Sunteți pe pagina 1din 19

Cuprins:

Introducere..................................................................................................................................2

Capitolul I. Noțiuni introductive privind migrația internațională...............................................3

1.1 Fenomenul migrației – delimitări conceptuale.....................................................................3

1.2 Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat..............................................................6

1.3 Regimul juridic al străinilor..................................................................................................7

1.3.1 Noţiunea de străin..............................................................................................................7

1.3.2 Forme de tratament pentru străini......................................................................................7

1.3.3 Modalitaţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui stat................................9

1.3.4 Dreptul de azil..................................................................................................................13

1.4 Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante...................................................17

Capitolul II. Impactul migrației asupra contextului internațional actual..................................20

2.1 Migrația și politicile de securitate.......................................................................................20

2.2 Exodul personalului calificat sau ″migrarea creierelor″ - factor de risc pentru statele de
origine.......................................................................................................................................20

2.3 Agenda europeană privind migrația....................................................................................20

Capitolul III. Migrația în contextul noilor orientări ale administrației Trump.........................20

Concluzii...................................................................................................................................20

Bibliografie...............................................................................................................................20
Introducere

Migraţia constituie ”un fenomen internaţional, recentele estimări privnd populaţia de


imigranţi ce trăieşte în spaţiul economic european, de exemplu, arătând mai mult de 20
milioane străini, excluzându-i pe cei deja naturalizaţi ori pe cei ilegali, adică 5,3% din
populaţie”1. În aceste condiţii, migraţia trebuie percepută ca parte a realităţii economico –
sociale europene, fenomen ce necesită dezvoltarea de politici care urmăresc integrarea şi
coeziunea socială, astfel cum vom observa pe parcursul primului capitol al prezentei lucrări.
În capitolul al doilea al lucrării vom prezenta impactul migrației asupra noului context
politic și economic internațional.
Migrarea a fost dintotdeauna o importantă trăsătură a schimbărilor sociale, economice
şi culturale, iar ţările europene joacă de mult timp un important rol în mişcările de migraţie
atât ca ţări producătoare, cât şi ca ţări de destinaţie.
Din considerentele expuse anterior, Tratatul de la Lisabona, în art. 79 din Capitolul II,
Titlul V, prevede că UE dezvoltă o politică comună de imigrare al cărei obiectiv este de a
asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al
resortisanţilor statelor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală în statele membre, precum şi
prevenirea imigrării ilegale şi a traficului de persoane şi combaterea susţinută a acestora2.
În ultima parte a lucrării, vom realiza o scurtă cercetare cu privire la dinamica
migrației în contextul noii administrații prezidențiale a Statelor Unite ale Americii. În cadrul
acestui capitol vom analiza decretul anti-migrație semnat de Donald Trump la începutul
anului 2017, prin care interzicea cetățenilor din șase state, majoritatea musulmane, să
călătorească în Statele Unite ale Americii, timp de 90 de zile. Astfel cum vom observa pe
parcursul capitolului trei al prezentei lucrări, statele afectate de decretul antiimigrație al
președintelui Trump, împreună cu Organizația Națiunilor Unite, au atacat decizia acestuia.

1
Sussmuth Rita, Weidenfeld Werner, Challenge integration: Living together in a Europe of diverity,
2004,disponibil la https://ec.europa.eu/migrant-integration/index.cfm?; accesat la 12 aprilie 2017
2
Gabriel Pereş, Politici şi strategii în domeniul Schengen, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 60

2
Capitolul I. Noțiuni introductive privind migrația internațională

1.1 Fenomenul migrației – delimitări conceptuale

Mișcarea totală a unei populații este compusă din mișcarea naturală și mișcarea
migratorie. Populația unei țări sau a unei unități administrativ – teritoriale își modifică
numărul nu doar ca urmare a ieșirilor și intrărilor determinate de decese și nașteri, ci și în
urma emigrărilor și imigrărilor. Pentru că fluxurile migratorii pot afecta grupe particulare de
persoane sub raportul trăsăturilor de sex și vârstă, migrația schimbă nu doar numărul
populației, ci și structura acesteia după vârstă și sex, și eventual, după alte trăsături3.
Migrația internațională reprezintă unul din cele mai vechi fenomene sociale. Literatura
de specialitate, arată că, înainte de toate, migrația reprezintă ”o problemă de Securitate”4.
În Antichitate, Roma și Grecia au luat naștere, și mai ales au dispărut ca state datorită
fenomenului migrației, abia în timpurile mai recente migrația începând să fie studiată din
punct de vedere al securității statelor,Uniunea Europeană, printre alte organizații
internaționale, adoptând o serie de măsuri de limitare a efectelor negative ale migrației. Din
perspectivă teoretică, conceptul de securitate societală include fenomenul migrației – ca și
element esențial.
Migrația afectează profund dreptul de a decide cine poate să pătrundă pe teritoriul unui
stat ori a unui grup de state, pentru a căpăta rezidență și pentru a lucra. Pe termen mediu și
lung, migrația afectează dreptul de a decide compoziția rasială și etnică a unei populației,
cultura publică, securitatea socială, locurile de muncă precum și ordinea publică a populației5.
Dacă ne referim la frontiere, migrația afectează capacitatea țărilor de a își controla
propriile frontiere, confirmându-se și prin aceasta că migrația, în general migrația în masă, a
devenit un fenomen de securitate.
Migrația reprezintă expresia unor relații sociale dezechilibrate între zonele mai puțin
dezvoltate și zonele dezvoltate ale globului.

