Dictionar literar

Arta spectacolului – arta cu caracter sincretic, avand drept scop realizarea de spectacole
(teatrale, musicale, festive etc.). Spectacolul dramatic combina numeroase
elemente: textul dramatic, viziunea regizorala, jocul actorilor, aranjamentul
scenic, costumele, machiajul, fondul sonor etc.

Arta poetica – creatie in care scriitorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara sau
despre aspecte esentiale ale acesteia (menirea literaturii, rolul scriitorului,
cum trebuie sa fie o opera literara etc.).

Avangarda – termen imprumutat din limbajul militar, unde indica un detasament trimis
inainte, intr-o misiune deseori riscanta, sa exploreze terenul necunoscut. In
literatura (numele este insa folosit si in alte arte: pictura, arhitectura,
muzica, cinematografie) desemneaza gruparile “de soc” ale unor scriitori
violent novatori, din primele decenii ale secolului al XX-lea. Manifestarile
avangardei sunt foarte diverse, atat ca formula, cat si ca radicalitate:
futurism, dadaism, suprarealism, constructivism, integralism etc. Au insa
in comun negarea conventiilor literare si sociale, respingerea traditiei,
spiritul ludic, precum si formele de exprimare provocatoare, socante.
Literature de avangarda il obliga pe cititor la reactie si la reconsiderarea
conceptiei sale despre teritoriul si substanta literaturii. Din avangardele
literare ramane astazi de valoare nu atat creatia propriu-zisa, adesea simpla
joaca sau exercitiu de violenta, cat spiritul avangardist: punerea in cauza a
ideilor primite de-a gata, fronda [opozitie fatisa, sfidatoare], bucuria
jocului, cosmopolitismul [ceea ce tine de mai multe culturi, de mai multe
tari], regenerarea sau anticiparea prin negatie, si, mai ales, importanta
libertatii, in toate sensurile acesteia.

Comedie – specie a genului dramatic, definita prin trei caracteristici principale: comediile sunt
menite sa-I inveseleasca pe cititori sau spectatori, infatiseaza personaje
inferioare (in privinta insusirilor morale, a capacitatilor intelectuale, a
pozititei sociale etc.), iar actiunea se incheie cu un final fericit. Comedia a
aparut inca din antichitate si a fost analizata in opozitie cu cealalta specie
dramatica fundamentala a epocii, tragedia. Spre deosebire de tragedie,
care a adus in scena personaje si evenimente de exceptie, comedia s-a
indreptat inca de la inceputuri, catre existenta cotidiana a oamneilor
marunti, ceea ce I-a permis o mare diversitate, prin adaptarea la culturi si la
perioade istorice diferite. Tipuri principale, in functie de aspectul thematic
dominant: comedie de situatii sau de intriga, cu multe peripetii derulate
intr-un ritm rapid, rasturnari bruste si rezolvari surprinzatoare; comedie de
moravuri, prezentand, cel mai adesea dintr-un unghi moralizator, defecte
frecvent intalnite in purtarea oamenilor; comedie de caractere, inrudita cu
cea de moravuri, cu un accent mai puternic pe latura psihologica, infatisand
adesea personaje cu cate o trasatura psihologica exagerata (avaritie, orgoliu
etc). Alte tipuri, in raport cu atmosfera dominanta: comedie satirica,
ironica, lacrimogena, burlesca, tragicomedie etc. Autori celebri: Aristofan
(cca 443 – 386 i. Cr.), Shakespeare (1564 - 1616), Moliere (1622 - 1673),
 Lessing (1729 - 1781), Oscar Wilde (1854 - 1900), Geroge Bernard Shaw
(1856 - 1950), s.a.

Comic – in sens larg, ceea ce starneste rasul. Comical este un fenomen antropologic, propriu
naturii umane (homo ridens, lb.lat. – omul este cel care rade). Modalitatile
de a starni rasul, ca si sensibilitatea la comic, difera de la o cultura la alta,
de la individ la individ. Un element essential in declansarea efectului comic
pare a fi contrastul sau nepotrivirea (intre aparenta si esenta, intre pretentii
si realitate, inatre asteptari si rezultate, intre viu si mecanic etc.). Contrastul
poate insa genera nu numai veselie, ci si o nedumerire, spaima, mila,
indignare s.a.m.d. Pentru a fi receptat cu o atitudine binevoitoare, de
detasare amuzata, contrastul comic trebuie sa fie inofensiv, sa nu produca
suferinta sau daune. Principalele forme de realizare a efectului comic in
dramaturgie sunt comicul de situatie, de caractere sau de moravuri si de
limbaj.

Conflict dramatic – infruntarea dintre doua sau mai multe personaje dintr-o piesa de teatru,
datorata unor interese, atitudini sau sentimente contrare. Conflictul si
intriga sunt elementele fundamentale ale constructiei subiectului dramatic.

Dialog dramatic – este de multe ori unul conflictual, in care conteaza nu schimbul de
informatii, ci (re)definirea raporturilor dintre personaje. “Duelul verbal” –
care consta in acte de contrazicere, corectare, respingere, intrerupere,
acuzare, atribuire a unor intentii ascunse, cerere de explicatii si de
justificari, refuz de a raspunde, impinse pana la limita agresarii verbale
(prin insulte, injurii) – negociaza raporutri de forta, fiecare personaj
incercand sa-si (re)afirme o superioritate afectiva, intelectuala, sociala.
Specificul dialogului dramatic e de a fi construit de un autor pentru
spectator; replicile sunt adresate direct participantilor la dialog, dar textul
in ansamblu e “adresat” cititorilor sau spectatorilor. Uneori, echilibrul
dintre aceste doua functii communicative e modifica, anumite strategii si
conventii permitand in mod prioritar informarea spectatorului: pentru ca
acesta sa inteleaga de la inceput cine sunt personajele si care sunt
raporturile dintre ele, sa afle ce gandesc dar nu spun celorlalti sau pentru a-
l face sa recunoasca unele aluzii la contextual social – politic real.