Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda (comentariu literar, rezumat literar)

Literatură
Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, este un roman alcătuit din trei volume a cărui
primă ediţie a fost publicată în 1980 la Bucureşti. Titlu cu proiecţie metatextuală, implicând şi
comentariul minim propus; retorica silepsei, observă Monica Spiridon: cazul vizează
generalitatea, iar „emfaza” afirmării superlative trădează fără echivoc tocmai germenii negaţiei
ironice, elocvente în context. Elaborarea celor trei volume (peste 1.200 de pagini) înglobează
aproape 3 ani (1977-1979) de muncă febrilă („cred că este cel mai mare efort creator pe care l-
am depus până în prezent”), rezultatul definindu-se totodată, în opinia autorului, drept „rodul
maturităţii” sale, deopotrivă biologice şi artistice (interviul din „Vatra”). Primele mostre oferite
publicului corespund viitoarelor capitole III-V din volumul întâi şi apar în „Almanahul literar”
pe 1978, sub titlul Mama (fragmente dintr-un nou roman).
Scrisul cunoaşte un ritm susţinut pe întreg parcursul anului 1978, pentru ca prin aprilie 1979,
când dactilograma atinge cota o mie de file, un straniu presentiment thanatic („din vechi motive
ţărăneşti”, îşi justifică Preda demersul, într-o scrisoare-document în-mânată lui Cezar Ivănescu)
să-l îndemne pe romancier a-şi plasa „la loc sigur” cele trei copii ale manuscrisului, spre a le feri
de ingerinţele interesate ale unei eventuale postumităţi timpurii. Motivul negativ
invocat: Jurnalul lui Liviu Rebreanu. Eugen Simion îşi aminteşte de altfel că în tot acest răstimp
prozatorul trăia vizibil povara acelei „stări de urgenţă” de care va pomeni ulterior într-un
interviu: „faţa lui era suptă, trupul se împuţinase”; întreaga-i fiinţă vădea „o mare nelinişte”,
exacerbată la un moment dat de frica teribilă că ar putea fi chiar deposedat, prin efracţie (locuia
în acea perioadă la Mogoşoaia), de preţiosul manuscris, purtat, în consecinţă, mereu cu sine, într-
o mică valiză-diplomat. În august 1979 prima versiune integrală a romanului intră în circuitul
editorial, obţinând, în 29 ianuarie următor, şi „bunul de tipar”.
O intervenţie de substanţă asupra textului mai are cu toate acestea loc chiar cu puţin înaintea
apariţiei, când - stimulat, se pare, şi de unele sugestii amicale din partea lui Ovid S.
Crohmălniceanu - autorul se decide să amendeze „amorul suav”, de atmosferă medelenistă
(criticul şarja, spre a convinge), din ultimul volum, punându-l de acord cu logica interioară a
personajului din prim-plan şi cu însăşi ideea centrală a operei. Modificările operate ar fi angajat
astfel ultimele „cam o sută de pagini” (Laurenţiu Fulga, Timpul...), inclusiv mult comentatele
pasaje finale, prin care concluziile dezolante desprinse din barbaria concretului îşi află o anume
contrapondere în accentul pus pe „disponibilitatea la tandreţe a umanităţii” şi pe „virtuţile
salvatoare” ale mitului fericirii prin iubire (Ovid S. Crohmălniceanu, în „Flacăra”). Noua
formulă de încheiere („... dacă dragoste nu e, nimic nu e!...”) trimite pe cititorul avizat la textul
unei cunoscute epistole a Sf. Apostol Pavel (I, Cor., 13, 1-2), amintite în treacăt şi anterior.
Lansat în librării pe la începutul lui martie, romanul cunoaşte un puţin obişnuit succes de public,
bucurându-se şi de aprecierea majorităţii criticilor, tentaţi poate să-i supraliciteze chiar, uneori,
meritele şi din raţiuni extraliterare (repunerea însăşi în discuţie a „obsedantului deceniu”
însemna, în epocă, şi o luare de atitudine faţă de noile tendinţe de radicalizare a dirijismului în
cultură). N-au lipsit însă, mai ales după dispariţia prematură a prozatorului şi editorului Preda (16
mai 1980), nici ecourile mai apăsat negative (Marian Popa, Ion Pecie etc.), care culminează cu
contestările, câteodată violente, venite din partea unor reprezentanţi ai exilului (Ion Negoiţescu
etc.). Ecranizare controversată (regia Şerban Marinescu), în 1993.

Trama şi semnificaţiile generale ale romanului, în ciuda vastităţii construcţiei de ansamblu, pot fi
sintetizate cu destulă uşurinţă datorită îndeosebi prezenţei copleşitoare a personajului său central,
Victor Petrini, figură emblematică de alter ego din familia unor Ştefan Gheorghidiu ori Ioanide -
„dar cu tentantă trimitere, cum s-a putut observa în critică (Ovid S. Crolimălniceanu, Valeriu
Cristea, Monica Spiridon etc.) şi la eroii unui Feodor Dostoievski (cu care se şi polemizează,
într-un chip extrem de „moromeţian” însă) ori la heteronimii unui Soren Kierkegaard, în frunte
chiar cu Victor (simplă coincidenţă?) Eremita.
