Capitolul 1

Noţiuni introductive
Orice demers investigativ referitor la activitatea de comunicare are ca punct de plecare un dublu
sens: pe de o parte încercarea de a accepta o definiţie adecvată termenului comunicare, deoarece, ca şi
majoritatea cuvintelor din limba română, termenul comunicare poate fi folosit în mai multe sensuri; iar,
pe de altă parte, încercarea de a delimita între comunicarea de masă şi mass media pentru a putea
surprinde locul oricărui tip de comunicare în sfera comunicării de masă.
Referitor la problema acceptării unei definiţii adecvate a termenului comunicare trebuie spus că,
ţinând cont de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, comunicarea reprezintă „acţiunea de a comunica
şi rezultatul său”, termenul putând fi folosit în două sensuri: „1. înştiinţare, ştire, veste; raport, relaţie,
legătură; 2. prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii personale, într-o problemă
ştiinţifică.”1 Situaţia aceasta creează confuzie dacă ne raportăm la situaţii particulare ale comunicării
precum activitatea de comunicare educaţională, deoarece aceasta nu este o simplă înştiinţare, o ştire
transmisă de profesor elevului, la care nu se aşteaptă răspuns; dar nici o prezentare ştiinţifică existentă
între specialişti. Şi atunci Ce este comunicarea?
Specialiştii în ştiinţa comunicării susţin că activitatea de comunicare nu poate fi înţeleasă decât în
contextul acceptării următorilor termeni: emiţător, receptor, canal şi informaţie. Astfel, comunicarea poate
fi rezultatul acţiunii directe dintre două persoane în cadrul căreia o persoană (emiţătorul) transmite o
informaţie unei alte persoane (receptorul), transmiterea acestei informaţii realizându-se prin intermediul
unui canal. „Comunicarea este un proces care, din unghiul ştiinţei comunicării, dispune de patru
componente fundamentale: un emiţător, un canal, informaţia şi un receptor. Într-o formă extrem de
simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel:

Informaţie informaţie
emiţător canal receptor.”2

Acesta va fi, dealtfel, şi sensul pe care îl voi accepta, pe parcursul acestui demers, pentru a defini
activitatea de comunicare.
În ceea ce priveşte distincţia între comunicare de masă şi mass media, trebuie subliniat faptul că
cei doi termeni nu sunt sinonimi, deşi majoritatea oamenilor îi percep astfel. Diferenţa este evidentă,
deoarece comunicarea de masă nu este doar o tehnică şi un mijloc de informare cum este mass media, ci
este şi un proces social care poate fi făcut şi instituţional cum este cazul şcolii şi al comunicării
educaţionale. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre comunicarea de masă şi mass media apare datorită
răspunsului la activitatea de comunicare care nu este neapărat necesar în mass media, dar este
fundamental în cadrul comunicării de masă. Altfel spus nu ne interesează întotdeauna răspunsul
(feedback-ul) în cazul unei ştiri prezentate în ziar sau la buletinele de ştiri, dar întotdeauna ne interesează
răspunsul (feedback-ul) în cazul unei comunicări de masă cum este, de exemplu, mesajul electoral în
cazul alegerilor prezidenţiale. Dar problema comunicării de masă se cere analizată şi prezentată mult mai
atent, ceea ce voi face în paginile următoare.

