Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
CENTRUL TUTORIAL HUNEDOARA
SPECIALIZARE DREPT

ORGANIZATII FINANCIARE
INTERNATIONALE
FONDUL MONETAR INTERNATIONAL

REFERAT

Conf.univ.dr. Student
Cristina Onet Dinu Constantin
An III ID
Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie internaţională care a fost
înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea valutară si acorduri
valutare sistematice, pentru a stimula cresterea economică si niveluri înalte de folosire a forţei de
muncă si pentru a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor membre, în condiţii adecvate,
pentru a
contribui la ajustarea balanţei de plăţi.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) îsi are bazele în recesiunea economică din anii 1930. În
decursul acelor ani, statele lumii au încercat să reducă prăbusirea economică prin cresterea
restricţiilor asupra importurilor, asupra achiziţiei de bunuri de peste hotare si deţinerea de
monedă străină impusă cetăţenilor, au luat măsuri protecţioniste pentru a-si proteja industria
naţională si, de asemenea statele îsi devalorizau moneda naţională pentru a putea concura pe
pieţele de export.
În cele din urmă, comerţul mondial s-a prăbusit, între anii 1929 si 1932 acesta a scăzut cu peste
60%, iar somajul a crescut în raport cu nivelul de trai care a scăzut drastic în multe ţări. La
începutul anilor 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial, John Maynard Keynes –
reputat economist, aflat la cotele cele mai înalte ale prestigiului său în Marea Britanie si Harry
Dexter White – un funcţionar al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii, au conceput aproape
simultan, planuri pentru instaurarea unui nou sistem monetar, care să stabilizeze ratele de schimb
si să relanseze comerţul liber; era nevoie de o instituţie internaţională permanentă, care să preia
răspunderea pentru întreg acest sistem.
Cei doi însă, aveau opinii diferite în ceea ce privea modul de acordare a asistenţei financiare.
Keynes vedea instituţia internaţională ca pe o bancă mondială centrală, care putea crea masa
monetară prin propria autoritate si astfel să poată acorda suportul financiar ţărilor cu probleme
iar, pe de altă parte White susţinea că sursa asistenţei financiare trebuie să fie contribuţia ţărilor
membre.
Desi varianta americană a lui White a predominat, aceasta poate si din cauza poziţiei de lider a
Statelor Unite, forma finală adoptată a fost un mix între cele două opinii. Fondul Monetar
Internaţional (FMI) realizează împrumuturile către ţările membre apelând la rezervele oficiale
ale celorlalte ţări membre. În acelasi timp, banii împrumutaţi de ţările cu rezerve, pot fi restituiţi
în caz de necesitate. Astfel, crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată cu
sistemul de cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei instituţii monetare,
care oferă membrilor săi ajutor temporar în ajustarea balanţei de plăţi prin crearea de lichidităţi
internaţionale.
Fondul Monetar Internaţional a fost conceput în anul 1944 ca urmare a ratificării Articolelor
Acordului Fondului formulate la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru restructurarea relaţiilor
internaţionale monetare si financiare, ţinută la BRETTON WOODS, New Hampshire unde au
participat 45 de ţări membre.
În urma acestui acord au fost înfiinţate: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie si Dezvoltare
de asemeni cunoscută ca si Banca Mondială (BIRD) si Fondul Monetar Internaţional (FMI) –
