Sunteți pe pagina 1din 10

TEHNOLOGIA CREŞTERII PĂSĂRILOR

1. Importanţa creşterii păsărilor


Creşterea păsărilor reprezintă un sector important al zootehniei datorită
produselor pe care le furnizează, modului de ocupare a forţei de muncă şi prin
particularităţile biologice pe care le prezintă.
Principalele produse furnizate de păsări sunt ouăle, carnea, ficatul gras,
iar ca produse secundare puful şi grăsimea precum şi unele subproduse ca
fulgii, penele mari, dejecţiile şi aşternutul permanent (gunoiul un îngrăşământ
important) cât şi deşeurile din abatoare folosite ca hrană pentru animalele mici
pentru blană (nurci, nutrii etc.).
Oul rămâne unul din cele mai valoroase produse de origine animală, fiind
un aliment de bază complet şi cu o digestibilitate foarte mare (100% gălbenuşul
şi 97% albuşul). Se mai poate folosi pentru limpezirea vinurilor (albuşul), în
industria farmaceutică, în tăbăcărie.
Carnea de pasăre este considerată un aliment uşor, apreciată de
consumatori datorită însuşirilor organoleptice deosebite, digestibilităţii ridicate şi
valorii nutritive superioare.
În ţara noastră creşterea păsărilor a cunoscut o extindere deosebită, mai
ales în sistemul industrial, luând fiinţă numeroase complexe industriale avicole,
staţii de incubaţie a ouălor iar componenţa raselor a fost îmbunătăţită.

2. Particularităţile biologice
Păsările sunt considerate homeoterme, temperatura lor fiind, în medie de
41,4 C. Termoreglarea se instalează la puii de găină la 2-3 luni, iar la cei de
0

raţă şi gâscă ceva mai devreme. Temperatura medie optimă pentru puii de
găină în vârstă de 1-10 zile este de 32,80 C, pentru cei de curcă cu 1-30 mai
mare, iar pentru cei de raţă şi gâscă ceva mai scăzută. Aceste temperaturi nu
se pot realiza decât prin existenţa unui sistem de încălzire.
De la o pasăre de reproducţie, într-o perioadă de ouat de 30-46
săptămâni se obţine un număr mare de produşi pentru carne, astfel că o pasăre
poate produce anual, prin produşii ei, 150-220 kg carne.
Păsările pentru producţia de ouă încep ouatul la vârsta de 20-22
săptămâni realizând producţia maximă la vârsta de 28-32 săptămâni.
Puii de găină pentru carne se caracterizează printr-o viteză mare de
creştere realizând o greutate vie de 1,5-2 kg la vârsta de 7-9 săptămâni.
Majoritatea speciilor de păsări au o mare putere de adaptare la diferite
sisteme de creştere suportând condiţii de captivitate strânsă (20-25 găini/m2).
Prezintă şi un dezavantaj, legat de aceste particularităţi biologice,
dezavantaj legat de consumul cerealelor. În prezent, 1 kg masă ou se realizează
cu un consum de 2,5-2,7 kg nutreţ combinat, iar 1 kg spor în greutate se obţine
cu un consum de 1,8-2,1 kg nutreţ combinat. De aceea, una din preocupările
specialiştilor din acest sector este reducerea consumului specific de furaje pe
kg masă ou şi pe kg spor greutate.

