I.

MĂRIMI FIZICE IMPLICATE

ÎN DESCRIEREA FENOMENULUI DE
INDUCŢIE ELECTROMAGNETICĂ

Studiul interacţiunii sarcinilor în repaus a condus la noţiunea de câmp electric. În

acelaşi mod, considerând interacţiunea magnetică dintre sarcinile electrice în mişcare (dintre
curenţii electrici) şi dintre magneţii permanenţi s-a impus noţiunea de câmp magnetic.
Prin descoperirea fenomenului de inducţie electromagnetică, Faraday a pus în
evidenţă pentru prima dată că, un câmp electric sau magnetic poate să se transforme unul în
celălalt. Ulterior, Maxwell a arătat că fiecare dintre aceste câmpuri reprezintă un caz
particular al unui câmp general, numit câmp electromagnetic. Acest câmp conţine şi
transportă energie, posedă o oarecare cantitate de mişcare şi masă. Aceasta conferă câmpului
electromagnetic o realitate obiectivă, posedând proprietăţi fizice.
Teoria macroscopică a fenomenului de inducţie electromagnetică foloseşte o serie de
mărimi fizice şi legi caracteristice câmpului electromagnetic, care vor fi definite succint.
Precizez faptul că mărimile fizice, respectiv unităţile lor de măsură vor fi definite
conform Sistemului Internaţional (S.I.).

MĂRIMI FIZICE ELECTRICE ŞI MAGNETICE

I.1. INTENSITATEA CÂMPULUI ELECTRIC

În regiunile în care se găsesc corpurile electrizate există câmp electric. În regim static
(independent de timp) câmpul electric se manifestă separat de câmpul magnetic. Câmpul
electric produs de sarcinile electrice aflate în repaus se numeşte câmp electrostatic; în cazul
sarcinilor electrice mobile (aflate în mişcare) se utilizează denumirea de câmp electric.
Prezenţa sarcinilor electrice nu este o condiţie necesară de existenţă a câmpul electric, decât
în regim static. În regimul variabil de timp, câmpul electric poate fi produs şi de variaţia în
timp a fluxului magnetic. În acest regim câmpului electric i se asociază câmpul magnetic, şi
împreună se condiţionează reciproc, alcătuind sistemul fizic unitar - câmpul electromagnetic.

5
Câmpul electric este câmpul electromagnetic exclusiv din punctul de vedere al proprietăţilor
lui electrice.
Forţele şi cuplurile ce acţionează asupra sarcinilor de probă situate în câmp electric se
transmit prin intermediul câmpului, din aproape în aproape, cu viteză foarte mare, dar finită.
Câmpul electric este caracterizat local printr-o mărime fizică numită intensitate a
câmpului electric:

F0 (q, r )
E0 ( r ) = lim
q 0
q
(I.1)

P1
Fq0 (q,r1)

r1
P2

Fq (q,r2)
r2
fig.I.1.1

Mărimea fizică vectorială E0 ( r ), egală cu raportul dintre forţa F care se exercită

în vid, asupra unui corp de probă şi sarcina lui electrică q, atunci când aceasta tinde către
zero, se numeşte intensitatea câmpului electric în vid. Din formula (I.1) rezultă că unitatea de
măsură a lui E0 , în S.I., (în care asupra corpului punctiform cu sarcina electrică de un
coulomb acţionează o forţă egală cu un newton) este de un volt pe metru (V/m).

q
E = 4 r 2 (I.2)
0

Acţiunile unor câmpuri electrice care există în acelaşi timp într-un punct oarecare din
spaţiu se suprapun, fiind egale cu acţiunea unui câmp electric egal cu suma vectorială a
câmpurilor:
n

E = E 1+ E 2+…….+ En sau E =  Ei (I.3)

i 1

6
 I.1.1. LINII ŞI SPECTRE DE CÂMP ELECTRIC

O imagine intuitivă a câmpului electric se obţine reprezentând grafic liniile de câmp.

