CUPRINS

CAPITOLUL I

Introducere în problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului………..pag.5

Noţiunea de “drepturile omului”……………………….......................………………….pag.5
Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului………......................………………… pag.5
Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturilor omului în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi al Consiliului Europei………..........................................………….. pag.9

CAPITOLUL II

Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene; Carta drepturilor

fundamentale………………………………………………...........................…… pag.65
Preocupări ale comunităţilor privind drepturile omului…………..................……. pag.65
Carta drepturilor fundamentale ale omului; conţinut, semnificaţie..................…… pag.72
Drepturile omului în context european: competiţie sau complementaritate

CAPITOLUL III

Posibile Limitări ale Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului

Cazurile în care atingerea adusă dreptului la viaţă nu reprezintă încălcări ale acestuia....p.82
Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările dreptului la
viaţă)……………………………...................................................................………. pag.84
Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă……...............................………….. pag.87
Aplicare specială în cazul deţinuţilor……………...............................………………pag.89
Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii...p.90
Cazurile în care munca efectuată independent de voinţa celui care o prestează nu reprezintă
muncă forţată………………………….........................................…………………. pag.95
Limitările posibile ale dreptului la libertate şi siguranţă…………..................……. pag.96
Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate
Limitarea legală a dreptului la un proces echitabil……………...................……… pag107
Limitarea legitimă a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului sau/şi a
corespondenţei………………………………...................................................….. pag.111
Noţiunea de ingerinţă…………………….............................……………………. pag.111
Ingerinta trebuie sa fie prevazuta de lege………..............................…………….. pag.112

1
Ingerinţa trebuie sa indeplineasca un scop legitim………….............… pag.113
Ingerinţa trebuie sa fie necesara intr-o societate democratica… pag.113
Limitările libertăţii de exprimare………………………………………pag.115
Ingerinta sa fie prevazuta de lege……………………............……….. pag.116
Scopul legitim urmarit…………………………………..............…… pag.116
Ingerinţa să fie necesară într-o societate democrată…………............. pag.117
Limitele criticii admisibile…………………………...........…………. pag.118
Discursul politic……………………………………............…………. pag.119
Functionari publici şi magistraţi…………………………............……. pag.121
Regimul autorizaţiilor………………………………………............…. pag.122
Libertatea de întrunire paşnică şi libertatea de asociere (art. 11)……... pag.124
Limitarea dreptului de proprietate…………………………………….. pag.125

CAPITOLUL IV
Proceduri şi mecanisme pentru promovarea respectării drepturilor omului
Mijloace şi mecanisme interne………………………………………….. pag.140
Mecanisme şi proceduri………………………………………………… pag.142
Mecanisme create prin statute ale unor organizaţii internaţionale şi în plan regional…… pag.146
Alte mijloace de acţiune în plan internaţional……………………………pag.148
Mecanisme care acţionează pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului în
România……………………………………………………….....……. pag.151

CONCLUZII/ Propuneri de lege ferenda

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………....….. pag.153

2
ABREVIERI :
Al. Alineat
AFDI Anuar Francez de Drept Internaţional
Art. Articol
BDH Buletinul Drepturilor Omului (Luxenburg)
C. Contra (c. România)
Cap. Capitol
C.E. Consiliul Europei
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.J.C.E. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
„Comisia” Comisia Europeană a Drepturilor Omului
„Convenţia” Convenţia europeană a Drepturilor Omului
„Curtea” Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hot. Hotărâre
I.R.D.O. Institutul român pentru Drepturile Omului
L.A.D.O. Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului
Nr. Număr
Par. Paragraf
Prot. Protocoale
Pct. Punct
„R” Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului
„Statut” Statutul Consiliului Europei
„Summit” Conferinţa şefilor de state şi de guverne, membre ale Consiliului Europei

3
CAPITOLUL I - INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI
LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1. Noţiunea de „drepturile omului”

Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze din

anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze
ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din anul 1948 reţine că ignoranţa şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte
de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor, astfel că este esenţial ca drepturile omului să fie
protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la
revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii.
Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie
esenţa unei societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a asigura recunoaşterea şi
respectarea acestor valori recunoscute universal.
Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în
considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept.1 Mai întâi trebuie să ne raportăm la ceea
ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea instrumentelor
internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la eventualele
mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor.
În al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să avem în
vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După cum se ştie
dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect de
drept; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa, la nevoie, imperativul
conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de posibilităţi
juridice pe care acesta i le recunoaşte.2
Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme juridice
internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi asigură
demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii
instituţionale apropriate.

1 Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol.I - drepturi şi
libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p.7;
2 Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 8;

4
1.2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului

Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au apărut in

Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna Charta Libertatum, un
document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.
Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Nici un om liber nu va fi
arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat sau
lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe
nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”.3
Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile
omului : Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice criminal indiferent de
condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în
legea Regatului”4; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689
în care se declară că „a pretinde ca Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau executarea
lor fără consimţământul parlamentului este ilegal”. Prin acelaşi Bill se statuează că „ libertatea
cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din Parlament, nu pot fi împiedicate sau puse în
discuţie de vreo curte”.
În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de Revoluţia
Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „ oamenii se nasc şi rămân liberi si
egali în drepturi”.5
Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au
fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste
drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O idee deosebit de valoroasă pe care o
consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a
garanta aceste drepturi; „Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul
are dreptul de a o schimba, sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”. 6
Documentele menţionate au reprezentat la timpul lor, manifestări curajoase ale
tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de a-şi
extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora. Privind
retrospectiv, putem afirma că declaraţiile de drepturi au reprezentat , documente

3 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.23;
4 Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003, p. 51;
5 Duculescu Victor, op. cit., p.23;
6 Idem, op.cit., p.24

5
fundamentale, relevante pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor
omului.
Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este
marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării
Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei cu
chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române în evoluţia generală a
societăţii europene.7
Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că
vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru o atare
vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul străinilor, modul
de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară, aspecte de drept civil
şi penal.
Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la
problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui Constantin
Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti.8
Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimach din 1817,
precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.
Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în
1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D,
Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”.9 Chiar dacă
memoriul Cărvunarilor a fost in cele din urma înlăturat datorită opoziţiei marii boierimi, el
conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară.
Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia sa devina acelaşi ca pe
vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să
facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul
prevedea garantarea dreptului de proprietate, principiul exproprierii pentru cauză publică, erau
inserate norme cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea
tuturor la dobândirea unei slujbe publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă
faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare constituţională
modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române. 10

7 Duculescu Victor, op. cit., p.27;

8 Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254
9 Duculescu Victor, op.cit.p.29;
10 Idem, op.cit. p.30;

6
 Influenţa revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, marile ei
idei regăsindu-se în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească.
Conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple puncte de
vedere, ţinând seama de interesele ţării, în armonie cu unitatea şi independenţa naţională.
Nicolae Bălcescu aprecia, în 1850 că revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca
românii să fie liberi, egali proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui
progres comun.11
Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul
cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul Dezvoltător
al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante
dezvoltări constituţionale.12 Amintesc , de pildă, consacrarea ideii de bicameralism , prin
crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care, alături de Adunarea electivă
trebuia să constituie puterea legiuitoare.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă domnească ,
formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul
contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prinţului
Carol de Hohenzollern , care acceptă. O comisie elaborează un proiect de constituţie ce este
supus Domnului şi Adunării elective.
Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile
omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea
mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre care :
principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,
recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.13
După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29
martie 1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât Constituţia
din 1866 şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de
drept. Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de stat naţional unitar şi
indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea puterilor statului,
consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.14
Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost
proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al

11 Bălcescu Nicolae, Opere, partea a II-a, Ed. Scrieri istorice, politice şi economice, Bucureşti, 1940, p.99;
12 Duculescu Victor, op.cit., p.33;
13 Idem, op.cit., p. 34;
14 Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1988;

7
II-lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de
climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului.
Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte prerogative
deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului 1940 ca urmare a evenimentelor
care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.15
În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie
1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost
instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului suferind importante amputări
şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe
dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini
politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost eliminate garanţiile democratice
care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor, administrarea justiţiei efectuându-se
după criterii politice.
Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură
puterea poporului , au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost
eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în stat şi
anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor au fost
aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie, de gândire
şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului la educaţie ca şi drepturilor politice
propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi educaţiei, acestea erau,
subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricăror alte idei diferite de
linia oficială constituind fapte penale. De asemenea restricţii foarte mari au fost aduse
dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase
formalităţi şi verificări.
Libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă era şi ea condiţionată de anumite
prevederi discriminatorii. Erau excluse de la exercitarea unor profesiuni, sau de la
posibilitatea de a fi angajaţi în anumite locuri de muncă persoanele care avuseseră condamnări
politice, persoanele având rude în străinătate, persoanele divorţate etc.
Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic
sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei române
Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat abolirea
dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional al ţării şi nici forma de
guvernământ a statului.

15 Duculescu Victor,op.cit.p.36;

8
 În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit parte
la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru adaptarea
legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul de lege
pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10 decembrie 1984, Parlamentul
României votând legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi
Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă deplină între legislaţia ţării şi noul
instrument internaţional la care România a devenit parte. De asemenea, se poate menţiona
protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea la care ţara noastră a devenit parte în ianuarie
1991, precum şi alte documente faţă de care vechiul regim avea rezerve nejustificate şi a căror
neacceptare de către România crea în rândul comunităţii internaţionale dubii în legătură cu
dorinţa ţării noastre de a aplica documentele fundamentale cu privire la drepturile omului
adoptate de comunitatea internaţională.16

1.3. Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturilor omului în cadrul

Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consiliului Europei

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit
dintr-o serie de documente ce formează Carta internaţională a drepturilor omului, documente
ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU.17 Aceste documente sunt: Carta
ONU, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte ale ONU din 1966.
Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco proclamă în
art. 1 pct. 3, că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de a realiza cooperarea
internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural sau umanitar şi în promovarea şi incurajarea respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex limbă sau religie.
Protecţia internaţională a drepturilor omului face parte din datoriile fundamentale ale
principalelor organe ale Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de tutelă. Prerogativele acestor organe în materie sunt destul de limitate, rămânând
la nivelul studiilor, recomandărilor, proiectelor. ONU a mai reuşit de-a lungul timpului să
clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a promova drepturile omului, lărgind
sfera de cuprindere a aecstei obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe carta ONU destinate să

16 Duculescu Victor, op.cit., p.53;

17 Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. C:H: Beck, Bucureşti, 2006, p.6

9
asigure respectarea de către statele membre a obligaţiilor asumate. Carta ONU are marele
merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea internaţională.18
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de
către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru şi nici un vot
împotrivă; un număr de opt state s-au abţinut de la vot (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia,
Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană şi Iugoslavia). Arabia
Saudită a fost absentă în momentul desfăşurării votului. Declaraţia avea să deschidă noi
perspective în domeniul garantării şi respectării drepturilor omului în întreaga perioadă
postbelică.19 Elaborarea documentului a fost pregătită de un comitet din care au făcut parte
eminenţi jurişti şi personalităţi ale vieţii sociale ale timpului, printre care doamna Eleonor
Roosevelt şi profesorul francez Renee Cassin.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi : drepturile civile şi
politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi politice
fac parte : dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii
şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar
arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie,
dreptul la viaţa privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare,
de religie şi dreptul la libera circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului,
inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi
liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte : dreptul persoanei
la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plata egală pentru
muncă egală, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie ideea gratuităţii
învăţământului elementar şi general şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit ,
la învăţământul superior. Printre alte prevederi ale acestui document se înscrie si aceea că
orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a
beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică,
literară sau artistică al cărei autor este.
Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a reprezentat
punctul de plecare al unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. O serie
de state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 ( Republica Mali, Togo, Coasta de

18 Idem, op.cit., p.7;

19 Duculescu Victor, op.cit., p.64;

10
Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat expres în textul constituţiilor lor adeziunea la principiile
cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit o
forţă juridică incontestabilă.20
Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând
posibilitatea statelor să adopte legi care limitează exerciţiul acestor drepturi. Declaraţia nu
este un tratat, ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere
obligatorie. Scopul său este de a furniza un mod de înţelegere comun al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU.21
Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării, promovării
şi respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte internaţionale ale
drepturilor omului : Pactul internaţional cu privire la drepturile economice , sociale şi
culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi
deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în
vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional cele două
Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Cele două Pacte cuprind o primă parte
comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul autodeterminării popoarelor,
dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică,
socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale. 22
La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii specializate,
pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi. În continuare prezint aşa numitele
“convenţii – nucleu” ale sistemului ONU de protecţie a drepturilor omului.
Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială, are la bază ideea
luptei împotriva discriminărilor de orice fel, considerate ca principal obstacol în calea deplinei
realizări a drepturilor omului.
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi dezvoltă o
serie de idei cuprinse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. O importantă prevedere este aceea că declaraţiile obţinute prin tortură
nu vor putea fi invocate ca elemente de probă în nici o procedură, cu excepţia cazului când
sunt folosite împotriva persoanei acuzate de a fi săvârşit acte de tortură.
Convenţia pentru drepturile copilului, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la
29 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. convenţia îşi revendică

20 Duculescu Victor, op.cit., p.66;

21 Selejan-Guţan Bianca, op.cit.,p. 8;
22 Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p 9;

11
fundamentarea in Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde este proclamat dreptul
copiilor la îngrijire şi asistenţă specială. Art. 1 al Convenţiei defineşte noţiunea de “copil ” ca
fiind fiinţa umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului
stabileşte limita majoratului sub această vârstă.
Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei, este
destinată a proteja o categorie deosebit de vulnerabilă în privinţa încălcării unor drepturi
elementare precum dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi supusă
nici unei discriminări etc. Convenţia înscrie numeroase drepturi atât civile şi politice cât şi
economice, culturale şi sociale precum : dreptul la egală participare în sfera politică, dreptul
de vot, dreptul la remuneraţie egală pentru muncă egală, dreptul la egal acces la sănătate şi
educaţie, dreptul la muncă; se subliniază necesitatea asigurării egalităţii femeilor cu bărbaţii în
privinţa capacităţii juridice, precum şi a eliminării oricărei forme de discriminare în privinţa
căsătoriei şi a relaţiilor de familie.
Convenţia a fost ratificată de nu număr de 162 de state printre care şi România în
1982.
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a fost
creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost : Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. În prezent
Consiliul Europei are 45 de membri.23
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea
principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea unor
sancţiuni cum ar fi : suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de membru al
Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.
Organele Consiliului Europei sunt : Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din
miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la
Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este atât un organ guvernamental, cât şi un forum colectiv,
în care se discută problemele societăţii europene şi se propun soluţii la acestea. 24
Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate
acele chestiuni care sunt de competenţa sa, conform Statutului şi prezintă concluziile sale
Comitetului de miniştri sub formă de recomandări.

23 Duculescu Victor, op.cit., p.98;

24 Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 24;

12
Adunarea Parlamentară are 315 membri şi 315 supleanţi (la data de 1 mai 2006)25aleşi sau
numiţi de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare ţară are între 2 şi 18
reprezentanţi, în funcţie de numărul populaţiei. Adunarea se întruneşte de două ori pe lună
pentru o săptămână în sesiune plenară. Reuniunile sunt publice şi au loc la Palatul Europei de
la Strasbourg. Adunarea îşi alege preşedintele şi vicepreşedinţii. De asemenea, adunarea alege
secretarul general al Consiliului Europei şi pe adjunctul acestuia, judecătorii Curţii Europene
a Drepturilor Omului şi pe Comisarul Drepturilor Omului.

25 Selejan-Guţan Bianca, op.cit. p. 25 ;

13
 CAPITOLUL II - PRINCIPIILE CE GUVERNEAZĂ DREPTURILE ŞI
LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii care

circumscriu aplicarea reglementărilor în domeniu.
Potrivit autorului Frederic Sudre26, regimul juridic al drepturilor omului se
organizează în jurul a trei principii directoare, de origine în acelaşi timp convenţională cât şi
jurisprudenţială, şi anume:
- aplicabilitatea directă a normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului;
- subsidiaritatea normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului;
- eficienţa normei convenţionale de protecţie a drepturilor omului.
Pe lângă acestea regimul juridic al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale
este guvernat şi de alte principii. Vom analiza mai jos principiile ce guvernează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, atât din prisma dreptului internaţional al drepturilor
omului cât şi din cea a dreptului comunitar, acesta având întotdeauna implicaţii asupra
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
A. Sistemul de protecţie instituit de Convenţia Europeană pentru protecţia
Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale27 este guvernat de următoarele principii:
Principii convenţionale:
principiul solidarităţii;
principiul suveranităţii;
Principii jurisprudenţiale:
principiul efectivităţii (eficienţei – tradus diferit în diferite lucrări);
principiul subsidiarităţii.
Art. 7 § 2 din CEDO se referă în mod explicit la principiile generale de drept: „Acest articol
nu va prejudicia judecata şi sancţionarea oricărei persoane pentru orice acţiune sau lipsa

26 Frederick Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucuresti, 2006, p.
153
27 În continuare denumită CEDO

14
acesteia care, în momentul în care a fost comisă, era de natură penală conform principiilor
generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.28
Principiile generale de drept pot fi importante şi în afara contextului art. 7 CEDO. Curtea a
afirmat că întreaga Convenţie trebuie interpretată în lumina regulilor stabilite de Convenţia de
la Viena din 23 Mai 1969 cu privire la Legea Tratatelor.
Art. 31 § 3 (c) al Convenţiei de la Viena indică faptul că trebuie luate în consideraţie „orice
reguli relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţia dintre părţi”. Prin aceasta se
includ principiile general acceptate ale dreptului internaţional.29
Importanţa rolului principiilor generale de drept a fost subliniată în speţa Al-Adsani.30 În
această speţă britanică, reclamantul a afirmat că i-a fost negat accesul la justiţie pentru
rezolvarea speţei pe care o avea împotriva guvernului din Kuweit şi că aceasta constituia o
încălcare a art. 6 §1 al Convenţiei. Curtea a trebuit să stabilească dacă a existat o restricţionare
legitimă şi proporţională a accesului la justiţie. Reclamantul a fost împiedicat să înainteze o
plângere instanţelor britanice, în virtutea principiului par in parem non habet imperium, prin
care un stat nu poate fi supus jurisdicţiei unui alt stat. Curtea a considerat că acordarea
imunităţii suverane unui stat în procedurile civile urmăreşte scopul legitim de respectare a
dreptului internaţional, promovând buna înţelegere şi bunele relaţii între state, prin respectarea
suveranităţii unui alt stat. Apoi Curtea a trebuit să analizeze dacă restricţia era proporţională
cu scopul urmărit. În acest caz, Curtea a făcut unele observaţii interesante de natură mai
generală, deoarece Curtea pare să accepte că măsurile luate de State care sunt conform cu
principiile generale de drept nu pot fi, în principiu, văzute ca o restricţie disproporţionată a
exercitării drepturilor din Convenţie:

“ [...]
55. [...] Convenţia, inclusiv Art. 6, nu poate fi interpretată într-un vid. Curtea trebuie să ţină
seama de caracterul special al Convenţiei, acela de tratat de drepturile omului, şi să ia în
considerare şi regulile relevante ale dreptului internaţional (vezi, mutatis mutandis, sentinţa în
speţa Loizidou contra Turcia din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, §43). Convenţia
trebuie interpretată, pe cât posibil, prin corelaţie cu alte reguli ale dreptului internaţional din
care face parte, inclusiv cele cu privire la acordarea imunităţii statale.

