Despre Pocăinţă

Omilia I

Ca să nu ne lenevim în pocăinţa noastră, în Omilia I găsim la început o icoană a

pocăinţei. În viziunea Hrisostomului, pocăinţa e o mamă capabilă să nască de mai multe ori
acelaşi fiu prin naştere duhovnicească şi să readucă la viaţă, chiar şi pruncii avortaţi (cei căzuţi
din drepturile de fii). În epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre naşterea fiilor lui
duhovniceşti, arătând că pocăinţa este o mamă uimitoare, care face fapte nemaiauzite. Ea se
leagă de copilul ei, până ce acesta moare trupeşte, dar cât timp acesta trăieşte ea e capabilă să-l
facă tânăr, să-l nască, să-i dea puritatea pruncului, curăţia şi frumuseţea celui nou născut.
Sămânţa chipului lui Hristos sălăşluită în sufletul nostru creşte şi devine chip întreg, luminat
odată cu începutul pocăinţei „ În Hristos Iisus v-am născut”?(I Corinteni 4,15)
Pornind de la ideea că pocăinţa este o alinare, o ultimă scăpare, ca orice mamă, că te duci
la ea şi-ţi spui durerile sufleteşti ca unei nădejdi, că ea e în stare să te întoarcă la începuturi unde
nu cunoşteai păcatul, nu rămâne decât să te ridici, să te duci şi să încerci. Nu trebuie să amânăm
nici o secundă pocăinţa, ca să nu o pierdem şi nici nu trebuie să ne gândim că este prea târziu
pentru ea, ca să nu deznădăjduim. Căci: „ Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se scoale, iar
trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea;
cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în
cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne
ridicăm repede din adâncul acela. ”1
Omul are tendinţa să deznădăjduiască după ce cade şi să nu se mai ridice. Dar cei mai
mari oameni ai lumii nu sunt aceia care nu au căzut niciodată, ci aceia care nu au încetat să se
ridice, ori de câte ori au fost doborâţi. Lupta omului este grea, pentru că tot ce este trupesc este
greu, însă ea devine uşoară odată cu „ schimbarea omului trupesc în om duhovnicesc”. Cei ce
cad şi se ridică, de cele mai multe ori se ridică mai întăriţi. Îi avem ca exemplu pe niniviteni, care
ameninţaţi fiind că vor muri pentru păcatele lor, au căzut în genunchi, dar s-au ridicat cu
rugăciunea cerând iertare Domnului, iar Acesta nu a întârziat să le-o dea îndată ca un Atotiubitor.

1Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, traducere de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, editura IBMBOR, Bucureşti,1999, p 5.

1
„ Când auzim o sentinţă a lui Dumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu
deznădăjduim, să nu ne descurajăm, având în faţă pilda ninivitenilor.” 2

Deznădejdea e un moment în care simţi că nu mai are rost nimic, că totul e pierdut, când simţi că
nu te mai poţi ridica. Este prezenţa diavolului în apropierea ta. Numai el cară după el
sentimentele acestea care îl fac pe om să renunţe şi să uite să strige la Dumnezeu. Strigătul
nostru, este salvarea noastră, căci nici măcar numele Lui nu suportă să-l audă diavolul. De aceea
spune că: „ Nici o armă a diavolului nu e aşa de mare ca deznădejdea. Nici când păcătuim nu se
bucură diavolul, cât se bucură când deznădăjduim. ”3

Cel mai rău este atunci când refuzăm să ne ridicăm şi să ne smerim că ne asemănăm celui rău,
căci el din acest motiv este negru, viclean şi doritor de rău, că nu-şi cere iertare, nu se pocăieşte,
când ar putea foarte bine să-şi recapete frumuseţea dintâi şi să fie iar cel mai stălucit dintre
îngeri. În momentul refuzului de a ne ridica, dăm dovadă de egoism întrucât ameninţăm cu
pieirea şi pe ceilalţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte forte frumos despre pocăinţă, punând mereu accent pe ideea
de trup. Noi toţi suntem trupul lui Hristos, iar dacă un mădular este bolnav, suferă întregul trup.
De aceea noi trebuie să ne îngrijim de toţi fraţii noştrii care greşesc, căci noi suntem legaţi de ei
„prin legatura dragostei” şi prin Capul Hristos, care ne ţine uniţi. Greşeala fratelui este şi a
noastră. Căci precum un om care nu vede se foloseşte de celelalte simţuri pentru a merge şi a
face cele necesare, tot aşa şi fratele căzut se sprijină pe dragostea celorlalţi şi se ridică. Căci aşa
interpretează Sfântul Ioan cuvintele Apostolului Pavel : „Să nu-mi spui mie că numai acela a
păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul"4.