Acestea sunt curbe la care în fiecare punct al lor, vectorul E0 este orientat după
tangentă şi în acelaşi sens. Notând cu d1 elementul de lungime al liniei de câmp,
orientat în sensul acesteia, ecuaţia diferenţiala a liniei de câmp este d1 = a E , unde a
= constant.

I.2. FLUXUL ELECTRIC. LEGEA FLUXULUI ELECTRIC.

I.2.1. FLUXUL ELECTRIC.

Mărimea vectorială egală cu produsul dintre intensitatea câmpului electric în vid şi

permitivitatea 0 a vidului (0 = 8,85 10-12 F/m ) se numeşte inducţie electrică în vid, D :
D = 0 E0 (I.4)
Fluxul electric reprezintă mărimea fizică scalară egală cu integrala de suprafaţă a
produsului scalar dintre inducţia electrică şi elementul de suprafaţă. Dacă suprafaţa este
deschisă, fluxul se exprimă prin relaţia:

s= s D . n .ds (I.5)

Dacă suprafaţa este închisă, expresia fluxului se scrie:

 Σ =  D . n .ds (I.6)

sau: d= En .dS=E.dS.cos 

1
(I.7)

N dS E sau: = s E .ds (I.8)

n 
dS

I.2.2. TEOREMA LUI GAUSS

7
 Dacă fluxul se calculează printr-o suprafaţă închisă, , şi sarcina electrică
punctiformă, q, este situată în interiorul acesteia, se obţine:

 Σ =  D . n .ds = q (I.9)

Dacă sarcina este distribuită printr-un volum V în interiorul unei suprafeţe închise,
fluxul va fi:

 Σ =  D . n .ds = V  dV (I.10)

Pentru cazul în care sarcina electrică este situată în exteriorul suprafeţei închise, fluxul
va fi:
Σ = 0 (I.11)
Formula (I.9) reprezintă forma integrală a teoremei fluxului electric: fluxul electric
prin orice suprafaţă închisă,  trasată în vid, este egal cu sarcina electrică q din interiorul
acesteia.
Fluxul electric are aceleaşi dimensiuni cu sarcina electrică. Unitatea de măsură în S.I.
este coulombul (C).
Teorema fluxului electric pentru câmpul electric în vid este valabilă şi în interiorul
corpurilor:

Σ =  D . n .ds = q Σ (I.12)

Dacă se notează în cazul mediilor izotrope:

D = E (I.13)
 fiind constanta dielectrică a mediului, iar D şi E inducţia şi respectiv intensitatea
câmpului electric în mediul considerat, atunci:
q
Σ =  E . n .ds = (I.14)

Aplicând teorema lui Gauss-Ostrogradschi integralei de suprafaţă se obţine:

 D . n .ds =  div D dV
v
(I.15)

Ecuaţia (I.15) este valabilă pentru orice volum ales, indiferent de formă şi dimensiuni. Acest
lucru este adevărat dacă în fiecare punct:
div D = (I.16)
Ţinând seama de relaţia de definiţie (I.13), relaţia devine:

div E = (I.17)

8
Ecuaţiile (I.16) şi (I.17) reprezintă forma diferenţială a teoremei lui Gauss şi exprimă relaţia
locală dintre densitatea de sarcină şi câmpul electric.

I.3. TENSIUNEA ELECTRICĂ. POTENŢIALUL

ELECTROSTATIC
I.3.1 TENSIUNEA ELECTRICĂ

Se numeşte tensiune electrică, notată cu simbolul U 12, mărimea fizică scalară egală cu
integrala de linie a produsului scalar dintre două puncte P 1 şi P2 ale unei curbe (fig.
I.3.1 şi fig. I.3.2)

P1

fig. I. 3. 1

r2

U12 = E .
r1
d1 (I.18)

fig. I.3.2

În regimuri statice şi staţionare tensiunea electrică este invariabilă în timp şi se notează cu

U12; dacă este variabilă în timp, se notează cu u12, şi se numeşte tensiune electrică instantanee.