28 Textul Convenţiei nu clarifică ce se înţelege prin „principii generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate”. Un raport al Secretarului general ONU din 1993, preciza: „Din punctul de vedere al Secretarului
General, aplicarea principiului nullum crimen sine lege necesită aplicarea regulilor de drept umanitar
internaţional de către tribunal; aceste reguli fac parte din dreptul obişnuit”. Raportul enumera în continuare
documentele relevante. Această listă (incompletă) de principii generale poate fi luată în consideraţie la
interpretarea Art. 7 CEDO.
29 21 Februarie 1975, cauza Golder c. Marii Britanii; 7 Noiembrie 2002, Veeber c. Estoniei
30 21 Noiembrie 2001, cauza Al-Adsani c. Marii Britanii

15
56. Ca atare, măsurile luate de o Înaltă Parte Semnatară, care reflectă la modul general
regulile recunoscute de dreptul public internaţional [...] nu pot fi privite, în principiu, ca o
restricţie disproporţionată a accesului la justiţie prevăzut de Art. 6 §1. Accesul la justiţie este
parte integrantă a procesului echitabil garantat în acel articol, deci unele restricţii trebuie şi ele
considerate inerente, de exemplu acele limitări general acceptate de comunitatea naţiunilor ca
parte a doctrinei imunităţii statale.
[...] “

În ceea ce priveşte principiile consacrate de Curte în jurisprudenţa sa, menţionăm că:

În speţa Golder Curtea s-a referit la principiile generale de drept pentru a accepta faptul că
accesul la justiţie este prevăzut implicit de art. 6 dinCEDO.
Curtea a acceptat că accesul liber la justiţie este unul dintre principiile directoare la
interpretarea Convenţiei. 31
Este la fel de relevantă referirea la principiile generale de drept făcută de Curte în speţa
Marckx. Curtea a subliniat principiul siguranţei juridice care – conform Curţii – este „în mod
necesar integrat în Convenţie”.32
În speţa Coëme Curtea a reiterat faptul că principiul care spune că regulile procedurii penale
trebuie exprimate în lege este un principiu general de drept. Curtea a precizat că
„incertitudinea datorată inexistenţei regulilor procedurale stabilite anterior l-a pus pe
reclamant într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, ceea ce a însemnat că dl. Coëme nu
a beneficiat de un proces echitabil conform prevederilor Art. 6 § 1 din Convenţie”.33
Din raţiuni practice vom trata mai jos doar principiile dreptului internaţional al drepturilor
omului care nu se regăsesc între principiile dreptului comunitar, urmând ca celelalte să fie
tratate la un loc cu principiile dreptului comunitar.

Principiul eficienţei (efectivităţii) protecţiei drepturilor fundamentale ale omului

Potrivit acestui principiu protecţia drepturilor fundamentale ale omului trebuie să fie eficientă
şi efectivă.
Acest principiu are două dimensiuni principale34:
existenţa unor obligaţii în sarcina statelor părţi în scopul aplicării eficiente a Convenţiei;

31 21 Februarie 1975, cauza Golder c. Marii Britanii

32 13 Iunie 1979, cauza Marckx c. Belgiei
33 22 Iunie 2000, Coëme a.o. c. Belgiei
34 A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura All Beck, p. 38

16
existenţa efectului util al dispoziţiilor convenţiei, materializat la nivel jurisprudenţial, prin
identificarea unor noţiuni autonome, sau a unor semnificaţii autonome, potrivit CEDO şi
jurisprudenţei Curţii precum şi prin aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei.
Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor
fundamentale a contribuit eficient la formarea unui drept comun european al libertăţilor
publice.35

Principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Conform principiului universalităţii drepturilor omului toţi oamenii se bucură de toate
drepturile şi libertăţile fundamentale, care nu pot fi limitate decât în cazurile şi sub condiţiile
prevăzute de lege.
Acest principiu este prevăzut de art. 55 din Carta ONU conform căruia statele membre vor
promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Însăşi denumirea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului are în vedere acest principiu,
exprimat clar în preambulul său:

Prezenta Declaraţie Universala a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie sa
tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii
sa se straduiasca, având aceasta declaratie permanent în minte, ca prin învatatura si educatie
sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de
ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva atât în sânul
popoarelor statelor membre, cât si al celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor.

Principiul universalităţii drepturilor omului nu este prevăzut expres în textul CEDO dar
dispoziţiile sale fac referiri implicite la universalitatea drepturilor omului în mai toate
articolele referitoare la drepturile fundamentale. Astfel de prevederi sunt, de exemplu, cele ale
art. 2, alin. (1), conform căruia dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege, ale
art. 5, alin. (1) conform căruia orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă, etc.
O aplicare a acestui principiu se regăseşte şi în faptul că prevederile CEDO pot fi
invocate de orice persoană fizică sau juridică împotriva unuia din statele membre, fără a fi
obligatoriu ca petenţii să fie cetăţeni ai statelor membre.

35 Jean Claude Gautron, Droit europeen, 12 edition, Editura Dalloz, Paris, 2006, p. 40

17
 Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
Indivizibilitatea drepturilor fundamentale presupune că fiecare persoană se bucură de
toate drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind imposibilă divizarea acestora. În esenţă,
principiul indivizibilităţii se referă la abordarea drepturilor omului în ansamblul lor.
Nici acest principiu nu cunoaşte o reglementare expresă în cadrul reglementărilor
internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, deşi nenumărate texte
fac referiri implicite la el.
Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se află în
strânsă legătură cu principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
şi principiul egalităţii în drepturi, astfel încât, de cele mai multe se regăseşte implicit în
aceleaşi reglementări.

B. Literatura de specialitate a dreptului comunitar distinge trei mari categorii de principii:

principii juridice obligatorii, care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a
dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările
comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şi
imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul
anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt,
o condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii Europene);
reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de
ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de
Justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii
generale.
Principiile ce formează prima categorie sunt întotdeauna prioritare, în sensul că sunt primele
care se aplică dacă statele comunitare nu cuprind prevederi în sensul urmărit. Principiile se
aplică în primul rând ca rezultat al trimiterilor din normele cuprinse de tratate. În cazul în care
în Tratate nu sunt cuprinse trimiteri directe la principiile comunitare, acestea din urma se vor
putea aplica dacă nu sunt contrarii normelor comunitare. În schimb, în caz de contradicţie se
vor aplica prevederile Tratatelor.
Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunţate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse
forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală naţională, în legi ordinare, în
practica jurisdicţională etc.
Principiile generale de drept sunt cele comune tuturor sistemelor de drept din statele membre
protecţia drepturilor fundamentale ale omului,

18
universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
principiul respectării dreptului la apărare,
principiul autorităţii de lucru judecat,
principiul certitudinii (securităţii) juridice,
principiul egalităţii,
principiul loialităţii,
principiul proporţionalităţii,
Pe lângă acestea, s-au conturat în dreptul comunitar şi principii fundamentale specifice
acestuia, rezultate din dispoziţiile Tratatelor şi/sau puse în valoare de practica Curţii Europene
de Justiţie.
Acestea sunt:
principiul atribuirii de competenţe,
principiul priorităţii dreptului comunitar,
efectul direct al dreptului comunitar,
principiul eficacităţii
principiul subsidiarităţii,
principiul recunoaşterii reciproce.

PRINCIPII GENERALE DE DREPT

Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

Conform prevederilor art. 6 din Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană se întemeiază
pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi
respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie
1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare
o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de Justiţie şi Tribunalul
de primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de tratatele
internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe
care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaţie specială
în acest sens.
Datorită faptului că drepturile fundamentale ale omului au format în ultima jumătate de secol
centrul preocupărilor unei parţi importante din activitatea politică, organizaţională, juridică şi

19
doctrinară a continentului european, ceea ce a dus la apariţia unei întregi şi importante ramuri
de drept internaţional, în dreptul comunitar, drepturile fundamentale nu au primit o
reglementare distinctă până în anul 2000.
La Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii
Europene şi Comisia Europeană au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale
omului. Carta, nefiind un instrument juridic cu forţă obligatorie, a fost considerată ca fiind o
simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică.
Carta a fost inclusă în Constituţia Europeană, devenind parte integrantă din aceasta, astfel că
la data intrării în vigoare a Constituţiei Carta va dobândit forţa juridică obligatorie.
Drepturile omului reprezintă o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o
asigură, pe teritoriul Uniunii, organele comunitare de justiţie. Aceasta nu exclude însă
posibilitatea persoanelor care se consideră lezate în drepturile lor fundamentale, să se adreseze
Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile prevăzute de Convenţia pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale.
Acest principiu nu înseamnă însă că drepturile fundamentale sunt absolutizate dând ocazia
unor comportamente abuzive. Drepturile fundamentale pot fi restrânse cu condiţia ca aceste
restrângeri să se producă numai în condiţii de perfectă legalitate şi să corespundă obiectivelor
de interes general urmărite de Comunităţi, fără interferenţe distorsionate şi intolerabile,
trebuind avute în vedere în relaţie cu funcţia lor socială.

Principiul respectării dreptului la apărare

În aplicarea dreptului comunitar trebuie să fie luat în considerare principiul dreptului la
apărare sub toate aspectele sale şi trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa organelor
comunitare de justiţie.
Principiul respectării dreptului la apărare se impune sub următoarele aspecte:
dreptul de a fi audiat - respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în
procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar şi în procedurile administrative, cât şi în
problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.
Practic respectarea acestui principiu se impune în orice procedură care ar putea avea ca
rezultat o decizie a unei instituţii comunitare care poate afecta drepturile sau interesele unei
persoane.
dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptul de asistenţă şi reprezentare
legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal.
dreptul de a obţine informaţii despre desfăşurarea anchetei de orice gen.

20
Principiul autorităţii de lucru judecat
Principiul autorităţii de lucru judecat presupune că o acţiune nu poate fi judecată decât o
singură dată – non bis în idem.
Cu toate acestea, se consideră că principiul este respectat şi atunci când În practică, se aplică
două sau mai multe sancţiuni de naturi diferite, pentru acelaşi act, în proceduri diferită, şi
potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite (de exemplu, aplicarea unei sancţiuni
penale şi a unei sancţiuni civile, de despăgubire, pentru aceeaşi faptă). Acest principiu se
opune însă ca, pe calea a două proceduri aplicând reguli de aceeaşi natură, una desfăşurată la
nivel naţional iar alta la nivel comunitar s-ar ajunge la aplicarea unor sancţiuni de aceeaşi
natură, pentru aceeaşi faptă (spre exemplu, în materie de concurenţă, când o întreprindere ar fi
sancţionată pentru aceeaşi faptă atât pe calea unei proceduri naţionale cât şi pe calea unei
proceduri comunitare).
Tot ca o consecinţă a acestui principiu, orice decizie anterioară va fi luată în calcul atunci
când apare un concurs de sancţiuni, pentru a determina dacă mai este posibilă şi justificată
aplicarea acestora.

Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căruia aplicarea legii la o
situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine
autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se
aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi
aplicată şi interpretată.36
Curtea Europeană a Drepturilor omului a subliniat în speţa Marks c. Belgia, că principiul
siguranţei (securităţii juridice, sau certitudinii, în funcţie de diferitele traduceri ale sale – n.a.
C.D.) este în mod necesar integrat în Convenţie.
Potrivit exigenţelor acestui principiu, se impune să se să se poată prevedea atât existenţa legii
cât şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată.
Principiul stabileşte, de asemenea că, că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost
adoptată de autorităţile competente, întrucât constituie un factor esenţial care contribuie la
certitudinea juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât
pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este
afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituţii. Aceasta nu exclude însă, în cazul în care
măsura luată contravine prevederilor Tratatelor, sau încalcă alte reguli de drept, posibilitatea
de a se dispune anularea ei în faţa organelor jurisdicţionale comunitare. Cu toate acestea, ca

36 O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 36

21
urmare a intervenţiei acestui principiu se poate ajunge ca o normă aparent nevalabilă să
rămână în vigoare dacă se constată că incertitudinea pe care o generează anularea ei produce
consecinţe mai dăunătoare decât cele legate de aplicarea sa.
Domenii de aplicare a principiului certitudinii sunt: prescripţia, protecţia drepturilor
dobândite, neretroactivitatea, aplicarea imediată a legii, folosirea unei limbi inteligibile, etc.

Principiul egalităţii
Principiul egalităţii este consacrat de art. 14 din CEDO potrivit căruia exercitarea drepturilor
şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire
bazată în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie.
Acest principiu este general şi comun tuturor ramurilor de drept. În dreptul Uniunii Europene,
este considerat chiar ca derivând din natura dreptului comunitar.
El impune un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile, ceea ce se realizează
prin interzicerea discriminării de orice fel.
Potrivit art. 141 din Tratatul CE, este interzisă discriminarea între sexe prin aplicarea
principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală pentru muncă egală sau de
valoare egală, iar art. 12 din acelaşi tratat interzice expres discriminarea pe motive de
naţionalitate.
În aplicarea acestui principiu, Consiliul Uniunii Europene, poate adopta, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului, masuri corespunzătoare pentru interzicerea
discriminării.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul
teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc
efectele.
Principiul egalităţii are în vedere si exclude diferenţele de tratament ce pot apărea în
activitatea umană, în măsurile luate de autorităţi, nu în cele legate de natura umană. Aşa se
face că inegalităţile naturale (cum este cazul persoanelor cu handicap) impun aplicarea unor
tratamente diferite, la persoane diferite, fără a se putea trage concluzia că s-a comis o
discriminare.
În general principiul egalităţii protejează persoanele care nu aparţin în mod obişnuit unei
comunităţi. Poate apărea însă şi discriminarea inversă, în sensul de a se aplica reguli mai
favorabile străinilor decât băştinaşilor. Curtea Europeană de Justiţie nu a obiectat asupra

22
acestui gen de discriminare dar nici nu a exclus posibilitatea sancţionării sale. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a făcut aplicarea sa în nenumărate speţe.

Principiul loialităţii (solidarităţii)

Acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, presupune ca în
orice acţiune statele membre să acţioneze în spirit de solidaritate :
statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau
speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori din acţiunile
întreprinse de instituţiile Comunităţii;
statele membre facilitează acesteia Comisiei îndeplinirea misiunilor ei,
statele membre se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor
Tratatului.
Se constată trei obligaţii în sarcina statelor membre: două pozitive şi una negativă.
Prima obligaţie pozitivă în sarcina statelor membre, este aceea de a lua toate măsurile
corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea
obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori din acţiunile întreprinse de instituţiile Comunităţii.
Cea de-a doua obligaţie pozitivă – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare –
vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica
dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaţiei
primare sau secundare.
Cea de-a treia obligaţie – negativă – constă în aceea că, statele membre trebuie să se abţină
de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare (de exemplu, în
materie de legislaţie a concurenţei, să nu adopte nici un fel de norme contrarii celor
comunitare).

Principiul proporţionalităţii
Potrivit acestui principiu mijloacele folosite pentru aducerea la îndeplnire a regulilor
comunitare trebuie să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi
trebuie să fie proporţionale cu scopul lor (nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe
decât este necesar să îl atingă).
De asemenea, atunci când există o posibilitate de alegere între măsurile ce urmează a fi
aplicate, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Caracterul oneros trebuie
analizat în ansamblu, pe termen lung, nu raportat doar la perioada imediat următoare aplicării
măsurii.

23
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea acestui principiu, va verifica dacă
autorităţile naţionale au asigurat un echilibru între interesele implicate, adică interesul
persoanei faţă de interesul societăţii în general.37
Principiul proporţionalităţii are impact asupra întregului mecanism al Convenţiei. În sentinţa
pentru speţa Soering, Curtea a precizat că principiul proporţionalităţii este unul dintre
principiile de bază ale mecanismului Convenţiei:

“[…] căutarea unui echilibru între cererile legate de interesul general al comunităţii şi
cerinţele fiecărui individ pentru protecţia drepturilor sale fundamentale este inerentă în
întreaga Convenţie.” 38

Principiul proporţionalităţii joacă un rol important în jurisprudenţa Curţii şi cu privire la art. 6

din CEDO. Limitările dreptului de acces la justiţie, de exemplu, nu vor fi compatibile cu art. 6
dacă nu se urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există „o relaţie rezonabilă de
proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul dorit”. 39

Pentru a se determina dacă acest principiu este respectat se impune efectuarea unei triple
examinări:
dacă mijlocul folosit este corespunzător sau folositor,
dacă mijlocul folosit este necesar,
dacă există sau nu o legătură rezonabilă între măsură şi obiectivul urmărit.
Pentru a putea fi aplicat, acest principiu nu trebuie să fie neapărat prevăzut în conţinutul
actului comunitar, el înţelegându-se implicit în aplicarea oricărei măsuri.
În mod evident, aplicarea acestui principiu poate fi circumstanţiată după cum este vorba de
măsuri luate în domenii de competenţă exclusivă a Comunităţilor sau în domenii de
competenţă partajată. S-a accentuat astfel că, într-un domeniu în care organele legislative
comunitare au o largă libertate de acţiune (cum este cazul domeniilor de competenţă exclusivă
– n.n.), care corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o
măsură este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituţiei
competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată. 40

37 21 Iunie 1988, cauza Berrehab c. Olandei

38 7 Iulie 1989, cauza Soering c. Marii Britanii În jurisprudenţa mai veche Curtea a formulat testul de echilibru
într-un mod uşor diferit: “Convenţia implică un echilibru între protecţia intereselor generale ale comunităţii şi
respectul datorat drepturilor fundamentale cu o importanţă mai mare acordată celor din urmă 23 Iulie 1968,
Speţa limbilor din Belgia (fond)
39 28 Mai 1985, cauza Ashingdane c. Marii Britanii
40 O. Manolache, op. cit., p. 43

24
 Domenii de aplicare a principiului proporţionalităţii sunt: în materie de concurenţă,
comerţ, protecţia consumatorului, finanţare şi retragerea ei, etc.

PRINCIPII SPECIFICE DREPTULUI COMUNITAR

Principiul atribuirii competenţelor

Conform acestui principiu Uniunea nu acţionează decât în domeniile şi în măsura în
care Tratatele i-au atribuit competenţe şi numai acolo unde acest lucru este necesar pentru
îndeplinirea obiectivelor Tratatelor. Cu toate acestea, pentru a nu bloca activitatea Uniunii,
aceasta va putea acţiona dacă este nevoie şi numai în măsura necesară soluţionării situaţiei
apărute, şi acolo unde nu are competenţe atribuite expres.
Există astfel trei arii de competenţă în acţiunea Uniunii Europene, şi anume:
domeniul competenţelor exclusive, în care măsurile pot fi adoptate numai de Uniune prin
instituţiile sale,
domeniul competenţelor partajate, unde acţionează atât Uniunea prin instituţiile sale cât şi
statele membre, pe plan intern,
domeniul competenţelor rezervate statelor membre, în care Uniunea nu intervine.

Principiul priorităţii dreptului comunitar.

