Sunteți pe pagina 1din 7

CURS 3 - CARIA DENTARĂ SIMPLĂ

• Caria dentară este un proces patologic cu o largă răspândire în lume.


• Caria dentară este o boală infecţioasă microbiană, ce evoluează clinic prin dizolvarea şi distrucţia ţesuturilor
dure ale dinţilor, ducând în final la declanşarea unor procese inflamatorii atipice, care interesează pulpa
dentară şi parodonţiul apical.
• Caria dentară simplă – semne clinice
• La examenul subiectiv făcut prin anamneză, pacientul relatează următoarele semne clinice:
→ durere la excitanţi termici (rece) şi chimici (dulce, acru), care durează atâta timp cât durează excitantul;
→ modificarea de culoare a smalţului observată de pacient sub formă de pată albă cretoasă, mai ales la nivelul
dinţilor frontali;
• Examenul subiectiv
→ dureri la masticaţie, în special în regiunea molarilor şi premolarilor, datorită presiunii exercitate de alimente
asupra papilei interdentare neprotejate, în cazul cariilor proximale cu întreruperea crestei marginale;
→ retenţionarea resturilor alimentare în spaţiile interdentare unde există cavităţi carioase proximale;
→ halenă fetidă în cavitatea bucală datorită fermentaţiei resturilor alimentare retenţionate în cavitatea carioasă.
• Examenul obiectiv pune în evidenţă următoarele semne:
• La inspecţie se constată:
→ modificarea de culoare a smalţului care poate fi o pată albă cretoasă sau brună-maronie (marmoraţie în şanţuri şi
gropiţe);
→ pierderea de substanţă dură dentară;
→ leziuni ulcerative ale limbii şi mucoasei jugale, în dreptul dintelui cariat, datorită marginilor ascuţite ale smalţului
de la periferia cavităţii rezultate din fracturarea pereţilor
→ iritaţia şi congestia papilei interdentare.
• La palpare, observăm:
→ pierderea de substanţă dură dentară de întindere şi profunzime diferită în funcţie de stadiul de evoluţie în care
am surprins procesul carios;
→ marginile cavităţilor sunt anfractuoase;
→ în interiorul cavităţii carioase se remarcă dentina ramolită ce poate avea o consistenţă semisolidă şi culoare
galben mată sau consistenţă fermă şi culoare brună-maronie;
→ la îndepărtarea dentinei alterate pacientul acuză sensibilitate dureroasă;
→ după îndepărtarea în totalitate a dentinei alterate, camera pulpară rămâne închisă;
• Percuţia în ax este negativă;
• Probele de vitalitate efectuate cu excitanţi termici sau electrici sunt pozitive şi asemănătoare cu cele ale unui dinte
normal.
• Examene complementare în diagnosticul cariei dentare
• Diafanoscopia (transiluminarea);
• Semnul firului de mătase;
• Starea gingiei;
• Markerii coloranţi;
• Examenul radiologic;

1
• Testarea vitalităţii dintelui.
• Diafanoscopia (transiluminarea)
• Metoda se bazează pe difuzia unui fascicul luminos produs de o sursă (endoscop, lampă fotopolimerizantă),
prin structurile dure dentare.
• Smalţul sănătos absoarbe lumina într-o proporţie mai mare faţă de smalţul cariat, unde datorită distrugerii
integrităţii suprafeţei dentare şi a conţinutului mai mare de apă, lumina este absorbită într-o cantitate mai
mică. Astfel, leziunea carioasă va apărea prin transparenţă ca o pată întunecată pe fondul translucid al
dinţilor transiluminaţi.
• Avantajele metodei sunt:
- posibilitatea de depistare a proceselor carioase incipiente, ale feţelor proximale ale dinţilor frontali;
- diferenţierea dintre un dinte vital şi unul devital, acesta din urmă având transparenţa pierdută.
• Semnul firului de mătase
• Este utilizat în depistarea leziunilor carioase localizate pe feţele proximale ale molarilor, la nivelul punctului
de contact sau sub punctul de contact.
• Odată introdus interdentar, firului de mătase i se imprimă o mişcare vestibulo-orală. În cazul în care există o
leziune carioasă, la îndepărtarea firului de mătase se va obţine o sângerare a gingiei sau o scămoşare a
acestuia, datorită marginilor anfractuoase şi tăioase ale prismelor de smalţ de la periferia procesului carios.
• Pentru ca testul să fie concludent, este necesară îndepărtarea în prealabil, a tartrului interdentar.
• Starea gingiei
• În mod normal, papila interdentară are o culoare roz, aspect de coajă de portocală şi consistenţă fermă.
Modificarea acestor date se întâmplă în următoarele situaţii:
- tartru interdentar;
- impact alimentar;
- lucrări protetice incorect adaptate;
- leziuni carioase proximale.
• În cazul leziunii carioase proximale, papila interdentară prezintă următoarele semne patognomonice:
- tumefiere;
- culoare roşie-violacee;
- sângerare la periaj dentar sau la masticaţie.
• Toate aceste semne trebuie să fie coroborate şi cu o pierdere de substanţă dură dentară, sesizată la palparea
cu sonda a acestei zone dentare.
• Examenul radiologic
• Caria incipientă proximală a smalţului
- apare ca o radiotransparenţă discretă cu contururi şterse, cu aspect de ancoşă sau de depresiune semilunară a
conturului proximal al smalţului. Imaginea este de culoare cenuşie, deschisă, apropiată ca nuanţă de smalţul sănătos.
• Caria profundă proximală de smalţ
- are aspect de triunghi cu unghiuri rotunjite, cu baza mare la periferia smalţului şi vârful spre joncţiunea smalţ-
dentină. La periferie, contururile sunt şterse.
• Caria proximală în smalţ şi dentină