3. Clasificarea raselor de păsări


Păsările grupează diferite specii, dintre care, se cresc galinaceele –
găinile şi curcile şi palmipedele – raţele şi gâştele.
Rasele de găini existente pe glob, aproximativ 500, se trag din găina
sălbatică Gallus bankiva. Din acest număr mare de rase de găini doar 10-15
prezintă interes deosebit şi sunt în atenţia crescătorilor. Clasificarea lor se face
funcţie de specializare, origine, greutatea corporală, particularităţi morfologice.
Pentru găini se poate folosi următoarele clasificare:
- rase uşoare (cu greutatea corporală sub 2 kg) – Leghorn
- rase intermediare (mijlocii) cu greutatea corporală între
2,5 – 4,5 kg) Rhode Island, Sussex, New Hampshire,
Orpington, Wyandotte, Plymouth Rock.
- rase grele (cu greutatea corporală între 3,5-5,0 kg) –
Cornish, Cochinchina, Faverolles, Brahma, Dorking.
- rase locale: Gât golaş de Transilvania, Găinile comune
- rase combatante: Combatantă de Aseel, Combatantă
indiană, Combatantă engleză, Combatantă malaeză.
- rase de ornament
- cu coadă lungă: Sumatera, Phonix, Berc.
- fără coadă cu penaj deosebit: Găina de mătase
- pitice: Chabor, Bantham etc.
- moţate: Olandeză, Paduană, Houdan etc.
Rasele de curci se clasifică după culoarea penajului şi greutatea vie. Se
deosebesc:
- rase bronzate: Curca bronzată ameliorată, Curca
bronzată cu piept larg.
- rase albe: Curca albă de Olanda, Curca albă de
Beltswille, Curca albă de Moscova.
- rase comune: Curcile comune (rase)
Rasele de raţe se grupează după greutatea corporală astfel:
- rase grele (producătoare de carne): Pekin, Leşească
- rase uşoare (ouă) Rasa alergătoare indiană, rasa
Campbell, Raţa comună.

Rasele de gâşte se clasifică după greutatea corporală în:


- rase grele: Toulouse, Emden.
- rase semigrele: Rasa de Pomerania, Rasa Diepholz.
- rase uşoare: Rasa chinezească, Gâştele frizate
danubiene.
- rase locale: gâştele locale (comune)
4. Incubaţia ouălor
Pentru a putea fi introduse la incubat ouăle trebuie să fie fecundate, să aibă
forma normală, produse de păsări sănătoase. Ouăle de găină trebuie să fie cât
mai proaspete, cu vechimea de 3-4 zile (se admit şi de 5-7 zile), cele de raţă,
până la 3-4 zile, iar cele de curcă până la 6-7 zile. Greutatea optimă a ouălor de
găină este între 55-65 g, restul se elimină, ca şi cele cu 2 gălbenuşuri. Coaja
trebuie să fie întreagă, fără fisuri. Se elimină ouăle aspre, cu depuneri
neregulate de calciu. De asemenea coaja trebuie să curată. Forma oului se
apreciază făcând raportul celor două diametre (longitudinal şi transversal).
Acest raport trebuie să fie 1,25-1,35.
Examenul exterior se completează cu un examen ovoscopic. Cu ajutorul
ovoscopului se examinează grosimea cojii, mărimea camerei de aer,
gălbenuşul, albuşul, şalazele şi membranele cochiliene. Coaja trebuie să fie
groasă, cu cât mai puţine pete luminoase, să nu fie marmorată, iar camera de
aer să fie situată la capătul rotunjit al oului şi cu diametrul de cel mult 1,5 cm.
Dacă aceasta este situată mai lateral sau la vârful ascuţit oul respectiv se
elimină. Gălbenuşul trebuie să fie întreg şi puţin mobil, iar albuşul trebuie să fie
vâscos, fără cheaguri de sânge. Dacă albuşul este lichefiat, cu cheaguri de
sânge sau se observă colonii de mucegai ouăle se elimină de la început.
Incubaţia este procesul de dezvoltare a embrionului în ou până la
ecloziune, adică până la ieşirea puiului din ou. În acest scop trebuie să se
realizeze condiţiile de mediu necesare pentru dezvoltarea normală a
embrionului în ou într-o perioadă de timp caracteristică fiecare specii.
După modul în care sunt asiguraţi aceşti factori incubaţia poate fi naturală
(folosind păsări cloşcă) şi artificială când factorii de mediu sunt asiguraţi de
incubatoare de suprafaţă sau de volum.
Durata perioadei de incubaţie, la câteva specii de păsări este prezentată
în tabelul 1