I.3.2 POTENŢIALUL ELECTROSTATIC

Considerăm câmpul electric creat de o sarcină punctiformă q, situată în originea

referenţialului O.
q r
E = 4 . (I.19)
0 r3

Înlocuind în relaţia (I.18) se obţine:

9
 r2 r2 r2
q r  d1 q d1 cos  q dr q 1 1 
U12 = 4
0

r1 r 3 = 4
0

r1
r 2 = 4
0

r1
r 2 = 4
0

r
 1
- r2



(I.20)

Tensiunea electrică U12 nu depinde de forma curbei (P) între cele două puncte P 1 şi P2
şi este egală cu diferenţa valorilor pe care le ia funcţia V, definită prin relaţia:
q 1
V = 4 . r
(I.21)
0

între cele două puncte, adică:

U12 = V1 – V2 (I.22)
Dacă punctul P2 se îndepărtează la infinit, tensiunea electrică U1∞ este egală cu funcţia
V1 în punctul P1
q
U1∞ = V1 = 4 r (I.23)
0

Integrala de linie a câmpului electrostatic efectuată pe o curbă de formă oarecare,

între punctul P1 situat la distanţa r de sarcină şi punctul de la infinit se numeşte potenţial
electrostatic.
Prin convenţie se consideră potenţialul Pământului egal cu zero. Tensiunea electrică
din formula (I.22), egală cu diferenţa potenţialelor V1 şi V2, se numeşte diferenţă de potenţial.
Tensiunea electrică şi diferenţa de potenţial au dimensiunea egală cu produsul
dimensiunilor intensităţii câmpului şi lungimii. Unitatea de măsură în S.I. pentru aceste
mărimi este produsul dintre unitatea de câmp şi unitatea de lungime şi se numeşte volt (V).

I. 3. 3. TEOREMA TENSIUNII ELECTRICE ÎN VID, ÎN

REGIM STATIC

Dacă se calculează integrala curbilinie a vectorului E pe curba închisă P (fig. I.3.2) se

obţine:

e =  E0 . d1 = 0 (I.24)

10
 Admiţând că E0 este o funcţie de punct continuă, aplicând teorema lui Stokes, se
obţine:

e =  E0 . d1 = S rot E0 n dS = 0 (I.25)

şi deci:
rot E = 0
0 (I.26)
adică câmpul electrostatic în vid este irotaţional.
Ecuaţiile (I.24) si (I.26) şi ecuaţiile (I.9) şi (I.17) reprezintă ecuaţiile integrale,
respectiv ecuaţiile locale pentru câmpul electrostatic.

I. 3. 4. RELAŢIA ÎNTRE CÂMP ŞI POTENŢIAL

Dacă într-un sistem de axe rectangulare de coordonate, componentele vectorului câmp

electric sunt Ex, Ey, Ez şi ale lui d1 sunt dx, dy, dz, atunci relaţia:


VA=  E . d1 (I.27)
A

devine:
dV = - E . d1 = - Exdx- Eydy - Ezdz (I.28)
Pe de altă parte diferenţiala totală a lui V, este de asemenea funcţie de x, y, z şi are
expresia:
V V V
dV= x
dx+ y dy+ z
dz (I 29)

Rezultă deci:
V V V
Ex = - x
; Ey = - y ; Ez = - z
; (I.30)

Aceste relaţii nu sunt altceva decât expresiile componentelor vectorului grad V, deci:
E = - grad V = -V (I.31)
Semnul minus arată că o sarcină pozitivă se deplasează în sensul descrescător al
intensităţii câmpului electric; pentru a face ca acea sarcină să se deplaseze în sens contrar lui
E este necesar să se cheltuiască un lucru mecanic.
Se poate spune că un câmp electrostatic, după cum justifică relaţia (I.31) derivă dintr-
un potenţial, adică este un câmp conservativ.