2
- se disting două triunghiuri radiotransparente în smalţ şi dentină. Leziunea dentinară este extinsă şi are
contururi mai puţin nete decât cea din smalţ.
- în cazul leziunilor carioase profunde, nu se poate evidenţia cu certitudine o eventuală comunicare a cariei cu
camera pulpară.
• Caria radiculară
- imaginea radiologică este de „farfurie”, ca o radiotransparenţă moderată situată imediat sub limita apicală a
smalţului şi cu o extensie excentrică şi de profunzime redusă.
• Recidiva de carie şi caria secundară marginală
- în cazul recidivei de carie, radiotransparenţa are dimensiuni mici, fiind localizată între materialul de obturaţie
şi dentina subiacentă, cu o limită netă, bine conturată spre materialul de obturaţie şi cu un contur şters, pierdut
progresiv spre dentină. Cel mai adesea, radiotransparenţa ia o formă semilunară, mulată pe materialul de obturaţie.
• Caria secundară marginală are aspect de radiotransparenţă situată la marginea obturaţiei, de dimensiuni
variabile, cu contur net la limita cu materialul de obturaţie şi şters în rest.
• Testarea vitalităţii dentare
• Metodele utilizate în practica curentă, pentru cercetarea vitalităţii dentare, constau în aplicarea asupra
coroanei dentare a unor excitanţi termici, electrici sau mecanici, capabili să determine un răspuns dureros
din partea pulpei dentare.
• Diagnosticul pozitiv al cariei dentare simple
Principalele elemente de diagnostic pozitiv al cariei dentare:
• a) anamneză:
- durere la dulce, acru, rece, ce încetează odată cu îndepărtarea excitantului;
• b) inspecţie:
- prezenţa petelor alb cretoase sau a petelor brun-maronii (marmoraţii) în şanţuri şi gropiţe;
- pierderea de substanţă dură dentară (cavitatea carioasă);
- prezenţa dentinei ramolite în cavitatea carioasă;
• c) palparea cu sonda:
- sensibilitate dureroasă la palparea cu sonda a pereţilor cavităţii;
- după îndepărtarea dentinei alterate, camera pulpară rămâne închisă.
• Diagnosticul pozitiv al cariei dentare simple
• d) percuţia în ax este negativă
• e) testele de vitalitate sunt pozitive;
• f) transiluminare: prezenţa petei întunecate pe fond translucid;
• g) radiografia: zonă de radiotransparenţă localizată numai la smalţ sau la smalţ şi dentină, în dreptul sau sub
punctul de contact.
• Diagnosticul diferenţial al cariei simple dentare se face cu următoarele afecţiuni:
Displaziile şi distrofiile dentare caracterizate prin:
- absenţa dentinei ramolite;
- caracter staţionar;
- prezenţa leziunilor în momentul erupţiei dinţilor;
- afectează grupe de dinţi cu aceeaşi perioadă de formare şi mineralizare.