Pentru a ne întări nădejdea, Sfântul Ioan Hrisostom, ne dă nenunărate exemple din Scriptură
arătând că cei care nu şi-au pierdut nădejdea, precum ninivitenii, care fiind ameninţaţi cu pieirea
nu au deznădăjduit, cu trei zile de pocăinţă au deschis milostivirile lui Dumnezeu. Iar Iuda, cel

2 Idem p 6.

3 Idem p 6.

4 Idem p 7.

2
care a avut mereu uşile deschise pentru a intra în dragostea Stăpânului său, deznădăjduind, a
ajuns să se spânzure. Iar diavolul nu a lucrat în el decât cu întristare. Deci, întristarea aduce
moarte sufletească, pe când pocăinţa viaţă cu pace.

Căci Iuda „ n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei ”5, pe când ninivitenii s-au agăţat de el şi
au ieşit din marea cea învolburată a păcatelor.

În continuare Sfântul Ioan zice că „ Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă
mulţime de păcate.”6 Dumnezeu nu este un stăpân zgârcit, care îţi dă puţin şi îţi cere mult, ci este
un boier care dă tuturor şi celor cărora le dă nu le mai cere nimic înapoi, ci El se bucură văzându-
i pe ei fericiţi, îndestulaţi şi recunoscători. El pe aceştia îi face fii ai săi şi le dă prin Taina
Sfântului Botez toată avuţia, varsă peste ei din destul darurile Sale. Dacă aceştia cheltuiesc
averea în păcate şi se întorc la El, îi primeşte, îi compătimeşte, îi spală, îi îmbracă, îi înnoieşte şi
se bucură împreună cu ei şi cu slujitorii Lui. De aceea Sfântul Ioan Hrisostom ne aduce în
discuţie pilda fiului risipitor, ca să ne arate că şi după Botez, există cale de vindecare a păcatelor,
prin taina Spovedaniei. Fiul cel mic, văzând că nu are ce să mai mănânce (sufletul său era
flămând, fiindcă era rupt de Hristos), şi-a recunoscut păcatul şi „şi-a venit în fire”, adică s-a
pocăit. Nu numai că şi-a recunoscut păcatul, dar s-a ridicat şi cu smerenie a căzut înaintea tatălui
său. Tatăl deja îi ieşise în întâmpinare. Tatăl s-a gândit la el tot timpul, dar nu a reacţionat
împotriva voinţei fiului său. Nu a vrut să-l silească, dar l-a aşteptat ca orice tată iubitor. Când s-a
întors fiul „au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de bucurie.

- Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?

- Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu ale desfrânării, ci
ale schimbării în mai bine!” 7

Pocăinţa este ca o curăţenie genrală pe care trebuie să o mai faci din când în când în orice casă,
mai ales în casa Duhului. Colţurile se acoperă cu pânze, pereţii se înnegresc de la trecerea

5 Idem, p 8.

6 Ibidem, p 8.

7 Idem p 9.

3
vremii, se aşează praful, apar şi gândacii, mirosul urât şi apoi deteriorarea. Toate acestea ne
împiedică să vedem frumuseţea casei în care locuim. Cu atât mai mult trăind în mijlocul unei
lumi care cu aşa ceva se hrăneşte, cu lucruri care murdăresc casa, cu lucuri care încearcă să o
distrugă sufletul, pentru a rezista avem nevoie de pocăinţă.

Căci Sfântul Apostol Pavel ne numeşte „vase ale Duhului”, în care El sălăşluieşte. Dacă ne
stricăm curăţia, Duhul pleacă, căci nimănui nu i-ar plăcea să locuiască într-un loc murdar. Dar
dacă curăţăm şi iar îl chemăm, nu întârzie să vină. Prin rugăciune, virtuţi şi lacrimi ne facem
„vase”, ne umplem cu Duh, dar El fiind mult o să dea pe-afară şi o să umple şi pe alţii. Şi toţi ne
vom umple de Acelaşi Duh. Căci şi Soarele răsare tuturor, cu atât mai mult Duhul lui Dumnezeu.

