Luceafărul

I.Contextul aparitiei operei

Publicat în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România jună”, Viena, aprilie 1881, reprodusă în
“Convorbiri literare” şi în volumul Poesii, 1883, cu modificări ale lui Titu Maiorescu
II. Surse de inspiratie
A. FOLCLORICE:
a) Basmul muntenesc Fata în grădina de aur, versificat de Eminescu după versiunea “Das Madchen im goldenen Garten”,
culeasă de germanul Richard Kunisch în Muntenia
FATA ÎN GRĂDINA DE AUR – basm în versuri, având următoarele motive basmice:
 Motivul fecioarei de o frumuseţe unică
 Motivul personajelor înţelepte, ajutătoare
 Motivul celor trei încercări
 Motivul balaurului paznic
 Motivul metamorfozei
 Motivul obiectelor “fermecate”
 Motivul cuplului ideal, Adam şi Eva
b) motivul Zburătorului
B. FILOZOFICE:
Influenţa filozofiei lui Arthur Schopenhauer despre geniu şi omul comun:
GENIUL OMUL COMUN
inteligenţă instinctualitate
obiectivitate subiectivitate
capacitatea de a-şi depăşi sfera incapacitate...
aspiraţie spre cunoaştere voinţa de a trăi
singurătate sociabilitate
puterea de a se sacrifica dorinţa de a fi fericit
C. CULTURAL MITOLOGICE:
 Motive din mitologia greacă, indiană, creştină
D. BIOGRAFICE:
Propria-i viaţă ridicată la rang de symbol.
Ca punct de plecare se foloseşte următorul citat din Perpessicius: „orice creaţiune lirică.....e legată de un eveniment din
viaţă”. Se discută sensul , evidenţiindu-se ideea că biografismul excesiv conduce la interpretări eronate.
Se atrage atenţia asupra exagerării prezentate de Brătescu-Voineşti care merge până la a face nişte suprapuneri ridicole:
Eminescu-Hyperion; Cătălina-Veronica Micle, I.L.Caragiale-Cătălin, Maiorescu-Demiurgul. Luceafărul nu este un poem
de circumstanţă, inspirat de un episod autobiografic, ci unul care se ridică deasupra
T. Vianu vorbeşte despre „măşti lirice” în Luceafărul eul liric, proiectându-se în mai multe ipostaze:
- Cătălina- omul comun care aspiră la un ideal;
- Cătălin- omul comun înnobilat prin iubire, bărbatul îndrăgostit;
- Demiurgul- creatorul absolut, forţa universală;
- Luceafăr-Hyperion- geniul
II.Caracterul romantic al poemului este sustinut de faptul ca se valorifica tot canonul romantic:
-cultivarea sensibilitatii creatoare;
-valorificarea surselor folclorice;
-libertatea creatiei: sincretismul celor trei genuri literare si ale mai multor specii literare: elegie, meditatie, idila, egloga,
elemente de pastel.
- prezenta temelor predilecte romanticilor: iubirea, natura, timpul, calatoria intergalactica, omul de geniu, dar si a
motivelor specice: visul, oglinda, stelele, luceafarul, izvoarele, luna, teiul, vanitas vanitatum etc.
-personaje exceptionale in situatii exceptionale: poemul prezinta dragostea imposibila dintre doi reprezentanti a doua
lumi diferite, la care participa pers. exceptionale precum luceafarul, demiurgul etc.
-starile specifice simtirii romantice ce se regasesc in poezie sunt de cele de melancolie si de ataraxie (detasare superioara)
-valorificarea unor procedee stilistice precum antiteza: (ex)
-innoirea limbajului poetic prin utilizarea cuvintelor cu parfum popular si arhaic, dar si a neologismelor.
III. Apartenenta la gen si specie: Coexistenta celor trei genuri literare
Epicul este validat prin:

 formula de intoducere “a fost odată”

