Sunteți pe pagina 1din 5

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZARE: DREPT
CENTRUL TUTORIAL HUNEDOARA

DREPT PROCESUAL PENAL II

PUNEREA IN MISCARE A ACTIUNII

PENALE

COORDONATOR:
Conf. Univ. Dr.Ion Poiana Student:
Mic Ioan Catalin
ANUL : III-ID
Punerea în mișcare a acțiunii penale

După cum corect a fost apreciat, instrumentul juridic (instituţia) cu ajutorul


căruia conflictul de drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare
poartă denumirea de acţiune penală.1 Aşadar, acţiunea în justiţie – în accepţiune
substanţială – este un drept (dreptul de a-l trage la răspundere penală pe cel care
a săvârşit fapta ilicită), iar în accepţiune procesuală este un instrument juridic
acordat de lege pentru valorificarea acelui drept. Ca o concluzie a celor de mai
sus, acţiunea în sens procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza
dreptului la acţiune în sens material.2
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor
care au săvârşit infracţiuni, ceea ce înseamnă soluţionarea prin justiţie a
conflictului de drept penal născut în urma săvârşirii unei infracţiuni. Autorul
infracţiunii este adus în faţa organelor de cercetare penală şi a Ministerului
Public, în calitate de învinuit pentru săvârşirea unei infracţiuni, după care, dacă
sunt întrunite condiţiile legale, este tras la răspundere ca inculpat, iar atunci când
instanţa îi aplică sancţiunea prevăzută de legea penală devine condamnat,
realizându-se astfel tragerea la răspundere penală - ca obiect al acţiunii penale.3
Acţiunea penală, ca orice acţiune în justiţie, are mai mulţi factori, fără de
care nu se poate ajunge la realizarea scopului său - aplicarea sancţiunilor de
drept penal. Între aceştia sunt şi subiecţii acţiunii penale. Subiecţii raportului
juridic de conflict sunt în mod firesc subiecţi ai acţiunii penale. Altfel spus,
subiecţii raportului juridic de drept penal substanţial apar ca subiecţi în cadrul
raportului juridic procesual penal, ei fiind în acelaşi timp şi subiecţii acţiunii
penale. În domeniul aplicării legii penale literatura de specialitate se referă la
subiecţi pasivi, respectiv subiecţi activi ai infracţiunii, şi subiecţi pasivi şi
subiecţi activi ai raportului de drept penal.
Subiectul activ al infracţiunii este infractorul, persoana care a săvârşit o
faptă penală şi care răspunde penal pentru aceasta, în timp ce subiecţii pasivi ai
infracţiunii sunt societatea (statul) a cărei ordine de drept a fost încălcată şi
persoana fizică sau juridică, vătămată fizic, moral sau material prin săvârşirea
faptei.
Subiectul pasiv, inculpatul, are asigurat prin lege dreptul de a combate
învinuirea, fie în sensul infirmării, fie în cel al diminuării, sau poate invoca
reglementările articolului 375 Cod procedură penală referitor la judecarea în

