Sunteți pe pagina 1din 2

IV. ROLUL STATULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.

ELEMENTE DE POLITICĂ
EXTERNĂ1

Statul şi atribuţiile sale

„Actor în relaţiile internaţionale” este orice subiect politic al sistemului internaţional şi relaţiilor
internaţionale. Actori internaţionali pot fi statele (care sunt în fapt principalul actor în relaţiile
internaţionale, domeniu în care se exprimă în principal prin guvern), organizaţiile internaţionale,
organizaţiile multinaţionale cu caracter inter-guvernamental, corporaţiile transnaţionale.
Statul este ansamblul organelor centrale ale unei societăţi sau naţiuni, acceptate şi create de însăşi
societatea respectivă, pentru a exercita puterea asupra cetăţenilor. Din punct de vedere marxist, statul este
instrumentul puterii clasei dominante în societate, prin care aceasta îşi apără privilegiile faţă de clasele
dominate.
În relaţiile internaţionale, statele caută să-şi obţină şi să perpetueze autonomia - abilitatea de a
formula şi realiza politica internă şi externă în termenii propriilor interese şi scopuri (ceea ce înseamnă a
deţine puterea, a defini propriile interese şi acţiuni, a se autolimita voluntar în relaţiile cu alţi subiecţi.
Participarea la sistemul global, regional sau zonal înseamnă automat asumarea unor obligaţii, adică
autolimitarea asumată).
Statul funcţionează ca actor în relaţiile internaţionale, în virtutea suveranităţii - cea care conferă
statului personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii
internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. Suveranitatea este un “atribut al
puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri: pe
plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor persoanelor
aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe
plan extern, are dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni.
Tendinţa generală este de restrângere a suveranităţii statelor. Din ce în ce mai des, statul renunţă
la o politică proprie de apărare (care este încredinţată unor alianţe militare sau de securitate tip NATO sau
OSCE) sau chiar la politica externă proprie (în cadrul Uniunii Europene este în curs de formulare Politica
Externă şi de Securitate Comună şi se discută opţiunea unui Ministru al Afacerilor Externe). Chiar şi
dreptul exclusiv al statului de a bate monedă este depăşit prin introducerea monedei euro în spaţiul
economic al Uniunii Europene. Permeabilizarea frontierelor este un proces global, iar microregiunile (în
interiorul statelor sau transfrontaliere) preiau tot mai mult din atribuţiunile tradiţionale ale statelor.2
Există o mare majoritate de concepţii contemporane conform căreia statul-naţiune se află în
pierdere de suveranitate, în contextul şi din cauza procesului globalizării. Este constatarea Clubului de la
Roma (organizaţie fondată în 1968, care a susţinut permanent abordarea globalistă în domeniul
economico-social), că asistăm la “erodarea sistemului de state-naţiuni”, iar acest proces este benefic.
Acelaşi lucru în constată miliardarul american George Soros, unul dintre artizanii şi beneficiarii
globalizării: “Caracteristica primordială a globalizării, este aceea că permite capitalului financiar să se
deplaseze liber (…); capacitatea capitalului de a migra oriunde subminează capacitatea statului de a-şi
exercita controlul asupra autonomiei”3. O viziune mai radicală promovează economistul american David
Korten, în lucrarea Corporaţiile conduc lumea, unde conchide că globalizarea este un imperialism

1
Analize interesante la Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în epoca globalizării, Sibiu, 2000; Hall, John;
Ikenberry, John, Statul, Bucureşti, 1998; Korten, David, Corporaţiile conduc lumea, Samizdat, Bucureşti, 1995;
Lupu, Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2002; Lützer, Paul Michael, Europa după
Maastricht, Institutul European, Iaşi, 2004; Măgureanu, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, RAO, Bucureşti,
2003; Morin, Edgar, Gândind Europa, Ed. Tri, Bucureşti, 2003; Puşcaş, Vasile, Relaţii internaţionale
contemporane. Note de curs, Editura Sincron, 1999; Riordan, Shaun, Noua diplomaţie. Relaţii internaţionale
moderne, Antet, Bucureşti, 2003; Smitfh, Karen E., Politica externă a Uniunii Europene, Ed. Trei, Bucureşti, 2004;
Strange, Susan, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Trei, Bucureşti, 2002
2
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 14
3
Despre globalizare, Iaşi, 2002, p. 26
modern, în care rolul cotropitor al marilor puteri coloniale din trecut este înlocuit cu marile corporaţii
transnaţionale contemporane, care duc aceeaşi politică de supunere a statelor unde activează, de
deznaţionalizare, de dezintegrare socială şi de sărăcire4.

4
David Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Samizdat, Bucureşti, f.a., p. 335-373