UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARE

FACULTATEA DE HORTICULTURA

BIOCHIMIE

PIGMENTII VEGETALI.

METABOLISMUL PLANTELOR.

TRANSFORMAREA SUBSTANTELOR IN PLANTE.

STUDENT,

2015

CUPRINS
1
1. INTRODUCERE

2. PIGMENTII VEGETALI

3. METABOLISMUL PLANTELOR

4. TRANSFORMAREA SUBSTANTELOR IN PLANTE

5. BIBLIOGRAFIE

1. INTRODUCERE
2
 Plantele sunt surse consacrate de compuşi farmaceutici, aromatici şi industriali,
civilizaţia fiind indisolubil legată de lumea plantelor, acestea constituind de milenii sursa majoră
de obţinere a unor bio-produse esenţiale pentru supravieţuirea întregului regn animal.
Adevărate uzine biochimice acţionate de energia solară, plantele sintetizează nu numai
compuşii de bază necesari supravieţuirii lor, din categoria hidraţilor de carbon, proteinelor şi
lipidelor, ci şi o gamă largă de substanţe organice ce pot fi extrase în cantităţi suficiente pentru a
prezenta importanţă semnificativă ca materii prime cu variate aplicaţii ştiinţifice, tehnologice şi
comerciale. Şi în prezent zestrea botanică a planetei stochează numeroase resurse încă
insuficient cunoscute, care pot reprezenta alternative rentabile pentru obţinerea unor materii
prime deficitare în diferite domenii economice. Regnul vegetal continuă să reprezinte principalul
furnizor de compuşi fitochimici utilizaţi în diferite ramuri industriale cum sunt cele ale
produselor farmaceutice, alimentare, cosmetice, agrochimice, cu valori comerciale exprimate în
miliarde de dolari. Plantele constituie surse de neînlocuit pentru uleiuri industriale (volatile şi
fixe), arome, parfumuri, răşini, gume hidrocoloidale, saponine şi alţi surfactanţi, coloranţi,
pesticide, cauciuc natural, substanţe medicamentoase şi mulţi alţi compuşi speciali.
Fitochimicalele cele mai cunoscute includ medicamente ca morfina şi codeina (alcaloizi
analgezici derivaţi din latexul de la Papaver somniferum), cocaina (alcaloid anestezic local,
derivat din frunze de coca), chinina (alcaloid antimalaric derivat din scoarţă de Cinchona), curare
şi digitalina; parfumuri şi esenţe ca uleiul de trandafir şi jasminul; materii prime industriale ca
acizi graşi, ulei de pin şi cauciuc natural; pesticide ca piretrinele şi nicotina .
Statisticile recente evidenţiază faptul că peste 1500 de compuşi noi sunt identificaţi
anual în diferite specii de plante şi că aproximativ un sfert dintre medicamentele prescrise
conţin substanţe de origine vegetală. Totodată rapiditatea procesului de extincţie a speciilor şi
de îngustare a bazei genetice a resurselor vegetale în lume a stimulat atât reconsiderarea
importanţei vitale a resurselor genetice cât şi interesul pentru obţinerea metaboliţilor de
interes prin metode neconvenţionale.
Progresele înregistrate în domeniul biologiei moleculare şi al manipulărilor genetice
oferă perspective promiţătoare pentru intensificarea biosintezei unor compuşi secundari,
acţionând la nivelul genelor reglatoare. Prin sporirea numărului de copii ale acestora sau prin
ataşarea genelor respective la un promotor cu capacitate superioară de expresie, se poate
realiza intensificarea activităţii enzimelor implicate în procesul biosintetic. Cu toate că există
adesea diferenţe relevante în ce priveşte sinteza şi acumularea metaboliţilor secundari în
diferite ţesuturi sau în faze diferite ale dezvoltării plantei, genomul fiecărei celule conţine
informaţia necesară pentru a declanşa întregul potenţial al metabolismului secundar
caracteristic speciei.