 prezenţa unui narator
  povestirea la persoana a III-a
 existenţa personajelor
 construcţia gradată a subiectului
 numărul mare de verbe
 prezenţa dialogului cu formele specifice de adresare
Liricul este validat prin faptul că
-întâmplările şi personajele sunt simboluri lirice, metafore în care se sintetizează idei filozofice, atitudini morale,
o viziune poetică; remarcam lirismul obiectiv al mastilor si al rolurilor.
Dramaticul este dat de pasajele dialogate prezente în toate cele patru tablouri.
INTERFERENŢA DE GENURI e o caracteristică romantică.
IV. Tema operei ALEGORIE PE TEMA ROMANTICĂ A LOCULUI GENIULUI ÎN LUME
Un indiciu dă chiar Eminescu pe marginea unui manuscris: “Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este
că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil
de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
ALTE INTREPRETĂRI:
 “Basm al fiinţei” (Constantin Noica)
 “Atracţia lui A FI” (Edgar Papu)
 Expresia unei vagi filozofii a fiinţei şi a neantului (Alain Guillermou)
V. Compoziţia poemului-98 de catrene, organizate in PATRU TABLOURI construite pe ideea cuplului şi alternanţa
spaţiilor. Intre acestea se stabilesc simetrii compozitionale, dat fiind faptul ca poemul debuteaza cu o reunire spatiilor
cosmic si terestru si se incheie in aceeasi maniera, desi acestea nu mai comunica. Poezia se structurează în jurul unor serii
de opoziţii: eternitate/ moarte; masculin / feminin, detaşare apolonică/ trăire dionisiacă, abstract/ concret; vis / realitate,
aproape/ departe, om comun/om de geniu.cosmic/terestru.
Tabloul I: 1-43; intalnirea fetei de imparat cu Luceafarul; planul telluric+ planul astral; tonul solemn
Tabloul al II-lea: 44-64; idila dintre Catalin si Catalina; planul teluric; tonul ironic; aspect de elegie in discursul fetei.
Tabloul al III-lea: 65-85; calatoria intergalactica si discutia dintre Hyperion si Demiurg; planul astral; tonul solemn;
elemente de meditatie filosofica.
Tabloul al IV-lea: 86-98; revelatia lui Hyperion, planul astral + teluric; tonul ironic;elemente de idila.
VI. Semnificatia titlului
Titlul avertizeaza asupra naturii duale a geniului care participa la doua ordini: cea divina si cea umana, realizandu-se astfel
o fuziune a doua vechi mituri: mitul popular romanesc al stelei ciobanului, statornic far al serii, prielnic pamantenilor,
asociindu-se cu fata intoarsa catre pamanteni- latura fanica, si mitul grecesc al lui Hyperion. Hyperion-Hesperus, fiu al lui
Uranus si al Geei, al cerului si al pamantului este condamnat prin originea sa la un echilibru precar al fiintei, intre latura sa
celesta si cea terestra, aceasta reprezinta fata ascunsa simturilor umane, stiuta doar de Demiurg, reprezinta asadar cripticul.

VII. Conţinutul de idei pe secventele textului.

Partea I
Partea I reuneşte planurile universal-cosmic şi uman-terestru care aspiră unul spre celălalt ca în vechile mituri în
care Cerul se logodea cu Pământul.
Versurile incipt preiau formule narative tipice basmului cu scopul de a ambiguiza relaţia dintre real şi fabulos.
Urmează portretizarea eroinei, ca în orice expoziţiune: Din rude mari împărăteşti,/ O prea frumoasă fată./ Şi era una la
părinţi/ Şi mîndră-n toate cele, /Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.
Acest portret are funcţii multiple. Mai întâi, fata, este singularizată în raport cu lumea căreia îi aparţine prin rang
şi prin atributul frumuseţii(superalativul popular prea frumoasă). Prin raportare la planurile cosmic-universal este
singularizată prin comparaţii construite cu lexeme ce desemnează unicitatea: luna, în plan astral şi fecioara, în plan sacral.
Se păstrează un anonimat superior, întrucât fata nu este numită. La o privire mai atentă , fata se bucură de un dublu regim
temporal:
-prin descendenţă (rude mari împărăteşti) este socotită o fiică a cerului, ceea ce îi dă dreptul de a aspira spre luceafăr;
-prin spaţiul în care trăieşte (castelul negru) se sugerează destinul uman limitat.
Trăind în spaţiul „negrelor bolţi” ale castelului nostalgica fată îşi îndreaptă elenul erotic spre Luceafăr . Acesta, la
rândul său, îi trimite efluvii misterioase, umplându-i „sufletul şi inima” de dor.
Motivul privirii în relaţie cu ambii eroi (Privea în zare cum pe mări ..... El iar, privind de săptămîni) atribuie
iubirii valoare cognitivă-cunoastere prin contemplare. Motivul oglinzii (Şi din oglindă luminiş/Pe trupu-i se revarsă,/ Pe
ochii mari, bătînd închişi/Pe faţa ei întoarsă.) defineşte iubirea ca pe o proiecţie în ideal. Oglinda este şi un spaţiu virtual
în care celestul şi terestrul devin tangente.
 Întâlnirea celor doi îndrgostiti, aparţinând unor lumi diferite, se poate împlini doar în spaţiul visului. Acest motiv
romantic semnifică atât aspiraţia umană spre „altceva” inefabil, cât şi trăire onirică favorizând evadarea din lumea
realului.
Cele două invocaţii ale fetei (Cobori în jos, luceafăr blînd,/Alunecînd pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în gînd/Şi
viaţa-mi luminează !) au rezonanţele unui descântec stilizat. Obsedanta chemare Cobori în jos, luceafăr blînd nu e o
redundanţă oarecare, ci o formulă magică prin care se forţează desprinderea „luminii din lumină” şi coborârea ei în planul
inferior al materiei. Luceafarul se intrupeaza mai intai din elemente spatiale: cer si mare, in ipostaza angelica, neptunica.
O a doua sa intrupare se realizeaza din elemente temporale: din noapte si din soare, este vorba despre ipostaza demonica,
plutonica. In ambele situatii, fata refuza vesnicia pe care o asociaza cu moartea. Luceafarul este cel care se indreapta catre
Demiurg pentru a-i cere sa-l dezlege de vesnicie.