3
Dan Roșca, Introducere în sociologia populaţiei şi demografie, ediţia a IV-a, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007, p. 96
4
Ionel Nicu Sava, Teoria şi practica securităţii, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi
Asistenţă Socială, Bucureşti, 2007, p. 53, ediţia online:
http://www.romaniaeuropa.com/cartionline/carti_psihologie/teoria_si_practica_securitatii_ionel_nicu_sava.php,
accesat la 12 aprilie 2017
5
Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 55

3
După anul 1945, stabilirea de comunități semnificative din statele „lumii a III-a” în
statele industrial avansate a condus la crearea unor „bridgeheads” (capete de pod), ce sunt
permanent alimentate de valuri noi de imigranți. Procesul de stabilire a unei comunități de
imigranți într-un stat și transformarea acesteia în recipient pentru noi imigranți a fost denumit
„chain migration” (lanțul de imigrare) 6. Migrația în lanț semnifică reîntregirea famililor,
căsătorii mixte, invitarea rudelor, a apropiaților, etc.; este situația de pildă, a comunității turce
din Germania, stabilită în anii ′50 - ′60 în Republica Federală Germania, dar care a fost
încontinuu alimentată cu noi imigranți, astfel că la nivelul anilor 2000 comunitatea înregistra
peste 2 milioane de etnici turci stabiliți legal în Germania.
Dacă imigranții sunt legal stabiliți în statele – gazdă, de ce comunitățile de imigranți,
migrația în lanţ și fenomenele asociate se consideră o posibilă amenințare la adresa securități?
În viziunea școlii europene de securitate, există două dimensiuni ce impun această
abordare. Prima face referire la procesul de redefinire socială specifică statelor din Europa de
Vest la finele celui De-al Doilea Război Mondial. În condițiile diminuării funcților externe ale
statului, societățile occidentale au realizat un echilibru social nou sub forma statului bunăstării
– un stat universal, ce se bazează pe includerea tuturor cetățenilor. Procesul de creare a
statului bunăstării a determinat o formă a cetățeniei extinse, profunde. extinderea drepturilor
politice și economice sub forma organizării sindicale și corporatiste, negocierea colectivă,
sufragiul universal, etc.7. Cea de-a doua face referire, la faptul că o bună parte a persoanelor
imigrante, îndeosebi cei care prin culoarea pielii și alte trăsături etnice și rasiale se deosebesc
de populația majoritară, se consideră ei însuși imigranți8.
Migrația poate să genereze riscuri la adresa securității în statele receptoare, în statele
de tranzit și în statele furnizoare de imigranți.
În statele de origine, cel mai adesea emigrează cetățenii apți de muncă. În emigrația de
masă, forța de muncă este diminuată cu până la 30% în țara de origine. Apar fenomene sociale
care afectează grav echilibrul economic – social: familii dezintegrate, minori nesupravegheați,
un sistem de pensii fără resurse; un astfel de exemplu îl reprezintă în prezent Republica
Moldova.

6
Jef Huysmans, The politics of insecurity: fear, migration and asylum in the EU, Editura Routledge, Londra,
2006, p. 43
7
Peter Stalker, Workers without frontiers: the impact of globalization on international migration, Editura Lynne
Rienner Publishers, Londra, 2000, p. 84
8
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană: politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006, pp.
431-433

4
În statele de tranzit, fenomenul migrației încurajează „industriile traficului de
persoane”9: procurarea documentelor de transport, alegerea destinației finale, identificarea
locului de muncă viitor.
În statele receptoare, dificultatea principală rezidă în integrarea socială a persoanelor
nou-venite. Apar astfel tabere de refugiați, o birocrație locală pentu a procesa datele personale
ale imigranților, delicvență,etc. Capacitatea instituțiilor socio – economice, politico –
administrative de a integra un mare număr de imigranți, rezistența unor comunități de
imigranți la asimilare, afectează stabilitatea țărilor și, acest mod, afectează și capacitatea
guvernelor de a guverna.
Alături de riscurile societale la adresa securității, în statele de destinație, apar și
următoarele riscuri de natură militară:
a. Activitățile iredentiste, derulate de persoanele imigrante care încearcă să afecteze
procesul politic în statele de origine. De exemplu, acesta este cazul minorităților
albaneze din statele Europei Occidentale, ce s-au implicat în conflictele din Macedonia
și Kosovo.
b. Conflictele importate de grupurile imigrante, ce conduc la violență în statul – gazdă;
acesta este cazul, de exemplu, al grupurilor de palestinieni, ce au provocat actele de
violență împotriva evreilor.
c. Activitățile teroriste, în acest caz, discutăm despre grupările tip Al Quaeda, active în
aproape toate statele occidentale.
d. Inițiativele politice ale statului – gazdă de a stopa, prin intervenția militară, fluxul de
imigranți în statele furnizoare. Acesta este cazul, de exemplu, al intervenției militare
italiene în Albania din anul 1997.

1.2 Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat

Străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicției acestuia. În același
timp el menține însă legăturile sale cu statul a cărui cetățenie o are.
În virtutea legăturii de cetățenie, în situația în care un cetățean suferă un prejudiciu în
timp ce se află pe teritoriul unui alt stat, acesta este îndreptățit la protecție diplomatică din

9
Anghel Stoica, Migrația ilegală. La confluența cu traficul de persoane, Editura Pro Universitaria, București,
2014, p. 37 - 39

5
partea statului de cetățenie, situația aceasta fiind asemănătoare și în cazul persoanelor juridice
de naționalitatea acelui stat10.
Dreptul de protecție diplomatică reprezintă „unul din drepturile suverane ale statului,
ce se poate exercita dacă sunt întrunite următoarele condiții cumulative”11:
 existența legăturii de cetățenie;
 epuizarea căilor interne pentru soluționarea cauzei pentru care se solicită protecție;
 persoana lezată să nu fi săvârșit fapte cu caracter infracțional împotriva statului
reclamat ori fapte de încălcare a dreptului internațional.
Există și situații în care un stat poate prelua protecția cetățenilor altui stat, de
exemplu în caz de război sau de rupere a relațiilor diplomatice.
Protecția este în sarcina misiunilor diplomatice și oficiilor consulare.