2. PIGMENTII VEGETALI
Pigmentii vegetali sunt diferiţi după culoarea pe care o dau: clorofila-verde, carotenul-
roşu-oranj, xantofila-galbenă, flavonele-galbene, antocianii–pigmenţii vacuolari ce variază de la
roşu la albastru, după pH-ul acid sau bazic al sucului celular. Pe lângă rolul lor de atragere a
insectelor polenizatoare, ei ocupă un loc central ca fotoreceptori în fotosinteză şi fotoperiodism.
Pigmenţii vegetali sunt coloranţi naturali ai florilor, frunzelor, fructelor şi ai ţesuturilor plantelor.
Unii sunt răspândiţi în tot regnul vegetal, iar alţii se întâlnesc numai în anumite plante sau în
anumite organe ale plantelor. În plante, pigmenţii se pot prezenta în stare liberă sau formă de
combinaţii cu holoproteide şi glucide, formând heteroproteide şi glicozide. Pigmenţii vegetali

3
dau aroma, gustul şi coloritul produselor vegetale. Pigmenţii pot intra în constituţia coenzimelor
redox, unii sânt protectori ai enzimelor şi ai activităţii enzimatice, reglând potenţialul redox al
mediului biochimic, alţii participă direct sau indirect la procesul fotosintezei etc. În funcţie de
structura chimică, în general foarte variată, pigmenţii vegetali pot fi împărţiţi în mai multe
grupe: pigmenţii porfirinici, pigmenţi carotenoidici, pigmenţii chinonici, pigmenţi flavonoidici,
pigmenţi indolici etc.
PIGMENŢII PORFIRINICI (cromoproteidele cu clorofilă şi hem, ca şi cloroglogina,
leghemoglobina, citocromii, catalază etc.), au rol biocatalitic important. Dintre pigmenţii
porfirinici, foarte răspândiţi în regnul vegetal sunt pigmenţii clorofilieni, reprezentaţi prin
clorofila-a, clorofila-b şi derivaţii lor de oxidare (oxiclorofile). Aceştia dau culoarea verde şi
galben verzuie a frunzelor şi tulpinilor şi participă în procesul de fotosinteză.
PIGMENŢII CAROTENOIDICI reprezintă totalitatea carotenoidelor vegetale. Aceştia sunt
pigmenţii cei mai răspândiţi din tot regnul vegetal. În regnul animal, aceşti pigmenţi provin din
alimente de natură vegetală. Carotenoidele sunt pigmenţi coloraţi în galben, portocaliu, roşu,
violet etc. În organismul vegetal se află în stare liberă sau în combinaţie cu holoproteidele şi
glucidele (carotenoproteide, glicozide carotenoidice). Pigmenţii carotenoidici sunt răspândiţi în
toate organele plantelor cu sau fără clorofilă (frunze, fructe, tulpină, bulb, seminţe etc.).
Conţinutul în pigmenţi carotenoidici depinde de natura speciei şi de influenţa condiţiilor de
mediu Datorită structurii de hidrocarbură, pigmenţii carotenoidici sunt substanţe hidrofobe,
solubile numai în solvenţi organici, uleiuri şi grăsimi. Din punct de vedere chimic, pigmenţii
carotenoidici se caracterizează printr-o structură cu legături duble conjugate, care determină
caracterul nesaturat şi deci posibilitatea reacţiilor de oxidare şi autooxidare (în prezenţa
aerului), capacitatea de absorbţie a unor radiaţii luminoase etc. Rolul biochimic al pigmenţilor
carotenoidici este determinat de structura lor chimică şi de proprietăţile menţionate mai sus.
Carotenoidele, ca şi terpenele, sterolii, fitolul, vitaminele K, vitaminele E etc., au ca unitate
structurală repetitivă izoprenul activat, care poate forma catene de hidrocarburi de tip
carotenoidic, steroidic etc. Carotenoidele se împart în: hidrocarburi carotenoidice şi derivaţi
oxigenaţi ai hidrocarburilor carotenoidice. Hidrocarburi carotenoidice sunt carotenoide cu 40
atomi de carbon, cu formula brută C40H56. Dintre acestea cele mai importante sunt : licopina, α-
carotenul, β-carotenul, γ-carotenul.
Licopina este o substanţă cristalină, de culoare roşu-violet, insolubilă în apă, solubilă în
solvenţi organici. Este colorantul fructelor şi tomatelor.
α-Carotenul este o substanţă cristalină de culoarea cuprului, solubilă în solvenţi organici.
Prin încălzire, α-carotenul este posibil să se transforme în β-caroten. În plante se află în cantităţi
mai mici decât β-carotenul.
β-Carotenul se prezintă sub formă de cristale violete, solubile în solvenţi organici. Este
foarte răspândită în tot regnul vegetal însoţind permanent clorofila. Prin hidroliză enzimatică
oxidativă, β-carotenul se transformă în două molecule de vitamină A1. β-Carotenul este
principala provitamină A.
γ-Carotenul se prezintă sub formă de cristale roşii cu reflexe albastre, solubile în solvenţi
organici. γ-Carotenul este puţin răspândit în regnul vegetal. Cel mai mult se găseşte în morcov.
Derivaţii oxigenaţi ai carotenoidelor sunt alcooli, cetone, acizi etc., proveniţi din
hidrocarburile carotenoidice. Se cunosc foarte mulţi reprezentanţi ai acestor derivaţi dintre care
amintim : xantofilele, cetonele carotenoidice, acizii carotenoidici etc.