Astfel unindu-ne duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu se naşte omul cel nou: „omul Duhului”.

Pocăinţa este aducerea aminte de Dumnezeu, o reîntoarcere la casa părintească, o revedere a

fraţilor pe care nu i-am mai văzut de mult. De aceea plângem, pentru că-l vedem pe Dumnezeu
înaintea noastră aşteptându-ne, iar această aşteptare ne ruşinează că nu ne-am întors faţa mai
repede.

Pocăinţa înseamnă descoperirea celor ascunse ale tale şi celor care ascund singurul lucru
important pentru om. După pânza cea întrunecată a păcatelor se află sinele nostru rupt din
Dumnezeu. Acela iese la iveală, numai după sfâşierea pânzei, după îndepărtarea pâclei păcatului.
Se spală cu lacrimile pocăinţei şi ale harului, se îmbracă în virtuţi, primeşte inel- darurile
Duhului, sandale- îngenuncherea, armă- rugăciunea, coif- plecarea capului.

Aceasta îl va face pe om să strălucească, căci smerenia îl aşează pe om lângă Hristos, iar sărăcia
îl face fiu al celui bogat.

Nu putem să ne pocăim decât dacă ne smerim, cunoaştem, ne întoarcem, plângem, ne dezbrăcăm

de cele vechi, ne cerem iertare şi ne cumpărăm cu sârguinţă hainele cele noi şi împărăteşti.

Cel mai frumos lucru în pocăinţă este că ai unde să te întorci. Avem de ales: viaţa pe care o avem
acum, sau casa părintească, bogăţia prefăcută sau cea adevărată.

Vrem să fim din nou tineri? Ne putem naşte din Duhul. Vrem să ne hrănim? Avem viţeul cel
gras, dar de la Tatăl nostru, pe care nu ni-l dă odată şi gata, ci el în toate zilele ni-l oferă. Vrem să

4
ne bucurăm? Ne aşteaptă îngerii, slujitorii cei de foc. Vrem să cântăm? N-avem decât să
doxologim cu îngerii. Vrem să dansăm? Să lăsăm duhul nostru liber, şi când se va elibera din
lanţul păcatului, nu numai că va dansa, dar îşi va lua aripi şi va înconjura lumea.

Acestea sunt darurile pocăinţei. Ea nu se termină niciodată, ci atât cât trăim ne ocroteşte ca o
mamă iubitoare.

- „Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai
multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi
a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uită-te şi cum a
adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o iarăşi în
turmă.(Luca 15,4-5)”8

Omilia a II a

În a doua omilie Sfântul Ioan ne prezintă durerea diavolului atunci când acesta pierde un suflet
păcătos, prin pocăinţă. Ajunge să numească pe desfrânaţi şi pe tâlhari, „trofeele lui”. Se vede clar
că diavolul se crede în competiţie cu Cineva şi este acel gen de competitor care ar face orice să
câştige. Problema este că atunci când tâlharul gustă pocăinţa, nu mai vrea să se hrănească cu
altceva. Pocăinţa îi acoperă orice dorire. Toate vărsările de sânge, toate tâlhăriile sunt acum
mâncare cu gust amar, căci chiar dacă pe moment îi dădeau un gust dulce, mai apoi îl amărau
precum fierea. Pe când pocăinţa acţionează invers: la început este amară din cauza mândriei
noastre în care nu vrem să ne mărturisim păcatele, dar după mărturisire şi recunoaştere ea ne
umple duhul de dulceaţă şi împlinire. Şi spune:

“- Da, pe dreptate mă jelesc şi mă tângui, răspunde diavolul, pentru că mari trofee mi-a răpit
pocăinţa asta!

- Care trofee?
- Pe desfrânată, pe vameş, pe tâlhar, pe hulitorul Pavel!”9

8 Idem pp 10.

9 Idem pp 11.

5
Deci în acest fel a fost văzut încă şi Pavel, căci el lucra cu îndrârjire împotriva lui Dumnezeu,
fără să-L fi cunoscut cu adevărat. Pavel a fost “oaia cea pierdută a staulului”, după care a plecat
Hristos să o caute. Pe ea a hrănit-o cu iarbă de virtuţi şi a făcut-o mai puternică decât pe celelalte
99 de oi. Vedem că şi numărul oilor este un număr rotund, şi că Hristos nu se lasă până ce nu se
întregeşte, căci toţi suntem un trup.

