Sunteți pe pagina 1din 12

CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL

SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara


Granitelor
19-04-2

“În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din


prea mult zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de
originile Bisericii noastre, după cum am încercat să arăt în
raportul meu; la prima bănuială, aceştia sunt gata să vadă în
aproapele lor un eretic sau schismatic periculos, trezind
sentimente rele faţă de acesta, în loc de dragoste şi
bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi dea
seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului
decât slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la
Geneva, în persoana părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru
care nici chiar Sinodul Episcopilor nu este suficient de ortodox,
supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu mai este
ortodoxie, ci sectarism!”
Randurile care urmeaza fac parte dintr-un raport oficial citit la Sinodul al
III-lea alROCOR (“Russian Orthodox Church Outside Russia” = Biserica

1
Ortodoxa Rusa din Diaspora) in anul 1974. In el se face un istoric al atitudinii
pe care ROCOR a adoptat-o fata de marile provocari ale modernimului:
tendintele reformiste impuse Bisericii Ortodoxe, inclusiv noul calendar,
tendintele ecumeniste, precum si obedienta fata de stapanirea politica. In acest
istoric se arata ca ROCOR, ca biserica libera atat de stapanirea politica,
cat si de tentatiile moderniste, a pastrat comuniunea cu bisericile
ortodoxe care au fost afectate de astfel de procese, avand o atitudine
plina de intelegere, pastrand, asadar, calea de mijloc prin
reprezentantii sai cei mai inalti – de la intai-statatori pana la arhierei
sfinti ca Ioan Maximovici.
Astfel, ROCOR nu a declarat niciodata, sub nicio forma, nicio biserica
ortodoxa drept schismatica sau eretica pentru adoptarea noului
calendar sau pentru ecumenism, ci a pastrat comuniunea spirituala cu
Biserica Ortodoxa Universala (oficiala). Relatiile de con-celebrare cu
reprezentantii bisericilor oficiale nu au fost intrerupte de catre ROCOR,
nu la intentia Sinodului ROCOR si nu datorita calendarului sau ecumenismului, ci
de unele biserici oficiale, si aceasta din cauza conditiilor politicede
atunci, dupa cum va fi aratat mai jos.
Mai mult decat atat, surpriza este ca pana si in sanul ROCOR au existat
comunitati ortodoxe care au tinut calendarul nou. In mod socant pentru
cei care il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici ca sa isi indreptateasca propriul
zelotism si fetişism calendaristic, Sfantul Ioan a păstorit el insusi doua
asemenea comunitati: cea olandeza si cea română din Franta,
hirotonind chiar un episcop roman nou-calendarist. Cat mai ramane din
propaganda stilista ce il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici, in dispretul istoriei
si al vietii Sfantului, in sprijinul lor? Nimic, asa cum nimic va ramane, prin
materialele care vor fi publicate pe viitor, si din minciunile prin care
Cuviosul Serafim Rose este revendicat de acesti “apologeti” ai schismei
calendaristice.

“MILA VOIESC, IAR NU JERTFA”*


(traducere
dupa:http://www.russianorthodoxchurch.ws/english/pages/articles/churchinworl
d.html )
*Selectii din raportul Arhiepiscopului Antonie al Genevei si al Europei de
Vest, “Biserica noastra in lumea moderna”. Raportul a fost citit in Sinodul

2
al III-lea al ROCOR din 1974,si face parte din anexele actelor oficiale ale
Sinodului ROCOR din acel an.
Au fost traduse fragmente extinse deoarece, in restul documentului, se ating
probleme istorice mai detaliate si cu caracter prea contextual pentru a fi de
interes astazi, pentru noi. Oricine il poate parcurge insa integral in original.