Partea a II-a(catrenele 44-64)

Acest al doilea tablou al poemului eminescian conturează planul terestru. Stilul solemn al primului tablou este
înlocuit , in această a două parte, printr-un ton ironic deoarece persiflează caracterul mărginit şi uşuratic al idilei dintre
Cătălin şi Cătălina. Secvenţa este introdusă prin procedeul alternanţei: „În vremea asta Cătălin”. Portretul lui Cătălin este
construit în antiteză cu Luceafărul, fiind un reprezentant al mediocrităţii. Spre deosebire de Luceafărul de sus , acesta are
îndeletniciri dintre cele mai josnice: „...împle cupele cu vin / Mesenilor la masă”,iar originea sa este precară („Băiat din
flori şi de pripas”). Portretul său fizic: („Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina” ) subliniază sănătatea agresivă,
vitalul, trăsături incompatibile cu spiritul superior. Modelul uman inferior este accentuat şi prin notaţia gesticii(„se
furişează pânditor”), sugestia unui spaţiu simbolic definitoriu- ungherul. Tot în registrul derizoriului îl plasează şi
epitetele atribuite de fată : „guraliv şi de nimic”.
Fata de împărat îşi pierde unicitatea , devine o muritoare oarecare, căpătând un nume: Cătălina. Cele două
derivate moţionale, Cătălin şi Cătălina, subliniază uniformitatea, similitudinea, lipsa de originalitate a vulgului,
apartenenţa la aceeaşi lume.
Procedeul predilect romanticilor, antiteza, este susţinută si prin oferta pe care Cătălin i-o face fetei. Dacă
Luceafărul îi oferise fetei de împărat un destin de excepţie, într-un spaţiu ideal, Cătălin îi propune un destin comun,
anonim, obscur, într-o lume în care toţi sunt oameni: „Tu eşti copilă, asta e/ Hai ş-om fugi în lume/ Doar ni s-or pierde
urmele / Şi nu ne-or şti de nume.”
Remarcăm, însă, pendularea eroinei între ideal (dorul de luceferi) şi real (jocul seducţiei lansat de Cătălin).
Discursiv, acest lucru este marcat prin alăturarea a două specii lirice diferite: idila şi elegia. Dorul de luceferi se
concretizează într-o elegie. Jocul erotic înfăţişat ca o vânătoare dominată de şiretenie ia forma unei idile ce actualizează
atmosfera specifică liricii erotice eminesciene.
Ultima replică a lui Cătălin proiectează un model existenţial precar, lipsit de strălucire şi de vocaţia idealului:
„Căci amândoi vom fi cuminţi,/ Vom fi voioşi şi teferi, / Vei pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi.”