1. Comunicarea de masă ca proces social

Spuneam că diferenţa dintre comunicarea de masă şi mass media rezidă din faptul că activitatea de
comunicare este un proces social ce poate fi desfăşurat într-un cadru instituţionalizat. Vorbind despre
comunicarea de masă, sociologii identifică anumite trăsături fundamentale ale acesteia:
„a) Este o instituţie socială ce cuprinde o serie de activităţi executate de personal calificat, menită să
satisfacă o cerinţă generală pentru societatea modernă: informare rapidă şi constantă a individului şi
câteva derivate (crearea unor canale de legătură între individ şi societate, producerea şi distribuirea
cunoştiinţelor, etc.);
b) Mesajele sunt de natură publică, orice membru al colectivităţii având dreptul principial de acces la
aceste mesaje;
c) Rapiditatea transmiterii mesajelor;
1
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei RSR, Bucureşti 1975
2
van Cuillenburg, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W. „Ştiinţa comunicării”, Editura Humanitas, Bucureşti 2000, pag.
25
 d) Receptarea mesajelor presupune existenţa unei audienţe largi, eterogene şi anonime.” 3
Aceste trăsături ale activităţii de comunicare în masă duc la apariţia mai multor tipuri de
comunicare cum ar fi: comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală şi comunicarea
organizaţională.
O altă problemă legată de activitatea de comunicare de masă o reprezintă problema funcţiilor
acesteia. În legătură cu această problemă apar două teorii care se cer ilustrate: teoria sociologică şi teoria
marxistă. Teoria sociologică împarte funcţiile comunicării de masă în două categorii: funcţii de
comunicare intelectuală şi funcţii psihosociale. Prima categorie cuprinde: funcţia de informare, funcţia de
formare, funcţia de expresie şi funcţia de presiune; iar cea de-a doua categorie cuprinde: funcţia de
integrare socială, funcţia de divertisment şi funcţia psihoterapeutică. Teoria marxistă susţine existenţa a
cinci tipuri de funcţii, toate având aceeaşi importanţă în cadrul activităţii de comunicare de masă: funcţia
informativă, funcţia formativă, funcţia propagandistico-instructivă, funcţia educativă şi funcţia
organizatorică.4 Deosebirea cea mai evidentă, între cele două tipuri de clasificări ale funcţiilor comunicării
de masă, apare în cazul folosirii acestei activităţi în scop propagandistic. Astfel, dacă în cazul teoriei
sociologice propaganda este doar o componentă a funcţiei de presiune existentă în cadrul funcţiilor de
comunicare intelectuală; în cadrul teoriei marxiste propaganda este o funcţie de sine stătătoare aşezată la
acelaşi nivel cu funcţia de informare şi cu funcţia formativă.
Un ultim aspect, ce se cere analizat în legătură cu comunicarea de masă, este cel legat de efectele
comunicării de masă. Altfel spus, în ce măsură comunicarea de masă influenţează opinia publică, adică în
ce măsură aceasta îşi etinge scopul. Pentru a evidenţia efectul ce poate fi produs de comunicarea de masă
specialiştii recurg la exemplul lui Orson Wells ce prezintă la radio o piesă de teatru care analizează, sub
forma reportajului, invazia extratereştrilor. Piesa respectivă a produs, în Statele Unite ale Americii, panică
în rândul oamenilor, deoarece aceştia, necunoscând faptul că este vorba de o piesă de teatru, au reacţionat
la aceasta ca la o ştire reală. Situaţia se prezintă şi astăzi aproximativ asemănător celei create de Wells
doar că impactul nu este întotdeauna de amploarea celui menţionat. De aceea, pentru a putea vorbi de
efectele comunicării de masă, trebuie să avem în vedere următoarele situaţii: 1. expunerea selectivă,
deoarece, de cele mai multe ori, expunerea la mesajul comunicării de masă se realizează accidental, ceea
ce înseamnă că recepţionarea acestuia este accidentală; 2. relaţiile interpersonale, deoarece, de multe ori,
interpretarea mesajului se face sub influenţa persoanelor apropiate care denaturează sensul acestuia; 3.
comprehensiunea mesajelor şi memoria selectivă, deoarece receptorul nu înţelege întotdeauna mesajul în
sensul dorit de emiţător; 4. gradul de încredere acordat mass mediei, deoarece nu întotdeauna oamenii
cred ceea ce se spune la televizor sau ceea ce scrie în ziare; 5. modul de tratare al informaţiei, deoarece de
multe ori în mass media nu se prezintă o relatare obiectivă în legătură cu un eveniment, ci se prezintă
părerea jurnalistului în legătură cu acel eveniment; 6. climatul şi cadrul în care se desfăşoară
comunicarea, deoarece şi stările psihice pot duce la o receptare corectă sau incorectă a mesajului
prezentat.5
Odată lămurite aceste aspecte, trebuie să vedem dacă putem fundamenta ştiinţific activitatea de
comunicare şi dacă putem vorbi de existenţa unei ştiinţe a comunicării.