Principiul priorităţii41 include obligaţia statelor membre de a aduce în dreptul lor naţional,
normele comunitare, care se vor aplica cu prioritate faţă de acesta, precum şi să lase neaplicat
dreptul naţional contrar în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele. Cu alte cuvinte, în
caz de conflict, contradicţie sau incompatibilitate între dreptul comunitar şi şi dreptul naţional
se va aplica dreptul comunitar.
Principiul este “împrumutat” din dreptul internaţional public şi a a fost accentuat de practica
Curţii Europene de Justiţie, în mai multe cazuri importante. De asemenea, principiul priorităţii
este menţionat expres în Tratatul pentru institutirea unei Constituţii pentru Europa.
Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene au deja inserat acest principiu în legea lor
fundamentală – Constituţia – sub forma unor prevederi care fie dau întâietate tratelor
ratificate, în cazul în care există contradicţie între acestea şi legile interne, fie declară în mod
expres întâietatea regulilor comunitare.42

41 In literatura de specialitatea acest principiu mai este denumit şi principiul primordialităţii – a se vedea în acest
sens, O. Ţinca, op. cit., p. 310-318
42 In Constituţia României, o astfel de prevedere se întâlneşte la art. 11. alin. 2, potrivit căruia “tratatele ratificate

de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” şi la art. 20, alin. 2, “conform căruia Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este

25
Principiul priorităţii se exprimă pe mai multe coordonate. 43
a. În domeniul competenţelor exclusiv comunitare (de exemplu încheierea acordurilor
comerciale şi a acordurilor de asociere cu terţe state) sau în cazul unei reglementări
comunitare finale (cum este politica agrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un
efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, în sensul că el nu mai este autorizat pentru decretarea
unilaterală a dreptului naţional. Aceasta are valabilitate chiar dacă, în privinţa conţinutului
său, dreptul naţional în discuţie este armonizat cu dreptul comunitar european.
b. În domeniul competenţelor partajate, respectiv în măsura în care statele membre sunt încă
autorizate să acţioneze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o formă de drept al cărei
conţinut să fie contrar dreptului comunitar.
c. Instituţiile administrative şi instanţele nu mai au voie să aplice dreptul naţional contrar, din
punct de vedere al capacităţii lui de reglementare, dreptului comunitar. Dreptul naţional nu
trebuie luat în considerare, în măsura în care aceasta este în contradicţie cu dreptul comunitar
(care are prioritate la aplicare) dar se aplică în măsura în care nu intră în conflict cu acesta.
Astfel, de pildă, o normă de drept a unui stat membru – referitoare la imigrare, dar care
încalcă reglementările comunitare privind libera circulaţie – este inaplicabilă cetăţenilor altor
state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicată, în continuare, cetăţenilor din terţe
state.
Regulile comunitare cu efect direct trebuie să fie aplicate imediat, de la intrarea lor în vigoare,
chiar dacă pe plan naţional există prevederi care sunt contrarii acestora, legiuitorul naţional
având obligaţia de a le înlătura pe cele din urmă.
In situaţia în care dreptul naţional în contradicţie cu dreptul comunitar a fost totuşi aplicat şi s-
a produs prin aceasta vătămarea de orice natură a unor persoane, statul are obligaţia de repara
prejudiciile cauzate astfel.
d. Implicaţiile principiului priorităţii sunt îngrădite, fireşte, pe baza principiului atribuirii de
competenţe. Conform acestuia, UE – ca organizaţie supranaţională – dispune, numai de acele
competenţe, care i-au fost atribuite prin respectivul Tratat de constituire.
e. Aplicarea principiului este limitată şi de efectele principiului integrării dreptului
comunitar. Astfel, aplicarea principiului priorităţii şi despăgubire eventuală a particularilor
este proporţională de efectul direct al al actelor comunitare şi condiţiile căruia este el supus.

parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
43 M. Voicu, op. cit., p. 51-52

26
Principiul eficacităţii dreptului comunitar
Mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul efectelor utile în aplicarea dreptului
comunitar şi nu poate exista independent de principiul priorităţii. De asemenea se află în
strânsă legătură cu principiul subsidiarităţii şi al proporţionalităţii, toate fiind principii care ţin
de aplicarea dreptului comunitar şi de raportul dintre acesta ţi dreptul naţional.
Conform acestui principiu validitatea unei norme de drept comunitar poate să fie luată în
considerare numai în lumina dreptului comunitar iar eficacitatea ei în cadrul unui stat membru
nu poate să fie afectată chiar dacă se invocă faptul că ar contraveni drepturilor fundamentale
consacrate în constituţiile, legile sau principiile naţionale.
În consecinţă:
măsurile legislative naţionale care încalcă domeniile de competenţă exclusivă ale Uniunii nu
au efect legal altfel s-ar nega eficacitatea obligaţiilor asumate necondiţionat şi irevocabil de
statele membre,
acest principiu împiedică adoptarea de măsuri ulterioare în plan naţional, care să fie
incompatibile cu dispoziţiile comunitare,
orice dispoziţie a legislaţiei naţionale care ar putea împiedica instanţele de la aplicarea
dreptului comunitar sunt incompatibile cu esenţa dreptului comunitar şi nu pot fi luate în
considerare. Aşadar, instanţele de toate gradele au obligaţia de a da urmare absolută dreptului
comunitar.
legislaţia naţională nu trebuie sa fie un obstacol în deplina eficacitate a dreptului comunitar,
iar orice reguli naţionale contrare dreptului comunitar vor fi inoperante, sub sancţiunea
reclamării în faţa Curţii Europene de Justiţie a statului vinovat.
Efectul priorităţii şi al eficacităţii se aplică inclusiv asupra normelor interne constituţionale
sau penale, şi inclusiv în privinţa dreptului comunitar nescris.

Principiul efectului direct al actelor comunitare

Conform acestui principiu actele comunitare au efect direct, în întreg spaţiul Uniunii
Europene încă de la intrarea lor în vigoare.
Principiul efectului direct nu are o reglementare expresă în cadrul normelor comunitare, a fost
însă dedus din acestea, în nenumărate rânduri prin jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Efectul direct al actelor comunitare depinde de caracterul actelor (izvoarelor), distingându-se
următoarele situaţii:
efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală (tratatele constitutive),
efectul condiţionat şi complet cu aplicabilitate generală (tratatele constitutive pe parcursul
etapelor de modificare şi acordurile internaţionale),

27
efectul direct condiţionat şi restrâns (directivele care nu au fost puse în aplicare de statul
membru, în termenul prevăzut sau au fost puse în mod necorespunzător în aplicare),
efectul direct, necondiţionat şi complet (regulamentele, deciziile, principiile generale).
Efectul direct al actelor comunitare se manifestă:
complet, atât vertical, în raporturile dintre state şi persoane cât şi orizontal, în raporturile
dintre particulari, sau
vertical, când normele comunitare se aplică doar în raporturile dintre state şi persoane.
De asemenea, efectul direct al actelor comunitare presupune că acestea:
creează drepturi şi obligaţii în sarcina adresanţilor,
pot fi invocate în faţa instituţiilor naţionale, spre deosebire de dreptul internaţional.
Pentru a putea avea efect direct normele comunitare trebuie să fie complete, şi anume
să nu necesite norme suplimentare pentru punerea lor în aplicare. O situaţie specială este
aceea a directivei, după cum vom arăta mai jos.
Sunt norme cu efect direct : regulamentul, directiva (dacă este clară, precisă şi
necondiţionată), şi decizia atunci când se adresează particularilor.
Nu au efect direct: recomandările, avizele şi decizia atunci când nu se adresează particularilor.
Efectul direct al actelor comunitare nu trebuie confundat cu aplicabilitatea directă
(sau caracterul direct aplicabil) ce le caracterizează doar pe unele dintre acestea.
Aplicabilitatea directă (sau principiul aplicabilităţii directe) presupune că, spre
deosebire de normele de drept internaţional public, normele de drept comunitar cu
aplicabilitate directă nu necesită măsuri de transpunere în legi naţionale, ele fiind aplicabile
direct şi integrându-se automat în dreptul intern.
Astfel, toate normele care sunt direct aplicabile au întotdeauna şi efect direct, dar nu
întotdeauna normele cu efect direct sunt şi direct aplicabile. Cel mai potrivit exemplu pentru a
se putea înţelege această diferenţă este cel al directivei. Astfel, directiva are efect direct în
sensul că este obligatorie pentru state de la data intrării ei în vigoare, acestea trebuind să ia
toate măsurile necesare punerii sale în aplicare în termenul prestabilit de aceasta, în schimb nu
este o normă direct aplicabilă, deoarece specific directivei este aceea că stabileşte rezultatul
care trebuie atins de statele membre şi termenul în care trebuie atins acest rezultat dar nu şi
mijloacele prin care acesta poate fi atins. Cu alte cuvinte, directivei îi lipsesc instrumentele
proprii de punere în aplicare astfel încât nu poate beneficia de aplicabilitate directă.

Ca o consecinţă a principiilor de mai sus regulile comunitare pot fi invocate direct în

faţa instanţelor naţional întrucât nu necesită punere în aplicare pentru a deveni drept (doctrina
monistă), iar instanţele naţionale nu trebuie să aştepte abrogarea normei interne contrare

28
dreptului comunitar ci să aplice în mod direct dreptul comunitar în speţele care le sunt deduse
spre judecare.

Principiul subsidiarităţii
Conform principiului subsidiarităţii Uniunea urmează să acţioneze numai în limitele
competenţelor care îi sunt conferite şi obiectivelor care îi sunt încredinţate prin Tratate.
Intervenţia Uniunii este condiţionată de măsura în care obiectivele acţiunii în cauză nu pot să
fie realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre şi ar putea, prin urmare, să fie
mai bine realizate la nivel comunitar, avându-se în vedere dimensiunile şi efectele acţiunii
respective.
Termenul „subsidiaritate” poate avea mai multe înţelesuri. Câteodată reflectă obligaţia
autorităţilor statale de a alege cea mai puţin intruzivă măsură dacă trebuie să intervină în
drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Ca urmare a principiului subsidiarităţii, li se poate
cere statelor să cerceteze modul în care pot reduce intervenţiile legate de drepturile omului şi
realiza un „raport cu privire la efectele asupra drepturilor omului” la nivel naţional. Această
abordare a fost explicată în speţa Hatton, în care reclamanţii au reclamat o încălcare a art. 8
care vizează o creştere a nivelului poluării fonice în locuinţele lor din cauza avioanelor care
folosesc aeroportul Heathrow noaptea:

“ […]
97. Curtea trebuie să sublinieze, totuşi, faptul că, pentru a realiza echilibrul dorit, statele
trebuie să ia în considerare toate problemele materiale. Mai mult, în domeniul atât de sensibil
al protecţiei mediului, simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru
a contrabalansa drepturile altora. Curtea îşi aminteşte că, în susmenţionata speţă Lopez Ostra
contra Spaniei, şi fără a trece cu vederea interesul economic evident al ţării respective în
privinţa tăbăcăriilor menţionate, Curtea a analizat în detaliu „dacă autorităţile naţionale au luat
măsurile necesare pentru a proteja dreptul reclamantei de a-i fi respectate locuinţa, viaţa
privată şi de familie...” (sentinţa din 9 decembrie 1994, p. 55, §55). Se consideră să statele au
datoria să reducă, pe cât posibil, intervenţia în exercitarea acestor drepturi, încercând să
găsească soluţii alternative şi să-şi atingă scopurile într-un mod care să lezeze cât mai puţin
drepturile omului. Pentru aceasta, sunt necesare un studiu şi o cercetare complete şi corecte

29
pentru a se putea găsi cea mai bună soluţie care, în realitate, va duce la acel echilibru corect,
înainte de a se începe un anumit proiect.” 44

Pe baza faptelor din speţă, Curtea nu a fost convinsă că autorităţile naţionale au

evaluat contribuţia zborurilor de noapte la economia naţională sau impactul creşterii
numărului de zboruri de noapte asupra reclamanţilor. Speţa a fost adusă în faţa Înaltului
Complet de Judecată al Curţii. Înaltul Complet a fost de acord cu faptul că sondajele efectuate
de autorităţile britanice nu au fost suficiente, dar nu a considerat că este nevoie de un „raport
cu privire la efectele asupra drepturilor omului”.45

Noţiunea de subsidiaritate se poate referi şi la rolul primar al autorităţilor naţionale,

prin comparaţie cu rolul Curţii de la Strasbourg. Această abordare a conceptului de
subsidiaritate este precizată în toate aspectele sistemului, după cum am văzut în mai multe
rânduri.
Potrivit art. 35 din CEDO, înainte de a putea aduce speţa în faţa Curţii Europene,
trebuie să fi fost epuizate toate căile de atac naţionale deoarece statul pârât trebuie să aibă mai
întâi şansa de a redresa situaţia la care se face referire prin propriile mijloace şi în cadrul
sistemului juridic naţional.46
Aşadar, autorităţile naţionale poartă primele răspunderea pentru a asigura drepturile şi
libertăţile înscrise în Convenţie. Acest principiu este prevăzut şi de art. 13 din CEDO47 şi a
fost reiterat şi în mai multe documente de politică. S-a subliniat, de asemenea, faptul că
angrenajul de protecţie stabilit de Convenţie este subsidiar sistemelor naţionale care asigură
respectarea drepturilor omului.48
„Marja de apreciere” este una dintre cele mai evidente manifestări ale subsidiarităţii
mecanismului Convenţiei. Prima răspundere a autorităţilor naţionale este aceea de a se ocupa
efectiv de încălcările drepturilor omului, şi este specificată şi în jurisprudenţa Curţii, privind
obligaţiile procedurale la art. 2, 3, 5 şi 8 CEDO, prin care Curtea impune statelor să realizeze
o cercetare eficientă şi amănunţită.49
Şi în jurisprudenţa Curţii privind aplicarea art. 6 CEDO, referitor la dreptul la un
proces echitabil, se pot distinge mai multe nivele de subsidiaritate. Curtea a subliniat faptul că

44 2 Octombrie 2001, Hatton c. Marii Britanii

45 8 Iulie 2003, Hatton c. Marii Britanii
46 Comisia EDO, Cauza 57 inhabitants of Louvain c. Belgiei; 18 Iunie 1971, cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c.

Belgiei
47 A se vedea, de exemplu, cauza Kudla c. Poloniei, 26 Octombrie 2000
48 23 Iulie 1968, cauza Belgian Linguistic
49 10 Mai 2001, cauza Z. a.o. c. Marii Britanii

30
admisibilitatea probelor este, în primul rând, o chestiune de reglementare prin legislaţia
naţională.50 În mod similar, regula generală spune că analiza probelor care se aduc în faţa
instanţei este atributul instanţelor naţionale.51
În mod firesc, în statele comunitare, acest principiu nu se aplică în domeniile în care
Uniunea Europeană, are competenţă exclusivă, unde intervenţia sa va fi în mod legal
obligatorie.
În domeniul competenţelor partajate, intervenţia Uniunii se justifică din motive de
necesitate, fără a putea fi discreţionară, astfel încât aplicarea acestui principiu capătă două
dimensiuni:
intervenţia Uniunii trebuie să fie necesară, ceea ce rezultă din compararea mijloacelor de
acţiune pe plan intern şi comunitar,
la eficacitate legală a mijloacelor de acţiune se va reţine modul de intervenţie care lasă mai
multă libertate statelor, persoanelor şi întreprinderilor.
Principiul subsidiarităţii se află în strânsă legătură cu principiul proporţionalităţii,
astfel încât în caz de intervenţie a Uniunii, mijloacele aplicate trebuie să fie proporţionale cu
obiectivul stabilit.
Controlul aplicării acestui principiu şi implicit al intervenţiilor comunitare se va face
pe trei criterii:
trebuie stabilită limita în acţiunea comunitară, până unde această acţiune era necesară,
obligativitatea acţiunii comunitare, dacă era sau nu obligatorie intervenţia Comunităţilor,
natura şi intensitatea acţiunii comunitare (sens în care trebuie analizată şi respectarea
principiului proporţionalităţii).
Ca şi principiul proporţionalităţii, principiul subsidiarităţii este consacrat expres în
Protocolul asupra aplicării principiului subsidiarităţii şi al proporţionalităţii anexat la Tratatul
de la Amsterdam.

Principiul recunoaşterii reciproce

Acest principiu obligă statele comunitare să-şi recunoască reciproc normele în anumite
domenii, în vederea facilitării consolidării pieţei unice.
A fost consacrat de practica Curţii Europene de Justiţie care a stabilit că statele
membre nu au dreptul să introducă restricţii tehnice de circulaţie a mărfurilor, decât atunci
când asemenea restricţii sunt justificate de motive non-economice: sănătate publică, etc.

50 12 Iulie 1988, cauza Schenk c. Elveţiei

51 6 Decembrie 1988, Barberà, Messegué şi Jabardo c. Spaniei

31
 CAPITOLUL VI

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE;

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

Tratatele iniţiale care au creat comunităţile europene nu conţineau prevederi

referitoare la protecţia drepturilor fundamentale ale omului, având un conţinut strict
economic. În prezent, când Uniunea a evoluat de la o comunitate economică la una politică,
economică şi socială şi are competenţe mult mai extinse, cerinţa respectării drepturilor omului
se pune în alţi termeni.
Statele membre au respins iniţial creşterea semnificaţiei drepturilor omului în contextul
dreptului comunitar, pe de o parte pentru ca prin aceasta Curtea să nu extindă aplicarea
dreptului comunitar în domenii pe care le considerau în competenţa lor, să nu avanseze
obiectivele comerciale ale pieţei comune, accentuând asupra “drepturilor de piaţă”în dauna
drepturilor cu adevarat fundamentale, să nu acţioneze ca o a doua curte europeană a
drepturilor omului, ori fiind preocupate că instituţiile comunitare ar putea fi supuse sistemului
de la Strasbourg şi jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au fost însă înscrise în constituţiile
statelor, pe baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Convenţiei europene din
1950 referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Exista astfel o disparitate
între constituţiile statelor şi dreptul comunitar; deoarece actele comunitare au vizat tot mai
mult drepturi şi interese ale persoanelor, aceasta disparitate nu putea să se prelungească prea
mult, cu riscul punerii în discuţie a legitimităţii democratice a comunităţilor. Au apărut cazuri
în care curţi constituţionale interne au refuzat aplicarea unor decizii ale Curţii Europene de
Justiţie, pe motivul că încalcă un principiu fundamental stabilit în dreptul constituţional
intern.
Ca urmare, deşi a continuat să sublinieze autonomia principiilor generale ale dreptului
comunitar faţă de principiile stabilite în constituţiile statelor membre, Curtea a admis că
principiile generale şi drepturile protejate în cadrul dreptului comunitar nu sunt independente
faţă de cultura şi tradiţiile juridice ale statelor membre; Curtea s-a referit, ca izvor de
inspiraţie, la tradiţiile comune ale acestor state, afirmând că nu
va sprijini măsuri incompatibile cu drepturi fundamentale ale omului recunoscute şi protejate
de constituţiile statelor membre, ca şi de tratatele internaţionale din acest domeniu acceptate
de statele membre.

32
 Secţiunea 1-Preocupări ale comunităţilor privind drepturile omului
Instituţiile politice ale comunităţilor au exprimat, de asemenea, cu claritate poziţia lor în
această problemă. Într-o Declaraţie comună a Consiliului, Parlamentului şi Comisiei din 1977
privind drepturile fundamentale, cele trei instituţii subliniau importanţa pe care ele o
acordă drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum decurg ele îndeosebi din constituţiile
statelor membre şi din Convenţia europeană din 1950 şi declarau că, în exercitarea
competenţelor lor şi în urmărirea scopurilor comunităţilor, ele respectă si vor continua să
respecte aceste drepturi.
Treptat, Curtea a făcut referiri la convenţii internaţionale şi la principii generale
acceptate de statele membre în acest domeniu.
Cu privire la stabilirea conţinutului acestor principii, Curtea a precizat următoarele:
-nu va admite măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute şi
garantate de constituţiile statelor membre;
-documentele internaţionale privind drepturile omului la care statele membre au
cooperat sau au aderat pot oferi indicaţii de care este necesar să se ţină seama în cadrul
dreptului comunitar, ceea ce permite integrarea Convenţiei din 1950 în dreptul comunitar,
prin intermediul principiilor generale, ca standard minim european;
-drepturile fundamentale nu trebuie considerate ca absolute, ci ţinând seama de
funcţia socială a bunurilor şi activităţilor protejate, aplicând limitări justificate prin obiective
de interes general urmărite de comunitate.
In alte cazuri, Curtea a cerut statelor membre să aplice prevederi ale dreptului
comunitar, bazate pe protecţia drepturilor omului, afirmând că ele reflectă un principiu
general de drept, bazat pe tradiţii constituţionale comune ale statelor membre.
Instituţiile comunitare au adoptat în continuare alte documente în acest domeniu, între care o
nouă Declaraţie comună a celor trei instituţii în 1986, declaraţii şi rezoluţii asupra rasismului
şi xenofobiei(adoptate de Consiliu), o Declaraţie privind drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului adoptată de Parlamentul European în 1989, Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale, semnată de 11 state membre în 1989.
Tratatul de la Maastricht din 1992 a înscris mai multe clauze privind respectarea
drepturilor omului; astfel, se prevede că politica în domeniul cooperării pentru dezvoltare(deci
în relaţia cu ţările care primeau asistenţă) trebuie să contribuie la obiectivul general al
dezvoltării şi consolidării democraţiei şi statului de drept, ca şi la respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului. In capitolul asupra Uniunii, s-a prevăzut că Uniunea va
respecta drepturile fundamentale garantate de Convenţia din 1950 şi de tradiţiile

