PARTEA I DR FINACIAR Draft Studenti 1

ANCA MIHAELA GEOROCEANU
Regimul juridic al Finanţelor Publice în

România
PARTEA I
DREPT FINANCIAR
1
DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Concept
Termenul de “finanţe” este explicat ca fiind totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la
dispoziţia unui stat şi care sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.
Expresia finanţe prezintă în domeniul economico - financiar mai multe înţelesuri, astfel că
finanţele sunt perce-pute şi analizate ca: relaţii sociale de natură economică ce apar în
procesul constituirii resurselor băneşti publice necesare satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii; mijlo-ace de intervenţie ale statului prin intermediul cărora este influenţată
activitatea economică; fonduri băneşti la dispo-ziţia statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor sale; acte juridice, în sensul de acte de dispoziţie autoritară, prin care se preia la
dispoziţia statului o parte din produsul intern brut.
2. Finanţe publice şi finanţe private

De la primele lor forme de manifestare şi până în prezent, în toate comunităţile sociale în care
au existat, finanţele au fost percepute şi analizate ca relaţii sociale, de natură econo-mică, apărute
în procesul repartiţiei produsului social şi, mai ales, al venitului naţional, în strânsă legătură cu
îndepli-nirea activităţilor specifice şi a funcţiilor statului.
Este remarcabil faptul că apariţia şi evoluţia finanţelor publice este legată de existenţa unei
organizări de tip statal. Un element constant în evoluţia finanţelor publice este asocierea acestora
cu statul, finanţele publice fiind caracteri-zate cel mai adesea ca relaţii referitoare la formarea şi
întrebuinţarea fondurilor băneşti care se acumulează în bugetele publice şi se utilizează pentru
satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Altfel spus, expresia “finanţe publice” trebuie să fie
asociată cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale sau cu alte instituţii de drept public, în
legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.
Spre deosebire de finanţele publice, finanţele private sunt – de regulă – asociate cu unităţile
economice (societăţi comerciale), băncile şi societăţile de asigurare private, în legătură cu
veniturile şi cheltuielile acestora, cu împrumutu-rile primite sau acordate, cu creanţele de
încasat şi obliga-ţiile de plată, cu asigurările şi reasigurările de bunuri, de persoane ori de
răspundere civilă, etc.
Având în vedere cele de mai sus, se impun următoarele precizări: finanţele publice sunt
folosite – întotdeauna – în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în timp ce
finanţele private sunt puse, de regulă, în slujba realizării de profituri/venituri de către
întreprinzătorii particulari, respectiv de alte categorii de persoane fizice şi/sau juridice; în
consecinţă, gestiunea finanţelor publice este supusă normelor juridice de drept public, iar
gestiunea finanţelor private urmează regulile dreptului privat, mai exact, ale dreptului
comercial.
În continuare ne vom limita la prezentarea regimului juridic al finanţelor publice, adică la
modul în care sunt reglementate totalitatea relaţiilor sociale, de natură econo-mică, ce apar în
procesul realizării şi repartizării – în formă bănească – a resurselor necesare statului pentru
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.
2
3. Evoluţia finanţelor publice

Noţiunea de “finanţe publice” a evoluat continuu, fiind supusă – de-a lungul timpului –
unor numeroase schimbări, în urma cărora şi-a conturat şi îmbogăţit conţinutul.
În cadrul evoluţiei finanţelor publice sunt remarcabile două etape importante, marcate de
concepţii politice diferite care au dominat – în majoritatea statelor lumii – societatea
omenească în decursul vremurilor moderne.
Astfel, mai întâi, o lungă perioadă de timp, statul – ca supremă autoritate publică – nu s-a
preocupat şi nu a intervenit în activitatea social-economică, decât în măsura în care acest lucru
era strict necesar, dar – de la un anumit moment dat – preocuparea statului pentru mai buna
desfăşurare a activităţilor economice şi sociale a sporit în mod constant, iar implicarea acestuia
în influenţarea proce-selor economico-sociale s-a făcut tot mai evidentă.
Datorită acestei schimbări de atitudine pe care a mani-festat-o statul în timp, sub aspectul
evoluţiei lor, finanţele publice au fost împărţite – în literatura de specialitate – în două perioade
distincte: a. perioada finanţelor publice clasice şi b. perioada finanţelor publice moderne,
fiecare dintre acestea prezentând anumite trăsături particulare.
Finanţele publice clasice. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,

perioadă în care liberalismul politic domina dezvoltarea economico-socială a ţărilor europene,
statul liberal era mai puţin preocupat de activită-ţile private, concentrându-şi atenţia şi
limitându-şi interven-ţia la funcţiile sale tradiţionale şi anume: apărarea naţională, ordinea
publică, justiţia şi diplomaţia.
În temeiul unei asemenea concepţii s-a considerat benefică evitarea oricărei intervenţii din
partea autorităţilor publice care ar fi putut perturba iniţiativa particulară, libera concurenţă şi
acţiunea legilor obiective ale pieţii. Activitatea economică trebuia să rămână preocuparea
exclusivă a întreprinzătorilor particulari, orice intrusiune a statului în viaţa economică fiind
considerată contraindicată, dăunătoare chiar.
În aceste condiţii, rolul finanţelor publice consta numai în asigurarea resurselor financiare
necesare funcţionării institu-ţiilor publice. Taxele, impozitele, împrumuturile, precum şi celelalte
modalităţi de procurare a resurselor financiare trebuiau concepute şi reglementate în aşa fel încât
să aibă un caracter neutru, astfel încât să nu afecteze (în sensul de a modifica) relaţiile social-
economice existente.
Finanţele publice moderne. Dacă în perioada amintită mai sus concepţia dominantă era
cea potrivit căreia statul trebuie să se rezume la îndeplinirea sarcinilor sale tradiţio-nale (cele
vizând apărarea ţării, menţinerea ordinii de drept şi întreţinerea relaţiilor diplomatice), după
primul război mondial locul statului neinteresat în mod direct de activităţile economice a fost
luat de statul intervenţionist, acela care şi-a manifestat intenţia şi, mai apoi, şi-a lărgit – în
mod treptat, dar constant – sfera preocupărilor sale în dome-niile economic şi social, determinat
de necesitatea procurării unor fonduri băneşti mai consistente, cu care să poată fi acoperite într-o
măsură corespunzătoare cheltuielile publice – de la un an la altul mai mari.
Sub aspectul activităţii economice a statului se poate remarca creşterea rolului autorităţilor
publice în influenţarea proceselor economice, manifestat prin cercetarea evoluţiei ciclice a
producţiei, prevenirea crizelor sau atunci când acestea se produceau totuşi, prin luarea de măsuri
pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora. Toate acestea au condus la înfiinţarea unor
întreprinderi publice şi societăţi comerciale cu capital mixt (public şi privat), acordarea de
subvenţii şi facilităţi unităţilor economice private, luarea de către stat a unor măsuri menite să
contribuie la combaterea şomajului şi la redresarea economiei stagnante.
3
Schimbarea de concepţie a determinat reconsiderarea finanţelor publice dintr-un mijloc

simplist de asigurare a acoperirii cheltuielilor statului într-un mijloc de intervenţie a statului în
viaţa social-economică, de exercitare a unei influenţe pozitive în organizarea întregii societăţi.
Potrivit concepţiei moderne, finanţele publice sunt conce-pute ca un mijloc de intervenţie pe
plan social şi economic, dar continuând să acopere şi sarcinile administrative, respectiv să
finanţeze cheltuieli ale statului.
Sistemul de venituri publice (impozitele şi taxele, mai ales) reprezintă un mijloc foarte
eficient de intervenţie al statului în viaţa social-economică, el permiţând ca din venituri să se
acopere cheltuielile publice şi – totodată – să se asigure, pe de o parte, o anumită egalizare a
condiţiilor sociale (constând în reducerea prin impozit a veniturilor mari, acordarea de
facilităţi pentru categoriile defavorizate etc.), iar pe de altă parte să se stimuleze dezvoltarea
economică (prin crearea de facilităţi menite să stimuleze dezvoltarea activităţilor rentabile).
Printr-o politică fiscală condusă corect, bugetul de veni-turi şi cheltuieli publice poate
deveni un mijloc deosebit de eficient pentru preluarea (prin intermediul impozitelor şi taxelor)
a unei părţi din venitul naţional şi redistribuirea acesteia (prin intermediul cheltuielilor) pentru
obiective economice şi sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate.
Privite din perspectiva concepţiei moderne (prezentată mai sus), finanţele publice sunt
definite în doctrină ca fiind ştiinţa care studiază activitatea statului (în calitatea sa de utiliza tor
al unei tehnici speciale, financiare, care operează cu noţiuni precum: venituri, cheltuieli, taxe,
impozite, împrumuturi, procedee monetare, buget, etc.) desfăşurată în scopul îndeplinirii
atribuţiilor care îi revin, adică pentru acoperirea trebuinţelor generale ale societăţii.
4. Structura finanţelor publice

Finanţele publice reprezintă ansamblul actelor şi operaţiunilor financiare care apar şi se
derulează în legătură cu constituirea, repartizarea şi utilizarea resurse-lor financiare
necesare asigurării funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii.
În vederea îndeplinirii rolului lor, finanţele publice au evoluat şi s-au perfecţionat
continuu – între altele – şi sub aspectul componentelor lor structurale. Astfel, din cele mai
vechi timpuri în structura finanţelor publice s-au evidenţiat două elemente principale distincte:
venituri publice şi cheltuieli publice. Acestora li s-au adăugat – de-a lungul timpului – şi alte
elemente, la fel de importante care contribuie la stabilirea şi menţinerea legă turilor ce trebuie
să existe între principalele componente ale finanţelor: bugetul statului – ca procedeu şi act de
corelare a veniturilor cu cheltuielile publice, finanţele locale şi buge-tele unităţilor
administrativ-teritoriale – menite a conferi o anumită autonomie administraţiei publice locale,
împrumu-turile de stat sau creditul public – ca modalitate excepţio-nală de completare a
veniturilor publice necesare satisfa-cerii trebuinţelor generale ale societăţii, precum şi
finanţele organizaţiilor internaţionale constituite prin contribuţiile băneşti ale statelor
membre ale respectivelor organizaţii şi care sunt utilizate, respectiv destinate acoperirii
cheltuie-lilor de întreţinere şi funcţionare a organizaţiilor interna-ţionale, în beneficiul tuturor
ţărilor lumii.
Toate aceste componente structurale au o existenţă de sine stătătoare, însă între ele există o
strânsă legătură care face ca acestea să formeze un întreg şi anume sistemul finanţelor publice.
5. Trăsăturile caracteristice ale finanţelor publice

Finanţele publice, ca relaţii financiare, se caracterizează, în principal, prin următoarele
trăsături particulare:
4
– finanţele publice sunt relaţii sau raporturi cu un prepon-derent caracter economic, întrucât
ele apar în procesul formării, repartizării şi utilizării produsului social;
– finanţele publice se prezintă în formă bănească deoare-ce, procesul de producţie, reproducţie
şi de circulaţie a mărfu-rilor, de repartiţie a produsului social, relaţiile de schimb, retribuirea
muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici sau dintre aceştia şi persoanele fizice se
exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relaţii băneşti;
– finanţele publice sunt relaţii fără echivalent, întrucât nu presupun, în mod necesar, o
contraprestaţie directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti;
– mijloacele băneşti sub care se prezintă relaţiile financiare nu se rambursează, în sensul că
ele nu atrag – în sarcina beneficiarilor – obligativitatea restituirii sumelor respective, întrucât
acestea urmează – de regulă – regimul juridic al creditelor sau alocaţiilor bugetare, neavând
caracte-rul unor împrumuturi.
6. Ştiinţa finanţelor publice

În doctrină se susţine că ştiinţa finanţelor publice “analizează şi expune procedeele care
permit colectivităţilor publice să-şi îndeplinească atribuţiile lor cu ajutorul mijloa-celor
financiare”. În literatura noastră juridică se apreciază că ştiinţa dreptului financiar (ştiinţa juridică a
finanţelor publice) este ansamblul sistematic al ideilor, teoriilor şi celorlalte cunoştinţe despre
reglementările juridice referitoare la compo-nentele structurale ale finanţelor publice.
Totalitatea normelor juridice care reglementează dome-niul finanţelor publice formează
“legislaţia finanţelor publice” sau “dreptul finanţelor publice”. Acesta este alcătuit din “legislaţia
sau dreptul financiar” şi, respectiv, “legislaţia sau dreptul fiscal”. Privită prin prisma
reglementărilor legale care sunt adoptate în scopul ordonării raporturilor sociale din domeniu,
ştiinţa juridică a finanţelor publice cuprinde şi analizează, la un loc, două categorii de norme
juridice: norme juridice financiare şi norme juridice fiscale.
Dreptul financiar este format din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile
de constituire, reparti-zare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale institu-ţiilor publice,
destinate satisfacerii nevoilor social-economice ale societăţii; de asemenea, el cuprinde normele
juridice prin care este asigurat cadrul legal al altor instituţii importante în domeniu, precum
creditul public (împrumutul de stat) şi controlul financiar.
Dreptul fiscal este format din totalitatea normelor juridice care reglementează modalităţile
de realizare – la buget – a veniturilor publice (constituirea veniturilor bugeta-re), primordial prin
specificul fiscal al impozitelor şi taxelor, dar şi sub forma altor categorii, precum contribuţiile şi
prelevările.
Cele două categorii de norme juridice: dreptul financiar sau legislaţia financiară şi dreptul
fiscal sau legislaţia fiscală se află într-o legătură foarte strânsă, chiar într-o interdepen-denţă,
formând împreună un ansamblu coerent de norme juridice care poate fi denumit dreptul
finanţelor publice. Această constatare se desprinde din faptul că ambele categorii de norme
juridice sunt menite a asigura reglementarea relaţi-ilor financiare, potrivit necesităţilor,
conţinutului şi cuprinsu-lui finanţelor publice. Şi cum reglementarea relaţiilor finan-ciare include
în egală măsură: constituirea (realizarea/ încasarea veniturilor) şi utilizarea fondurilor bugetare al
statului (efectuarea cheltuielilor publice), constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti proprii ale
regiilor autonome şi ale instituţiilor publice, constituirea şi utilizarea fondului de asigurări sociale
de stat şi a fondului de ajutor de şomaj, emisiunea monetară, circulaţia monetară cu numerar şi fără
numerar, regimul juridic al valutelor, politica fiscală a statului, controlul financiar, organizarea şi
5
funcţionarea aparatului financiar, bancar şi de credit, cele două componente ale dreptului
finanţelor publice nu se pot imagina existând separat, ci numai împreună. Interdependenţa celor
două categorii de norme juridice se explică, în special, prin natura financiară comună a tuturor
acestor norme juridice1.
Ştiinţa dreptului finanţelor publice contribuie la moderni-zarea şi perfecţionarea continuă a
reglementărilor juridice din acest domeniu atât la nivelul fiecărui stat în parte, cât şi la nivel
comunitar. În acest sens sunt remarcabile legislaţiile naţionale şi dreptul comunitar european
vizând aceste domenii importante ale activităţii social-economice.
În ţara noastră, în conformitate cu prevederile legislaţiei finanţelor publice, precum şi a
celorlalte acte normative incidente în domeniu, ştiinţa dreptului finanţelor publice expune şi
analizează problematica juridică privind: sistemul bugetar (bugetul public naţional), teoria şi
reglementarea impozitelor şi a taxelor sau altor prelevări către buget (legislaţia fiscală), creditul
public, controlul financiar, etc.
7. Izvoarele dreptului finanţelor publice

Termenul „izvor de drept” desemnează forma exterioară a dreptului şi anume formele de
exprimare a normelor juridice denumite generic acte normative.
În ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul pozitiv, normele dreptului finanţelor
publice se disting – prin obiectul propriu şi specific de reglementare – întrucât acestea vizează
faptele, actele şi operaţiunile care privesc finanţele publice.
Sunt considerate izvoare ale dreptului finanţelor publice actele normative care
reglementează raporturile juridice incidente în domeniul finanţelor publice.
În funcţie de gradul lor de generalitate, sau ţinând seamă de specificitatea lor şi izvoarele
dreptului finanţelor publice pot fi grupate pe două categorii şi anume:
a. izvoare generale sau comune, reprezentate de actele normative al căror obiect de

reglementare excede problema-tica strictă a finanţelor publice, în sensul că aria lor de cuprindere
acoperă mai multe domenii ale vieţii social-economice (şi, deci, mai multe ramuri de drept), între
care – însă – şi pe acela al finanţelor, în general, respectiv al finanţelor publice, în special.
În această categorie de izvoare ale dreptului finanţelor publice se distinge – prin importanţa
sa – Constituţia României, întrucât legea fundamentală a ţării cuprinde o serie de reglementări
expres consacrate direcţionării activităţilor din domeniul finanţelor publice, precum cele
referitoare la elabo-rarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat şi a contului general anual de
execuţie bugetară, controlul execuţiei bugetare, politica fiscală a statului, etc.
Intră, de asemenea, în categoria izvoarelor comune ale dreptului finanţelor publice toate
celelalte acte normative (legi, ordonanţe, hotărâri guvernamentale, etc.) prin care sunt reglementate
arii problematice mai vaste, dar care cuprind şi dispoziţii referitoare la finanţele publice, cum sunt,
de pildă: Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală care vizează – prin
reglementările pe care le conţine – şi aspecte privitoare la raporturile dintre autorităţile publice
locale (care gestionează bugetele unităţilor administrativ-teritoriale) şi organismele din teritoriu ale
Ministerului Finanţelor Publice, Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României
şi O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aprobată prin Legea nr.
227/2007, etc.
1
Deşi cele două categorii de norme juridice alcătuind dreptul financiar sau legislaţia financiară şi, respectiv, dreptul
fiscal sau legislaţia fiscală se află într-o legătură foarte strânsă, formând împreună – aşa cum am arătat mai sus – un
ansamblu coerent de norme juridice care este denumit dreptul finanţelor publice, pentru facilitarea înţelegerii şi
asimilării materiei de studiu vom aborda distinct, în succesiunea firească (în prezentul volum dreptul financiar şi apoi
– într-un volum distinct - dreptul fiscal) problematica subsumată domeniul amplu al dreptului finanţelor publice.
6
b. izvoare speciale sau specifice, adică acele acte normative prin care se aduc reglementări
exclusiv domeniului finanţelor publice.
În această categorie, pe primul loc se situează – în mod evident – Legea nr. 500/2002 a
finanţelor publice. Legea finanţelor publice stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile
privind formarea, administrarea, angajarea şi utili-zarea fondurilor publice, precum şi
responsabilităţile instituţi-ilor publice implicate în procesul bugetar. Prin această regle-mentare
este circumscrisă şi definită sfera de cuprindere a finanţelor publice în România: activitatea
bugetară constând în elaborarea proiectului de buget, aprobarea şi executarea bugetului public
naţional, stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor prelevări cu titlu de venituri (publice)
bugetare, utilizarea fondurilor băneşti publice şi controlul modului de folosire a tuturor mijloacelor
materiale şi băneşti aparţinând organelor, instituţiilor şi unităţilor statului, indiferent de rangul lor
de subordonare (centrală sau locală).
Concepută ca un act normativ general, în care să se regăsească cadrul juridic principal de
reglementare în materie, Legea finanţelor publice consfinţeşte regulile de bază ale activităţii
financiare a statului; pe baza acestor reguli au fost sau urmează să mai fie elaborate acte normative
cu un conţinut mai concret, completator, prin care sunt sau vor fi reglemen-tate amănunţit
aspectele privitoare la relaţiile sociale din domeniul finanţelor publice, precum şi a acelora care au
doar incidenţă cu respectivul domeniu.
Astfel, în completarea prevederilor generale ale Legii Finanţelor Publice au fost adoptate
acte normative prin care sunt reglementate, sectorial, dar de o manieră detaliată, diferite activităţi,
acte şi operaţiuni din domeniul finanţelor publice; dintre acestea, cu titlu exemplificativ,
enumerăm: Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, Legea nr. 30/1991 privind
organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii Financiare, Ordonanţa Guvernului nr.
119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, Legea nr. 94/1992 privind
organizarea şi funcţio-narea Curţii de Conturi a României, O. G. nr. 64/2007 privind datoria
publică, Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, Codul fiscal
adoptat prin Legea nr. 571/2003, Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului
nr. 92/2003, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, Ordonanţa Guvernului nr.
32/1995 privind timbrul judiciar, etc.
Este remarcabil faptul că în domeniul economico-financiar în general, dar – mai cu seamă – în
acela al finanţelor publice, alături de legi, ordonanţe şi hotărâri guvernamentale sunt inci-dente (asupra
raporturilor sociale specifice) şi o serie de norme juridice cuprinse în ordine ministeriale, norme
metodologice sau instrucţiuni, determinându-ne să apreciem că şi aceste acte normative de rang
inferior constituie – în completarea celorlalte – izvoare ale dreptului finanţelor publice.
Acestea sunt doar exemple de acte normative incidente în materie, izvoarele dreptului
finanţelor publice fiind formate din totalitatea actelor normative care reglementează raporturile
juridice din domeniul finanţelor publice – care sunt deosebit de numeroase – în vigoare la un
moment dat2.
8. Obiectul dreptului financiar

Cunoaşterea reglementărilor juridice din domeniul finanţelor publice este deosebit de
importantă, dar nu este însă şi suficientă pentru înţelegerea şi interpretarea corectă a complexelor
2
Este necesar să menţionăm că pe lângă faptul că actele normative sunt numeroase, se observă o continuă modificare
a cadrului legislativ, datorată prelungitei perioade de tranziţie din ţara noastră către o societate democratică, dezvoltată
şi maturizată suficient din punct de vedere politic, economic şi social, iar în prezent datorită necesităţii îndeplinirii
cerinţelor impuse de Uniunea Europeană ţării noastre în calitatea de nou membru. Astfel, conform prevederilor
constituţionale şi ale Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, România a fost obligată să pună în aplicare cu
precădere normele comunitare incidente în materie fiscală.
7
fenomene financiare, care presupun – pe lângă o abordare strict juridică – analizarea lor atât sub
aspect economic, cât şi prin prisma politicii financiare.
Datorită acestui fapt, pe lângă studierea legislaţiei sau a dreptului finanţelor publice (ca
ansamblu de norme juridice prin care se stabilesc şi se autorizează mijloacele financiare ale
statului şi ale celorlalte colectivităţi publice) este necesară – în acelaşi timp – aprofundarea ştiinţei
finanţelor publice, care – aşa cum vom încerca în continuare să demonstrăm – reprezintă acea
ramură distinctă din sistemul dreptului care are ca obiect de studiu prezentarea (expunerea) şi
analizarea procedeelor şi mijloacelor prin intermediul cărora statul şi/sau colectivităţile publice îşi
pot îndeplini atribuţiile în domeniul finanţelor publice, în vederea satisfacerii într-o cât mai mare
măsură a trebuinţelor generale ale societăţii.
Sub aspectele sale generale, obiectul dreptului financiar este determinat prin reglementările
cuprinse – în principal – în Legea finanţelor publice. În conformitate cu dispoziţiile acestui act
normativ dreptul finanţelor publice are ca obiect de reglementare bugetul statului, veniturile
bugetare, cheltuieli bugetare, împrumutul de stat (împrumutul public sau creditul public), bugetul
asigurărilor sociale de stat şi finanţele instituţiilor publice .
Având în vedere însă faptul că Legea finanţelor publice a fost concepută ca o lege cadru prin
care se stabilesc – în cea mai mare parte – principiile călăuzitoare ale reglementărilor din domeniul
finanţelor publice, pe baza reglementărilor generale pe care aceasta le cuprinde au fost adoptate
sau urmează să se adopte o serie de alte acte normative prin care se aduc reglementări concrete
diferitelor aspecte (comparti-mente) ale finanţelor publice, completându-se astfel – sau, mai exact,
precizându-se în detaliu – obiectul dreptului finanţelor publice. Astfel, privit prin prisma
aspectelor sale specifice, obiectul dreptului finanţelor publice cuprinde – pe lângă cele arătate mai
sus – şi o serie de reglementări concrete referitoare la bugetele locale, realizarea veniturilor
bugetare, controlul financiar etc.
Deşi are un obiect de reglementare complex şi variat, dreptul financiar se prezintă ca un
ansamblu coerent şi unitar de norme juridice, întrucât el vizează nu orice acte sau operaţiuni
financiare, ci numai pe acelea care alcătuiesc şi circumscriu domeniul finanţelor publice.
9. Definiţia dreptului finanţelor publice

Însemnătatea reglementării juridice a relaţiilor financiare rezultă din faptul că finanţele
publice sunt destinate a participa direct la dezvoltarea social-economică a întregii societăţi. Prin
intermediul finanţelor publice se asigură constituirea, reparti-zarea şi utilizarea cu eficienţă a
banului public pentru sporirea producţiei de mărfuri, dezvoltarea forţelor de producţie, promo-varea
activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltarea învăţămân-tului, culturii şi ocrotirii sănătăţii,
protecţia socială, protecţia ecologică, etc.
Având în vedere obiectul complex al raporturilor juridice financiare, dreptul finanţelor
publice poate fi definit ca fiind ansamblul de norme şi reguli care reglementează – în mod
complet şi unitar – relaţiile sau raporturile care se stabilesc pentru (sau în legătură cu)
constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului şi ale colectivităţilor publice
locale, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale, cu caracter preponderent social-economice,
ale societăţii .
Normele juridice care alcătuiesc dreptul finanţelor publi-ce au – ca şi normele aparţinând
altor ramuri ale dreptului – un caracter general, impersonal; ele privesc, în principiu, un număr
nedeterminat de subiecte de drept şi se aplică în mod repetat în timp, ori de câte ori sunt întrunite
condiţiile la care se referă.
10. Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice
8
În temeiul normelor juridice adoptate de puterea legisla-tivă sau de cea executivă relaţiile
sociale vizate de aceste norme se transformă în raporturi juridice, raporturi a căror executare este
asigurată prin aplicarea legii de către autoritatea statală.
Între raporturile juridice, raporturile care se încheie în domeniul financiar ocupă un loc
aparte, datorită importanţei pe care o au aceste relaţii, ca efect al interesului deosebit pe care îl
manifestă societatea faţă de finanţele publice.
Pornind de la aceste elemente, în literatura juridică s-a arătat că “raporturile juridice
financiare sunt formate de relaţi-ile sociale care iau naştere, se modifică şi se sting în procesul
constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care sunt reglementate de
normele juridice financiare”.
Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se disting – faţă de celelalte raporturi
specifice altor ramuri de drept – prin unele particularităţi derivând din specificitatea pe care le-o
conferă elementele lor constitutive şi definitorii: subiectele, obiectul şi conţinutul.
A. Relativ la subiectele participante se impun următoa-rele sublinieri: raporturile juridice din

domeniul finanţelor publice se nasc numai în cadrul activităţii financiare înfăptuite de stat prin
organele sale; în cadrul acestor raporturi – întotdea-una – unul dintre subiecte este statul, reprezentat
printr-un organ de specialitate care intră în raportul juridic de pe poziţia de purtător al autorităţii
statale; această particularitate creează o poziţie de subordonare a tuturor celorlalte subiecte partici-
pante, faţă de subiectul purtător al autorităţii de stat .
Datorită raportului de subordonare dintre subiecte, rapor-turile juridice din domeniul
finanţelor publice se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a
statului, exercitată prin forme şi modalităţi specifice prevăzute de normele juridice financiare. În
virtutea acestui fapt este, de pildă, posibilă executarea directă a creanţelor fiscale de către organele
de stat, fără a fi necesară pronunţarea, în acest sens, a vreunei hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, în ceea ce priveşte subiectele raporturilor juridice din domeniul finanţelor
publice este caracteristic faptul că întotdeauna unul dintre subiecte este statul, reprezen-tat printr-
un organ de specialitate în activitatea financiară, investit cu atribuţii în procesul de constituire,
repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului.
De cealaltă parte, în calitatea de al doilea subiect al acestor raporturi poate fi o persoană
juridică sau o persoană fizică, respectiv o regie autonomă, societate comercială (cu capital de stat,
mixt ori privat), o instituţie publică etc. sau orice persoane fizice (cetăţeni români, cetăţeni străini
rezidenţi în România ori cetăţeni străini nerezidenţi).
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, soluţionarea – în primă fază – a litigiilor ivite în
legătură cu executarea raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice este de competenţa
organelor de stat care au şi calitatea de subiecte în respectivele raporturi sau de către organele
ierarhic superioare. În cazul când statul este acţionat în justiţie, el este reprezentat fie de Ministerul
Finanţelor Publice, fie de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, după caz .
B. Relativ la conţinutul raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice trebuie

menţionat că acesta este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante. Acesta se
distinge de conţinutul altor raporturi juridice prin specificitatea pe care i-o conferă obiectul unor
astfel de raporturi. Drepturile şi obligaţiile părţilor angrenate în aseme-nea raporturi juridice sunt
specifice fiecărei categorii, astfel că, de exemplu, drepturile şi obligaţiile părţilor dintr-un raport
juridic de finanţare bugetară (finanţare de la buget) sunt diferite de acelea dintr-un raport privind
realizarea veniturilor bugetare, de cele privind obligaţiile (cotizaţiile) externe ale statului sau de
cele dintr-un raport juridic de credit (împrumut public) .
9
C. Obiectul raporturilor care se stabilesc în domeniul finanţelor publice este diferit şi variat,
el având aceste caracte-ristici datorită sferei deosebit de largi şi complexe a finanţelor publice care
impune – pe cale de consecinţă – pe de o parte, o abundentă activitate de legiferare şi, pe de altă
parte, o mare diversitate de operaţiuni specifice privind activitatea fiscală, ambele categorii
generând o multitudine de raporturi juridice.
Astfel, în mod concret, în prima fază obiectul raportu-rilor juridice din domeniul finanţelor
publice este format din acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control
financiar, de circulaţie monetară etc., iar în faza urmă-toare obiectul acestor raporturi îl formează
plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la raporturile juridice
bugetare, de finanţare, fiscale, de asigurări, etc.
Prin urmare, ţinând seama de sfera lor de cuprindere, raporturile din domeniul finanţelor
publice pot fi grupate pe mai multe categorii: raporturi juridice bugetare, raporturi juridice
fiscale, raporturi juridice de creditare, raporturi juridice bancare, raporturi juridice de
organizare a circula-ţiei monetare, raporturi juridice valutare, raporturi juridice de asigurare
prin efectul legii, raporturi juridice de control financiar, etc.
Această sferă largă de cuprindere a raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice se
explică prin consacrarea concepţiei moderne asupra finanţelor, aceea care se bazează pe ideea
intervenţiei statului în economie în scopul influenţării proceselor economice.
11. Activitatea financiară a statului
Activitatea financiară este reprezentată de acţiunile organelor de stat şi a altor persoane

juridice sau fizice referi-toare la constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneş-ti publice
necesare consumului general, care se concentrează în bugetul central, cel al asigurărilor sociale şi
în bugetele locale, precum şi metodele şi mijloacele folosite pentru reali-zarea acestui scop.
Statul determină modificarea raporturilor sociale având menirea de a asigura cadrul juridic
legislativ pentru desfăşurarea activităţilor economice.
Statul se implică în viaţa social – economică prin mijloa-cele sale specifice, şi anume prin
intermediul bugetului gene-ral consolidat, sistemul fiscal, creditul public, controlul finan-ciar şi
alte instrumente financiare aflate la dispoziţia sa.
Bugetul se prezintă ca o balanţă care cântăreşte pe de o parte veniturile iar de cealaltă parte
cheltuielile, fiecare dintre acestea fiind detaliate pe capitole, adică pe surse de venituri şi obiective
de cheltuieli.
În elaborarea şi executarea bugetului se urmăreşte echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor în
aşa fel încât sumele de venituri să fie cât mai apropiate de cifrele de cheltuieli, pentru a avea un
buget echilibrat. În cazul existenţei unor cheltuieli a căror cifre depăşesc veniturile, bugetul va fi
deficitar, iar în cazul invers în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile bugetul va fi
excedentar.
Bugetul echilibrat poate avea un efect neutru asupra economiei naţionale, pe când un buget
deficitar de scurtă durată poate avea un efect stimulativ faţă de unul excedentar care poate să nu
fie benefic lăsând neutilizate o parte din resursele financiare ale statului. Aşadar se consideră
benefică existenţa unei alternanţe între un buget echilibrat şi unul deficitar pentru a stimula
dezvoltarea economică.
Astfel cum rezultă din cele expuse mai sus, statul intervine în activitatea economică şi
socială prin două modali-tăţi, şi anume aceea a preluării unei părţi din veniturile contribuabililor,
adică a realizării resurselor financiare publi-ce pe de o parte, iar pe de altă parte aceea a utilizării
resurselor financiare pentru realizarea anumitor scopuri, prin acordarea creditelor bugetare.
10
Activitatea financiară a statului se desfăşoară - în princi-pal - prin intermediul organismelor

statului care participă în mod direct sau indirect la implementarea politicii fiscale având atribuţii în
domeniul finanţelor publice şi care formează aparatul financiar al statului.
Aparatul financiar al statului este format din două categorii de organe, şi anume:
a) organe ale statului cu competenţă generală, care
au atribuţii în mai multe domenii, printre care şi în domeniul finanţelor publice.
Din această categorie fac parte: Parlamentul României, Guvernul României, Consiliile
Locale, ministerele şi alte organe de stat.
b) organe ale statului cu competenţă specială, care au
atribuţii excusiv în domeniul finanţelor publice, acestea fiind denumite organe de specialitate.
În funcţie de aria de extindere a competenţei organelor de specialitate, acestea se împart la
rândul lor în :
- organe centrale de specialitate, din care amintim Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor
Publice, Trezoreria Publică şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
- organe locale de specialitate, reprezentate – în principal – de subunităţile organelor
centrale de specialitate, de exemplu, Camerele de Conturi Judeţene, Direcţiile Generale
Judeţene ale Finanţelor Publice, secţiile teritoriale ale Gărzii Finaciare.
Organele statului care formează aparatul financiar al statului administrează finanţele publice,
realiazeză echili-brul financiar, monetar şi valular al ţării noastre, asigurând eficienţa
economiei naţionale.
Ministerul Finanţelor Publice este organul de speciali-tate al administraţiei publice

centrale care contribuie la elaborarea şi totodată implementarea Programului de guvernare în
domeniul finanţelor publice are ca principală funcţie administrarea generală a finanţelor
publice, colabo-rând cu celelalte ministere şi organe de specialitate.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice se află Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală, instituţie publică care are ca principale atribuţii colectarea venitu-rilor publice,
aplicarea unitară a legislaţiei fiscale, infor-marea şi asistarea contribuabililor privind aplicarea
legislaţiei fiscale, etc.
În cadrul agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală funcţionează Autoritatea Naţională
Vamală, Garda Financiară şi direcţiile generale judeţene ale finanţelor publice.
Pentru asigurarea disciplinei bugetare, instituţiile publice au obligaţia să deruleze toate

operaţiunile de încasări şi plăţi privind fondurile publice prin Trezoreria Statului. Această
instituţie asigură efectuarea tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi în lei şi valută privind
veniturile şi cheltuielile bugetului general consolidat.
CAPITOLUL II
SISTEMUL BUGETAR
1. Bugetul – concept şi evoluţie