Poziţia Bisericii noastre cu privire la tentaţiile modernismului


“Aflându-se în afara graniţelor ţării sale, Mitropolitul Antonie
[Hrapovitsky] (v. foto) a ridicat sabia adevărului şi împotriva modernizării
Bisericii din URSS – crearea aşa-numitei „biserici vii” şi a aceluiaşi modernism
din lumea liberă, exprimat în Congresul din 1923, de care am vorbit deja. Căci
reformele propuse şi acceptate au fost aceleaşi, atunci şi acum! Înşelăciunea
modernismului nu va birui în totalitate şi numai câteva biserici trec la început la
noul calendar, respins de majoritatea.
Respingând in mod hotarat noul calendar pentru Biserica Ortodoxă,
Mitropolitul Antonie nu a trecut la extrema opusă, iar sabia sa nu a
căzut asupra celor păcătoşi. El revarsă asupra lor focul iubirii şi al îndelungii
răbdări. El nu încetează comuniunea în rugăciune cu Bisericile care au
adoptat calendarul nou, nu anatemizează pe nimeni,aşa cum s-ar fi putut
proceda de la început. Din mărturia întâistătătorului nostru şi din ceea ce am
auzit chiar noi de la Mitropolitul Antonie, acesta nu a considerat noul
calendar ca fiind o erezie, pentru el a fost o încălcare gravă a disciplinei
Bisericii. El acceptă, de exemplu, invitaţia Bisericii române, călătorind în
România după ce Biserica ei a trecut la noul calendar.
Congresul din 1923 a lăsat urmări nefaste asupra Bisericii sârbe. Mulţi preoţi
văduvi s-au căsătorit a doua oară, încălcând în mod evident canoanele Bisericii.
Mitropolitul ortodox Antonie nu a putut lua parte la astfel de fărădelegi. Totuşi,

3
nu a criticat deschis pe nimeni, nu a întrerupt relaţiile cu patriarhul
sârb, rămânând în continuare acolo şi sprijinind cu exemplul său
personal de evlavie şi credinţă ortodoxă simţirile ortodoxe din Biserica
sârbă, unde preoţii văduvi nu se mai căsătoresc pentru a doua oară.
Sabie împotriva păcatului şi milă pentru păcătoşi, iată ce ne-a învăţat
binecuvântatul nostru episcop. Pentru că e uşor să-i numim pe fraţii noştri
eretici. Pentru oameni este uşor, dar în ochii lui Dumnezeu, ne asumăm
responsabilitatea de a anticipa judecata Bisericii, acuzându-ne
aproapele de erezie.
Să ne amintim de călugărul care a fost numit hoţ, mincinos şi desfrânat, care a
răspuns cu smerenie la toate acuzaţiile ca fiind adevărate. Dar când a fost
acuzat de erezie, a negat.Fiind întrebat de ce a acceptat celelalte acuzaţii, iar
acum protestează, călugărul a răspuns:
„Deşi sunt desfrânat, mincinos şi hoţ, fac parte din Biserică şi pentru mine
există pocăinţă şi mântuire… Dar dacă sunt eretic, atunci sunt în afara
Bisericii, fără nădejdea mântuirii…”

Biserica este singura care poate exclude pe cineva din rândurile sale,
declarându-l eretic, printr-o adunare legiuită a episcopilor săi. Cine
dintre noi îndrăzneşte să anticipeze judecata Bisericii? Orice creştin
ortodox poate spune, cu mare prudenţă, că un frate are vederi
neortodoxe, săvârşeşte păcate în ceea ce priveşte credinţa, etc. Dar să
numesc pe cineva eretic în sensul deplin al cuvântului, doar pentru că
aşa că mi s-a părut mie, că aşa cred eu, este cădere în mândrie,
suficienţă de neiertat, să îmi încarc sufletul cu mai mult decât păcatul
acuzării.