Regimul de incubaţie este dat de factorii care influenţează incubaţia şi


anume: temperatura (factor hotărâtor), umiditatea, ventilaţia, poziţionarea
ouălor şi întoarcerea lor.
Temperatura rămâne factorul principal pentru dezvoltarea embrionului în
ou. În incubaţia artificială regimul de căldură folosit trebuie să imite incubaţia
naturală, cu cloşca, chiar şi răcirile de scurtă durată determinate de părăsirea
cuibului de câtre cloşcă. Incubatoarele sunt dotate cu sisteme de încălzire şi
mecanisme speciale capabile să producă răciri bruşte care conduc, prin
alternarea cu temperaturile optime de incubaţie, la o dezvoltare bună a
embrionului şi la creşterea procentului de ecloziune. Temperaturile de incubaţie
variază cu specia de păsări, cu durata şi perioada de incubaţie.
Umiditatea influenţează direct dezvoltarea embrionului, prin modificarea
conţinutului albuşului şi indirect prin condiţionarea modului de acţiune al căldurii.
O umiditate prea mare îngreunează nutriţia embrionilor ducând chiar la
mortalitate. Dacă umiditatea este prea mică se evaporă prea multă apă din ou,
substanţele nutritive se concentrează exagerat iar nutriţia este îngreunată. Puii
ciocnesc greu coaja şi membranele oului se lipesc de puf. Umiditatea optimă în
incubator, în condiţiile unei temperaturi de 37,70C cu o concentraţie de oxigen
de 21%, CO2 sub 0,5%, şi 12,7 cm/minut viteza aerului, este de 61% cu limite
cuprinse între 56 şi 66%.
Ventilaţia are drept scop asigurarea unei proporţii convenabile de oxigen
şi bioxid de carbon şi de a condiţiona ceilalţi factori de incubaţie. Concentraţia
de CO2 (0,5%) este mult mai mare decât în aerul atmosferic pentru a influenţa
favorabil metabolismul proteinelor şi calciului. Prin acţiunea combinată a
umidităţii şi bioxidului de carbon carbonatul de calciu din coajă se transformă în
bicarbonat de calciu, embrionul putând folosi astfel calciul din coajă care se
subţiază uşurând schimbul de aer şi ciocnirea . Dacă ventilaţia este exagerată
şi aerul din incubator are compoziţia apropiată de cea a aerului atmosferic, puii
ciocnesc greu coaja şi sunt de calitate inferioară. Dar, dacă concentraţia
bioxidului de carbon creşte la valori de 0,5-0,8%, datorită unei ventilaţii
deficitare, creşte mortalitatea embrionilor.
Poziţia şi întoarcerea ouălor au o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea embrionului. Neîntoarcerea ouălor în prima jumătate a perioadei de
incubaţie conduce la lipirea embrionilor de membranele cochiliene şi moartea
lor. În partea a doua a perioadei de incubaţie întoarcerea evită lipirea de
membrana vitelină şi contribuie la o repartizare mai uniformă a presiunii în
ţesuturi.
Poziţia normală a ouălor, în cazul incubaţiei naturale, este cu axul lung
orizontal. Dar forma cuibului nu permite o poziţie perfect orizontală ci o uşoară
oblicitate.
Întoarcerea ouălor este făcută de cloşcă cel puţin odată pe oră, unghiul
de întoarcere fiind diferit. Unele ouă nu sunt întoarse deloc iar altele sunt
întoarse cu 1800 sau chiar cu 3600.
În incubatoare poziţia ouălor este diferită, funcţia de tipul incubatorului.
Astfel, în cele de suprafaţă ouăle sunt aşezate aproape orizontal, iar în cele de
volum aproape vertical şi cu partea ascuţită în jos, mărind astfel cu peste 50%
capacitatea sertarelor. În această poziţie se ţin ouăle până când sunt trecute în
eclozionator.
În incubaţia artificială numărul optim de întoarceri în 24 ore este de 8-12
ori/zi. În incubatoarele de suprafaţă ouăle se întorc cu 1800, iar în cele de volum
întoarcerea se face numai prin înclinarea oului cu 450.
Trecerea în eclozionator are loc în a 18-a zi de incubaţie la ouăle de
găină, în a 24-a zi la cele de raţă şi de curcă şi-n a 27-a zi la ouăle de gâscă.
Aici nu este necesară întoarcerea pentru că puiul şi-a fixat deja poziţia de
ecloziune, iar schimbarea acesteia îngreunează ciocnirea cojii şi puiul se poate
asfixia.
În tabelele 2,3 şi 4 se prezintă diferite regimuri de incubaţie pe specii de
păsări şi zile de incubaţie. Acest regim, în incubatoarele de volum, pentru
ouăle de găină, este puţin modificat astfel: în primele 18 zile, temperatura va fi,
în medie, de 37,80C (37,5-38,0) şi umiditatea de 55% (50-60%). În perioada de
ecloziune, (18-21 zile), temperatura medie va fi de 36,90 C, iar umiditatea de
80% la începutul perioadei şi creşte la 90% treptat.