4
 XANTOFILELE. Sunt derivaţi hidroxilici ai hidrocarburilor cerotenoidice. Se cunosc mai
multe xantofile, dintre care cele mai importante sunt luteina şi zeaxantina. Luteina este o
substanţă cristalizată de culoare galbenă cu luciu violet. Însoţeşte β-carotenul şi clorofila în
toate plantele verzi. Este colorantul galben al florilor. Se găseşte de asemenea în gălbenuşul de
ou, în ţesuturile animale şi în special în ovar. Zeaxantina se prezintă sub formă de cristale
portocalii. Structural se deosebeşte de luteină prin poziţia unei duble legături ( 2 cicluri β-
ionice).
CETONE CAROTENOIDICE. Dintre cetonele carotenoidice menţionăm rodoxantina şi
astacina. Rodoxantina este o substanţă de culoare roşie-albăstruie, răspândită în plantele
acvatice şi în conifere. Este o dicetonă carotenoidică. Astacina este o substanţă de culoare
violetă. Din punct de vedere chimic este o tetracetonă carotenoidică.
PIGMENŢII CHINONICI sunt substanţe care conţin în moleculă, un nucleu benzochinonic,
naftochinonic, antrachinonic sau fenantrenchinonic cu proprietăţi cromofore. Pigmenţi
chinonici : p-Benzochinona, Naftochinona, Antrachinona, 3,4-Fenantrenchinona. Para-chinonele
sunt coloranţi galbeni, orto-chinonele sunt coloranţi roşii, iar amestecul lor formează coloranţi
portocalii. Pigmenţii chinonici combinaţi cu glucidele sub formă de glicozide sunt răspândiţi în
tot regnul vegetal, în alge, insecte şi animale marine. Pigmenţii fenantren chinonici se găsesc rar
în natură.
Pigmenţii chinonici coloraţi prin reducere trec reversibil în hidrochinone, care sunt
substanţe incolore. În unele organisme vegetale, pigmenţii chinonici apar iniţial sub formă de
hidrochinone incolore, iar pe măsura creşterii organismelor, pigmenţii se oxidează şi se
formează chinone colorate. Prin faptul că se pot reduce reversibil în hidrochinonele
corespunzătoare, pigmenţii chinonici joacă un rol însemnat în reacţiile de oxidoreducere. Pot
îndeplini rolul de transportori de hidrogen neenzimatici. Pigmenţii chinonici intră în constituţia
unor enzime de oxido-reducere.
PIGMENŢII FLAVONOIDICI. Flavonoidele sunt pigmenţi fenolici care conţin în molecula
lor un heterociclu piranic sau furanic condensat cu un inel benzenic. De heterociclu se cuplează
un alt inel benzenic. Inelele au grupări hidroxilice, ceea ce determină caracterul fenolic al
acestor pigmenţi.
Flavonoidele sunt pigmenţi vegetali care predomină în plantele superioare. Se găsesc în
flori, fructe, frunze, tulpini, rădăcini, scoarţa copacilor etc. În cantitate mică se găsesc în unele
alge, în microorganisme şi în unele insecte (flavone). Majoritatea flavonoidelor sunt colorate şi
contribuie în mare parte la formarea culorii florilor şi a fructelor. Se găsesc în natură în stare
liberă, dar mai ales sub formă de glicozide.
Sub aspect chimic pigmenţii flavonoidici sunt glicozide fenolice, solubile în apă. Se găsesc
în sucul vacuolar şi în cromoplaste. Se cunosc 6 tipuri de flavonoide: flavani, antocianidine,
flavone, flavanone, calcone şi aurone. Aceste grupe se deosebesc între ele prin felul
heterociclului şi prin numărul şi poziţia grupărilor hidroxilice şi metoxilice, legate de inele
benzenice.
FLAVANII (cromanii) sunt pigmenţi care derivă de la flavan (2-fenil-benzopiran, croman).
Ei au în moleculă un inel benzopiranic. Au tendinţă de polimerizare şi formează catechine care
intră în constituţia taninurilor catechinice.
ANTOCIANIDINE ŞI ANTOCIANI. Antocianidinele sunt pigmenţi care derivă de la 2-fenil-
benzopirenă (2-fenil-cromenă). Ei sunt principalii pigmenţi care dau culoarea roşie şi albastră
florilor şi fructelor. Se găsesc în natură de obicei sub formă de glicozide, care poartă numele de