33
constituţionale naţionale; cerinţa respectării drepturilor omului a fost menţionată şi în
prevederile referitoare la pilonii II(PESC) şi III(JAI); ea rămânea în continuare inaplicabilă
direct în ceea ce priveşte pilonul I(piaţa internă).
Tratatul de la Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pe principiile libertăţii,
democraţiei şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Această prevedere
a devenit justiţiabilă, ceea ce înseamnă că jurisdicţia Curţii de Justiţie s-a extins de la pilonul
comunitar şi la alte probleme în care comunităţile au primit competenţe(cele privind azilul,
imigraţia şi dreptul civil). De asemenea, tratatul abilitează Consiliul să suspende unele
drepturi ale acelor state membre care sunt găsite responsabile de încălcări serioase şi
persistente ale acestor drepturi. Respectarea acestor drepturi este înscrisă şi ca o condiţie a
solicitării calităţii de membru şi a aderării la Uniune.
Tratatul de la Amsterdam a preluat Acordul privind politica socială şi a adăugat articole
privind educaţia, cultura, sănătatea publică, precum şi capitole privind coeziunea economică
şi socială şi politica de angajare, cu obiectivul promovării angajării depline.Alte prevederi se
referă la Fondul Social European, stabilit pentru a acorda asistenţă financiară în vederea
realizării unora din obiectivele sociale ale comunităţii cum sunt sprijinirea formării
profesionale şi promovarea angăjarii în muncă, mai ales pentru grupurile defavorizate ca
şomerii de lungă durată, muncitorii migranţi sau femeile care îşi reiau activitatea după
întreruperi.
Prevederile sociale ale tratatului oferă baza pentru acţiunea legislativă a comunităţii în
vederea îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă ale muncitorilor, inclusiv egalitatea
între bărbaţi şi femei pe piaţa muncii.
Drepturile fundamentale sunt luate în considerare şi ca punct de plecare pentru
competenţa de a legifera. In acest sens tratatul prevede competenţa instituţiilor comunitare, în
limitele atribuţiilor lor, de a lua măsuri adecvate pentru a combate discriminarea pe bază de
sex, origine rasială sau etnică, religie sau credinţă, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Curtea a admis că există limite ale drepturilor omului ca bază legislativă a activităţii
comunităţii. Se acceptă însă că pot fi adoptate măsuri specifice ale comunităţii pentru
protecţia drepturilor omului, cu condiţia să nu modifice tratatele prin modificări ale
obiectivelor comunităţii. Astfel, respectarea drepturilor omului este considerată o condiţie a
legalităţii actelor comunităţii.
Consiliul a cerut, în 1994, avizul Curţii privind calitatea comunităţii de a deveni parte
la Convenţia europeană privind drepturile omului din 1950, pornind de la o propunere a
Comisiei care mai fusese prezentată în 1979. Curtea a dat un aviz negativ, invocand lipsa
competenţei comunităţii de a adera la această Convenţie şi arătând că sigura soluţie ar fi

34
adoptarea unei clauze exprese în tratate. Curtea a declarat că nu poate decide asupra
compatibilităţii aderării la Convenţia din 1950 cu tratatul CE, în absenţa unei informaţii
suficiente asupra aranjamentelor instituţionale pe care le presupune. În esenţă, aderarea
comunităţii la Convenţia din 1950 ar însemna integrarea prevederilor acestei Convenţii în
ordinea juridică comunitară, dar şi supunerea instituţiilor comunitare jurisdicţiei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, iar legalitatea actelor comunitare ar putea fi contestată şi la
Curtea de la Strasbourg.
Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007 prevede că Uniunea va adera la
Convenţia europeană a drepturilor omului; prin aceasta s-a dat Uniunii autorizarea necesară în
acest scop, adăugând totodată că aceasta nu modifică competenţele Uniunii. S-a degajat deci
un consens cu privire la oportunitatea aderării; Consiliul va trebui, cu majoritate calificată, să
decidă asupra deschiderii unor negocieri, să stabilească directivele pentru negocieri şi, cu
acordul Parlamentului, să încheie acordul de aderare.

Secţiunea a 2-a-Decizii ale Curţii Europene de Justiţie privind drepturile omului.

După cum am văzut, Curtea consideră respectarea drepturilor omului ca o condiţie a
legalităţii actelor comunitare şi acceptă că pot fi adoptate măsuri specifice ale comunităţii
pentru protecţia drepturilor omului, dar fără modificarea tratatelor şi a obiectivelor
comunităţii.
Pornind de la unele prevederi ale tratatelor, dar şi de la principii cunoscute în dreptul naţional
al statelor membre, Curtea a definit o serie de principii pentru evaluarea acţiunii comunităţii şi
a actelor instituţiilor care, chiar dacă nu exprimă în esenţă drepturi ale omului, au relevanţă
pentru protecţia unor asemenea drepturi.
1. Proporţionalitatea este considerată ca un principiu general al dreptului comunitar.
Esenţa ei constă în asigurarea echilibrului între scopul urmărit şi mijloacele folosite; aceasta
presupune să se evalueze dacă mijloacele la care se recurge corespund obiectivului, dacă ele
sunt necesare pentru aceasta şi dacă nu impun obligaţii excesive persoanelor sau restricţii prea
mari în raport cu beneficiile şi costurile măsurii adoptate.
Pentru a efectua analiza proporţionalităţii, se porneşte de la identificarea intereselor în
cauză şi stabilirea importanţei lor, apoi se analizează căi alternative şi se stabileşte dacă
decizia sau măsura luată este proporţională cu interesul urmărit, inclusiv conformitatea ei cu
normele existente ale dreptului comunitar.
Curtea aplică acest test al proporţionalităţii cu mai multă fermitate atunci când sunt în
cauză drepturi ale persoannelor sau când sunt contestate sancţiuni contra acestora, şi mai puţin

35
sever atunci când sunt contestate acte ale instituţiilor emise pentru realizarea politicii
comunitare.
In cea ce priveste acţiunile statelor, Curtea a examinat tot mai sever condiţiile
proporţionalităţii, mai ales când ele vizau libertatea de mişcare a persoanelor, a mărfurilor
sau serviciilor, dar a acceptat măsuri restrictive când existau preocupări autentice privind
sănătatea publică.
2. Certitudinea juridică(neretroactivitatea) vizează mai ales norme comunitare care
pot avea în realitate efect retroactiv; este vorba despre cazurile în care norma întră în vigoare
înainte de publicarea ei sau în care ea se aplică evenimentelor produse anterior adoptării ei.
Atat Curtea de Justiţie cât şi tribunalele naţionale sunt foarte rezervate să accepte
aplicarea retroactivă a normelor. Într-un caz în care Comisia a stabilit daune compensatorii
pentru un produs printr-un regulament, apoi prin alte două regulamente a modificat sumele şi
a prevăzut aplicarea lor cu 14 zile înainte de publicare, Curtea a afirmat că există un principiu
fundamental al ordinii juridice comunitare, conform căruia o măsură nu trebuie să se aplice
celor vizaţi înainte ca ei să aibă posibilitatea să ia cunoştinţă de ea.
Curtea a afirmat că o reglementare poate avea efect înainte de publicare numai în mod
excepţional, atunci când obiectivul urmărit reclamă aceasta şi dacă aşteptarile legitime ale
celor vizaţi sunt respectate.
Pornind de la aceste cerinţe, există o prezumţie normală împotriva validităţii măsurilor cu
aplicare retroactivă; Curtea a acceptat validitatea unor asemenea măsuri numai în domeniul
agriculturii, în legătură cu asigurarea stabilităţii pieţei.
3. Retroactivitatea aparentă sau aşteptarea legitimă vizează situaţia în care actele
legislative se aplică unor evenimente care s-au produs deja, dar care nu s-au închis
definitiv.Aceasta înseamnă că administraţia trebuie să-şi modifice politica pe baza noului act
normativ, chiar dacă aceasta poate avea efect asupra conduitei persoanelor, stabilită pe baza
normelor anterioare.
In cazul adoptării unor reglementări noi, fără a se prevede măsuri tranzitorii pentru
contractele aflate în curs de derulare, Curtea a dat de regulă dreptate petiţionarilor şi uneori
chiar despăgubiri pentru daunele suferite.
4.Nediscriminarea este un principiu general, care obligă comunităţile şi statele
membre în aplicarea dreptului comunitar; este menţionat în tratate ca nediscriminare pe motiv
de cetăţenie, in contextul circulaţiei libere a persoanelor, al tratamentului egal al femeilor şi
bărbaţilor, între producători şi consumatori în domeniul agriculturii şi altele.
Tratatul de la Amsterdam prevede competenţa comunităţii de a acţiona împotriva
discriminării şi, mai direct, a Consiliului de a lua măsuri, la propunerea Comisiei şi după

36
consultarea Parlamentului European, pentru pentru a combate discriminarea pe bază de sex,
origine socială sau etnică, religie sau convingere, handicap, vârstă sau orientare sexuală, deci
din punctul de vedere al drepturilor omului.
Curtea de Justiţie a aplicat nediscriminarea ca principiu general, vizând orice tratament
inegal, arbitrar sau nejustificat, în domeniile de competenţa comunităţii. Comunitatea poate
deci să ia măsuri împotriva discriminărilor pe criterii din domeniul drepturilor omului, fără a
le condiţiona de realizarea obiectivelor economice. Nu orice tratament diferit este însă
considerat discriminatoriu.
In ceea ce priveşte motivele pentru care un tratament diferit poate fi justificat, notăm
că discriminarea directă sau deliberat deghizată pe motiv de sex sau de cetăţenie ar putea fi cu
greu justificată. Discriminarea indirectă şi neintenţionată poate fi justificată, dacă este
proporţională cu o cerinţă a muncii şi decurge din aceasta(de exemplu, plata mai ridicată
pentru durată integrală de muncă faţă de cea parţială, chiar dacă indirect discriminează
femeile, poate fi justificată prin nevoile angajatorului; la fel, cunoaşterea limbii, chiar dacă
indirect poate discrimina pe ne-cetăţeni).
Fiind un principiu general, discriminarea poate fi invocată faţă de comunităţi ca motiv
de anulare a actelor comunitare, de invalidare sau în cereri de interpretare a lor, ca şi pentru a
obţine despăgubiri, şi la fel faţă de statele membre.
5.Transparenţa tinde să fie recunoscută ca principiu general; iniţial, comunitatea a
acţionat prin organisme închise, cu acces limitat pentru public. După tratatul de la Maastricht
această problemă s-a pus cu acuitate. In 1993 Consiliul şi Comisia au adoptat un Cod de
conduită în această privinţă. Conferinţa Interguvernamentală care a pregătit tratatul de la
Amsterdam a insistat să se îmbunătăţească accesul public şi transparenţa activitaţilor
instituţiilor Uniunii.
Totuşi, nu s-a acordat transparenţei calitatea de principiu general din care să decurgă
efecte juridice; Curtea de Justiţie nu a cerut adoptarea unei legislaţii secundare în acest
domeniu, declarând că deciziile Consiliului cu privire la accesul la documente pot fi bazate pe
regulile de procedură.
In decizii ale sale,Curtea s-a referit la următoarele drepturi ale omului:
-dreptul de proprietate, garantat în ordinea comunitară conform principiilor comune
constituţiilor statelor membre;
-exercitarea libera a activităţilor economice şi profesionale, drept protejat in ordinea
comunitară, cu restricţii legitime privind activităţile protejate din raţiuni sociale;

37
 -respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi corespondenţei, cu excepţia
ingerinţei organelor publice conform legii, ca şi a puterii de anchetă a Comisiei Europene în
domeniul concurenţei;
-non bis in idem, respectiv necumularea a două pedepse pentru aceeaşi încălcare;
necumularea vizează două pedepse de aceeaşi natură, ca şi situaţia în care aceeaşi cauză este
supusă jurisdicţiilor mai multor state membre;
-dreptul de circulaţie şi de şedere pentru cetăţenii statelor membre;
-dreptul la motivarea deciziilor care aduc atingere unui drept conferit de o normă
comunitară;
-drepturi de tip procesual, ca dreptul la un recurs judiciar efectiv, neretroactivitatea
dispoziţiilor penale şi altele;
-caracterul contradictoriu al adoptării multor decizii privind încălcări ale dreptului
comunitar sau altor acte ale instituţiilor care privesc drepturi ale persoanelor.
Alte principii fundamentale aplicate sunt:
-principiul securităţii juridice, care se exprimă în termenele de prescripţie şi de
forcluziune pentru exercitarea competenţelor şi a recursului de către instituţiile comunitare, în
inopozabilitatea unui act care nu a fost în mod adecvat dat publicităţii, ca şi în cerinţa clarităţii
şi preciziei normelor de drept;
-principiul protecţiei contra intervenţiilor arbitrare sau disproporţionate ale
autorităţilor publice;
-principiul subsidiarităţii;
-principiul respectării aşteptării legitime.
3.Totuşi, Curtea a dat şi decizii în care s-a întemeiat nu pe obiective economice şi
“drepturi de piaţă”, ci pe respectarea demnităţii şi a egalităţii, ca drept fundamental.
Un prim caz a fost acceptarea unei pretenţii conform căreia aplicarea unei scheme
comunitare ar încălca dreptul la demnitate. Curtea a decis că trebuie evitată orice
discriminare(între beneficiarii unor alimente subvenţionate) şi orice încălcare a dreptului la
demnitate, în interpretarea măsurii respective. S-a referit la “drepturi fundamentale ale omului
înscrise în principiile generale ale dreptului comunitar” şi protejate de Curte.
Curtea a confirmat că dreptul fundamental la demnitate umană face parte din dreptul
Uniunii şi că nici unul din drepturile fundamentale nu poate fi folosit pentru a aduce atingere
dreptului la demnitate, care face parte din substanţa drepturilor înscrise în Carta drepturilor
fundamentale.

38
 De asemenea, Curtea a confirmat că dreptul fundamental la integritatea persoanei face
parte din dreptul Uniunii şi cuprinde, în domeniile medicinei şi biologiei, consimţământul
liber şi în cunoştinţă de cauză al donatorului şi primitorului.
Desigur, cazurile în care Curtea a anulat acte ale instituţiilor comunitare pe motivul
încălcării drepturilor omului sunt rare. Sunt mai frecvente cazurile în care Curtea a dat câştig
de cauză contestării unor acte administrative specifice. În cazuri în care tratatele permit
statelor derogări de la dreptul comunitar, Curtea a considerat că este competentă să-şi exercite
jurisdicţia pentru a examina conformitatea măsurilor luate de state ca derogări cu drepturile
fundamentale, dacă problemele respective sunt legate de aplicarea dreptului comunitar.
4.O atentie deosebită în cadrul comunităţii a fost acordată eliminării discriminării
faţă de femei şi asigurării egalităţii în drepturi cu bărbaţii.
Tratatul de la Maastricht a impus comunităţii obligaţia de a adopta măsuri legislative în
domeniul oportunităţilor egale şi al tratamentului egal al femeilor şi bărbaţilor pe piaţa
muncii.
Curtea a decis că principiul general al tratamentului egal între bărbaţi şi femei este un
principiu fundamental al ordinii juridice comunitare si că eliminarea discriminării pe bază de
sex este unul din drepturile fundamentale ale omului, care trebuie protejat de dreptul
comunitar.
Acest principiu a fost extins prin acte legislative şi prin decizii ale Curtii; deşi potrivit
tratatelor se referă la ansamblul problemelor economice şi sociale, el este în fapt limitat la
domeniile legate de muncă.
Dreptul comunitar cuprinde în principal trei zone de aplicare a acestui principiu: plata
egală, tratamentul egal şi securitatea socială.
Plata egală pentru muncă egală a fost prevăzută iniţial în tratat ca problemă în
competenţa comunităţii. Curtea a adăugat, prin decizii, că este vorba şi de plată egală pentru
muncă de valoare egală.
Tratamentul egal a fost prevăzut în tratatul de la Amsterdam, urmărind asigurarea de
condiţii egale de concurenţă în diferite state membre, din mai multe puncte de vedere; a fost
proclamată egalitatea de tratament privind condiţiile de muncă.
Curtea a statuat că principiul tratamentului egal al bărbaţilor şi femeilor este un
principiu fundamental al dreptului comunitar.
Într-o directivă a Cosiliului, referitoare la egalitatea de tratament în trei
domenii(accesul la muncă şi promovarea, pregatirea profesională şi condiţiile de muncă),
acesta este definită în sensul eliminării oricărei discriminări pe motiv de sex, fie directă fie
indirectă, mai ales cu referire la statutul marital sau de familie. Într-o altă directivă s-a cerut

39
statelor să prevadă un minimum de protecţie în munca pentru femeile însărcinate, care
alăptează sau care au născut recent.
Tratatul prevede şi posibilitatea unor acţiuni pozitive pentru a asigura în practică
egalitatea deplină a femeilor cu bărbaţii, cu referire la pregătirea profesională şi la
compensarea unor dezavantaje în carieră. Curtea nu a admis însă alte măsuri de protecţie
pentru femei decât cele legate de sarcină şi de maternitate.
Dacă iniţial nu s-a acceptat dreptul soţilor la concediu parental, printr-o directivă din
1996, urmare a unui Acord cadru încheiat de principalele organizaţii ale patronilor şi
angajaţilor, s-a prevăzut acordarea unui drept individual minimum de concediu parental atât
bărbaţilor cât şi femeilor, pe motiv de creştere sau de adopţie a unui copil cu scopul de a-l
creşte. Se lasă statelor membre să stabilească condiţiile specifice de obţinere şi de acordare a
concediilor.
Pentru a asigura tratamentul egal în domeniul securităţii sociale, după tratatul de la
Amsterdam s-a procedat la adoptarea de directive în unanimitate de către Consiliu.
Norma de bază este egalitatea de tratament şi absenţa oricărei discriminări pe motiv
de sex, fie directă fie indirectă; se menţionează ca exemple de forme de discriminare
interzise:condiţii de acces diferite sau scheme restrânse, obligaţii de a contribui sau contribuţii
discriminatorii, diferenţe în calculul beneficiilor, condiţii cu privire la durată, reţineri
discriminatorii. Se admit excepţii cu privire la criteriile de vârstă, creşterea copiilor, calitatea
soţiilor dependente.
Domeniul combaterii discriminării sexuale, deşi acceptat ca principiu fundamental al
dreptului comunitar, rămâne unul complex şi care sufera modificări continue, atât la nivel
comunitar, prin directive şi prin decizii ale Curţii, cât şi în plan naţional. Aplicarea lui are şi
limite inerente, fiind legat de probleme de muncă, de evoluţia economiei şi de raporturile
sociale.
În prezent, Curtea controlează respectarea drepturilor fundamentale atât în ceea ce
priveşte actele comunitare, cât şi în cazul actelor statelor membre, atunci când acestea aplică
dreptul comunitar. Criteriul folosit de Curte este dacă domeniul respectiv intră în câmpul de
aplicare a dreptului comunitar.

Secţiunea a 3-a-Cetăţenia Uniunii Europene

Tratatul de la Maastricht din 1993 a introdus această nouă concepţie în dreptul
comunitar, iar tratatul de la Amsterdam i-a adus unele precizări.

40
 Dreptul comunitar nu prevede un sistem propriu de atribuire a cetăţeniei Uniunii;
conform tratatului, aceasta decurge automat din cetăţenia unui stat membru; ea completează
cetăţenia naţională, nu o înlocuieşte.
Tratatele Uniunii acordă unele drepturi cetăţenilor Uniunii, din care foarte
important este nediscriminarea între cetăţenii diferitelor state membre. Este un catalog
neexhaustiv de drepturi; sunt numai drepturile specifice, căci cetăţenii se bucură de drepturile
de care se bucură orice persoană, deci şi străinii.
În plus, aceste drepturi au un caracter evolutiv, căci pot fi completate de Consiliu
statuând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului. Decizia
Consiliului trebuie apoi aprobată de statele membre conform procedurilor lor constituţionale.
Sunt prevăzute următoarele drepturi:
-libertatea de circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, desigur sub
rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute;
-dreptul de a vota şi de a fi ales în alegerile municipale şi în alegerile europene în
ţara de reşedinţă, chiar dacă nu sunt cetăţeni ai acestuia; o directivă a Consiliului din 1993
stabileşte ca principii pentru exercitarea dreptului de a participa la alegerile pentru
Parlamentul European libertatea de a alege între statul de reşedinţă şi statul al cărui cetăţean
este şi egalitatea de tratament cu cetăţenii naţionali; se prevede o derogare în cazul în care
proporţia cetăţenilor Uniunii care au drept de vot reprezintă peste 20% din cetăţenii naţionali
cu drept de vot; în acest caz statul în cauză poate impune drept condiţie pentru nenaţionali un
termen de şedere de 5 ani pentru a vota şi de 10 ani pentru a fi eligibil; această derogare nu se
aplică decât pentru Luxemburg; o directivă din 1994 prevede aceleaşi principii şi derogări
posibile pentru participarea la alegerile municipale; totodată, ea permite statelor membre să
rezerve naţionalilor unele funcţii în executivele municipale şi să interzică nenaţionalilor
participarea la alegerea electorilor sau la alegerea uneia din adunările parlamentare(în cazul
parlamentelor bicamerale);
-dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa mediatorului
Parlamentului, ca şi dreptul de a se adresa oricărui organ al Uniunii şi de a primi răspuns într-
o limbă oficială (în care s-a adresat);
-protecţia de către autorităţile diplomatice şi consulare ale unei ţări membre a
Uniunii într-o ţară în care statul său nu dispune de misiune diplomatică sau oficiu consular; o
decizie în acest sens a fost adoptată de statele membre reunite în Consiliu în 1995.