1.3 Regimul juridic al străinilor

1.3.1 Noţiunea de străin

Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condițiilor ședere, intrare și ieșire a


reprezentat o constantă preocupare a tuturor statelor, încă de la apariția primelor tratate
internaționale.
Potrivit Dicționarului politic,"străinul este privit în sensul larg al termenului (cel de
persoană fizică), el fiind definit ca: orice individ ce nu posedă naționalitatea statului în care se
găsește. Această definiție condiționează caracterul de extraneitate al persoanei în funcție de
teritoriul pe care se află, precum și de criteriul cetățeniei pe care o deține respectiva
persoană".
Examinând legislațiile interne ale diferitelor țări, se ajunge la concluzia că nu a fost
dată o definiție general acceptată noțiunii de străin. Astfel că,”străinul ce se se găsește la un
moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de apatrid, refugiat sau persoană
străină”12. Însă, conceptul de străin se poate pune în evidență raportându-se la conceptul de
cetățean, aceasta fiind persoana ce beneficiază de cetățenie. Faptul că o persoană nu are
cetățenia unui stat se consideră ca probă a situației sale de străin. Spre deosebire de străin ca
10
Mona M. Pivniceru, Drept internațional public., Vol I., Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp.
126 - 129
11
George Plastara, Drept internațional public, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pp. 145 - 167
12
Magdalena L. Trocan, Drept internațional public., Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pp. 149 - 162

6
persoană fizică, legislațiile statelor cunosc ca subiect de drept și străinul ca persoană juridică,
elementul de extraneitate este conferit în această situație de existența sediului în alt stat,
precum și de altă naționalitate13.

1.3.2 Forme de tratament pentru străini

În teoria și practica internațională întâlnim patru forme principale ale condiției juridice
a străinului, astfel:
a. Regimul național
Conform acestui principiu,”străinii în condiții legale dispun de drepturile fundamentale
și civile, și extrem de rar de drepturi politice. “Regimul național se stabilește prin legea
fundamentală a fiecărui stat”14. În practică, sunt rare situațiile când străinilor li se acordă
totalitatea drepturilor fundamentale, inclusiv a celor politice, cum este de pildă dreptul de a fi
ales și de a alege. De exemplu,în Columbia, cetățenii spanioli au dreptul de a se prezenta la
urne, dar nu au dreptul de a candida la alegeri. Mai mult, programul de Guvernare al
Guvernului spaniol, propunându-și să faciliteze integrarea persoanelor imigrante în societatea
spaniolă, a prevăzut acordarea străinilor ce locuiesc pe teritoriul Spaniei a dreptului de vot la
alegerile comunale și chiar au dreptul de a candida la postul de consilier local ori primar,
întrucât, conform principiului reciprocității, spaniolii ar trebui să beneficieze de aceste
drepturi în țara de origine, ar putea să existe un pericol de discriminare a străinilor în funcție
de țara de origine. Este evident, că fiind un domeniu ce ține de competența statului, cu unele
state se va ajunge mai repede la un acord, cu altele mai lent, iar cu unele deloc. Astfel,
consecința ar fi în asemenea cazuri că străinii vor fi discriminați în funcție de țara de origine,
unii vor avea chiar dreptul de a candida, în timp ce alții nici măcar dreptul de a vota.
b. Regimul special este cel prin care „străinilor li se acordă numai acele drepturi
prevăzute în mod expres în legi interne ori tratate internaționale” 15. De exemplu,
dreptul de a intra liber într-o țară fără vize și fără pașaport; drepturile și privilegiile
diplomaților străini, ale funcționarilor internaționali.

13
George Plastara, op.cit., pp. 145 - 167
14
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public., Editura C.H.Beck, Bucureşti, pp. 150 - 166
15
Bianca Selejan Gutan, Laura M. Crăciunean, Drept internațional public., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008,
pp. 77 - 89

7
c. Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate”se consacră de obicei în tratatele
bilaterale; în cadrul acestui tip de regim, statul acordă străinilor aflați pe teritoriu
drepturi conferite cetățenilor unui stat terț, considerat favorizat”16.
Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt: tarife vamale, tranzit, importuri și exporturi,
regimul persoanelor fizice și juridice, drepturi de autor, regimul misiunilor diplomatice și
consulare, etc. Potrivit altei definiții, „principiul clauzei națiunii celei mai favorizate prevede
că orice facilitate acordată de un stat membru al Organizației Mondiale a Comerțului, în
favoarea altui stat membru, se extinde obligatoriu tuturor statelor membre - acesta fiind
principiul nediscriminării în comerțul internațional”17.
d. Regimul reciprocității
Reciprocitatea implică situații când străinii dispun de anumite drepturi sub cerința ca
aceste drepturi să se acorde și cetățenilor proprii în statele cărora aparțin străinii în cauză.
e. Regimul diplomatic și consular
Reprezintă un regim special, prin intermediul căruia ”intrarea, șederea și ieșirea
străinului, membru al personalului diplomatic și consular, a personalului tehnico-administrativ
și membrii lor de familie cunosc un regim special, la fel ca și în cazul reprezentanților sau
funcționarilor unor organizații internaționale”18.
Principalele norme aplicabile sunt conținute în Convenția de la Viena din 18 aprilie
1961 cu privire la relațiile diplomatice, Convenția de la Viena din 24 aprilie 1963 cu privire la
relațiile consulare și Convenția asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile
internaționale cu caracter de universalitate din 14 martie 1975.