5
antociani. Cele mai importante antocianide sunt: pelargonidina, cianidina şi delfinidina, care se
deosebesc între ele prin numărul şi poziţia grupărilor hidroxilice de pe inelul benzenic C.
Pelargonidina se află în florile de muşcată, cianidina în florile de cicoare şi de centauree,
delfinidina în florile de nemţişor (Delfinum consolida). În antociani, glucidele (monoglucidele,
diglucidele) se leagă de antocianidine (aglicon), de obicei la hidroxilul de la C-3 de pe
heterociclu. În natură predomină antocianii monoglicozidici, dar se cunosc şi antociani
diglicozidici. Prin metilarea antocianidinelor menţionate, se obţin noi pigmenţi cu culori diferite,
cum sunt: peonidina, pentunidina şi malvidina.
Antocianii se găsesc în flori singuri şi mai cu seamă în amestec cu alţi pigmenţi, formând
o varietate mare de culori. Florile roz, roşii, roşu aprins conţin predominant pelargonidină,
florile purpurii şi vişinii conţin cianidină. Antocianii sunt solubili în apă şi alcool, greu solubili în
eter, benzen şi cloroform. Se extrag cu apă sau alcool în mediu de acid clorhidric. Din extractul
obţinut, dacă se adaugă eter, precipită clorura de antocian. Cu acizii minerali antocianii
formează săruri de culoare roşie, stabile la diluare (spre deosebire de flavone). Antocianidinele
cu grupări hidroxilice învecinate formează cu metalele (Al, Fe) complecşi de culoare albastră.
Antocianii îşi schimbă culoarea în funcţie de pH, fapt pentru care se utilizează ca indicatori
acido-bazici.
FLAVONE ŞI IZOFLAVONE. Sunt pigmenţi galbeni care derivă de la 2-fenil-benzopironă (2-
fenil-cromonă) şi respectiv de la 3-fenil-benzopironă (3-fenil-cromenă). În natură, flavonele şi
izoflavonele se găsesc, de obicei, sub formă de glicozide şi sunt larg răspândite. Se cunosc peste
o sută de flavone care se găsesc în flori, fructe, frunze, în lemn şi scoarţa copacilor.
Flavonele şi izoflavonele conţin pe inelele A şi C grupări hidroxilice şi metoxilice. Dacă pe inelul
heterociclic se află grupări hidroxilice, pigmenţii se numesc flavanoli şi izoflavanoli. Dintre
flavonele mai răspândite, fac parte apigenina, luteolina şi quercitrina.
Flavonele sunt substanţe cristaline, de culoare galbenă, solubile în apă şi alcool. În mediu
alcalin, inelul piranic se deschide şi se formează dicetone. Flavonele au maxime de absorbţie
cuprinse între 335-350 nm, iar flavanolii între 360-380 nm. Cu metalele, flavonele formează
complecşi. Se dizolvă în acid sulfuric concentrat dând soluţii galbene, datorită formării sărurilor
de flaviliu. Flavonele prezintă în ultraviolet două sau trei benzi de absorbţie caracteristice. Ele
protejează în organism oxidarea vitaminei C şi a adrenalinei. Absorb radiaţiile ultraviolete şi
protejează citoplasma şi clorofila de aceste radiaţii. Se găsesc în cantitate mai mare în plantele
tropicale şi în cele din regiuni montane şi alpine. Flavanolii care au un număr mare de grupări
hidroxilice şi metoxilice pe inelul A sunt intens coloraţi în galben. Aşa sunt gosipetina,
quercetagetina care imprimă culoarea galbenă florilor de bumbac, primulelor, numeroaselor
compozite. Florile albe au un conţinut redus de flavone şi de flavanoli.
PIGMENŢII INDOLICI fac parte din grupa pigmenţilor azotaţi. Ei se găsesc în regnul
vegetal sub formă de cromoproteide sau glicozide.
Indigoul este un pigment care se utilizează din antichitate ca şi colorant. Se găseşte sub
formă de glicozid numit indican, în Indigofera tinctoria, plantă originară din India şi în Isatis
tinctoria, plantă cultivată în Europa. Prin macerarea plantelor în mediu apos, se produce
hidroliza enzimatică a indicanului şi se obţine indoxilul, care prin autooxidare va forma indigoul.
Indirubina este un izomer al indigoului, numit şi roşu de indigou.
Purpura antică este un derivat al indigoului (6,6’-dibrom-indigo) care se extrage din
unele moluşte (Murexbranderia) şi serveşte ca şi pigment colorat încă din antichitate. Din grupa
pigmenţilor azotaţi fac parte şi melaninele, care sunt pigmenţi de culoare închisă, ce se