Când a fost luată pe umeri, oaia cea pierdută, Pavel, a primit forţa unui păstor şi a adus în staul
alte mii de oi. De aceea a fost purtat pe umerii păstorului, ca să vadă întreaga lume de acolo şi să
înţeleagă deşertăciunile din ea. Pavel a răspuns imediat chemării lui Hristos, el s-a urcat pe
umerii Săi de bunăvoie.

Mai departe “ dascălul pocăinţei ”, cum este numit Ioan ne spune că cel mai important este să ne
recunoaştem greşeala, să cădem înaintea lui Hristos în Biserică şi să plângem cu smerenie. Astfel
ne vom rupe de ceea ce nu este firesc nouă, de păcat. Aşa o să ne îndepărtăm de el, nu o să-l mai
recunoaştem ca fiind al nostru şi el va pleca de la noi şi nu ne va mai vizita. Aşa nici diavolul nu
va mai putea spune la judecată: “- Ei au fost prieteni, păcatul mereu îl vizita, petreceau mult timp
împreună şi au fost nedespărţiţi. Căci noi vom răspunde: întradevăr până să cunoaştem pocăinţa ,
primeam mereu păcatul în noi, dar de când am cunoscut pocănţa, ni s-au deschis ochii inimii şi
am alungat păcatul de la noi. Acesta nici nu a mai îndrăznit să bată la uşă şi să ne deranjeze, căci
dacă am fi deschis uşa ar fi murit înnecat de lacrimile pocănţei noastre.”

“Dacă spui tu însuti că ai păcătuit, nu vei avea acuzator pe diavol. la-o înaintea diavolului!
Răpeşte-i dregătoria lui! Că dregătoria lui este de a acuza. Pentru ce nu i-o iei înainte? Pentru ce
nu-ţi spui păcatul? Pentru ce nu-ţi ştergi păcatul, când ştii că ai un acuzator pe care nu-1 poţi face
să tacă? Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic
altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale
întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).”10
Aici vedem că locul mărturisirii este în biserică, dar nu numai. Căci cel mai prielnic loc pentru
mărturisirea păcatelor este în noi. Când ne recunaştem păcatul ne facem trupul nostru biserică,
căci acolo am primit lacrimile, pocăinţa şi smerenia. Atunci noi devenim Biserică în care
sălăşluieşte Duhul, unde are loc liturghia. Căci fiecare poftă pe care o jertfim, se face virtute, şi

10 Idem pp 11.

6
altarul inimilor noastre primeşte în el pe Hristos. Dar după recunoaştere urmează mărturisirea.
Nu putem doar să ne recunoaştem noi păcatul şi atât, ci trebuie să-l mărturisim ca să-l dăm pe
faţă şi el să plece ruşinându-se. Atunci găsim preotul ca cel pus de Hristos prin apostoli să ne
ierte păcatele.
Cei care nu-şi mărturisesc păcatele ajung precum Cain, pe care ni-l dă ca exemplu negativ
Sfântul Ioan Hrisostom. La el a venit însuţi Dumnezeu şi a încercat să-l ajute să mărturisească,
dar el a făcut pe neştiutorul, a fost viclean şi a pierdut iertarea. Căci dacă se mărturisea lui
Dumnezeu, ar fi fost iertat, dar nemărturisindu-se şi încercând să-L mintă pe Dumnezeu a fost
făcut exemplu pentru toţi cei care ţin în ei păcatul ascuns. În loc să primească podoabă pocăinţa,
ţin în lăuntrul lor răul şi îl protejeză ca pe un tălhar evadat, până ce acesta devine al lor şi se face
una cu ei. Căci răul nu are nici o putere decât dacă se uneşte cu omul, nu are nici o formă decât
dacă mintea omului nu îl ajută să capete una. Iată deci, că nemărturisirea păcatului aduce
suferinţă îndelungă şi nelinişte.
Pe când tot cu exemple din Scriprură vedem că cei ce cad, dar au în inimi părere de rău şi dorinţă
de îndreptare, primesc de la Dumnezeu. Există trei astfel de stâlpi ai pocăinţei:
Marele Împărat David, profet fiind a căzut. Se începe cu acesta pentru a nu le lăsa pe tânjeală.
Niciodată nu putem să fim siguri pe noi că nu vom mai cădea dacă ne-am ridicat, ci mereu
trebuie să ne folosim de trezvie căci ea este ca o lumânare ce luminează în întuneric şi ne arată
calea. Fără aceasta putem cădea în mândrie sau să nu ne dăm seama că suntem în înşelare. Cei ce
stau “să aibă grijă cum stau ca să nu cadă”. David, din neamul căruia s-a născut Hristos, certat
fiind de prorocul Natan pentru păcatele lui şi-a mărturisit greşeala. Dumnezeu l-a văzut căzut,
dar el nici măcar nu-şi dăsea seama că este căzut pentru că atunci când a apărut Natan şi i-a spus
povestioara cu oaia, el nu şi-a dat seama de la început că este vorba exact despre el. Dar imediat
ce a realizat ce a făcut, s-a pocăit. Mai mult decât atât Sfântul Ioan îl vede ca pe “un doctor care
s-a îmbolnăvit” şi atunci primeşte vindecare de la alt doctor.11
- Ce-a răspuns împăratul?
- "Am păcătuit înaintea Domnului!" (II Regi 12, 13). N-a spus: "Cine eşti tu de mă mustri pe
mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta,ca să-mi vorbeşti aşa?". N-
a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul.
- Ce-a spus?
11 Idem, pp 12.