care a fost creat în decembrie 1945 când primele 29 de state membre au semnat Articolele
Acordului, acesta însa, si-a început activitatea în mai 1946, având 39 de ţări membre si sediul
general în capitala Statelor Unite, Washington. Aceste două instituţii sunt cunoscute ca fiind
gemenii Bretton Woods. Acordul de la BrettonWoods a stabilit un sistem de proceduri si reguli,
alături de instituţiile menite să le impună, ce a cerut ţărilor membre să adopte o politică monetară
fixă în privinţa aurului si, desi sistemul Bretton Woods s-a prăbusit în 1971 după ce presedintele
Nixon a suspendat convertibilitatea dolarului în aur, instituţiile create în 1944 si-au continuat
activitatea.
În anii 60, numărul membrilor a crescut rapid prin aderarea noilor ţări independente, în curs de
dezvoltare. România (1972) si Ungaria (1982) au aderat la Fondul Monetar Internaţional, iar la
sfârsitul anilor 1980 le-au urmat alte ţări Est Europene, ca urmare a destinderii dintre Est si Vest.
În 1992 a existat o nouă crestere bruscă a numărului membrilor Fondului Monetar Internaţional
datorată aderării a 15 republici din fosta Uniune Sovietică. După organizarea unui referendum în
care majoritatea populaţiei a votat în favoarea aderării, Elveţia a fost printre ultimele ţări
industrializate care s-a alăturat Fondului. În prezent, Fondul Monetar Internaţional reuneste 186
de ţări membre. Pentru a deveni membră, o ţară trebuie mai întâi să inainteze o aplicaţie pentru
ca mai apoi să fie acceptată de ţările care sunt deja membre ale FMI. În luna iunie a anului 2009
Kosovo s-a alaturat FMI-ului, devenind astfel cel de-al 186-lea membru.
După aderare, fiecărei ţări membre al FMI îi este atribuită o cotă, bazată în mare parte pe
dimensiunea sa relativă în economia mondială. Cota unui membru conturează aspectele de bază
ale relaţiei sale financiare si organizatorice cu FMI:
Cotizaţia - Cota subscrisă a unui membru determină valoarea maximă a resurselor finanicare
pe care acesta este obligat să le furnizeze Fondului Monetar Internaţional. Un membru trebuie să
plătească cotizaţia sa în întregime dupa aderarea sa la FMI: pana la 25% trebuie plătita in
moneda proprie a Fondului Monetar Internaţional, numită Drepturi Speciale de Tragere sau în
monede acceptate pe scară largă (cum ar fi: dolarul, euro, yeni sau lira sterlină), în timp ce restul
cotizaţiei este plătită în moneda naţională a ţării membre.
Drepturile de vot – Cota unui membru este cea care determină puterea de vot a acestuia, în
deciziile Fondului Monetar Internaţional. Fiecare membru al FMI are 250 de voturi de bază, plus
un vot suplimentar pentru fiecare parte din cota sa echivalentă cu 100.000 DST. O triplare a
numărului de voturi de bază este, de asemenea, avută în vedere ca fiind un mijloc de a da o mai
mare putere de decizie a ţărilor mai sărace activitatea de funcţionare a instituţiei.
Accesul la finanţare – Finanţarea pe care o poate obţine un membru de la Fondul Monetar
Internaţional este în funcţie de cota ţării membre. Un membru poate împrumuta până la 200% de
procente din cota sa anual si 600% cumulativ. Cu toate acestea, accesul poate fi mai mare în
circumstanţe excepţionale.
Alocarile DST - Alocările de DST, unitatea de cont a Fondului Monetar Internaţional, sunt
folosite ca un activ al rezervei internaţionale. Partea unui membru din alocaţiile generale DST se
stabileste proporţional cu cota acestuia. Cele mai recente alocari generale de DST au avut loc în
anul 2009.