Sub Mitropolitul Anastasie [Gribanovsky], până de curând, ne-am rugat pentru


sfinţiţii patriarhi ortodocşi, deşi aceştia erau deja ecumenişti şi respectau
noul calendar. În vremea sa, un eveniment cumplit şi nemaipomenit s-a
petrecut în lumea ortodoxă: toate Bisericile locale s-au alăturat definitiv
Consiliului Mondial al Bisericilor. Mitropolitul Anastasie nu s-a descurajat. În

4
lumea liberă, numai Biserica noastră a respins mişcarea ecumenică. Ce
înseamnă acest lucru? Înseamnă că, fără cuvinte inutile şi anateme,
Biserica rusă liberă a condamnat ferm şi decisiv ecumenismul, ca o
mişcare neortodoxă! Ea şi-a ales propria cale în ortodoxie, o cale specială,
singura cale. Mitropolitului Anastasie nu i-a fost teamă să rămână singur pe
acest drum. Cu toate acestea, bătrânul curajos nu a încetat comuniunea
cu nimeni, nu a declarat eretic pe nimeni, nu a aruncat fulgere şi
tunete, ci se roagă cu îndelungă răbdare pentru cei care au căzut în
păcat.
Două scrisori ale Sinodului Episcopilor Bisericii noastre prezintă interes, scrisori
adresate bisericii greceşti pe stil vechi, ale căror copii au fost trimise la vremea
respectivă arhiepiscopului grec al Americii şi patriarhului ecumenic.

Prima scrisoare, nr. 3/50/1296 din 27 septembrie 1961:

„Biserica noastră păstrează calendarul vechi şi consideră că introducerea


noului calendar este o mare greşeală. Totuşi, tactica sa a fost
întotdeauna de a păstra comuniunea spirituală cu Bisericile ortodoxe
care au adoptat noul calendar, deoarece acestea sărbătoresc Paştele
conform hotărârii primului Consiliu Ecumenic. Biserica noastră nu a
declarat niciodată Patriarhia Ecumenică sau Arhiepiscopia Greacă de
Nord şi America de Sud ca fiind schismatice şi nu a încetat comuniunea
spirituală cu ele”.

Cea de-a doua scrisoare, la exact o săptămână mai târziu, nr. 3/50/1443 din 3
octombrie 1961:

„Biserica noastră păstrează calendarul vechi şi consideră că noul calendar este o


greşeală. Totuşi, în conformitate cu politica patriarhului Tikhon de
vrednică pomenire, n-am încetat deloc comuniunea spirituală cu
Bisericile canonice în care s-a introdus noul calendar”.

5
Mitropolitul Anastasie adoptă pentru prima dată noul
calendar în Biserica noastră pentru cei convertiţi de la alte credinţe.La
fel a procedat mai târziu Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan Maximovici],
cinstit de mulţi ca om al lui Dumnezeu şi luptător pentru credinţă în
vremurile noastre, care a primit în Episcopia Europei de Vest un grup de
olandezi ortodocşi care, folosind noul calendar, au existat în Biserica
noastră timp de 22 de ani – nu este o perioadă scurtă de timp. În acelaşi
timp, în Biserica noastră au apărut noi calendarişti – românii. Arhiepiscopul
Ioan [Sfantul Ioan Maximovici], nu fără consimţământul Mitropolitului
Anastasie, împreună cu un mitropolit român refugiat la Paris, episcopul
Visarion a hirotonit un nou calendarist (Teofil). Aceste parohii sunt chiar şi
acum supuse direct întâistătătorului nostru care în fiecare an când se află în
Europa, slujeşte în biserica română din Paris, în acest an fiind vorba de
duminică, 28 iulie (15 iulie pe stil vechi). În plus, s-a pus problema
consacrării în episcopie a unui protoierarh român din Paris, noi fiind
conştienţi de faptul că românii nu vor renunţa la calendarul nou. Pentru
că Biserica română a existat de peste 50 de ani respectând calendarul
nou. Două generaţii au trecut fără să ştie de calendarul vechi.
Sub mitropolitul Anastasie, Episcopia Europei de Vest a primit un grup de
ortodocşi francezi, condus de protoierarhul E. Kovalevsky – un nou
calendarist. Mitropolitul Anastasie însuşi a privit favorabil ridicarea
protoierarhulului Kovalevsky în episcopat, chiar şi fără schimbarea calendarului.