Termenul „buget” este explicat ca fiind bilanţul venitu-rilor şi cheltuielilor unui stat, ale unei
întreprinderi, familii, etc. pentru o perioadă determinată. Etimologic cuvântul provi-ne din limba
franceză veche şi desemna o pungă mică cu/ sau pentru bani.
11
Bugetul – analizat ca element distinct şi deosebit de important în structura finanţelor publice

– a apărut la începutul perioadei istorice contemporane, determinat de necesitatea lui ca act
decizional al veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului şi ca procedeu de corelare a acestora.
În ţara noastră, “problematica bugetară” s-a conturat – în forme embrionare – încă înainte de
a se fi introdus în limbajul curent termenul, respectiv conceptul buget. Astfel, în Muntenia – în
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu şi, respectiv, în Moldova – în vremea lui Nicolae
Mavrocordat se întocmeau condica de venituri şi cheltuieli, respectiv sămile visteriei, care erau –
în fapt, şi unele şi altele – dări de seamă asupra veniturilor şi cheltuielilor publice, întocmite la
sfârşitul anului. Remarcabilă rămâne însă – din punct de vedere istoric – prima încercare de
realizare a unui act financiar modern, care a aparţinut domnitorului Nicolae Mavrocordat; în
timpul celei de-a doua domnii – în anul 1712 – el a prezentat sfatului domnesc prima dare de
seamă cu privire la natura veniturilor şi a cheltuielilor ţării care s-a numit “seamă” sau “băncile
visteriei”.
Termenul buget a apărut pentru prima dată într-un act normativ, pe teritoriul Ţărilor
Române, în Capitolul III al Regulamentului Organic al Moldovei, care se ocupa de finanţele
statului.
În anul 1860 în Principatele Române a apărut “Regulamentul de finanţe”, promulgat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în care se preciza că recentele (veniturile – n.a.) şi cheltuielile
publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exerciţiu, vor fi autorizate prin legile de finanţe
şi vor forma bugetul general al statului .
Pregătită în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, prima Constituţie română a fost adoptată – în
anul 1866 – sub domnia regelui Carol I; legea cuprindea reglementări cu privire la “Bugetul
cheltuielilor şi al recentelor”, care trebuia pregătit în fiecare an prin îngrijirea puterii executive şi
supus aprobării Adunării elective.
Constituţiile care au urmat – cea din anul 1923 (adoptată în timpul domniei Regelui
Ferdinand I) şi respectiv aceea din anul 1938 (pusă în aplicare sub domnia Regelui Carol al II-lea)
– au reprodus, practic, textul Constituţiei din 1866 în ceea ce priveşte bugetul de stat
Prin Constituţia adoptată în anul 1948 se prevedea că votarea bugetului de stat, a încheierii
exerciţiului bugetar, fixarea impozitelor şi modul lor de percepere sunt în compe-tenţa directă a
Marii Adunări Naţionale a R. P. Române. În baza acestor prevederi constituţionale a fost votată
prima lege-cadru privitoare, în exclusivitate, la bugetul de stat – Legea nr. 3/1949 asupra
întocmirii, executării şi încheierii bugetului general al României.
Indiferent de formulările terminologice pe care le cuprindeau, în evoluţia lor aceste

reglementări legale au consacrat oficial în ţara noastră atât expresia de “buget”, cât şi concepţia
modernă potrivit căreia bugetul statului este întocmit anual, el fiind actul necesar pentru stabilirea
şi autorizarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice.
Prin reglementarea post-revoluţionară, sistemul bugetar al ţării noastre a fost organizat într-o
concepţie nouă, determinată de trecerea la economia de piaţă. Renunţându-se la formula bugetului
unic de stat, care era impusă de planul naţional unic (instrument al centralismului excesiv) s-a
introdus o noţiune nouă – aceea de buget public naţional, care cuprinde bugete distincte, aprobate
şi executate în condiţii de deplină autonomie; acestea sunt, potrivit dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din
Legea nr. 10/1991 bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat Prin
Legea finanţelor publice nr. 72/1996 – prin care au fost cuprinse în bugetul public naţional şi
bugetele fondurilor speciale – au fost stabilite competenţe precise în legătură cu elaborarea,
aproba-rea şi executarea acestor bugete în sarcina Parlamentului, Guvernului, Ministerului
Finanţelor Publice, precum şi pentru alte organe de stat sau instituţii publice implicate – direct ori
indirect – în aceste operaţiuni (activităţi). În sfârşit, prin Legea finanţelor publice nr. 500/2002,
în vigoare în prezent, sistemul bugetar din România a fost structurat în aşa fel încât el cuprinde:
12
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele fondurilor speciale;
d) bugetul trezoreriei statului;
e) bugetele instituţiilor publice autonome;
f) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, dupa caz;
g) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetul fondurilor externe nerambursabile;
j) bugetele locale.
2. Sistemul bugetar
Bugetul public naţional a fost definit – de-a lungul timpului – în diferite feluri, atât prin
actele normative adoptate în materie, cât şi în doctrina clădită pe reglementările, numeroase, aduse
cu privire la relaţiile deosebit de complexe care formează bugetul de stat şi celelalte componente
ale bugetului public (ale fondurilor băneşti publice).
În literatura noastră juridică, bugetul public naţional a fost definit ca fiind “planul financiar
al statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile publice pentru o perioadă determinată
de timp” .
Potrivit reglementării legale în vigoare, veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar (bugetul
public naţional), cumulate la nivel naţional, alcătuiesc veniturile bugetare totale, respectiv
cheltuielile bugetare totale care, după consolidare , prin eliminarea transferurilor dintre bugete,
sunt în măsură să evidenţieze dimensiunile efortului financiar public dintr-un an financiar, precum
şi starea de echilibru sau de dezechilibru, după caz.
Bugetul public naţional (sistemul bugetar) îndeplineşte un rol deosebit de important în
procesul complex al distribuirii şi redistribuirii produsului social net în economia naţională, pe de
o parte, dar şi între stat şi populaţie, pe de altă parte. Bugetul public naţional intervine, de
asemenea, în redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă şi cea neproductivă, în
asigurarea protecţiei sociale, între unele zone ale teritoriului şi chiar în diviziunea internaţională a
muncii. În acelaşi timp, prin intermediul bugetului se exercită un control permanent asupra
constituirii, repartizării şi utilizării fondu-rilor publice, precum şi asupra societăţilor comerciale
care au raporturi cu bugetul public naţional.
Importanţa majoră a bugetului de stat în cadrul sistemului finanţelor publice şi – pe un plan
mai larg – în acela al relaţiilor economice şi sociale rezultă – pe baza celor arătate mai sus – din
faptul că:
a) bugetul participă în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului, el fiind
instrumentul esenţial prin intermediul căruia se exercită atribuţiile autorităţilor publice centrale
şi locale;
b) bugetul asigură autonomia reală a colectivităţilor locale constituite în cadrul unităţilor
administrativ-teritoriale;
c) bugetul garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor categorii importante de
persoane din rândul populaţiei;
d) bugetul asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;
e) bugetul are un însemnat rol stabilizator al economiei naţionale .
3. Cuprinsul sistemului bugetar român
13
În sistemul bugetar (Bugetul public naţional) al României se cuprind:

– bugetul statului;
– bugetul asigurărilor sociale de stat şi ale bugetului asigurărilor pentru şomaj;
– bugetele fondurilor speciale;
– bugetul trezoreriei statului;
– bugetele instituţiilor publice autonome;
– bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
– bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
– bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri speciale;
– bugetul fondurilor externe nerambursabile;
– bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, care au personalitate juridică.
Conform împărţirii adminis-trativ-teritoriale, în ţara noastră fiecare comună, oraş, munici-piu
(sector al capitalei) şi judeţ (respectiv municipiul Bucureşti) întocmeşte un buget propriu, în condiţii
de autonomie .
4. Dreptul bugetar şi principiile aplicării lui

Dreptul bugetar – parte componentă a dreptului financiar – este acel ansamblu de norme
juridice în care sunt cuprinse dispoziţiile referitoare la cuprinsul bugetului de stat, cât şi la
procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii fiecărui buget anual. Având un obiect de
reglementare precis şi restrâns, dreptul bugetar nu se suprapune reglementărilor referitoare la
impozite şi taxe (care constituie venituri bugeta-re) şi nici acelora privind împrumuturile de stat,
dar reglemen-tările sale sunt în strânsă legătură cu acestea, aflându-se chiar în interdependenţă,
întrucât executarea bugetului anual al statului presupune perceperea impozitelor şi taxelor în
princi-pal, dar – uneori, în funcţie de necesităţi – şi împrumuturi de stat pentru completarea
veniturilor realizate din impozite şi taxe.
În aplicarea normelor dreptului bugetar sau, cu alte cuvinte, în procesul bugetar (procedura
privind elaborarea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetului de stat) este necesar a fi avute în
vedere anumite principii care jalonează – în plan general – desfăşurarea în mod unitar şi corect a
activităţilor pe care această procedură le presupune. Aceste principii sunt următoarele: anualitatea,
unitatea, universali-tatea, echilibrarea, specializarea, realitatea, unitatea moneta-ră şi
publicitatea bugetului de stat.
Principiul anualităţii bugetului este acela care impune realizarea unui buget în care să se
regăsească înscrise cifrele de venituri şi de cheltuieli corespunzătoare unei perioade de timp de un
an (prevederi care să se şi înfăptuiască în respec-tivul interval de timp); aceasta înseamnă
necesitatea elaborării fiecărui buget pentru o perioadă de timp limitată la un an.
Perioada de un an este apreciată ca fiind cea mai corespunzătoare atât din punct de vedere
tehnico-financiar, cât şi din acela al autorizării (aprobării) bugetului de către puterea legislativă.
Din punct de vedere tehnico-financiar, periodici-tatea anuală a bugetului de stat a fost confirmată
ca răspun-zând posibilităţilor reale de prevedere sau de stabilire prealabilă a cuantumului
veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Analizată din perspectiva activităţii parlamentare de autorizare
a bugetului, anualitatea este acceptată şi ca perioadă optimă de control eficient în timp (exercitat
de către puterea legiuitoare) asupra puterii executive.
Principiul anualităţii bugetului este – în ceea ce ne priveşte – înscris expres în dispoziţiile
Legii finanţelor publice, potrivit cărora “Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege
pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi
14
efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de
execuţie a bugetului respectiv”. Se poate afirma, fără teama de a greşi, că reglementările
plurianuale reprezintă excepţii de la acest principiu şi că excepţiile sunt, de regulă, expres si strict
reglementate. În doctrină se mai afirmă că legile bugetare anuale conţin “angajamente plurianuale
oculte” fiind date ca exemple dispoziţiile referitoare la angajarea funcţionarilor publici, care se
face pe durată nedeterminată, precum şi cele privind datoria publică pe termen mediu şi lung,
aceste reglementări producând efecte juridice – bugetare şi după ce legea bugetară prin care au fost
adoptate nu se mai află în vigoare.
Unitatea bugetului este principiul în temeiul căruia se impune elaborarea în fiecare an a

unui buget unic, în care să fie înscrise toate veniturile şi toate cheltuielile publice ale statului.
Realizându-se potrivit acestor cerinţe, bugetul reflectă – din punct de vedere financiar – starea
reală a situaţiei finan-ciare a ţării, iar sub aspect politic, prin controlul pe care îl exercită asupra
bugetului, parlamentul poate avea o vedere mult mai clară şi de ansamblu asupra cheltuielilor
publice ale statului.
Deşi prezenta avantajele menţionate, în ultimul timp în numeroase state s-a renunţat la
aplicarea principiului unităţii bugetului de stat, recurgându-se la procedura pluralităţii bugetare,
aceasta datorită unor necesităţi impuse de viaţa social-economică a diferitelor ţări. Astfel,
declarându-se buge-tul statului ca buget ordinar, general sau central, s-a admis ca alături de acesta
să se elaboreze şi alte bugete: anexe, speciale, autonome, extraordinare etc., care sunt – de regulă –
mai mici şi de o importanţă mai puţin generală decât bugetul ordinar sau central.
Conform reglementării legale în vigoare în România, principiul unităţii este expres impus, în
următoarea formulare: „Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document,
pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitori-zarea fondurilor publice”. Prin Legea finanţelor
publice şi prin Legea privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă s-a prevăzut ca bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi
bugetele fondurilor speciale (care se întocmesc distinct de bugetul statului) să se aprobe tot de
Parlament, odată cu legea bugetu-lui de stat. De asemenea, în condiţiile trecerii la economia de
piaţă, noua legislaţie privind finanţele publice din România a statuat dreptul unităţilor
administrativ-teritoriale şi a unităţilor economice de stat organizate ca regii autonome de a avea
bugete autonome.
Prin urmare, în noile condiţii, aplicarea principiului unităţii bugetare trebuie văzută şi
înţeleasă ca o necesitate raportată la fiecare dintre bugetele care formează sistemul bugetar (care
intră în cuprinsul bugetului public naţional), regula pe care o impune respectivul principiu
neputând viza ansamblul bugetar de la nivelul societăţii.
Principiul universalităţii bugetului este acela care impune ca în buget să se cuprindă – in

extenso – toate veniturile şi toate cheltuielile statului din fiecare exerciţiu financiar.
Aplicarea acestui principiu prezintă atât unele avantaje, cât şi unele inconveniente.
Principalul avantaj este de ordin politic, întrucât prezentarea bugetului (alcătuit de o manieră
detaliată) spre aprobare Parlamentului oferă forului legislativ posibilitatea de a cunoaşte exact
evoluţia sau orientarea politi-cii financiare a guvernului pentru fiecare an, ceea ce permite – în
consecinţă – exercitarea unui control temeinic asupra practicii bugetare; acest avantaj fiind, în fapt,
identic cu cel oferit de principiul unităţii bugetare, cele două principii sunt prezentate uneori
distinct, independent, iar alteori în mod îmbinat, apreciindu-se universalitatea ca un aspect comple-
mentar al unităţii bugetului de stat. Inconvenientul major pe care îl prezintă aplicarea la rigoare a
principiului universa-lităţii decurge din proporţiile (prea mari) ale bugetului brut, care – elaborat in
extenso – ar cuprinde toate veniturile şi toate cheltuielile anuale ale bugetului de stat, ceea ce ar
amplifica şi îngreuna evidenţa contabilă bugetară. În acelaşi timp, proce-deul bugetului net a fost
15
criticat (încă din momentul când a început să se opereze cu el) deoarece permitea camuflarea
cuantumurilor băneşti reale fie ale unor venituri, fie ale unor cheltuieli bugetare. Ţinându-se seamă
de avantajele şi dificul-tăţile constatate în timp, în practică s-a recurs la procedeul bugetului mixt,
în care – pentru anumite sectoare sau ramuri de activitate – se înscriu, în bugetul anual, toate
veniturile şi toate cheltuielile, iar pentru celelalte ramuri sau instituţii se înscriu doar soldurile nete.
În literatura juridică s-a subliniat faptul că, în vederea aplicării principiului universalităţii
bugetului, au fost concepute două reguli de bază: prima este aceea a necompen-sării cheltuielilor
proprii cu veniturile proprii, iar cea de-a doua – care, de fapt, concretizează o situaţie particulară,
în raport cu cele pe care le vizează prima regulă – impune neafectarea unor venituri pentru
cheltuielile necesare întreţi-nerii instituţiilor publice sau pentru desfăşurarea unor activităţi care
se finanţează de la bugetul de stat3.
Principiul universalităţii bugetului de stat stă şi la baza legislaţiei finanţelor publice din ţara
noastră, el fiind menţio-nat expres prin dispoziţiile legale potrivit cărora “Veniturile şi cheltuielile
se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei
cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii
distincte”.
Principiul echilibrării bugetului de stat impune realiza-rea unei echivalenţe cantitative sau
a unei apropieri sensibile a cifrelor veniturilor şi cheltuielilor, cu preconizarea unui excedent
simbolic al veniturilor faţă de cheltuieli. În orice stat, realizarea echilibrului bugetar dovedeşte
existenţa echilibrului economiei naţionale şi, deci, a unei corecte orientări a activi-tăţii financiare a
statului, în acord cu direcţia şi ritmul dezvoltării economice generale.
În ţările în care economia naţională este mai puţin prosperă sau întâmpină dificultăţi,
respectarea principiului echilibrării bugetare este o necesitate şi un deziderat legiferat.
În statele puternic industrializate, datorită disponibilită-ţilor de capital existente la nivelul
societăţii – care oferă statului posibilitatea de a obţine constant şi fără a întâmpina dificultăţi
împrumuturile interne necesare acoperirii deficitelor bugetare – importanţa respectării principiului
echilibrării anuale a bugetului a devenit relativă. În condiţiile existenţei unei economii naţionale
puternice, în unele state occidentale s-a renunţat chiar la uzanţa tradiţională a echilibrării în fiecare
an a nivelului veniturilor cu acela al cheltuielilor bugetare, folosindu-se deficitul bugetar ca mijloc
de influenţare a dezvoltării economice prin preluarea cu titlul de împrumut şi întrebuinţarea de
către stat a unei însemnate părţi a capita-lurilor disponibile pe piaţa internă.
Principiul realităţii bugetare impune a fi avute în vedere – cu ocazia întocmirii proiectului

de buget – variantele cele mai apropiate de realitate, în sensul prevederii unor cifre de venituri care
se vor putea realiza efectiv, respectiv a unor cheltuieli a căror acoperire se poate prevedea ca
posibilă în anul fiscal pentru care se stabilesc. Apreciat şi aplicat în considerarea necesităţilor
economico-sociale, acest principiu face posibilă determinarea cât mai exactă a volumului
veniturilor bugetare de care depinde – în mod direct – volumul cheltuielilor bugetare.
Realitatea bugetară este strâns legată de asigurarea echilibrului bugetar; echilibrul (bugetar)
se poate realiza (se poate obţine şi menţine) doar în condiţiile în care bugetul este elaborat şi
executat în raport direct cu posibilităţile şi necesi-tăţile reale ale statului. În vederea asigurării
echilibrului bugetar, veniturile – stabilite în raport cu posibilităţile reale de mobilizare – sunt
prevăzute în buget în limita lor minimă care este obligatoriu de realizat (această limită poate fi însă
depăşită, în sensul că pot fi realizate venituri mai mari decât cele iniţial planificate); în ceea ce
priveşte cheltuielile, al căror volum este stabilit în funcţie de obiectivele şi acţiunile preconizate a
3
Această regulă presupune că nu este admisibil a se stabili destinaţia pe care o va avea o anumită sumă de bani care se
va încasa la bugetul statului.
16
se realiza precum şi de volumul veniturilor planificate, acestea sunt prevăzute în buget în limita lor
maximă (care nu poate fi depăşită).
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu în bugetul de stat grupându-se pe diviziuini şi

subdiviziuni într-o ordine corespunzătoare naturii şi provenienţei veniturilor precum şi naturii şi
destinaţiei cheltuielilor. Noua Legea a finanţelor publice din ţara noastră înscrie în mod expres prin
prevederile sale şi principiul specializării bugetare, în conformitate cu care „Veniturile şi
cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe
categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit
clasificaţiei bugetare”.
Este de remarcat, în prezent, înscrierea expresă – între principiile dreptului bugetar – şi a

principiului unităţii monetare, potrivit căruia „Toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda
naţională”. Până la adoptarea noii Legi a finanţelor publice acest principiu avea aplicabilitate în
temeiul unor reglementări bancare, care prevedeau – de o manieră indirectă – obligativitatea
exprimării operaţiunilor bugetare exclusiv în moneda naţională.
În fine, mai reţinem principiul publicităţii bugetului potrivit căruia este necesară informarea
promptă, atât internă – pentru proprii cetăţeni, cât şi internaţională despre situaţia financiară anuală
a statului. Principiul publicităţii bugetare este înscris expres în lege, fiind stabilit că „Sistemul
bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând infor-maţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege”.
CAPITOLUL III
CONŢINUTUL ŞI CUPRINSUL BUGETULUI
1. Conţinutul bugetului
În ceea ce priveşte conţinutul bugetului public naţional, acesta este format din veniturile
publice şi cheltuielile publice.
Veniturile publice bugetare se realizează – în mod diferenţiat – în raport de necesitatea
repartiţiei venitului naţional, de structura economiei naţionale, de gradul de dezvoltare teritorială
a ţării şi de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie.
Veniturile publice bugetare sunt formate din venituri ordinare sau curente şi venituri
extraordinare.
Veniturile publice curente (ordinare) sunt reprezentate, în principal, prin taxe şi impozite.
Ele sunt acelea care se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă perma-nentă a
acestuia. Alături de impozite (care pot fi directe şi indirecte) şi taxe, care formează categoria
veniturilor fiscale, din categoria veniturilor bugetare ordinare fac parte şi veniturile nefiscale,
adică cele obţinute de stat de la întreprin-derile şi/sau de pe domeniile sale.
17
Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare şi au ca obiect al impunerii:
terenuri, clădiri, activi-tăţi economice şi mişcarea capitalului bănesc.4
Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum la vânzarea diferitelor
mărfuri sau la prestarea anumitor servicii5. Aceste cote de impozit sunt percepute fie procentual
în raport de valoarea mărfurilor vândute sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe pe unitatea de
măsură.
Veniturile de la proprietăţile, respectiv de pe domeniile statului, reprezentând prelevări cu
caracter nefiscal, se înca-sează în etapa repartiţiei primare a venitului naţional. Aceste venituri
sunt realizate de stat în calitatea sa de proprietar şi organizator al activităţii în întreprinderile şi pe
domeniile sale, acestea având – în general – o pondere relativ redusă (de cca 10%) la formarea
veniturilor bugetului de stat.
Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul apelează numai în cazuri
excepţionale şi anume în acele situaţii când mijloacele băneşti provenite din resursele curente nu
pot acoperi integral cheltuielile bugetare. Din categoria veniturilor extraordinare fac parte:
împrumuturile de stat (care generează datoria publică), suplimentarea masei monetare aflate în
circulaţie (care se realizează printr-o nouă emisiune bănească şi care, de obicei, generează sau
stimulează inflaţia), şi – în sfârşit – înstrăinarea unor bunuri din proprie-tatea privată sau chiar
a unei părţi din rezervele de aur ale statului.
Împrumuturile de stat se acordă, cel mai adesea, pe seama unor capitaluri băneşti acumulate
anterior şi care sunt disponibile temporar pentru cei care le deţin, ele constituind venituri cu
caracter excepţional pe care statul le negociază cu creditorii săi din ţară sau din străinătate, după
caz.
Uneori, pentru acoperirea cheltuielilor pe care statul este obligat să le suporte, în situaţii
deosebite, se poate recurge la modalităţi speciale de asigurare a unor venituri publice, cum sunt:
mobilizarea la buget a unei părţi din fondul de amorti-zare a capitalului fix aparţinând
întreprinderilor sale produc-tive; pentru plata diferitelor cheltuieli bugetare în monedă străină,
statul poate apela la disponibilităţile valutare, sau chiar la rezervele sale de aur, poate să restrângă
sau chiar să lichideze participarea sa cu capital în străinătate (la diverse activităţi/acţiuni) sau să
valorifice o parte din bunurile mobile sau imobile deţinute peste graniţă; în fine, statul poate
utiliza ca venituri bugetare resurse externe, sub forma împrumuturilor externe.
Cheltuielile publice bugetare reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a fondurilor

băneşti bugetare, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii. Cheltuielile sunt
repartizate de la bugetul de stat, în funcţie de importanţa şi urgenţa lor, pentru acoperirea nevoilor
militare, întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii sub diferite
forme sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale, precum şi a celor privind
cercetarea ştiinţifică, etc.
Repartizarea cheltuielilor publice bugetare pe aceste domenii se face, în fiecare stat, în mod
diferit, ţinându-se seama de nivelul de dezvoltare economică şi socială.
Se manifestă ca evidentă, însă, în toate ţările lumii, o dinamică ascendentă – de la un an la
altul – a cheltuielilor publice. Factorii care determină creşterea cheltuielilor buge-tare sunt, în
principiu, următorii:
– sporul demografic şi creşterea pretenţiilor populaţiei;
– sporirea cheltuielilor militare;
4
De exemplu: impozitul pe profit, impozitul pe clădiri, impozitul pe dividende.
5
Ca impozite indirecte sunt remarcabile: taxa pe valoarea adăugată, accizele şi taxele vamale.
18
– creşterea numerică a aparatului de stat şi înzestrarea acestuia cu mijloace moderne de
acţiune;
– dezvoltarea sectorului de stat, prin construirea de noi unităţi economice din fondurile
băneşti ale statului, prin participarea acestuia la societăţile mixte, prin acordarea de subvenţii în
vederea stimulării producţiei şi a exportului;
– dezvoltarea reţelei de instituţii publice (de învăţământ, sănătate şi cultură), organizarea şi
dezvoltarea sistemului de asigurări, asistenţă socială şi protecţie socială; Cheltuielile bugetare
pot fi grupate pe diferite categorii atât pe baza unor criterii teoretice, cât şi în temeiul unor criterii
oficiale sau legale.
Din punct de vedere teoretic, cheltuielile bugetare sunt clasificate avându-se în vedere
criteriul economic şi cel al destinaţiei specifice, caracterul permanent sau incidental, caracterul
definitiv sau provizoriu al cheltuielilor etc. Dintre aceste criterii, cele mai importante sunt
criteriul economic (care are în vedere venitul naţional) şi criteriul destinaţiei specifice a
cheltuielilor publice bugetare.
Astfel, raportate la venitul naţional, deci – ţinându-se seamă de criteriul economic –
cheltuielile publice bugetare pot fi grupate în:
a. cheltuieli reprezentând o avansare de venit naţional (categorie în care intră cheltuielile
pentru construcţii, dezvol-tarea şi modernizarea unităţilor economice sau cele destinate formării
rezervelor de stat) sunt considerate cheltuieli publice productive;
b. cheltuieli reprezentând un consum de venit naţional (cele care au ca finalitate asigurarea
funcţionării organelor de stat, pentru învăţământ, cultură, sănătate, protecţie socială, protecţia
mediului înconjurător) sunt, dimpotrivă, considerate ca fiind cheltuieli publice neproductive.
După destinaţia lor specifică, cheltuielile publice buge-tare se împart în cheltuieli pentru
învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială, cheltuieli pentru economia naţiona-lă, cheltuieli
pentru întreţinerea organelor de stat etc.
Gruparea legală a cheltuielilor publice pe categorii – de regulă – în funcţie de destinaţia lor
se realizează prin legile bugetare anuale (cheltuielile bugetare), dar şi prin alte acte normative
menite a prevedea resurse de finanţare speciale (cheltuieli extrabugetare).
În ţara noastră, în conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice, cheltuielile publice
bugetare sunt supuse atât unei clasificări funcţionale, cât şi unei clasificări economice.
În conformitate cu clasificarea funcţională, cheltuielile publice bugetare sunt grupate după

cum urmează:
– Partea I – cheltuieli social-culturale;
– Partea a II-a – asigurările sociale şi protecţie socială (cheltuielile asigurărilor sociale de
stat, ale fondurilor pentru pensia suplimentară şi ale fondului pentru ajutorul de şomaj);
– Partea a III-a – gospodărie comunală şi locativă;
– Partea a IV-a – apărarea naţională;
– Partea a V-a – ordine publică;
– Partea a VI-a – putere şi administraţie de stat;
– Partea a VII-a – acţiuni economice;
– Partea a VIII-a – alte acţiuni;
– Partea a IX-a – transferuri din bugetul de stat către bugetele locale;
– Partea a X-a – datorie publică;
– Partea a XI-a – fondul de rezervă bugetară.
Potrivit clasificaţiei economice, cheltuielile publice sunt împărţite pe următoarele categorii:

– cheltuieli curente (în care intră, defalcate pe titluri, cheltuielile de personal, cheltuielile
materiale şi de servicii, subvenţiile, transferurile şi plata de dobânzi);
19
– cheltuielile de capital (în care intră, grupate separat, cheltuielile pentru investiţii şi
cheltuielile pentru rezerva de stat).
Dimensionarea corectă a tuturor cheltuielilor publice, precum şi repartizarea lor judicioasă
pe destinaţii şi beneficiari (în scopul acoperirii într-o cât mai mare măsură a trebuinţelor generale
ale societăţii) sunt menite a conduce la realizarea în cuantumurile prevăzute a resurselor băneşti
din care să se asigure acoperirea acestor cheltuieli.
2. Cuprinsul bugetului
În ceea ce priveşte cuprinsul bugetului public naţional, pentru a-l putea identifica şi
delimita în mod corect, trebuie să se facă diferenţierea necesară între statele de tip federal şi
statele de tip unitar.
Statele de tip federal sunt acele state constituite sau formate dintr-o federaţie, în cadrul
căreia se regăsesc componentele federaţiei (care pot purta denumiri diferite: state, provinciile,
cantoanele, landurile, etc.); la rândul ei, fiecare componentă a federaţiei este împărţită în unităţi
administrativ-teritoriale. Federaţia dispune de organe supreme legislative şi executive, cu
competenţe pe plan intern stabilite prin constituţie, precum şi în relaţiile internaţionale.
Componentele federaţiei nu sunt, de regulă, subiecte de drept internaţional, ci au – sub acest
aspect – un statut echivalent cu acela al unităţilor adminis-trativ teritoriale, în sensul că se bucură
de o anumită autonomie, ele având organe legislative şi bugete proprii. La rândul lor, statele,
provinciile, cantoanele, landurile, etc. sunt împărţite în unităţi administrativ-teritoriale, conduse
de organe locale (ca şi în cazul statelor de tip unitar) şi îşi alcătuiesc bugete locale proprii.
Prin urmare, în statele federale structura bugetară este astfel alcătuită încât în bugetul public
general se cuprind trei categorii de bugete: bugetul federal (sau al federaţiei), bugetele
componentelor federaţiei (bugetele statelor, provinci-ilor, cantoanelor, etc.) şi bugetele locale ale
unităţilor adminis-trativ-teritoriale.
Statele de tip unitar se caracterizează printr-o legislaţie unică, organe centrale unice ale
puterii şi administraţiei de stat, teritoriu împărţit în unităţi administrativ-teritoriale condu-se de
organe locale autonome, care au personalitate juridică şi dispun de bugete locale proprii. Prin
urmare, în aceste state, structura bugetată este aşezată numai pe două paliere, în sensul că în
bugetul public naţional se regăsesc: bugetul central (bugetul statului, care poate avea o serie de
bugete anexe) şi bugetele locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale).
Bugetul public naţional al României este specific unui stat de tip unitar şi – în
conformitate cu reglementările legale în vigoare – cuprinde:
– bugetul statului;
– bugetul asigurărilor sociale de stat, ca buget anexă al bugetului statului, dar care se
realizează/înfăptuieşte distinct de acesta, în bugetul public naţional.
– bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, care au personalitate juridică.
Conform împărţirii adminis-trativ-teritoriale, în ţara noastră fiecare comună, oraş, municipiu
(sector al capitalei) şi judeţ (respectiv municipiul Bucureşti) întocmeşte un buget propriu, în
condiţii de autonomie.
Potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, în cadrul bugetului de stat sunt prevăzute
distinct: bugetele celor două camere ale Parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor), bugetul
Preşedenţiei României, bugetul Guvernului, precum şi bugetele altor instituţii publice care nu au
organe ierarhic superioare.
20
De asemenea, în anumite cazuri – precis reglementate şi autorizate de lege – se pot
constitui, în afara bugetului de stat, fonduri speciale ale căror bugete se aprobă de către Parlament
ca anexă la bugetul de stat şi care se numesc bugete anexe.
Pe baza celor de mai sus, se poate constata că, de regulă, în fiecare stat, bugetul nu se
prezintă sub forma unui docu-ment unic, ci sub forma unui ansamblu coerent de bugete, care
alcătuiesc bugetul public naţional.
Aşadar, în mod obişnuit, de la caz la caz, în bugetul public naţional se pot cuprinde
următoarele categorii de bugete:
– bugetul ordinar sau general al statului, care cuprinde veniturile şi cheltuielile publice la
nivel central;
– bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (ale statelor, provinciilor, cantoanelor,
landurilor, districtelor, judeţelor, arondismentelor etc.) organizate sub forma bugetelor compo-
nente ale federaţiei şi a bugetelor locale;
– bugetele anexe, ca bugete distincte de bugetul general al statului, întocmite de unele
instituţii sau întreprinderi publice care beneficiază de o anumită autonomie funcţională
financiară; ele sunt anexe la bugetul general al statului, fiind aprobate de Parlament odată cu
acestea;
– bugetele autonome, care se întocmesc de unele entităţi publice cu largă autonomie
financiară şi care se elaborează, respectiv execută fără a fi necesară aprobarea parlamentului;
– bugetele extraordinare, care sunt întocmite în momentele de dificultate financiară,
provocate de creşterea anumitor cheltuieli ce urmează a fi acoperite din venituri extraordinare,
cum ar fi împrumuturile de stat sau emisiunile monetare.
CAPITOLUL IV
PROCESUL BUGETAR
1. Conceptul de proces bugetar (procedură bugetară)

Procesul bugetar (procedura bugetară) reprezintă ansamblul actelor şi operaţiunilor care
se întocmesc sau se îndeplinesc în legătură cu realizarea proiectului de buget, aprobarea lui,
executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului general de execuţie bugetară, precum şi
controlul execuţiei bugetare.
În ţara noastră, ca – de altfel – în toate statele moderne, în conformitate cu dispoziţiile
normative ale Legii finanţelor publice, activitatea bugetară presupune parcurgerea mai multor
etape sau faze şi anume: elaborarea proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului şi
încheierea exerciţiului bugetar precum şi controlul execuţiei bugetare.
Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi a

cheltuielilor bugetului public naţional; ea începe în anul premergător celui pentru care se
întocmeşte proiectul şi se realizează în sistem piramidal (de jos în sus, adică de la unităţile de
bază din teritoriu se colectează propunerile privind cifrele de venituri şi cheltuieli care se
21
centralizează – pe linie strict ierarhică – mai întâi la ministere sau alte organe centrale de stat,
respectiv instituţii publice şi apoi la Ministerul Finanţelor Publice).
Aprobarea bugetului presupune dezbaterea proiectului în Parlament şi votarea legii

bugetare anuale; această etapă se parcurge – de obicei – tot în anul premergător celui pentru care
s-a întocmit proiectul de buget; atunci când din anumite motive nu este posibilă adoptarea
bugetului la timpul potrivit, dezbaterea şi aprobarea lui se fac în prima parte a anului în care
bugetul urmează să fie pus în aplicare.
Executarea bugetului (sau execuţia bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele

şi în cuantumurile prevă-zute, precum şi în efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiilor stabilite.
Dacă realizarea veniturilor bugetare reprezintă obligaţii minime, efectuarea cheltuielilor
reprezintă obligaţii maxime, care nu pot fi – în principiu – depăşite. Această etapă este cea mai
importantă, întrucât ea presupune înfăptuirea concretă a previziunilor aprobate de puterea
legislativă; execuţia bugetară se înfăptuieşte – în mod firesc – în anul pentru care s-a aprobat
bugetul.
Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea – pe baza datelor furnizate de

evidenţa execuţiei bugetare – a unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a venitu-rilor
şi de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expi-rat; această fază a procedurii bugetare se
parcurge – în mod evident – în anul următor celui pentru care s-a elaborat şi aprobat bugetul de
stat.
Controlul execuţiei bugetare constă în verificarea modului în care au fost aduse la

îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public naţional. Activitatea de control asupra
execuţiei bugetare se desfăşoară, de o manieră complexă, de către mai multe categorii de organe
ale statului, având competenţe diferite.
Se poate observa că pentru îndeplinirea procedurii bugetare sunt necesari trei ani
calendaristici, unul anterior celui pentru care se întocmeşte bugetul, anul execuţiei buge-tare şi
anul următor în care au loc încheierea exerciţiului bugetar şi controlul execuţiei bugetare.
Având în vedere explicaţiile de mai sus, precum şi prevederile Legii finanţelor publice,
procedura bugetară poate fi definită – mai complet, dar în acelaşi timp, şi mai sintetic – ca fiind
ansamblul actelor şi operaţiunilor cu caracter preponderent tehnic şi normativ, înfăptuite – în
temeiul legii – de organele specializate ale statului în scopul elaborării, adoptării, executării şi
încheierii bugetului public naţional.
În procesul bugetar sunt antrenate persoane şi organe ale statului având grade sau
competenţe diferite şi cu responsa-bilităţi specifice. Acestea sunt: ordonatorii de credite,
Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul şi Parlamentul.
A. Ordonatorii de credite sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune – în

condiţiile legii – asupra creditelor bugetare, în virtutea funcţiei pe care o deţin în conducerea
unei instituţii publice sau a unui organ de stat.
În funcţie de locul instituţiilor publice şi a organelor de stat finanţate din bugetul statului în
cadrul administraţiei de stat, ordonatorii de credite sunt: principali, secundari şi terţiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului statului sunt conducătorii ministerelor şi

celorlalte organe centrale de stat, care au dreptul să ceară Ministerului Finanţelor Publice
deschiderea creditelor bugetare ce se cuvin instituţiilor pe care le reprezintă, precum şi
instituţiilor subordonate, să reparti-zeze creditele bugetare destinate instituţiilor sau organelor
subordonate şi să aprobe efectuarea cheltuielilor din bugetul ministerului sau organului central de
22
stat. Potrivit legii, ordonatorii principali sunt îndreptăţiţi a transmite dreptul de a aproba
repartizarea şi utilizarea creditelor bugetare înlocuito-rilor lor din ministerele sau organele
centrale pe care le conduc (în situaţii care impun delegarea acestor prerogative).
Ordonatorii secundari de credite se găsesc în acele ramuri administrative în care există

două categorii de instituţii publice cu personalitate juridică şi buget propriu, aflate în raport de
subordonare ierarhică. Conducătorii instituţiilor de rang superior din aceste raporturi juridice de
subordonare sunt ordonatori secundari, iar conducătorii instituţiilor de rang inferior sunt
ordonatori terţiari (Ordonatorii secundari au aceleaşi drepturi ca şi ordonatorii principali, cu
deosebirea că ei primesc credite bugetare de la ordonatorii principali, pe când aceştia din urmă le
primesc direct de la Ministerul Finanţelor Publice).
Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducă-torii instituţiilor publice cu

personalitate juridică şi buget propriu, care au numai dreptul de a aproba efectuarea cheltuielilor
din creditele bugetare pe care le primesc, după caz, fie de la ordonatorii principali, fie de la
ordonatorii secundari.
Din punctul de vedere al răspunderii juridice care le este antrenată pentru nerespectarea
dispoziţiilor legale referitoare la utilizarea creditelor bugetare, toţi ordonatorii de credite au o
situaţie juridică egală. În conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice, aceştia au, în
principiu, obligaţia să urmă-rească folosirea cu eficienţă a sumelor de bani primite din bugetul
statului, să ţină evidenţa contabilă şi să prezinte dări de seamă contabile asupra execuţiei
bugetare.
În mod concret, ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare
numai în limitele prevede-rilor legale şi a destinaţiilor ce le-au fost precis stabilite prin legea
bugetară anuală, pentru cheltuielile strict legate de activitatea specifică a instituţiilor sau
organelor pe care le reprezintă şi le conduc.
De aceea, ordonatorii răspund – potrivit legii – atât de realizarea veniturilor proprii, cât şi
pentru modul în care utilizează creditele bugetare (respectiv de folosirea cu eficien-ţă, cu
eficacitate şi cu bună-credinţă a sumelor primite de la bugetul statului sau, după caz, de la bugetul
asigurărilor sociale de stat ori din bugetele fondurilor speciale, de integralitatea bunurilor
încredinţate unităţii pe care o conduc, precum şi de modul corespunzător de organizare şi ţinere a
contabilităţii la zi, etc.)
B. Ministerul Finanţelor Publice are – în acest domeniu – o serie de atribuţii precum:

coordonarea acţiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar
(pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare şi ale legilor privind
aprobarea contului general anual de execuţie bugetară); întreprinderea măsurilor necesare pentru
aplicarea politicii fiscal-bugetare; elaborarea şi emiterea normelor metodologice, a precizărilor şi
instrucţiu-nilor prin care se stabilesc practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor,
angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor, etc.
C. Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, luând în considerare perspectivele

economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament.
Guvernul asigură, de asemenea, elaborarea raportu-lui privind situaţia macroeconomică pentru
anul bugetar respectiv şi proiecţia acestuia în următorii trei ani, elaborarea proiectelor legilor
bugetare anuale (inclusiv a proiectelor legilor de rectificare) şi transmiterea acestora spre
adoptare Parlamentului, exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul
finanţelor publice.
23
D. Parlamentul adoptă legile bugetare anuale, legile de rectificare bugetară, precum şi
legile contului general anual de execuţie, elaborate de Guvern. În timpul dezbaterilor din
Parlament nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale, care determină majorarea
nivelului deficitului bugetar.
2. Procedura elaborării proiectului de buget

Prima etapă din procedura bugetară este – fără îndoială – elaborarea proiectului de buget.
Dată fiind însemnătatea bugetului, precum şi responsabilitatea majoră care revine statului în
legătură cu asigurarea cadrului corespunzător desfăşurării în bune condiţii a tuturor activităţilor
social-economice, elaborarea proiectului bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de
stat cad în sarcina Guvernului. În cadrul Guvernului, Ministerul Finanţelor Publice răspunde de
elaborarea proiectului bugetului de stat, iar Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale
coordonează activitatea de întocmire a proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat.
Ţinând seamă de faptul că procesul bugetar (procedura bugetară) presupune parcurgerea
aceloraşi etape în cazul fiecăruia dintre componentele sistemului bugetar (bugetului public
naţional), în continuare ne vom referi numai la bugetul de stat, urmând ca – acolo unde aspectele
specifice ale celorlalte bugete o cer – să facem precizările necesare surprin-derii particularităţilor
pe care acestea le prezintă pe parcursul respectivei proceduri.
Elaborarea proiectelor de bugete şi a proiectelor legilor bugetare anuale de către Guvern
(prin Ministerul Finanţelor Publice) se bazează pe o serie de estimări şi date cuprinse în
documentele care alcătuiesc Programul de guvernare acceptat de Parlament. Banca Naţională a
României colaborează cu Ministerul Finanţelor Publice în vederea stabilirii indicatorilor
macroeconomici în baza cărora se va elabora proiectul anual de buget.
Ca primă etapă a procesului bugetar, elaborarea proiectului bugetului anual al statului
nostru presupune urmarea întocmai a fazelor calendarului bugetar: elaborarea indicatorilor
macroeconomici, întocmirea şi transmiterea scrisorii-cadru de către Ministrul Finanţelor Publice,
formularea propunerilor bugetare de către ordonatorii principali de credite, întocmirea proiectului
general al bugetului de stat şi transmiterea acestuia la Parlament.
* Elaborarea indicatorilor macroeconomici

Organismele abilitate sunt obligate să elaboreze – până la 31 martie a anului curent –
indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar căruia îi va fi destinat noul buget,
precum şi pentru următorii trei ani. Aceşti indicatori, stabiliţi pe baza unor date şi estimări
anterioare, vor putea fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului bugetar.
Ministerul Finanţelor Publice, sintetizând indicatorii susmenţionaţi, va înainta Guvernului –
până la data de 1 mai – obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru următorul an bugetar
(precum şi pentru următorii trei ani), împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii
principali de credite. Guvernul are obligaţia să se pronunţe asupra acestor obiective şi – în cazul
când şi le însuşeşte, aprobându-le – va trebui să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci
ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor
publice.
* Scrisoarea-cadru şi îndrumările metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice

Până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministrul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor
principali de credite o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia
vor fi întocmite proiectele de buget, precum şi metodologiile de elaborare a acestora şi – în
sfârşit – limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
24
Îndrumarea metodologică a operaţiunilor de elaborare a proiectelor de buget revine
Ministerului Finanţelor Publice, care, în calitatea sa de organ administrativ de specialitate
financiară, este abilitat să elaboreze norme metodologice care – conform dispoziţiilor Legii
finanţelor publice – sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici, instituţiile publice şi organele
de stat care îşi întocmesc bugete proprii. Prin aceste norme metodologice se dau îndrumările
necesare pentru asigurarea unei maniere unitare de abordare a aspectelor comune pe care le
pretind activităţile reclamate de procesul bugetar.
Din punct de vedere metodologic, pentru estimarea sau evaluarea şi – implicit – calculul
cheltuielilor şi veniturilor bugetare, în statele moderne au fost promovate modalităţi diferite care,
însă, urmăresc acelaşi scop – acela al unei evaluări reale şi cât mai operative a cifrelor de venituri
şi cheltuieli care urmează să fie cuprinse în buget.
Pentru evaluarea veniturilor bugetare s-au promovat două metode şi anume: a) metoda
evaluării directe şi b) metoda reportării, cu anumite majorări, a veniturilor din anul precedent.
Metoda evaluării directe este preferabilă deoarece ea oferă perspectiva estimării reale a
veniturilor cu condiţia ca aceasta să se facă cu sinceritate şi temeinicie. Această metodă este
aplicată cu preferinţă în Germania şi SUA (iar în ultimii ani şi în Franţa, în special pentru
estimarea impozitelor directe pe veniturile cetăţenilor şi pentru profiturile societăţilor
comerciale).
Metoda reportării veniturilor din anul precedent, cu anumite majorări este mai simplă şi
mai operativă, însă utilitatea ei este condiţionată de stabilirea cât mai judicioasă a proporţiei cu
care se majorează cuantumul veniturilor reporta-te, deci tot pe baza unei estimări reale a evoluţiei
probabile a veniturilor şi consumurilor supuse impozitelor directe şi respectiv indirecte. Această
metodă se aplică parţial în Franţa, precum şi în Belgia, Spania, etc.
Pentru evaluarea cheltuielilor bugetare este utilizată cel mai frecvent metoda denumită
cvasi-automatică, care constă în reportarea – în mod automat – a cuantumului cheltuielilor din
anul precedent, cu excepţia cheltuielilor pentru care se cer modificări temeinic motivate.
În ţara noastră, evaluarea veniturilor şi a cheltuielilor bugetare se face conform unei
metode combinate, mixte, care presupune – din punct de vedere metodologic – o evaluare directă
ce se aplică prin compararea cifrelor de venituri şi cheltuieli care se propun cu cele care au fost
utilizate în anul precedent. Astfel, cifrele de venituri şi cheltuieli rezultate din evaluarea directă se
prevăd în proiectele de bugete alăturat şi comparativ cu cele din anul şi exerciţiul bugetar
precedent.
Pentru înscrierea în proiectul anual al bugetului de stat a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
Legea finanţelor publice stabileşte că acestea se vor grupa în “venituri ordinare şi
extraordinare”, cheltuielile se vor împărţi în “cheltuieli curen-te şi de capital”, toate acestea
desfăşurate pe baza clasificaţiei bugetare tip elaborată de Ministerul Finanţelor Publice.
În conformitate cu aceste dispoziţii legale, veniturile bugetare se înscriu în proiectul de
buget ca venituri ordinare, curente şi din capital, venituri fiscale, nefiscale şi diverse, alături de
care se prevăd, atunci când este necesar, veniturile extraordinare.
Cheltuielile bugetare se înscriu în proiectele de buget anual, împărţite după cum urmează:
– cheltuieli curente, alcătuite din două grupe: a. cheltu-ieli de personal (în care intră salarii,
contribuţii pentru asigurări sociale de stat, pentru constituirea fondului bănesc destinat plăţii
ajutorului de şomaj, pentru deplasări, detaşări şi transferări) şi b. cheltuieli materiale pentru
servicii (pentru întreţinere şi gospodărire, pentru mate-riale şi prestări de servicii cu caracter
funcţional, pentru obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată, pentru cărţi şi publicaţii,
etc.);
– cheltuieli de capital, care – la rândul lor – pot avea destinaţii diferite şi, în consecinţă, se
împart în: a. cheltuieli de investiţii, şi b. cheltuieli pentru rezerva de stat.
* Formularea propunerilor bugetare de către ordonatorii principali de credite
25
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a depune la Ministerul Finanţelor Publice,
până la 15 iulie a fiecărui an, propunerile lor pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru
anul bugetar următor (cu încadrarea în limitele de cheltuieli) şi estimările pentru următorii trei
ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.
Cele două Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţi-lor şi Senatul) îşi aprobă bugetele
proprii (cu consultarea Guvernului) şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în
proiectul general al bugetului de stat.
Autorităţile administraţiei publice locale au şi ele obligaţia de a formula propuneri proprii
privind transferurile consolidate şi sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
Proiectele de buget (definitivate – eventual – în urma propunerilor formulate de Ministerul
Finanţelor Publice), împreună cu anexele acestora, se înaintează (de către ordona-torii principali
de credite) Ministerului Finanţelor Publice, până cel târziu la data de 1 august a fiecărui an.
La baza propunerilor bugetare formulate de către ordonatorii principali de credite stau
datele şi estimările (pregătite şi cuantificate de către unităţile din subordine şi înaintate pe scară
ierarhică) care se concentrează într-un sistem piramidal la nivelul conducătorilor ministerelor şi
celorlalte organe centrale de stat sau instituţii publice centrale.
* Întocmirea proiectului de buget în sistem piramidal. Proiectele ministerelor şi

celorlalte organe centrale de stat
În desfăşurarea procedurii de elaborare a proiectului bugetului anual de stat, locul cel mai
important îl ocupă elaborarea proiectelor de bugete ale ministerelor şi celorlalte organe centrale
de stat.
Propunerile de bugete (în cuprinsul cărora se găsesc înglobate şi propunerile tuturor
unităţilor subordonate) se transmit de către ordonatorii principali de credite la Ministerul
Finanţelor Publice, întocmite pe formulare care sunt indicate prin îndrumările metodologice.
Propunerile de cheltuieli, potrivit îndrumărilor metodologice, se calculează pe baza datelor
de fundamentare comunicate de către Ministerul Finanţelor Publice şi pe baza altor fundamentări
proprii ale ordonatorilor principali de credite, fundamentări ce însoţesc proiectul de buget.
Pentru cheltuielile având natura de investiţii ale ministerelor şi altor organe centrale de stat,
ca şi ale instituţiilor publice subordonate acestora, este necesară o anumită documentaţie tehnico-
eonomică, pentru care este prevăzută şi o procedură specială de aprobare. Astfel, pentru
investiţiile care se finanţează din bugetul statului este reglementat procedeul întocmirii unor liste
de lucrări, utilaje, mobilier şi alte obiective de investiţii, în cuprinsul cărora se specifică fiecare
categorie de lucrări, utilaje, etc., cu sumele de bani care reprezintă costul lor, determinate cu
ajutorul unor proiecte şi devize de calcul al costului, mai ales al lucrărilor de construcţii şi alte
investiţii. Aceste liste de investiţii, însoţite de proiecte, devize de cost, rapoarte de necesitate se
centralizează de către fiecare minister sau alt organ central de stat, se anexează la bugetele lor
anuale şi se aprobă, urmându-se o anumită procedură.
Procedura aprobării investiţiilor ministerelor, altor organe centrale de stat şi instituţiilor
publice subordonate acestora implică examinarea documentaţilor tehnico-economice de către
Ministerul Finanţelor Publice, avizarea de către acest minister a celor constatate ca fiind
necesare şi justifi-cate şi apoi aprobarea lor de către Guvern sau de către ordonatorii de credite
în funcţie de valoarea acestora.
Potrivit legii, documentaţiile tehnico-economice aferente investiţiilor publice care se
realizează pe bază de credite externe contractate sau garantate de stat se supun aprobării
Guvernului, indiferent de valoarea acestora.
Alocaţiile pentru instituţiile publice ale căror cheltuieli curente şi de capital se asigură
potrivit legii din venituri extrabugetare şi alocaţii de la bugetul de stat, se stabilesc în funcţie de
programele de activitate ale acestora, existând cerinţa ca ordonatorii de credite să identifice
26
posibilităţi de sporire a veniturilor proprii prin identificarea de noi venituri extrabugetare şi
reducerea corespunzătoare a alocaţiilor bugetare.
Subvenţiile pentru unele produse şi activităţi, precum şi subvenţiile pentru acoperirea
diferenţelor de preţ şi tarif se stabilesc în concordanţă cu actele normative care constituie temeiul
legal al acordării lor, pe baza unor fundamentări corespunzătoare, în funcţie de natura
subvenţiilor solicitate. La fundamentare trebuie avute în vedere restrângerea acordării
subvenţiilor consecutiv acţiunilor de restructurare şi de moder-nizare a activităţilor economice, de
rentabilizare a agenţilor economici şi a efectelor ce decurg din privatizarea societăţilor comerciale
cu capital de stat. De asemenea, la fundamentarea subvenţiilor trebuie să fie avute în vedere
exigenţele rezultate din armonizarea politicii şi a legislaţiei în acest domeniu cu cele ale Uniunii
Europene.
* Rolul Ministerului Finanţelor Publice în elaborarea proiectului bugetului de stat

Proiectele de bugete anuale ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat elaborate
conform tuturor acestor dispoziţii legale se depun la Ministerul Finanţelor Publice, însoţite de
documentaţia necesară pentru investiţii şi de expuneri de motive, atât pentru venituri, cât şi pentru
cheltuieli, până cel târziu la 1 august a fiecărui an.
În categoria bugetelor ministerelor şi altor organe centra-le de stat sunt incluse şi bugetele:
Senatului, Camerei Deputaţi-lor, Administraţiei Prezidenţiale şi Guvernului, cu cheltuielile
specifice salariilor şi altor drepturi băneşti cuvenite senato-rilor, deputaţilor, miniştrilor, etc.,
activităţii curente a acestor organe şi – eventual – investiţiilor necesare pentru sediile lor,
mijloace de transport, etc.
Între bugetele ministerelor, cel al Ministerului Finanţe-lor Publice cuprinde toate
veniturile şi cheltuielile care se urmăresc şi execută prin acest minister, precum şi subvenţiile
care se acordă la cererea judeţelor şi a municipiului Bucureşti în cazurile în care cheltuielile
prevăzute în bugetele lor sunt mai mari decât veniturile proprii din acelaşi exerciţiu financiar.
Ministerul Finanţelor Publice are, în legătură cu elabora-rea proiectului bugetului de stat,
următoarele responsabilităţi şi atribuţii, stabilite potrivit dispoziţiilor legale în vigoare şi a
îndrumărilor metodologice prezentate anterior:
- să examineze dacă priorităţile şi obiectivele cuprinse în documentul de politică şi
strategie prezentat de ordonatorii principali de credite sunt în concordanţă cu priorităţile
politicii guvernamentale şi cu datele înscrise în proiectul de buget, precum şi dacă solicitările
bugetare sunt realiste şi fundamentate prin informaţiile transmise. În acest scop, Ministerul
Finanţelor Publice procedează la verificarea fundamentărilor prezentate de ordonatorii
principali de credite, fie că ele sunt întocmite pe formularele transmise de Ministerul Finanţelor
Publice sau reprezintă fundamentări proprii ale acestora;
- să asigure corelarea politicilor sectoriale (sănătate, învăţământ, industrie, mediu,
apărare naţională etc.) cu resursele posibil de mobilizat în condiţii de finanţare neinfla-ţionistă,
pe baza propunerilor prezentate de către ordonatorii principali de credite;
- să grupeze şi să sistematizeze estimările, pe anii următori, formulate de către ordonatorii
principali de credite în proiectele de buget, pe naturi agregate de cheltuieli, în funcţie de
obiectivele prioritare, economice şi sociale, care să permită o largă flexibilitate a
managementului bugetar, în scopul informării Guvernului şi Parlamentului asupra perspec-tivei
financiare a anilor următori.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de bugete ale celorlalte ministere şi
alte organe centrale de stat, putând cere modificarea cifrelor de venituri şi cheltuieli pe care le
socoteşte necesare pentru stabilirea echilibrului bugetar între totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor bugetare propu-se. În ipoteza în care ministerele şi/sau celelalte organe centrale de
stat vizate nu acceptă modificările cerute de Ministerul Finanţelor Publice şi nu se conformează
27
recoman-dărilor acestuia, divergenţele astfel iscate urmează a fi soluţionate de către Guvern.
După parcurgerea acestei faze se ajunge la definitivarea proiectelor de bugete ale ordonatorilor
principali de credite, pe baza cărora Ministerul Finanţelor Publice (având în vedere şi propriul
proiect de buget) întocmeşte proiectul general al bugetului de stat şi proiectul legii bugetare
anuale pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
Proiectul legii bugetului de stat trebuie să fie însoţit de un raport privind situaţia
macroeconomică pentru anul bugetar pentru care s-a elaborat proiectul de buget şi proiec-ţia
acesteia în următorii trei ani.
Proiectul bugetului statului şi proiectul legii bugetare anuale, se supun spre analiză şi
spre “însuşire” Guvernului.
Implicarea de o asemenea amploare în activitatea de elaborare a proiectului bugetului de
stat de către Ministerul Finanţelor Publice demonstrează că respectivul organ central de stat are o
serie de îndrituiri, dar şi de responsabilităţi cu caracter special. În temeiul prerogativelor care îi
revin, Ministerul Finanţelor Publice are – în mod deosebit – datoria să verifice temeinicia şi
corectitudinea proiectelor de bugete ale ordonatorilor principali de credite, precum şi să ceară –
atunci când este cazul – modificări ale veniturilor şi cheltuie-lilor propuse de celelalte ministere,
în special din considerente ce ţin de necesitatea realizării şi menţinerii echilibrului financiar.
Datorită acestor îndrituiri speciale cu care este investit Ministerul Finanţelor Publice s-a ajuns ca
în literatura modernă a finanţelor publice să se susţină existenţa unei “superiorităţi de fapt a
ministrului finanţelor publice asupra celorlalţi miniştri”, superioritate care s-ar manifesta nu
numai la elaborarea bugetului, ci şi în etapa procedurală a executării bugetului de stat.
3. Însuşirea proiectului de buget de către Guvern

După depunerea proiectului bugetului de stat şi a proiectului legii bugetare anuale la
guvern, acesta procedează la “însuşirea” lor.
Însuşirea proiectului bugetului anual al statului de către Guvern comportă o ultimă, dar
atentă, analiză şi verificare a cifrelor bugetare de venituri şi cheltuieli şi aprobarea acestora cu sau
fără modificări (în funcţie de împrejurările concrete, diferite de la un an financiar la altul), cu
acordul unanim al membrilor săi. Însuşirea proiectului de buget de către Guvern înseamnă – de
fapt – “adoptarea” acestuia în sensul de asumare a răspunderii de către executiv pentru conţinutul
documentului respectiv. În mod evident, Guvernul îşi însuşeşte proiectul de buget numai dacă şi
în măsura în care respectivul proiect (şi raportul însoţitor) vor exprima politica fiscal-bugetară a
Executivului (cuprinsă în Programul de guvernare).
4. Trimiterea la Parlament, de către Guvern, a proiectului bugetului de stat spre

aprobare şi adoptare
După ce a fost însuşit de către Guvern, proiectul bugetului de stat – întocmit pentru anul
următor – este înaintat Parlamentului, până cel târziu la data de 15 octombrie a fiecărui an.
Proiectul de buget care se trimite Parlamentului trebuie să fie însoţit de două documente anexă: 1.
raportul privind situaţia macroeconomică a ţării pentru anul următor şi proiecţia acesteia în
următorii trei ani şi, respectiv, 2. proiectul legii bugetare anuale.
Forul legislativ suprem, fiind investit cu dreptul de a aproba bugetul, urmează să procedeze
la verificarea pe ansamblu a bugetului, apoi la analizarea şi dezbaterea acestuia de o manieră
detaliată şi, în final, la adoptarea bugetului de stat, printr-o lege special consacrată acestuia.
5. Examinarea bugetului de către Parlament
28
Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă bugetul public naţional în viaţa
economică, socială şi politică a ţării şi având în vedere ponderea bugetului de stat în cadrul
acestuia, în conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice aprobarea bugetului de stat este
de competenţa exclusivă a Parlamentului.
Parlamentul, luând în examinare proiectul de buget, în vederea aprobării lui, trebuie să
verifice dacă – în funcţie de conjunctura social-economică care se prefigurează pentru anul
următor – bugetul va fi în măsură să acopere corespunzător nevoile generale ale societăţii.
În numeroase state, aprobarea – de către Parlament – a bugetului anual de stat este
reglementată prin norme speciale ale căror dispoziţii implică o anumită procedură de examinare,
dezbatere şi, în final, aprobare a cuprinsului bugetului anual, de către comisii bugetare, fie separat
în cele două camere ale Parlamentului, fie de către cele două camere reunite, pentru ca – apoi – să
se discute pe articole şi să se voteze legea bugetară anuală.
6. Dezbaterea şi aprobarea – de către Parlament – a bugetului statului