6
formează din aminoacizi aromatici (fenilalanina şi tirozina). Se găsesc în plantele superioare, la
animale vertebrate şi nevertebrate, în cuticula insectelor. Tot din grupa pigmenţilor azotaţi fac
parte unele cromoproteine colorate, cum sunt cloroglobulinele, hemoglobulinele, citocromii
etc. Cloroglobulinele au rolul esenţial în fotosinteză, cel mai important proces de biosinteza pe
pamant.
3. METABOLISMUL PLANTELOR
Metabolismul plantelor constă din serii strâns coordonate de reacţii chimice mediate de
enzime care se desfăşoară în cadrul organismului vegetal, având ca rezultat sinteza şi utilizarea
unei mari varietăţi de molecule din categoria glucidelor, aminoacizilor, acizilor graşi,
nucleotidelor şi a polimerilor derivaţi de la acestea (polizaharide, proteine, lipide, ADN, ARN,
etc.). Totalitatea acestor procese este definită ca metabolism primar iar compuşii respectivi,
care sunt esenţiali pentru supravieţuirea plantei, sunt descrişi ca metaboliţi primari.
Pe lângă metaboliţii “primari”, cu rol major în menţinerea viabilităţii plantei (proteine,
hidraţi de carbon şi grăsimi), sunt sintetizaţi şi o serie de compuşi care includ terpene, steroizi,
antociani, antrachinone, fenoli şi polifenoli, care aparţin aşa numitului metabolism “secundar”.
Metaboliţii secundari sunt prezenţi numai la anumite specii, adesea manifestând specificitate de
organ sau de ţesut, pot fi identificaţi numai într-un anumit stadiu al creşterii şi dezvoltării în
cadrul unei specii, sau pot fi activaţi numai pe parcursul perioadelor de stres, cauzate de pildă
de atacul unor microorganisme sau de sărăcirea nutrienţilor. Sinteza lor pare fără semnificaţie
directă pentru celula sintetizatoare, dar poate fi decisivă pentru dezvoltarea şi funcţionarea
organismului ca întreg. Cu toate că sinteza lor nu constituie o parte indispensabilă a programului
expresiei genice şi dezvoltării, aceşti metaboliţi nu reprezintă simpli produşi catabolici, deoarece
au o structură foarte diversificată şi pot fi adesea reincluşi în procesele metabolice. De fapt
delimitarea între metabolismul primar şi secundar este incertă, întrucât mulţi dintre
intermediarii metabolismului primar îndeplinesc roluri similare şi în cadrul metabolismului
secundar. Astfel, unii aminoacizi obscuri sunt în mod cert metaboliţi secundari, în timp ce
sterolii sunt compuşi structurali esenţiali ai multor organisme şi în consecinţă trebuie
consideraţi metaboliţi primari. Suprapunerea rolurilor multor compuşi asigură o interrelaţie
strânsă între metabolismul primar şi secundar, iar interpretarea delimitării dintre aceste procese
trebuie făcută cu prudenţă.
Ca urmare, dată fiind conservarea lor pe parcursul evoluţiei regnului vegetal, este foarte
plauzibilă interpretarea că metaboliţii secundari oferă un avantaj selectiv speciilor. De exemplu
la speciile la care polenizarea este realizată de către insecte, acestea sunt atrase de culoare,
parfum sau de prezenţa nectarului, caracteristici datorate metaboliţilor secundari. Rolul
pigmenţilor este evident şi în răspândirea fructelor şi a seminţelor de către păsări şi alte animale
atrase de culorile vii ale structurilor vegetale. Stigmatele foarte colorate de la Crocus sativus,
utilizate drept colorant alimentar, ca şi culoarea roşu intens a ardeilor iuţi (Capsicum frutescens)
şi iuţeala capsaicinei, au efect atractiv sau repelent asupra animalelor. Iată deci că metaboliţii
secundari vegetali pot servi ca atractanţi pentru polenizatori, pot reprezenta adaptări chimice la
stresul factorilor de mediu sau pot constitui mijloace chimice ofensive, defensive sau
protectoare împotriva microorganismelor, insectelor , animalelor ierbivore şi chiar împotriva
altor plante superioare (cum este cazul compuşilor alelochimici, numiţi şi “ierbicide naturale”),
fiind evident rolul lor de compuşi activi în plan biologic, fiziologic şi ecologic.