3
Fracturi dentare coronare fără deschiderea camerei pulpare, unde se observă o pierdere de substanţă dură
dentară datorată traumatismului anterior, însă lipseşte dentina alterată.
• Diagnosticul diferenţial al cariei simple dentare se face cu următoarele afecţiuni:
Coloraţii ale smalţului determinate de o serie de cauze exogene sau endogene:
• Cauzele endogene sunt:
→ intoxicaţii cu fluor (fluoroza)
→ administrarea de tetraciclină în perioada de formare a smalţului, dinţii căpătând o culoare
→ intoxicaţii profesionale cu cadmiu, smalţul având o culoare galben-portocalie;
→ intoxicaţii cu plumb (saturnism), în care dintele capătă o coloraţie gri-închis;
→ intoxicaţii cu mercur, dintele fiind de culoare gri striat.
• Diagnosticul diferenţial al cariei simple dentare se face cu următoarele afecţiuni:
Cauzele exogene sunt:
→ depozite de nicotină;
→ tartrul dentar;
→ bacterii cromogene ce colorează smalţul în brun-cafeniu sau verzui.
• Diagnosticul diferenţial al cariei simple dentare se face cu următoarele afecţiuni:
• Hiperemia preinflamatorie – se remarcă pierderea de substanţă dură dentară, iar durerea provocată de
agenţii fizici (rece) sau agenţii chimici (dulce, acru), persistă 8-10 minute după îndepărtarea excitantului.
• Pulpita cronică închisă propriu-zisă, la care observăm prezenţa cavităţii carioase profunde şi lipsa
sensibilităţii la forajul explorator. Durerea apare numai la deschiderea camerei pulpare şi înţeparea cu sonda
în profunzimea pulpei dentare.
• Necroza şi gangrena simplă pulpară – procesul carios profund a deschis camera pulpară şi lipsa sensibilităţii
dureroase pe tot traiectul canalului radicular.
• Pata albă cretoasă hipocalcificată a smalţului – localizată în treimea incizală sau ocluzală. La palparea cu
sonda se remarcă o suprafaţă netedă, lucioasă, translucidă.
• Diagnosticul diferenţial al cariei simple dentare se face cu următoarele afecţiuni:
• Miloliza sau defectele cuneiforme caracterizate prin:
– plasarea în treimea cervicală a dinţilor;
– localizare cu predilecţie pe canini şi premolari;
– apare la dinţii deşosaţi, cu retracţie gingivală accentuată;
– pereţii cavităţii sunt netezi, necoloraţi şi formează între ei un unghi ascuţit.
• Abrazia este o pierdere anormală din suprafaţa dintelui, datorată fricţiunii dintre dinţi şi obiecte externe;
• Atriţia este o pierdere prin acţiune mecanică a marginilor incizale sau a feţelor ocluzale, ca rezultat al
mişcărilor funcţionale sau parafuncţionale mandibulare;
• Eroziunea, în care pierderea de ţesut dur este consecinţa unei acţiuni chimico-mecanice (regurgitări acide,
consum de alimente sau medicamente acide).
• Hiperestezia dentinară cervicală prezentă la dinţii cu retracţii gingivale. Durerea este mai intensă şi de
coloratură caracteristică.
• Evoluţia cariei dentare
• Caria dentară este o afecţiune progresivă, care nu se vindecă spontan.