2. Ştiinţa comunicării

Încercând să răspund la întrebarea ce este comunicarea, am făcut apel la părerea unor specialişti în
ştiinţa comunicării. Aceasta presupune faptul, că astăzi, comunicarea este o ştiinţă de sine stătătoare ce
funcţionează în baza unor principii şi legi proprii, având şi o serie de matode de cercetare proprii. În
viziunea acestor specialişti ştiinţa comunicării este „ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi
instituţionale ale informaţiei.”6
Plecând de la acceptarea comunicării drept ştiinţă, dar şi de la acceptarea definiţiei acestei ştiinţe apar
o serie de probleme ce se cer lămurite.

2.1. De la informare la comunicare

3
Rotar,T.; Iluţ,P. „Sociologie”, Editura Mesagerul, Cluj Napoca 1996, pag. 291
4
idem 3, pag. 299-300
5
idem 4, pag. 305-311
6
idem 2, pag. 51
 Punctul de plecare al demersului nostru îl reprezintă teoretizarea distincţiei între informare şi
comunicare, necesară acestui demers. Astfel, informarea presupune simpla aducere la cunoştiinţă a unei
informaţii, în timp ce comunicarea presupune acceptarea relaţiei dintre emiţător şi receptor, relaţie ce
presupune şi o interacţiune între cei doi, o interacţiune ce cuprinde ansamblul proceselor fizice şi
psihologice, ce însoţesc activitatea de comunicare. În termeni pedagogici, aşa după cum am mai subliniat,
de fapt, diferenţa dintre informare şi comunicare o reprezintă răspunsul (feedback-ul) aşteptat în cel de-al
doilea caz dar absent în primul. Cu referire strictă la activitatea didactică, trebuie precizat că aceasta nu
este o simplă informare ci este o activitate de comunicare, deoarece presupune interacţiunea profesor –
elev, cu implicaţiile psihopedagogice ale acesteia.
Cu referire strictă la termenul informaţie, adică la ceea ce face obiectul unei activităţi de comunicare,
trebuie spus că aceasta beneficiază de trei aspecte: sintactic, semantic şi pragmatic. „În primul rând, este
vorba de aspectul sintactic al informaţiei, de succesiunea impusă semnelor grafice, auditive ori electrice.
Succesiunea o impune emiţătorul. În al doilea rând, este vorba de aspectul semantic al informaţiei, de
semnificaţia care le este acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţie care nu are cum să
fie absolut identică pentru toţi cei ce participă la actul comunicativ. Este important, de aceea, să facem
distincţia dintre informaţia semantică intenţională (informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi
informaţia semantică realizată (informaţia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). Un al
treilea aspect al informaţiei este aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau efectul
acesteia asupra receptorului. Comunicarea porneşte de la emiţător care intenţionează să transmită
informaţia şi care, pentru a-şi atinge scopul, foloseşte coduri. Actul comunicării se încheie cu implicaţiile
pragmatice pentru receptor, etapa finală a transferului de informaţie.” 7