11
 dv = grad V d1 (I.32)
sau:
dv = - E . d1 (I.33)
care permite să se calculeze componenta lui E după o direcţie de deplasare d1 oarecare.
V
E1 = 1
(I. 34)

deci componenta lui E după o direcţie oarecare este dată de derivata direcţională a lui V
după acea direcţie.

I. 3. 5 ECUAŢIA LUI POISSON ŞI ECUAŢIA LUI LAPLACE

PENTRU POTENŢIAL


Dacă E = - grad V rezultă div E = div (- grad V) = -V = 
0

sau

V +  = 0 (I.35)
0

care reprezintă o ecuaţie locală a potenţialului electrostatic, numită ecuaţia lui Poisson, care
leagă potenţialul de sursele sale. Veste laplacianul funcţiei potenţial.
În cazul în care există sarcinile electrice, ecuaţia ia forma (I.35); în cazul în care nu
există sarcinile electrice,  = 0, pe lângă faptul că div E = 0 şi

V = 0 (I.36)
Această ecuaţie locală a potenţialului electrostatic se numeşte ecuaţia lui Laplace.

I.4. INDUCŢIA MAGNETICĂ ÎN VID (B0)

Substanţele magnetizate, conductoarele parcurse de curent electric, corpurile încărcate

cu sarcini electrice aflate în mişcare şi fluxul electric variabil în timp stabilesc în jurul lor un
câmp magnetic. La fel ca şi în cazul câmpului electric, câmpului magnetic i se asociază
regiunea din spaţiu în care se exercită forţe şi cupluri de forţe asupra corpurilor încărcate cu
sarcini electrice în mişcare, asupra corpurilor magnetizate sau asupra conductoarelor parcurse
de curent electric. Funcţia de punct care caracterizează câmpul magnetic în exteriorul
corpurilor, adică în vid, este inducţia magnetică în vid, B0 .

12
 Pentru caracterizarea câmpului magnetic în vid, se măsoară forţa care acţionează
asupra unui corp de probă, care poate fi un corp cu sarcină q care se deplasează cu viteza v, în
câmpul magnetic. Se constată că această forţă depinde de sarcina corpului de probă, q, de
viteza lui relativă şi de poziţia în câmp, reprezentată de raza vectoare r .
Fm = Fm (q, v , r ) (I.37)
În diferite puncte din câmp, cu sarcini diferite şi viteze diferite se constată că:
a) în acelaşi punct şi pentru viteze diferite ale corpului de probă, forţele magnetice sunt
proporţionale cu sarcina electrică dacă sarcinile sunt pozitive sau negative, forţele au
aceeaşi direcţie dar sensuri opuse (fig. I.4.1)

F(q2+,v,r)
F(q1-,v,r)

F(q2-,v,r)
F(q1+,v,r)

fig. I.4.1.

Fm =q fm (v , r ) (I.38)
unde fm ( v , r ) reprezintă forţa magnetică care se exercită asupra corpului de probă q1+.

b) într-un punct oarecare, la viteze diferite, forţele magnetice sunt perpendiculare pe v (fig.
I.4.2), deci:
v Fm =q v fm (v , r ) =0 (I.39)

c) într-un punct din câmp şi la aceeaşi sarcină electrică, forţa magnetică este funcţie liniară
de viteză.
Fm = (v , r ) =  Fm ( v , r ) (I. 40)
unde  este scalar.