Drepturile si obligaţiile ţărilor care aderă la Fondul Monetar Internaţional


Ţările membre FMI au urmatoarele drepturi:
- să efectueze tranzacţii si operaţii cu Fondul Monetar Internaţional (tranzacţiile se referă la
schimburi de active monetare, iar operaţiile reflectă utilizările sau încasările de active monetare);
- să cumpere sume în valute liber utilizabile sau în DST în schimbul unor sume în moneda
naţională în vederea echilibrării balanţei de plăţi;
- să participe la adoptarea deciziilor în cadrul FMI;
- să primească alocări de DST;
- să adere la Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie si Dezvoltare (BIRD).
O ţară membră a FMI are următoarele obligaţii cu titlu general:
- să furnizeze date economice si financiare necesare derulării operaţiunilor cu Fondul;
- să elimine restricţiile în domeniul plăţilor si transferurilor pentru tranzacţiile internaţionale
curente;
- să elimine practicile monetare discriminatorii;
- să asigure, la cerere, convertibilitatea sumelor în moneda proprie deţinută de celelalte state.

Organizarea F.M.I.
1. Consiliul Guvernatorilor
Fondul Monetar Internaţional este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor compus
din câte un membru din fiecare ţară, numit prin alternanţă. Fiecare stat membru stabileste un
guvernator care este, de obicei, ministrul de finanţe sau presedintele Băncii Centrale si un
guvernator alternativ, care vorbesc în numele guvernului ţării din care provin. De exemplu:
pentru Statele Unite si Marea Britanie, ministrii Trezoreriei au si funcţia de guvernator F.M.I,
alte ţări ca Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg si Suedia au desemnat ca guvernator F.M.I. pe
presedinţii băncilor lor centrale. Motivaţia pentru această alegere a fost caracterul monetar al
F.M.I., care implică crearea de masă monetară, în vederea finanţării creditelor pe care Fondul le
acordă.
Guvernatorii iau decizii cu privire la problemele majore, cum ar fi:
- cresterea capitalului Fondului,
- aderarea de noi membri
- acordarea drepturilor speciale de tragere.
Guvernatorii se întâlnesc o dată pe an (de obicei în septembrie) într-o sedinţă anuală, care se ţine
împreună cu cea a Băncii Mondiale. Deciziile, care trebuie luate în afara sedinţei anuale, se iau
în urma unor rapoarte scrise.
2. Comitetul Financiar Monetar Internaţional
Probleme cheie cu privire la sistemul monetar internaţional sunt luate în considerare de 2 ori pe
an într-un comitet al Guvernatorilor numit Comitetul Financiar Monetar Internaţional.
3. Comitet Comun al Consiliului Guvernatorilor si al Băncii Mondiale SAU Comitetul de
dezvoltare
Tot în 1974, si cu o compoziţie identică Comitetului Interimar, s-a creat Comitetul de
dezvoltare, al cărui aviz este cerut în toate cazurile de transfer al resurselor către ţările în curs de
dezvoltare.
Acesta raportează Guvernatorilor schimbările de politică monetară si alte probleme ce privesc
ţările în curs de dezvoltare.
4. Consiliul Executiv
Deciziile politice curente, cele de zi cu zi, sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia
guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii F.M.I. Acest Consiliu este compus din 24 de directori
executivi, împreună cu un director care prezidează acest consiliu. Ei se întâlnesc de obicei de 3
ori pe săptămână, în sesiuni ce eu ca durată o zi întreagă, si chiar mai des dacă este necesar.
Întâlnirile au loc la sediul organizaţiei, în Washington D.C.. Directorii executivi primesc
rapoartele de la nivel guvernamental.
Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare – Statele Unite, Marea Britanie, Germania,
Franţa si Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare. De asemenea din 1978,
Arabia Saudită are un loc în Consiliul Executiv conform regulii prin care, primele două ţări
creditoare au dreptul să-si numească propriul director. Celelalte ţări îsi combină voturile, de
obicei pe grupuri regionale, cu excepţia Chinei si a Rusiei care îsi numesc, fiecare, propriul
director.
Consiliul Executiv este prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă de cinci ani: el este
totodată seful întregului personal.
5. Comitetul Interimar
Cel mai important organism care trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, compus din
ministrii acelorasi 24 de ţări care au un loc în Consiliul Executiv, alesi în mod egal din ţările
industrializate si cele în curs de dezvoltare. Acest Comitet, care a luat fiinţă în 1974, se întâlneste
de două ori pe an, cu puţin înainte de sedinţa anuală si în cursul primăverii. Numele de
"interimar" face referire la posibilitatea, conform prevederilor statutului, de a transforma
Comitetul într-un Consiliu cu putere de decizie. Virtual, nu se manifestă această necesitate atât
timp cât influenţa politică a Comitetului este atât de mare, încât practic, el determină politica
F.M.I. Presedinţia Comitetului este asigurată prin rotaţie: începând din 1994.