5. Creşterea şi întreţinerea păsărilor


Creşterea şi întreţinerea păsărilor are ca scop realizarea la maximum a
producţiei de ouă şi/sau carne prin asigurarea cât mai completă a cerinţelor
acestora atât faţă de condiţiile de microclimat din adăpost cât şi faţă de hrană.
Importanţa condiţiilor de microclimat, în ordinea ierarhică, este prezentată
în tabelul 5
Crescătorii de păsări trebuie să ţină seama de această ordine, de
importanţa mai mare sau mai mică a factorilor de microclimat şi să le acorde
atenţia necesară.

5.1. Sistemele de creştere a păsărilor


Tehnologiile de creştere şi întreţinere la păsări pot fi grupate în trei
sisteme: extensiv, semiintensiv şi intensiv.
 Sistemul extensiv presupune existenţa unor suprafeţe mari de teren de
care păsările beneficiază din plin. Este un sistem folosit numai în gospodăriile
mici, particulare. Puii se obţin, de cele mai multe ori, prin incubaţie naturală sau
mai nou şi artificială. Cu toate că necesită un consum mic de muncă, creşterea
în acest sistem nu este rentabilă, fiind păgubitoare uneori, din cauza mortalităţii.
Dar creşterea tineretului în acest sistem duce la economii de furaje şi la întărirea
rezistenţei organismelor.
 Sistemul semiintensiv este un pas înainte în exploatarea păsărilor. În
acest sistem păsările sunt ţinute în semilibertate, în adăposturi special
amenajate, cu padocuri mari. Puii sunt crescuţi în “puierniţe” încălzite artificial
cu eleveoze şi în puierniţe de tranziţie până la vârsta de 18-22 săptămâni, când
se introduc în halele pentru găini ouătoare.
Halele de ouat sunt de diferite mărimi, cu capacităţi până la 1000-2000
de capete, în care densitatea păsărilor adulte pe m2 de pardoseală este de 3-5
găini uşoare, 3 găini mixte, 2,5-3,5 raţe, 1,25 curci semigrele etc. Această
densitate este recomandată pentru fermele de selecţie, în cele de producţie
densitatea putând fi mărită cu 10-20%. Mărimea optimă a loturilor este de 250-
500 capete. În hală principalul mobilier este format din paturile de dormit,
stinghii, platformă pentru colectarea dejecţiilor, cuibarele pentru ouat,
automatele pentru hrană şi adăpători. În halele de ouat se mai amplasează şi
cuşti pentru prins păsările, cuşti pentru desclocit, cuşti de izolare şi băi de
cenuşă. Este bine ca păsările să aibă acces în padocuri de dimineaţă până
seara. Suprafaţa de padoc calculată pe cap de găini trebuie să fie minimum 10
m2. Ca aşternut se utilizează cojile de floarea soarelui, paie tocate, talaş, turba,
într-un strat de 10-15 cm pe timp de iarnă iar vara, în locul aşternutului se poate
folosi nisipul. Dejecţiile de pe platforma de dormit se curăţă zilnic, o dată pe lună
se dezinfectează adăposturile şi hrănitoarele iar odată pe trimestru adăpostul ar
trebui văruit.
 Sistemul intensiv presupune satisfacerea cât mai completă şi mai
economică a cerinţelor păsărilor realizând producţii maxime cu un preţ scăzut.
Rezultatele experimentale şi practice au demonstrat că în condiţiile asigurării
optime a factorilor de microclimat şi a hrănirii cu furaje combinate care conţin
toate elementele de care păsările au nevoie ele pot creşte foarte bine, în
adăposturi fără padocuri, în condiţiile unei densităţi de 5-6 ori mai mari decât în
sistemul semiintensiv. Desigur că o densitate atât de mare presupune
introducerea mecanizării şi automatizării tehnologiilor de creştere, dirijarea
ventilaţiei etc.
Prin introducerea sistemelor intensive de creştere, prin hrănirea cu furaje
combinate producţia de ouă a atins 240-250 ouă pe an, în timp ce puii pentru
carne realizează la vârsta de 60-90 zile o greutate corporală de 1600-1800 g,
cu un consum de 2,0-2,5 kg concentrate pe 1 kg de greutate vie.
În sistemul intensiv creşterea se face în hale mari, fără padocuri, în
special a efectivelor de reproducţie şi în baterii pentru producţia de ouă şi pui
de carne.
Exploatarea păsărilor pe pardoseală se realizează în adăposturi mari
(hale) cu unul sau mai multe nivele, putând fi, funcţie de modul de amenajare al
pardoselii: pe aşternut permanent, pe plasă de sârmă sau şipci şi combinate
(40-60% din suprafaţă aşternut permanent şi 60-40% pat de dormit tip buncăr).
Aşternutul permanent ajunge la 20-30 cm grosime şi nu se schimbă decât
la intervale diferite, în unele împrejurări chiar la 1-2 ani. Pentru puii broiler durata
aşternutului permanent este de 60-80 de zile, pentru tineretul de înlocuire 18-
22 săptămâni iar pentru găinile ouătoare 11-13 luni. Este bine ca înainte de
introducerea aşternutului să se presare praf de var stins 0,5-1,0 kg/m2. Dacă
aşternutul este prea umed se mai adaugă material absorbant.
S-a constatat că folosirea aşternutului permanent contribuie la creşterea
producţiei de ouă, la intensificarea creşterii şi la îmbunătăţirea ecloziunii.
Plasele de sârmă sau şipcile se folosesc mai ales pentru găinile ouătoare
prezentând avantajul că se pot folosi densităţi mai mari iar păsările nu vin în
contact cu dejecţiile. Dezavantajul constă în posibilitatea producerii luxaţiilor
articulaţiilor şi chiar fracturi.
Sistemul de întreţinere a păsărilor în baterii este folosit atât pentru
producţia de ouă cât mai ales pentru creşterea puilor de carne. Acest sistem
prezintă o serie de avantaje şi anume: densitate mare pe unitatea de suprafaţă
(15-21 capete/m2 faţă de 5-10 capete/m2 pe aşternut permanent) posibilitate de
infectare mai redusă faţă de întreţinerea la sol iar consumul de nutreţ combinat
este mai redus decât la sol (110-115 g faţă de 120-125 g/zi) astfel că pe o
perioadă de ouat economia de furaj este de 4 kg/cap de pasăre.
Printre dezavantaje enumerăm o mortalitate mai mare decât în cazul
întreţinerii la sol, pe aşternut permanent, cât şi obţinerea frecventă a ouălor fără
coaje. De asemenea, poluarea mediului este mai mare în cazul acestui sistem
de întreţinere comparativ cu întreţinerea la sol.
Cuştile care alcătuiesc bateriile sunt confecţionate din fier galvanizat şi
au dimensiuni variabile funcţie de numărul găinilor ouătoare care se introduc
înăuntru. Cuşca pentru 3 găini are 36 cm lăţime, 43 cm lungime şi 55 cm
înălţime.
Hrănirea se face manual sau mecanizat iar adăparea automat.