6
Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan
Maximovici], împreună cu noul calendarist, episcopul Teofil, l-a
hirotonit pe Kovalevsky episcop de San Denis. Nu biserica noastră a fost
cea care l-a excomunicat pe noul calendarist, episcopul Ioan (numele monahal
al protoierarhulului E. Kovalevsky). El singur a părăsit Biserica ce i-a dăruit
harul slujbei episcopale, fapt pentru care a fost condamnat şi caterisit. O parte
din turma acestui episcop nevrednic a rămas credincioasă Bisericii
noastre, existând acum în Episcopia Europei de Vest ca protopopiat
separat, condus de Arhimandritul Ambrozie,un francez care de bună voie şi
treptat şi-a trecut parohiile la calendarul vechi, fapt care a fost rodul răbdării şi
bunăvoinţei noastre.
Mitropolitul Anastasie, respingând mişcarea ecumenică, trimite de bună voie
observatori la conferinţa lor pentru a mărturisi adevărul. Fără a reflecta asupra
problemei, el a trimis observatori din Biserica noastră la Conciliul
Vatican. Astfel, cu demnitate, a luat parte la viaţa catolicilor şi
protestanţilor, fără teamă, însă fără să amestece vreodată adevărul cu
minciuna, fără a se situa la nivel de egalitate cu eterodocşii. A încercat să
presare seminţe de adevăr în această mişcare. Deşi ecumenismul din timpul
său a presupus deja o participare masivă din lumea ortodoxă,
mitropolitul nu a luat nicio măsură decisivă împotriva acestui fapt.

7
Acest lucru a fost realizat în 1971 de Consiliul
Episcopilor cu Mitropolitul Filaret, care a declarat ecumenismul o
învăţăturăeretică din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe. Dar
Consiliul nu i-a considerat eretici pe reprezentanţii tuturor Bisericilor
locale care au aderat la Consiliul Ecumenic. Mitropolitul Filaret a trimis
episcopilor din Biserica lui Hristos două epistole triste, în care acesta
subliniază pericolul infiltrării ideilor ecumenice în gândirea ortodoxă,
prezentând ideile şi expresiile greşite ale patriarhului Athenagoras, fără
a numi pe cineva eretic!„Sfinţia voastră” este modul în care se
adresează Patriarhului Constantinopolului.
[…] In timpul nostru de teribilă prigonire a Bisericii si de neprevăzute
circumstanţe ale vieţii bisericeşti, este foarte greu sa numeşti pe cineva 100%
schismatic, mai ales pe cei din clerul si laicatul de jos. Pentru că, chiar si
existenţa independentă a Bisericii Ruse nu a fost prevazută de canoane. Este
justificata doar de doua lucruri: prigoana fara precedent a Bisericii din
Rusia si natura temporara a existentei noastre. Daca regimul ateist se
sfareste, daca prigonirile credinciosilor din tara-mama inceteaza, daca
libertatea religioasa este restaurata, atunci Biserica Rusa [ROCOR] va
inceta sa existe, unindu-se cu Biserica Mama.
Atitudinea bisericilor locale fata de biserica noastra dupa ultimul
razboi mondial
Pana la sfarsitul ultimului razboi mondial, am slujit cu reprezentantii
tuturor bisericilor locale din lumea libera, chiar si cu cele care s-au
mutat pe noul calendar sau care s-au “jucat” cu ecumenismul.