13
 Vectorul Fm perpendicular pe vectorul v şi funcţie liniară de acesta, este egal cu
produsul vectorial dintre viteza v şi un vector auxiliar depinzând numai de raza vectoare r ,
notat B0 (r )
Fm = qv x B0 (r ) (I. 41)
Dacă sarcina de probă este negativă (-q) sensurile vectorilor Fm şi v x B0 sunt opuse (fig.
I.4.2)
Forţa din formula (I.41) se numeşte forţa Lorentz şi, deoarece este orientată
întotdeauna perpendicular pe viteza particulei, ea nu efectuează nici un lucru mecanic asupra
particulei. Prin urmare, dacă acţionăm asupra unei particule în mişcare cu un câmp magnetic
constant, nu putem modifica energia ei. Dacă într-un punct din câmp, corpul de sarcină q este
pus în mişcare cu viteza v , astfel orientată încât forţa magnetică să fie maximă, modulul
vectorului B0 este egal cu raportul dintre modulul forţei, prin produsul qv.
Fm max
B0 = qv (I.42)

Formula (I.42) constituie relaţia de definiţie a lui B0 .

Unitatea de măsură a lui B0 , corespunde vectorului câmp, în care asupra corpului de

probă încărcat cu sarcină egală cu un coulomb, având viteza 1 m/s în direcţia în care forţa
este maximă, acţionează o forţă magnetică egală cu 1 N.
În Sistemul Internaţional de Unităţi, S.I., unitatea de măsură a lui B0 se numeşte
tesla (T).
Dacă un circuit liniar (C) (fig. I.4.3) este parcurs de un
curent electric de intensitate I şi se află într-un câmp
magnetic de inducţie magnetică B creat de sarcini
electrice mobile exterioare se constată că asupra
circuitului se exercită o forţă.
Forţa care se exercită asupra unui element conductor parcurs de curent continuu
de intensitate I, plasat într-un punct al unui câmp magnetic unde vectorul inducţie magnetică
are valoarea B , este d F , perpendiculară pe planul definit de B şi d1 , având sensul astfel
încât triedrul (I d1 , B , dF ) să fie drept. Modulul său are expresia:
dF = Id1 B sin  (I.43)
unde  este unghiul dintre Id1 şi B.

sau: F = I (c )( d1 x B ) (I.44)

14
 sau: F = BI 1 sin  = BnI 1
Dacă B şi conductorul se află în acelaşi plan, F este perpendiculară pe acest plan;
când B este perpendicular pe conductor atunci:
F=BI1 (I.45)
Relaţia (I.45) reprezintă formula lui Laplace.
Prin analogie cu electrostatica, pe lângă vectorul B , se introduce vectorul H , numit
intensitatea câmpului magnetic sau excitaţia magnetică, analog lui D şi care pentru vid se
defineşte prin relaţia:
1
H =  B0 sau: B0 = 0 H (I.46)
0

unde 0 este permeabilitatea magnetică a vidului.

În cazul unui mediu izotrop şi omogen, H se defineşte prin relaţia:
1
H = B sau: B = H (I.47)

I.5. FLUXUL DE INDUCŢIE MAGNETICĂ

Se numeşte flux magnetic, mărimea fizică scalară egală cu integrala de suprafaţă a

produsului scalar dintre inducţia magnetică şi elementul de suprafaţă:

 = S B0 . n dS (I.48)

unde n este vectorul unitar al normalei orientate pe elementul dS.

Putem scrie:
d = B dS cos  (I.49)

sau:  = S B dS cos  = S B . dS (I.50)

Unitatea pentru fluxul magnetic în S.I. este numită Weber (Wb) şi este egală cu fluxul
magnetic printr-o suprafaţă plană de 1 m2, traversată de inducţia magnetică omogenă de un
tesla.
Dacă suprafaţa este închisă, fluxul magnetic este:

 =  B0 . n dS (I.51)

15
 Utilizând teorema lui Gauss (I.51) care se referă la fluxul magnetic printr-o suprafaţă
închisă, indiferent de forma câmpului şi de structura surselor care îl creează, fluxul câmpului
magnetic prin aceste suprafeţe este egal cu zero.