2.2. Tipuri de comunicare

Majoritatea specialiştilor vorbesc de existenţa a două tipuri de comunicare. Astfel există, potrivit
unor specialişti în ştiinţa comunicării, o clasificare a activităţii de comunicare în funcţie de sensul
informaţiei în: comunicare în care informaţia are loc într-un singur sens, cum este cazul monologului, şi
comunicare în care informaţia are un dublu sens, cum este cazul dialogului. Alţi specialişti propun o
clasificare a tipurilor de comunicare în funcţie de gradul complexităţii acesteia, existând astfel:
comunicare individuală sau telegrafică şi comunicare socială sau archestrată. În cele ce urmează voi
prezenta, pe scurt, caracterizarea acestor două tipuri de comunicare, aşa cum sunt ele ilustrate în studiul
lui Yves Winkin „Comunicarea interpersonală: o abordare antropologică”, publicat în lucrarea „Dinamica
grupurilor”.
Comunicarea individuală (telegrafică) este caracterizată astfel:
„1. Când comunicarea este concepută ca o activitate individuală, mecanismul care o fondează este
acela al unei transformări a ideilor interioare în cuvinte exterioare. Comunicarea începe deci în interiorul
unui individ şi se termină în interiorul unui alt individ. Limbajul este instrumentul comunicării, care, la
rândul ei, este instrumentul transmiterii gândurilor.
2. Comunicarea este deci o activitate verbală, orală sau scrisă.
3. Verbală, comunicarea este deci raţională şi voluntară. Prin aceasta, ea este privilegiul omului.
Pentru ca o comunicare să aibă loc, sunt necesare cel puţin două persoane, persoana emiţătoare fiind cea
care o instituie, şi nu persoana receptoare.
4. Dacă o comunicare este un act voluntar şi conştient, atunci ea poate fi evaluată estetic şi etic.
Ea poate reuşi, după cum poate şi eşua; poate fi bună sau rea, normală sau patologică, eficace sau neclară.
De asemenea, ea poate să se instruiască, să se corecteze, să-şi comande.
5. Comunicarea este o suită de secvenţe liniare emiţător →receptor, care se inversează succesiv:
receptarea unui mesaj declanşează emiterea unui al doilea mesaj pe baza schemei clasice
Stimul→Răspuns ( Acţiune→Reacţie ).
6. Ca într-un laborator, cercetătorul poate observa sau provoca independent secvenţe de
comunicare.
7. Modelul comunicării individuale se lasă uşor capturat prin intermediul imagini telegrafului. O
persoană A decide să trimită un mesaj unei persoane B. Mesajul este codat, trimis pe calea undelor,
primit, decodat, înţeles sau nu. Persoana B poate, la rândul ei, să lanseze un mesaj spre persoana A, etc.
Actul telegrafierii este unul verbal, intenţional liniar, limitat în timp şi spaţiu. De obicei, telegrama este
explicită, denotativă, informativă.”8
7
idem 6, pag. 28-29
8
de Visscher,P.; Neculau,A. „Dinamica grupurilor. Texte de bază”, Editura Polirom, Iaşi 2001, pag. 151-152
 Comunicarea socială ( orchestrală ) este caracterizată astfel:
„1. Când comunicarea este concepută ca o activitate socială, deasupra comunicării
(inter)individuale se situează un mecanism de ordin superior. Fiecare act de transmitere a unui mesaj se
integrează unei matrice mult mai vaste, comparabilă prin extensie cu cultura. Acestă matrice primeşte
numele de comunicare socială. Comunicarea socială este deci permanentă. Ea nu are la bază acţiunea unui
singur individ, ci permite mai curând ca acţiunea acestui individ să se înscrie într-o comunitate.
2. Participarea la comunicare se face în diferite moduri, verbale sau non-verbale. Cercetătorul
caută în comunicarea socială să determine mai mult contextul decât conţinutul, mai mult semnificaţia
decât informaţia.
3. Intenţionalitatea nu determină comunicarea. Intenţionalitatea se pierde într-o reţea complexă de
moduri verbale şi non-verbale, ale căror mesaje se confirmă şi se infirmă reciproc.
4. Comunicarea este considerată un construct care permite un studiu interdisciplinar al dinamicii
vieţii sociale. Ea nu poate fi discutată în termeni de succes sau eşec, de normalitate sau patologie.
5. Comunicarea este un vast sistem intergeneraţional pentru care interacţiunile vieţii cotidiene nu
constituie decât activitatea, fiecare actor social învăţând treptat anumite coduri şi programe ale grupului
său, clasei sale, comunităţii sale.
6. Cercetătorul face parte în mod necesar din sistemul pe care îl studiază, fie că lucrează sau nu în
interiorul propriei sale culturi.
7. Constructul comunicare socială se lasă abordat prin intermediul imaginii orchestrei. Membrii
unei culturi participă la comunicare aşa cum muzicienii participă la orchestră; însă orchestra comunicării
nu are dirijor, iar muzicienii nu au partituri. Acordurile lor sunt mai mult sau mai puţin armonioase pentru
că, interpretând, ei se ghidează reciproc. Aria pe care o cântă constituie pentru ei un ansamblu de
interrelaţii structurate.”9