41
 Secţiunea a 4-a –Carta drepturilor fundamentale ale omului; conţinut,
semnificaţie
In anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, a fost adoptată Carta
drepturilor fundamentale ale omului. Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007 conţine
o referire transversală la Carta drepturilor fundamentale, aşa cum a fost convenit textul
acesteia la Conferinţa interguvernamentală din 2004, conferindu-i valoare juridică
obligatorie, dar fără a include în tratatul însuşi textul Cartei.
Carta drepturilor fundamentale este deci un document juridic obligatoriu al Uniunii
Europene, care obligă instituţiile Uniunii, statele membre şi, în măsura în care vizează acte
individuale ale persoanelor, este obligatorie şi pentru cetăţenii Uniunii.
Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii şi a principiului
subsidiarităţii, drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile
internaţionale comune ale statelor membre, din Convenţia europeană a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, din Cartele Sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul
Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Se precizeazî că instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor
membre vor interpreta Carta în acest mod. Se subliniază totodată că beneficiul acestor
drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi cât şi faţă de comunitatea umană
în general şi faţă de generaţiile viitoare.
Carta precizează că promovarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile şi lbera
circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de
stabilire, pe care îşi propune să le promoveze şi să le asigure, fac necesară consolidarea
protecţiei drepturilor fundamentale.
Prezintă un interes deosebit semnificaţia dată prevederilor Cartei în preambulul
acesteia:
-pentru prima dată instituţiile judiciare comunitare şi tribunalele naţionale vor
avea competenţa de a judeca litigii privind încălcări ale drepturilor fundamentale înscrise în
Cartă, ca parte a dreptului comunitar;
-Carta reafirmă drepturi; ea nu le creează; textul afirmă că Uniunea recunoaşte
drepturile, libertăţile şi principiile enunţate, formulare care pare limitativă;
-respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii este enunţată drept condiţie
prealabilă a recunoaşterii lor; aceasta ar putea determina în unele cazuri contrapunerea celor
două seturi de obiective şi valori şi deci dificultăţi de interpretare şi aplicare;
-izvoarele acestor drepturi sunt tradiţiile constituţionale şi obligaţiile
internaţionale asumate de statele membre în plan european şi jurisprudenţa celor două curăi

42
europene; pentru prima dată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este pusă pe
picior de egalitate cu cea a Curţii Europene de Justiţie.
Este un context extrem de complex în care Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă
Instanţă şi tribunalele speciale prevăzute în Tratat, ca şi tribunalele naţionale, vor trebui să
găsească temeiurile pentru interpretarea Cartei şi fundamentarea deciziilor lor.
Drepturile fundamentale sunt grupate pe titluri astfel:
-demnitatea(demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei,
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate);
-libertatea(dreptul la libertate şi securitate, respectarea vieţii private şi de familie,
protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie,
libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de
întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea de alegere
a ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul de
proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);
-egalitatea(egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală,religioasă
şi lingvistică, egalitatea între femei şi bărbaţi, drepturile copilului, drepturile persoanelor în
vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);
-solidaritatea(dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare
în cadrul întreprinderii, dreptul la negociere şi la acţiune colectivă, dreptul de acces la
serviciile de plasament, protecţia în cazul concedierii nejustificate, condiţii de muncă
echitabile şi corecte, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă,
dreptul la viaţa de familie
şi viaţa profesională, securitatea socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la
serviciile de interes economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorului);
-drepturile cetăţenilor Uniunii(dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul
European, dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la o buna
administrare, dreptul de acces la documente, accesul la mediatorul european, dreptul de
petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară);
-justiţia(dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi
pedepselor, dreptul de a nu fi judecat şi condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune);
Carta conţine şi dispoziţii generale privind interpretarea şi aplicarea prevederilor
ei(domeniul de aplicare, întinderea şi modul de interpretare a drepturilor, respectiv a
principiilor, nivelul de protecţie şi interzicerea abuzului de drept).

43
 Observăm că sunt incluse atât drepturi politice şi civile(care în cadrul Consiliului
Europei sunt reglementate în Convenţia din 1950 şi protocoalele adiţionale la aceasta şi sunt
protejate prin jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului), cât şi drepturi economice,
sociale şi culturale, care în sistemul Consiliului Europei sunt reglementate prin alte
documente şi nu fac obiectul jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului decât parţial,
din punctul de vedere al principiului nediscriminării. Pentru prima dată drepturi economice,
sociale şi culturale(unele redactate în termeni imperativi spre deosebire de alte documente,
statuând că orice persoană are dreptul) vor face obiectul unei protecţii judiciare în plan
internaţional.
Totodată, reţine atenţia formularea drepturilor fundamentale în termeni mai generali
decat în alte documente internaţionale; aceasta va face necesar, în caz de litigii, să se recurgă
la explicaţiile redactate sub autoritatea prezidiului Convenţiei Europene şi, desigur, la
convenţiile adoptate în cadrul Uniunii sau al Consiliului Europei şi la jurisprudenţa respectivă.
De asemenea, unele din drepturile fundamentale vizează dreptul penal, respectiv
judecarea şi pedepsirea pentru fapte penale, care sunt incriminnate ca atare în legile naţionale
ale statelor.
Textul reflectă şi evoluţii care s-au produs după adoptarea Convenţiei europene din
1950, incluzând drepturi din domenii ca biotehnologia, protecţia datelor, accesul la
documente ş.a.
Tratatul distinge între prevederile sale din acest titlu pe cele care prevăd drepturi şi
libertăţi de cele care prevăd principii. Numai primele pot fi invocate direct în faţa
judecătorului, în caz de încălcare. Se prevede că invocarea în faţa judecătorului a prevederilor
referitoare la principii nu este admisă decât pentru interpretarea şi controlul legalităţii actelor
de punere a lor în aplicare.
Dispoziţiile Cartei sunt obligatorii pentru instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile
Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, fără a extinde domeniul de aplicare a
dreptului Uniunii în afara competenţei acesteia, fără a-i modifica competenţele şi sarcinile şi
fără a crea competenţe sau sarcini noi. Ele se aplică şi statelor membre, în cazul în care
acestea pun în aplicare dreptul comunitar.
Rezultă că aceste rezerve şi precizări au în vedere protecţia competenţelor care rămân
ale statelor în domeniul drepturilor omului şi prevenirea extinderii competenţelor organelor
Uniunii în aceste probleme, folosind prevederile Cartei drepturilor fundamentale.
Carta prevede posibilitatea unor restrângeri ale exercitării drepturilor fundamentale,
cu respectarea principiului proporţionalităţii, dacă sunt necesare şi numai dacă răspund unor

44
obiective de interes general recunoscute de către Uniune sau necesităţii protejării drepturilor
şi libertăţilor altor persoane.
Pentru asigurarea coerenţei necesare între Carta drepturilor fundamentale şi
Convenţia europeană din 1950, se prevede că, în măsura în care unele drepturi corespund
celor garantate prin Convenţia europeană, înţelesul şi sfera lor de aplicare, ca şi restricţiile
admise sunt identice cu cele din convenţia europeană; mai ales în ceea ce priveşte restricţiile,
legiuitorul trebuie să respecte normele instituite în cadrul Consiliului Europei, care devin
aplicabile automat, fără a se aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii. Se afirmă în mod
clar că nivelul protecţiei asigurate de Cartă nu poate fi niciodată inferior celui garantat prin
Convenţia europeană.
Prin referirile repetate la Convenţia europeană a drepturilor omului şi indicarea
prevederilor acesteia drept sursă a drepturilor fundamentale, se urmăreşte apropierea
substanţială a celor două documente, cu scopul asigurării interpretării şi aplicării uniforme a
Convenţiei europene şi a Cartei drepturilor fundamentale.

Secţiunea a 5-a-Drepturile omului în context european: competiţie sau

complementaritate
Continent în istoria căruia au fist adoptate primele documente semnificative privind
drepturile omului, Europa dispune astăzi de trei sisteme normative şi instituţionale pentru
promovarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: cel al
Consiliului Europei, cel din cadrul Uniunii Europene şi fără a putea rivaliza cu cele două, cel
din cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Ne vom referi la cele din
cadrul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, care pot intra în competiţie sau pot fi
complementare.
În plan normativ, în cadrul Consiliului Europei au fost adoptate circa 200 documente
juridice, din care majoritatea se referă la protecţia drepturilor omului. Dintre acestea se degajă
Convenţia privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului adoptată în 1950, cu cele
14 protocoale adiţionale, care au adăugat noi drepturi, au precizat unele din cele prevăzute în
Convenţie sau au reorganizat mecanismul de protecţie stabilit iniţial, dar şi Carta socială
europeană din 1961 şi Carta socială revizuită din 1996, Carta europeană a autonomiei locale
din 1985, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante din 1987, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare din
1992 şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995.
În cadrul Uniunii Europene, Consiliul European de la Nisa a adoptat Carta
fundamentală a drepturilor omului, care a fost inclusă cu mici modificări ca parte integrantă a

45
Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, semnat în 2004. Acest Tratat nu a
intrat în vigoare şi cele 27 state membre ale Uniunii caută încă o soluţie, dar este greu de
crezut că această parte nu va fi reluată în următorul document juridic adoptat de statele
membre. Prevederi referitoare la respectarea drepturilor omului au fost însă înscrise anterior
în tratatele de la Maastricht din 1992 şi de la Amsterdam din 1997. Instituţiile comunitare au
adoptat, potrivit competenţelor lor, regulamente şi directive prin care au stabilit norme
obligatorii privind respectarea unor drepturi ale omului(de exemplu, în domeniul
nediscriminării pe motiv de sex sau de cetăţenie şi bineînţeles în ce priveşte dreptul de
circulaţie şi de şedere pentru cetăţenii statelor membre pe teritoriul altor state membre). De
asemenea, Curtea Europeană de Justiţie a adoptat o serie de hotărâri prin care a confirmat
unele drepturi ale omului ca parte a dreptului comunitar(dreptul de proprietate, respectarea
dreptului la viaţa privată şi de familie şi a secretului corespondenţei, precum şi drepturi
privind garanţii procesuale). Intrarea în vigoare a unui tratat care să includă Carta drepturilor
fundamentale ale omului şi să dea competenţe în acest domeniu Curţii de Justiţie Europene ar
încununa aceasta evoluţie şi ar crea un sistem de protecţie a drepturilor omului paralel cu cel
al Consiliului Europei.
Dar cele 27 state membre ale Uniunii Europene, obligate prin normele dreptului
comunitar, sunt şi state membre ale Consiliului Europei şi părţi la Convenţia din 1950 , la
principalele
protocoale adiţionale la aceasta şi la multe din convenţiile adoptate în cadrul Consiliului.
Cetăţenii Uniunii Europene, care se bucură de protecţia drepturilor lor în sistemul Uniunii, au
dreptul la protecţie şi în cadrul Consiliului Europei.
Iniţial s-a considerat că nu pot apare conflicte între cele două sisteme de protecţie,
deoarece tratatele comunităţilor priveau numai probleme economice. Treptat, însă, sfera
problemelor acoperită de activitatea convenţiilor şi organismelor respective(Consiliul Europei
şi instituţiile comunitare) s-a extins şi s-a dovedit că asemenea conflicte devin posibile.
Până acum cele două sisteme au evoluat în paralel şi în ansamblu nu au intrat nici
în competiţie, nici în contradicţie. A devenit însă necesară, ţinând seama de ultimele evoluţii,
clarificarea situaţiei şi găsirea soluţiilor care să evite asemenea inconveniente ale căror riscuri
nu trebuie neglijate.
Ne propunem să examinăm pe scurt deosebirile dintre cele două sisteme, în ce
priveşte izvoarele normelor, substanţa drepturilor şi libertăţilor garantate de fiecare şi cadrul
instituţional oferit de ele, pentru a aprecia apoi cum se poate asigura coerenţa şi
complementaritatea lor, având în vedere că sunt aceleaşi state membre şi România face parte
din cele două sisteme.

46
 Izvoarele normelor privind drepturile omului.

În sistemul Consiliului Europei, izvoarele normelor privind drepturile omului sunt

tratatele internaţionale, ratificate de statele membre. Convenţia din 1950 a fost ratificatş de
toate statele membre, fiind o condiţie a calităţii de membru, dar protocoalele adiţionale nu
sunt în mod obligatoriu ratificate de toţi; pentru a şti căror state le pot fi opuse, va trebui văzut
de fiecare dată dacă statul în cauză a ratificat protocolul respectiv.În plus, la unele prevederi
ale Convenţiei şi ale protocoalelor statele părţi au formulat rezerve; desigur, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului poate decide că asemenea rezerve nu sunt admise, dar dacă
nu s-a luat o astfel de decizie, rezervele rămân valabile şi limitează sau califică întinderea ori
sensul obligaţiilor asumate de statul în cauză.
Deciziile Curţii sunt obligatorii pentru statele în cauză, au valoare de precedent pentru
Curte, dar nu fac decât să constate încălcări ale drepturilor omului, fără a formula principii sau
norme obligatorii pentru state sau organe ale acestora.
În sistemul Uniunii şi al comunităţilor europene, suntem în prezenţa unor izvoare
multiple, care pot stabili, confirma sau dezvolta drepturi ale omului: în primul rând tratatele
comunitare, care constituie izvorul de bază al normelor comunitare; în al doilea rând,
izvoarele derivate, adoptate de instituţiile comunitare pe baza tratatelor şi cu respectarea
competenţelor lor, respectiv, în stadiul actual, regulamentele şi directivele; în al treilea rând
sunt deciziile Curţii de Justiţie Europeană, care au valoare obligatorie pentru instituţiile
europene, dar şi pentru state şi pentru instanţele judecătoreşti ale acestora (care sunt parte
integrantă a sistemului judiciar al Uniunii Europene, în aplicarea dreptului comunitar), ca
urmare a efectului vertical şi orizontal al deciziilor Curţii. În plus, prin mecanismul
chestiunilor prejudiciale ridicate de instanţele judecătoreşti naţionale, Curtea de Justiţie indică
norma aplicabilă, pe care instanţa respectivă, dar şi instanţe din alte state comunitare, trebuie
să o aplice în cazuri similare.

Substanţa normelor privind drepturile omului.

Convenţia europeană din 1950 şi protocoalele adiţionale se referă în mod exclusiv la

drepturile politice şi civile(chiar dacă putem discuta despre natura unor drepturi, ca de
exemplu cel de proprietate). Alte categorii de drepturi-drepturi economice, sociale şi

47
culturale- au fost înscrise în Cartele sociale, cele cu privire la autonomia locală sau cu privire
la limbile regionale sau minoritare, ori în Convenţia pentru protecţia minorităţilor naţionale
sau în alte convenţii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat unele decizii privind
drepturi economice şi sociale, dar numai din punctul de vedere al principiului nediscriminării
înscris în articolul 14 al Convenţiei din 1950.
Carta drepturilor fundamentale adoptată în cadrul Uniunii Europene, dacă va rămâne
în forma înscrisă în Tratatul semnat în 2004, conţine atât drepturi politice şi civile, formulate
în mod mai succint, cât şi drepturi economice şi sociale, cum sunt dreptul de a alege o
ocupaţie şi de a se angaja în muncă, dreptul de a desfăşura o afacere, dreptul la negociere şi
acţiune colectivă al muncitorilor şi
angajatorilor,dreptul de acces liber la un serviciu de plasare în muncă, dreptul la protecţie
împotriva demiterii nejustificate, dreptul de acces la îngrijire medicală preventivă şi la
tratament medical.
În afară de aceste drepturi, Carta conţine o serie de principii, care ar urma să fie
puse în aplicare prin acte comunitare şi legi naţionale ale statelor membre şi ca urmare vor
putea fi invocate în faţa tribunalelor naţionale şi a Curţii Europene de Justiţie, între care
respectarea diversităţii culturale, lingvistice şi religioase, respectarea drepturilor copilului, ale
persoanelor în vârstă şi ale persoanelor cu handicap, recunoaşterea şi respectarea drepturilor la
beneficiile securităţii sociale şi la servicii sociale, protecţia mediului şi a consumatorilor şi
altele.
Carta drepturilor fundamentale enunţă şi drepturile cetăţenilor Uniunii Europene,
între care, în afară de cele privind participarea la alegeri locale şi pentru Parlamentul
European, dreptul la petiţie, precum şi la deplasare şi reşedinţă în oricare stat membru, o serie
de drepturi la o bună administrare, între care tratarea imparţială şi corectă a problemelor
fiecărei persoane, audierea sa în legătură cu orice problemă care o afectează înainte de luarea
unei decizii,dreptul de a avea acces la propriul dosar, obligaţia administraţiei de a-şi motiva
orice decizie.
Reţinem, totodată, că potrivit Cartei prevederile sale se adresează instituţiilor
Uniunii cu respectarea principiului subsidiarităţii, deci ele vor acţiona numai atunci când este
necesară o acţiune la nivelul Uniunii; ele se adresează statelor membre atunci când acestea
aplică dreptul comunitar. Atât instituţiile, cât şi statele membre trebuie să respecte aceste
drepturi şi principii şi sa promoveze aplicarea lor în conformitate cu competenţele lor care le
revin. Apare dificil în acest stadiu să evaluăm consecinţele acestei prevederi generale asupra
aplicării prevederilor Cartei de către instituţii şi de către state; ca în general în cadrul Uniunii

48
Europene, practica va stabili de la caz la caz în ce condiţii şi în ce limite vor fi aplicate aceste
prevederi.

Cadrul instituţional.

Şi din acest punct de vedere constatăm existenţa unor deosebiri de esenţă.

Consiliul Europei reprezintă un cadru interguvernamental, în care organele Consiliului-
Comitetul miniştrilor şi Adunarea Parlamentară pot adresa statelor membre recomandări şi
eventual pot adopta sancţiuni privind calitatea de membru a unui stat membru dacă acesta
încalcă prevederile unei convenţii ratificate de el. Numai Curtea Europeană a Drepturilor
Omului poate adopta decizii obligatorii în cazul în care constată că un stat membru a încălcat
o dispoziţie a Convenţiei din 1950 sau a unui protocol adiţional pe care statul respectiv l-a
ratificat.
Cu privire la alte drepturi ale omului, economice, sociale şi culturale, înscrise în alte
documente adoptate de Consiliu, aceste documente au prevăzut un alt tip de mecanism de
supraveghere a aplicării lor, şi anume crearea unor comitete de experţi care examinează
rapoarte periodice ale statelor părţi şi le adresează recomandări. Pentru aceste categorii de
drepturi nu pot fi adoptate decizii obligatorii cu privire la încălcări ale lor; este doar un
mecanism de cooperare între statele părţi, după modelul celor de la ONU.
Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie de integrare a statelor membre, în care
dreptul comunitar-atât tratatele Uniunii şi ale comunităţilor, cât şi actele instituţiilor-au
caracter obligatoriu pentru statele membre, primează faţă de legislaţia acestora şi sunt de
aplicare directă pe teritoriul lor faţă de toate persoanele fizice sau juridice. Curtea Europeană
de Justiţie are competenţe de jurisdicţie complete cu privire la aplicarea tuturor normelor
dreptului comunitar şi cu privire la validitatea actelor instituţiilor comunitare. Deci, şi
drepturile economice, sociale şi culturale care sunt sau vor fi înscrise în tratate şi acte
comunitare vor face obiectul jurisdicţiei Curţii, ca şi litigii privind nerespectarea lor de către
statele membre supuse de către persoane şi de către Comisia europeană Curţii, Tribunalului
de Primă Instanţă sau tribunalelor specializate când acestea vor fi create şi, bineînţeles,
tribunalelor naţionale care au şi ele misiunea de a asigura aplicarea dreptului comunitar .
Uniunea nu aplică proceduri de prezentare şi examinare de rapoarte ale statelor părţi.
Deşi Carta drepturilor fundamentale formulează atât drepturi, care sunt de aplicare
directă, cât şi principii a căror aplicare necesită acte ulterioare ale instituţiilor comunitare sau
ale statelor membre ori ale ambelor, Uniunea Europeană tratează, deci, în mod uniform

49
drepturile omului recunoscute de dreptul comunitar, plasându-le pe toate sub protecţia
sistemului său judiciar.