În conformitate cu prevederile Constituţiei noastre, cele două camere ale Parlamentului
României au drepturi egale privind aprobarea bugetului de stat, drepturi pe care şi le exercită
prin dezbaterea şi aprobarea bugetului anual, în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului, altfel spus, Parlamentul îşi desfăşoară aceste lucrări în plenul său.
Cu privire la votarea bugetului anual şi la cuprinsul legii bugetare anuale, dispoziţiile Legii
finanţelor publice stabilesc că bugetul statului se aprobă de Parlament – până cel mai târziu cu 3
zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar – pe ansamblu, pe capitole, articole şi alineate, după
caz, pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament
pentru acţiuni multianuale. Prin urmare, din dispoziţiile legale prezentate rezultă, pe de o parte că
Parlamentul trebuie să aprobe bugetul anual până cel mai târziu în antepenultima zi a exerciţiului
bugetar anterior, iar pe de altă parte că bugetul anual al statului trebuie aprobat global, pe
ansamblu (adică avându-se în vedere totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor bugetare anuale), pe
capitole de venituri şi cheltuieli, precum şi pe ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv
pentru fiecare articol în parte al legii bugetare anuale.
* Soluţiile aplicabile în cazul când bugetul nu poate fi adoptat în termenul legal

Exista situaţii în când Parlamentul nu reuşeşte să dezbată proiectul bugetului de stat şi să
voteze legea bugetară anuală până la finele exerciţiului financiar în curs de desfăşurare, respectiv
anterior momentului păşirii în anul căruia îi este consacrat noul buget. Pentru înlăturarea
neajunsului decur-gând dintr-o asemenea împrejurare, în doctrină şi – mai cu seamă – în practica
finanţelor publice s-au cristalizat două soluţii care – diferit de la un stat la altul – sunt, în mod
obişnuit, puse în aplicare:
1. aprobarea unor douăsprezecimi bugetare provizorii sau
2. încredinţarea guvernului de a îndruma (conduce) activită-ţile economico-sociale ghidându-se
după cifrele de venituri şi cheltuieli din exerciţiul financiar care tocmai a expirat, până la data
adoptării bugetului.
Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugetele ale căror cuantum de venituri şi
cheltuieli reprezintă a dousprăzecea parte din cifrele prevăzute şi propuse în legea de adoptare a
bugetului de stat (care, însă, nu s-a putut adopta în termenul legal). Aceste douăsprezecimi
bugetare (care – în fapt – se prezintă sub forma unor “mini-bugete”) sunt examinate, mai întâi de
către comisiile de specialitate ale celor două camere ale parlamentului şi, apoi, discutate şi,
respectiv, aprobate de către plenul forului legislativ suprem. Odată adoptate, douăsprezecimile
bugetare provizorii se pun în executare, de către guvern, pentru a se asigura continuitatea –
firească – a întregii activităţi de la nivelul societăţii.
29
Încredinţarea guvernului să îndrume “execuţia bugetară” pe baza cifrelor de venituri şi
cheltuieli utilizate în cadrul bugetului din exerciţiul financiar expirat este procedeul care –
datorită simplităţii şi operativităţii lui – este preferat şi, deci, mai des utilizat. Acest procedeu a
fost consacrat şi de legislaţia noastră postrevoluţionară. Astfel, Constituţia României şi Legea
finanţelor publice stabileau că dacă bugetul de stat nu a fost adoptat anterior expirării exerciţiului
bugetar, se aplică, în continuare (din nou), prevederile bugetului anului precedent.
După anul 1989, Guvernele care s-au succedat şi Parlamentul României – nereuşind să
adopte în termen bugetul – au aplicat, în practica bugetară această soluţie.
Abia din anul 2001, după unsprezece ani, Parlamentul şi Guvernul României au reuşit să
urmeze procedurile de elaborare şi adoptare a bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de
stat în termenele prevăzute de Constituţie astfel că, pentru prima oară după anul 1989, în anul
2002 legea bugetului de stat şi cea a bugetului asigurărilor sociale de stat au intrat în vigoare la
data de 1 ianuarie.
Cu toate că – aşa cum arătam mai sus – în ultimii ani s-a reintrat în normalitate,
respectându-se prevederile legale privind necesitatea adoptării noului buget înainte de a se păşi în
anul bugetar căruia îi este consacrat documentul respectiv, legiuitorul – precaut – a prevăzut în
mod expres că – în cazul când legile bugetare anuale nu au fost adoptate înainte de expirarea
exerciţiului bugetar – Guvernul va îndeplini sarcini echivalente cu cele prevăzute în bugetul
precedent, cu precizarea că limitele lunare de cheltuieli nu vor putea depăşi – de regulă – 1/12
parte din prevederile bugetului anului anterior (cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic
justificate de către ordonatorii principali de credite) sau, după caz, 1/12 parte din sumele propuse
în proiectul de buget (neadoptat), în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul
precedent.
7. Executarea bugetului
Execuţia bugetară sau executarea bugetului, cea de-a treia şi cea mai amplă etapă a
procedurii bugetare, constă în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare; ea
cuprinde – în consecinţă – ansamblul actelor şi operaţiunilor destinate a conduce la realizarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală. În vederea realizării
execuţiei bugetare sunt îndeplinite acte, fapte şi operaţiuni cu privire la încasarea, păstrarea şi
eliberarea fondurilor băneşti în şi, respectiv, din bugetul public naţional, astfel devenind posibilă
îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor statului.
Executarea bugetului se realizează printr-o succesiune de acte şi operaţiuni a căror coerenţă
este asigurată de procedura execuţiei bugetare.
În procedura execuţiei bugetului de stat sunt implicaţi atât funcţionari cu atribuţii de
conducere (denumiţi ordonatori de credite), cât şi funcţionari cărora le revin numai atribuţii
executive (contabili).
Procedura execuţiei bugetare comportă următoarele faze:

– repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
– executarea de casă a bugetului (sau operaţiunile de trezorerie);
– realizarea veniturilor bugetare;
– efectuarea cheltuielilor bugetare.
Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor specia-le, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat,
bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele institu-ţiilor publice autonome se
repartizează pe trimestre în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi
30
posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este
necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în bugetul de stat se
aprobă:
a) de către Ministerul Finanţelor Publice, pe capitole de cheltuieli şi – în cadrul acestora –
pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi
pe capitole (şi, în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli) pentru bugetul asigurărilor sociale de
stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru
sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat
către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale,
transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice din Ministerul Finanţelor Publice;
b) de către ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei
bugetare, pentru bugetele de venituri şi cheltuieli proprii şi pentru bugetele ordona-torilor
secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
c) de către ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele
ordonatorilor terţiari de credite bugetare.
Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul fiecărui
trimestru între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita sau atenua eventualele
diferenţe între volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor. În principiu, în cazul în care apar, totuşi,
în cursul execuţiei bugetare, asemenea diferenţe, ele sunt mai uşor sesizabile şi în cuantumuri ce
permit acoperirea din fondurile de rezervă bugetară.
Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj

se realizează indepen-dent, veniturile şi cheltuielile celor două bugete evidenţiindu-se în conturi
deschise la unităţile de trezorerie din teritoriu.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj se
încasează, pe subcapi-tole conform clasificaţiei bugetare, în conturile bugetului asigurărilor
sociale de stat şi ale bugetului asigurărilor pentru şomaj deschise la unităţile de trezorerie, pe
seama Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi a Agenţiei Naţionale
pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi ale structurilor judeţene ale acestora. În aceste conturi se
încasează contribuţiile datorate pentru asigurări sociale de către contribuabili, de către agenţii
economici indiferent de forma de organizare sau de structura proprietăţii, instituţii publice de stat
sau ale administraţiei publice locale, precum şi de orice alte persoane juridice şi fizice care au
angajat personal salariat.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetului asigurărilor pentru
şomaj se efectuează în confor-mitate cu dispoziţiile din legile prin care au fost reglementate. Din
aceste conturi se face plata pensiilor de asigurări sociale, a ajutoarele sociale, a ajutoarele de
şomaj, precum şi a altor plăţi privind drepturi de asigurări sociale.
Relativ la execuţia părţii de venituri a bugetului de stat este necesară sublinierea faptului că
realizarea veniturilor programate constituie premisa elementară şi necesară a efectuării
cheltuielilor prevăzute prin legea bugetară anuală, sau astfel spus, o condiţie indispensabilă a
executării întregu-lui buget anual.
În realizarea veniturilor bugetare sunt aplicabile următoarele principii:
– nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate dacă nu au
fost stabilite de lege;
– lista tuturor impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora trebuie să fie aprobate
prin legea bugetară anuală;
– este inadmisibilă perceperea, sub orice titlu sau sub orice denumire, a unor contribuţii –
directe sau indirecte – în afara celor stabilite de puterea legislativă.
31
Realizarea părţii de venituri din impozite directe presupune întocmirea actelor şi
operaţiunilor de constatare a veniturilor şi bunurilor impozabile, întocmirea şi emiterea titlurilor
de creanţă ale statului, plata integrală şi la termen a impozitelor individualizate şi debitate în
rolurile fiscale şi – atunci când este necesar – urmărirea silită a debitorilor în vederea recuperării
restanţelor.
Pentru impozitele indirecte, precum şi pentru cele care se obţin prin reţinere şi plată de către
debitorii de venituri impozabile, realizarea veniturilor bugetare implică conformi-tatea includerii
acestor impozite în preţuri şi tarife, a calculu-lui, reţinerii şi plăţii impozitelor pe salarii şi a altor
drepturi băneşti impozabile. Specifice realizării şi acestei categorii de venituri bugetare sunt – în
ultimă instanţă – urmărirea şi recuperarea impozitelor neachitate integral şi la termenele
prestabilite.
În fine, pentru realizarea veniturilor programate a se obţine din taxe de timbru sau alte
venituri diverse, se urmăreşte exactitatea calcului sumelor de bani cuvenite bugetului statului şi
achitarea lor integrală, cu menţiunea că în aceste cazuri contabilul însărcinat cu încasarea
respectivelor venituri este îndreptăţit să verifice legalitatea realizării veniturilor bugetare.
Efectuarea cheltuielilor bugetare este supusă unor reguli expres înscrise în Legea
finanţelor publice. Potrivit acestor reguli:
a) cheltuielile bugetare trebuie să aibă o destinaţie precisă şi limitată, în acord perfect cu
autorizările conţinute în legile speciale şi în legile bugetare anuale;
b) nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată, dacă nu există
o bază legală pentru respectiva cheltuială;
c) nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu
este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală, în vederea îndeplinirii
acţiunilor şi obiectivelor social-economice, presupune un ansamblu de acte şi operaţiuni care
cuprinde:
– solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare
alocate;
– repartizarea fondurilor bugetare pe seama instituţiilor publice, a regiilor autonome şi,
respectiv societăţilor comer-ciale cu capital integral sau majoritar de stat;
– transferuri pentru unităţile administrativ-teritoriale, în cazurile în care acestea nu îşi pot
acoperi cheltuielile din veniturile proprii, stabilite în condiţiile legii;
– utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.
Potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice nici o cheltuială nu poate fi efectuată din
bugetul statului dacă nu are o bază legală.
Baza legală a oricărei cheltuieli bugetare constă, generic vorbind, în cuprinderea ei în
Legea bugetară anuală; totodată, însă, existenţa bazei legale a unei cheltuieli bugetare presupune
atât prevederea cheltuielii în bugetul instituţiei publice, a ministerului sau organului central de
stat, în intere-sul sau folosul căreia ea urmează a se efectua, cât şi deschi-derea sau repartizarea
creditului bugetar necesar acoperirii respectivei cheltuieli.
8. Efectuarea cheltuielilor bugetare (Creditele sau alocaţiile bugetare)

Creditele bugetare sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la dispoziţia unor
beneficiari şi în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor
provenite de la bugetul statului.
32
Finanţarea de la bugetul statului prin intermediul creditelor bugetare prezintă următoarele
trăsături caracteris-tice:
– beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai instituţiile publice, organele de
stat şi unele unităţi economice;
– scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare trebuie să fie bine precizat prin lege;
– fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);
– creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt obligaţi să
le restituie).
Creditele bugetare se primesc de către beneficiari în cadrul unei proceduri speciale care
implică deschiderea, repartizarea şi utilizarea acestora pe baza actelor săvârşite de către
ordonatorii de credite bugetare.
Procedura creditelor bugetare presupune mai multe etape: deschiderea creditelor

bugetare, angajarea creditelor bugetare, constatarea lichidităţii creditelor bugetare, ordonan-
ţarea creditelor bugetare şi utilizarea sau plata creditelor bugetare.
Competenţa deschiderii creditelor bugetare aparţine Ministerului Finanţelor Publice, care,

la începutul exerciţiului bugetar şi al fiecărui trimestru dispune transmiterea – prin unităţile de
trezorerie – a sumelor de bani corespunzătoare creditelor bugetare cuvenite ordonatorilor
principali de credite. În temeiul acestor dispoziţii, sumele de bani reprezentând credite bugetare
sunt trecute din conturile bugetului de stat în conturile ordonatorilor principali de credite. Apoi,
din creditele bugetare astfel deschise, ordona-torii principali repartizează şi transmit – prin
dispoziţii bugetare – creditele bugetare cuvenite ordonatorilor secundari, respectiv terţiari.
Operaţiunea de trezorerie care se realizează de această dată constă în trecerea sumelor de bani din
contu-rile ordonatorilor principali în conturile bancare ale ordona-torilor secundari sau, după caz,
terţiari. Aceleaşi dispoziţii şi operaţiuni sunt aplicabile în continuare între ordonatorii secundari şi
cei terţiari, acolo unde este cazul.
Deschiderea creditelor bugetare, conform procedurii prezentate, oferă posibilitatea
ordonatorilor de credite de a utiliza sumele de bani alocate prin aceste credite, cu alte cuvinte, se
poate trece la efectuarea cheltuielilor pentru care s-au primit creditele bugetare. Ordonatorii
principali de credite pot dispune – până cel târiu la data de 25 a fiecărei luni – retragerea
creditelor bugetare deschise şi neutilizate din conturile proprii sau ale instituţiilor subordonate,
dar numai în cazuri temeinic justificate şi cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.
În conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice, angajarea oricăror cheltuieli din

bugetul statului se poate face numai în limita creditelor bugetare aprobate, ceea ce înseamnă că
toate cheltuielile scadente vor putea fi efectuate numai în limita creditelor bugetare puse la
dispoziţia ordonatorilor care angajează respectivele cheltuieli.
Constatarea lichidităţii creditelor bugetare este opera-ţiunea constând în verificarea

cuantumurilor băneşti ale fiecă-rei cheltuieli bugetare, spre a se stabili cu certitudine dacă acestea
sunt reale, certe şi exigibile, deoarece numai întrunind aceste condiţii sumele de bani pot trece în
folosul subiectelor de drept cărora le sunt destinate.
Ordonanţarea cheltuielilor bugetare reprezintă actul administrativ-financiar prin care se

dispune plata sumelor de bani către beneficiarul fiecărei cheltuieli. Prin Legea finanţelor publice
se stabilesc următoarele rigori, în acest sens:
a. efectuarea cheltuielilor de la buget se poate face numai pe bază de acte justificative, legal
întocmite;
33
b. ordonatorii de credite bugetare pot aproba efectuarea cheltuielilor numai dacă acestea au
fost în prealabil avizate de către conducătorul compartimentului financiar-contabil sau de
persoanele încredinţate cu exercitarea controlului financiar preventiv;
c. încălcarea acestor prevederi – dacă nu întruneşte elementele constitutive ale vreunei
infracţiuni – se califică drept contravenţie la disciplina bugetară şi se sancţionează cu amendă.
În fine, plata sau utilizarea creditelor bugetare constă în remiterea sumelor de bani în
folosul beneficiarului legal al alocaţiei bugetare şi în folosirea efectivă a acesteia; plata reprezintă
modalitatea de stingere a obligaţiei statului în raport cu subiectul de drept titular al creditului
bugetar. În cazul neplăţii sumelor de bani datorate de stat beneficiarilor legali, în cadrul
procedurii utilizării creditelor bugetare este posibilă iniţierea unor acţiuni recuperatorii din partea
titularilor credi-telor îndreptăţiţi să primească respectivele sume de bani.
Utilizarea creditelor bugetare este subordonată, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor

publice, principiului “afectaţiunii speciale” a creditelor bugetare. Aplicarea conformă a acestui
principiu impune respectarea următoarelor reguli:
a. creditele bugetare aprobate unui ordonator principal nu pot fi utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor altui ordonator;
b. cheltuielile aprobate pentru acoperirea unui capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea
altui capitol de cheltuieli”
c. creditele aprobate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar
nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu financiar.
De la aceste reguli sunt admise, totuşi, în condiţii strict delimitate de lege, o serie de
excepţii, determinate de unele situaţii care – de la un an la altul – nu au putut fi prevăzute în
perioada întocmirii şi aprobării proiectului bugetului de stat, dar care s-au ivit, producând
schimbări de natură a impune reconsiderarea şi reaşezarea cifrelor de cheltuieli stabilite iniţial.
Aceste excepţii permit ca – într-un cadru legal – în timpul execuţiei bugetare, anumite cheltuieli
să se efectueze în funcţie de necesităţile concrete de fonduri băneşti dintr-o anumită perioadă a
anului bugetar, respectiv în funcţie de obiectivele şi acţiunile care sunt finanţate de la bugetul
statului, astfel cum ele se derulează efectiv.
În practica execuţiei bugetare se utilizează – de regulă – următoarele mijloace excepţionale
de modificare a destinaţiei iniţiale a creditelor bugetare (şi care reprezintă excepţii de la
principiul “afectaţiunii speciale”): virările de credite bugetare, transferarea creditelor bugetare,
suplimentarea creditelor bugetare, anticiparea creditelor bugetare, blocarea creditelor bugetare,
anularea creditelor bugetare.
9. Execuţia de casă a bugetului

Execuţia de casă (operaţiunile de trezorerie) a bugetelor care compun sistemul bugetar se
realizează prin trezoreria statului, pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor
Publice.
Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale Contul Curent General al Trezoreriei
Statului. Contul curent general al trezoreriei statului este deschis pe seama serviciilor publice
descentralizate ale Ministerului Finanţelor Publice şi trezoreriei generale din cadrul aceluiaşi
minister.
Funcţionarea contului curent general al trezoreriei statului şi înregistrarea operaţiunilor în
acest cont se stabilesc prin convenţie încheiată între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca
Naţionala a României. În contul curent general al trezoreriei statului Banca Naţională a României
înregistrează încasările de venituri şi efectuează plăţile în limita disponi-bilităţilor existente în
acest cont.
34
10. Evidenţa execuţiei bugetare

Execuţia bugetului anual de stat este controlată şi îndrumată cu ajutorul evidenţei contabile
bugetare, care se aplică atât pentru bugetul de stat, bugetele ministerelor şi celorlalte organe
centrale de stat, bugetelor instituţiilor publi-ce, cât şi pentru bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale şi pentru bugetul asigurărilor sociale de stat.
Evidenţa contabilă bugetară constă în înregistrarea şi sintetizarea datelor privind veniturile
şi cheltuielile bugetare ale tuturor organelor şi instituţiilor publice finanţate de la bugetul statului,
precum şi operaţiunile de casiere ale execuţiei acestui buget.
Sintetizând datele contabile privind realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
bugetare, Ministerul Finanţelor Publice formulează concluzii periodice privind execuţia
bugetului de stat care sunt prezentate Guvernului. Acesta – în funcţie de situaţia execuţiei
bugetare – dispune întreprinderea acţiunilor care se impun. Astfel, în situaţiile în care – din
concluziile Ministerului Finanţelor Publice referitoare la stadiul execuţiei bugetare – rezultă
existenţa unor goluri temporare de casă, Guvernul dispune fie utilizarea unei părţi din resursele
aflate în contul trezoreriei statului, fie emiterea unor bonuri de tezaur (ca formă de împrumut de
stat intern). În cazul în care Guvernul constată existenţa unui excedent bugetar (realizarea unor
venituri peste cele prevăzute în buget), el va dispune alocarea acelor fonduri pentru finanţarea
unor acţiuni urgente din domeniile: apărarea ordinii publice, sănătate, învăţământ, agricultură,
cercetare ştiinţifică, etc.
11. Încheierea exerciţiului bugetar

Încheierea exerciţiului bugetar anual constă, în esenţă, în elaborarea şi aprobarea contului
general anual de execuţie bugetară.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de
stat şi al bugetelor fondurilor speciale este elaborat de către Ministerul Finanţe-lor Publice, pe
baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite bugetare, a conturilor
privind execuţia de casă a bugetului statului, precum şi în urma verificărilor şi analizelor pe care
acest minister este dator a le efectua. Astfel întocmit, contul general de execuţie a bugetului de
stat este prezentat Guvernului, care, – după ce-l analizează – îl prezintă spre aprobare
Parlamentului, până la data de 1 iulie a anului următor. Conturile generale anuale de execuţie ale
bugetului statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale şi ale
ordonatorilor de credite trebuie să cuprindă – în momentul în care este înaintat Parlamentului –
la venituri: prevederile bugetare iniţiale, prevederile bugetare definitive şi încasările realizate, iar
la cheltuieli: creditele bugetare iniţiale, creditele bugetare definitive şi plăţile efectuate.
În cazul în care, în cursul exerciţiului bugetar supus aprobării Parlamentului, s-a recurs la
împrumuturi de stat interne sau externe, potrivit dispoziţiilor Legii Finanţelor publice, Ministerul
Finanţelor Publice este obligat ca – la sfârşitul exerciţiului financiar – să întocmească şi să
prezinte Parlamentului un cont general de execuţie al datoriei publice (ca anexă la contul general
de execuţie al bugetului de stat) în care să se cuprindă şi situaţia garanţiilor guvernamentale
constituite pentru toate împrumuturile de stat existente la acea dată.
Cu privire la bugetele locale, organele de decizie ale unităţilor administrativ-teritoriale
(primăriile) întocmesc şi prezintă conturile anuale ale bugetelor locale spre aprobare consiliilor
locale, până la data de 1 iunie a anului următor.
12. Controlul execuţiei bugetare
35
Execuţia bugetului public naţional se realizează sub controlul unor organe de stat, cărora le
revin – prin lege – răspunderi specifice în legătură cu activitatea bugetară. Aceste organe cu
atribuţii de control a execuţiei bugetare sunt:
– Ministerul Finanţelor Publice, care exercită un control administrativ specializat,

control ce se realizează – în fapt – prin intermediul organelor sale: aparatul de inspecţie al
ministerului, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, organele de inspecţie judeţene şi Garda
Financiară. Prin acest control de specialitate (care se întinde – practic – pe întreaga perioadă a
procesului bugetar) se urmăreşte modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor
bugetare, limitarea cheltuielilor de funcţionare, eliminarea cheltuielilor inoportu-ne şi
neeconomicoase, utilizarea fondurilor bugetare potrivit destinaţiilor pe care acestea le au.
– Curtea de Conturi, care exercită un control de specialitate – financiar, denumit control

ulterior extern, asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare
ale statului şi ale sectorului public. Curtea de Conturi în urma controlului financiar ulterior
întocmeşte un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul
bugetar expirat, pe care trebuie să îl prezinte anual Parlamentului.
– Parlamentul, care exercită un control politic, constând în urmărirea evoluţiei bugetare, cu
privire la realizarea veniturilor şi la efectuarea cheltuielilor bugetare. Controlul Parlamentului
asupra bugetului se realizează în două momen-te: prima fază atunci când se aprobă bugetul şi se
adoptă legea bugetară anuală (ocazie cu care se verifică corectitudinea, oportunitatea şi
necesitatea prevederilor estimative cuprinse în proiectul de buget) şi faza a doua atunci când se
aprobă contul general anual de execuţie (prilej cu care se analizează modul în care au fost puse
în aplicare prevederile legii bugetare anuale). Aprobarea – de către Parlament – a contului general
anual privind execuţia bugetară are semnificaţia “descărcării de gestiune” pentru Guvern (care,
până la acea dată, purta răspunderea pentru modul în care a fost executat bugetul).
CAPITOLUL V
BUGETELE LOCALE
1. Consideraţii generale privind finanţele publice locale

Finanţele publice locale reprezintă acele fonduri băneşti de interes public local (limitate
teritorial la nivelul unităţilor administrativ teritoriale), care – ca şi cele centrale – se formează şi
se întrebuinţează prin intermediul unor procedee şi mijloace specifice, financiare. În condiţiile
economiei libere, de piaţă, în majoritatea statelor lumii bugetele locale reprezin-tă componenta
principală a finanţelor publice locale, întrucât ele sunt – în fapt – principala pârghie de realizare a
autono-miei locale a unităţilor administrativ-teritoriale, mijlocul sau modalitatea prin care se
obţin veniturile necesare acoperirii cheltuielilor publice locale.
Autonomia locală reprezintă dreptul şi capacitatea autorităţilor locale de a soluţiona şi
gestiona în nume propriu şi în interesul populaţiei locale principalele probleme publice. Pentru a
avea autonomie locală, unităţile administrativ terito-riale beneficiază de autonomia financiară
care este parte integrantă a a acestui principiu alături de autonomia adminis-trativă şi fără de care
nu ar putea exista.
36
Regimul finanţelor publice locale este reglementat prin Legea nr. 273/2006 privind
finanţele publice locale, în vigoare de la 1 ianuarie 2007. Potrivit art.1, actul normativ invocat
stabileşte „principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi
utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice
locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale”.
Legea 273/2006, defineşte noţiunea de „unităţi adminis-trativ-teritoriale” ca fiind
„comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele şi municipiul
Bucureşti”, iar Legea Fundamentala a ţării enumeră expres şi limitativ unităţile administrativ-
teritoriale, persoanele juridice de drept public - comunele, oraşele (dintre care unele pot fi
declarate municipii) şi judeţele, (deci nu şi subdiviziunile unităţilor administrativ-teritoriale), iar
potrivit Constituţiei, „bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor”6.
2. Bugetele Locale
Bugetele locale sunt – conform legii finanţelor publice locale – documentele prin care sunt
prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale;
dispoziţiile legii aplicându-se bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti.
Principiile şi regulile care guvernează existenţa bugete-lor locale, sunt în mare parte cele
enunţate de Legea 500/2002 a finanţelor publice: universalitatea, publicitatea, unicitatea, unitatea
monetară, echilibrul, anualitatea şi specialitatea bugetară. Alături de acestea, Legea 273/2006
introduce şi alte noi principii bugetare, la care vom face o scurtă referire în continuare. Astfel:
a) Principiul solidarităţii care presupune că din fondul de rezervă bugetară constituit

la nivelul bugetelor locale se poate realiza ajutorarea unită-ţilor administrativ-
teritoriale aflate în situaţie de extremă dificultate prin alocarea de sume, la cererea
primarilor sau din proprie iniţiativă.
b) Principiul autonomiei financiare se referă la dreptul unităţilor administrativ-
teritoriale de a avea resurse financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei
publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele
prevăzute de lege, având totodată competenţa stabilirii nivelului impozitelor şi
taxelor locale, în condiţiile legii.
c) Principiul proporţionalităţii impune ca resurse-le financiare ale unităţilor
administrativ-terito-riale să fie proporţionale cu responsabilităţile autorităţilor
administraţiei publice locale.
d) Principiul consultării prevede că autorităţile administraţiei publice locale vor fi
consultate asupra procesului de alocare a resurselor finan-ciare de la bugetul de stat
către bugetele locale.
În privinţa procesului bugetar local, se impun câteva referiri la ordonatorii de credite, mai
exact la persoanele fizice care au această calitate. Astfel, calitatea de ordonatori de credite este
stabilită de lege, după cum urmează:
- ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor judeţene,
primarul general al municipiului Bucureşti şi ceilalţi primari;
6
Decurge de aici că sectoarele municipiului Bucureşti nu ar dispune de autonomie locală, deci nici de autonomie
financiară şi nu ar putea avea bugete locale; dispoziţia din Legea 273/2006 fiind neconstituţională.
37
- ordonatorii secundari sau terţiari de credite bugetare sunt conducătorii instituţiilor
publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri de la bugetele locale, bugetele
împrumuturilor externe şi interne sau bugetele fondurilor externe nerambursabile.
Într-un termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a legii bugetului de stat,

Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene cotele
defalcate din veniturile bugetului de stat şi transferurile consolidabile aprobate prin legea
bugetară, în vederea definitivării proiectelor de bugete locale.
Pe baza scrisorii-cadru a Ministerului Finanţelor Publice şi a informaţiilor provenite de la
ordonatorii de credite care au obligaţia de a efectua transferuri către bugetele locale în anul
următor (informaţii cu privire la cuantumul acestor transfe-ruri), ordonatorii principali de credite
întocmesc proiectele bugetelor locale, pe care le transmit direcţiilor generale ale finanţelor
publice (şi mai departe, Ministerului Finanţelor Publice). Proiectele bugetelor locale trebuiesc
definitivate în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial,
ţinând cont de veniturile şi transferurile consolidabile provenite din bugetul de stat.
Bugetele locale astfel întocmite vor fi aduse la cunoşti-inţa locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială în cauză, prin publicare în presa locală sau prin afişare la sediul
consiliului local. Locuitorii au la dispoziţie un termen de 15 zile pentru a formula contestaţii
privind proiectul de buget.
Proiectul bugetului local şi eventualele contestaţii se supun dezbaterii consiliului local,
consiliului judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 5
zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor.
Pentru aprobarea proiectului de buget este necesară întrunirea unei majorităţi absolute a
consilierilor, conform Legii nr. 215/2001.
Anterior aprobării proiectului de buget se realizează aprobarea nivelului taxelor şi
impozitelor locale pentru anul următor, adică a celor mai importante venituri ale bugetelor locale.
În principiu, potrivit prevederilor Codului fiscal, pentru anul 2009 nivelul impozitelor şi taxelor
locale trebuie stabilit în termen de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii
Guvernului privind actualizarea nivelului taxelor şi impozitelor locale în funcţie de rata inflaţiei.
Momentul în care sunt stabilite taxele şi impozitele locale prezintă importanţă, întrucât el
influenţează în mod evident momentul dezbaterii şi adoptării bugetului local, ale cărui venituri
estimate se bazează tocmai pe sumele provenite din aceste surse, iar neadoptarea bugetului local
în termen de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat dă dreptul direcţiilor generale
ale finanţelor publice să sisteze alimen-tarea bugetelor locale cu cote şi sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile, până la adoptarea bugetelor locale.
În fine, ordonatorii principali de credite au obligaţia să transmită în termen de 5 zile de la
aprobare direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene bugetele aprobate, iar acestea din
urmă la rândul lor au obligaţia să întocmească şi să transmită Ministerului Finanţelor Publice
bugetele pe ansam-blul judeţului respectiv municipiul Bucureşti în termen de 10 zile de la
primirea bugetelor locale.
Soluţionarea eventualelor contestaţii formulate de locuitori trebuie să fie şi ea făcută