Investit de autor (detaliu întâmpinat cu discutabile rezerve, la apariţie) cu statutul de tânăr
asistent la catedra de filosofia culturii a unei universităţi ardelene (sugestia unei localizări
clujene, cu „marea biserică din piaţă” şi cu „statuia ecvestră a regelui maghiar”, nu are însă
relevanţă, în afara posibilităţii de a repune, epic, în discuţie „cazul Blaga”), eroul este de fapt
purtătorul unui mesaj de conştiinţă - şi, deopotrivă, de orgoliu - al „povestitorului” însuşi, decis
să-şi schimbe cu o anume ostentaţie auctorială, poate, identitatea exclusiv „ţărănească” şi îngust
„moromeţiană”, ce continua a-i fi atribuită şi după Imposibila întoarcere (1971), spre a-şi proba
definitiv disponibilitatea unei angajări pe măsură şi în investigarea mediului citadin ori a vieţii
intelectuale. Risipitorii (1962), Intrusul (1968) ori Marele singuratic (1972) constituiseră primele
tatonări, în acest sens, unele ambiţioase (dovadă, cele patru versiuni, îndelung migălite,
ale Risipitorilor); Convorbirile cu Florin Mugur (1973) ori Viaţa ca o pradă (1977) însemnaseră
alţi paşi în aceeaşi direcţie, vădit stânjeniţi încă fie de fireştile inhibiţii şi discontinuităţi ale
confesiunii provocate, fie de însăşi grila memorialisticii.
„Tema povestitorului”, invocată obsesiv decenii în şir de Preda, a trebuit astfel să-şi tot amâne
concretizarea epică până la aflarea acelei modalităţi unificatoare de expresie, care să
confereficţiunii pondere şi tensiune autobiografică, iar discursului filosofic, indiferent de cotaţia
intrinsecă a ideilor vehiculate, valoarea acelor scânteietoare dezbateri pe viu din poiana lui Iocan,
a căror savoare fusese transferată, după Moromeţii, îndeosebi practicii jurnalistice a prozatorului,
în această perspectivă, ca şi, indirect, din punctul de vedere al mult discutatei „aspiraţii a lui
Preda” (Mihai Ungheanu), performanţa ultimului său roman rezidă deci tocmai în această
inspirată conciliere - fie şi cu unele fisuri şi disonanţe, încă - a mai multor tipuri de structuri
narative, sub semnul coagulant al confesiunii în spirit, mijlocite de acel memorabil alter ego
povestitor, cu deplină libertate de mişcare, în planul invenţiei epice, care este Victor Petrini.
Biografia inventată a acestuia este reductibilă, în esenţă, la câteva momente capitale, în care
destinul său reflectă, de fapt, spasmele unei Istorii iraţionale, supuse manipulării ori pur şi simplu
arbitrariului. Condamnat, în baza unei acuzaţii ridicole (o formulare ambiguă, deci fără valoare
probatorie, dintr-o scrisoare primită din străinătate), la 3 ani de închisoare, pentru presupuse
relaţii cu forţele ostile regimului comunist postbelic, Petrini nu-şi poate reprima sila şi revolta
faţă de noua Justiţie” a intimidării şi a abuzurilor, lichidând, atunci când i se iveşte prilejul, pe
unul dintre torţionari. Din lipsa oricăror probe, crima rămâne totuşi a fi sancţionată doar de
conştiinţa făptuitorului. Eliberat deci, după ispăşirea pedepsei, fostul universitar nu-şi mai poate
însă relua activitatea, fiind silit să-şi câştige existenţa „reeducându-se”, mai întâi, prin munca
degradantă într-o echipă de deratizare, după care devine strungar la o uzină de tractoare şi în cele
din urmă contabil la ORACA.
Ţara parcurge între timp perioada de coşmar a „obsedantului deceniu”, cu şirul ei de epurări,
delaţiuni, demascări, anchete, mizerie materială şi morală etc., atenuate doar de efectul
tranchilizant al „hazului de necaz” naţional. Eşecurile întâmpinate de personaj în eforturile sale
sisifice de a se realiza îl determină mereu să-şi caute compensaţii în vata intimă. Ratările nu
contenesc a-l urmări însă şi în acest plan. Nineta Romulus, „Căprioara”, Matilda nu-i pot
satisface decât parţial şi trecător setea camilpetresciană de absolut (motivaţiile diferă, evident, de
la un caz la celălalt).