Adoptarea deciziilor
Deciziile F.M.I. sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară membră are un număr mic de voturi
de bază, care se multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare. Astfel, puterea de votare
este semnificativ determinată de contribuţia financiară în cadrul F.M.I., care la rândul ei este
stabilită în funcţie de indicatorii economici si financiari ai fiecărei ţări.
Mărimea majorităţii necesare luării unei decizii depinde de importanţa subiectului, dar în
practică, rareori se votează în cadrul Consiliului Executiv: de obicei, deciziile sunt luate prin
consens, totusi, dacă nu poate fi găsit un consens, deciziile sunt luate pe baza unui vot al
guvernatorilor, astfel se aplică regula majorităţii simple (adică 50% din drepturile de vot). Cu
18% din voturi, Statele Unite au drept de veto asupra celor mai importante decizii, cum ar fi
suplimentările de capital, amendamentele la Prevederile Acordului de Înfiinţare, pentru care este
nevoie de 85% din voturi.

Obiective și funcţii
În domeniul financiar valutar FMI este cel mai important organism de cooperare. Principala lui
activitate este elaborarea programelor de finanţare si creditare pe termen scurt si lung a ţărilor cu
dificultăţi economice. Aceste credite au ca obiect echilibrarea balanţelor de plăţi si sunt
condiţionate de luarea unor măsuri de redresare macroeconomice în ţările beneficiare de aceste
credite. Mai multe din aceste programe vizează ţările cel mai puţin dezvoltate.
Obiectivele FMI sunt menţionate în acticolul 1 din Prevederile Acordului de înfiinţare:
1. Promovarea cooperări monetare internaţionale prin intermediul unei instituţii permanente care
să ofere cadrul adecvat pentru consultare si colaborare în problemele monetare internaţionale.
2. Facilitarea extinderii si cresterii echilibrată a comerţului internaţional si contribuţia sa astfel la
promovarea si menţinerea unui nivel înalt al angajărilor si al venitului real si dezvoltarea
resurselor productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice.
3. Promovarea stabilităţii schimbului, menţinerea disciplinei în acordurile de schimb dintre
membri si evitarea deprecierea schimbului competitiv.
4. Asigurarea asistenţei în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi pentru tranzacţiile curente
dintre membri si în eliminarea restricţiilor în schimbul internaţional care stânjenesc dezvoltarea
comerţului mondial.
5. De a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale
Fondului, în scopul folosirii lor de către ţările membre, cu anumite măsuri de precauţie, astfel
dându-le posibilitatea de a face în mod corect ajustările în balanţele de plăţi, fără a recurge la
măsuri distructive pentru prosperitatea naţională sau internaţională.
6. Micsorarea duratei si intensităţii dezechilibrului din balanţele de plăţi internaţionale.

Pentru realizarea acestor obiective FMI:


-Monitorizează schimbările si politicile economice si financiare în ţările membre si la nivel
global, si asigură consultanţa în acest domeniu ţărilor membre, având ca bază cei 50 de ani de
experienţă. Spre exemplu:În analiza anuală a economiei japoneze pentru anul 2000, FMI
sfătuieste guvernul japonez să stimuleze cresterea economică prin păstrarea nivelului scăzut al
ratei dobânzii, încurajând restructurarea corporaţiilor si băncilor, si promovând concu-renţa.
-Acordă împrumuturi ţărilor membre care au probleme în ajustarea balanţei de plăţi, nu doar
pentru a acorda ajutor financiar temporar, dar pentru a susţine ajustarea si reformarea politicii
economice, acţiune îndreptată spre eliminarea defectelor si problemelor existente. Spre exemplu:
În timpul crizei financiare din Asia (1997-1998) FMI acţionează rapid pentru a ajuta Koreea să-si
reformeze economia printr-un împrumut de 21 miliarde $.
-Asigură guvernelor si băncilor centrale ale statelor membre asistenţă tehnică si posibilităţi de
trainig în acest domeniu de expertiză. Spre exemplu: După colapsul Uniunii Sovietice, FMI ajută
băncile centrale ale statelor baltice, Rusia si ale altor foste state sovietice să-si stabilească un nou
sistem de tezaurizare în trecerea la economia de piaţă.
Conform prevederilor Acordului de înfiinţare, principala funcţie FMI este aceea de a
supraveghea sistemul monetar internaţional. Din această funcţie principală derivă alte funcţii,
cum ar fi: supravegherea politicii monetare si a ratei de schimb din ţările membre, elaborarea de
recomandări privind politica financiară pentru membri si acordarea de credite pentru ţările cu
dificultăţi în balanţa de plăţi. Desi FMI este cunoscut mai ales prin faptul că acordă credite,
aceasta nu este principala sa funcţie. Rolul cel mai important pe care îl deţine Fondul este acela
de manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil si stabil, cu graniţe deschise
si care să ofere cadrul necesar unei cresteri echilibrate în comerţul mondial si în economiile
ţărilor membre. În acest sens, FMI funcţionează ca un organism permanent de consultanţă, în
care membrii cooperează si participă activ în sfera monetară internaţională.
FMI acordă credite numai în urma satisfacerii unor condiţii de politică economică si financiară.
Această condiţionare este o consecinţă directă a funcţiei FMI de supraveghere a procesului de
ajustare si serveste două scopuri: asigurarea că ţările care primesc credite le folosesc în scopul
redresării balanţei si că ţările respective vor fi în măsură să restituie creditul primit.
Ajustarea este întotdeauna necesară în cazul deficitelor din conturile curente fără acoperire în
balanţa de plăţi, iar împrumuturile de la F.M.I. usurează povara acestor ajustări sau o
reesalonează pe o perioadă mai lungă.
Statutul FMI mai precizează că ceea ce trebuie urmărit pe plan general este să se faciliteze
schimburile internaţionale de bunuri, servicii si capitaluri, să se sprijine o crestere economică
sănătoasă, să se realizeze acele condiţii ordonate de dezvoltare care să sprijine stabilitatea
financiară si economică. Din această cauză toate ţările membre trebuie să colaboreze cu FMI si
între ele, pentru a asigura un sistem stabil de cursuri valutare.

Resursele Fondului Monetar Internaţional


Resursele Fondului Monetar Internaţional sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin
plata unor cote în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări membre, de exemplu, Statele Unite
ale Americii sunt cea mai mare putere economică din lume, astfel ea are cea mai mare cotă în