Bateriile se pot aşeza pe un singur nivel sau pe mai multe nivele.


Secţiunea transversală printr-o astfel de baterie este prezentată în figura 1. fiind
dotată cu adăpători pentru asigurarea apei (1), jgheab de hrănire (2), dispozitiv
pentru colectarea dejecţiilor (3), jgheabul colector de ouă (4) toate montate pe
scheletul bateriei (5).
În hrănirea păsărilor trebuie ştiut că ele au un tub digestiv foarte scurt,
furajele consumate fiind eliminate rapid sub formă de dejecţii (în 4-5 ore).
Aceasta însemnă că bolul alimentar devine bol fecal în 4-5 ore, deci pasărea
consumă furaje pentru 3-4 cicluri de dejecţii, în funcţie de durata luminii. Cu cât
luminozitatea este mai mare cu atât consumul de furaje este mai ridicat pentru
aceste cicluri de digestie. Crescătorii de păsări folosesc această particularitate
prelungind durata zilei prin iluminat artificial, crescând consumul de furaje, dar
sporurile de creştere în greutate sunt mai mari şi producţia de ouă mai mare.
Astfel, în săptămâna a 19-a de viaţă se aplică “stimularea luminoasă” crescând
programul de lumină în vederea stimulării ouatului. Acest program creşte cu 20
minute/săptămână astfel că la vârsta de 42 săptămâni să se ajungă la o durată
de lumină de 16 ore după care rămâne constant.
În momentul în care păsările încep ouatul se va schimba şi reţeta de
nutreţ combinat folosită în perioada de creştere astfel că hrănirea găinilor
ouătoare se va face cu o altă reţetă de nutreţ combinat cu valoare a P.B.D de
17%.
Hrănirea păsărilor ouătoare se face funcţie de rasă, greutate, nivelul de
producţie, sezon etc. Consumul total de furaj în perioada de la 19 la 24
săptămâni este de 4,2 kg nutreţ combinat, iar în perioada 24-77 săptămâni este
de 41,4 kg nutreţ combinat pentru 230 ouă.