1.3.3 Modalitaţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui stat

Expulzarea este „o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul
sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp. În
general, nu se expulzează decât străinii. Un străin nu se poate întoarce în ţara din care a fost

16
George Plastara, op.cit., pp. 145 - 167
17
Stelian Scăunaş, Drept internațional public., Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pp. 189 - 211
18
Magdalena L. Trocan, op.cit., pp. 149 - 162

8
expulzat decât prin anularea ordinului de expulzare sau prin dobândirea cetăţeniei statului
expulzat”19.
Instituţia expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat. Expulzarea nu
este o sancţiune penală, ci o măsură de siguranţă, dispusă printr-un act administrativ
individual, motivat pin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului
economic, securitatea naţională. Datorită acestui character, drepturile patrimoniale ale celui
expulzat rămân sub protecţia dispoziţiilor care reglementează regimul străinilor.
În general, măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indezirabili
pentru un motiv sau altul, ori prin activitatea lor de natură a periclita securitatea statului,
ordinea lui internă.
Dreptul internaţional public reglementează unele aspecte ale expulzării din perspectiva
evitării unor posibile abuzuri din partea statelor şi în spiritul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Măsura expulzării poate fi aplicată şi străinilor care se bucură de
imunitate diplomatică, cu condiţia declarării lor ca persona non grata şi dacă refuză să
părăsească de bună voie teritoriul statului, în termenul stabilit.
În practica internaţională, în temeiul curtoaziei internaţionale, „cu toate că statul care
ia măsura expulzării nu este obligat să justifice această atitudine, s-a instituit obiceiul de a
anunţa organele statului străinului motivele pentru care acesta este obligat să părăsească
ţara”20.
Extrădarea reprezintă „un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al
cărui teritoriu se află refugiat un infractor sau condamnat îl predă la cerere celuilalt stat pentru
a fi judecat sau pus să își execute pedeapsa la care fusese condamnat”21.
Extrădarea constituie „o modalitate de a realiza asistența juridică internațională în
materie penală, un eficient și un important act de întrajutorare și solidaritate a țărilor în lupta
contra fenomenului infracțional cu care se confruntă fiecare dintre acestea. De altfel, este
considerată ca fiind expresia ceea mai importantă a asistenței juridice în materie penală și un
instrument de aplicare a legii penale din fiecare țară, în vederea administrării în condițiile cele
mai bune a proprii justiții” 22.

19
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., pp. 150 - 166
20
L. Coraş, Extrădarea în lumina dispoziţiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, Revista Dreptul 2004, pp. 74-90
21
C.Mitrache, Drept penal român,. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2010,pp. 81-82
22
M. Agheniţei, Extrădare. Competenţă,Revista de Drept Penal, nr. 2/ 2002,pp. 2 și urm

9
Deoarece funcționează direct în interesul statului care o solicită, extrădarea reprezintă
o instituție de drept penal care, indirect, răspunde și la interesele comune ale statelor,
asigurarea ordinii de drept în plan internațional.
Extrădarea „nu poate, bineînțeles, acoperi toate nevoile asistenței juridice
internaționale în lupta contra infracționalității, aceasta însă este metoda de asistență cu
efectele cele mai importante. În cazul comiterii unor infracțiunii pe teritoriul unui stat de către
infractori care au reușit apoi să părăsească acel teritoriu, pentru a se refugia în alte state ori în
situația infracțiunilor săvârșite în străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără
cooperarea interstatală, cooperare care să asigure remiterea infractorilor statului solicitant
pentru a putea fi judecați”23.
„Instituția extrădării de către un stat a persoanelor ce au comis infracțiuni altui stat
străin este cunoscută de o perioadă lungă dreptului internațional” 24. Însă, locul extrădării, ca și
insitituție de drept internațional, este interpretată neunivoc. În unele cazuri, aceasta se
consideră drept instituție secundară care și-a depășit existența.
De asemenea, infracționalitatea se dezvoltă, căpătând un caracter transfrontalier, iar
crima organizată stabilește contacte noi cu formațiunile criminale din alte state. Infractorii ce
au comis fapte incriminate de legea penală condamnabile într-un stat se ascund pe teritoriul
altui stat, își schimbă domiciliul permanent și identitatea, fiind susținuți prin acordarea
asistenței judiciare de către infractorii din acel stat.
Toate acestea determină actualitatea și importanța abordărilor cu privire la dificultățile
caracteristice extrădării.
În același timp, este observată tendința unor state de a nu extrăda cetățenii săi care au
comis infracțiuni în alte state, chiar dacă aceștia nu se bucură de imunitate diplomatică.
Alte state, dimpotrivă, sunt dispuse spre colaborare în acest sens, extrădându-i pe
infractori, și în acest fel facilitând sarcina de re-socializare.
Extrădarea este considerată ”ca expresia cea mai bună a asistenței judiciare în materie
penală„25.
Extrădarea reprezintă „o instituție ce funcționează în mod direct în interesul țării ce o
solicită, în mod indirect însă aceasta servește interesele tuturor țărilor, fiindcă reprimarea și
prevenirea infracțiunilor devin o preocupare de interes colectiv în plan internațional” 26.
De asemenea, extrădarea nu poate acoperi toate nevoile asistenței judiciare
internaționale în lupta contra infracționalității, aceasta însă constituie forma de asistență cu
efectele cele mai importante.
23
Fl. Radu,, Cooperare judiciară internaţională şi europeană în materie penală. Îndrumar pentru practicieni,
Ed.Wolters Kluwer,2009,pp. 45 și urm
24
Al. Boroi, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,Ed. C.H. Beck, 2008,pp. 15 - 88
25
L. Coraş, op.cit., pp. 74-90
26
Al. Boroi, op.cit., pp. 15 - 88