1
Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R., Explicaţii teoretice
ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol I, Ed. Academiei, Bucureşti,
1975, p.61
2
Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Acţiunile în procesul penal, Editura Nomina Lex,
Bucureşti, 2010
3
Art. 9, aln. 1 din Codul de procedură penală
cazul recunoaşterii vinovăţiei. În privinţa acţiunii penale, având caracter
personal, subiectul pasiv poate fi doar persoana învinuită de săvârşirea unei
fapte penale, oricare altă persoană fiind exclusă în mod cert. Subiecţii pasivi ai
acţiunii penale pot fi numai persoanele fizice şi juridice participante, ca subiecţi
activi ale raportului de drept penal substanţial. Tăinuitorii şi favorizatorii sunt
subiecţi pasivi ai acţiunii penale, dar nu au calitatea de participanţi (aşa cum este
reglementată participaţia penală) la infracţiunea pentru care au tăinuit ori
favorizat, ci sunt autori individualizaţi ai unor infracţiuni distincte, acţiunea
penală îndreptată împotriva acestora este separată de cea îndreptată împotriva
autorilor, instigatorilor sau complicilor. Tăinuitorul este subiect pasiv al acţiunii
penale în cazul infracţiunii de tăinuire, iar favorizatorul este subiect pasiv în
acţiunea penală pentru infracţiunea de favorizare.
Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în
cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o
persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de
împiedicare.
Reprezintă declanşarea actului procesual prevăzut de lege prin care se
formulează, împotriva unei persoane determinate, învinuirea de
comitere/făptuire a unei infracţiuni şi totodată, se declanşează activitatea de
tragere la răspundere penală a acesteia.
Prin punerea în mişcare a acţiunii penale ia naştere raportul procesual
fundamental (principal), în care subiectul activ al acţiunii penale îşi exercită
dreptul său de a trage la răspundere penală pe învinuit, devenit inculpat, iar
acesta are obligaţia de a se prezenta în faţa autorităţii judecătoreşti spre a
răspunde de învinuirea ce i se aduce.
Punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei constă în formularea
învinuirii împotriva unei persoane determinate, autorul unei infracţiuni,
inculparea acestuia prin actul prevăzut de lege, chemarea sau trimiterea în
judecată, susţinerea şi dovedirea săvârşirii infracţiunii în faţa instanţei de
judecată, inclusiv exercitarea căilor de atac şi susţinerea acestora în faţa
instanţelor competente.4 Acestea reprezintă elementul dinamic care face să curgă
procesul penal, de la începerea urmăririi penale până la pronunţarea hotărârii
penale definitive.
Punerea în mişcare a acţiunii penale este comunicată inculpatului de
către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispoziţiile art.
161 se aplică în mod corespunzător, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
A pune în mişcare acţiunea penală înseamnă a efectua actul procesual
prevăzut de lege prin care se formulează, împotriva unei persoane determinate,
învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni şi se declanşează activitatea de tragere
la răspundere penală a acesteia.

4
Theodoru Gr. Grigore, Tratat de Drept procesual penal, Ediţia a 2 a, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 119
Prin punerea în mişcare a acţiunii penale ia naştere raportul procesual
fundamental (principal), în care subiectul activ al acţiunii penale îşi exercită
dreptul său de a trage la răspundere penală pe învinuit, devenit inculpat, iar
acesta are obligaţia de a se prezenta în faţa autorităţii judecătoreşti spre a
răspunde de învinuirea ce i se aduce
Deşi acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârsirea
infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite
plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea
judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune
în mişcare şi în faza de judecată. Momentul punerii în mişcare nu trebuie
confundat cu începerea urmăririi penale.
De îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, organele
competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală.
Nu întotdeauna însă organele competente, o dată cu declanşarea procesului
penal pun în mişcare şi acţiunea penală. Pot exista însă situaţii în care, o dată cu
pornirea procesului penal, organele competente pun în mişcare şi acţiunea
penală
Începerea urmăririi penale are loc in rem, deci, ori de câte ori organele
competente au date în legătură cu săvârsirea unei infracţiuni, ele pot trece la
declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să acţioneze în
vederea realizării activităţilor procesuale.
Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în
mişcare a acţiunii penale se face in personam, cu alte cuvinte pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei care urmează să fie
trasă la răspundere penală.
Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să existe temeiuri
suficiente că o anumită persoană poate fi învinovăţită de săvârşirea infracţiunii;
numai simpla bănuială că persoana a comis infracţiunea nu este suficientă pentru
a pune în mişcare a acţiunea penală. Cu alte cuvinte pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară existenţa unor probe
temeinice
La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost
dispusă măsura. Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda
personal la audierea inculpatului şi la comunicarea prevăzute mai sus.
Organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat
atunci când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
Bibliografie:

 Noul Cod de Procedură Penală


 OUG nr. 3/2014 - pentru luarea unor măsuri de implementare necesare
aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru
implementarea altor acte normative din 5 februarie 2014, M. Of. 98/2014;
 Lege nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea
unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale din 19 iulie
2013, Monitorul Oficial 515/2013;
 Theodoru Gr. Grigore, Tratat de Drept procesual penal, Ediţia a 2 a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R.,
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală, vol I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p.61
 Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Acţiunile în procesul penal, Editura
Nomina Lex, Bucureşti, 2010