înainte de adoptarea bugetului, individual, prin hotărâre a consiliului local sau judeţean, pentru
fiecare contestaţie în parte. Potrivit art. 51 din Constituţia României, dreptul de petiţionare este
un drept fundamental, iar în cazul în care acest drept este exercitat, autorităţile publice au
obligaţia de a răspunde petiţiilor astfel formulate. Prin urmare, nu s-ar putea susţine că adoptarea
bugetului în sine reprezintă un mod de soluţionare a contes-taţiei, contestatarul urmând să
aprecieze prin lecturarea dispozi-ţiilor bugetare dacă cererea sa a fost soluţionată şi mai ales în ce
mod.
38
Prin bugetele locale se cuprind şi se aprobă veniturile şi cheltuielile (creditele bugetare) în
structura clasificaţiei buge-tare, acestea fiind autorizate pe durata exerciţiului financiar.
Execuţia bugetelor locale este similară execuţiei bugetu-lui de stat, astfel că procedura
creditelor bugetare presupune parcurgerea etapelor prezentate anterior în prezenta lucrare.
Cât priveşte creditele bugetare, acestea pot fi folosite prin deschideri de credite efectuate
de ordonatorii principali de credite ai acestora. Deschiderile de credite bugetare pentru
transferurile de la bugetul de stat sau de la alte bugete către bugetele locale se efectuează astfel:
- de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice, în
cazul transferurilor de la bugetul de stat pentru investiţii finanţate din împrumuturi externe, dar la
a căror realizare participă şi Guvernul;
- de către ceilalţi ordonatori principali de credite de la nivel central, în cazul transferurilor
pentru finanţarea unor programe de dezvoltare sau sociale .
Execuţia bugetară se încheie la sfârşitul anului calenda-ristic, iar ulterior ordonatorii

principali de credite întocmesc Contul anual de execuţie a bugetului local pe care îl prezintă
autorităţilor deliberative până la data de 31 mai a anului următor. Acest cont anual de execuţie
cuprinde conform Legii nr. 273/2006, la venituri: prevederi iniţiale, prevederi defini-tive şi
încasări realizate, iar la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive şi plăţi
efectuate.
Conform Legii Finanţelor Publice Locale orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată,
lichidată şi ordonanţată în cadrul prevederilor bugetare şi neplătită până la 31 decem-brie, se va
încasa sau se va plăti, după caz, în cadrul bugetului următor.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului vor fi anulate de drept. Creditele
bugetare anulate pentru neutilizare se fac venituri la fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia
consiliului local, consiliului judeţean sau Consiliu-lui General al municipiului Bucureşti .
Potrivit legii, „consiliile locale şi consiliile judeţene pot aproba contractarea sau garantarea
de împrumuturi publice interne sau externe, pe termen scurt, mediu sau lung”. Împrumutul
public este o formă extraordinară de venit public la care se poate recurge doar pentru realizarea
de investiţii publice de interes local sau pentru refinanţarea datoriei publice locale. De asemenea,
colectivităţile locale pot beneficia de subîmprumuturi acordate de Guvern, din împrumuturile
contractate de acesta pentru realizarea proiectelor şi progra-melor de importanţă prioritară pentru
România.
Contractarea sau garantarea împrumuturilor publice interne sau externe de către autorităţile
administraţiei publice locale se face cu majoritate calificată de două treimi din numărul
consilierilor în funcţie şi numai cu avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale
Împrumuturile publice astfel contractate sau garantate generează datoria publică locală,
definită ca „totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale autorităţilor administraţiei
publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de
acestea de pe pieţele financiare”.
Formele împrumutului public local – în consecinţă a datoriei publice – sunt titlurile de
valoare, împrumuturile de la societăţi bancare sau de la alte instituţii de credit, leasingul financiar
sau garantarea de către consiliile locale, consiliile judeţene sau consiliul general a unor
împrumuturi contractate de agenţii economici şi serviciile publice din unitatea administrativ-
teritorială respectivă. Garantarea unor asemenea împrumuturi se face cu veniturile bugetelor
locale. Contracta-rea sau garantarea unor împrumuturi este însă limitată: dacă totalul datoriilor
anuale scadente însumează 20% din venitu-rile estimate ale colectivităţii locale, accesul la
împrumuturi sau garantarea împrumuturilor sunt interzise, cu excepţia cazurilor în care o lege
specială permite acest lucru.
39
În cazurile în care autoritatea administraţiei publice loca-le nu îşi rambursează toate
obligaţiile de plată pe termen scurt până la sfârşitul anului bugetar în care au fost angajate impru-
muturile sau dacă, la un anumit moment pe durata anului bugetar, datoriile pe termen scurt ale
autorităţii administraţiei publice locale depăşesc limita stabilită de 5% din veniturile estimate a fi
încasate pe durata anului bugetar în care s-a contractat împrumutul, Curtea de Conturi poate
efectua verifi-cări excepţionale şi va impune autorităţilor administraţiei publice locale întocmirea
unui plan de redresare, prin care se obligă la restabilirea echilibrului bugetar în termen de 12 luni.
În cadrul acestui plan, Ministerul Finanţelor Publice poate acorda autorităţilor administraţiei
publice locale împrumuturi cu dobândă din disponibilităţile contului general al trezoreriei
statului. Pe durata implementării planului de redresare autori-tăţile administraţiei publice locale
sunt obligate să informeze lunar Curtea de Conturi şi direcţiile generale ale finanţelor publice cu
privire la măsurile aplicate.
Executia bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este supusă controlului efectuat de către
Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, Camerele de Conturi judeţene şi de Consiliile
locale judeţene.
3. Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale

Cea mai mare pondere a veniturilor unităţilor adminis-trativ-teritoriale provine din impozite
şi taxe locale, care sunt reglementate de Codul Fiscal Român, dintre care amintim: impozitul pe
cădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea
certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, impozitul pe spectacole, etc. Astfel, Codul fiscal stabileşte
lista impozitelor şi taxelor locale care pot fi percepute la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale,
listă care este în principiu limitativă, lăsând totuşi loc unor taxe locale speciale care sunt limitate
doar în ceea ce priveşte scopul şi procedura de instituire. Astfel, Parlamentul stabileşte atât cota de
impunere cât şi baza de impunere la nivel central, comunităţile locale putând – în funcţie de
propriile necesităţi – să majoreze nivelul taxelor si impozitelor locale cu maxim 20% anual.
Cotele defalcate din impozitul pe venit plătit la bugetul de stat, reprezintă altă sursă
importantă de venituri a bugetelor locale, la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Astfel,
în fiecare lună, în termen de 5 zile de la încheierea lunii în care s-a plătit impozitul pe venit, se
alocă bugetelor locale:
- o cotă de 47% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul
cărora îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite;
- o cotă de 13% la bugetul propriu al judeţului;
- o cotă de 22% într-un cont distinct, deschis pe seama consiliului judeţean pentru
echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului.
Pentru municipiul Bucureşti cota de 82% din impozitul pe venit se repartizează distinct
conform prevederilor Legii nr. 273/2006.
Veniturile bugetelor locale se pot constitui şi din anumite transferuri consolidabile

provenite de la bugetul de stat, transferuri destinate unor proiecte comune ale autorită-ţilor
administraţiei publice locale şi Guvernului, finanţate din împrumuturi externe sau unor programe
de dezvoltare sau sociale, de interes naţional, judeţean sau local.
Totodată prin legea bugetului de stat se aprobă alocarea către unităţile teritorial-
administrative a unor sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, mai precis unele
sume defaclcate din impozitele indirecte colectate la bugetul statu-lui, în vederea echilibrării
40
bugetelor locale, acestea fiind deter-minate la nivelul fiecărui judeţ în funcţie de necesităţile
concrete.
O altă sursă de venituri sunt cele obţinute din adminis-trarea domeniului public şi privat
al unităţilor adminis-trativ-teritoriale prin concesionarea, închirierea sau vânzarea unor astfel de
bunuri.
Privitor la cheltuielile cuprinse în bugetele locale, legiui-torul a acordat o atenţie specială

cheltuielilor pentru investi-ţii publice locale. Asemenea cheltuieli pot fi angajate numai în baza
unui program de investiţii publice actualizat anual la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale şi cuprins într-o anexă la bugetul local. Aprobarea acestor programe de investiţii (care
de regulă se întind pe mai mulţi ani) se face de consiliile locale, consiliile judeţene sau consiliul
general, după caz, urmând ca în fiecare an să fie cuprinse în bugetele locale cheltuielile necesare,
potrivit graficului de execuţie şi graficului de finanţare pentru fiecare program în parte.
* Categorii de venituri ale bugetelor locale:

Veniturile cuprinse în bugetele locale sunt formate din:
- venituri provenind din unele impozite şi taxe locale reglementate de Codul fiscal;
- venituri din alte taxe locale sau din taxele speciale stabilite de consiliile judeţene;
- venituri din taxe judiciare de timbru, taxe de timbru şi taxe extrajudiciare de timbru;
- venituri din taxe pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
- venituri din impozitul pe profit încasat de la regiile autonome şi societăţile comerciale de
sub autoritatea consili-ilor judeţene;
- vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor judeţene;
- venituri din concesionarea şi închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public sau
privat al judeţelor;
- venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniu-lui privat al judeţelor;
- venituri din valorificarea bunurilor confiscate, din amenzi şi alte sancţiuni;
- cote defalcate din impozitul pe venit;
- sume defalcate din alte venituri ale bugetului de stat;
- subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
- sponsorizări şi donaţii acceptate potrivit legii, etc.
* Categorii de cheltuieli ale bugetelor locale.

Cheltuielile cuprinse în bugetele locale sunt:
- cheltuieli pentru învăţământ;
- cheltuieli pentru finanţarea unor instituţii şi acţiuni sanitare;
- cheltuieli pentru finanţarea bibliotecilor publice judeţene;
- cheltuieli destinate asistenţei sociale (asistenţa socială în caz de invalidităţi, susţinerea
serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului etc.);
- cheltuieli pentru finanţarea caselor de cultură şi a căminelor culturale;
- cheltuieli destinate asistenţei sociale (centre de îngrijire şi asistenţă, cantine de ajutor
social, etc.);
- cheltuieli pentru servicii publice, dezvoltare publică şi locuinţe (construcţie de locuinţe,
întreţinerea şi repararea străzilor, iluminat, etc.)
- cheltuieli pentru agricultură şi silvicultură;
- cheltuieli pentru drumuri judeţene şi susţinerea aviaţiei civile;
- cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională etc.
41
- cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională şi pentru contribuţia la
Fondul Român de dezvoltare Socială, etc.
CAPITOLUL VI
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT
1. Asigurările sociale - Noţiune

Asigurările sociale pot fi definite ca un mijloc de realizare a protecţiei cetăţenilor împotriva
unor riscuri sociale, prin constituirea unor fonduri băneşti din contribuţii ale subiec-telor de drept
interesate şi repartizarea acestor fonduri asigura-ţilor în momentul intervenirii riscului.
Fondurile de asigurări sociale din domeniul public se constituie prin contribuţii obligatorii
prelevate de la angajatori şi angajaţi, element care accentuează caracterul social al asigură-rilor, astfel
că riscurile nu sunt suportate doar de angajat, ci şi de colectivitate, care preia sarcina asigurării
materiale. De aseme-nea, uneori protecţia vizează şi alte persoane decât pe cele afectate de
evenimentul asigurat (de exemplu, urmaşii celui decedat). În fine, cuantumul indemnizaţiilor primite
de asigurat depinde de unele condiţii (contribuţia la fondul comun pe o perioadă minimă, participarea
la anumite programe, etc.).
Asigurările sociale trebuie distinse de o altă componentă a securităţii sociale, anume de
asistenţa socială.
Asistenţa socială reprezintă „ansamblul de instituţii, programe, măsuri, activităţi

profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate
temporar în dificultate, în criză, şi deci vulnerabile”, şi se deosebeşte de asigurările sociale.
Astfel:
- asigurările sociale funcţionează pe principiul punerii în comun a riscurilor (fiecare
asigurat varsă o contribuţie şi are dreptul la o indemnizaţie), în timp ce asistenţa socială este
finanţată pe principiul solidarităţii naţionale (din fondurile publice se acordă alocaţii şi ajutoare
pentru cămine de bătrâni, copii, orfani, invalizi, văduve de război etc., în general pentru cei aflaţi
în nevoie).
- asigurările sociale acoperă o categorie determinată de riscuri sociale, în vreme ce
asistenţa socială are o arie de cuprindere mult mai vastă, derivată din noţiunea de nevoie.
- de asigurări sociale beneficiază doar persoanele asigurate (în sistemul public sau într-un
sistem privat), în timp ce asistenţa socială are vocaţie de universalitate, pentru că din momentul în
care starea de nevoie este dovedită, de asistenţă socială beneficiază toţi cei defavorizaţi.
În scopul de a crea condiţiile necesare implementării măsurilor şi acţiunilor sociale pentru

garantarea dreptului fiecărei persoane aflate într-o situaţie de nevoie socială, datorată unor motive
de natură economică, fizică, psihică sau socială, de a beneficia de servicii sociale şi prestaţii
sociale, a fost adoptată Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială. Această
lege prevede că asistenţa socială, care este componentă a sistemului naţional de protecţie socială,
cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acorda-te în vederea dezvoltării capacităţilor
individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi
promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.
42
Responsabilitatea pentru funcţionarea sistemului naţio-nal de asistenţă socială revine
statului, iar dreptul la asistenţă socială este garantat cetăţenilor români care au domiciliul sau
reşedinţa în România, fără nici un fel de discriminare7.
Conform legislaţiei în vigoare modelul regulamentelor de organizare şi funcţionare ale
serviciilor publice de asistenţă socială de la nivelul administraţiei publice locale se aprobă prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Potecţiei Sociale şi a
Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială se
asigură din fonduri cuprinse în bugetul de stat şi în bugetele locale.
2. Asigurări sociale private în Romania
În România dezvoltarea sistemului privat de asigurări se află într-o stare incipientă, dar având
în vedere necesitatea dezvoltării acestuia, considerăm utilă prezentarea unor elemente referitoare la
organizarea sistemului privat de asigurări sociale, în considerarea faptului că aceste sisteme vor
prelua şi o parte din sarcinile sistemului public de asigurări sociale.
A. Asigurările de pensii private
În România, prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale a fost reglementată componenta publică obligatorie a asigurărilor de stat, prin care
– în mod evident - statul oferă doar un nivel minim de protecţie. În aceste condiţii, pentru a avea un
venit decent la data pensionării, o persoană trebuie să cotizeze şi la alte sisteme de pensii în afara
celui public. Pe cale de consecinţă, se poate afirma că reforma sistemului de pensii trebuie să
conducă la crearea, alături de componenta publică obligatorie, a două noi componente: componenta
privată obligatorie şi componenta privată opţională.
Componenta privată obligatorie se bazează pe contribuţiile obligatorii ale membrilor asiguraţi,
contribuţii care urmează să fie învestite şi capitalizate de fondurile de pensii administrate privat.
Contribuţiile şi rezultatele fructificării acestora sunt contabilizate în regim individual pe numele
celor care au contribuit la fond. Fondurile de pensii sunt administrate de către instituţii private
special autorizate şi supravegheate de către o autoritate publică.
Componenta privată opţională se bazează pe scheme opţionale de pensii, la care contribuţiile
sunt facultative. Fondurile de pensii de acest tip sunt administrate tot de instituţii private, fiind
supuse licenţierii şi supravegherii autorităţii publice competente.
Componenta privată obligatorie a sistemului naţional de pensii a fost reglementată prin Legea
nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat8, care a intrat în vigoare în iulie 2007 şi
de-abia în septembrie 2007 a început perioada de aderare la unul dintre fondurile de pensii
administrate privat autorizate.
Scopul sistemului fondurilor de pensii administrate privat este acela de asigurare a unei
pensii private, distinctă şi care suplimentează pensia acordată de sistemul public, pe baza
colectării şi investirii, în interesul participanţilor, a unei părţi din contribuţia individuală de
asigurări sociale.
7
Cetăţenii altor state, apatrizii, precum şi orice altă persoană care a dobândit o formă de protecţie şi care are
domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legislaţiei române şi ale acordurilor şi
tratatelor la care România este parte.
8
Republicată în M. Of. nr. 482 din 18 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.
43
Participanţii la fondurile de pensii administrate privat pot fi grupaţi în două categorii, şi
anume persoanele în vârstă de până la 35 de ani, care sunt asigurate potrivit prevederilor Legii nr.
19/2000 şi care contribuie la sistemul public de pensii, care sunt obligate să adere la un fond de
pensii administrat privat şi persoanele cu vârsta cuprinsă între 35 şi 45 de ani, deja asigurate şi care
contribuie la sistemul public de pensii, pot să adere la un fond de pensii administrat privat9.
Orice persoană dintre cele menţionate devine participant la un fond de pensii prin semnarea
unui act de aderare individual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de către instituţia
de evidenţă10.
După aderare/repartizare, participanţii sunt obligaţi să contribuie la un fond de pensii şi nu se
pot retrage pe toată perioada în care datorează contribuţia de asigurări sociale de stat din sistemul
public de pensii, până la deschiderea dreptului la pensia privată. Participanţii au însă posibilitatea,
după o anumită perioadă, să se transfere la un alt fond de pensii decât cel ales iniţial sau la care s-a
făcut repartizarea iniţială.
Practic, componenta privată obligatorie a sistemului naţional de pensii nu presupune

contribuţii financiare suplimentare ale participanţilor, ci face parte din contribuţia individuală de
asigurări sociale de stat de 10,5%. Cota de contribuţie transferată este de 2,5% în acest an (2009) şi
urmează să crească treptat, cu 0,5% pe an, în următorii 5 ani, până la cota de 8%.
Virarea contribuţiilor la fondurile de pensii se realizează de către instituţia de colectare, în
termen de 3 zile lucrătoare de la primirea lor, pe baza informaţiilor furnizate de instituţia de
evidenţă.
Componenta privată opţională11 a sistemului naţional de pensii, presupune o contribuţie

financiară suplimentară a unei persoane, fiind posibilă participarea la două sau mai multe fonduri
de pensii facultative, atâta timp cât totalul contribuţiilor nu depăşeşte 15% din venitul lunar brut.
Contribuţia la o schemă de pensii facultative poate fi partajată între angajat şi angajator.
Contribuţiile angajatului/funcţionarului public sau persoanei care desfăşoară activităţi independente
sunt deductibile fiscal în limita echivalentului în lei a sumei de 200 euro anual, iar contribuţiile
angajatorului reprezintă cheltuieli deductibile la determinarea profitului impozabil, în aceeaşi limită
de 200 euro anual.
B. Asigurările private de sănătate
Sistemul asigurărilor private de sănătate este organizat în baza Legii nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii, asigurările voluntare de sănătate fiind un sistem facultativ prin care
un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr
de asiguraţi expuşi la producerea riscului de îmbolnăvire, şi îi indemnizează, în conformitate cu
clauzele stipulate în contractul de asigurare, pe cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din
primele încasate, precum şi din celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate de
9
O persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, la mai multe fonduri de pensii administrate privat şi poate avea un
singur cont la fondul de pensii al cărui participant este.
10
În perioada 17 septembrie 2007 – 17 ianuarie 2008, toţi potenţialii participanţi au avut posibilitatea să opteze
pentru unul dintre cele 18 fonduri de pensii administrate privat autorizate conform legii. La expirarea acestei
perioade de patru luni, persoanele care nu au împlinit vârsta de 35 de ani şi care nu şi-au exercitat opţiunea au fost
repartizate aleatoriu unuia dintre fondurile de pensii autorizate de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de
Asigurări Sociale, direct proporţional cu numărul participanţilor la fondul de pensii.
11
Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative
44
asigurător şi fac parte din gama asigurărilor facultative conform Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România12.
Asigurările voluntare de sănătate presupun încheierea unui contract de asigurare voluntară de

sănătate cu o societate de asigurări autorizată în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000
privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor13.
Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea
socială de sănătate. Aşadar, este posibil ca o persoană să plătească o contribuţie de asigurări sociale
de sănătate pentru mai multe categorii de venituri prevăzute de Legea nr. 95/2006 şi o contribuţie
voluntară de asigurări de sănătate, pentru care primele de asigurare sunt deductibile fiscal în limita
echivalentului a 200 euro pe an.
3. Bugetul asigurărilor sociale de stat

Sistemul asigurărilor sociale de stat din România (buge-tul asigurărilor sociale) cuprinde
veniturile sistemului public de asigurări sociale şi modalităţile de constituire a acestora, precum şi
cheltuielile preconizate a fi realizate din fondurile băneşti astfel prelevate.
În ţara noastră există şi sisteme de asigurări sociale care nu sunt integrate sistemului public
de asigurări sociale. Asemenea sisteme sunt organizate la nivelul unor asociaţii profesionale, cum
ar fi, Uniunea Naţională a Barourilor din România care a organizat propriul sistem de asigurări
sociale pentru avocaţi; avocaţii sunt asiguraţi obligatoriu în sistemul coordonat de Casa de
Asigurări a Avocaţilor şi datorează contribuţii pentru asigurările sociale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat constituie planul financiar prin care se aprobă – anual –
constituirea, reparti-zarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare funcţionării sistemului de
securitate socială.
Conform Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, elaborarea proiectului anual
al bugetului asigurărilor sociale de stat se face de către Guvern, pe baza propunerilor Casei
Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS). La elaborarea bugetului
asigurărilor sociale de stat se aplică aceleaşi reguli ca şi la elaborarea bugetului de stat.
Veniturile oricărui sistem public de asigurări sociale se constituie în principal din

contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, numite contribuţii sociale obligatorii. Noţiunea de
„contribuţii sociale obligatorii” include, conform Codului fiscal, „orice contribuţii care trebuie
plătite, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru protecţia şomerilor, asigurări de sănătate
sau asigurări sociale”.
Resursele sistemului asigurărilor sociale de stat din România se constituie în principal din
două surse: contribuţia pentru asigurările sociale de stat şi contribuţia pentru asigură-rile de
accidente de muncă şi boli profesionale. Alte venituri ale sistemului asigurărilor sociale de stat
provin din contribuţii parţiale ale salariaţilor şi pensionarilor pentru obţinerea bilete-lor de
tratament, din dobânzi şi penalităţi de întârziere, din alte surse. Cuantumul acestora este însă
nesemnificativ prin raportare la cuantumul contribuţiilor sociale.
În literatura noastră juridică a fost subliniată natura juridică de obligaţie financiar-
bugetară a contribuţiei pentru asigurări sociale de stat, deoarece contribuţia este instituită în scop
public, reprezentând principalul procedeu de formare a fondurilor băneştii din care se achită
indemnizaţiile, ajutoarele şi pensiile pentru persoanele care îşi pierd capacitatea de muncă;
12
Publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare.
13
Publicată în M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000, cu modificările şi completările ulterioare.
45
totodată aceasta este reglementată în mod asemănător cu alte obligaţii fiscale, iar neplata integrală
şi la termenele legale ale acestei contribuţii atrage atât aplicarea majorărilor de întârziere
prevăzută pentru toate veniturile bugetare, cât şi executarea silită a plăţilor neefectuate benevol,
indiferent de calitatea subiectelor de drept debitoare.
Contribuţia pentru asigurări sociale de stat este compusă dintr-o contribuţie individuală
a persoanelor fizice angajate şi o contribuţie a persoanelor fizice sau juridice angajatoare.
Determinarea contribuţiilor se face după cum urmează:
a) Contribuţia individuală pentru asigurări sociale se datorează de către unele categorii
de persoane fizice asigurate obligatoriu, prin efectul legii:
- persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi
funcţionarii publici;
- persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul
autorităţii executive, legislative ori judecatoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii
cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei mesteşu-găreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt
asimilate, în condiţi-ile prezentei legi, cu ale salariaţilor.
Potrivit Legii nr. 19/2000 în forma sa actualizată, contri-buţia individuală se stabileşte prin
aplicarea unei cote procen-tuale asupra bazei de calcul constituite din salariul individual lunar
brut (sau veniturile brute asimilate salariului). Anterior, baza de calcul nu putea depăşi plafonul a
de 5 ori salariul mediu brut, însă în prezent această bază de calcul nu mai este limitată, astfel că
va fi formată din totalitatea veniturilor brute realizate de contribuabil.
Nivelul contribuţiei individuale pentru asigurări sociale este stabilit anual prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat. Pentru anul 2009, cota contribuţiei individuale este de
10,5%, indiferent de condiţiile de muncă. Această contribuţie include şi cota de 3% care se
virează la fondul privat de pensii.
b) Contribuţia de asigurări sociale a angajatorilor este datorată fie de persoanele fizice
sau juridice care au această calitate, fie de persoanele juridice asimilate angajato-rilor (autorităţi
executive, legislative sau judecătoreşti şi cooperative meşteşugăreşti).
Baza de calcul pentru determinarea contribuţiei angaja-torilor o constituie fondul total de
salarii brute lunare realizate de asiguraţii menţionaţi anterior.
Asupra acestei baze de calcul se aplică o cotă procen-tuală determinată ca diferenţă dintre
cotele diferenţiate stabili-te în funcţie de condiţiile de muncă şi cota individuală de contribuţie de
10,5%. Începând cu luna februarie a anului 2009, cotele diferenţiate au fost stabilite astfel:
- pentru condiţii normale de muncă – 31,3%;
- pentru condiţii deosebite de muncă – 36,3%;
- pentru condiţii speciale de muncă – 41,3%14.
Aşadar, contribuţia angajatorilor la asigurările sociale este de 20,8%, 25,8% şi respectiv
30,8% din fondul total de salarii brute lunare.
c) Există şi anumite reguli speciale, pentru alte categorii de persoane care au calitatea de
asiguraţi în sistemul de asigurări sociale de stat.
Astfel, pentru şomeri contribuţia pentru asigurări sociale se suportă integral din bugetul
asigurărilor pentru şomaj, la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă. Calitatea de
contribuabil o are în acest caz Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Pentru alte categorii de persoane care au calitatea de asiguraţi obligatoriu, contribuţia pentru
asigurări sociale se suportă integral de către aceştia, în funcţie de condiţiile de muncă în care îşi
desfăşoară activitatea (Legea nr. 19/2000). Sunt incluse în această categorie fie persoane fizice
care nu au calitatea de angajaţi ai unei persoane fizice sau juridice (de pildă, membrii unei
asociaţii familiale, persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente, asociatul unei
46
societăţi comerciale etc.), fie persoane care nu sunt asigurate în alte sisteme de asigurări sociale şi
încheie un contract de asigurare, indiferent dacă acestea realizează sau nu venituri.
Cheltuielile care se efectuează din bugetul asigurărilor sociale de stat pot avea următorele
destinaţii:
- indemnizaţii pentru plata concediilor pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.
- indemnizaţii pentru concedii de maternitate;
- plata diferitelor categorii de pensii de asigurări sociale (pensii pentru limită de vârstă,
pensii anticipate, pensii antici-pate parţiale, pensii de invaliditate, pensii de urmaş);
- indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă din cauză de boală obişnuită sau
accident în afara muncii;
- ajutoare acordate asiguraţilor pentru decese;
- acordarea de bilete de tratament balnear şi odihnă; etc.
4. Bugetul asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesio-nale garantează un ansamblu de

servicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în vederea promovării sănă-tăţii şi a
securităţii în muncă, prevenirii accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale şi diminuării si
compensării consecin-ţelor accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale.
În România funcţionează de câţiva ani un sistem de asigurări pentru accidente de muncă

şi boli profesionale. Acesta este un sistem de asigurări particular în cadrul sistemu-lui de
asigurări sociale, având venituri proprii şi o destinaţie precisă a cheltuielilor.
În conditiile actuale, in temeiul Legii nr. 346/2002, contribuţia pentru asigurările de

accidente de muncă şi boli profesionale este datorată şi determinată după cum urmează:
a) Contribuţia este datorată de angajatori pentru persoanele fizice angajate si totodată
pentru ucenici, elevi şi studenţi, pe toată durata efectuării practicii profesionale, respectiv de alte
persoane care încheie contract individual de asigurare. Pentru şomeri, contribuţia se suportă din
bugetul asigurărilor pentru şomaj pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul
cursurilor organizate potrivit legii.
b) Cuantumul contribuţiei pentru asigurările de acci-dente de muncă şi boli profesionale
se stabilesc în funcţie de tarife şi clase de risc. Tariful de risc se determină pentru fiecare sector
de activitate în funcţie de riscul de accidentare şi de îmbolnavire profesională din cadrul
sectoarelor respective, iar în cadrul tarifelor de risc diferenţierea pe categorii de activităţi se
realizează prin clase de risc.
Cotele de contribuţii datorate de angajatori în funcţie de clasa de risc – care se aplică

începând cu veniturile aferente lunii februarie 2009 – se stabilesc de la 0,15% la 0,85%, aplicate
asupra sumei veniturilor brute realizate lunar.
Astfel cum am arătat mai sus, veniturile pentru asigu-rările de accidente de muncă şi boli
profesionale se constituie din contribuţiile persoanelor fizice sau juridice în condiţiile prezentate
anterior.
Aceste venituri sunt destinate exclusiv acoperirii cheltu-ielilor privind reabilitarea medicală şi
recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, indemnizaţia
pentru trecerea temporară în alt loc de muncă, compensaţiile pentru atingerea integrităţii, etc
47
5. Bugetul asigurărilor pentru şomaj
În România fiecărei persoane îi sunt garantate dreptul de a-şi alege liber profesia şi locul de
muncă, precum şi dreptul la asigurările pentru şomaj.
Cadrul legal actual în materie este Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj
şi stimularea ocupării forţei de muncă, care reglementează măsurile pentru realizarea strategiilor şi
politicilor elaborate în vederea protecţiei persoanelor pentru riscul de şomaj, asigurării unui nivel
ridicat al ocupării şi adaptării forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii.
Măsurile prevăzute de lege au drept scop realizarea următoarelor obiective pe piaţa muncii:
a) prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
b) încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
c) sprijinirea persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale populaţiei în vederea
ocupării unui loc de muncă;
d) asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
e) stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
f) stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
g) îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice;
h) creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale care se produc în
economia naţională;
i) protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
Asigurările pentru şomaj se regăsesc în cadrul asigură-rilor sociale. Asigurările pentru

şomaj sunt reglementate de lege în vederea realizării şi implementării strategiilor şi politicii
elaborate în domeniul protecţiei persoanelor pentru riscul de şomaj, asigurării unui nivel ridicat al
ocupării şi adaptării forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii.
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate, persoanele fizice, denumite în
continuare asiguraţi, care pot fi:
a) cetăţenii români care sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri în România, în
condiţiile legii, cu excepţia persoanelor care au calitatea de pensionari;
b) cetăţeni români care lucrează în străinătate, în condiţiile legii;
c) cetăţeni străini sau apatrizi care, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România,
sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri, în condiţiile legii.
Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţiile de asigurări pentru şomaj şi au dreptul să

beneficieze de indemnizaţie de şomaj, conform legii15.
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:
a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau pe bază de
contract de muncă temporară, în condiţiile legii, cu excepţia persoanelor care au calitatea de
pensionari;
b) funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului de numire în
funcţie;
c) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul
autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;
d) soldaţii şi gradaţii voluntari;
15
In aplicarea prevederilor Legii 76/2002 sunt excluse orice fel de discriminări pe criterii politice, de rasa,
naţionalitate, origine etnică, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex si vârsta.
48
Veniturile necesare funcţionării sistemului public de asigurări pentru şomaj şi cheltuielile
care trebuiesc susţinute în acest domeniu sunt prevăzute în bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Bugetul asigurărilor pentru şomaj este cuprins în bugetul asigurărilor sociale de stat şi se aprobă
prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Proiectul bugetului asigurărilor pentru şomaj este întoc-mit anual de Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale pe baza propunerilor Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de
Muncă.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj, conform Legii nr. 76/2002 se

constituie din:
a) contribuţiile angajatorilor şi ale persoanelor juridice la care îşi desfăşoară activitatea
asiguraţii, asimilate angajato-rului;
b) contribuţiile individuale ale persoanelor încadrate în muncă în baza unui contract individual
de muncă sau asimilate salariaţilor;
c) contribuţiile datorate de persoanele care încheie contract de asigurare pentru şomaj;
d) venituri din alte surse, inclusiv din finanţare externă.
Astfel, veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj sunt constituite în principal din
contribuţii ale angajatorilor, contribuţii individuale şi contribuţii datorate de persoanele care
încheie contract de asigurare pentru şomaj. Aşadar, contribuţia angajatorilor pentru asigurări de
şomaj este stabi-lită pentru anul 2009, la nivelul a 0,5% din fondul total de salarii brute lunare
realizate de persoanele asigurate obligato-riu, iar contribuţia individuală este stabilită la nivelul
de 0,5% din salariul de bază brut lunar pentru anumite categorii de asiguraţi; alte categorii de
persoane, care nu sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii, pot încheia un contract de asigu-
rare pentru şomaj. În baza unui astfel de contract, ei datorează o contribuţie de asigurare pentru
şomaj în cuantum de 1%, aplicată asupra venitului lunar declarat în contractul de asigu-rare
pentru şomaj.
Din anul 2006 s-a constituit Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, fond din
care se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din
contractele colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii.
Angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la acest fond în cotă de 0,25% din
veniturile care constituie baza de calcul a contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru
şomaj realizate de angajaţii acestora.
Cât priveşte cheltuielile din bugetul asigurărilor pentru şomaj, ele sunt destinate în
principal pentru:
- plata indemnizaţiilor pentru şomaj;
- plata indemnizaţiilor de şomaj pentru absolvenţi;
- plăţi pentru stimularea angajatorilor care încadrează absolvenţi;
- plăţi compensatorii;
- plăţi pentru stimularea mobilităţii forţei de muncă;
- plăţi pentru stimularea angajatorilor care încadrează şomeri aparţinând unor categorii
defavorizate, etc.
6. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate

Sistemul asigurărilor sociale de sănătate se află în strânsă legatură cu bugetul asigurărilor
sociale de stat (deşi nu face parte din acesta din urmă) şi are o importanţă majoră în ceea ce
priveşte respectarea dreptului la viaţă a cetăţeanului.
49
Sistemul public de asigurări sociale de sănătate este reglementat de Legea nr. 95/2007
privind reforma în domeniul sănătăţii, lege care prevede – printre altele – contribuţiile sociale de
sănătate obligatorii datorate Fondului Naţional Unic de Asigurări de Sănătate.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate administrează Fondul naţional unic de asigurări
sociale de sănătate care este destinat plăţii serviciilor medicale, a medicamentelor şi altor
materiale sanitare de care beneficiază persoanele asigurate în sistemul public de asigurări sociale
de sănătate.
Bugetul acestui Fond este elaborat de către Ministerul Sănătăţii, pe baza propunerilor
Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate constituind anexă la bugetul de stat.
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează din:
a) contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice;
b) subvenţii de la bugetul de stat;
c) dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea patrimoniului CNAS şi
caselor de asigurări, precum şi alte venituri, în condiţiile legii.
d) sume din veniturile proprii ale Ministerului Sănătăţii.
Principala sursă de venituri a acestui fond o constituie contribuţiile plătite de asiguraţi.