2.3. Teorii şi scopuri ale comunicării

În legătură cu activitatea de comunicare mai trebuie analizate două componente: mai întâi scopul
acestei activităţi, ceea ce înseamnă că activitatea de comunicare se realizează cu o anumită intenţie şi are
o anumită finalitate, apoi problema teoriilor comunicării care fac diferenţa între comunicarea
unidirecţională şi comunicarea bidirecţională, adică între comunicarea în care informaţia are loc într-un
singur sens şi comunicarea în care informaţia are loc în dublu sens.
În legătură cu problema scopurilor activităţii de comunicare, trebuie spus că aceasta
(comunicarea) nu sfârşeşte în momentul recepţionării şi decodării informaţiei de către receptor.
Activitatea de comunicare se face cu un anumit scop, ceea ce înseamnă că cel care iniţiază comunicarea,
emiţătorul, urmăreşte producerea unui anumit efect al acesteia asupra receptorului. Schema iniţială a
activităţii de comunicare se modifică, ea beneficiind acum de această componentă suplimentară care este
efectul.
informaţie informaţie
emiţător canal receptor efect10

Un alt aspect al problemei scopurilor activităţii de comunicare este problema finalităţii acesteia
care duce la introducerea a trei noi termeni în schema prezentată mai sus: codarea, adică transformarea,
de către emiţător, a informaţiei în mesaj; decodarea, adică transformarea, de către receptor, a mesajului în
cunoştinţe; zgomotul de fond, adică aspectele ce pot îngreuna sau denatura informaţia pe parcursul
circulaţiei ei de la emiţător la receptor.
Specialiştii în ştiinţa comunicării susţin că activitatea de comunicare poate fi abordată din două
puncte de vedere: matematic şi economic.
Abordarea matematică a comunicării este susţinută de Bordewijk şi de Van Kaam în lucrarea lor
„Alocuţia” publicată în 1982, lucrare în care încearcă să reducă activitatea de comunicare la anumite
scheme logice numite matrici. În legătură cu problema matricelor circulaţiei informaţiei aceştia susţin că
„o matrice informaţională poate fi definită pe baza a două criterii: a) cine determină conţinutul,
momentul,şi ritmul în care informaţia este primită; b) care este fondul de date din care provine
informaţia.”11În funcţie de aceste criterii putem vorbi de existenţa a patru matrice ale comunicării: 1.
alocuţia: ceea ce înseamnă că există un centru care controlează comunicarea în ceea ce priveşte conţinutul
9
idem 8, pag. 152-153
10
idem 7, pag. 26
11
idem 10, pag. 43
acesteia, intervalul de timp în care aceasta are loc şi fondul de date pe care aceasta se bazează; 2.
conversaţia: care se realizează între parteneri egali, care comunică în mod direct; 3. consultaţia: ce
presupune o combinaţie între primele două matrici, în sensul că există un centru care controlează
conţinutul informaţiei dar intervalul de timp în care are loc comunicarea depinde de cel care o iniţiază; 4.
înregistrarea: care este inversul conversaţiei şi în cazul activităţii didactice rezidă în examene. 12
Abordarea economică a comunicării este susţinută de Picard în lucrarea „Media economics:
concept and issues”, lucrare unde susţine că emiţătorul şi receptorul sunt prezenţi în mod egal pe piaţa
comunicării, aceasta fiind locul de întâlnire al cererii şi al ofertei de comunicare. Până aici nimic nou,
dar… complicaţia apare datorită faptului că piaţa comunicării este alcătuită din două subdiviziuni: piaţa
informaţiei şi piaţa interesului. Ambele subdiviziuni sunt supuse cererii şi ofertei: în cazul pieţei
informaţiei mijlocul de schimb sunt banii, căci informaţia costă; în cazul pieţei interesului mijlocul de
schimb este disponibilitatea, aceasta inversând rolurile de emiţător şi de receptor. Dacă prima
subdiviziune este justificată, cea de-a doua pare puţin „ciudată” deoarece ea nu este pe deplin justificată
căci „cine are informaţia, are puterea”.

12
idem 11, pag. 43-44