6. Creşterea tineretului aviar


Creşterea puilor şi a bobocilor se realizează în două sisteme şi anume
creştere naturală, specifică gospodăriilor mici individuale şi creştere artificială
caracteristică unităţilor mari. În sistemul de creştere artificială se folosesc două
procedee: creşterea în puierniţe (hale) şi creşterea în baterii.
Creşterea în puierniţe presupune compartimentarea în aşa fel încât
fiecare compartiment să adăpostească 200 pui de găină, 100-200 boboci de
raţă. Într-o hală de 1000 m2 se introduc 5000 puicuţe şi 750-1000 cocoşei din
care să rezulte la 18 săptămâni 4500 puicuţe şi 500 cocoşei pentru hala de
producţie (pentru rasele mixte).
Înainte de introducerea puilor de o zi în hale se face dezinfecţia. Se fac
obligatoriu 3 dezinfecţii: prima cu sodă caustică, a doua prin văruire, iar a treia
prin formolizare, după introducerea aşternutului şi a utilajului. Grosimea
aşternutului folosit este de minim 10 cm, indiferent de anotimp. “”Ţarcurile” se
amenajează înainte de ultima dezinfecţie, în jurul eleveiozelor, ţarcuri circulare,
care adăpostesc fiecare 400-500 pui. Aşternutul din ţarc va fi din coji de floarea
soarelui şi va fi acoperit cu hârtie pe toată suprafaţa sa. Ţarcurile vor fi prevăzute
cu adăpători şi hrănitori care se vor aproviziona cu o oră înainte de
populare cu pui. Temperatura de pornire va fi în prima zi de 35-360 C, în
interiorul eleveiozelor, la 10-15 cm pe aşternut. Această temperatură va scădea
cu 2-30 pe săptămână. Dacă temperatura nu este cea optimă puii se vor grupa
spre marginea sau centrul eleveiozelor (figura 2). În hală, în prima săptămână
temperatura va fi de 21-220C. Sistemul de ventilaţie al halei trebuie să asigure
un volum minim de 6 m3 aer pe kg greutate vie şi pe oră. Este bine ca să se
crească separat cocoşii, până la vârsta când se introduc între puicuţe, hrănirea
lor făcându-se mai abundent (10-30 g în plus/cap) şi li se taie ghearele interioare
pentru a evita accidentele în timpul călcatului găinilor.
Hrănirea trebuie să asigure un start bun puilor folosind furaje bogate în
proteine şi aminoacizi cu sulf care să ajute la învingerea stresului din această
perioadă şi schimbarea pufului cu pene să se facă în cele mai bune condiţii. De
asemenea, furajarea puicuţelor de înlocuire trebuie să fie în corelaţie cu cea din
timpul ouatului pentru ca trecerea la hrănirea din această perioadă să se facă
fără stres. Această furajare restricţionată, completată cu un program de lumină
dirijat are drept scop declanşarea începerii ouatului odată cu atingerea
maturităţii corporale. Programul de furajare restricţionată începe la vârsta de 8
săptămâni şi durează până la 22-23 săptămâni la hibrizii din rasele mixte sau
până când procentul de ouat atinge 10%. În această perioadă se foloseşte o
reţetă de furajare cu 15-16% proteină brută şi 2860 kcal E.M. (energie
metabolizabilă). Raţia se administrează o singură dată pe zi, la aceeaşi oră.
Întrucât nu este satisfăcut apetitul şi se instalează o competiţie în consumul
furajelor, trebuie să se asigure un front de furajare de cel puţin 10 cm de fiecare
pasăre. În unele ţări, pentru hrănirea restricţionată a puilor din rasele grele, se
foloseşte “postul” de o zi pe săptămână.
Hrănirea restricţionată a permis tragerea următoarelor concluzii:
- nivelul de ouat de 50% se atinge cu 5 – 10 zile mai târziu decât în
hrănirea normală;
- numărul ouălor mici este foarte redus iar al celor mari mai crescut;
- mortalitatea, deşi mai mare la început este mult mai mică în perioada de
exploatare;
- economia de furaje, pe cap de pasăre, pe tot ciclul vieţii (77 săptămâni)