8
Schimbarea de atitudine a acestor biserici fata de noi
a inceput dupa razboi, cand slabul Patriarh Alexey a fost trimis de guvernul
sovietic sa viziteze patriarhii si sefii bisericilor locale. Batranul, captivul
ateistilor, a amagit fratii sai, convingandu-i ca totul s-a schimbat in bine in
Rusia, ca mii de credinciosi umplu bisericile, etc. Reprezentantii oficiali ai
bisericilor ortodoxe nu au rezistat in fata acestei marturii false a batranului
patriarh. L-au recunoscut pe Alexey drept Patriarh legitim si legal al Intregii
Rusii. El, in schimb, le-a cerut sa intrerupa comuniunea de rugaciune cu
biserica noastra [ROCOR] ca fiind una schismatica pentru ca nu
recunoaste patriarhul [Rusiei]. Nu este clar cat de mult au fost de acord cu
acest lucru. Stim doar ca nu s-a intrerupt imediat comuniunea. Astfel ca
reprezentantul Patriarhiei Constantinopolului, mitr. Emilian, a slujit
Liturghia impreuna cu mine in biserica din Geneva chiar dupa vizita
Patriarhului Alexey. Acest lucru era pe deplin acceptabil pentru noi si
greci.
Nu Mitr. Anastasie a fost nemultumit de comuniune, nu arhiepiscopul
Ioan [Maximovici], episcop peste Europa de Vest, ci Patriarhul
Moscovei, care a trimis o scrisoare dura Patriarhului Athenagoras,
cerandu-i sa inceteze slujirea, de catre clericii Patriarhiei
Constantinopolului, cu clerul nostru. Numai dupa acest lucru, repet,nu
din decizia Bisericii noastre, ci prin ukazul [actul oficial] Patriarhului
Athenagoras au fost grecii opriti sa slujeasca cu noi. Aproximativ din acel
timp, de fapt, slujirea noastra cu reprezentantii oficiali ai bisericilor locale s-a
incheiat. Pentru ca toate aceste biserici, fara exceptie, de la Conferinta de la
Rhodos, au inceput sa coopereze cu Patriarhia Moscovei si Sinodul sau,
recunoscandu-l oficial, dar nu prin constiinta, drept intai-statator al Bisericii
Ruse.
Nu au am cautat si nu cautam slujire cu reprezentantii sai oficiali. Aceasta
despartire reflecta si atitudinea noastra catre ei. Dar comuniunea noastra de
rugaciune cu Bisericile Ortodoxe nu a fost intrerupta in intregime. In primul
rand, nu exista niciun document acceptat de toate bisericile care sa ne
excomunice din unitatea universala! Cand mitr. de Leningrad, Nicodim, a
cerut acest document de la reprezentantii bisericilor autocefale la o conferinta
pan-ortodoxa de la Geneva, nu l-a obtinut. Cererea lui a fost intampinata cu

9
tacere si ignorata de reprezentantii oficiali ai bisericilor, ceea ce da
marturie ca printre ei avem si prieteni, nu numai dusmani. Drept
rezultat, dorintele ateistilor nu au fost implinite.Pentru ca majoritatea
reprezentantilor bisericilor, atat oficiali (care au tacut “de teama iudeilor”) cat si
ne-oficiali, care simpatizeaza cu biserica noastra, au inteles ca episcopii liberi,
episcopi in sens propriu, suntem noi!
Atitudinea bisericii noastre fata de reprezentantii bisericilor locale
Cred, simt, marturisesc ca trebuie sa ne bucuram de exprimarea, in lumea
ortodoxa, a bunavointei fata de biserica noastra. Trebuie sa intelegem ca multi
copii ai bisericilor locale isi pun sperantele si increderea in biserica noastra.
Suntem obligati sa ramanem in contact cu ei si sa ne bucuram de ocazia de a
avea comuniune de rugaciune cu ei, atat de rara astazi.

Pentru ca unitatea Bisericii nu este o vorba goala, cuvinte inutile, este chiar
esenta si fundamentul ei. Urmand exemplul intai-statatorilor nostri, trebuie sa
pastram cu grija firele care ne mai leaga de lumea ortodoxa.