 B . n dS = 0 (I.52)

Utilizând transformarea integralei vectorului B0 pe suprafaţa închisă Σ (I.51) în

integrala de volum în divergenţa vectorului respectiv pe volumul V închis în interiorul
suprafeţei Σ, obţinem:

 =  B . n dS = v divB dV (I.53)

şi cu relaţia (I.52) rezultă:

div B =0 (I.54)
Relaţiile (I.52) şi (I.54) reprezintă forma integrală, respectiv diferenţială a teoremei
lui Gauss pentru câmpul magnetic.
Ecuaţia (I.54) este valabilă şi pentru cazul în care câmpul magnetic este rezultatul
compunerii câmpurilor create de mai multe surse independente, de exemplu, de mai mulţi
conductori parcurşi de curenţi diferiţi.

I. 6. REGIMUL ELECTROCINETIC STAŢIONAR (PENTRU

CONDUCTOARELE PARCURSE DE UN CURENT ELECTRIC
DE CONDUCŢIE)

I.6.1. TENSIUNEA ELECTROMOTOARE

Se numeşte tensiune electromotoare, notată cu , integrala de linie a sumei dintre

intensitatea câmpului electric E şi intensitatea câmpului electric imprimat, în lungul unei
curbe închise , prin circuitul conductor.

=  ( E  E i )d1 (I.55)

În regim electrostatic, suma (E  E I )  0 în interiorul conductorilor şi în acest caz,

= 0.
În regim staţionar (nu depinde de timp)

 E  d1 = 0 (I.56)

Conform teoremei tensiunii, din (I.55), rezultă:

16
 =  Ei  d1 (I.57)

care reprezintă tensiunea electromotoare (t.e.m.).

Deosebirea dintre câmpul electrostatic şi câmpul electric constă în faptul că, deşi ambele sunt
potenţiale, în câmpul electrostatic nu există nici un fel de transformare de energie, iar în
câmpul electric este necesar un consum continuu de energie, care să compenseze energia
degajată prin efect Joule-Lenz. Energia necesară menţinerii câmpul electric poate fi de
diferite forme: chimică (pile, acumulatori), mecanică (generatoare electrice), termică
(termoelemente), etc.
Rezultă că pentru a menţine curentul electric într-un circuit închis este necesar ca
circuitul respectiv să conţină surse electromotoare, care să compenseze energia electrică
transformată în căldură. Deci, în cazul curentului continuu (staţionar), asupra sarcinilor
electrice acţionează atât forţele unui câmp electrostatic E cât şi forţele unui câmp de
provenienţă neelectrostatică numit câmp electric imprimat, E i , produs de sursele
electromotoare.
Dacă peste câmpurile electrostatic E şi imprimat E i se suprapune un câmp indus,
E s, (care poate fi produs prin variaţia în timp a unui câmp magnetic), atunci se obţine, în
cazul unui regim staţionar, pentru care integrala de linie a câmpului total ( E  Ei  ES ) este:

e =  ( E  Ei  ES ) d1 =  ( Ei  ES ) d1 (I.58)

Deci tensiune electromotoare între două puncte 1 şi 2 (între care există atât câmp
electric imprimat, cât şi câmp indus) are expresia:
2

e= 
1
( Ei  ES ) d1 (I.59)

În regim staţionar Es =0

I. 6. 2. CURENTUL ELECTRIC DE CONDUCŢIE

Într-un circuit conductor, în care acţionează o tensiune electromotoare, se stabileşte

starea electrocinetică caracterizată prin faptul că circuitul este parcurs de un curent de
conducţie.
Mărimea care caracterizează starea electrocinetică este intensitatea curentului electric.
dq
I= dt
(I. 60)