4
• Evoluţia este în general, mai rapidă la persoanele tinere şi mai lentă la persoanele în vârstă.
• Procesul carios corect tratat poate fi oprit din evoluţie.
• În stadiile avansate putem observa pierderea mare de ţesuturi dure dentare, distrugerea punctelor de
contact cu dinţii vecini sau dinţii antagonişti. Ca atare, apar tulburări funcţionale şi leziuni ale parodonţiului
marginal.
• Complicaţiile cariei dentare sunt:
→ imediate – pulpitele, necroza şi gangrena simplă sau complicată.
→ tardive – produc tulburări funcţionale la nivelul aparatului dento-maxilar (edentaţii, migrări dentare etc).
→ la distanţă – boala de focar şi tulburările funcţionale ale aparatului dento-maxilar, cu implicaţii asupra stării de
sănătate a organismului.
• Forme anatomo-clinice ale cariei dentare
1) În raport cu zonele în care sunt localizate:
- carii în şanţuri şi gropiţe;
- carii proximale;
- carii cervicale;
- carii radiculare.
2) După evoluţie:
- carie cu evoluţie rapidă (carii umede, acute, explozive);
- carie cu evoluţie lentă (carie uscată);
- carie staţionară.
• Forme anatomo-clinice ale cariei dentare
3) După profunzime:
- carii superficiale
- carii de adâncime medie
- carii profunde
- carii penetrante
4) După gradul de afectare al pulpei dentare:
- carii simple, fără semne de inflamaţie pulpară
- carii complicate
• Forme anatomo-clinice ale cariei dentare
5) După posibilităţile terapeutice:
• Carii de gradul I – carii simple ce beneficiază de tratament prin obturaţie coronară;
• Carii de gradul II – carii profunde, ce au determinat sau nu deschiderea camerei pulpare. Ele beneficiază de o
terapie de conservare a vitalităţii pulpei dentare, prin coafaj direct sau indirect.
• Carii de gradul III – sunt carii complicate cu inflamaţii pulpare, necroză sau gangrenă pulpară simplă. Ele pot
beneficia de tratament endodontic conservator.
• Carii de gradul IV – sunt carii complicate cu parodontite apicale, la care tratamentul conservator a eşuat şi se
recurge la extracţie dentară.
• Cariile din şanţuri şi gropiţe
• Localizare:
– feţele ocluzale ale molarilor şi premolarilor;
– gropiţele de pe feţele vestibulare ale molarilor inferiori;
– gropiţele palatinale ale incisivilor centrali şi laterali superiori (foramen caecum).
• Caracteristici:
– au o evoluţie rapidă în profunzime;
– zona de smalţ de la nivelul cavităţii coronare are o coloraţie brună-cafenie sau albicioasă, cretoasă;
– sunt asimptomatice din punct de vedere clinic;
– deschidere mică la suprafaţă;
– forţele masticatorii pot prăbuşi prismele de smalţ subminate, lăsând să se vadă o zonă cu dentină
ramolită, moale la palparea cu sonda dentară, de culoare brun-cenuşie
– în faze incipiente leziunile se pot sigila.

5
• Cariile localizate pe feţele proximale ale molarilor şi premolarilor
• Localizare:
– carie localizată deasupra punctului de contact;
– carie localizată la nivelul punctului de contact;
– carie localizată sub punctul de contact.
• Caracteristici:
– caria localizată deasupra punctului de contact
• carie care subminează creasta marginală şi este evidenţiată clinic prin apariţia petei albe
cretoase la nivelul crestei marginale;
• carie ce întrerupe creasta marginală şi care se evidenţiază prin pierderea de substanţă de la
nivelul crestei marginale, fapt ce permite pătrunderea directă în procesul carios.
– caria localizată la nivelul punctului de contact
• se evidenţiază clinic prin palpare cu sondele dentare numărul 17, 9 sau 10;
• dacă contactul interdentar este strâns, pentru precizarea diagnosticului se apelează la
examenul radiologic, care evidenţiază pierderea de substanţă dură dentară printr-o zonă de
radiotransparenţă localizată la nivelul punctului de contact.
- caria situată sub punctul de contact
• se palpează cu sonda 17, 9 sau 10;
• evoluţie rapidă în profunzime sau subgingival, interesând cementul radicular;
• papila interdentară este edemaţiată şi de culoare roşie-violacee.
• Cariile localizate pe feţele proximale ale dinţilor frontali
• Localizare:
– carie incipientă pe mijlocul feţei proximale;
– carie ce subminează creasta marginală şi se evidenţiază prin apariţia petei albe cretoase la nivelul
crestei marginale;
– carie ce întrerupe creasta marginală;
– carie cu evoluţie vestibulară;
– carie cu evoluţie spre unghiul incizal.
• Caracteristici:
– sunt uşor de diagnosticat, simpla inspecţie punând în evidenţă pierderea de substanţă dură dentară
şi modificările de culoare ale smalţului de la nivelul procesului carios;
– pentru a diagnostica caria incipientă localizată la mijlocul feţei proximale, putem folosi una din
metodele: diafanoscopia (la nivelul procesului carios apare o zonă de smalţ lipsită de transparenţă),
examenul radiologic, separarea dinţilor cu separatorul Ivory pentru a palpa direct leziunea carioasă.
• Carii cervicale
• Localizare:
– la nivelul coletului, de pe feţele vestibulară sau linguală ale tuturor dinţilor;
– la nivelul coletului, cu întindere circulară, pe toate feţele dintelui, aşa numita carie „în brăţară”.
• Caracteristici:
– la simpla inspecţie se observă aspectul alb-cretos al smalţului şi eventuala pierdere de substanţă
dură dentară;
– au tendinţă de evoluţie mai mult în suprafaţă, decât în profunzime;
– evoluează subgingival, interesând şi cementul radicular;
– cariile circulare se asociază cu atrofiile orizontale ale parodonţiului marginal;
– sunt foarte dureroase la tratament, fiind însoţite de hiperestezie dentinară;
– fiind în apropierea parodonţiului marginal, există o mare dificultate în izolarea şi menţinerea uscată
a acestei zone şi implicit în reconstituirea leziunii carioase;
– cel mai frecvent sunt afectaţi molarii mandibulari, caninii maxilari şi incisivii mandibulari.
• Carii radiculare