Partea a III-a
Partea a III-a este subordonată planului astral, tonul fiind aşadar impregnat de solemnitate.Acest tablou surprinde
călătoria intergalactică a Luceafărului şi discuţia cu Demiurgul.
1.Episodul zborului este „o călătorie inversă pe axa timpului” în care Hyperion reface istoria Creaţiei: Porni luceafarul.
Cresteau/In cer a lui aripe,/Si cai de mii de ani treceau/In tot atâtea clipe.Astfel călătoria în spaţiul sideral devine şi o
călătorie în timp spre acel mitic “la-nceput, pe când fiinţă nu era , nici nefiinţă”. Punctul în care ajunge Luceafărul este
alcătuit prin negaţie: Nu e nimic si totusi e/O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitarii celei oarbe.Aşadar locul
unde sălăşluieşte Demiurgul este punctul 0 al universului.
2.Cuvintele pe care Luceafărul i le adresează Demiurgului îl caracterizează ca pe un nefericit apăsat de propria-i
eternitate: - "De greul negrei vecinicii,/Parinte, mă dezleaga . Plin de amintirea lumii pământene care îl cheamă cu o forţă
irezistibilă, Luceafărul îşi dezvăluie cererea de a dobândi calitatea de muritor pentru a se bucura de “o oră de iubire”. “Ora
de iubire” devine metafora vieţii finite, după care ar trebui să urmeze “repaosul total.” Se sugerează astfel ideea unui timp
limitat care prin intensitate se dilată la nivelul unei întregi existenţe. Pentru prima oară Demiurgul i se adresează
Luceafărului pe adevăratul său nume, Hyperion-nume care-i desemnează esenţa, în scopul de a-l trezi din grava uitare, din
iluzia în care a căzut, reamintindu-i obârşia celestă, natura superioară. Demiurgul respinge rugămintea lui Hyperion, căci
ea ar echivala cu negarea unităţii dintre Unul şi Tot, ar schimba echilibrul lumii. “Tu din eternul meu întreg/ Rămâi a treia
parte/ Cum vrei puterea mea s-o neg/ Cum pot să-ţi dărui moarte?” (în manuscris) . În schimb, Demiurgul îi oferă alte
moduri existenţiale: cunoaşterea prin logos (Cere-mi cuvântul cel dentâi) , cântul orfic (“Vrei să dau glas acelei guri”),
puterea absolută (Ţi-aş da pământul în bucăţi). Se creionează astfel cele două ipostaze ale geniului: gânditorul (geniu în
lumea cunoaşterii) şi omul de acţiune (geniu în lumea faptei). Ca ipostază a absolutului, lui Hyperion nu-i poată fi dăruită
devenirea. Suferinţa pricinuită de refuzul Demiurgului de a se dezlegat de veşnicie este ca o probă iniţiatică în dobândirea
atitudinii apolinice din final. Ca ultim argument, Creatorul îi arată pământul şi pe cei doi îndrăgostiţi: Cătălin şi Cătălina.

Partea a IV-a (86-98)

Ultima parte a poemului, ca şi prima, conturează imaginea cadrului terestru, dar şi a celui cosmic, planuri care de
data aceasta nu mai pot comunica. Tonul este ironic, idila fiind privită detaşat, rece. Lecţia de cunoaştere a Demiurgului îl
reproiectează pe Hyperion în solitufinea condiţeie sale. În prima parte, pastelul terestru recuperează elementele specifice
cadrului erotic eminescian: sara, apa, luna, copacul sacru, cuplul adamic. Monologul lui Cătălin relevă spiritualizarea
fiinţei prin iubire. Trăirile dionosiace din prima parte sunt înlocuite de seninătatea apolinică a fiinţei superioare. Cea de-a
treia invocaţie a fetei: - "Cobori în jos, luceafar blind,/Alunecind pe-o raza,/Patrunde-n codru si în gând,/Norocu-mi
lumineaza!" nu mai este o chemare a unei iubiri peste fire, ideală, ci o încercare de a-şi proteja fragila iubire,
încredinţându-şi soarta unei stele cu noroc. În final, versurile capătă un caracter gnomic: Ce-ti pasa tie, chip de lut,/Dac-
oi fi eu sau altul? /Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.".
Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-şi destinul de esenţă nepieritoare. Ironia şi dispreţul său se
îndreaptă spre omul comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns cuprinse în interogaţiile retorice din final. Omul
comun, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în “cercul strâmt”, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge
ataraxia stoică, starea de perfectă linişte sufletească obţinută prin detaşarea de frământările lumii.

Incheiere
Consider că tema romantică a condiţiei omului de geniu şi viziunea despre lume ilustrate în acest poem filosofic
relevă limitarea omului comun şi conţia celui superior, izolat chiar prin calităţile sale excepţionale , rămas
”nemuritor„prin forţa gândirii, dar şi „rece” în plan afectiv.
În concluzie, se conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii şi a omului de geniu. Iubirea dorită este, în final,
o iubire imposibilă, iar superiorul este condamnat la o viaţî nesfârşită, fără iubire, aşadar dacă geniul nu cunoaşte nici
moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. (M. Eminescu)