17
 Intensitatea curentului electric I este egală cu sarcina electrică care traversează
secţiunea transversală a unui conductor în unitatea de timp. Deşi intensitatea curentului
electric I este o mărime fizică scalară, se asociază curentului electric un sens de referinţă,
identic cu sensul în care trebuie să se deplaseze particulele cu sarcină pozitivă.
În Sistemul Internaţional de Unităţi, S.I. intensitatea curentului electric este mărime
fizică fundamentală, unitatea sa de măsură fiind amperul (A). Amperul reprezintă intensitatea
curentului electric care trece prin două conductoare, filiforme, infinit lungi, paralele, situate
în vid la distanţa de 1 m şi între care se exercită o forţă F = 2.10 -7 N, pentru fiecare metru de
lungime a conductorilor.
În regim staţionar, curentul electric se numeşte curent electric continuu, notat I, iar în
regim variabil, curent electric instantaneu, notat i. Pentru caracterizarea locală a stării
electrostatice se foloseşte densitatea curentului de conducţie J , definită astfel încât fluxul
acestui vector printr-o suprafaţă oarecare să fie egal cu intensitatea curentului prin această
suprafaţă:

I = s J  dS = s J  n dS (I.61)

n fiind versorul elementului de suprafaţă dS, asociat sensului de referinţă al curentului.

În Sistemul Internaţional de Unităţi, S.I., unitatea de măsură pentru intensitatea
curentului de conducţie se numeşte amper pe metru pătrat (A/m2).

I.6.3. LEGEA LUI OHM

În regim electrocinetic suma vectorială a intensităţilor câmpurilor electrice E şi Ei ,

din interiorul unui conductor izotrop este proporţională în fiecare punct cu densitatea
curentului electric de conducţie din acel punct.
Factorul de proporţionalitate este rezistivitatea materialului:
E + Ei = J (I.62)

În conductoarele omogene fără surse, Ei = 0 şi (I.62) devine:

E = J (I.63)
Relaţiile (I.62) şi (I.63) exprimă legea lui Ohm sub formă locală (legea locală).

18
 Integrala de linie a sumei E + Ei , luată în lungul conductorului este (în regim
staţionar):
2 2 2 2

 ( E  E ) d1 =
1
i
  J d1
1
=  E d1
1
+ E
1
i d1

(I.64)
2

Se notează cu U12 =  E d1 (diferenţa de potenţial)

1

2 2
d1
U12 + =   J d1 = I  = IR (I.65)
1
S
1

unde S reprezintă secţiunea conductorului.

d1
Mărimea R =  S
se numeşte rezistenţă electrică a conductorului între punctele 1

şi 2 (figura I.6.1)
R

fig.I.6.1.

1 U12 2
Unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică se numeşte ohm () şi reprezintă
rezistenţa electrică a unui conductor izotrop, liniar şi omogen care sub tensiunea de un volt
este parcurs de un curent electric cu intensitatea de un amper.
Relaţia (I.65) se mai scrie sub forma:
U12 = RI – (I.66)
şi reprezintă forma integrală a legii conducţiei electrice sau legea integrală a lui Ohm pentru
o porţiune de circuit cuprinzând un generator.
Pentru o porţiune de circuit fără surse de tensiune electromotoare relaţia (I.66) se scrie
sub forma:
U12 = RI (I.67)
Experienţa arată că relaţia (I.62) este valabilă în regim variabil de timp.
E (r , t )   (r ) J (r , t ) sau J (r , t )   (r ) E ( r , t ) (I.68)

19
 unde σ este conductivitatea materialului.
În fiecare punct dintr-un conductor liniar, omogen şi izotrop, densitatea curentului
electric de conducţie este proporţională cu intensitatea câmpului electric.
În general intensitatea câmpului electric este egală cu suma a trei factori:
EL  E  Ei  Es (I.69)
în care:
E este intensitatea câmpului electrostatic de natură potenţială produs de repartiţia
instantanee a sarcinilor electrice;
E i este intensitatea câmpului imprimat de natură neelectrică;
E s este intensitatea câmpului electric indus (solenoidal).
Porţiunea de circuit electric, în jurul căreia există câmp electric indus din exterior sau
câmp electric imprimat, se numeşte circuit generator sau sursă. Porţiunea în jurul căreia există
un câmp electrostatic sau un câmp electric indus exclusiv de curentul din circuit se numeşte
circuit electric receptor, prescurtat, receptor.
Integrala de linie a intensităţii câmpului electric, în sens larg, EL , în lungul unei curbe
, între două puncte, este tensiunea electrică în sens larg U12.
2