cadrul Fondului Monetar Internaţional.
Cotele-părţi depuse de statele membre reprezintă participarea financiară a fiecărei ţări, iar
mărimea acestora influenţează puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile de credit oferite
de FMI si mărimea alocărilor de Drepturi Speciale de Tragere (DST – moneda de rezervă creată
de FMI în anul 1969) pentru fiecare ţară membră.
DST sunt definite ca un cos de valute (euro, yenul japonez, liră sterlină si dolarul american),
valoarea acestora fiind postată zilnic pe site-ul FMI. DST este suma cantităţii specifice a celor
patru monede, convertită în dolari SUA, pe baza ratelor de schimb cotate în fiecare zi, la prânz,
pe piaţa din Londra.
Compoziţia cosului de valute este revizuită o dată la cinci ani de către Comitetul Executiv pentru
a se asigura că acesta reflectă importanţa relativă a monedelor în tranzacţiile internationale si în
sistemele financiare. În urma celei mai recente reexaminări din noiembrie 2005, ponderile
monedelor în cosul DST au fost revizuite în funcţie de valoarea a exporturilor de bunuri si
servicii, precum si în funcţie de valoarea rezervelor exprimate în monedele respective, care au
fost deţinute de alţi membri ai Fondului Monetar Internaţional. Aceste modificări au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2006. Următoarea revizuire va avea loc la sfârsitul anului 2010.
Mărimea cotei de participare la resursele Fondului Monetar Internaţional a fost stabilită iniţial, în
dolari americani, în funcţie de dimensiunea economică a ţării respective în cadrul economiei
mondiale, luându-se în considerare o serie de indicatori economici importanţi precum:
- 2% din venitul naţional brut;
- 5% din rezervele de aur si de dolari SUA;
- 10% din media importului;
- 10% din variaţia maximă a exportului;
- suma elementelor de mai sus, majorată cu ponderea exportului mediu în venitul naţional.
Fiecare ţară achită cota sa la Fond în proporţie de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan
internaţional (dolarul american, euro, yenul japonez sau lira sterlină) sau în DST, iar restul de
75% în moneda naţională.
În urma reevaluarii din 1998, cota de subscriere s-a majorat cu 45 % ajungand la 216,75 miliarde
DST (aproximativ 323,31 miliarde USD) în ianuarie 1999. Reevaluarea din 2003 nu a adus nicio
modificare cotelor. În 2006, cotele au fost majorate cu 1.8%, această măsură înscriindu-se într-un
program de reforme ce se desfăsoară pe o perioadă de doi ani. În aprilie 2008, ţările member ale
FMI au convenit ca, cotele economiilor dinamice, dintre care multe sunt ţările în curs de
dezvoltare, ar trebui să fie majorate. La sfarsitul lunii august 2009, totalul cotelor se cifra la
217.4 mld. DST (aprximativ 348 miliarde USD).
În 2009, G-20 a fost de acord că Fondul ar trebui să prezinte calendarul pentru urmatoarele
majorari ale contingentului. Următoarea revizuire generală a fost iniţial programată pentru a fi
finalizată până în anul 2013. Aacordul va fi finalizat în cele din urmă până în ianuarie 2011, cu
doi ani înainte de termen.
Pentru a menţine capitalul FMI-ului într-o proporţie constantă cu schimburile comerciale
mondiale, nivelul cotelor-părţi este revăzut la fiecare cinci ani si poate fi mărit atunci când,
Consiliul Guvernatorilor consideră că este necesar.
Revizuirea cotei are două părţi:
-o parte proporţională prin care fiecare ţară primeste acelasi procentaj de crestere pe care îl aplică
cotei existente;
-o parte selectivă prin care, fiecare ţară primeste o majorare proporţională cu cota calculată.