10
Normele ce se referă la aplicarea legii penale în raport de spațiul edict în legile penale
interne ale diferitelor țări nu pot să asigure realizarea fără probleme a activității de a combate
infracționalitatea.
În general, aceste probleme apar în situația infracțiunilor săvârșite în străinătate și în
situația în care cei ce au săvârșit infracțiuni pe teritoriul unei țări s-au refugiat pe teritoriul
statului solicitat. În astfel de cazuri incidența legii penale interne funcționează ineficient ori
limitat. Astfel, rolul principal al extrădării este ca activitatea de reprimare să asigure fiecărui
stat cele mai bune condiții de a realiza justiția.
Această cerință este realizată ori de câte ori infractorul este judecat și pedepsit de
statul a cărui lege a încălcat-o.
Ori, extrădarea dă posibilitatea statelor de a realiza această condiție, formând o
dovadă evidentă de solidaritate internațională, solidaritate concretizată în acceptarea de către
fiecare stat a îndatoririi de a preda infractorii justiției statului a cărui siguranță publică a fost
periclitată.
În acest mod, prevederile legale ce prevăd criteriul nelimitat pentru infracțiunile
comise în afara teritoriului consacră astfel principiul universalității, care subordonează
aplicarea propriilor norme, dând extrădării preferință27.
Doar atunci când extrădarea din diferite motive nu ar funcționa, statul solicitat va face
cu titlu subsidiar aplicarea legislației sale penale.
Termenul ,”extradition,” provine din limba latină, din complementul circumstanțial de
loc „ex” care înseamnă în afară, în exterior, urmat de verbul „traditio” care constituie acțiunea
de a preda, acțiunea de a livra.
Devenind în prezent una dintre cele mai eficiente tipuri de luptă contra criminalității
organizate transfontaliere, extrădarea a apărut din nevoia monarhiilor a își păstra autoritatea,
evoluând odată cu evoluția societății.
Extrădarea a fost tratată de cercetătorii și specialiștii din domeniu în diferite
modalități, „fiind o instituție ce a stat permanent în atenția doctrinei și fiind de acord cu
prevederile legislative prezente” 28.
Din cele expuse, putem concluziona că extrădarea reprezintă actul bilateral de
cooperare judiciară penală și de suveranitate statală, prin care un infractor străin, susceptibil
de răspundere penală pentru comiterea oricărei fapte în condițiile dublei incriminări și
pedepsită ca pregătire, tentativă ori infracțiune consumată, ori cetățena al statului solicitant,
poate fi predat de către statul solicitat, autorităților statului ce urmează să îl judece ori unde își

27
Fl. Radu, op.cit.,pp. 45 și urm
28
L. Coraş, op.cit., pp. 74-90

11
va executa pedeapsa în baza unei cereri de extrădare, coroborată de un acord de asistență
judiciară.
La extrădare participă mereu 2 state:
a. Statul solicitat – pe teritorul căruia se află infractorul ori condamnatul
b. Statul solicitant (care cere) și care poate să fie: statul pe teritoriul căruia s-a comis
fapta incriminată de legea penală, statul contra intereselor căruia a fost comisă
fapta ori statul al cărui cetățean este infractorul.
Natura juridică a extrădării este înțeleasă în mod neuniform. Unii doctrinari consideră că
„extrădarea reprezintă o problemă a dreptului administrativ pentru că, în multe situații,
hotărârea care vizează astfel de cazuri nu o ia instanța de judecată, ci Guvernul ori un alt
organ de stat” 29.
În același timp, extrădarea poate fi considerată și ”ca element al dreptului procesual –
penal, pentru că este vorba de ordinea de transmitere a persoanei ce a comis o infracțiune altui
stat, cu respectarea unor anumite garanții procesuale. Extrădarea poate fi considerată și ca
instituție de drept penal, și anume, instituție a executării pedepselor” 30. De aici, rezultă
trăsături caracteristice instituției extrădării, și anume:
a. Act de suveranitate intervenit în relațiile interstatale;
b. Act jurisdicțional acordat și solicitat exclusiv cu scopul realizării reprimării
infracționalității, persoana ce este extrădată fiind infractor ori condamnat penal;
c. Act de asistență judiciară internațională.
De aici, rezultă că extrădarea prezintă ”o natură juridică mixtă, nefiind doar un act de
asistență judiciară ci și un act de suveranitate și act juridicțional”31.