Cum se poate asigura coerenţa şi complementaritatea celor două sisteme.

1.Având în vedere că toate statele membre ale Uniunii sunt state membre ale
Consiliului Europei, că state precum Croaţia şi Turcia au început ori ar urma să înceapă
negocierile de aderare, iar alte state membre ale Consiliului Europei doresc să devină membre
ale Uniunii, se impune găsirea căilor ca cele două sisteme de protecţie a drepturilor omului să
nu intre în competiţie şi să nu ofere lacune care să fie folosite pentru a comite încălcări ale
drepturilor omului care să rămână în afara controlului organismelor europene.
Evoluţia normativă şi instituţională de până în prezent arată că nu sunt dificultăţi
majore pentru realizarea acestui obiectiv.
Din punct de vedere normativ, constatăm că documentele adoptate în cadrul
Consiliului Europei şi cele adoptate în cadrul Uniunii Europene nu se contrazic, deşi se pot
constata accente diferite şi nuanţe, decurgând mai ales din faptul că Uniunea Europeană s-a
dezvoltat iniţial ca o organizaţie de integrare economică, cu accent pe crearea pieţei unice şi
continuă procesul de integrare în toate domeniile.
În acţiunea lor practică, se poate constata că instituţiile celor două organisme
au acţionat pentru evitarea unor evoluţii contradictorii. Astfel, într-o Declaraţie comună din
1977 a Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei comunităţilor, cele trei instituţii
au subliniat importanţa pe care o acordă drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum
decurg ele îndeosebi din constituţiile statelor membre şi din Convenţia europeană din 1950 şi
au declarat că , în exercitarea
competenţelor lor şi în urmărirea scopurilor comunităţilor, ele respectă şi vor continua să
respecte aceste drepturi.
Instituţiile au adoptat şi alte documente în acest domeniu, între care declaraţii şi
rezoluţii asupra rasismului şi xenofobiei, o nouă declaraţie comună privind drepturile omului
în 1986, o Declaraţie a Parlamentului European din 1989 privind drepturile fundamentale ale
omului, Carta comunitară a drepturilor sociale comunitare, semnată în 1989 de 11 state
membre.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut că Uniunea va respecta drepturile fundamentale
garantate de Convenţia din 1950 şi de tradiţiile constituţionale naţionale; tratatul de la
Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pr principiile libertăţii, democraţiei şi

50
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale..La Nisa, Consiliul European a
adoptat Carta drepturilor fundamentale.
În ceea ce priveşte cele două curţi, se poate observa că , în practica sa, treptat Curtea
Europeană de Justiţie a făcut referiri la convenţii internaţionale şi la principiile generale
acceptate de statele membre în acest domeniu. Astfel, Curtea a subliniat legătura dintre
prevederile Convenţiei din 1950 şi normele fundamentale ale dreptului comunitar. Într-un caz,
Curtea a declarat că dreptul de a reclama într-un proces discriminarea sexuală este expresia
cerinţei Convenţiei europene, a principiului egalităţii în drepturi şi a controlului judiciar. În
esenţă, Curtea a pornit de la teza că normele Convenţiei europene reprezintă principii de bază
pe care toate statele membre le-au acceptat, expresie a unor valori comune acceptate, deci
parte a dreptului comunitar. Aceasta i-a permis să menţină teza supremaţiei dreptului
comunitar asupra celui naţional privind drepturile omului, să nu accepte nici aplicarea directă
a Convenţiei din 1950, dar totodată să ţină seama de principiile înscrise în această Convenţie.
Intr-un alt caz,Curtea de Justiţie s-a referit, pentru a argumenta aplicarea ca drept
comunitar fundamental a eliminării discriminării sociale, la Carta socială europeană din 1961
a Consiliului Europei şi la Convenţia 111 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1958
privind angajarea în muncă şi profesia. În acest fel, treptat Curtea a integrat principii ale
Convenţiei europene din 195o în dreptul comunitar, ca standarde minime care trebuiau
respectate. În alte cazuri, Curtea a cerut statelor membre să aplice prevederi ale actelor
comunitare bazate pe protecţia drepturilor omului, afirmând că ele reflectă un principiu
general de drept, acceptat în tradiţiile constituţionale ale statelor membre.
Atât tratatele, cât şi jurisprudenţa Curţii au admis competenţa instituţiilor comunitare
de a legifera, în limitele atribuţiilor lor, în anumite domenii ale drepturilor
omului(nediscriminarea, dreptul la libera circulaţie şi la şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţeni). De asemenea, respectarea drepturilor omului a fost considerată treptat ca o
condiţie a validităţii actelor comunitare.
În rezolvarea unora din cazurile care i-au fost supuse, Curtea Europeană de Justiţie a
dat decizii prin care a cerut respectarea unor drepturi ale omului. Astfel, Curtea s-a referit la
dreptul la proprietate, ca drept garantat în ordinea juridică comunitară conform principiilor
comune constituţiilor statelor membre, la exercitarea liberă a activităţilor economice şi
profesionale, drept protejat în ordinea comunitară, cu restricţii legitime numai din raţiuni
sociale, la respectarea vieţii private şi familiale, a normei necumulării a două sancţiuni pentru
aceeaşi încălcare, precum şi la unele drepturi de natură procesuală ca dreptul la un recurs
judiciar efectiv, la motivarea deciziilor care afectează un drept recunoscut de o normă
comunitară, neretroactivitatea legilor penale şi altele.

51
 Curtea a dat şi decizii în care s-a întemeiat nu pe obiective economice şi „drepturi de
piaţă”, ci pe respectarea demnităţii şi a egalităţii ca drepturi fundamentale. Un prim caz a fost
acceptarea unei pretenţii conform căreia aplicarea unei scheme comunitare ar încălca dreptul
la demnitate; în decizii mai recente, Curtea a confirmat faptul că dreptul fundamental la
demnitate umană face parte din dreptul comunitar şi că respectarea drepturilor fundamentale
ale omului se impune şi comunităţii şi statelor membre ca interes legitim, care poate să
justifice o restricţie a unei libertăţi garantate de tratat, cum este libertatea de circulaţie a
mărfurilor( în favoarea libertăţii de manifestare şi de expresie).
Cu toate acestea, atunci când Consiliul a cerut avizul Curţii, în 1994, dacă
comunitatea ca atare poate deveni parte la Convenţia din 1950 a Consiliului Europei, Curtea a
dat un aviz negativ, invocând lipsa competenţei comunităţilor de a adera la această Convenţie
şi arătând că singura soluţie ar fi adoptarea unei clauze exprese în tratate. De asemenea,
Curtea a arătat că nu poate decide asupra compatibilităţii aderării la Convenţia din 1950 cu
tratatul comunităţii economice europene în absenţa unei informaţii suficiente cu privire la
aranjamentele instituţionale pe care le presupune.
Au apărut şi cazurile în care există posibilitatea unor decizii ale organismelor create
prin Convenţia din 1950 în probleme considerate de drept comunitar. Astfel, unele persoane s-
au plâns la Comisia şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului , susţinând că unele decizii
ale instituţiilor comunitare sau ale statelor membre luate pe baza dreptului comunitar sunt
contrare Convenţiei din 1950.
Comisia de la Strasbourg a acceptat că un stat parte la Convenţia din 1950 nu poate
evita răspunderea pentru protecţia drepturilor omului numai pentru că actele sale sunt cerute
de un acord internaţional şi numai prin participarea la o organizaţie internaţională căreia îi
conferă competenţe. Comisia a decis însă că un stat poate scăpa de răspundere dacă
organizaţia respectivă are
un sistem adecvat de protecţie a drepturilor omului şi, afirmând că în cadrul comunităţii
europene există un asemenea sistem, a declarat inadmisibilă plângerea.
Intr-un alt caz, Curtea Europeană de Justiţie a refuzat să asimileze localurile
profesionale ale unei întreprinderi domiciliului unei persoane fizice sau morale, în sensul
articolului 8 al Convenţiei europene din 1950, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a admis că şi localurile profesionale exploatate de persoane fizice se bucură de
protecţia prevăzută de art.8(inviolabilitatea domiciliului) dacă ele coincid cu domiciliul lor
privat sau locul exercitării unei activităţi liberale care implică o imbricare strânsă între viaţa
privată şi cea profesională. Răspunzând unei chestiuni prejudiciale ridicată de Curtea de

52
Casaţie a Franţei, Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut că trebuie să se ţină seama de
jurisprudenţa CEDO posterioară deciziei sale.
Iată deci că pot apare cazuri în care cele două sisteme de protecţie pot intra în
conflict. de natură să asigure coerenţa celor două sisteme de protecţie a drepturilor omului şi
complementaritatea lor.
Tratatul de la Lisabona include între izvoarele normelor incluse în Cartă Convenţia
din 1950 a Consiliului Europei , cartele privind drepturile sociale adoptate de acest Consiliu,
ca şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului alături de cea a Curţii Europene de
Justiţie şi prevede că instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre vor interpreta
Carta în acest sens. Declaraţia cu privire la explicaţiile referitoare la Carta drepturilor
fundamentale, adoptată de Conferinţa Interguvernamentală care a adoptat Tratatul, prezintă la
multe din articolele Cartei drept sursă prevederi ale Convenţiei din 1950 sau ale protocoalelor
la aceasta şi face referire expresă la unele decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult decât atât, Carta prevede că, în măsura în care unele drepturi pe care ea le
enunţă corespund celor garantate prin Convenţia europeană din 1950, înţelesul şi sfera de
aplicare a lor, ca şi restricţiile admise, sunt identice cu cele din Convenţia din 1950. Mai ales
în ce priveşte restricţiile, se subliniază că legiuitorul comunitar trebuie să respecte normele
instituite prin Convenţia din 1950 în sensul practicii CEDO. De asemenea, este enunţat
principiul conform căruia nivelul protecţiei asigurate potrivit Cartei nu poate fi niciodată
inferior celui garantat prin Convenţia europeana din 1950.
Prin referirile repetate la Convenţia europeană din 1950 şi la hotărârile CEDO, atât ca
izvoare ale normelor privind drepturile omului cât şi cu privire la aplicarea lor, se urmăreşte
apropierea substanţială a celor două documente, a celor două sisteme de protecţie a drepturilor
omului.
Totodată, Tratatul din 2004 prevede că Uniunea Europeană va adera la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului din 1950; prin aceasta Tratatul atribuie instituţiilor
competenţa de a adera la această Convenţia, adăugând totodată că acesta nu modifică
competenţele Uniunii definite în tratat. S-a degajat prin urmare consensul ca Uniunea să adere
la Convenţia din 1950. Consiliul va trebui cu majoritate calificată să decidă asupra deschiderii
negocierilor, să stabilească directivele pentru negociere şi, cu acordul Parlamentului
European, să încheie acordul de aderare cu Consiliul Europei.
Aranjamentul care se va stabili şi condiţiile aderării va ridica, desigur, numeroase
probleme privind competenţele celor două Curţi, privind judecarea de plângeri individuale
contra instituţiilor Uniunii, dacă Uniunea aderă la toate protocoalele adiţionale sau numai la
unele( de exemplu, la protocolul 12 privind interzicerea discriminării ca normă generală,

53
privind ansamblul drepturilor omului, au devenit părţi doar 11 state mici şi mijlocii membre
ale Consiliului Europei).
La Conferinţa Interguvernamentală care a adoptat Tratatul din 2004 s-a convenit că
aderarea la Convenţia europeană din 1950 trebuie realizată în conformitate cu proceduri care
să asigure menţinerea specificului ordinii juridice a Uniunii.
Totodată, Conferinţa a constatat existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie
a Uniunii şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu
ocazia aderării Uniunii la Convenţia din 1950.
Este deci o problemă care rămâne deschisă, dar care trebuie rezolvată, în condiţiile
în care capitolul din Tratatul semnat în 2004, referitor la Carta fundamentală a drepturilor
omului, va intra în vigoare ca parte a unui tratat al Uniunii Europene, oricare ar fi denumirea
sa şi conţinutul care se va conveni din alte puncte de vedere.

54
 CAPITOLUL VII

POSIBILE LIMITĂRI ALE DREPTURILOR ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Termenul de "violare a drepturilor omului" nu este decât o expresie eufemistică pentru

cea mai mare crimă pe care o poate comite un stat în detrimentul cetăţenilor săi. Actele de
încălcare a drepturilor omului sunt crime comise la însărcinarea, cu acceptul sau tolerate de
anumite guverne. Ele periclitează pacea din interiorul şi exteriorul statelor. S-a dovedit că
există un instrument potrivit în vederea controlării monopolului puterilor din stat prin
separaţia acestora în legislativ, executiv şi juridic precum şi prin organizarea periodică a unor
alegeri generale cu vot secret. Dictaturile nu cunosc însă acest instrument, ele încălcând astfel
drepturile omului şi reprezentând o ameninţare generală la pacea lumii. Ele otrăvesc climatul
politic, un climat în care drepturile omului şi pacea nu au nici o şansă de realizare. 52
Cu toate acestea, în unele cazuri strict prevăzute de lege, exercitarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie poate fi limitată. Orice limitare trebuie să fie
prevăzută de lege şi nu poate fi mai mare decât permit prevederile Convenţiei Europeane
pentru protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, restrângerile care, în termenii Convenţiei, sunt aduse respectivelor
drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.
Vom prezenta mai jos, principalele prevederi ale Convenţiei Europene pentru protecţia
Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, care pot fi considerate drept limitări ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

1. CAZURILE ÎN CARE ATINGEREA ADUSĂ DREPTULUI LA VIAŢĂ

NU REPREZINTĂ ÎNCĂLCĂRI ALE ACESTUIA

Potrivit art. 2, alin. 2 din Convenţie, moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin
încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forţă, în următoarele cazuri:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

52Helmut Frenz, Menschenrechte — Anspruch und Wirklichkeit, in: Gisela Klent-Kozinowski u.a. (ed.), Das
Recht, ein Mensch zu sein, Baden-Baden 1988, p. 21

55
 b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
În stadiul actual al jurisprudenţei Curţii, eutanasia activă (cazul în care persoana respectivă
este ajutată de o terţă persoană sau de o autoritate publică) nu este impusă de articolul 2 al
Convenţiei. În ceea ce priveşte însă eutanasia pasivă, într-o primă cauză53, Comisia a
considerat că legiuitorul naţional nu poate fi criticat pentru faptul de a nu o fi incriminat. În
cauza Pretty c. Marii Britanii, Curtea merge chiar mai departe, deducând din articolul 8 al
Convenţiei că o „persoană poate revendica dreptul de a exercita alegerea de a muri refuzând
să consimtă la un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vieţii sale” 54.
În aceeaşi hotărâre Pretty c. Mari Britanii se arată că „articolul 2 nu are nici o legătură cu
calitatea vieţii”. Rezultă de aici că articolul 2 al Convenţiei protejează viaţa în sine, iar nu
dreptul la anumite condiţii de viaţă, la un anumit nivel de trai.
Actele de natură a aduce atingere integrităţii fizice a unei persoane pot fi considerate ca
incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2 al Convenţiei, în circumstanţe excepţionale,
leziunile corporale putând fi analizate ca o încălcare a acestei dispoziţii, chiar dacă victima nu
a decedat55.
Curtea consideră că numai în circumstanţe excepţionale leziunile corporale cauzate de agenţi
ai statului pot fi analizate ca o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, atunci când nu a survenit
decesul victimei. În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forţă,
aceasta este cu siguranţă străină procedurii realizate în baza Convenţiei, dar nu este mai puţin
adevărat că gradul şi tipul forţei utilizate, ca şi intenţia sau scopul neechivoc subiacente
folosirii forţei pot, printre alte elemente, să fie pertinente pentru a aprecia dacă, în cazul dat,
actele agenţilor statului responsabili de cauzarea leziunilor ce nu au antrenat moartea, pot fi
considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2 al Convenţiei.”56
Totuşi, există exemple, în jurisprudenţa Curţii, în care leziunile corporale cauzate de agenţi ai
statului au fost analizate ca o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, chiar dacă nu a survenit
decesul victimei. De exemplu, în cauzele Osman c. Marii Britanii57, Antonio Perez Ortin c.
Spaniei 58 sau Yaşa c. Turciei59, reclamanţii fuseseră grav răniţi de gloanţe trase asupra lor de

53 A se vedea în acest sens, Comisia EDO, cauza nr. 20527/92, Widmer c. Elveţiei, decizia din 10 februarie 1993.
54 cauza nr. 2346/02, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002
55 A se vedea în acest sens, cauza Berktay c. Turciei, hotărârea din 1 martie 2001, în care Curtea concluzionează
că „prima frază a articolului 2 impune statului obligaţia de a proteja viaţa individului de terţi sau contra riscului
unei boli”.
56 Cauza Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999
57 Cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998.
58 cauza Antonio Perez Ortin c. Spaniei, decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2003
59 cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998.

56
către agresori înarmaţi, dar supravieţuiseră acestor tentative de asasinat; de asemenea, în
cauza Berktay c. Turciei60, reclamantul fusese grav rănit în urma căderii sale de la balconul
domiciliului său, în cursul unei percheziţii efectuate de poliţie, dar supravieţuise.
Din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 2 dă naştere, în sarcina statului, la două mari tipuri
de obligaţii: pe de o parte, obligaţia negativă, de ordin general, de a nu cauza, prin agenţii săi,
moartea unei persoane, şi, pe de altă parte, obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se
impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă.
Aşa cum rezultă chiar din textul articolului 2 al Convenţiei, recurgerea la forţă trebuie să
îndeplinească două condiţii:
pe de o parte, să vizeze scopurile enumerate limitativ în alineatul 2 literele a) – c)61,
pe de altă parte, să fie absolut necesară pentru atingerea acestui scop.

Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările

dreptului la viaţă)

Aceste circumstanţe sunt enumerate limitativ în alineatul 2 al articolului 2 şi trebuie să

fie interpretate restrictiv.
a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei
ilegale
Această prevedere convenţională consacră ceea ce în dreptul intern se numeşte
„legitima apărare”.
Constatăm însă, în acest context, că poate exista o uşoară neconcordanţă între
legislaţia internă şi Convenţia Europeană.
Astfel, în cazul Convenţiei, această limitare a dreptului la viaţă priveşte numai
legitima apărare a persoanei, fie cea a propriei persoane, fie a altor persoane, nefiind permisă
pentru apărarea bunurilor.
Conform prevederilor art. 44 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes
obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

60 cauza Berktay c. Turciei, hotărârea din 1 martie 2001.