Împrumuturi FMI
Împrumuturi făcute de către FMI
Atunci când propriile resurse nu mai sunt suficente, Fondul Monetar apelează la împrumuturi. În
cazul în care împrumutul către una sau mai multe ţări industrializate ar afecta propriile resurse
ale F.M.I., acest lucru s-ar putea răsfrange si asupra sistemului monetar internaţional.
F.M.I. a acordat facilitaţi de creditare, în primii 30 de ani, în funcţie de resursele disponibile care
erau determinate de valoarea cotelor.
După prima criză a petrolului din 1973, au fost create facilitaţi de creditare temporare ca multiplu
al cotelor si astfel F.M.I. a fost nevoit să se împrumute la rândul său.
Vechia balanţă între credite si potenţialul de finanţare a fost distrusă, iar resursele proprii ale
Fondului erau insuficente pentru a onora solicitările pentru facilitaţi temporare. Ca urmare, în
perioada 1974 – 1990 au fost împrumutate resurse importante de la ţările industrializate si cele
exportatoare, resursele totalizând 30 miliarde DST.
Facilităţi de creditare
Împrumuturile nepreferenţiale sunt acordate în special prin acorduri stand-by.
Un acord stand-by se reprezintă sub formă de două documente. Unul include un anumit număr
de clauze standard, care indică scopul acordului, durata sa, suma prevazută a fi transată,
obligaţiile de răscumpărare, comisiunul ce trebuie achitat.
Celălalt document este o scrisoare de intenţii sau un memorandum purtând semnătura
guvernatorului Băncii Centrale a ţării solicitante sau a ministerului de finanţe, respectiv în care
se precizează politica monetară, financiară si valutară care urmează a fi aplicate.
Împrumuturile acordate de F.M.I. se bazează pe sistemul transelor de credit în care fiecare transă
reprezintă 25% din cota de participare a ţării respective la Fond. Prima transă este usor de obţinut
pentru ţările cu probleme în balanţa de plăţi. Însă pentru acordarea următoarelor transe, problema
se pune în mod diferit, iar ţara care solicită ajutorul financiar trebuie să adopte un program poltic
elaborat în colaborare cu F.M.I.. În acest program se pun anumite condiţii si criterii de
performanţă care pot fi folosite pentru a monitoriza progresele programului. Creditul este luat în
etape si modificat după gradul în care sunt îndeplinite condiţiile impuse.
Aceste facilităţi de creditare, inclusiv prima transă sunt limitate la maximum 100% din cota de
participare si trebuie reconsiderat în termen de 5 ani.
Tipuri speciale de facilităţi de creditare:
-Facilitatea de finanţare compensatorie (1963)
-Facilitatea stocului tampon (1969).
-Facilitatea de finanţare extinsă (1974)
Facilitatea de finanţare compensatorie si contingentată (FFCC/CCFF) este o facilitate menită
să preia din problemele balanţei de plăţi ca urmare a unei diminuări temporare a câstigurilor din
exporturi. Aceasta interesează în primul rând ţările producătoare de mărfuri de bază, care riscă
esecuri în export, din motive fără posibilitate de control cum ar fi compromiterea recoltelor sau
declinul temporar al comerţului mondial.
Facilităţile prin stocul tampon se referă la posibilitatea de a finanţa menţinerea unor stocuri
tampon de mărfuri de bază, pentru care există acorduri internaţionale recunoscute.
În practică, numai un număr mic de ţări au beneficiat de această facilitate. Ambele facilităţi
speciale sunt finanţate exclusiv din resursele proprii ale fondului.
Facilitatea de finanţare extinsă (FFE/EFF), este destinată în special ţărilor în curs de dezvoltare
care se confruntă cu dezechilibre structurale în producţii si comerţ si care nu pot fi remediate pe
termen scurt, necesitând un program de ajustare si o schemă de amortizare de lungă durată.
Termenul de plată (de scadenţă) este mai lung decât în cazul celorlalte facilităţi menţionate mai
sus: amortizarea începe după 4 ani, în timp ce întregul împrumut trebuie înapoiat după 10 ani.
Rata dobânzii
Pentru toate împrumuturile finanţate de F.M.I. din resurse proprii rata dobânzii este aceeasi si se
calculează la fiecare 6 luni.
Această rată se determină pe baza veniturilor nete ale Fondului si a remuneraţiei plătite de F.M.I.
ţărilor creditoare de a căror valută se foloseste. Această remuneraţie este, în principiu, aceeasi ca
si rata dobânzii DST, dar este rotunjită prin scădere, parţial pentru a proteja fondul de cresterea
restanţelor unor ţări membre.
Facilităţi temporare
După prima criză a petrolului, Fondul a deschis, în anii 1974 si 1975, o facilitate de creditare
pentru ţările afectate de cresterile mari ale preţului petrolului. Aceste facilităţi, finanţate prin
fonduri împrumutate de F.M.I. de la un număr de ţări mari exportatoare de petrol si ţări
industrializate, au însumat 6,9 miliarde DST.
Realitatea a arătat că, în general, s-au înregistrat puţine progrese în ceea ce priveste ameliorarea
preţului produselor petroliere. Deoarece deficitele continuau să existe, asa că în viitor, creditele
F.M.I. au fost orientate mai mult spre ajustările balanţelor de plăti.