Astfel, începând cu anul 2009, persoanele fizice asigu-rate datorează o contribuţie lunară
de 5,5% care se aplică asupra veniturilor realizate, mai concret, contribuţia lunară a persoanei
asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 5,5% care se aplică asupra:
a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit;
b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se
supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia,
aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de baza minim brut pe ţară, lunar;
c) veniturilor din agricultură supuse impozitului pe venit şi veniturilor din silvicultură, pentru
persoanele fizice care nu au calitatea de angajat şi nu se încadrează la lit. b);
d) indemnizaţiilor de somaj;
e) veniturilor din pensiile care depăşesc limita supusă impozitului pe venit;
f) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor
din drepturi de proprie-tate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere
şi altor venituri care se supun impozitului pe venit numai în cazul în care nu realizează venituri de
altă natură menţionate mai sus.
Aceste contribuţii se calculează, se reţin şi se varsă de către angajatori atunci când este
cazul sau de către persoanele fizice care realizează venituri în afara unui contract individual de
muncă.
Totodată, persoanele fizice sau juridice angajatoare, datorează o contribuţie de asigurări
sociale de sănătate lunară, în cuantum de 5,2% din fondul de salarii realizat.
Colectarea contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se
face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS.
Veniturile fondului se utilizeaza cu titlu de cheltuieli pentru plata serviciilor medicale,

medicamentelor, materia-lelor sanitare şi dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate în
baza documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sanatăţii la care România este parte,
în condiţiile stabilite prin contractul-cadru. Totodată, veniturile fondului se utilizează şi pentru
plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănatate.
Cota de contributie pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate,

destinată exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata acestor drepturi, este de 0,85%, aplicată la
fondul de salarii sau, după caz, la drepturile reprezentând indemnizaţie de şomaj ori asupra
50
veniturilor supuse impozitu-lui pe venit, şi se achită la bugetul Fondului naţional unic de asigurări
sociale de sănătate, în condiţiile legii, de către angajator.
CAPITOLUL VII
ÎMPRUMUTUL PUBLIC
1. Concept.
Termenul „a împrumuta” este explicat în dicţionarul explicativ al limbii române în felul
următor: a da cuiva sau a lua de la cineva un bun care urmează să fie restituit.
Împrumutul sau creditul presupune o tranzacţie care se bazează pe încredere între părţile
contractante16 sau pe anumite garanţii care stau la baza încheierii unui astfel de contract.
În principal, creditele se acordă în bani, prin punerea la dispoziţia unei persoane a unei
sume de bani cu condiţia rambursării integrale la un anumit termen viitor şi de obicei cu condiţia
complementară a plăţii unui preţ care se numeşte dobândă.
În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul (adică debitorul), putem clasifica
creditul în credit public şi credit privat.
Noţiunea de împrumut public sau credit public, desemnează împrumuturile contractate

de stat şi, în unele cazuri, de alte colectivităţi publice (precum unităţile administrativ-teritoriale).
Forma cea mai frecvent utilizată a creditului public o reprezintă împru-muturile de stat
contractate de la cetăţenii autohtoni, de la deţinători de capital din ţară sau din străinătate,
respectiv de la alte state sau de la organizaţii financiare şi bancare interna-ţionale.
Astfel, în funcţie de locul sau sediul unde se află creditorul (împrumutătorul), împrumutul
public poate fi intern sau extern.
Împrumutul public intern este acel împrumut de stat contractat de la cetăţenii autohtoni
ori de la capitaliştii autoh-toni sau de la alţi deţinători interni de disponibilităţi băneşti.
Împrumutul public extern este acel împrumut de stat contractat de la alte state, de la
organizaţii financiar-bancare internaţionale, precum şi de la grupuri de bănci şi de la capitalişti
particulari din alte state.
Ţinând seamă de importanţa pe care o reprezintă atât pentru stat, cât şi pentru societate
împrumutul public, acesta trebuie să fie aprobat de către puterea legiuitoare (Parlament),
Guvernului revenindu-i iniţiativa în desfăşurarea operaţiunilor prealabile şi obligaţia de a
conduce şi desfăşura acţiunile pe care le presupune acest credit.
Practicarea împrumuturilor de stat prezintă atât unele avantaje, cât şi o serie de
dezavantaje sau neajunsuri. Astfel, din rândul avantajelor reţinem:
– creditul public consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca
urmare a întrebuinţării în folos public a sumelor de bani împrumutate;
– împrumuturile de stat sunt mijloacele de încurajare a economiilor băneşti şi de activare a
unor capitaluri particulare, uşurând plasarea de capital autohton în economia naţională.
Aceste avantaje se evidenţiază, de regulă, atunci când împrumuturile de stat sunt
contractate de la deţinătorii autohtoni de disponibilităţi băneşti.
16
„Încrederea” este de fapt chiar un element care stă la baza noţiunii de credit.
51
Dezavantajele sau neajunsurile împrumuturilor de stat, sunt – în principiu – următoarele:
– creditul public angajează generaţiile viitoare, obligân-du-le să suporte cheltuielile de
rambursare a împrumuturilor contractate, mai ales pe termene îndelungate;
– împrumutul public determină reducerea capitalul particular circulant din economia
naţională, cu consecinţa împiedicării procesului normal de dezvoltare a producţiei;
– creditele publice influenţează creşterea dobânzilor şi au drept consecinţă micşorarea
capacităţii contributive în economie a cetăţenilor.
Practica împrumuturilor de stat interne pe termen scurt s-a diversificat de-a lungul
timpului, în prezent creditul public putându-se prezenta sub următoarele forme: emiterea şi
vânzarea de bonuri de tezaur şi obligaţiuni ca titluri de împru-mut, împrumutul de la băncile
investite cu emisiunea monedei naţionale şi preluarea pentru trezorerie a unor disponibilităţi
băneşti ale caselor de economii sau altor instituţii publice.
Împrumuturile de stat pe termen lung se prezintă fie sub forma unor împrumuturi lansate în
economia naţională prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, fie sub forma împrumu-turilor de
stat externe contractate de la organizaţii financiar-bancare internaţionale ori contractate cu alte
state şi cu bănci sau alţi deţinători de capital din alte state.
2. Contractarea împrumutului public

În ceea ce ne priveşte, în conformitate cu noua regle-mentare privind datoria publică17, în
ţara noastră Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne şi externe sau să
garanteze18 împrumuturile interne şi externe numai prin Ministerul Finanţelor Publice, în
următoarele scopuri:
- finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor din anii
precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu aceasta
destinaţie, finanţarea deficitelor temporare ale bugetu-lui de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetului Trezoreriei Statului din exerciţiul curent şi refinanţarea datoriei publice
guvernamentale, în condiţii acceptate de Ministerul Finantelor Publice;
- refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale;
- menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzator în contul curent general al Trezoreriei
Statului, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice;
- finanţarea pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor necesităţi prioritare pentru
economia românească;
- sustinerea balantei de plati si a rezervei valutare sau pentru alte situatii prevazute de lege.
Prin excepţie, ordonatorii principali de credite pot angaja obligaţii de natura datoriei publice
guvernamentale pentru achiziţii în sistem leasing, pe bază de hotărâre a Guvernului, doar în
condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de unic administrator al datoriei
publice guverna-mentale, acceptă angajarea datoriei publice guvernamentale de către ordonatorii
principali de credite prin alegerea acestui instrument financiar, pe baza analizei costurilor şi
riscurilor, cu asigurarea respectării obiectivelor şi principiilor strategiei de administrare a datoriei
publice guvernamentale.
Guvernul este îndreptăţit ca – din împrumuturile contractate direct de la instituţii
financiare internaţionale sau de la alţi creditori – să subîmprumute anumite sume de bani unor
17
O.UG. nr. 64/2007 privind datoria publică guvernamentală publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007
18
Guvernul este autorizat să garanteze numai împrumuturile interne şi externe contractate în scopuri prioritare pentru
economia naţională, stabilite – pentru fiecare caz în parte – prin hotărâre a Guvernului. În plus – potrivit legii –
garanţiile de stat pot fi acordate exclusiv pentru împrumuturi a căror rambursare este prevăzută a se face din resurse
proprii (respectiv din bugetele locale, în cazul autorităţilor administraţiei publice locale).
52
beneficiari finali, în scopul realizării unor proiecte sau programe de importanţă prioritară. Aceste
subîmprumuturi (care se aprobă prin hotărâre de guvern sau prin legea de ratificare a
împrumutului, după caz) au la bază acorduri de împrumut subsidiar încheiate între Ministerul
Finanţelor Publice şi beneficiari19.
Încheierea acordului de împrumut subsidiar sau a acordu-lui de împrumut subsidiar şi de
garanţie este conditionată de avizul Comitetului Interministerial de Garanţii si Credite de Comert
Exterior, pentru împrumuturile a căror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agentului
economic, sau de avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale, în cazul în care
subîmprumutat este o autoritate a administratiei publice locale.
Ministerul Finantelor Publice poate mandata o institu-ţie financiară să administreze
împrumuturi externe, în condiţi-ile stabilite prin acordul de administrare. Ministerul Finanţe-lor
Publice este autorizat să plătească în schimbul acestui serviciu un comision de administrare.
Împrumuturile externe contractate de Ministerul Finanţelor Publice, în numele statului
român, a căror adminis-trare a fost mandatată unei instituţii financiare, vor fi plătite de către
beneficiarii finali de subîmprumut, Ministerului Finanţe-lor Publice sau, după caz, instituţiei
financiare, în condiţiile stabilite prin acordul de administrare şi prin acordurile de împrumut
subsidiar sau acordurile de împrumut subsidiar şi de garanţie.
Ministerul Finanţelor Publice percepe de la instituţiile financiare sau de la beneficiarii
finali un comision pentru alimentarea fondului de risc.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat – prin lege – să emită garanţii de stat pentru
împrumuturi contractate de către orice agent economic ori autoritate a administraţiei publice
(desemnată prin hotărâre a Guvernului) pentru care se prevede ca rambursarea împrumutului
garantat de stat să se facă din surse proprii, fără a afecta bugetul general consolidat (sau, în cazul
garanţiilor acordate autorităţilor administraţiei publice locale, se prevede ca rambursarea
împrumutului garantat de stat să se facă din surse ale bugetelor locale, cu avizul Comitetului
Interministerial de garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, respectiv a Comisiei de Autorizare a
Împrumuturilor Locale. Emiterea garanţiilor de stat este condiţionată de acceptarea de către
Ministerul Finanţelor Publice a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între
potenţialul beneficiar al garanţiei şi instituţiile creditoare, precum şi de avizul organismelor
susmenţionate20.
Garanţia de stat este acea obligaţie a statului care se execută numai în cazul în care
beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite împrumutul împreună cu costurile aferente
convenite prin contractul de împrumut.
În cazul când garanţia de stat devine exigibilă, Ministe-rul Finanţelor Publice este obligat
să efectueze – din fondul de risc21 – plata datorată de debitorul garantat către instituţia creditoare,
conform scrisorii de garanţie emise.
19
Sau acorduri de împrumut subsidiar şi garanţie, încheiate între Ministe-rul Finanţelor Publice, pe de o parte,
autorităţile administraţiei publice locale coordonatoare ale activităţii beneficiarilor finali şi, după caz, garante ale
sumelor subîmprumutate acestora şi beneficiarii finali ai împrumutului, pe de altă parte.
20
În fapt, între Ministerul Finanţelor Publice (în calitate de garant) şi beneficiarul garanţiei se încheie o
convenţie (în care sunt stipulate dreptu-rile şi obligaţiile părţilor semnatare), după care Ministerul Finanţelor Publice
emite (în favoarea instituţiei creditoare) o scrisoare de garanţie în care se specifică termenii şi condiţiile în care se
acordă garanţia (a se vedea disp.art. 10 şi 11 din Legea nr. 313/2004 privind datoria publică).
21
Pentru acoperirea riscurilor financiare care pot decurge din împrumuturile contractate direct de stat sau din
împrumuturile garantate de stat, la Ministerul Finanţelor Publice se constitue fondul de risc din: sumele încasate, sub
formă de comisioane, de la beneficiarii împrumu-turilor garantate de stat (cu excepţia autorităţilor administraţiei
publice, de la care nu se percepe comision la fondul de risc); dobânzi la disponibi-lităţile aflate în contul fondului de
risc; dobânzi şi penalităţi de întârziere la nivelul celor prevăzute pentru neplata în termen a obligaţiilor fiscale;
fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop etc.
53
Stingerea obligaţiilor care decurg din contractul de împrumut atrage încetarea
valabilităţii scrisorii de garanţie, iar aceasta se întâmplă atunci când: obligaţiile aferente
împrumutului garantat de stat s-au achitat în totalitate (fie de către beneficiarul împrumutului ori
de un terţ, fie de către Ministerul Finanţelor Publice – care a emis garanţia de stat); termenul de
valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat; în orice alte condiţii prevăzute expres prin
scrisoarea de garanţie.
1. Împrumutul public intern

Împrumutul public intern reprezintă modalitatea cea mai la îndemâna statului pentru
acoperirea unor deficite bugetare, la el apelându-se – de regulă – pentru acoperirea unor cheltuieli
publice extraordinare.
În ţara noastră, creditul public intern se poate angaja pentru acoperirea deficitului bugetar
prevăzut în Legea bugetară anuală, a cheltuielilor publice de interes naţional privind obiective de
investiţii care nu pot fi finanţate din resurse bugetare curente, pentru refinanţarea datoriei publice
interne etc.
Procedeele de realizare a împrumutului de stat intern

Formele sau procedeele prin care se realizează împru-mutul de stat intern sunt: emiterea şi
vânzarea unor titluri de stat în monedă naţională (denumite şi bonuri de tezaur), împrumuturile de
la banca centrală a statului ori de la băncile comerciale, preluarea pentru trezorerie a unor
disponibilităţi băneşti ale diferitelor instituţii publice (acestea reprezentând forme ale
împrumuturilor de stat interne pe termen scurt), precum şi emiterea şi vânzarea de obligaţiuni sau
alte titluri valorice de împrumut (ca forme distincte ale împrumutului de stat pe termen lung).
A. Titlurile de stat se emit de către Ministerul Finanţe-lor Publice22 la valori nominale

stabilite în raport de necesităţile băneşti de echilibrare a executării bugetului pe anul respectiv.
Ele se pot prezenta fie în formă materializată (ca înscrisuri imprimate, cuprinzând menţiuni
referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa etc.), fie în formă
dematerializată (ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea drepturilor
încorporate se eviden-ţiază prin înscrierea în sistemul de înregistrare în cont).
Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe termen scurt (bonurile de
tezaur, certificatele de trezorerie etc., purtătoare de dobândă sau cu discont) ori pe termen mediu
sau lung (obligaţiunile de stat, purtătoare de dobândă sau cu discont şi cu scadenţă de peste un an
de la emisiune).
Titlurile de stat sunt instrumente negociabile, regimul lor juridic find stabilit prin
regulamante elaborate de către Ministerul Finanţelor Publice.
Valoarea titlurilor de stat se rambursează la scadenţă, termenul de răscumpărare trebuind
să fie precizat în “condiţi-ile de emisiune”. Odată rambursată valoarea titlurilor de stat, obligaţiile
statului se sting.
Obligaţiunile pe termen lung emise şi vândute de stat reprezintă modalitatea curentă a

împrumutului public pe termen lung care se poate realiza în mai multe forme: vânzarea
obligaţiunilor către diferiţi bancheri sau consorţii bancare, vânzarea obligaţiunilor prin subscripţie
publică sau vânzarea respectivelor titluri de valoare prin intermediul bursei de valori.
22
Ministerul Finanţelor Publice poate delega – potrivit legii – unor agenţi sau altor instituţii, desemnate special
în acest scop, atribuţii operaţionale privind emisiunea titlurilor de stat.
54
B. Împrumutul intern de la Banca Naţională este reglementat pentru situaţii

excepţionale, în cazul impunerii acoperirii urgente a unor cheltuieli publice. El este un împrumut
fără dobândă, al cărui cuantum nu poate depăşi 10% din totalul bugetului aprobat şi trebuie
rambursat în cel mult 6 luni, pe seama veniturilor bugetare curente sau în urma unui alt împrumut
de stat, efectuat în condiţiile legii.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să negocieze şi să contracteze împrumuturi de
stat şi de la bănci comerciale sau de la alte instituţii creditoare româneşti.
C. Preluarea pentru trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale diferitelor instituţii

publice, reprezintă un procedeu mai rar utilizat. El se realizează, de regulă, prin preluarea unei
părţi din rezervele băneşti de care dispun casele de economii sau societăţile de asigurare. Acest
împrumut, care este fără dobândă, trebuie să se consume înăuntrul anului financiar.
Obligaţiunile pe termen lung emise şi vândute de stat reprezintă modalitatea curentă a

împrumutului public pe termen lung care se poate realiza în mai multe forme: vânzarea
obligaţiunilor către diferiţi bancheri sau consorţii bancare, vânzarea obligaţiunilor prin subscripţie
publică sau vânzarea respectivelor titluri de valoare prin intermediul bursei de valori.
2. Creditul public extern

Creditul extern (internaţional) este creditul acordat de către state, instituţii financiare
internaţionale, bănci (sau consorţii bancare) ori de către alte persoane juridice şi/sau fizice unor
ţări, bănci sau alte persoane juridice ori fizice străine.
În funcţie de subiectele raportului juridic (respectiv de persoana creditorului şi a

debitorului), creditul extern se poate prezenta sub diferite forme şi anume:
– credite acordate de către instituţii financiare internaţio-nale unor state sau unor organizaţii
(statale ori neguverna-mentale);
– credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituţii de credit de către unele state
altor state;
– credite acordate de către state, instituţiile bancare particu-lare sau de către consorţii bancare,
altor state;
– credite acordate de băncile particulare şi firmele comer-ciale ale unor state băncilor
particulare şi firmelor comerciale ale altor state.
A. Sistemul financiar-bancar internaţional.

În principal, creditul public extern se acordă fie din fondurile unor instituţii bancare
specializate în derularea capitalului de împrumut, fie prin intermediul acestora.
Băncile străine (adică acelea care îşi au sediul şi îşi desfăşoară, în principal, activitatea în
străinătate) contribuie în mare măsură la facilitarea transferurilor capitalurilor spre valorificare,
dintr-o ţară în alta; totodată, serviciile acestor bănci sunt solicitate de către societăţile
transnaţionale, care îşi pot propaga – în modul cel mai eficient – interesele prin intermediul
acestora.
La dezvoltarea sistemului creditelor externe o contri-buţie deosebită au sucursalele sau
reprezentanţele unor bănci străine pe diferitele pieţe naţionale (al căror număr este în continuă
creştere în ultimii ani), precum şi instituţiile financia-re internaţionale. Toate acestea alcătuiesc
un sistem, în cadrul căruia activităţile specifice se derulează în limitele unei reglementări bine
gândite şi structurate.
55
Sistemul financiar-bancar internaţional este acel ansamblu coerent de bănci şi alte
instituţii financiare prin intermediul căruia se desfăşoară – pe baza unor reguli unitare, utilizându-
se tehnici şi instrumente specifice – operaţiuni de credit internaţional.
În structura sistemului financiar-bancar internaţional se pot distinge – în principal –
următoarele categorii de bănci: bănci transnaţionale, bănci consorţiale, bănci de depozit, bănci
comerciale, bănci universale, case de economii etc.
Din categoria – largă – a instituţiilor care compun sistemul financiar-bancar internaţional

reţinem, pentru a scurtă prezentare, pe cele care au cea mai mare importanţă şi pondere în creditul
extern, adică: instituţiile financiar-bancare din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite: Fondul
Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale, precum şi alte instituţii financiar-bancare cu
arie de cuprindere regională sau cu specializări direcţionate pe anumite domenii.
B. Fondul Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional este cea mai importantă instituţie specializată din sistemul
O.N.U., care datează din anul 194523 şi îşi are sediul la Washington. În prezent, FMI are peste
180 de membri.
Fondul Monetar Internaţional are de îndeplinit mai multe funcţii, urmărind – de fapt –
realizarea următoarelor obiective: a) supravegherea sistemului monetar internaţional; b) promo-
varea cooperării monetare internaţionale printr-o instituţie permanentă care să pună la dispoziţie
mecanismul de consul-tare şi colaborare în probleme monetare internaţionale; c) promovarea
stabilităţii valutare şi evitarea deprecierii competi-tive a cursului valutar; d) scurtarea duratei şi
reducerea gradu-lui de dezechilibru al balanţei de plăţi externe; e) sprijinirea organizării unui
sistem multilateral în ce priveşte tranzacţiile curente între membrii săi şi eliminarea restricţiilor
valutare care stânjenesc creşterea comerţului mondial; f) facilitarea expansiunii şi creşterii
echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea prin aceasta la promovarea şi menţinerea
unor niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă şi de venituri reale, precum şi la dezvoltarea
resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective prioritare ale politicii economice;
g) propagarea încrederii în rândurile membrilor săi prin punerea temporară la dispoziţia acestora
a resurselor generale ale Fondului pe bază de garanţii adecvate şi dându-le, în felul acesta,
posibilitatea de a corecta dezechilibrele balanţei lor de plăţi fără să recurgă la măsuri care să
afecteze prosperitatea naţională sau internaţională.
Ţările membre ale F.M.I. deţin câte o cotă din capitalul social al acestei instituţii
financiar-bancare internaţionale, cotă constând într-un vărsământ de 25% în aur şi respectiv de
75% în monedă naţională. În limita cotei de capital deţinute, fiecare stat dispune de drepturi
speciale de tragere (DST)24 care îi conferă posibilitatea de a obţine devize la alegere în schimbul
monedei naţionale. Drepturile speciale de tragere nu sunt menite a remedia sau înlătura
deficienţele balanţei de plăţi a statului membru respectiv, ci doar de a-i acorda posibilitatea
acestuia să-şi creeze noi rezerve utilizabile pentru acordurile internaţionale de plată ale ţării
respective.
Acordarea creditelor de către FMI se face – în principiu, în prezent – numai în condiţiile

îndeplinirii de către statul solicitant a unor cerinţe impuse de instituţia financiar-bancară
internaţională; aceste cerinţe sunt cunoscute sub denumirea generică de “condiţionalitate”.
23
Fondul Monetar Internaţional a fost înfiinţat în anul 1944, urmare hotărârilor luate cu ocazia cunoscutei
Conferinţe de la Bretton Woods, dar şi-a început activitatea abia în anul următor.
24
Drepturile speciale de tragere sunt evaluate în funcţie de un coş valutar format din cele mai puternice monede
naţionale, considerate cele mai stabile şi anume dolarul SUA, yenul japonez, euro (care înlocuieşte marca germană şi
francul francez) şi lira sterlină britanică, ponderea acestor monede în coşul de referinţă fiind revizuită din 5 în 5 ani.
56
Prin condiţionalitate, Fondul Monetar Internaţional înţelege obligaţia unei ţări (care
solicită acces la resursele Fondului) de a pune în aplicare un program de politică economică
menit să redreseze balanţa sa de plăţi într-o perioadă corespunzătoare.
În fapt, condiţionalitatea se prezintă sub forma unor înţelegeri încheiate între FMI şi
statele care urmează a primi credite prin care se stabilesc anumite măsuri menite să elimine
cauzele dezechilibrelor balanţelor de plăţi; aceste măsuri se referă la creditul intern, rata
dobânzilor, sistemul preţurilor, cursul valutar, preţul produselor de importanţă deosebită pentru
comerţul exterior al ţării, finanţarea sectorului public, menţi-nerea unor niveluri minime ale
rezervelor nete în devize, etc.
C. Banca Mondială
Banca Mondială este instituţia specializată ca organism financiar internaţional a O.N.U.,
care a fost înfiinţată în anul 1944 şi îşi are sediul la Washington25. Numărul statelor membre ale
Băncii Mondiale trece – ca şi în cazul FMI – de 180. În prezent, sub denumirea de Banca
Mondială funcţio-nează un grup de bănci şi anume: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA/ADI), Corporaţia
Financiară Internaţională (CFI/IFC), Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor
(AGMI/MIGA) şi Centrul Internaţional pentru Arbitraj în Investiţii (CIAI). Aceste instituţii care
au fost create în jurul BIRD au ca scop promovarea progresului economic şi social în ţările în
curs de dezvoltare, în principal prin stimularea creşterii productivităţii economice; de aceea,
întreg Grupul Băncii Mondiale desfăşoară o activitate comple-xă (care îi subliniază rolul şi rostul
în lumea de azi) constând în: acordarea de credite, oferirea unor servicii de consultanţă tehnică şi
economică în sectorul public, dar şi în cel privat al statelor aflate încă în curs de dezvoltare,
acţionând ca un veritabil catalizator în stimularea fluxului de capital privat din aceste ţări.
Banca Mondială îndeplineşte, în principal, următoarele atribuţii:
– sprijină investiţiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare prin acordarea de
împrumuturi pe termen lung pentru realizarea acelei părţi din proiectele de investiţii care necesită
cheltuieli în valută;
– acordă credite organismelor guvernamentale, instituţi-ilor publice sau particulare pentru
proiecte de investiţii, în domeniile considerate – de comun acord – prioritare: agricul-tură şi
dezvoltare rurală, energie, industrie, educaţie, sănătate, asistenţă tehnică, transporturi, urbanizare,
etc.
– garantează împrumuturile obţinute de statele membre pe piaţa financiară internaţională;
– acordă asistenţă financiară, îndeosebi pentru ţările cele mai slab dezvoltate;
– sprijină întreprinderile productive particulare din ţările membre mai puţin dezvoltate.
Ţările care sunt membre ale Băncii Mondiale beneficiază de o serie de drepturi, dar au – în
mod corelativ – şi unele obligaţii faţă de acesta.
Drepturile ţărilor membre ale Băncii Mondiale sunt:
– contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de program, care presupune
elaborarea de către ţara solicita-toare a unui program de dezvoltare pe termen mediu sau lung şi
de luarea de măsuri economice şi financiare care să constituie un suport satisfăcător pentru un
anumit volum de asistenţă financiară externă;
– participarea la licitaţiile internaţionale organizate de Banca Mondială pentru adjudecarea
lucrărilor finanţate de acesta;
– obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucrări de specialitate;
– dreptul de a beneficia de termene maxime de rambursare a creditelor, de până la 20 de ani,
şi o perioadă de graţie de până la 5 ani.
25
Iniţial, a fost înfiinţată Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), în scopul finanţării şi
reconstrucţiei ţărilor vest europene, slăbite după cel de-al doilea război mondial.
57
Obligaţiile ţărilor membre ale Băncii Mondiale sunt:
– aderarea prealabilă la Fondul Monetar Internaţional26;
– participarea la constituirea sau augmentarea capitalului social al băncii (vărsământul
efectiv cerut de bancă este de 10% din capitalul subscris, trebuind să fie efectuat în proporţie de
1% în aur sau dolari şi 9% în moneda naţională, iar restul de 90% se prevede a fi vărsat numai în
cazuri excepţionale);
– furnizarea de informaţii şi de date privind situaţia economică şi financiară a ţării în
vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii faţă de ţara respectivă.
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială – deşi sunt entităţi financiare distincte ,
acţionând fiecare în manieră proprie – îşi desfăşoară activitatea într-o strânsă cooperare în scopul
identificării şi dirijării procesului de dezvoltare econo-mică şi generală a ţărilor27.
D. Alte instituţii financiar-bancare internaţionale