61 Cele trei litere ale alineatului 2 sunt:
„a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

57
 Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de
marcare.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a
depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care
s-a produs atacul.
Prin această prevedere legală sunt apărate împotriva atacului atât valorile sociale
legate de persoană: viaţa, integritatea ei corporală şi sănătatea, libertatea, demnitatea 62, cât şi
alte drepturi ale persoanei decât cele legate intim de existenţa sa fizică şi morală, dar care
constituie mijloace juridice importante pentru desfăşurarea unei existenţe individuale şi
sociale normale, cum ar fi: inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate, dreptul la
succesiune, dreptul de a deţine un lucru, etc. În consecinţă, în dreptul intern, legitima apărare,
chiar dacă a avut drept consecinţă uciderea unei persoane, este justificată nu numai atunci
când atacul vizează persoana aflată în legitimă apărare, ci şi când vizează valori sociale ce nu
au legătură cu „apărarea persoanei”. În această ultimă ipoteză, dreptul intern contravine
Convenţiei Europene.
b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica
evadarea unei persoane legal deţinute
Utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru preveni realizarea unei evadări
nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a ucide. Moartea nu poate apărea decât,
eventual, drept consecinţa involuntară a unei asemenea utilizări. Referitor la folosirea forţei
pentru efectuarea unei arestări, într-o cauză recentă, Curtea a decis că numai în subparagrafele
(a) şi (c) ale articolului 2 alin. 2, violenţa este menţionată expres ca o condiţie ce poate
justifica folosirea unei forţe potenţial letale. Totuşi, principiul proporţionalităţii stricte,
consacrat de articolul 2 al Convenţiei, nu poate fi disociat de scopul acestei prevederi:
protejarea vieţii. Acest lucru implică faptul că o condiţie similară se aplică şi cazurilor de la
subparagraful (b) analizat aici de faţă.63
Curtea a dedus astfel că în nici o circumstanţă, nu poate fi „absolut necesară”, în
sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor arme de foc în scopul arestării
unei persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană despre care se

62 A se vedea, C. Bulai, „Manual de Drept Penal, Partea Generală”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 237.
63 Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.

58
ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar atunci când faptul de a nu folosi
astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea oportunităţii de a-l aresta pe evadat64
În această privinţă, considerăm că dreptul intern nu este în deplină concordanţă cu
jurisprudenţa Curţii. În dreptul intern, legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor65 prevede la articolul 47 că „persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz
de armă66, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în următoarele
situaţii:
d) pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă;
e) împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) şi c), precum
şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale
organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune ori că este iminentă
săvârşirea unei infracţiuni;
f) pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii
temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori
cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei;
g) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere.
Deşi articolele 4967 şi 5168 din aceeaşi lege reglementează condiţiile în care se poate face uz
de armă, remarcăm faptul că legea română nu face nici o distincţie în funcţie de natura
infracţiunii de care este suspectat infractorul care încearcă să fugă, de pericolul pe care acesta

64 Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
65 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 74, din 11 aprilie 1996. Conform art. 145 alin. 2 al legii nr.
295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 583, din 30 iunie
2004, „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi
al muniţiilor, cu excepţia prevederilor art. 46-52, care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate
persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare şi pază, până la
stabilirea în legile prevăzute la art. 43 a condiţiilor în care acestea pot purta şi folosi armele din dotare.”
66 Potrivit articolului 46 din aceeaşi lege, „Prin uz de armă, în sensul prezentei legi, se înţelege executarea

tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor.”

67 Art. 49 prevede că în cazurile prevăzute la art. 47 lit. c), d), g), h) şi i), se va face uz de armă numai după ce s-a

făcut somaţia legală.

Somaţia se face prin cuvântul "Stai!". În caz de nesupunere, se somează din nou prin cuvintele: "Stai, că
trag!". Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată, se somează prin tragerea focului de armă în sus, în
plan vertical.
În cazul în care, după executarea somaţiei legale, potrivit alin. 2, persoana în cauză nu se supune, se poate face
uz de armă împotriva acesteia.
În cazul prevăzut la art. 47 lit. h) şi i), se face uz de armă numai după ce s-a repetat de trei ori, la intervale de
timp suficiente pentru dispersarea participanţilor, somaţia: "Părăsiţi..., vom folosi arme de foc!".
În situaţiile prevăzute la art. 47 lit. a), b), f) şi j), precum şi la art. 48, se poate face uz de armă fără somaţie,
dacă lipseşte timpul necesar pentru aceasta.
În cazul folosirii armelor împotriva autovehiculelor se execută un foc în plan vertical, iar apoi se va trage în
pneurile acestora în scopul imobilizării.”
68 Art. 51 prevede că uzul de armă, în condiţiile şi situaţiile prevăzute în prezentul capitol, se face în aşa fel încât

să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare, pentru a
evita cauzarea morţii acestora. Dacă uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut la alin. 1, se încetează recurgerea la
un asemenea mijloc.

59
îl reprezintă pentru agenţii statului sau alte persoane. De asemenea, conform legii române,
scopul folosirii armei este prinderea infractorului.
c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o
insurecţie
Prevederile art. 2, lit. (c) au în vedere împrejurări de o extremă gravitate, de natură să
producă importante prejudicii atât persoanelor cât şi bunurilor. Nu este însă necesar ca
autorităţile statului să se afle în legitimă apărare. Fosta Comisie a considerat că definirea
legală a „insurecţiei” este o chestiune cu privire la care pot exista diferenţe în dreptul şi
practica statelor membre. Asemănător cu alte concepte din Convenţie, trebuie deci ca aceasta
să fie considerată ca fiind „autonomă”, şi deci supusă interpretării Comisiei şi Curţii europene
a drepturilor omului.”69
În dreptul intern, legea 60/199170, privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor
publice, prevede în articolul 17, că în cazul în care adunările publice îşi pierd caracterul
paşnic şi civilizat, poliţia şi trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau
neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea şi liniştea publică, pun în pericol viaţa,
integritatea corporală a cetăţenilor, a trupelor de ordine sau ameninţă cu devastări ori
distrugeri de clădiri şi alte bunuri de interes public sau privat. Aşadar, lipsa caracterului
paşnic şi civilizat al unei adunări care „tulbură grav ordinea şi liniştea publică” nu este
întotdeauna echivalentă cu o „tulburare violentă” sau o „insurecţie”.
Cu privire la mijloacele din dotare, în cauza Gülec c Turciei71 (folosirea unei
mitraliere de pe un tanc pentru a împrăştia o manifestaţie), Curtea a reţinut că trebuie găsit un
echilibru între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru a-l atinge. Jandarmii au folosit o
armă foarte puternică deoarece se pare că nu aveau în dotare bastoane, scuturi, tunuri cu apă,
gloanţe din cauciuc sau gaz lacrimogen. Lipsa unui asemenea echipament este cu atât mai
greu de înţeles şi acceptat cu cât, aşa cum a arătat Guvernul, provincia Şirnak (n.n. – în care
se desfăşurase manifestaţia) este o regiune în care a fost declarată starea de urgenţă, şi, la
momentul respectiv, o tulburare era de aşteptat.
Folosirea armei letale împotriva „grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care
încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice”
este permisă de articolul 47 din legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor. În situaţia în care nu este vorba despre o „manifestare violentă”, şi, în urma unei

69 Comisia EDO, cauza nr. 10044/82, Stewart c. Marii Britanii.

70 Lege nr. 60/1991, din 23/09/1991, privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 888 din 29/09/2004.
71 Curtea EDO, cauza Gülec c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82 şi urm.

60
asemenea folosiri, se provoacă moartea unei persoane, se poate pune problema concordanţei
legii române cu Convenţia.

Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă

În această privinţă, în hotărârea McCann c Marii Britanii72, Curtea a arătat că din interpretarea
sistematică a articolului 2 rezultă că alineatul 2 al acestuia nu defineşte numai situaţiile în care
este permisă uciderea intenţionată, ci descrie cazurile în care este posibilă „recurgerea la
forţă”, ceea ce poate cauza uciderea involuntară. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie
absolut necesară pentru atingerea unuia dintre obiectivele menţionate. Folosirea termenului
„absolut necesară” în articolul 2 alineatul 2, indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de
necesitate mai strict şi imperios decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă
intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în cadrul alineatului 2 al
articolelor de la 8 la 11 ale Convenţiei.
Forţa utilizată trebui în special să fie strict proporţională scopurilor menţionate la
paragraful 2, literele a), b) şi c) al articolului 2. În consecinţă, prevederile articolului 2 sunt
aplicabile atât în cazurile în care moartea unei persoane este cauzată cu intenţie directă sau
indirectă de agenţii statului, cât şi în situaţia în care este rezultatul „neintenţionat” al unei
acţiuni a autorităţilor.
În aprecierea proporţionalităţii, controlul riguros al Curţii ia în considerare nu numai
acţiunea agenţilor statului, ci toate circumstanţele cauzei73. În consecinţă, Curtea va ţine
seama de scopul acţiunii, pericolul pentru vieţile oamenilor sau integritatea corporală a
acestora sau riscul ca forţa folosită să facă victime74. Controlul priveşte nu numai actele de
executare a acţiunii, ci şi organizarea – pregătirea şi controlul – operaţiei care a avut ca
rezultat moartea unei persoane75. Curtea verifică dacă autorităţile au fost suficient de vigilente
pentru a reduce la minimum recurgerea la forţa letală, „nu au fost neglijente în alegerea
măsurilor luate”76 şi au luat în considerare - aşa cum trebuie - dreptul la viaţă al persoanelor
suspectate.77 Într-o altă formulare, Curtea consideră „necesar să examineze dacă operaţiunea
era planificată şi controlată de către autorităţi, astfel încât să minimizeze, în cea mai mare

72 Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, anterior citată, par.
148 şi 149.
73 Cauza Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
74 CauzaWolfram c. Germaniei de Vest, decizia din 6 octombrie 1986 – deces al unor persoane arestate în cursul

unei spargeri la o bancă.

75 Cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995; Cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din

28 iulie 1998
76 Cauza Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997 (acţiune a agenţilor speciali

pentru eliberarea unei femei sechestrate de logodnicul său, care ameninţa că o ucide şi apoi se sinucide; în cadrul
acestei acţiuni cei doi sunt împuşcaţi).
77 Cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995

61
măsură posibilă, recurgerea la forţa letală. Autorităţile trebuie să ia măsurile corespunzătoare
pentru a se asigura că riscul pierderii de vieţi omeneşti este cât mai mic. Curtea trebuie de
asemenea să examineze dacă autorităţile nu au fost neglijente în alegerea tipului de acţiune”78.
În cauza Ergi c. Turciei forţele de securitate turce au organizat o ambuscadă pentru nişte
membrii PKK în apropierea unui sat, în schimbul de focuri fiind ucisă sora reclamantului. Nu
s-a stabilit că glonţul respectiv fusese tras de forţele de securitate sau de membrii PKK.
Curtea a considerat însă că statul răspunde nu numai în situaţia în care există dovezi
semnificative că focuri de armă prost direcţionate de agenţii statului au ucis un civil, ci
răspunderea statului poate, de asemenea, să fie angajată şi atunci când autorităţile nu au luat
toate măsurile de precauţie în alegerea mijloacelor şi metodelor unei operaţiuni de securitate
îndreptată împotriva unui grup opozant, în vederea evitării, sau, în orice caz, a micşorării
pierderii incidentale de vieţi civile.79
Curtea admite recurgerea la forţă atunci când este fondată pe o convingere onestă,
considerată, pentru bune motive, ca valabilă la momentul evenimentelor, dar care se
dovedeşte ulterior eronată80, neînţelegând să substituie propria sa apreciere a situaţiei celei a
agenţilor care trebuiau să acţioneze, în focul acţiunii, a ceea ce era pentru ei o operaţiune
unică şi fără precedent de salvare a unei vieţi omeneşti81. Curtea a aplicat recent aceste
principii în cauza Olah c. Ungariei82 (soţul reclamantei fusese împuşcat de un jandarm care
considerase că acesta era înarmat, deşi în realitate nu era) reţinând că, deşi nu existau dovezi
care să susţină impresia jandarmului că victima era înarmată, această impresie nu era
nerezonabilă în circumstanţele cauzei.
În continuare, Curtea a considerat că proporţionalitatea a fost încălcată în mai multe
cauze, după o analiză atentă a circumstanţelor specifice fiecăreia. Astfel, în cauza McCann,
Curtea a reţinut încălcarea articolului 2 ţinând seama de „lipsa de precauţie în organizarea şi
controlul operaţiei de arestare”.
În cauza Nachova c. Bulgariei83, Curtea stabileşte nişte principii esenţiale în aprecierea
proporţionalităţii în cazul în care recurgerea la forţa letală a fost făcută în scopul realizării
unei arestări legale, considerând că, „în raport cu nevoia imperativă de a proteja viaţa, ca
valoare fundamentală, scopul legitim al efectuării unei arestări legale nu poate justifica
ameninţarea pierderii unei vieţi omeneşti atunci când evadatul a comis o infracţiune

78 Cauza Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.

79 Cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998
80 Cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, militarii considerau, în mod greşit,

că teroriştii erau pe cale să detoneze o bombă.

81 Cauza Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997
82 Cauza Olah c. Ungariei, decizia de inadmisibilitate din 14 septembrie 2004
83 Cauza Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.

62
neviolentă şi nu reprezintă o ameninţare pentru nimeni. Oricare altă abordare ar fi
incompatibilă cu principiile de bază ale unei societăţi democratice, astfel cum este în mod
universal acceptat în zilele noastre. Folosirea unor arme de foc, potenţial letale, expune
inevitabil viaţa umană pericolului, chiar şi în situaţia în care există reguli create în scopul
minimizării riscului. În consecinţă, Curtea consideră că, în nici o circumstanţă, nu poate fi
„absolut necesară”, în sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor astfel de
arme de foc în scopul arestării unei persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei
infracţiuni, persoană despre care se ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor,
chiar atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea oportunităţii
de a-l aresta pe evadat.
Într-o primă etapă, analizând modul de executare al operaţiunii de arestare şi aplicând
aceste principii, Curtea a considerat că, în cauza respectivă, folosirea armelor de foc nu avea
cum să fie absolut necesară; mai mult, Curtea consideră că, deşi nu era necesară, în cauză a
fost folosită forţa excesivă.
În cea de-a doua etapă, analizând modul de planificare şi control al operaţiunii, Curtea
consideră că, pentru respectarea obligaţiei de a proteja viaţa, un element crucial în planificarea
operaţiunii de arestare, ce poate implica folosirea armelor de foc, trebuie să fie analiza tuturor
informaţiilor disponibile cu privire la circumstanţele cauzei, inclusiv, ca un minim absolut
necesar, natura infracţiunii comise de persoana a cărei arestare se încearcă şi gradul de pericol
– dacă există vreunul - al persoanei respective. Problema dacă, şi în ce circumstanţe,
recurgerea la arme de foc ar trebui să fie avută în vedere dacă persoana arestată încearcă să
scape, trebuie să fie decisă pe baza unor reguli legale clare, a unui antrenament adecvat şi în
lumina informaţiilor menţionate.
Curtea a observat că reglementările privind folosirea armelor de foc de către poliţia
militară nu erau publicate, nu condiţionau folosirea armelor de foc de evaluarea
circumstanţelor cauzei, şi. mai ales, nu impuneau o evaluare a naturii infracţiunii comise de
evadat sau de ameninţarea pe care o reprezenta. De asemenea, „ofiţerii implicaţi au făcut un
plan de acţiune sumar, fără a lua în considerare chestiunea dacă evadaţii reprezentau o
ameninţare. În consecinţă, în ceea ce priveşte obligaţia de planificare şi control al operaţiunii
autorităţile nu au executat obligaţia de a minimiza riscul pierderii de vieţi omeneşti, dat fiind
faptul că natura infracţiunii comise de evadaţi şi faptul că aceştia nu reprezentau un pericol nu
au fost luate în considerare, iar circumstanţele în care recurgerea la arme de foc ar putea avea
loc – dacă era cazul – nu au fost discutate, aparent din pricina regulamentelor deficiente şi a
lipsei de antrenament adecvat.

63
 Curtea a concluzionat că statul este responsabil pentru moartea celor doi evadaţi,
deoarece au fost folosite arme de foc pentru a aresta persoane suspectate de infracţiuni comise
fără violenţă, care nu erau înarmate şi nu reprezentau nici un pericol pentru ofiţerii care
încercau arestarea sau pentru alte persoane. Încălcarea articolului 2 este agravată de faptul că
s-a folosit excesiv puterea de foc. Statul este de asemenea responsabil pentru faptul că
plănuirea şi controlul operaţiunii de arestare nu a fost făcută într-o manieră compatibilă cu
articolul 2 al Convenţiei.
În altă cauză, Curtea a considerat disproporţionată deschiderea focului cu o mitralieră
asupra uşii reclamantului, provocând moartea fiului acestuia.84
Curtea reţinut că folosirea forţei înseamnă nu numai folosirea unor arme letale sau a
violenţei, ci folosirea unui blindat pentru a dispersa o manifestaţie 85.
Aplicare specială în cazul deţinuţilor
Dată fiind importanţa protecţiei oferite de articolul 2, Curtea analizează îndeaproape
privările de liberate, luând în considerare nu numai acţiunile agenţilor statului, ci toate
circumstanţele cazului. În cazul persoanelor deţinute, statele au, pe lângă obligaţia generală de
a nu recurge la forţa excesivă, şi responsabilitatea pozitivă de a proteja viaţa persoanelor
private de libertate.86
Curtea foloseşte o prezumţie simplă: atunci când cel interesat se găsea într-o bună
stare de sănătate şi nu prezenta nici patologie şi nici răni anterioare arestării sau detenţiei sale,
responsabilitatea statului este angajată dacă nu poate furniza o explicaţie plauzibilă asupra
rănilor ce au provocat decesul sau asupra dispariţiei 87 deţinutului. De asemenea, obligaţia de a
dovedi că recurgerea la forţă de către agenţii statului era absolut necesară şi proporţională,
revine statului.88
În plus, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică acordarea
îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morţii89. În cazul decesului unei persoane private de
libertate, în urma unei probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze explicaţii cu privire la
cauzele morţii şi îngrijirile care i-au fost acordat pentru a preveni moartea.90 Orice rană sau
deces al unui deţinut „dă naştere la puternice prezumţii de fapt”91.

84 Cauza Gül c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000

85 Cauza nr. 43290/98, McShane c. Marii Britanii, 28 mai 2002, par. 126 – manifestant zdrobit de un blindat în
Ulster
86 Cauza Orak c. Turciei, 14 februarie 2002
87 Cauza Çakici c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999; Cauza Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000; Cauza

Bilgin c. Turciei, hotărârea din 17 iulie 2001; Cauza Orhan c. Turciei, 18 iunie 2002
88 Cauza Abdurrahman Orak c. Turciei, hotărârea din 14 februarie 2002
89 Cauza Anguelova c. Bulgariei, hotărârea din 13 iunie 2002
90 Cauza Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004
91 Cauza Velikova c. Bulgariei, hotărârea din 18 mai 2000

64
 Mai mult, într-o cauză împotriva Turciei, Curtea a considerat că, dacă Guvernul nu
furnizează o explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare cu privire la cauza morţii unui deţinut,
nedemonstrând, cu mijloace de probă convingătoare, că moartea a survenit din cauze naturale,
atunci este angajată răspunderea acestuia.92
De o manieră generală, Curtea a reţinut, într-o hotărâre recentă, că simplul fapt că un
individ a decedat în condiţii suspecte în perioada în care este privat de libertate, este de natură
să ridice probleme cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei sale de a proteja dreptul la
viaţă al acestei persoane.93 În cazul în care evenimentele în cauză sunt, în întregime sau în
mare parte, cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor în detenţie (aflate în
controlul autorităţilor), prezumţii puternice rezultă din rănile sau moartea survenite în cursul
detenţiei. Sarcina probei, furnizarea unei explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare, va reveni
autorităţilor.94 În consecinţă, în situaţia în care circumstanţele morţii unei persoane sunt
controversate, familia decedatului susţinând că decesul survenise în timpul detenţiei, iar
Guvernul că respectivul nu fusese prins de autorităţi şi că murise în cursul unei confruntări
armate ce avusese loc în ziua următoare evenimentelor, sarcina probei va reveni Guvernului,
care trebuie să stabilească „dincolo de orice îndoială rezonabilă” circumstanţele morţii.

Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii

În concepţia Curţii Europene, „interdicţia legală, de natură generală, pe care articolul 2 o
impune agenţilor statului de a cauza în mod ilegal moartea, ar fi în practică ineficace, dacă nu
ar exista o procedură care să permită controlarea legalităţii recurgerii la forţa letală de către
autorităţile statului”95. În consecinţă, protecţia procedurală a dreptului la viaţă presupune ca
actele ce au cauzat moartea să fie „supuse unei anchete independente şi publice pentru a se
determina dacă recurgerea la forţa letală era sau nu justificată în circumstanţele specifice ale
unei cauze.” Investigaţia presupune „o examinare completă, imparţială şi aprofundată a
circumstanţelor în care au fost comise omuciderile”96.