7
- "Am păcătuit înaintea Domnului!''.
- Ce i-a răspuns Natan?
- "Şi Domnul a iertat păcatul tău" (II Regi 12, 13). "Pentru că te-ai osândit
singur, îi spune Dumnezeu, îţi iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ţi-ai şters păcatele, ţi-ai dat
singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!".
Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!"(Isaia
43,26). Ce oboseală este să-ti spui tu întâi păcatul?”12
Ahav este cel de-al doilea exemplu. Acesta a făcut crimă, pentru a-şi satisface lăcomia sa. A fost
anunţat că va muri mâncat de câni pentru acest lucru, dar el şi-a plâns păcatul şi a fost iertat. “Să
-ţi plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ţi-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ţi cer
mai mult decât să-ţi plângi păcatul! Nu-ţi spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici
să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri
sălbatice.”13 La început Ahav nu şi-a recunoscut păcatul, făcând din Ilie care a venit să-I spună
sentinţa, un duşman. Dar mai apoi, când a auzit cuvinetele Domnului, şi-a recunoscut vina şi a
plâns.
Al treilea exemplu pe care ni-l dă Hrisostomul este vameşul. Cu toţii cunoaştem pilda vameşului.
Omul cel plin de păcate, aude că este luat în râs de către fariseu, lasă capul în jos, şi nu mai are
puterea decât să ceara mila lui Dumnezeu. Asta e smerenia… să simţi că eşti jos şi că numai
Dumnezeu te poate ridica.
“Smereşte-te şi ţi-ai şters şiruri de păcate. Ai şi pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca
Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14).”14
Sfântul Ioan Hrisostom vorbeşte despre trei moduri în care ne putem pocăi dar care sunt legate
unele de celelalte: recunoaşterea, mărturisirea şi smerenia. Însă nu poţi vorbi despre mărturisire,
fără smerenie şi lacrimi. Nici despre lacrimi fără smerenie şi recunoaşterea păcatului. Ele se
împletesc şi formează un lanţ ce ţine legat răul . Cele trei căi se întâlnesc şi conduc apoi către o
singură ţintă. Numai că unul mai mult poate plânge, altul mai mult se poate smeri, iar altul mai

12 Idem pp 12

13 Idem pp 13.

14 Idem PP 14

8
mult recunoaşte. David ca unul ce era mare împărat nu s-a putut smeri din prima, dar nici nu a
ripostat când a fost acuzat pentru fapta sa. Ahav întrucât nu era aşa de puternic precum David, a
plâns păcatul său, iar vameşul dându-ţi seama că nu este nici ca David, nici ca Ahav, că nu poate
fi numit decât un hoţ şi tâlhar, se smereşte. Dar cu toţii primesc iertarea.
Îndemnul Sfântului Ioan este că dacă nu putem să ne smerim şi să plângem la început, măcar să
ne recunoaştem greşeala, apoi le vom primi şi pe celelalte.

Omilia a III-a