În paralel cu Banca Mondială îşi desfăşoară activitatea şi o serie de instituţii financiare,
unele cu caracter regional, precum: Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID), Banca Africană
de Dezvoltare (BAfD), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD/EBRD),
altele cu caracter subregional: Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică (BCIE),
Banca Arabă pentru Dezvoltare Econo-mică în Africa (BADEA), Banca Islamică de Dezvoltare,
Banca Nordică de Investiţii (BNI) etc.
Băncile regionale supraveghează şi supervizează politica economică generală şi acordă
împrumuturi pentru punerea în aplicare a programelor din anumite regiuni. Dintre băncile regio-nale,
cea care ne interesează în cea mai mare măsură este, fără îndoială, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în anul
1990, în scopul ajutării statelor est-europene eliberate de sub jugul regimurilor comu-niste, al
căror comerţ exterior s-a prăbuşit odată cu organizaţia economică regională care îl susţinea –
CAER-ul.
Potrivit Acordului ei de constituire, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este
condusă de Consiliul Guvernatorilor (între reuniunile căruia conducerea operativă este asigurată de
Consiliul Directorilor) şi îşi are sediul la Londra.
Obiectivele BERD sunt – în principal – următoa-rele: a) promovarea acţiunilor
destinate a asigura tranziţia la economia de piaţă în ţările est-europene; b) susţinerea dezvoltării
rapide a sectorului privat în aceleaşi ţări, prin finanţarea de proiecte angajate pe această direcţie;
c) dirijarea, cu preponderenţă, a împrumuturilor acordate spre investiţi (mai cu seamă
concretizate în participarea la capitalul social al unor companii viabile sau chiar viguroase); d)
asigurarea condiţiilor unui climat propice afacerilor în ţările europene.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare îşi derulează programele în nu mai

puţin de 24 de ţări. Oricare din ţările potenţial beneficiare a sprijinului ei financiar pot solicita
accesul la resursele băneşti existente, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) – instituţie financiară a Uniunii Europene, creată
în anul 1958, în temeiul prevederilor Tratatului de la Roma privind constituirea Comunităţii
Economice Europene. Această bancă a fost concepută ca o instituţie independentă de credit, în
România a aderat la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială încă din anul 1972.
26
Fondul Monetar Internaţional contribuie la dezvoltarea procesului de integrare pe termen scurt a statelor, iar Banca
27
Mondială dirijează acest proces pe termen lung.
58
scopul partajării echitabile a costurilor reconstrucţiei (oarecum egali-zatoare) a regiunilor
Europei, în principal prin acordarea de împrumuturi pe termen lung28.
Banca Europeană de Investiţii – care îşi are sediul la Luxembourg – este condusă de
Consiliul Guvernatorilor (alcătuit din miniştrii de finanţe din cadrul guvernelor statelor membre)
care se întruneşte – de regulă – o dată pe an, stabilind liniile directoare generale ale politicii de
credit. Conducerea efectivă este asumată de Consiliul de Administraţie (compus din 24 de membri),
iar activităţile curente sunt gestionate de un Comitet de direcţie (format dintr-un preşedinte şi 6
vicepreşedinţi).
Banca Europeană de Investiţii urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: a) asigurarea
unor condiţii egale (în ceea ce priveşte accesul pe piaţa comună) de care să beneficieze toate regiunile
Europei; b) finanţarea proiectelor de investiţii de importanţă deosebită pentru dezvoltarea generală a
Comunităţii europene; c) acordarea de împrumuturi cu prioritate statelor membre ale Uniunii
Europene şi ţărilor asociate29.
În activitatea sa, Banca Europeană de Investiţii este obligată să respecte o serie de
principii (care sunt fie expres înscrise în statutul băncii, fie se desprind din prevederile acestuia),
printre care mai importante ni se par a fi cele referitoare la: dirijarea fondurilor băneşti
(reprezentând împru-muturile acordate) în aşa fel încât ele să fie utilizate în modul cel mai
raţional posibil în interesul Comunităţii; condiţionarea acordării împrumuturilor de organizarea
unor licitaţii interna-ţionale; refuzul de a finanţa proiecte la care se opune statul membru pe
teritoriul căruia ar urma să se realizeze acestea.
3. Datoria publică
Împrumutul public – intern şi/sau extern – generează datorie publică. Pentru exprimarea
proporţiei cantitative a împrumutului public se foloseşte expresia “datorie publică” care
reprezintă indicele sintetic de apreciere a situaţiei financiare a statelor din acest punct de vedere.
Datoria publică reprezintă totalul obligaţiilor juridice băneşti care revin statului la un
moment dat în virtutea împrumuturilor făcute până în acel moment de la orice alt subiect de
drept. Alăturat expresiei “datorie publică” este utilizat şi conceptul “serviciul datoriei publice”
care are înţele-sul de comensurare a costului bănesc al datoriei publice”, distinct pentru creditele
interne şi respectiv cele externe.
Administrarea (gestionarea) datoriei publice este dată prin lege în competenţa
Ministerului Finanţelor, care are autoritatea de a stabili balanţa zilnică a contului general al
trezoreriei statului, viitoarele niveluri ale cerinţei de lichidi-tate, scadenţa datoriei publice,
costurile cu dobânda corespun-zătoare şi refinanţarea sau diminuarea datoriei publice.
După cum creditul public este intern sau extern şi datoria publică este internă sau externă.
Datoria publică internă este acea parte din datoria publică, care reprezintă totalitatea
obligaţiilor statului, prove-nind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de pe
piaţa internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului.
Datoria publică internă reprezintă o obligaţie necondi-ţionată şi irevocabilă a statului de
rambursare a împrumu-turilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente.
Datoria publică externă este acea parte din datoria publică reprezentând totalul
obligaţiilor statului, provenind din împrumuturi de pe piaţa externă, contractate direct sau
garantate de stat.
28
Deşi este o instituţie autonomă, la Banca Europeană de Investiţii participă toate statele membre ale Uniunii
Europene .
29
În anumite cazuri, Banca Europeană de Investiţii poate acorda – în conformitate cu prevederile statului ei –
împrumuturi şi pentru finanţarea unor proiecte de investiţii care urmează să se dezvolte în afara teritoriilor europene
ale statelor membre.
59
Datoria publică externă reprezintă obligaţia necondiţio-nată şi irevocabilă a statului de a
rambursa împrumuturile contractate de pe piaţa externă, împreună cu plata dobânzii şi a altor
costuri aferente.
Împrumuturile de stat pot fi contractate pe termene scurte, pe termene medii sau pe termene
lungi. Împrumutul de stat pe termen scurt creează datoria publică flotantă, adică acea datorie care se
contractează pentru acoperirea unor deficite bugetare, a unor cheltuieli neprevăzute ori pentru alte
trebuinţe de acest fel; ea trebuie rambursată – în principiu – în acelaşi an sau exerciţiu bugetar, putând fi
amânată cel mult de la un exerciţiu bugetar la altul. Împrumuturile de stat pe termen lung generează
datoria publică consolidată, care reprezintă rezultanta împrumuturilor de stat contractate pe termene
mai mari, pentru trebuinţe băneşti sau cheltuieli publice care, în timp, se menţin mai mulţi ani ori care
au chiar o perspectivă nelimitată în timp şi în funcţie de aceasta datoria publică consolidată poate fi
rambursabilă şi perpetuă. Datoria publică rambursabilă este cea care se poate restitui la termen fără a fi
necesară contractarea altor împrumuturi, iar datoria publică perpetuă este aceea pentru a cărei restituire
este necesar a se apela la noi împrumuturi publice.
Instrumentele datoriei publice sunt:

a) titlurile de stat emise pe piaţa internă sau externă30;
b) împrumuturile de stat de la bănci, de la alte instituţii de credit, persoane juridice române
sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor;
c) împrumuturile de stat de la guverne şi agenţii guvernamentale străine, instituţii
financiare internaţionale sau de la alte organizaţii internaţionale;
d) împrumuturile temporare din disponibilităţile contu-lui curent general al Trezoreriei
Statului, în condiţiile legii;
e) garanţiile de stat.
* Administrarea datoriei publice guvernamentale

Administrarea datoriei publice guvernamentale este de competenţa Ministerului
Finanţelor Publice, care urmăreşte – în vederea unei bune gestionări – îndeplinirea unor obiective
30
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să emită titluri de stat, exprimate în moneda naţională şi în
valută, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă, la momentele şi în cuantumurile considerate oportune, în scopul
îndeplinirii obiectivelor prestabilite.
Potrivit legii, titlurile de stat pot fi emise:
a) în formă materializată, ca înscrisuri imprimate, cuprinzând menţiuni obligatorii referitoare la emitent,
valoarea nominală, rata dobânzii sau a discontului, scadenţa, modul de transmisiune şi alte elemente specifice
fiecărei categorii de titluri; aceste instrumente pot fi utilizate de către deţinători drept garanţii pentru împrumuturi;
b) în forma dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea drepturilor
încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont; aceste instrumente pot fi utilizate de către
deţinători drept garanţii pentru împrumuturi.
Ministerul Finanţelor Publice poate delega unor agenţi sau altor instituţii, pe bază de convenţie, atribuţii
operaţionale privind emisiunea de titluri de stat.
Titlurile de stat dematerializate şi cele emise în formă materializată sunt instrumente negociabile sau
nenegociabile, care pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung.
Titlurile de stat vor fi oferite spre vânzare sub condiţia ca oferta să includă cel puţin următoarele elemente:
a) denumirea, data emisiunii şi valoarea titlurilor de stat oferite;
b) forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile aferente - cu discont sau purtător de dobândă;
c) rata dobănzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda, dacă este cazul;
d) data scadenţei şi opţiunile încorporate, dacă este cazul.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să ofere compensaţii pentru titlurile de stat, emise în formă
materializată, care au fost pierdute, furate, distruse sau deteriorate, sub condiţia ca titlul de stat să fie identificabil prin
serie, număr şi descriere, în conformitate cu reglementările în vigoare, iar deţinătorul să fi efectuat formalităţile de
publicitate.
60
precise pentru asigurarea necesităţilor de finanţare guverna-mentală în condiţiile minimizării
costurilor pe termen lung şi limitării riscurilor implicate:
- optimizarea lichidităţilor pentru efectuarea în condiţii de continuitate a cheltuielilor
bugetare;
- limitarea riscului de refinanţare;
- optimizarea ponderii în portofoliu a titlurilor de stat negociabile;
- administrarea riscului de curs valutar şi a riscului de dobândă;
- constituirea dobânzilor la titlurile de stat în dobânzi de referinţă pentru activitatea de
intermediere financiară;
- diversificarea bazei de creditori;
- optimizarea cheltuielilor bugetare cu datoria publică în funcţie de celelalte obiective.
Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de a înscrie şi păstra în registre speciale datele
privind datoria publică a României.
În cazul operaţiunilor de administrare a riscurilor aferente oligaţiilor de natura datoriei

publice guvernamentale, Ministerul Finanţelor Publice poate încheia acorduri cu instituţiile
financiare, în vederea utilizării de instrumente specifice, care pot prevedea compensarea
bilatarelă a obligaţi-ilor rezultate între părţile participante, astfel încât să rezulte periodic o
singură obligaţie finală netă a uneia dintre părţi, în conformitate cu legislaţia în materie în
vigoare.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează, cu consulta-rea Băncii Naţionale a României,
strategia pe termen mediu privind administrarea datoriei publice guvernamentale, pe care o
înaintează spre aprobare Guvernului şi spre informare Parlamentului României; strategia este
revizuibilă anual sau ori de câte ori condiţiile de piaţă şi/sau necesităţile de finan-ţare o impun.
Veniturile, respectiv cheltuielile rezultate în urma efectu-ării operaţiunilor de administrare a
datoriei publice guverna-mentale reprezintă venituri, respectiv cheltuieli ale bugetului de stat sau
ale bugetului Trezoreriei Statului.
* Rambursarea datoriei publice

Rambursarea datoriei publice guvernamentale repre-zintă o obligaţie necondiţionată şi
irevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor
contractate sau garantate. În vederea acoperirii serviciului datoriei publice guvernamentale se
acordă autori-zare bugetară permanentă pentru efectuarea acestor cheltuieli. Sursele de plată
pentru serviciul datoriei publice guverna-mentale pot fi, următoarele:
a) disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului;
b) finanţările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanţarea datoriei publice
guvernamentale;
c) cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat;
d) bugetul Trezoreriei Statului şi, în completare, bugetul de stat, în cazul plăţii dobânzii
aferente titlurilor de stat tip benchmark31;
e) sumele încasate de Ministerul Finanţelor Publice de la subîmprumutaţi, în baza acordurilor
încheiate cu aceştia, cu respectarea condiţiilor acordurilor prin care au fost angajate finanţările
rambursabile;
f) sumele prevăzute în bugetele persoanelor juridice care au contractat finanţări rambursabile
cu garanţia statului;
g) fondul de risc constituit la Ministerul Finanţelor Publice pentru situaţiile în care
garantaţii/subîmprumutaţii nu îşi onorează obligaţiile prevăzute în acordurile încheiate cu
Ministerul Finanţelor Publice;
31
61
h) sumele intrate în Trezoreria Statului în contul împru-muturilor contractate de ordonatorii de
credite cu garanţia statului sau contractate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi
subîmprumutate acestora şi preluate spre administrare de Ministerul Finanţelor Publice.
i) alte surse, în condiţiile legii.
Banca Naţională a României, în baza convenţiilor încheiate cu Ministerul Finanţelor

Publice, poate acţiona ca agent al statului în rambursarea datoriei publice guvernamentale contractate
în altă monedă decât moneda naţională, precum şi în organizarea licitaţiilor de titluri de stat pe piaţa
internă.
Pentru aceste activităţi derulate de către Banca Naţională a României, în calitate de agent
al statului pentru rambursarea datoriei publice guvernamentale şi pentru plasa-rea către terţi a
emisiunilor de titluri de stat, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să plătească comisioane
din bugetul de stat, al căror cuantum este stabilit prin convenţie între cele două părţi.
Rambursarea ratelor de capital aferente serviciului datoriei publice guvernamentale

directe se face prin refinan-ţarea acestora de către Ministerul Finanţelor Publice.
În conformitate cu noua reglementare a datoriei publice guvernamentale, începând cu anul

2009, Ministerul Finanţelor Publice preia spre administrare unele categorii de acorduri de
împrumut, numai după obţinerea acordului finanţatorului, dintre acestea amintim:
- acorduri de împrumut contractate de ordonatorii principali de credite cu garanţia statului sau
contractate de Ministerul Finanţelor Publice şi subîmprumutate acestora, pentru care sursa de
rambursare este bugetul de stat, prin bugetul împru-mutatului/subîmprumutatului, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetul asigurărilor pentru şomaj, astfel cum este reflectat în actele
normative de ratificare/aprobare a acordului de împrumut;
- acordurile de împrumut încheiate de Ministerul Finanţelor Publice şi operatorii economici cu
băncile finanţatoare, în regim tripartit, pentru care sursa de rambursare este în integra-litate
bugetul de stat, prin bugetul ordonatorului principal de credite coordonator al operatorului
economic semnatar al acordului de împrumut, astfel cum este reflectat în actele normative de
ratificare/aprobare a acordului de împrumut; în cazul în care în actul normativ de
aprobare/ratificare a acestor acorduri se specifică drept sursă de rambursare sursele proprii ale
operatorilor economici şi, în completare, de la bugetul de stat, se va considera că aceasta este
obligaţia de drept a opera-torului economic beneficiar al împrumutului şi, în consecinţă, nu se
preia în sarcina Ministerului Finanţelor Publice pentru scopurile prezentei ordonanţe de urgenţă;
- acordurile de împrumut contractate de operatori econo-mici şi garantate de stat, prin
Ministerul Finanţelor Publice, pentru care sursa de rambursare este în integra-litate bugetul de
stat, prin bugetul ordonatorului principal de credite coordonator al operatorului economic
semnatar al acordului de împrumut, astfel cum este reflectat în actele normative de
ratificare/aprobare a acordului de împrumut.
Totodată, începând cu anul 2009, în bugetele ordonato-rilor principali de credite ai
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj nu se
mai aprobă credite bugetare destinate plăţii ratelor de capital, dobânzilor, comisioanelor şi altor
costuri aferente împrumuturilor interne şi externe contractate de către ordona-torii principali de
credite şi/sau de operatorii economici cu garanţia statului ori contractate de către Ministerul
Finanţelor Publice şi subîmprumutate acestora, ale căror surse de rambursare sunt bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul asigurărilor pentru şomaj.
62
CAPITOLUL VII
CONTROLUL FINANCIAR
Termenul „control” poate fi explicat ca o analiză permanentă sau periodică a unei activităţi, a
unei situaţii pentru a urmării mersul acesteia şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire.
Controlul financiar este acţiunea de verificare, perio-dică sau permanentă, prealabilă,
concomitentă sau posterioară, desfăşurată – de către organe special abilitate – asupra unor
activităţi, în scopul stabilirii legalităţii sau oportunităţii operaţi-unilor material-tehnice sau a actelor
emise de autorităţile administrative în domeniul financiar.
Controlul urmăreşte descoperirea faptelor, dar şi a cauzelor care au condus la încălcarea
prevederilor legale.
În literatura juridică, în general, controlul este clasificat după natura organului de control, ca
un control ce poate fi efectuat de organe ce fac parte din structura autorităţilor publice (legislativă,
executivă sau judiciară), iar după poziţia pe care o ocupă organul de control faţă de entitatea
controlată, se distinge un control intern (general sau specializat) sau un control extern (ierarhic
superior sau specializat). După regimul juridic al activităţii de verificare se mai distinge un control
jurisdicţional (efectuat fie de organe cu atribuţii administrativ jurisdicţionale, fie de instanţele
judecătoreşti) sau un control nejurisdicţional (înfăptuit de organe care nu au atribuţii jurisdicţionale).
Controlul finaciar este instrumentul de cunoaştere a realităţii modului în care sunt
cheltuiţi banii publici, dar – în acelaşi timp – el reprezintă atât un instrument preventiv (prevenţie
generală şi specială), cât şi unul necesar restabilirii situaţiei anterioare ilicitului financiar, prin
solicitarea organe-lor competente să acţioneze pentru tragerea la răspundere penală, patrimonială
ori administrativ-disciplinară a persoa-nelor vinovate.
1. Funcţiile controlului financiar

Datorită modului său de organizare şi exercitare şi ţinând seama de rolul şi obiectivele pe
care le urmăreşte, controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de evaluare – constând în actele şi operaţiu-nile de estimare a situaţiei de fapt în
raport cu starea de drept, realizările obţinute vis-a-vis de obiectivele şi scopurile presta-bilite.
Totodată, îndeplinirea acestei funcţii permite aprecierea performanţelor unor acţiuni economice
sau a unor entităţi colective organizate ca persoane juridice.
- funcţia preventivă – constă în luarea, de către organele de control, a măsurilor necesare
pentru evitarea unor fraude, înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin
identificarea şi înlăturarea cauzelor care le-ar putea genera sau favoriza. De aceea, acţiunea
preventivă se manifes-tă înaintea emiterii actelor sau efectuării operaţiunilor, astfel încât să se
poată preîntâmpina eventualele prejudicii. În fine, funcţia preventivă a controlului financiar
permite stabilirea oportunităţii, necesităţii şi economicităţii actelor şi operaţiu-nilor ce urmează a
se efectua.
- funcţia de documentare – permite cunoaşterea procese-lor care au loc în activitatea
economică, a rezultatelor activităţii desfăşurate în structurile economice, relevarea fraudelor şi
depistarea cauzelor acestora, precum şi identificarea acţiunilor eficiente în scopul generalizării lor.
Datorită acestei funcţii, controlul financiar participă în mod nemijlocit la actul de conducere
economică, furnizând o serie de date şi informaţii pentru fundamentarea deciziilor economico-
financiare.
- funcţia recuperatorie – evidenţiază acea latură componentă a controlului financiar prin
care se acţionează în vederea descoperirii şi recuperării pagubelor, precum şi pentru stabilirea –
potrivit legii – a răspunderii juridice. Formele procedurale legale de recuperare a prejudiciilor
63
sunt recupera-rea pe calea executării silite si recuperarea pe calea răspun-derii civile sau
administrative prin intermediul acţiunii civile sau în contencios administrativ în justiţie.
- funcţia educativă sau pedagogică- cea în temeiul căreia se pot desfăşura acţiuni
educative asupra persoanelor care au drepturi şi obligaţii în legătură cu celelalte funcţii ale
controlului financiar, funcţia educativă contribuie la comba-terea manifestărilor negative, ilegale,
prin depistarea şi sancţio-narea lor cu severitate, precum şi prin publicitatea constând în
dezbaterea cazurilor de încălcare a dispoziţiilor legale.
Realizarea controlului financiar în toată complexitatea sa, astfel, încât el să reuşească să-şi
îndeplinească toate funcţi-ile menţionate, altfel spus, exercitarea întocmai a controlului financiar,
într-un deplin spirit de obiectivitate şi legalitate, conduce la stabilirea unor relaţii corecte şi
civilizate între organele de control şi cei supuşi verificării modului în care şi-au îndeplinit
obligaţiile.
2. Formele controlului financiar

Activitatea de control financiar este realizată printr-o diversitate de forme, în funcţie de
sfera, termenul, volumul lucrărilor, felul activităţilor şi al organelor care îl efectuează, momentul
înfăptuirii lui etc.
Astfel, controlul financiar se clasifică, în funcţie de urmatoarele criterii astfel:
- după sfera de acţiune – controlul financiar poate fi intern sau extern;
- după termenul în care se efectuează – controlul este permanent sau periodic;
- după volumul lucrărilor controlate – controlul poate fi complet sau parţial;
- după felul activităţii controlate – există control de casă, de magazie, de documente, de
operaţiuni financiare;
- după organele care îl exercită – controlul poate fi ierarhic, de gestiune sau de execuţie;
- după momentul în care se efectuează, se disting următoa-rele forme de control financiar:
control financiar preventiv, control financiar operativ (curent sau concomitent) şi control
financiar ulterior (posterior sau postoperativ), iar în funcţie de organul care îl efectuează, acest
control poate fi – la rândul său – un control intern şi altul extern, în funcţie de întinderea lui acest
control este un control general şi unul specializat etc.
3. Reglementarea controlului financiar.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 119 din 31 august 1999 privind controlul intern şi
controlul financiar preventiv se reglementează controlul intern şi controlul financiar preventiv
atât la entităţile publice cât şi cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea
patrimoniului public.
Controlul intern reprezintă ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii

publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acestuia şi cu
reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient şi
eficace. Acest control include de asemenea şi structurile organizato-rice, metodele şi procedurile.
Potrivit actului normativ amintit controlul intern are următoarele obiective generale:
- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite
în concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi
eficienţă;
- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau
fraudei;
- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii;
64
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi
difuzare a datelor şi informa-ţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi
proceduri de informare publică adecvată prin rapoarte periodice.
Pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern, conducătorul instituţiei
publice este obligat să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea structu-rilor
organizatorice, reglementărilor metodologice, procedu-rilor şi criteriilor de evaluare.
Cerinţele generale ale controlului intern sunt:
- asigurarea îndeplinirii obiectivelor generale prevăzute de lege prin evaluarea sistematică
şi menţinerea la un nivel considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, progra-melor,
proiectelor sau operaţiunilor;
- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta
având obligaţia să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv
controlul intern;
- asigurarea integrităţii şi competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a
cunoaşterii şi înţelegerii de către acesta a importanţei şi rolului controlului intern;
- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel încât acestea să fie adecvate,
cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia;
- supravegherea continuă de către personalul de condu-cere a tuturor activităţilor şi
îndeplinirea de către personalul de conducere a obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi
responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale legalităţii şi regularităţii în efectuarea unor
operaţiuni sau în realizarea unor activităţi în mod neeconomic, ineficace sau ineficient.
Cerinţele specifice ale controlului intern sunt:

- reflectarea în documente scrise a organizării controlu-lui intern, a tuturor operaţiunilor
instituţiei şi a tuturor evenimen-telor semnificative, precum şi înregistrarea şi păstrarea în mod
adecvat a documentelor, astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi
examinate de către persoanele abilitate;
- înregistrarea de îndată şi în mod corect a tuturor operaţiunilor şi evenimentelor
semnificative;
- asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special
împuternicite în acest sens;
- separarea atribuţiilor privind efectuarea de operaţiuni între persoane, astfel încât atribuţiile
de aprobare, control şi înregistrare să fie, într-o măsură adecvată, încredinţate unor persoane
diferite;
- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;
- accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoane îndreptăţite şi responsabile
în legătură cu utilizarea şi păstrarea lor.
Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimo-niul public sunt obligate să
utilizeze fondurile publice şi să administreze patrimoniul public cu respectarea legalităţii,
regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei.
Conceptul de control financiar public intern presupune întregul sistem de control intern
din sectorul public, format din instrumentele de control ale autorităţilor publice.
Controlul intern se exercită în interiorul instituţiei publice, de către conducătorul acesteia
sau de către funcţio-narii anume desemnaţi de acesta şi se face fie la cerere, fie din oficiu (la
sesizare, programat, tematic).
Controlul financiar intern poate fi un control general sau un control specializat. Controlul
general poate fi unul ierarhic (consecinţă a subordonării ierarhice) sau propriu (specializat). Din
cadrul controlului financiar propriu (specia-lizat) face parte auditul public intern.
65
Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimo-niul public au obligaţia să realizeze
o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficaci-tăţii şi
eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în adminis-trarea patrimoniului public.
Ministerul Finanţelor Publice este autoritatea administra-ţiei publice centrale de specialitate
care are responsabilitatea elaborării şi implementarii politicii în domeniul gestiunii financiare.
Ministerul Finanţelor Publice îndrumă metodo-logic, coordonează şi supraveghează asigurarea
bunei gestiuni financiare în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.
* Controlul financiar preventiv este definit ca fiind activitatea prin care se verifică
legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului
public înainte de aprobarea acestora.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează şi transmite spre dezbatere Guvernului, până la
sfârşitul trimestrului I al fiecărui an, raportul naţional anual privind controlul preventiv.
Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică privind legalitatea şi
regularitatea, încadrarea în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament în cazul
proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acestuia.
Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie – conform legii – proiectele de
operaţiuni care vizează, în principal:
a) angajamente legale şi credite bugetare sau credite de angajament, după caz;
b) deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
c) modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a
creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
d) ordonanţarea cheltuielilor;
e) efectuarea de încasări în numerar;
f) constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de încasare;
g) reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare;
h) constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene, reprezentând contribuţia
viitoare a României la acest organism;
i) recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite;
j) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
k) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor
l) alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Astfel, controlul financiar preventiv constă în verifica-rea sistematică a proiectelor de
operaţiuni care fac obiectul acestuia potrivit menţiunilor de mai sus, din punctul de vedere al
legalităţii şi regularităţii şi totodată din punctul de vedere al încadrării în limitele creditelor
bugetare sau creditelor de angajament, după caz, stabilite potrivit legii.
În funcţie de specificul entităţii publice, conducătorul acesteia poate decide exercitarea

controlului financiar preven-tiv şi asupra altor tipuri de proiecte de operaţiuni decât cele
prevăzute expres de lege.
Autorităţile de coordonare şi reglementare a controlu-lui financiar preventiv pentru toate
entităţile publice, aşa cum au fost definite în O.G. nr. 119/1999, se organizează de Ministerul
Finanţelor Publice. Mai precis, Ministerul Finanţe-lor Publice este autoritatea de coordonare şi
reglementare a controlului financiar preventiv pentru toate entitatile publice.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţi competente, în
mod unitar, potrivit prevederilor ordonanţei şi ale actelor normative emise în aplicarea acesteia.
66
Prin dispoziţiile de organizare şi funcţionare, acest tip de control s-a integrat treptat în
sfera răspunderii manage-riale, proces ce s-a impus a fi finalizat anterior aderării României la
Uniunea Europeană, având drept scop principal eliminarea riscurilor în administrarea fondurilor
publice.
Controlul financiar preventiv se prezintă sub două forme: a). control financiar preventiv
propriu; b). control financiar preventiv delegat.
A. Controlul financiar preventiv propriu. Conducătorii entităţilor publice au obligaţia de a
organiza în egală măsură atât controlul financiar preventiv propriu, şi în consecinţă să stabilească
proiectele de operaţiuni, documentele justificative, circuitul acestora cu respectarea dispoziţiilor
legale, cât şi evidenţa angajamentelor în cadrul compartimentului contabil (se actualizează şi se
raportează). Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor din fonduri publice se aprobă de
ordonatorul de credite, iar plata acestora se efectuează de contabil. Angajarea şi ordonanţarea
cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv propriu.
Organizarea controlului financiar preventiv propriu (include şi elaborarea normelor
metodologice), revine Ministerului Finanţelor Publice care va proceda în consecinţă şi pentru
bugetul trezoreriei statului, operaţiunile privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice.
Controlul financiar preventiv propriu se organizează, de regulă, în cadrul
compartimentelor de specialitate financiar-contabile, putând fi extins şi la alte compartimente şi
se exercită, prin viză, de persoane desemnate în acest sens (act de numire), de către conducătorul
entităţilor publice, care va stabili totodată şi limitele de competenţă. Nu pot exercita acest tip de
control alte persoane decât cele care aprobă şi efectuează operaţiuni supuse vizei.
Viza de control financiar preventiv se exercită prin semnătura persoanei desemnate şi prin
aplicarea sigiliului personal al funcţionarului însărcinat cu această activitate. Toate documentele
prezentate la viza de control financiar preventiv se înscriu în Registrul privind operaţiunile
prezentate la viza de control financiar preventiv.
Dacă în urma verificării se constată că operaţiunile nu întrunesc condiţiile de legalitate,
regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de
angajament, viza poate fi refuzată motivat, în scris, fapt ce se va consemna în Registrul privind
operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv. Refuzul de viză se aduce la
cunoştinţa conducătorului entităţii publice. Acesta, cu excepţie cazurilor în care refuzul de viză se
datorează depăşirii creditelor bugetare şi/sau de angajament, poate dispune efectuarea
operaţiunilor refuzate la viză, dar pe propria sa răspundere. Despre această operaţie persoanele
însărcinate cu exercitarea acestui control sunt obligate să anunţe Curtea de Conturi, Ministerul
Finanţelor Publice şi, după caz, organul ierarhic superior al entităţii publice.
Persoanele care exercită controlul financiar preventiv propriu, răspund în raport de culpa
lor, în solidar, alături de conducătorii compartimentelor de specialitate, pentru realita-tea,
regularitatea şi legalitatea operaţiunilor şi a încadrării în limitele creditelor bugetare sau creditelor
de angajament aprobate, după caz, pentru care au acordat viza de control financiar preventiv
propriu.
B. Controlul financiar preventiv delegat este acel tip de control preventiv care se exercită
de către Ministerul Finanţelor Publice, prin controlori delegaţi, la unele entităţi publice asupra
unor operaţiuni care pot afecta execuţia în condiţii de echilibru a bugetelor sau care sunt asociate
unor categorii de riscuri determinate prin metodologia specifică analizei riscurilor. Fac obiectul
acestui tip de control, ordona-torii principali de credite ai bugetelor (bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, buge-tul trezoreriei statului, bugetele
instituţiilor publice autonome etc.), operaţiunile derulate prin bugetul trezoreriei statului, pentru
operaţiuni privind datoria publică şi pentru alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor
Publice. Prin excepţie de la regula arătată, ministrul finanţelor publice poate hotărî exercitarea
67
controlului financiar preventiv delegat şi asupra operaţiunilor finanţate sau cofinanţate din
fonduri publice ale unor ordonatori secundari sau terţiari de credite sau ale unor persoane
juridice de drept privat, dacă prin aceştia se derulează un volum ridicat de credite bugetare şi/sau
de angajament sau părţi semnificative din programele apro-bate, iar operaţiunile presupun un
grad mare de risc.
În vederea asigurării legalităţii, economicităţii şi eficienţei în privinţa fondurilor acordate
de Uniunea Europea-nă, ministrul finanţelor publice, prin controlori delegaţi, exer-cită acest
control preventiv la agenţiile de implementare şi la Fondul Naţional de Preaderare.
Controlorul delegat este funcţionarul public al Ministru-lui Finanţelor Publice, care exercită
atribuţii de control financiar preventiv delegat, în mod independent. În funcţie de volumul şi
complexitatea activităţii entităţii publice ministrul finanţelor publice numeşte prin ordin unul sau
mai mulţi controlori delegaţi.
Atribuţiile controlorului delegat sunt:
a) formularea de avize consultative cu privire la conformitatea, economicitatea, eficienţa şi
eficacitatea unor operaţiuni sau proiecte de acte normative, dacă se referă la fondurile publice.
Aceste avize pot avea ca obiect şi operaţiuni care se vor efectua în viitor sau la acţiuni şi/sau
inacţiuni administrative, în ceea ce priveşte regularitatea sau legalitatea lor. Avizele consultative
se pot emite numai la iniţiativa controlorului delegat, sau la cererea ministrului finanţelor publice
sau a ordonatorului de credite;
b) analiza îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru includerea în programul de investiţii,
anexă la proiectul de buget, a obiectivelor de investiţii noi şi în continuare, precum şi a
actualizării valorii acestora în funcţie de evoluţia indicilor de preţuri;
c) supravegherea execuţiei bugetare asupra operaţiunilor privind deschiderile de credite,
repartizări şi retrageri de credite, virări de credite între subdiviziunile clasificaţiei buge-tare şi
între programe, modificarea repartizării pe trimestre a creditelor bugetare;
d) supravegherea organizării, ţinerii, actualizării şi raportării evidenţei angajamentelor;
monitorizarea şi îndruma-rea metodologică a controlului financiar preventiv intern prin procedura
vizei, prin avizul consultativ în caz de refuz de viză în cadrul controlului preventiv intern, prin
propuneri de perfecţionare a organizării controlului preventiv intern şi prin aplicarea standardelor
din domeniu;
e) exercitarea controlului financiar preventiv, din punct de vedere al legalităţii, regularităţii
şi, după caz, al încadrării în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angaja-ment, pentru
operaţiuni care angajează patrimonial entitatea publică, dacă prin aceasta se afectează un volum
important din fondurile publice şi există riscuri asociate semnificative în efectuarea lor.
Acest tip de control se exercită numai asupra operaţiu-nilor care se cuprind în limitele
fixate prin ordinul de numire a controlorului delegat. De asemenea controlul preventiv delegat se
exercită numai după ce operaţiunile au fost supuse contro-lului preventiv intern , dar operaţiunile
refuzate la viza de control preventiv intern nu mai sunt supuse controlului preventiv delegat.
Dacă în urma verificării se constată că operaţiunile supuse controlului preventiv delegat
nu întrunesc elementele de legalitate, regularitate şi încadrare, după caz, în destinaţia şi limitele
creditelor bugetare şi/sau de angajament, controlorul delegat va comunica în scris ordonatorului
de credite motivele pentru care operaţiunea nu poate fi efectuată, consemnând acest fapt şi în
Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv. Ordonatorul de
credite, în măsura în care crede că operaţiunea poate fi efectuată, în scris, va prezenta motivele de
legalitate şi de regularitate.
În cazul când ordonatorul de credite nu mai solicită acordarea vizei, operaţiunea se
consideră retrasă de la viză. Dacă controlorul delegat consideră imposibilă acordarea vizei,
procedează la refuzul de viză. În situaţii complexe, contro-lorul delegat poate solicita
controlorului financiar şef, constituirea unei comisii pentru elaborarea unei opinii neutre.
68
Controlorii delegaţi întocmesc rapoarte lunare pe care le transmit controlorului financiar
şef.
* Controlul financiar concomitent.