7
 Sunt numeroase exemplele de compuşi bioactivi din categoria metaboliţilor secundari,
dintre care trebuie să amintim în primul rând nicotina, piretrinele şi rotenona care sunt utilizate
ca pesticide şi anumiţi steroizi şi alcaloizi utilizaţi in industria medicamentelor.
Metaboliţii vegetali primari şi secundari de interes economic au câteva caracteristici
comune: majoritatea sunt compuşi chimici non-proteici, pot fi extraşi din materialul vegetal
prin distilare cu aburi, cu solvenţi organici sau apoşi, iar cu excepţia biopolimerilor cauciucului
natural, a taninurilor condensate şi a unor polizaharide precum gumele, pectinele şi amidonul,
sunt compuşi cu greutate moleculară mică .
4. TRANSFORMAREA SUBSTANTELOR IN PLANTE
În urma procesului de fotosinteză În plantele verzi se acumulează o serie de substanţe
care sunt transportate spre zonele de creştere pt. sporirea în greutate şi volum a organelor
vegetale. O parte din aceste substanţe organice se consumă în procesul de respiraţie, iar restul
se depun în organele de rezervă şi fructe. Aceste substanţe organice se împart în 2 grupe :-
substanţe organice plastice şi substanţe organice energice.
Cea mai mare parte a substanţelor plastice sunt formative (de constituţie) şi participă la
alcătuirea structurală a componentelor celulei. Ca exemple : nucleoproteinele, lipoproteinele şi
celulozele. O altă parte din substanţele plastice se depun în diferite organe ca substanţe de
rezervă, fiind utilizate la formarea noilor organe. Amintim : amidonul, hemiceluloza, zaharoza,
proteinele simple şi grăsimile.
Între substanţele plastice şi cele energetice nu există o separare, ele putând face parte
fie dintr-o grupă, fie din cealaltă. Pe lângă aceste substanţe, în plante, în urma diverselor
transformări se pot forma şi unele substanţe ca : alcaloizii, fitoncidele, acizii organici, glicozizii,
care îndeplinesc diferite funcţii în plantă, printre care şi funcţia de
apărare.
Dintre toate substanţele produse prin fotosinteză, glucidele (în special hidraţii de
carbon) formează aproximativ 2 treimi, iar restul fiind alte substanţe organice, mai ales cele cu
azot.
În plante glucidele sunt substanţe în care proporţia carbon /oxigen /hidrogen este de 1
la 1 la 2 şi alcătuiesc substanţele de bază ale ţesuturilor de susţinere şi ale tuturor celulelor
vegetale.
Dintre glucide, MONOGLUCIDELE sunt întâlnite în toate organele plantelor sub formă de
pentoze şi hexoze.
Pentozele trec uşor în forme polimere şi se găsesc în plante sub formă de riboză, xiloză şi
arabioză. Aceste pentoze însoţesc celuloza în membranele celulare şi se întâlnesc în pectine,
hemiceluloze şi mucilagii.
Hexozele – din aceasta grupă amintim: glucoza, manoza şi galactoza. Din grupa cetohexozelor
fac parte fructoza şi sorboza.
Glucoza se găseşte în fructele coapte şi în nectarul florilor.
Manoza se găseşte în stare liberă şi intră în alcătuirea mucilagiilor şi a lemnului moale de
conifere.
Galactoza nu se întâlneşte în stare liberă în natură, iar aceasta serveşte la sinteza lactozei şi a
rafinozei din seminţele de in.
Fructoza este prezentă în fructele cărnoase ale pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Sorboza serveşte la sinteza acidului ascorbic.