O dobândeşte, din căsătoria cu final furtunos cu Matilda, pe micuţa Silvia, care-i prilejuieşte
momente de sublim abandon, dar nu i se poate substitui şi perechii visate. Iar când pare, în
sfârşit, să-şi apropie idealul, acceptând încrezător simbolica floare a lui Suzy şi, o dată cu
aceasta, calificativul (înşelător!) de „cel mai iubit dintre pământeni”, fatalitatea îşi spune din nou
cu-vântul: femeia îi ascunde statutul de doamnă, atrăgându-l într-o aventură care se încheie cu...
o nouă crimă, căci Petrini nu se poate împăca nici de data aceasta cu condiţia de victimă şi îşi
suprimă cu cel dintâi prilej (asimilabil, din păcate, cu un tipic deus ex machina!) rivalul.
Ameninţat acum de o posibilă condamnare pe viaţă, sub acuzaţia de omucidere, este sfătuit de
avocatul prieten, Ciceo (implicat şi ca narator, în capitolele XIII-XVIII), să-şi scrie in
extenso„mărturisirea”, spre a-i servi la ultima înfăţişare judiciară, când ar putea obţine astfel
măcar o diminuare a pedepsei. Ideea nu-l lasă indiferent, mai ales la gândul că, scriind şi
evocându-şi astfel întreaga existenţă, s-ar simţi în primul rând eliberat de sine, iar în al doilea, ar
putea spera ca, tipărit cândva, eventual împreună cu eseul său despre Era ticăloşilor şi cu notele
despre noua Gnoză, la care medita, textul confesiunii sale in articulo mortis nu numai că i-ar
perpetua memoria, dar şi-ar proba şi virtuţile oraculare, avertizând că, într-
adevăr, dacă (nici) dragoste nu e, nimic nu el.
Acesta este aşadar actul de naştere al romanului şi, deopotrivă, epilogul său, între cele două
extremităţi situându-se întreaga „istorie” care s-a constituit ca „mărturisire” şi care devine astfel
un veritabil plan de convergenţă al scrierii/trăirii operei. Ca personaj narator, Petrini nu-şi
dezminte calitatea de erou exemplar, chiar dacă nu realizează îndeobşte şi partea personală de
vină, în încercările sale de a particulariza „mitul fericirii prin iubire” (Valeriu Cristea consideră
că, în realitate, condiţia tragică, voită de autor, este subminată de „capacităţile exagerat fauneşti”
ale personajului, sortit astfel a zăbovi mereu „la porţile marii iubiri”).
Mărturie a unui spirit tensionat, concomitent, de semnificaţia gravă a momentului, ca „şi de aceea
a actului catharctic căruia i se abandonează, confesiunea sa dobândeşte cu pregnanţă
dimensiunea umană a unui „vast roman al vieţii”, apreciabil şi ca „sinteză a tuturor temelor din
literatura lui Marin Preda” (Florin Manolescu); ceea ce încă în opinia criticii „de întâmpinare” a
însemnat totodată şi „romanul total” (Eugen Simion), respectiv „un roman complet: social,
politic, sentimental, ideologic, psihologic, eseistic, senzaţional şi poliţist, frescă a unei lumi şi
 analiză a unui eşec în dragoste, cronică de familie şi spovedanie a unui învins” (Nicolae
Manolescu).
O perspectivă caleidoscopică, evident, asupra vieţii dintr-o perioadă relativ determinată, totuşi, în
care toate aceste segmente tematice şi de strategie narativă fuzionează, de fapt, în ceea ce s-a
numit (Laurenţiu Ulici) şi romanul cuplului, proiectat pe fundalul altora, cel puţin încă două:
alvieţii intelectuale (sau al Jocului ielelor”), cu adaosul de personaje şi întâmplări ce-i aparţin cu
precădere şi al celei socio-politice (respectiv, al „contractului social”), cu elemente de grotesc şi
proză de atmosferă într-adevăr remarcabile.
Mefient faţă de „romanul scriiturii” (Eugen Simion), Preda suplineşte cerinţa de noutate formală
în sine prin personalizarea relaţiei livreşti, dar mai ales poate prin curajul de a-şi fi consecvent şi
chiar de a polemiza, de pe poziţii proprii, până şi cu afinii, apărându-şi mereu (în romanul de faţă
de exemplu aşa-numitul său antidostoievskianism) acel raţionalism robust, care l-a individualizat
în proza românească încă din perioada Moromeţilor. Scriitorul ştie să întreţină şi în acest
fel tensiunea lecturii (Florin Manolescu), pusă adesea, tendenţios, doar în seama concesiilor pe
care le face pe alocuri gustului necultivat, foiletonisticii şi senzaţionalului sau pasajelor cu cheie,
carenţe reale, dar neglijabile totuşi, în raport cu întregul. Oricum, Cel mai iubit dintre
pamânteni pare să rămână iubit şi de adevăraţii „degustători” de literatură autentică.
Share