Controlul financiar concomitent, denumit şi simultan sau operativ ori curent, se exercită
în timpul desfăşurării proceselor economice şi financiare, în acelaşi timp sau paralel cu efectuarea
actelor şi operaţiunilor pe care le presupun aceste activităţi, în scopul de a se putea interveni
pentru corectarea sau eliminarea deficienţelor ori a ilegalităţilor.
Controlul concomitent se exercită inopinat, cel puţin o dată pe lună, prin verificări
faptice, pe bază de documente, de regulă prin sondaj.
Persoanele îndreptăţite a efectua acest control sunt membrii consiliului de administraţie,
cenzorii, inspectorii sau alte persoane având atribuţii similare.
* Controlul financiar posterior.

Controlul financiar ulterior se exercită asupra actelor şi operaţiunilor economico-
financiare, după ce acestea au fost executate. Este controlul cel mai eficient, întrucât el se
realizează temeinic, cu amănunţime, fără a fi stânjenite activităţile curente ale unităţilor
controlate, asupra actelor şi operaţiunilor deja încheiate. Controlul posterior are şi un aspect sau
rol preventiv, întrucât el permite tragerea unor concluzii care pot fi utile pentru activităţile
viitoare.
4. Auditul public intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate într-o entitate
publică sau asupra entităţilor subordonate ierarhic şi presupune ca funcţionarii angrenaţi în
această activitate să nu fie implicaţi în elaborarea procedurilor de control intern şi în desfăşurarea
activităţilor supuse auditului public intern.
Auditul public intern este o activitate funcţional independentă şi obiectivă, care dă
asigurări şi consiliere conducerii unei entităţi publice pentru buna administrare a veniturilor şi
cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile acesteia; ajută entitatea publică să îşi îndeplinească
obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evoluează şi îmbogăţeşte eficienţa şi
eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de
administrare.
Obiectivele auditului public intern sunt – conform actului normativ care reglementează
această materie – asigura-rea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească siste-mele şi
activităţile entităţii publice şi totodată sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o
abordare sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi se îmbună-tăţeşte eficacitatea
sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor administrării.
În ceea ce priveşte sfera auditului public intern, această formă de control cuprinde:
- activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfă-şurate de entitatea publică din
momentul constituirii angaja-mentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali,
inclusiv a fondurilor provenite din asistenţă externă;
- constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea titlurilor de creanţă,
precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;
- administrarea patrimoniului public, precum şi vânza-rea, gajarea, concesionarea sau
închirierea de bunuri din domeniul privat/public al statului ori al unităţilor adminis-trativ-
teritoriale;
69
- sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemele
informatice aferente.
Auditul public intern poate îmbrăca trei forme, si anume auditul de sistem, auditul
performanţei si auditul de regularitate.
a). Auditul de sistem reprezintă o evaluare în profunzime a sistemelor de conducere şi
control intern, urmărind eficienţa şi eficacitatea acestora, iar pentru înlăturarea deficienţelor se
formulează recomandări.
b). Auditul performanţei examinează dacă criteriile stabilite pentru implementarea
obiectivelor şi sarcinilor entită-ţii publice sunt corecte pentru evaluarea rezultatelor şi apreciază
dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele.
c). Auditul de regularitate presupune o examinare a acţiunilor asupra efectelor financiare pe
seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului
principiilor, regulilor procedurale şi metodolo-gice care le sunt aplicabile (se efectuează de regulă
la institu-ţiile publice mici şi se efectuează de către compartimentele de audit public intern ale
Ministerului Finanţelor Publice.
Auditul public intern este organizat – potrivit legii – în organisme de evaluare şi stabilire
a strategiei, cu un rol consultativ, Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI) şi Unitatea
Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) precum şi organisme
responsabile cu desfăşurarea activităţilor de audit – Compartimentul de audit public organizat la
nivelul fiecărei entităţi publice.
Atribuţiile compartimentului de audit public intern sunt următoarele:
a) angajamentele bugetare şi legale din care derivă direct sau indirect obligaţii de plată,
inclusiv din fondurile comunitare;
b) plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;
c) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului
ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
d) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor
e) constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de
creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;
f) alocarea creditelor bugetare;
g) sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia;
h) sistemul de luare a deciziilor;
i) sistemele de conducere şi control, precum şi riscurile asociate unor astfel de sisteme;
j) sistemele informatice.
Auditorii interni sunt funcţionari publici selecţionaţi, cu drepturi, obligaţii şi

incompatibilităţi ce rezultă din Statutul funcţionarilor publici. Numirea sau revocarea acestora se
face de către conducătorul entităţii publice, cu avizul conducăto-rului compartimentului de audit
public intern. Pentru acţiunile desfăşurate cu bună credinţă, ei nu pot fi sancţionaţi sau trecuţi în
altă funcţie. Auditorii interni trebuie să respecte prevederile Codului privind conduita etică a
auditorului intern.
5. Organele de control financiar

* Controlul exercitat de Ministerul Finanţelor Publice
70
Ministerului Finanţelor Publice îi revine – potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele
publice – un rol principal în domeniul finanţelor publice, emiţând în acest sens şi normele
metodologice în domeniul controlului financiar.
Legea finanţelor publice reglementează, de principiu, controlul financiar preventiv
(propriu şi delegat) şi auditul intern ce se exercită asupra operaţiunilor care privesc fondu-rile
publice şi patrimoniul public. De altfel, Ministerului Finanţelor Publice îi revine rolul de a aplica
strategia şi programul de guvernare în domeniul finanţelor publice.
Având rolul de manager financiar al economiei, Ministerul Finanţelor Publice este
îndrituit a exercita şi controlul financiar pe întreaga economie, având la dispoziţie în acest scop
un aparat specializat.
Controlul financiar al statului se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice prin
Unitatea centrală de armo-nizare a sistemelor de management finaciar şi control, Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Inspecţie Financiar-Fiscală – Direcţia de
control financiar, Autoritatea Naţională a Vămilor şi prin Garda Financiară.
Unitatea centrală de armonizare a sistemelor de management financiar şi control se
organizează şi funcţio-nează la nivel de direcţie generală, cuprinzând Corpul contro-lorilor
delegaţi, aşa cum a fost reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 privind controlul
intern şi controlul financiar preventiv.
Direcţia Generală de Inspecţie Financiar-Fiscală, din cadrul Agenţiei Naţionale de

Administrare Fiscală cuprinde în structura ei Direcţia de control financiar, iar prin Direcţia de
audit public intern, exercită controlul fiscal pe întreg teritoriul naţional, privind respectarea
legislaţiei în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi al celorlalte venituri bugetare
pentru a căror administrare este competentă potrivit legii, exercită controlul operativ inopinat în
legătură cu aplicarea şi respectarea legislaţiei fiscale, exercită controlul financiar preventiv
propriu în scopul constituirii şi utilizării legale şi eficiente a fondurilor publice, exercită funcţia
de audit public intern.
Autoritatea Naţională a Vămilor se constituie ca organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, cu personalitate juridică, care funcţionează în subordinea Minsiterului Finanţelor
Publice – Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Unul dintre vicepreşedinţii Agenţiei, cu
rang de subsecretar de stat, va conduce şi Autoritatea Naţională a Vămilor. Autoritatea Naţională
a Vămilor s-a creat prin reorganizarea Direcţiei Generale a Vămilor, exerci-tând controlul de
specialitate, urmărirea şi supravegherea, pe întreg teritoriul ţării, a respectării legislaţiei vamale
prin direcţiile regionale vamale şi birourile vamale.
* Curtea de Conturi
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern
prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit
internaţionale general acceptate.
Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu
dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în Legea nr. 94/1992 (republicată în aprilie 2009) privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, şi reprezintă România în calitatea sa de instituţie
supremă de audit în organizaţiile internaţionale ale acestor instituţii. Curtea de Conturi decide în
mod autonom asupra programului său de activitate.
71
Controalele Curţii de Conturi se iniţiază din oficiu şi nu pot fi oprite decât de Parlament şi
numai în cazul depăşirii competenţelor stabilite prin lege.
Hotărârile Camerei Deputaţilor sau ale Senatului, prin care se cere Curţii de Conturi
efectuarea unor controale, în limitele competenţelor sale, sunt obligatorii, însă nici o altă
autoritate publică nu o mai poate obliga la efectuarea unor acţiuni. La cererea Camerei Deputaţilor
sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi
raportează cele constatate.
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale
bugetului general consolidat din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregu-lile constatate.
Ori de câte ori consideră necesar, Curtea de Conturi înaintează Parlamentului şi, prin
camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti, consiliilor locale, judeţene şi al
municipiului Bucureşti, rapoarte în domeniile în care este competentă. Raportul anual al Curţii de
Conturi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
Sediul Curţii de Conturi este în Bucureşti, iar în unităţile administrativ teritoriale, la nivel
de judeţe, atribuţiile sunt exercitate de către Camerele de Conturi judeţene. Plenul Curţii de
Conturi se compune din 18 membri, numiţi, de Parlament, care sunt consilieri de conturi.
Conducerea Curţii de Conturi se exercită de plenul Curţii de Conturi. Conducerea executivă a
Curţii de Conturi se exercită de către preşedinte, ajutat de doi vicepreşedinţi, care sunt consilieri
de conturi.
Curţii de Conturi se cuprind departamente, camerele de conturi judeţene şi a municipiului
Bucureşti şi un secretariat general.
Departamentele sunt conduse de câte un consilier de conturi, care îndeplineşte şi funcţia de şef
de departament, numit de plenul Curţii. În cadrul departamentelor pot fi organizate direcţii, servicii,
birouri şi compartimente de specialitate.
Camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt conduse de către un director şi
un director adjunct. În structura camerelor de conturi judeţene pot funcţiona servicii şi birouri.
În vederea îndeplinirii unor obligaţii în domeniul auditului extern, ce revin României în

calitate de stat membru al Uniunii Europene, este organizată şi funcţionează Autoritatea de Audit
pentru fondurile nerambursabile de preaderare acordate României de Uniunea Europeană prin
programele PHARE, ISPA şi SAPARD, pentru fondurile structurale şi de coeziune, pentru Fondul
European de Garantare în Agricultură, pentru Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală, pentru Fondul European pentru Pescuit, precum şi pentru fondurile ce vor fi acordate în
perioada postaderare, care are atribuţii şi proceduri de lucru proprii.
Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere operaţional faţă de
Curtea de Conturi şi faţă de celelalte autorităţi responsabile cu gestionarea şi implemen-tarea
fondurilor comunitare nerambursabile, cu sediul în municipiul Bucureşti. În teritoriu, Autoritatea
de Audit are structuri regionale organizate în judeţele în care îşi desfăşoară activitatea agenţii,
autorităţi de management şi/sau organis-mele intermediare care gestionează fondurile comunitare.
Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare

şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând
Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi
administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economi-cităţii,
eficienţei şi eficacităţii.
Curtea de Conturi poate exercita auditul performanţei asupra gestiunii bugetului general
consolidat, precum şi a oricăror fonduri publice.
Activitatea de audit extern exercitată de Curtea de Conturi se desfăşoară cu respectarea
normelor proprii, adoptate pe baza standardelor de audit internaţionale general acceptate. Prin
72
constatările şi recomandările sale, auditul performanţei urmăreşte diminuarea costurilor, sporirea
eficienţei utilizării resurselor şi îndeplinirea obiectivelor propuse.
În cadrul competenţelor sale, Curtea de Conturi îşi desfăşoară atribuţiile specifice asupra
următoarelor domenii:
a) formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi
ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste
bugete;
b) constituirea şi utilizarea celorlalte fonduri publice componente ale bugetului general
consolidat;
c) formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite
interne şi externe;
d) utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor forme
de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
e) constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţile administrative
autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de organis-mele autonome
de asigurări sociale ale statului;
f) situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi
societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din
proprietatea publică;
g) constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului,
îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă;
h) alte domenii în care, prin lege, s-a stabilit competenţa Curţii.
Curtea de Conturi îşi desfăşoară activităţile specifice asupra următoarelor categorii de

entităţi publice:
a) statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, cu
serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome;
b) Banca Naţională a României;
c) regiile autonome;
d) societăţile comerciale la care statul, unităţile adminis-trativ-teritoriale, instituţiile publice
sau regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul
social;
e) organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri, valori
sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condiţiile în care prin lege sau prin statutele lor se
prevede acest lucru.
Controlul execuţiei bugetelor Camerei Deputaţilor, Senatului, Administraţiei

Prezidenţiale, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale, Consiliului
Legislativ şi Avocatului Poporului se exercită exclusiv de Curtea de Conturi.
Curtea de Conturi efectuează auditul financiar asupra următoarelor conturi de execuţie:

a) contul general anual de execuţie a bugetului de stat;
b) contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) conturile anuale de execuţie a fondurilor speciale;
d) conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, ale municipiului Bucureşti, ale judeţelor, ale
sectoarelor munici-piului Bucureşti, ale municipiilor, ale oraşelor şi comunelor;
e) contul anual de execuţie a bugetului trezoreriei statului;
f) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice autonome;
73
g) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de
la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat, de la bugetele locale şi de la bugetele
fondurilor speciale, după caz;
h) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri
proprii;
i) contul general anual al datoriei publice a statului;
j) conturile anuale de execuţie a bugetului fondurilor externe nerambursabile;
k) alte conturi de execuţie a unor bugete prevăzute de lege.
Prin verificarea conturilor, Curtea constată dacă conturile supuse verificării sunt conforme
cu realitatea, dacă inventarierea patrimoniului public a fost făcută la termenele şi în condiţiile
stabilite de lege, dacă veniturile statului, unităţilor administrativ-teritoriale, asigurărilor sociale au
fost legal stabilite şi încasate, la termenele stabilite de lege, dacă cheltu-ielile au fost angajate,
ordonanţate, plătite şi înregistrate conform reglementărilor legale şi în concordanţă cu prevederile
legii bugetare.
De asemenea, Curtea de Conturi analizează şi legalitatea concesionării sau închirierii de
bunuri proprietate publică, calitatea gestiunii financiare, utilizarea fondurilor provenite din asistenţa
financiară acordată României de Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţionale.
Atunci când, în urma controlului, se constată fapte cauzatoare de prejudicii se încheie un
proces-verbal de constatare, care se trimite procurorului financiar, în măsură să se pronunţe dacă
sesizează instanţa de contencios administrativ, organele de urmărire penală sau clasează actul.
74
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, monografii, cursuri
Alexandru Armenic, DREPT FINANCIAR, Ediţia a-II-a, Edit. „Asem” ,

Chişinău, 2008
Emil Bălan, ADMINISTRAREA FINANŢELOR PUBLICE LOCALE, Edit.
“Lumina Lex”, Bucureşti, 1999
Gheorghe Bistriceanu şi alţii, FINANŢELE R. S. R., Edit. “Didactică şi
Pedagogică”, Bucureşti, 1981
Gheorghe Boboş, TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. “Argonaut”, Cluj-
Napoca, 2001
Ioan Bostan, CONTROLUL FINANCIAR, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Mircea Boulescu, CURTEA DE CONTURI – TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE,
Edit. „Expert-Consult”, Bucureşti, 1993
Michel Bouvier, Marie Ch. Esclassan, Jean Pierre Lassale, FINANCES
PUBLIQUES, Edit. “Librairie Générale de Droit et Jurisprudence”, Paris, 1993
Michel Bouvier, LES FINANCES LOCALES, Edit. „L.G.D.J.”, Paris, 2002
Petre Brezeanu, FINANŢE EUROPENE, Edit. "C. H. Beck" Bucureşti, 2007
Gabriela Chivu, ORGANIZAŢII INTERSTATALE CONTEMPORANE, Edit.
“Argonaut”, Cluj-Napoca, 2002
Ioan Condor, Radu Stancu, DREPT FINANCIAR, Edit. „Fundaţia România de
mâine”, Bucureşti, 2002
Henry-Michel Crucis, FINANCES PUBLIQUES, Edit. "Montchrestien", Paris,
2003
Stéphanie Damarey, FINANCES PUBLIQUES, Edit. "Gualino", Paris, 2006
Etienne Douat, FINANCES PUBLIQUES (Finances communautaires, nationales,
sociales et locales), Edit. „Preses Universitaires de France” – PUF, Paris, 1999
Tudor Drăganu, DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE, Edit.
“Lumina Lex”, Bucureşti, 1997
Elena Drăgoescu, FINANŢE. FINANŢE PUBLICE, Edit. “Dimitrie Cantemir”,
Târgu-Mureş, 2000
Adam Drăgoi, Ioan Lazăr, DREPT FINANCIAR, Edit. “Risoprint”, Cluj-Napoca,
2009
Dan Drosu-Şaguna, DREPT FINANCIAR ŞI DREPT FISCAL, Edit. “Deşteaptă-te
Române S. R. L. ”, Bucureşti, 1992
Dan Drosu Şaguna, Mihaela Eugenia Tutungiu, EVAZIUNEA FISCALĂ, Edit.
„Oscar Print”, Bucureşti, 1995
Dan Drosu-Şaguna, DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL, Edit. “Oscar Print”,
Bucureşti, 1997
75
Dan Drosu Şaguna, TRATAT DE DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL, Edit. „All

Beck”, Bucureşti, 2001
Dan Drosu-Şaguna, Dan Şova, DREPT FINANCIAR PUBLIC, Edit. "C. H.
Beck" Bucureşti, 2005
Maurice Duverger, FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Presses Universitaires de
France”, Paris, 1978
Simona Gaftoniuc, FINANŢE INTERNATIONALE, Edit. "Economica",
Bucureşti, 2003
Ioan Gliga, DREPT FINANCIAR, Edit. “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti,
1970
Ioan Gliga, Gheorghe Gilescu, Paul Olcescu, DREPT FINANCIAR, Edit.
“Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1981
Ioan Gliga, Dreptul FINANŢELOR PUBLICE, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1992
Ioan Gliga, DREPT FINANCIAR PUBLIC, Edit. “All”, Bucureşti, 1994
Ioan Gliga, DREPT FINANCIAR, Edit „Humanitas”, Bucureşti, 1998
Nicolae Hoanţă, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE, Edit. “Polirom”, Iaşi,
2000
Ilie Iovănaş, DREPT ADMINISTRATIV, Edit. “Servo-Sat”, Arad, 1997
Elijah M. James, L’ECONOMIE GLOBALE, Edit. “Beauchemin”, Laval-
Québec, 1996
Gaston Jèze, Cours de science des finances et de legislation financière francaise,
Paris, 1921
Gaston Jèze, COURS DE FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Marcel Giard”, Paris,
1929
Pièrre Lalumière, LES FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Librairie Armand
Colin”, Paris, 1970
Dan Tudor Lazăr, Adrian Mihai Inceu, FINANŢE ŞI BUGETE PUBLICE, Edit.
„Accent”, Cluj-Napoca, 2003
Mircea Ştefan Minea, REGIMUL JURIDIC AL FINANŢELOR PUBLICE ÎN
ROMÂNIA, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1998
Mircea Ştefan Minea, ELEMENTE DE DREPT FINANCIAR
INTERNATIONAL, Edit. "Accent", Cluj-Napoca, 2001
Mircea Ştefan Minea, Eugen Iordăchescu, Anca Mihaela Georoceanu,
DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE, Edit. „Accent”, Cluj-Napoca, 2002
Mircea Ştefan Minea, Lucian Teodor Chiriac, Cosmin Flavius Costaş,
DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE, Edit. „Accent”, Cluj-Napoca, 2005
Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, DREPTUL FINANŢELOR
PUBLICE, vol. I - Drept financiar, Edit. "Sfera Juridică", Cluj-Napoca, 2006
Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, DREPTUL FINANŢELOR
PUBLICE, vol. I - Drept financiar, Edit Wolters Kluwer, 2008
Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, FUNDAMENTELE DREPTULUI, TEORIA
GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. “All Beck”, Bucureşti, 2000
Raymond Muzellec, FINANCES PUBLIQUES, 8-e édition, Edit. “Sirey - Dalloz”,
Paris, 1993
Raymond Muzellec, FINANCES LOCALES, ediţia a IV-a, Edit. „Dalloz”, Paris,
2002
76
Raymond Muzellec, FINANCES PUBLIQUES, 14-e édition, Edit. “Sirey -

Dalloz”, Paris, 2006
Norel Neagu, FRAUDAREA BUGETULUI COMUNITAR, Edit. Wolters
Kluwer, 2008
Marţian I. Niciu, DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC, Edit. “Servosat”, Arad,
1997
Paul C. Olcescu, Toader Toma, TRATAT DE DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL,
Edit. „Cantes”, Iaşi, 2000
Nicolae Păun, ISTORIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE, Edit. Fundaţiei pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999
Rodica Narcisa Petrescu, DREPT ADMINISTRATIV, Edit. “Hamangiu”,
Bucureşti, 2009
Constantin D. Popa, Adrian Fanu-Moca, DREPT FINANCIAR, Edit. “Lumina
Lex”, Bucureşti, 2003
Eugen Popa, AUTONOMIA LOCALĂ ÎN ROMÂNIA, Ed. ”All Beck”,
Bucureşti, 1999
Luc Saïdj, FINANCES PUBLIQUES, 2-e édition, Edit. “Dalloz”, Paris, 1997
Constantin Topciu şi alţii, BUGET ŞI EVIDENŢĂ BUGETARĂ, Edit. “Didactică
şi Pedagogică”, Bucureşti, 1981
Louis Trotabas, FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Dalloz”, Paris, 1964
Louis Trotabas, Jean M. Cotteret, DROIT FISCAL, Edit. “Dalloz”, Paris, 1977
Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Theodor Stolojan,
Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moşteanu, FINANŢE PUBLICE, Edit.
„Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1992
Iulian Văcărel, RELAŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE, Edit. “Academiei
Române”, Bucureşti, 1995
Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache,
Maria Bodnar, Tatiana Moşteanu, Florin Georgescu, FINANŢE PUBLICE, ediţia a
IV-a, Edit. „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 2003
Liviu-Petru Zăpârţan, CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ, Editura Imprimeriei de
Vest, Oradea, 2000
Dicţionarul Explicativ Al Limbii Romane, editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998
II. Studii, articole, note, comunicări ştiinţifice
Alexandru Boroi, Ion Rusu, „Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale”, în Dreptul nr. 2/2006
Radu Bufan, „Aplicarea legii fiscale în timp”, în RDC nr. 10/2003
Nicolae Cochinescu, „Natura juridică a Curţii de Conturi a României”, în Dreptul
nr. 6/1995
Nicoleta Diaconu, „Caracterizarea fondurilor structurale ale Uniunii Europene”,
în Revista de Drept Comercial nr.3/2007
Simona Fiţ, “Contribuţiile sociale, între scăderea fiscalităţii şi creşterea
birocraţiei”, în revista Curierul fiscal nr. 1/2006
77
C. N. Florescu, “Unele consideraţii privind structura, mecanismul de funcţionare

şi particularităţile juridice ale FMI, instituţie specializată a ONU”, în Revista de Drept
Comercial nr. 6/1994
Nicolae Grigorie-Lăcriţa, „Sinteza obligaţiilor bugetare salariale, datorate de
angajat şi angajator, în anul 2008”, în Curierul fiscal nr. 1/2008
Ion Jinga, Un buget pentru Europa de mâine, în RRDC, nr. 4/2005
Doralina Lazăr, „Impactul aderării în domeniul asigurărilor sociale”, în Curierul
fiscal nr. 1/2007
Mircea Ştefan Minea, „Noul regim juridic al finanţelor publice locale în
România”, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr.6/2006
Mircea Ştefan Minea, Impactul noii reglementari a ajutorului de stat asupra
prevederilor Codului fiscal, în Volumul de Studii (Buletin Ştiinţific nr.16) cuprinzând
lucrările Conferinţei internaţionale “Integrarea Europeană – o provocare pentru cercetarea
ştiinţifică”, organizată de Universitatea “Mihail Kogălniceanu” din Iaşi, în data de 26 mai
2007
Mircea ştefan Minea, „Noul regim al fatoriei publice în Romania” în volumul
„Administraţia publică şi buna guvernare”editat de Institutul de ştiinţe administrative
din Republica Moldova, Chişinău, 2008.
Vasile Pătulea, “Formele răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară”, în

revista Dreptul nr. 3, 1999
Vasile Pătulea,”Piaţa financiară internaţională”, în revista Dreptul nr. 9/1997
Corneliu-Liviu Popescu, “Inexistenţa obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări
sociale de sănătate pentru veniturile din drepturi de autor, în lumina Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
asigurări sociale de sănătate”, în Dreptul nr. 2/2003
Corneliu-Liviu Popescu, „Neconstituţionalitatea existenţei bugetelor locale şi a
impozitelor şi taxelor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti”, în RRDA nr.
3/2004
Corneliu-Liviu Popescu, “Plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate la
veniturile din drepturi de proprietate intelectuală”, în Curierul judiciar nr. 1/2006
Corneliu-Liviu Popescu, „Contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate în
cazul avocaţilor”, în Curierul judiciar nr. 2/2006
Horaţiu Sasu, „Necorelări legislative în reglementarea contribuţiilor sociale”, în
Curierul fiscal nr. 3/2007
Cosmin Şerbănescu, „Pilonii de pensii, între rentabilitate şi risc”, în Curierul
fiscal nr. 9/2007
Cosmin Şerbănescu, „Pilonul I – între dezinformare şi ineficienţă”, în
Curierul fiscal nr. 10/2007
Victoria Şeulean, Liliana Donath, „Dezvoltarea planurilor de pensii private,
alternativă viabilă la pensiile din sistemul public (I)”, în Curierul fiscal nr. 7/2006
Dan Şova, “Garanţiile de stat pentru împrumuturile interne”, în Revista Română de
Drept al Afacerilor nr. 1/2004
III. Legislaţie
78
Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, publicată în M.Of. nr. 597 din 13 august
2002
Legea 273/2003 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18
iulie 2006
Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
publicată în M.Of. nr. 140 din 1 aprilie 2000
Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării
forţei de muncă, publicată în M.Of. nr. 103 din 6 februarie 2002
Legea 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
publicată în M.Of. nr. 454 din 27 iunie 2002
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în M.Of. nr. 372/28
aprilie 2006
O.U.G. 158/2005 privind concediile si indemnizatiile de asigurari sociale de
sanatate, publicată în M.Of. nr. 1.074 din 29 noiembrie 2005
O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică, publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie
2007
O.G. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată în
M.Of. nr. 799/12.11.2003
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată
în M.Of. nr. 282 din 28 aprilie 2009
Legea 672/2002 privind auditul public intern, publicată în M.Of. nr. 953 din 24
decembrie 2002
79

PARTEA I DR FINACIAR Draft Studenti 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA I DR FINACIAR Draft Studenti 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANCA MIHAELA GEOROCEANU

Regimul juridic al Finanţelor Publice în

2. Finanţe publice şi finanţe private

3. Evoluţia finanţelor publice

Finanţele publice clasice. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,

Schimbarea de concepţie a determinat reconsiderarea finanţelor publice dintr-un mijloc

4. Structura finanţelor publice

5. Trăsăturile caracteristice ale finanţelor publice

6. Ştiinţa finanţelor publice

7. Izvoarele dreptului finanţelor publice

a. izvoare generale sau comune, reprezentate de actele normative al căror obiect de

8. Obiectul dreptului financiar

9. Definiţia dreptului finanţelor publice

10. Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice

A. Relativ la subiectele participante se impun următoa-rele sublinieri: raporturile juridice din

B. Relativ la conţinutul raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice trebuie

11. Activitatea financiară a statului

Activitatea financiară este reprezentată de acţiunile organelor de stat şi a altor persoane

Activitatea financiară a statului se desfăşoară - în princi-pal - prin intermediul organismelor

Ministerul Finanţelor Publice este organul de speciali-tate al administraţiei publice

În subordinea Ministerului Finanţelor Publice se află Agenţia Naţională de Administrare

Pentru asigurarea disciplinei bugetare, instituţiile publice au obligaţia să deruleze toate

1. Bugetul – concept şi evoluţie

Bugetul – analizat ca element distinct şi deosebit de important în structura finanţelor publice

Indiferent de formulările terminologice pe care le cuprindeau, în evoluţia lor aceste

3. Cuprinsul sistemului bugetar român

În sistemul bugetar (Bugetul public naţional) al României se cuprind:

4. Dreptul bugetar şi principiile aplicării lui

Unitatea bugetului este principiul în temeiul căruia se impune elaborarea în fiecare an a

Principiul universalităţii bugetului este acela care impune ca în buget să se cuprindă – in

Principiul realităţii bugetare impune a fi avute în vedere – cu ocazia întocmirii proiectului

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu în bugetul de stat grupându-se pe diviziuini şi

Este de remarcat, în prezent, înscrierea expresă – între principiile dreptului bugetar – şi a

CONŢINUTUL ŞI CUPRINSUL BUGETULUI

Cheltuielile publice bugetare reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a fondurilor

În conformitate cu clasificarea funcţională, cheltuielile publice bugetare sunt grupate după

Potrivit clasificaţiei economice, cheltuielile publice sunt împărţite pe următoarele categorii:

1. Conceptul de proces bugetar (procedură bugetară)

Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi a

Aprobarea bugetului presupune dezbaterea proiectului în Parlament şi votarea legii

Executarea bugetului (sau execuţia bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele

Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea – pe baza datelor furnizate de

Controlul execuţiei bugetare constă în verificarea modului în care au fost aduse la

A. Ordonatorii de credite sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune – în

Ordonatorii principali de credite ai bugetului statului sunt conducătorii ministerelor şi

Ordonatorii secundari de credite se găsesc în acele ramuri administrative în care există

Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducă-torii instituţiilor publice cu

B. Ministerul Finanţelor Publice are – în acest domeniu – o serie de atribuţii precum:

C. Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, luând în considerare perspectivele

2. Procedura elaborării proiectului de buget

* Elaborarea indicatorilor macroeconomici

* Scrisoarea-cadru şi îndrumările metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice

* Formularea propunerilor bugetare de către ordonatorii principali de credite

* Întocmirea proiectului de buget în sistem piramidal. Proiectele ministerelor şi

* Rolul Ministerului Finanţelor Publice în elaborarea proiectului bugetului de stat

3. Însuşirea proiectului de buget de către Guvern

4. Trimiterea la Parlament, de către Guvern, a proiectului bugetului de stat spre

5. Examinarea bugetului de către Parlament

6. Dezbaterea şi aprobarea – de către Parlament – a bugetului statului

* Soluţiile aplicabile în cazul când bugetul nu poate fi adoptat în termenul legal

Procedura execuţiei bugetare comportă următoarele faze:

Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj

8. Efectuarea cheltuielilor bugetare (Creditele sau alocaţiile bugetare)