6
• Localizare:
– apar pe rădăcina expusă mediului oral, ca urmare a unei afecţiuni parodontale;
– sunt acoperite, în cele mai multe cazuri, de placa bacteriană.
• Caracteristici:
– cariile radiculare nu au margini bine conturate, tinzând să ia aspect de „U”;
– au evoluţie rapidă, datorită lipsei smalţului protector;
– poate debuta sub forma unei pete cretoase, care urmăreşte marginea gingivală a feţei vestibulare,
numindu-se şi „carii în croşet”;
– alteori, observăm o dentină brună şi un smalţ colorat cu margini neregulate, aceasta numindu-se
„carie serpiginoasă”;
– afectează mai frecvent feţele vestibulare;
– cel mai frecvent afectaţi sunt molarii mandibulari, urmaţi de canini maxilari şi apoi, de incisivii
mandibulari.
• Carie cu evoluţie rapidă (carii umede, acute, explozive)
– este mai frecventă la copii şi tineri;
– apar dintr-o dată la un număr mare de dinţi;
– localizarea lor este cu predilecţie pe feţele netede ale dinţilor;
– au tendinţă la extindere şi progresie atât în suprafaţă, cât şi în profunzime;
– smalţul şi cementul au un aspect decolorat;
– prezintă bogate depozite de dentină alterată de consistenţă moale şi culoare gălbuie;
– evoluţie clinică cu dureri atenuate sau absente, până la mortificarea pulpei;
– în cazul afectării tuturor dinţilor, afecţiunea se numeşte carie rampantă sau galopantă.
• Carie cu evoluţie lentă (carie uscată)
– este caracteristică vârstelor înaintate;
– are tendinţă la extindere şi progresie în suprafaţă;
– prezintă dentină alterată de consistenţă fermă şi culoare brună-cafenie;
– complicaţiile pulpare sunt rare şi tardive.
• Carie staţionară
– este localizată pe suprafeţele libere ale dinţilor, expuse autocurăţiri şi curăţirii artificiale;
– are aspectul unor pete brune-maronii ale smalţului, fără să intereseze dentina;
– la palpare decelăm o suprafaţă dură, rugoasă;
– sunt evidenţiate postextracţional la dinţii adiacenţi, în zona în care retenţionau alimentele.
• Carii superficiale
– procesul carios interesează doar smalţul;
– caria din fisuri şi fosete are în smalţ o formă de con, cu baza îndreptată spre joncţiunea smalţ-
dentină şi vârful la suprafaţa smalţului;
– infecţie microbiană redusă.
• Carii de adâncime medie
– leziunea carioasă atinge joncţiunea smalţ – dentină;
– sunt create condiţii locale de afectare în profunzime a dentinei.
• Carii profunde
– procesul carios interesează smalţul şi dentina aproape în totalitate;
– în cazul leziunilor carioase din fisuri şi fosete, caria ajunsă în dentină ia o formă de con, cu baza spre
joncţiunea smalţ-dentină şi vârful spre pulpa dentară;
– caria de pe suprafeţele dentare netede are formă de dublu con (baza conului din smalţ este
orientată spre suprafaţa externă a smalţului, în timp ce în dentină, baza conului este situată la
nivelul joncţiunii smalţ-dentină;
– nu este deschisă camera pulpară;
– invazia microbiană este mare;
– apare dentina terţiară, ca răspuns al dintelui la agresiuni.
• Carii penetrante
– camera pulpară se deschide odată cu îndepărtarea dentinei alterate din procesul carios;
̶ se complică întotdeauna cu inflamaţia pulpei dentare.