8
 OLIGOGLUCIDELE sunt tot glucide alcătuite din 2-8 molecule de hexoze. Amintim:
maltoza, celobioza, lactoza, zaharoza şi trehaloza.
Maltoza este prezentă în germenii de orz încolţit, în lăstarii de cartof, în frunzele unor plante
şi în nectarul florilor.
Celobioza este prezentă în plantele tinere, în seva unor arbori şi în multe microorganisme.
Lactoza rezultă din galactoză şi glucoză şi este prezentă în florile şi fructele unor plante
tropicale, iar sub influenţa unor bacterii are loc o fermentaţie lactică prin care lactoza trece în
acid lactic.
Zaharoza este prezentă în fructe, frunze, seminţe, rădăcinile de sfeclă de zahăr, tulpinile de
trestie de zahăr şi în sorgul zaharat.
Trehaloza este prezentă în unele ciuperci şi în drojdia de bere.
Triglucidele – rafinoza este prezentă în seminţele de bumbac şi în rizomii speciilor de flori de
gentiana.
POLIGLUCIDELE – sunt formate dintr-un număr mai mare de 8 molecule de monoglucide,
iar aceste poliglucide în plante prezintă rolul fiziologic de a alcătui scheletul rigid al
membranelor celulare.
Amintim : celuloza şi hemiceluloza, amidonul, inulina, glicogenul.
Amidonul se găseşte în seminţe, în unele fructe neacide, în tuberculii şi în rizomii anumitor
plante. În cazul plantelor lemnoase, amidonul se găseşte în cantităţi mari în tulpini, ramuri,
rădăcini.
Celuloza are rol de substanţă formativă şi constituie partea principală a pereţilor celulari şi
asigură scheletul rigid al organismului plantelor.
Hemiceluloza însoţeşte celuloza în toate ţesuturile din seminţe şi tulpini lemnoase (25-30 %
din suprafaţa lemnului).
Glicogenul este prezent ca substanţă de rezervă la ciuperci şi în boabele de porumb zaharat.
Substanţele pectice, prin hidrolizare, dau xiloza, galactoza, arabinoza, acidul acetic, alcoolul
metilic, acidul galacturonic, proces care are loc în fructele în curs de maturizare, supramaturare,
precum şi în timpul prelucrării fibrelor de in şi cânepă ; la procesul de fermentare a tutunului.

BIBLIOGRAFIE
9
1. Cristina Mota, Ana Rosu, Campeanu Gh, 2009, Compusi bioactivi de origine vegetala. Abordari
2. biotehnologice.

3. Elena Delian, Fiziologia plantelor, Editura Elisavaros, 2010, Bucuresti.

4. Stela Popescu, Biochimia vegetala, Editura Elisavaros, 2009, Bucuresti.

5. https://sites.google.com/.../transformarea-circulatia-si-depunerea-substant

10