnoclina. Apele de adâncime sunt omogene, cu variaţii minore ale temperaturii.
o Salinitatea
- Variaţiile cele mai mari ale salinităţii caracterizează apele costiere (= din jurul ţărmului), pentru cele
de larg ecartul fiind mult mai redus. Fiind influenţată de aportul apelor continentale dar mai ales de
raportul precipitaţii/evaporaţie, salinitatea va fi însă mai omogenă în comparaţie cu temperatura. Dacă
salinitatea variază între 30-37 psu (practical salinity units, sau ‰), temperatura are o amplitudine mai
mare (de la -1.7 la +30° C).
- Pe verticală se constată valori cu oscilaţii mari la suprafaţă, (până la -200 m) apariţia unui strat de
salt numit haloclină (halos: sărat, cu ~100 m grosime) şi un strat de adâncime cu valori constante (34-35
psu). Valorile cele mai ridicate se înregistrează în Marea Roşie şi Golful Persic: 40-42 ‰. Pentru bazinul
Mediteranei valorile ating 37-38 ‰.

o Masele de apă
- Temperatura şi salinitatea determină apariţia maselor de apă. Acestea sunt volume uriaşe de apă cu
aceleaşi caracteristici termo-saline. Se pot diferenţia următoarele tipuri de mase de apă:
- de suprafaţă (0-200 m)
- intermediare (200-1500 m)
- de adâncime (1500-4000 m)
- de fund (peste 4000 m)

Regional, de exemplu în Oceanul Atlantic de Nord, masele de apă au fost clasificate astfel:
- Masele de apă Antarctice: coboară şelfurile antarctice, fiind foarte reci (maxim 2-3° C) şi mătură
fundurile oceanice avansând dincolo de latitudinea de 40° N.
- Masele de apă Intermediare: se extind până la -1500 m şi au temperaturi între 3-5° C, cu salinitati
de 34.7-35 ‰.
- Masele de apă Atlantice de Fund: sunt legate de apele reci din spaţiul Labradorului. Temperaturi în
jur de 3° C şi salinităţi de 34.9‰.
În oceane pătrund şi mase de apă din mările mediterane, cu salinităţi mai ridicate. Peste pragul
Gibraltarului, de exemplu, trec ape din Marea Mediterană cu salinităţi mai mari, care secţionează local
apele Atlanticului sub forma unei pene de ape sărate.