1.3.4 Dreptul de azil

Prin azil, în dreptul internaţional se înţelege dreptul unui stat suveran de a acorda
intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru
activitatea politică, ştiinţifică, religioasă, etc.
Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declaraţie specială asupra dreptului de azil, în
1967, care precizează şi dezvoltă o serie de aspecte legate de dreptul de azil. Astfel, orice
persoană supusă persecuţiei are dreptul să ceară şi să se bucure de azil în alte ţări, cu excepţia
persoanelor urmărite pentru crime de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi
principiilor ONU.
Declaraţia asupra azilului teritorial adoptată de ONU în 1967, prevede că:
29
M. Agheniţei, op.cit., pp. 2 și urm
30
L. Coraş, op.cit., pp. 74-90
31
Fl. Radu, op.cit., ,pp. 45 și urm

12
 statele sunt obligate să respecte azilul acordat de un stat; dacă un stat nu poate da azil,
alte state trebuie să ia măsuri pentru a uşura greutăţile acelui stat;
 persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat deja pe teritoriul
statului unde caută azil şi nu vor fi trimise în alt stat în care există riscul de a fi
persecutate;
 statele să nu permită persoanelor cărora le-a acordat azil să săvârşească acte contrare
scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
Dreptul la azil, pentru prima dată a fost fixat în Constituția Franței din anul 1793, în
conformitate cu care, țara acordă "azil străinilor izgoniți din patria lor pentru cauza
libertății"32.
Dreptul de azil, de obicei, se fixează în constituția statului respective, de exemplu, în
art. 10 din Constituția Italiei, în preambului Constituției Republicii Franceze.
La nivel universal, dreptul de azil este prevăzut, în primul rând, prin Declarația
Universală a Drepturilor Omului. Potrivit art. 14 din Declarația Universală a Drepturilor
Omului „în cazul persecuției, orice persoană are dreptul să caute azil și să beneficieze de azil
în alte țări. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea
unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor
Unite"33.
De asemenea, dreptul de azil mai este reglementat, la acest nivel și prin Declarația
ONU privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1967
prin Rezoluția nr. 2312(XXII). Această Declarație a avut la bază rezoluțiile nr. 183 (XVII) din
19 decembrie 1962, nr. 2100 (XX) din 20 decembrie 1965 și nr. 2203 (XXI) din 16 decembrie
1966, toate privitoare la dreptul de azil și exigenţa codificării regulilor referitoare la acest
drept.
La nivel regional s-au adoptat o serie de convenții privind dreptul de azil. Astfel,
”Conferința Statelor Americane a adoptat trei convenții în acest sens și anume:
a) Convenția privind azilul, semnată la Havana, la 20 februarie 1928 și intrată în vigoare
pe 21 mai 1929.
b) Convenția asupra azilului politic, semnată Ia Montevideo, la 26 decembrie 1933 și
intrată în vigoare la 28 martie 1935.

32
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., pp. 150 - 166
33
A se vedea art. 14 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

13
c) Convenția privind azilul teritorial, semnată la Caracas, la 28 martie 1954 și intrată în
vigoare pe 29 decembrie 1954.
d) Convenția privind azilul diplomatic, semnată la Caracas, la 28 martie 1954 și intrată în
vigoare pe 29 decembrie 1954”34.
La cel de-al II-lea Congres Sud American de Drept Privat Internațional s-a adoptat
Tratatul privind azilul politic și refugiații, semnat la Montevideo, la data de 4 august 1939 și
care a intrat în vigoare după ratificarea sa.
La nivel european, Consiliul Europei a adoptat, prin intermediul structurilor sale
competente, două documente referitoare la azilul politic. Primul este Raportul Adunării
Parlamentare din 12 septembrie 1991 asupra sosirii solicitanților de azil pe aeroporturile
europene, iar al doilea, Recomandarea Nr.R (94)5 din 4 iunie 1992 a Comitetului de Miniștri,
privind liniile directoare, care să inspire pentru statele membre ale Consiliului Europei
practici referitoare la sosirea solicitanților de azil pe aeroporturi.
Declarația Organizației Națiunilor Unite recomandă „ca statele să își fundamenteze
practicile referitoare la azilul teritorial pe următoarele principii:
a) Dreptul de azil se acordă de un stat în virtutea suveranității sale și trebuie respectat de
celelalte state;
b) Persoanele care pot fi solicitanți de azil sunt cele care luptă împotriva colonialismului
și nu poate fi invocat de cele față de care există motive serioase că au săvârșit crime
contra păcii sau umanității ori crime de război, așa cum aceste fapte grave sunt definite
în instrumentele internaționale;
c) Statele sunt cele care evaluează temeiurile pentru acordarea dreptului de azil, iar
acordarea sa este la latitudinea statului în cauză;
d) Situația solicitanților de azil sau azilanților este în sarcina comunității internaționale
(de aceea există un sistem organizat al Organizației Națiunilor Unite referitor la
azilanți35). Desigur că, acest regim nu poate aduce atingere suveranității statului sau
scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;
e) Când statul de primire întâmpină dificultăți în acordarea sau continuarea acordării
dreptului de azil, celelalte state, în mod individual sau prin intermediul Organizației
Națiunilor Unite, vor stabili, în spiritul solidarității internaționale, măsurile necesare
pentru a facilita îndeplinirea obligației statului de primire.