este de 3-4 kg, astfel că într-o crescătorie cu 200.000 păsări ouătoare se poate
face o economie de 800 t concentrate.
În perioada de creştere a tineretului se recomandă folosirea halelor fără
ferestre în care ziua lumină scade de la 22 ore în prima zi, la 6-8 ore în
săptămâna a 6-a şi se menţine aşa până la vârsta de 18-20 săptămâni.
Acest regim de lumină este important pentru ca maturitatea sexuală să se
atingă la o anumită vârstă. În SUA, pentru halele fără ferestre, se foloseşte
regimul de lumină de tip King în care, ziua lumină se menţine la 6 ore până la
vârsta de 18-20 săptămâni după care creşte treptat, cu 18 minute pe
săptămână. În ţara noastră se foloseşte regimul de lumină prezentat în figura 3.
Creşterea puilor în baterii este mai economică, întrucât se reduc
cheltuielile cu aşternutul, se fac economii la furaje şi la mâna de lucru. De
asemenea, mortalitatea produsă de coccidioză este mai mică, pentru că puii nu
vin în contact cu dejecţiile. Dar pentru reuşita acestui sistem de creştere trebuie
asigurat un microclimat optim, un regim de lumină dirijat şi să se aplice un
program de populare şi depopulare totală.
Înainte de popularea cuştilor, peste pardoseală de plasă, cu ochiuri de
2,0-2,5 cm se aşează hârtie pentru a evita prinderea picioarelor în aceste
ochiuri. După o săptămână hârtia se înlătură. În fiecare cuşcă se introduc 22 pui
de o zi, sexaţi, iar după 4-5 săptămâni aceştia se împart în 2 cuşti. În foarte
multe unităţi avicole la vârsta de 4-5 săptămâni puilor li se taie ciocul operaţie
cunoscută sub denumirea de “debecaj”.
7. Creşterea puilor pentru carne (Broiler)
Producţia de carne de pasăre se realizează în principal de la puii de
găină, rasele Sussex, Rhode, Orpington, New – Hamshire, Rockul alb şi de la
hibrizi precum şi de la curcă.
Datorită particularităţilor lor biologice păsările pot asigura o cantitate mai
mare de carne la un preţ scăzut, într-un timp mai scurt, comparativ cu alte specii.
Astfel, o găină de carne sau una hibridă, de rasă mixtă, produce uşor anual 100
kg carne (din 140 de ouă se pot obţine, în medie cca. 100 pui care numai la
greutatea de 1,3 kg vor da peste 100 kg carne).
Pentru obţinerea unor cantităţi mari de carne s-au construit complexe
mari, cu producţii de 10.000 – 20.000 tone carne. Un asemenea complex
cuprinde un sector de hibridare, unul de creştere şi exploatare a broilerului şi
unul de industrializare. Ciclul de producţie durează 12 săptămâni astfel: 9
săptămâni – creştere; 1 săptămână livrarea; 2 săptămâni – dezinfecţia şi
pregătirea pentru populare.
Rentabilitatea creşterii puilor broiler se asigură respectând următoarele
reguli:
 să se respecte recomandările privind microclimatul ce trebuie asigurat;
 densitatea în hale va fi funcţie de greutatea la livrare şi anume: 25 pui/m 2
dacă se livrează la 1 kg şi 14-15 pui/m2 dacă livrarea se face la greutatea de
1,5 kg;
 coeficientul de ventilaţie recomandat şi care trebuie asigurat este de 5,5-7,5
m3/kg greutate vie/oră;
 pentru furajare se vor folosi reţete de furaje combinate, specifice categoriei
de vârstă, furaje ce vor ajuta la dezvoltarea normală a organismului şi
realizarea unui spor mediu zilnic de 18-20 g;
 programul de lumină trebuie să fie de 23 ore/zi;
 curăţenia, dezinfecţia şi repausul halelor după fiecare serie sunt obligatorii;
Un aport din ce în ce mai mare la producţia de carne de pasăre îl are curca.
Broilerul de curcă are avantajul că la vârsta de 90 de zile, vine cu o greutate de
livrare mare, în jur de 4 kg, cu un consum de 2,5-2,7 kg furaje/kg spor.