Nu trebuie să ne izolăm în niciun fel, văzând în jurul nostru – de multe


ori doar în imaginaţie – eretici şi schismatici. Izolându-ne treptat, vom
cădea în extrema pe care mitropoliţii noştri au evitat-o cu înţelepciune,
vom respinge calea de mijloc, împărătească pe care Biserica noastră a
călătorit până acum, ne vom regăsi într-o ramură bisericească goală şi
nu în Biserică, mărturisind Adevărul liber şi fără frică!
Izolându-ne, vom apuca pe calea sectarismului, temându-ne de toate, în
strânsoarea paranoiei, ne vom pierde ultimii prieteni din lumea
ortodoxă! Dar, pentru a intra pe o astfel de cale, trebuie mai întâi să
respingem trecutul Bisericii noastre şi să îl condamnăm.
Prin mila lui Dumnezeu, suntem departe de astfel de ispită, [dar] simţim
totuşi asemenea atitudini în mijlocul nostru. Prudenţa este o virtute
creştină de bază. Deoarece în fiecare Biserică locală, cu excepţia
reprezentanţilor săi oficiali, care sunt adesea legaţi şi dependenţi de
circumstanţe cotidiene şi politice complicate, există însuşi TRUPUL
BISERICII – preoţi evlavioşi şi laici cu frica lui Dumnezeu, cei care, de
exemplu, au salvat Biserica din Constantinopol când reprezentanţii săi
oficiali au semnat unirea florentină cu Roma.Câte multe alte astfel de forţe
vii există în fiecare Biserică locală, slavă Domnului, copiii ei credincioşi, şi cât de
trist ar fi pentru noi să nu vedem şi să nu simţim aceste forţe, să fim gata să
încetăm comuniunea în rugăciune cu ele, unitatea în Hristos, pentru păcatele
actualilor săi reprezentanţi oficiali, posibil nevrednici.

10
În Biserica Sârbă, strajă permanentă a
forţelor ortodoxe este în acest moment Arhimandritul ortodox Iustin
(Popovici), renumit în întreaga lume ortodoxă. El a ridicat vocea cu mult
timp în urmă împotriva ispitei ecumenismului, denunţând această
mişcare în cartea sa recent publicată, „Biserica Ortodoxă şi
ecumenismul”. El i-a acuzat chiar şi pe episcopii sârbi care erau slabi în
apărarea Ortodoxiei. Iar atunci când Patriarhul Gherman al Serbiei a devenit
unul din reprezentanţii Consiliului Ecumenic, ce a făcut acest apărător al
ortodoxiei? La fel ca Mitropoliţii noştri Antonie şi Anastasie, pe care i-a
cinstit, nu a încetat comuniunea în rugăciune cu patriarhul său, nu a
numit pe nimeni eretic sau schismatic, a continuat să se supună
ierarhiei Bisericii sale şi l-a pomenit pe patriarh la fiecare slujbă. De ce?
Ar fi putut crea o schismă în Biserica sârbă. Arhimandritul Iustin a educat o
întreagă generaţie de călugări credincioşi, învăţaţi, care îl urmează fără discuţie,
pe care o parte din turmă l-ar fi urmat. Dar părintele Iustin nu face acest lucru,
deoarece pentru el „unitatea Bisericii” nu reprezintă nişte cuvinte fără temei,
înţelegând că schisma în Biserică este un păcat mai mare decât îndoiala
şi îndărătnicia în credinţa episcopilor Bisericii. Nu avem episcopi fără
păcat, dar cei nesiguri, nestatornici, slabi duhovniceste încă fac parte din
Biserică, pentru că Hristos nu a venit să-i vindece pe cei sănătoşi, ci pe
cei bolnavi, motiv pentru care a răbdat până la sfârşit prezenţa lui Iuda
printre apostoli, iar la Cina cea de Taină nu a încetat comuniunea în
rugăciune cu el, împărtăşindu-l pe cel nevrednic.
În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din prea mult
zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de originile Bisericii
noastre, după cum am încercat să arăt în raportul meu; la prima
bănuială, aceştia sunt gata să vadă în aproapele lor un eretic sau
schismatic periculos, trezind sentimente rele faţă de acesta, în loc de

11
dragoste şi bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi
dea seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului decât
slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la Geneva, în persoana
părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru care nici chiar Sinodul Episcopilor
nu este suficient de ortodox, supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu
mai este ortodoxie, ci sectarism!
Ce este important pentru noi: Biserica în sine şi forţele vii din ea sau
reprezentanţii oficiali vremelnici, poate chiar nevrednici? De dragul lor
trebuie să ne smulgem din Biserica lui Hristos, în care majoritatea gândeşte la
fel ca noi, unde, în ciuda nevredniciei noastre, suflă Duhul Sfânt? Dar pe cine
pedepsim noi astfel? Doar pe noi înşine!”

12