U12 = 
1
( E  Ei  Es ) d1 (I.70)

Integrala de linie a lui E între punctele 1 şi 2 se numeşte diferenţă de potenţial.

2

V1 – V2 = = 
1
E d1 (I.71)

condiţionată de existenţa sarcinilor electrice la extremităţi.

Integrala de linie a părţii neelectrostatice a câmpului electric se numeşte tensiune
electromotoare şi se notează cu e12.
2

e12 =  ( Ei  Es ) d1 (I.72)
1

Prin urmare:
U12 = e12 + (V1-V2) (I.73)
Integrala curbilinie a intesităţii câmpului electric în sens larg se numeşte tensiune
electromotoare de contur.

e =  ( E  Ei  Es ) d1 =  ( Ei  Es ) d1 (I.74)

20
 Tensiunea electromotoare de contur din lungul unui circuit electric închis determină
curentul prin circuit.

I.7. INDUCTANŢA

Prin inductanţă se înţelege mărimea fizică definită prin raportul dintre fluxul
magnetic ce străbate suprafaţa limitată de conturul unui circuit şi intensitatea curentului din
circuit. Dacă suprafaţa străbătută de flux magnetic este liniară (cu permeabilitatea magnetică
constantă) inductanţa este proporţională cu permeabilitatea magnetică a mediului şi depinde
de forma şi dimensiunile geometrice ale circuitului, indiferent de valoarea intensităţii
câmpului magnetic.

L= I
(I.75)

Dacă în jurul circuitului este un material feromagnetic a cărui permeabilitate

magnetică depinde de intensitatea câmpului magnetic, inductanţa nu mai este constantă, ci
depinde de intensitatea curentului din circuit. Unitatea de măsură pentru inductanţă se
numeşte henry (H).

I.7.1. INDUCTANŢA PROPRIE A CIRCUITULUI

În figura (I.7.1) sunt reprezentate două circuite închise, având fiecare câte N 1 şi N2
spire, în jurul cărora se admite un mediu magnetic liniar.

N1

N2
Fig. I.7.1

21
 Inductanţa proprie L11 a circuitului 1, reprezintă raportul dintre fluxul 11 din circuitul
1 produs de curentul din acest circuit şi curentul I1 din circuit:
11 N111
L11 = I = I1
>0 (I.76)
1

L11 se mai notează cu L şi se numeşte inductivitate proprie sau inductanţă proprie (unde 11
este fluxul închis de o singură spiră a circuitului).

I.7.2. INDUCTANŢA MUTUALĂ

Inductanţa mutuală L21, între circuitul 1 şi 2 este raportul dintre fluxul 21 creat de
circuitul 1 care este închis de circuitul 2 şi curentul I1 care îl produce:
 21 N 2 21
L21 = I = I1
…….  0 (I.77)
1

unde Φ21 este fluxul prin circuitul 2 datorat unei spire din circuitul 1. Fluxul se consideră
pozitiv în sensul asociat după regula burghiului, conform sensului curentului I2.
Inductanţa mutuală poate fi pozitivă sau negativă, după cum sensurile curenţilor din cele
două circuite coincid sau nu. Dacă circuitul 2 ar fi parcurs de curentul I2:
22 N 2 22 12 N112
L22 = I = I2
şi L12 = I = I2
(I.78)
2 2

Se poate demonstra că L12 = L21 = M, numită inductanţă mutuală.

22