8. Creşterea puilor de curcă pentru carne


În creşterea cantităţii de carne de curcă există o piedică şi anume producţia
mică de ouă şi procentul scăzut de ecloziune. De aceea, pentru obţinerea ouălor
de reproducţie sunt recomandate însămânţările artificiale.
Halele în care se cresc puii de curcă pentru carne sunt amenajate identic
cu cele în care se cresc puii de găină pentru carne, dar microclimatul trebuie
asigurat mai riguros, puii de curcă fiind mult mai pretenţioşi. Astfel, regimul
termic trebuie asigurat conform datelor din tabelul 6

Umiditatea relativă optimă din hală trebuie să fie 60-65%, iar la sfârşitul
perioadei de 70%. Durata zilei lumina este de 24 ore în prima zi, apoi 23 ore în
prima săptămână şi de 20 de ore pentru restul perioadei de creştere, program
optim pentru rasele mijlocii de pui de curcă. Pentru tipurile grele se recomandă,
ca începând cu a treia săptămână, durata zilei lumină să scadă la 18 ore, iar în
a şasea săptămână să ajungă la 14 ore aceasta menţinându-se constantă până
la sfârşitul perioadei de creştere.
Popularea halelor se face pe sexe pentru că ritmul de creştere este mai
mare la curcanii iar creşterea economică a lor este până la o vârstă mai târzie.
Densitatea puilor de curcă, în hale, diferă cu vârsta. Astfel, în prima săptămână
densitatea este de 30 pui/m2, în a treia de 20 pui/m2, în intervalul 4-11 săptămâni
de 5 pui/m2, iar între săptămânile 12-14, de 4 pui/m2.
Hrănirea se face cu nutreţ combinat, uscat, bogat în proteine (30%), în
primele 4 săptămâni, după care conţinutul proteic scade la 26% pentru ca în
final să ajungă la 20% proteine şi 3200-3300 kcal E.M.
Vârsta valorificării puilor de curcă pentru carne depinde de tipul hibridului
şi de cerinţele pieţei.

9. Obţinerea ficatului gras la gâştele supuse îndopării


În scopul obţinerii ficatului gras se alege tineret care la vârsta de 8-10
săptămâni are greutatea de 4,5 kg. Înainte de “îndopare” bobocii se grupează
după greutate, astfel ca loturile să fie cât mai uniforme. Loturile grupează 25 de
capete. Îndoparea începe la vârsta de 14-16 săptămâni (septembrie) şi durează
4-6 săptămâni, timp în care ficatul se dublează, atingând 500-600 g. Se
recomandă ca îndoparea să se facă la intervale de timp cât mai scurte, pentru
că este un “forţaj”.
Pentru aceasta se folosesc boabe de porumb fierte, calde, unse cu untură.
În primele 10 zile se folosesc 250 g boabe/zi, iar apoi aceasta se creşte treptat
ajungând la 1500 g, cantitate administrată în 3 tainuri.
Îndoparea se face manual sau mecanic. În timpul îndopării trebuie
asigurată apa, 2l/cap/24 ore.
În adăpost trebuie să se asigure o temperatură de 10-150C, o umiditate de
45-70% şi o ventilaţie de 2 m3/h/kg greutate vie în perioada de iarnă şi 5 m3/h/kg
greutate vie în perioada de vară.
Dacă intervalele de timp dintre îndopări scad la 6,4 şi chiar 2 ore, perioada
de îndopare este cât mai scurtă ajungând la 28,21 şi chiar 16 zile.

S-ar putea să vă placă și