Când hranim, cu ce, cum?

cultivarea-tomatelor-10Am mai spus-o şi nu voi conteni să repet: ca să faci un lucru cu noimă, trebuie să
pricepi de ce se procedează într-un fel şi nu altminteri. În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general,
plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor – potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt,
fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu, fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o
dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de a ne înfrupta din roadele lor. Lipsa sau excesul
unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge nedorit asupra recoltei ulterioare. O să
vi se pară, iniţial, complicat, ştiu, iari pe buze vă va sta întrebarea: la ce-mi trebuie mie să ştiu chimie d-
asta?

Aşa am gândit şi eu prima dată. Apoi, am realizat că este , totuşi, important să ştiu, ca să pot ieşi din
diferite situaţii total neplăcute şi, astfel, totul a devenit foarte simplu de înţeles. Să vă explic, într-un
mod mai puţin stiinţific, ce este cu aceste elemente:

Azotul – este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte.

Cand este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o nuanţă
violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe ori –
avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust. Dacă este în exces, planta se „îngraşa”,
devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic şi anemic sau deloc. Devin sensibile la infecţii.
De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compot” de bălegar, mai bine o facem
mai târziu, eu aş spune – deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm niscaiva purin
(macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile.

Fosforul – Elementul rodului şi energiei.

Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă şi
imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu toate ca roşia foloseşte puţin
fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se
coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de
temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă o
culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceu-purpurii în
partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost, coacerea
este mult întârziată, de multe ori nemaiapucând să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va scoate buna
vecinică – doamna urzică, în cămările căreia se gaseşte acest „aliment”. Pentru că una dintre cauzele
deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc absorbtia acestui
element de către plantă, vom folosi ca remediu ridicarea temperaturii solului prin udarea cu apă caldă.

În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare.

cultivarea-tomatelor-14Potasiul – Elementul sănătăţii. Şi el se ocupă de imunitatea plantei. Este

preferatul tomatelor. Un fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice
situaţie. Ajută planta să fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu
în ultimul rând, îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de
fotosinteză, ceea ce duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele
bătrâne devin „arse” pe margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele se coc
neuniform, n-au gust şi aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică
radial.

Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le marunţim şi le punem în
lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă planta matură, săpând
în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai „aliment” plin
de sănătate pentru roşia noastră!

Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să facă
provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică
frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se
poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot cenuşa
şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură.

Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin
dezvoltarea armonioasă a rădacinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la scăderea recoltei, la
îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (galbejite), cele
batrâne devin de un verde închis, nefiresc.

Un rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei il joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în
dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de creştere
se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează). Fructele încep să
se păteze (începe deteriorarea ţesutului).

Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la
farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe circhinaşi
şi pe frunze, soluţie 1% de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de apă. Nu exagerăm cu borul, pentru că,
în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rau va face.

Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau
excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente. Dar,
dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile.

În partea „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante.

Când hrănim

cultivarea-tomatelor-15În primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că
niciodată nu hrănim plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De
ce? Deoarece când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă,
mai ales fosforul, atat de trebuincios.

Dacă este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!),
riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la căldură mare este una toxică.
Bun. Ne-am facut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de hrănire,
foarte util, cel puţin pentru mine.

Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se administrează 1
litru de soluţie hrănitoare/plantă.

A doua hrănire – la 8 -10 zile de la prima, sau după ce s-a format cel de-al doilea ciorchinaş floral. 1
litru de soluţie hrănitoare / plantă.
A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă dată
5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si:

A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2.

Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul
planta.

După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o
idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare:

Cu ce hrănim

cultivarea-tomatelor-4Fiecare dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera

potrivită şi mai simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l
folosim – sau, în cel mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „new generation” – bio
sub formă de granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri, recurgem la, aşa numita,
organică, preferata mea, şi anume: găinţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă, capre,
oi, iepuri, „compoturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-condimentare, drojdie
de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea experienţă, dar bazată (şi
verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă din zona imediată, adică, ce-
mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele vecinilor amabili şi darnici:
buruieni, plante condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug nelipsita cenuşă. Mai folosesc:
drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert vegetalele, cartofii în coajă, apa în
care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa (nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu
este aşa că sunt suficiente?

Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex ingrăşământ organic. Singurul element
important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase. Este
preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi
dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în
combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ, deoarece
se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de
azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de
nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu certitudine.

Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns!

Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla.

Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are
rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane,
bine marunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi un pospai, adică doar o lingură, de ace
de conifere. Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre
reţetele culinare pentru gradinareală!

Cenuşă folosesc şi în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii,
pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor .

„Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva
bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele noastre,
şi nu numai.

Reţeta 1

Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărimcu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se
limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie,
sau nu, stată în soare pănă se încălzeşte.

II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin.
Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă pănă la 10 l şi
folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul
acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă
Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în
lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, maceratul, adică, de urzici. Umplu
pe jumătate o găleată de 10 l cu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă calduţă, acopăr şi
las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel
miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug
şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un săcotei,
suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în
recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în săcotei urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este
teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului sacoteiului, toată masa va
rămane închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai
este nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup
urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor
şi nu numai.

Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe flori,
începând cu faza de îmbobocire. Se întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor,
căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de bor
pentru plantă.

Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar
de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la „dospit” 1
săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de
„bragă” la 10 l de apă „stată”.

„Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi
cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze

Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de
ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a racit – strecurăm. Turnăm în
recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca şi în
alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun.
Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele batut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrăşământ şi de
remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm
câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se
stropeste planta în intregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile

Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul de apă calduţă (cam 10 grame). Plantele
se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă.

Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încoporează la

rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire

Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”.

Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adaugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit;
strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 l apă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi,
luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l de papa-bun pentru fiecare
plantă.

Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul
înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta fitoftoră.

Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare, alegem cele
mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din
anul viitor.

Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă în faţa bolilor este şi aceast amestec de ierburi.
Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada
calului (pentru siliciu) + verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ ,
adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam
1:5 şi folosim 1 litru/ plantă.
Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul
negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2

Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienile, plantele (fie ele
medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate,
pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă.

În mare, cam acestea ar fi „reţetele culinare” propuse, multe dintre ele deja folosite cu succes de mine.

episodul urmator vom vorbi despre ingrijirea si formarea plantelor.