Facilitatea suplimentară Witteveen, după numele Directorului General, H. Johannes
Witteveen, în care ţările cu un deficit substanţial în raport cu cota de participare, puteau obţine
un credit mult mai mare decât ar fi fost posibil în condiţii obisnuite.
Deoarece resursele proprii ale Fondului erau insuficente pentru a acoperi facilităţile de creditare
care depaseau cota de participare, a fost necesar încă o dată, să se apeleze la resurse adiţionale de
la ţările membre. Perioada de restituire de 7 ani este mai mare decât în cazul politicii transelor de
credit. Ţările debitoare trebuie să plătească o rată a dobânzii la nivelul pieţei, pentru creditul pe
care F.M.I. a fost obligat să-l finanţeze din resurse împrumutate.
Când a devenit evident faptul că ţările cel mai slab dezvoltate din cadrul F.M.I. nu vor putea face
faţă datoriilor cu modalităţile de creditare existente, la acel moment, în schema de funcţionare a
Fondului, s-a luat măsura înfiinţării unor noi facilităţi speciale, complet diferite faţă de caracterul
monetar al Fondului.
Facilitatea de Ajustare Structurală (FAS/SAF) a devenit acesibilă ţărilor sărace, din anul
1986, iar prin aceasta se oferă fonduri pentru programele de reformă economică, în condiţii
favorabile: o rată a dobânzii scazută (0,5%) iar termenul de plată a datoriilor de peste 10 ani.
În anul 1987, a fost introdusă o variantă lărgită a SAF (facilitatea de ajustare structural extinsă,
FASE/ESAF) bazată pe împrumuturi mici si pe donaţii din partea ţărilor bogate. Programele
SAF/ESAF au avut succes în ajutarea unor ţări în curs de dezvoltare, în vedereaimplementării
unei politici macroeconomice adecvate. FASS este finanţat de un mare grup de ţări: peste 40 de
ţări au cheltuit resurse prin acest program, jumătate aflându-se în economia de piată sau ţări în
curs de dezvoltare. Ţări care în trecut foloseau facilităţile F.M.I., astăzi iau parte la finanţarea lor.
Facilitatea de transformare sistemică (FTS/STF), a fost înfiinţată special pentru ţările din
fostul bloc sovietic, în anul 1993, ca un mecanism de acoperire în stabilirea metodelor de lucru
cu F.M.I. si a unor politici de comunicare. Sub această facilitate, ţările aflate în tranziţie către
economia de piaţă pot împrumuta 50% din cota de participare, în 2 transe cu termene flexibile.
FMI a creat instrumente de finanţare care se îndepartează de sarcina iniţială a fondului si anume
protejarea circulaţiei bunurilor si a capitalului împotriva fluctuaţiilor ratei de schimb. Sistemul a
devenit de-a dreptul sofisticat, iar creditul maxim disponibil teoretic pentru ţările membre a
crescut la 480% din cota de participare.
Condiţionări
Condiţiile pe care F.M.I. le impune pe langă facilităţile de creditare nu pot constitui o
compensaţie standard, deoarece motivaţiile pentru echilibrarea balanţei de plăţi diferă. Condiţiile
vizează întotdeauna reechilibrarea balanţei interne si externe si stabilitatea preţurilor. Programul
conceput pentru situaţii obisnuite, prevede măsuri de politică fiscală si monetară, politica în
domeniu ratei de schimb, reforma în sectorul public, liberalizarea comerţului si reforme în
sectorul financiar si pe piaţa muncii.
Adesea deficitul guveranamentalexcesiv este cauza problemelor si, în acest caz cresterea taxelor
sau reducerea cheltuielilor este inevitabilă.
Programele FMI sunt deseori criticate sever, mai ales atunci când ele par a avea efecte
disproporţionate asupra populaţiei. Cu toate acestea, ar trebui să fie clar în permanenţă, faptul că,
condiţiile fondului se referă în general, la întreaga macroeconomie.
Orientările politice F.M.I. se axează pe eficientizarea costurilor si viabilitatea financiară a
măsurilor de siguranţă socială care se impun, micsorând efectele secundare anticipate pe termen
scurt asupra grupurilor vulnerabile si furnizând stimulente pentru reducerea sărăciei pe termen
lung.
În lumina tutoror criticilor, îndreptate asupra programelor F.M.I., este de reţinut faptul că cele
mai multe ţări apelează la Fond în ultima fază, când toate celelalte resurse de finanţare au fost
epuizate. În acel moment situaţia este adesea atât de gravă încât, cu sau fără programul Fondului
acţiunea radicală si drastică nu mai poate fi evitată.

BIBLIOGRAFIE:

1. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5064
2. http://www.scribd.com/doc/17259927/FMI
3. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5064
4. http://www.scribd.com/doc/11653619/Manual-Relatii-Monetare-Internationale
5. http://www.dreptonline.ro/institutii/prezentari/detaliu_institutie.php?id_institutie=2
6. http://ro.altermedia.info/politica/operatiuni-bancare-globale-fondul-monetar-internationali
7. http://www.fmi.ro/index.php?pid=19&mid&lg=ro
8. http://www.imf.org/external/about/mgmt.htm
9. http://en.wikipedia.org/wiki/IMF
10. http://ro.wikipedia.org/wiki/Fondul_Monetar_Internaţional
11. http://www.imf.org/external/about.htm