34
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., pp. 150 - 166
35
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., pp. 150 - 166

14
f) Niciun solicitant de azil nu trebuie să fie supus măsurilor de respingere la frontieră sau,
în cazul în care a intrat deja pe teritoriul statului în care caută azil, acesta nu poate fi
supus expulzării sau întoarcerii silite într-un stat, în care poate suferi persecuții. Pot fi
admise excepții numai pentru motive excepționale de siguranță națională sau pentru
protecția populației, ori în cazul unei masive migrări de persoane;
g) Statele pot acorda dreptul de azil provizoriu, în condițiile prevăzute de Declarație;
h) Statele care acordă dreptul de azil nu vor permite azilanților implicarea în activități
contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;
i) Statele vor implementa practici democratice în acordarea dreptului de azil permanent
sau cel temporar, solicitanților care au sosit direct pe teritoriul lor” 36.
Singura Convenție care privește dreptul de azil, în general, fără să se refere în
concret la cel teritorial sau diplomatic, este Convenția privind azilul, adoptată de Organizația
Statelor Americane, în anul 1928, la Havana. Această convenție interzice, de principiu,
„acordarea dreptului de azil pentru persoanele care au intrat în legații, pe nave de război, în
unități militare sau de aviație sau dacă solicitanții de azil sunt acuzați sau condamnați pentru
crime de drept comun, ori au dezertat din armată sau marină” 37.
Dacă totuși persoana în cauză a pătruns pe teritoriul statului străin, predarea sa
statului de unde provine acesta se va face prin extrădare, pentru că persoană respectivă nu este
nici solicitant de azil și nici azilant.
Dreptul de azil, în condițiile acestei Convenții, se acordă "infractorilor politici", ca un
"drept sau prin tolerarea umanitară, stabilită de uzanțe, convenții sau legile țării care l-a
acordat"38 .
Convenția prevede „o serie de principii, care trebuie respectate în vederea acordării
dreptului de azil, și anume:
 Dreptul de azil se poate acorda în cadrul unor misiuni diplomatice, pe nave de război,
în tabere sau în avioane militare, dar numai infractorilor politici;
 Dreptul de azil se poate acorda doar în cazuri urgente și doar temporar, "pe o perioadă
de timp strict necesară persoanelor care au cerut azil pentru a-și asigura într-un fel
securitatea"39;

36
Magdalena L. Trocan, op.cit., pp. 149 - 162
37
Magdalena L. Trocan, op.cit., pp. 149 - 162
38
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.citpp. 150 - 166
39
Magdalena L. Trocan, op.cit., pp. 149 - 162

15
 Dreptul de azil poate fi acordat de un agent diplomatic, comandant de navă de război,
al unei tabere ori avion militar, dar acesta va raporta Ministerului de Externe al
statului său sau autorității administrației locale, după caz. Din Convenție rezultă că toți
aceștia acționează în numele statului lor;
 Statul care a acordat dreptul de azil, prin intermediul agenților săi diplomatici sau
militari, poate cere ca azilantul să fie trimis în afara teritoriului pe care se găsește acel
agent, în acest caz cerându-se garanțiile necesare pentru "respectarea inviolabilității
persoanei";
 Azilanții nu pot fi lăsați într-o localitate prea aproape de frontieră;
 Pe timpul azilului nu se permite comiterea de acte contrare liniștii publice;
 Suportarea cheltuielilor necesare acordării dreptului de azil sunt, de regulă, în sarcina
statului care 1-a acordat.
Diferența dintre azilul politic teritorial și cel diplomatic se referă, în principal, la
teritoriul de jurisdicție”40.
Astfel, “azilul politic teritorial se acordă persoanelor care au intrat în mod legal, pe
teritoriul statului căruia i se solicită azilul și numai dacă sunt persecutate pentru credința,
opiniile ori pentru afilierea lor politică sau pentru acte care pot fi considerate ca ofense
politice”41.
Într-o asemenea situație, statul solicitat nu are obligația de a preda sau expulza de pe
propriul teritoriu de jurisdicție persoana solicitantă de azil și persecutată politic, iar aceasta
are dreptul de a nu fi extrădată, dacă extrădarea este solicitată pentru ofense politice, ori
pentru cele de drept comun săvârșite în scopuri politice sau dacă extrădarea este solicitată
pentru motive predominant politice.
Azilul diplomatic constă ”în acordarea de refugiu în locul unei misiuni diplomatice
cetăţenilor statului de sediu persecutaţi pentru activităţi politice” 42,spre deosebire de azilul
teritorial, care constituie o afirmare a suveranităţii statului, dar şi ca o încălcare a suveranităţii
statului de reşedinţă de către misiunile diplomatice ori consulare străine, în incinta cărora s-ar
acorda azil, întrucât pe această cale se oferă beneficiarului azilului posibilitatea de a se
sustrage aplicării legilor statului său naţional ori administrării justiţiei în acest stat.

40
Bianca Selejan Gutan, Laura M. Crăciunean, op.cit., pp. 77 - 89
41
Magdalena L. Trocan, op.cit., Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pp. 149 - 162
42
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., pp. 150 - 166
Stelian Scăunaş, op.cit., pp. 189 - 211

16
Azilul diplomatic a fost totuşi practicat, cu caracter excepţional, în temeiul unor
cutume ori al unor înţelegeri bilaterale informale şi pe bază de reciprocitate, sau chiar al unor
convenţii internaţionale între unele state din America Latină, fiind aşadar un drept de refugiu
temporar acordat unor persoane urmărite pentru cauze politice, a căror viaţă este în pericol.

1.4 Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante

Termenul de „refugiat” a apărut în dreptul internațional după Primul Război Mondial


și definea „situația unor persoane care, din cauza evenimentelor de război au fost obligate să-
și părăseascムțara și sムrămânăƒpe teritoriul unui stat străin, dar fără să fi pierdut sau să fi
renunțat la cetăţenia lor” 43.
Refugiații reprezintă „o categorie distinctă de străini existenți, la un moment dat, pe
teritoriul unui stat”44.
În mod obișnuit, țara de origine acordă cetățenilor săi protecție, în raport cu alte state,
în cazurile în care se consideră că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine.
Principala caracteristică a refugiaților constă ”tocmai în faptul că aceștia nu pot să beneficieze
de protecția țării de origine sau nu doresc această protecție”45.
În termeni generali, prin refugiat se înțelege o persoană care caută să se sustragă unor
condiții sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, și să
găsească adăpost și protecție în altă țară. Motivele părăsirii țării de origine pot fi: „opresiune,
persecuție, amenințarea vieții sau libertății, sărăcie chinuitoare, război sau lupte civile,
dezastre naturale (cutremure, inundații, secetă, foamete)” 46.
Sub egida O.N.U. s-a adoptat, în 1951, Convenția referitoare la statutul refugiaților,
intrată în vigoare în 1954. Această convenție a fost completată cu un Protocol adițional, în
octombrie 1967.
Atât Convenția din 1951, în art.1, aliniatul (2), cât și Protocolul din 1967, în art. 1.2,
definesc refugiatul ca fiind orice "persoană care în urma unor temeri justificate de a fi
persecutată, pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau

43
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., pp. 150 - 166
Stelian Scăunaş, op.cit., pp. 189 - 211
44
Bianca Selejan Gutan, Laura M. Crăciunean, op.cit., pp. 77 - 89
45
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., pp. 150 - 166
46
Magdalena L. Trocan, op.cit., pp. 149 - 162

17
opinie politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate sau, din cauza acestor
temeri, nu dorește să revină în această țară"47.
Cu prilejul acestei definiții, poate fi sesizată în cadrul O.N.U. abordarea conceptuală
diferită a categoriei de refugiat, prin raport cu sistemul de protecție al refugiaților, inițiat sub
auspiciile Societății Națiunilor. Prin Convenția din 1951, statutul de refugiat este astfel
acordat pe bază individuală și nu pentru grupuri de persoane în funcție de țările de
proveniență.
Din analiza dispozițiilor Convenției din 1951 cu privire la statutul refugiaților rezultă că
”statele-părți urmează să acorde acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii
parametri:
 Statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde își are domiciliul,
sau dacă nu are domiciliu, legea statului unde își are reședința;
 Egalitate între refugiați și străini, în ceea ce privește dobândirea de bunuri mobile și
imobile;
 Protecția dreptului de autor, a proprietății industriale, a invențiilor, desenelor,
modelelor, mărcilor de fabric, etc., acordată în mod egal, prin raport cu cetățenii
statului de reședință;
 Accesul la instanțele judecătorești pe teritoriul tuturor statelor-părți la Convenție,
beneficiind de același tratament ca orice cetățean, inclusiv asistenţă juridică și scutirea
de cautio judicatum solvi”48.
Cauțiunea judicatum solvi „reprezintă suma de bani pe care străinii, în calitate de
reclamanți într-un proces, erau obligați, în conformitate cu legile unor state, să o depună ca o
garanție pentru cazul în care acțiunea le-ar fi fost respinsă și ei ar fi fost obligați la cheltuieli
de judecată și alte daune”49. Cauțiunea judicatum solvi se întemeia pe ideea că dreptul de a
introduce o acțiune în justiție era garantat numai propriilor cetățeni nu și străinilor. În ultimul
timp, mai ales prin tratatele de asistenţă juridică, statele renunță la această cauțiune, aplicând
străinilor, în ceea ce privește accesul la instanțele judecătorești, un tratament egal cu cel
aplicat propriilor cetățeni.
Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiații, în înțelesul
dat acestei noțiuni de Convenția din 1951, se referă la nereturnarea acestora ("non-
refoulement"). Așa cum este definit în art. 33 al Convenției, principiul nereturnării oprește
47
Daniel Şt. Paraschiv, Ramona G. Paraschiv, G. Paraschiv, op.cit., pp. 60 - 68
48
Stelian Scăunaş, op.cit., pp. 189 - 211
49
Stelian Scăunaş, op.cit., pp. 189 - 211

18
statele să returneze un refugiat "într-o țară în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe
motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinii politice" ori într-
o țară unde refugiatul nu ar fi protejat împotriva unei asemenea returnări. În doctrină 50,
principiul nereturnării este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme
cutumiare, constituind astfel o obligație generală, opozabilă tuturor statelor.
Admiterea refugiaților "pe o bază temporară" înseamnă „acordarea unui statut de
"refugiat temporar" care poate fi apreciat ca o formulă intermediară între celelalte două soluții
extreme: nereturnare și acordarea de azil ori neadmiterea la graniță și repatrierea sau
reașezarea într-o altă țară”51. Conceput astfel, refugiul cu caracter temporar a fost avut în
vedere și de Comitetul Executiv al Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați,
care, în concluziile sale privind protecția internațională a refugiaților din 1977, precizează că
"în cazul afluxului de persoane la scară largă, cele care solicită azil trebuie să primească, în
orice caz, cel puțin refugiul cu caracter temporar"52.
Persoanele migrante pot fi definite ca ”fiind acele persoane care au intenția de a pleca
definitiv din statul de origine pentru a se stabili în alt stat și care părăsesc efectiv teritoriul
statului de origine”53.

50
Dragoş Chilea, op.cit,pp. 99 - 105
51
Daniel Şt. Paraschiv, Ramona G. Paraschiv, G. Paraschiv, op.cit., pp. 60 - 68
52
Magdalena L. Trocan, op.cit., pp. 149 - 162
53
Daniel Şt. Paraschiv, Ramona G. Paraschiv, G. Paraschiv, op.cit., , pp. 149 - 162

19