92 Cauza Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001, Guvernul susţinea că deţinutul murise din cauza unei
embolii cardiace, dar raportul de autopsie era incomplet, printre alte lipsuri ale acestuia numărându-se şi faptul
că inima nu fusese disecată; în aceste circumstanţe Curtea a considerat că nu a fost stabilită cauza morţii, nefiind
„dovedit că deţinutul a murit din cauze naturale”. În plus, datorită faptului că raportul de autopsie era incomplet,
nu au fost îndepărtate afirmaţii mamei deţinutului (reclamanta din cauza respectivă) conform cărora fiul său ar fi
ost torturat până la moarte, Curtea reţinând că „nu au fost făcute teste apte să stabilească prezenţa semnelor
subtile de tortură”.
93 Cauza Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004
94 Cauza Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000; Cauza Çakici c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999;

Cauza Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000; Cauza Timurtaş c. Turciei, hotărârea din 13 iunie 20002;
Cauza İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004
95 Cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998
96 Cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995

65
Obligaţia procedurală – realizarea unei anchete oficiale şi efective - este independentă de
obligaţia materială, Curtea putând condamna un stat pentru neîndeplinirea obligaţiei
procedurale după ce l-a exonerat de orice încălcare a obligaţiei substanţiale.97
O asemenea anchetă trebuie realizată, în condiţiile precizate mai jos, în toate cazurile
în care un deţinut decedează98, sau se sinucide99, sau în care un individ afirmă, de o manieră
credibilă, că a fost supus de poliţie sau alte autorităţi ale statului unui tratament contrar
articolului 3100, ori în cazurile de dispariţie a unei persoane în circumstanţe care pot fi privite
ca ameninţându-i viaţa101. Realizarea unei anchete oficiale şi efective este necesară nu numai
atunci când recurgerea la forţă din partea agenţilor statului a condus la moartea unei persoane,
ci şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane102. De asemenea, ancheta este
necesară şi în situaţia în care rănile, de natură a pune în pericol viaţa victimei, nu au cauzat în
final moartea acesteia din urmă, indiferent dacă aceste răni au fost cauzate de agenţii statului
sau de terţe persoane.103
Aşa cum precizează Curtea în mai multe cauze, scopul unei asemenea anchete este de
a asigura aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viaţă şi tragerea la
răspundere a celor vinovaţi pentru decesele survenite din cauza lor. 104 Ancheta desfăşurată
trebuie să fie aptă conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, nefiind
suficientă acordarea de despăgubiri urmaşilor victimei, chiar în cadrul unei acţiuni civile
întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale agenţilor săi.105
În legătură cu ancheta ce trebuie desfăşurată, din jurisprudenţa de până acum a Curţii
se desprind câteva principii generale a căror respectare este verificată de Curte în fiecare
cauză.

97 Cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998; Cauza Ülku Ekinci c. Turciei, hotărârea din 16 iulie
2002
98 Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par.

74. În alte cauze, Curtea precizează expressis verbis că „simplul fapt că autorităţile au fost informate de moartea
unui deţinut, dă naştere, ipso facto, unei obligaţii de a efectua o investigaţie efectivă a circumstanţelor privind
moartea. Aceasta include, dacă situaţia o cere, o autopsie care să furnizeze o evidenţă clară şi completă a tuturor
semnelor de rele tratamente sau răni precum şi o analiză obiectivă a datelor clinice, inclusiv a cauzei morţii.” – a
se vedea în acest sens - Cauza Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000; Cauza Tanli c. Turciei, hotărârea
din 10 aprilie 2001
99 Cauza A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004
100 Cauza Assenov şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998
101 Cauza Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 aprilie 2004; cu cât trece mai mult timp fără nici o veste despre

persoana dispărută, cu atât este mai mare probabilitatea ca aceasta să fi murit. A se vedea, de asemenea, cauza
Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000
102 Cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998
103 Cauza Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003
104 Cauza Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004 şi altele. Pentru situaţii în care agenţii statului nu sunt răspunzători de

moarte, a se vedea Cauza Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003;
Cauza Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002
105 Cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998

66
 Astfel, tipul de anchetă ce trebuie să permită atingerea obiectivelor menţionate poate
varia în funcţie de circumstanţe. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de desfăşurare a anchetei,
autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, din momentul în care cauza le-a fost adusă la
cunoştinţă. Ele nu pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa depunerii unei plângeri formale
sau nu le pot permite acestora să-şi asume responsabilitatea unei proceduri de anchetă106.
Ancheta trebuie de asemenea să fie efectivă, în sensul că este capabilă, mai întâi, să
determine dacă forţa a fost folosită în mod justificat sau nu, în circumstanţele cauzei 107, iar
apoi, să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili108. Aceasta este însă o
obligaţie de mijloace, iar nu una de rezultat109. În unele situaţii, cum ar fi în cazul unei simple
neglijenţe, Curtea a considerat că obligaţia procedurală este îndeplinită dacă există la
îndemâna părţilor numai o acţiune civilă sau disciplinară, chiar dacă acţiunea penală nu este
accesibilă.110
Aşadar, efectivitatea anchetei impune, în primul rând, ca autorităţile să ia măsuri
rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor privind faptele examinate, inclusiv, între altele,
depoziţii ale martorilor oculari, expertize, şi, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, o
autopsie aptă să furnizeze o evidenţă completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a
constatărilor clinice, mai ales a cauzei morţii. Orice deficienţă a anchetei, care diminuează
capacitatea acesteia de a stabili cauza morţii sau persoana responsabilă riscă să ducă la
concluzia că ancheta nu corespunde standardului cerut de Curte.111 O anchetă nu va fi efectivă
decât dacă toate dovezile sunt analizate corespunzător şi concluziile sunt concordante şi
motivate112.
De asemenea, pentru ca anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca
persoanele responsabile de conducerea anchetei să fie independente de cele care sunt,
eventual, implicate în deces; ele trebuie, pe de o parte, să nu le fie subordonate din punct de
vedere ierarhic sau instituţional, şi, pe de altă parte, să fie independente din punct de vedere
practic113.

106 Cauza McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001

107 Cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998; Cauza Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii,
hotărârea din 14 martie 2002
108 Cauza Oğur c. Turciei, hotărârea din 20 mai 1999
109 Cauza İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004
110 Cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002 (acţiunea penală îndreptată împotriva unui

medic pentru omucidere involuntară se prescrie datorită întârzierilor în procedura penală); Cauza Mastromatteo
c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002 (fiul reclamantului fusese ucis de doi deţinuţi eliberaţi provizoriu);
Cauza Öneryildiz c. Turciei, hotărârea din 18 iunie 2002
111 Cauza Orhan c. Turciei, 18 iunie 2002; Cauza Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14

martie 2002
112 Cauzele Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004
113 Cauza Güleç c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 1998; Cauza Oğur c. Turciei, hotărârea din 20 mai 1999, Cauza

Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002; Cauza Ergı c. Turciei, hotărârea din 28
iulie 1998 (lipsa de independenţă a procurorului care investiga moartea unei femei în cursul unei confruntări

67
 Mai mult, în cauzele în care folosirea forţei de către autorităţi a dus la decesul unui
individ, Curtea a decis că „o exigenţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în
acest context”114, un răspuns rapid al autorităţilor putând, în general, să fie considerat ca
esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii, şi pentru a
evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă cu privire la actele ilegale.115 Acest lucru
este valabil în toate cazurile în care o persoană moare în perioada în care este în custodia
autorităţilor, deoarece adunarea elementelor susceptibile de a determina cauzele morţii devine
hazardată pe măsură ce trece timpul. De asemenea, atunci când actele care au cauzat moartea
sunt determinate de rasism, este foarte important ca investigaţia să fie efectuată cu
imparţialitate şi eficacitate, având în vedere nevoia de a reafirma continuu condamnarea
rasismului de societate şi de a menţine încrederea minorităţilor în abilitatea autorităţilor de a
le proteja de ameninţarea violenţei rasiste.
Curtea a subliniat că, pentru aceleaşi motive cu cele menţionate anterior, trebuie să
existe un element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale, pentru a
garanta că responsabilii vor fi traşi la răspundere. Curtea a indicat însă că publicitatea
procedurilor de anchetă sau a rezultatelor poate satisface cerinţele articolului 2 numai dacă, în
circumstanţele cauzei, gradul de publicitate asigură posibilitatea tragerii la răspundere, atât în
teorie cât şi în practică, a agenţilor statului implicaţi în eveniment.116 Este importantă
aducerea faptelor la cunoştinţa publicului şi, în special, a părinţilor victimelor.117
Dacă gradul de control public necesar poate varia de la o cauză la alta, apropiaţii
victimei trebuie, în toate cazurile, să fie asociaţi procedurii în măsura necesară protejării
intereselor lor legitime118. În acest context, Curtea a apreciat că ancheta nu este „efectivă”, în
sensul arătat mai sus, în situaţia în care apropiaţii victimei trebuie să depună o plângere cu
constituire de parte civilă pentru a putea fi implicaţi în procedura de anchetă; din momentul în
care au cunoştinţă de un deces survenit în condiţii suspecte, autorităţile trebuie, din oficiu, să
conducă o anchetă, la care apropiaţii defunctului trebuie, de asemenea din oficiu, să fie
asociaţi.119 Atitudinea acestora este însă indiferentă, lipsa acestora de interes în participare
(prin solicitarea obţinerii unor tipuri de probe, de exemplu) neputând avea ca efect eliberarea

armate, a fost dedusă din faptul importanţa pe care acesta o ataşase informaţiilor primite de la jandarmii implicaţi
în incident)
114 Cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998; Cauza McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai

2001
115 Cauza Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
116 Cauza Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002
117 Comisia EDO, cauza Taylor şi alţii c. Marii Britanii, decizia din 30 august 1994
118 Cauza Hugh Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001; Cauza, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea

din 4 mai 2001, etc.

119 Cauza Slimani c. Franţei, 27 iulie 2004

68
autorităţilor de sarcina de a lua toate măsurile posibile pentru a stabili adevărul şi răspunderea
celor vinovaţi120.
O altă cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească este ca ea să se conducă după
„standarde comparabile cu cele cerute de articolul 2 al Convenţiei.” Astfel, în cauza Nachova,
autorităţile au considerat că, deoarece reglementările interne referitoare la folosirea armelor
de foc au fost respectate, nu era necesară angajarea răspunderii ofiţerului care deschisese
focul; după ce a constatat că reglementările interne nu corespundeau standardului
convenţional (ca recurgerea la forţă să fie absolut necesară), Curtea a constatat o încălcare a
laturii procedurale a articolului 2 deoarece, aplicând standardul intern, iar nu pe cel
convenţional, autorităţile naţionale nu au condus o anchetă efectivă.
Ancheta nu trebuie, însă, să fie perfectă pentru a corespunde exigenţelor stabilite de
Curtea Europeană; ea poate avea unele lipsuri, câtă vreme aceste lipsuri nu sunt de natură să
afecteze caracterul complet, imparţial şi aprofundat al anchetei. 121 Aşa cum arată chiar Curtea,
„natura şi gradul intensităţii anchetei care satisfac pragul minim de efectivitate depinde de
circumstanţele cauzei. Ele trebuie apreciate pe baza faptelor relevante şi având în vedere
realităţile practice ale muncii de investigare. Nu este posibil să se reducă varietatea situaţiilor
care ar putea apărea la o simplă listă de acte de investigare sau alte tipuri de criterii
simplificate”122.
Protecţia procedurală este întărită de aplicarea articolului 13 al Convenţiei, care, pe
lângă „plata unor despăgubiri, impune investigaţii profunde şi efective, apte să conducă la
identificarea şi pedepsirea responsabililor de ucidere şi presupune un acces efectiv al
reclamantului la procedura de anchetă; în consecinţă, exigenţele articolului 13 depăşesc
obligaţia procedurală de anchetă efectivă123.
Curtea a reţinut că obligaţia procedurală a statului a fost încălcată în cazuri ca: absenţa
sistematică a oricărei anchete124; ancheta nu viza determinarea circumstanţelor exacte ale
morţii ci dacă victima suferise rele tratamente anterior morţii125; ancheta nu s-a desfăşurat cu
promptitudine sau diligenţă rezonabilă126; ancheta a avut o întindere limitată ca obiective şi o
durată scurtă127; ancheta nu a fost condusă de persoane independente de cele implicate în

120 Cauzele Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004

121 Cauza Ruth şi Werner Grams c. Germaniei, decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie 1999
122 Cauza Velikova c. Bulgariei, hotărârea din 18 mai 2000; Cauza A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie
2004
123 Cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998;
124 Cauza Cipru c. Turciei, hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001
125 Cauza A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004
126 Cauza Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 April 2004
127 Cauzele Akkoç c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000

69
evenimentele litigioase128; decizia de a nu urmări penal nu a fost motivată;129 raportul de
anchetă nu a fost făcut public şi rezultatele anchetei nu au fost comunicate reclamantului,
lipsind astfel elementele de control public şi accesibilitate a apropiaţilor; părinţii victimei nu
au avut posibilitatea de a pune întrebări martorilor şi au trebuit să aştepte publicarea raportului
de anchetă pentru a afla toate dovezile privind faptele130; nu a fost luate măsuri de prezervare
a dovezilor la locul faptei şi nu au fost efectuate toate măsurătorile necesare131; au fost
privilegiate informaţiile primite de la agenţii statului132, spre exemplu raportul forţelor de
securitate nefiind pus sub semnul întrebării atâta vreme cât nu existau elemente care să-l
contrazică (numai în situaţia în care existau asemenea elemente, procurorul ar fi luat alte
măsuri pentru investigarea cauzei)133 sau raportul acestora despre evenimente a fost însuşit de
procuror fără a fi confruntat cu alte probe134, ori a fost înlăturată depoziţia unui martor
esenţial, numai pe baza declaraţiilor acuzaţiilor sau a colegilor acestora135; nu a fost efectuată
o reconstituire, deşi aceasta era necesară136; nu a existat un examen medico-legal
corespunzător sau o autopsie, nefiind posibilă stabilirea cauzei morţii137; raportul de autopsie
nu conţinea informaţii importante care ar fi putut clarifica circumstanţele morţii138; nu au fost
audiaţi unii martori oculari139; nu au fost audiaţi membrii familiei decedatului, în anumite
circumstanţe140; impunitatea de care se bucura poliţia141.
Ancheta a îndeplinit cerinţele stabilite de Curte, atunci când „mai mult de 60 de
martori au fost audiaţi, realizându-se un mare număr de expertize; reclamanţii au fost, în mod
constant, ţinuţi la curent cu evoluţia anchetei, au putut să ia cunoştinţă de conţinutul
expertizelor şi al depoziţiilor martorilor, au putut prezenta contra-expertize, de care
anchetatorii au ţinut cont, invitându-i pe autorii primelor expertize să-şi exprime punctul de
vedere asupra expertizelor care aveau un alt punct de vedere decât cele realizate de ei; în faţa
parchetului şi a curţii de apel, reclamanţii şi-au putut prezenta toate argumentele care,

128 Cauza Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000; Cauza Gülec c. Turciei, hotărârea din 14
decembrie 2000, Cauza Hugh Jordan, McKerr, Kelly şi alţii, Hanagan c. Marii Britanii, 4 mai 2001 – indivizi
omorâţi de membrii Poliţiei Regale din Ulster; Cauza McShane c. Marii Britanii, 28 mai 2002 manifestant
zdrobit de un blindat în Ulster.
129 Cauza Finucane c. Marii Britanii, hotărârea din 1 iulie 2003
130 Cauza Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002
131 Cauzele Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004
132 Cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998
133 Cauza Ergi c. Turciei, 28 iulie 1998
134 Cauza İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004
135 Cauza Abdurrahman Orak c. Turciei, hotărârea din 14 februarie 2002
136 Cauzele Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004
137 Cauza Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000
138 Cauza İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Cauza Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001;

Cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998

139 Cauza Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000; Cauza Gülec c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000
140 Cauza İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004
141 Cauza Bilgin c. Turciei, hotărârea din 17 iulie 2001

70
conform opiniei lor, erau contrare clasării cauzei, şi atât procurorul general cât şi curtea de
apel au răspuns acestor argumente.”142
Curtea a considerat însă că dreptul la viaţă nu poate fi interpretat ca implicând un
aspect negativ. „Articolul 2 nu are nici o legătură cu calitatea vieţii 143 sau cu ceea ce o
persoană alege să facă cu viaţa sa” şi de aceea, „nu poate, fără a risca o distorsiune de limbaj,
să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă, anume
dreptul de a muri; El nu poate crea un drept la auto-determinare, potrivit căruia un individ ar
putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viaţa.” În consecinţă, Curtea a considerat că „nu
se poate deduce din articolul 2 al Convenţiei nici un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ,
fie cu ajutorul unei autorităţi publice.”
O altă limitare a dreptului la viaţă este prevăzută de articolul 15 alin. 2, care
autorizează, în caz de survenire a unui pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, „decesul
rezultat din acte licite de război.”

2. CAZURILE ÎN CARE MUNCA EFECTUATĂ INDEPENDENT

DE VOINŢA CELUI CARE O PRESTEAZĂ NU REPREZINTĂ MUNCĂ FORŢATĂ

Munca forţată este munca impusă unei persoane împotriva voinţei sale şi care prezintă
un caracter injust sau opresiv şi care nu poate fi evitată.
Munca forţată este interzisă de prevederile art. 4 din Convenţia Europeană pentru protecţia
Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale precum şi de prevederile Convenţiei
Organizaţiei Internaţionale a Muncii împotriva Muncii Forţate, din 1929.
Potrivit art. 4, alin. (3), din CEDO nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în
sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute
de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;

b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul
militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt
serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

142 Cauza Ruth şi Werner Grams c. Germaniei, decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie 1999.
143 Reclamanta se plânsese de faptul că viaţa sa devenise penibilă datorită bolii.

71
 În jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului se regăsesc mai puţine cauze
care să facă aplicarea acestor dispoziţii. Majoritatea speţelor de acest gen privesc serviciul
militar obligatoriu, în legătură cu care s-a decis că obiecţia de conştiinţă în efectuarea acestuia
nu scuteşte reclamantul de obligaţia de a efectua serviciul civil de înlocuire a serviciului
militar obligatoriu.144
Curtea a stabilit şi că munca efectuată de un avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil,
nu poate fi considerată muncă forţată sau obligatorie. 145
De asemenea, obligaţia impusă unui medic norvegian de a lucra timp de 1 an în
serviciul de sănătate publică în nordul Norvegiei nu a fost considerată muncă forţată deoarece
exista o lipsă acută a medicilor voluntari ceea ce a dus la o situaţie de urgenţă, ce ameninţa
binele comunităţii respective.146

3. LIMITĂRILE POSIBILE ALE DREPTULUI LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ

Potrivit prevederilor art. 5 din CEDO, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării
unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.

144 Cauza Johansen c. Norvegiei, 1985

145 Cauza Van der Mussele c. Belgiei, 1983
146 Cauza Iversen c. Norvegiei

72
 Uneori, diferenţa dintre lipsirea de libertate şi simplele restrângeri ale libertăţii
individuale se poate dovedi destul de dificilă în practică, soluţia depinzând în mare măsură de
împrejurările fiecărui caz.
Astfel, s-a arătat că revocarea liberării condiţionate reprezintă o lipsire de libertate în
sensul primului paragraf al articolului 5 din Convenţie şi deci va trebui să respecte exigenţele
acestui articol. Aceasta în ciuda faptului că este o măsură care afectează o persoană deja
condamnată de către o instanţă. Pe de altă parte, măsurile disciplinare împotriva deţinuţilor nu
reprezintă lipsiri de libertate, aceştia neaflându-se în stare libertate.
Restricţiile specifice serviciului militar reprezintă o altă categorie de restricţii adusă în
discuţia Curţii europene. Aceasta a arătat că serviciul militar în sine nu reprezintă o privare de
libertate şi că deşi articolul 5 nu face distincţie între militari şi civili – aplicându-se deopotrivă
– limitele pe care articolul 5 le impune statelor nu sunt aceleaşi pentru cele două categorii
(Hotărârea Engel). Deci, în materie de disciplină militară, nu putem vorbi despre privare de
libertate decât dacă restricţiile se îndepărtează net de condiţiile normale de viată în sânul
forţelor armate. Pentru a şti dacă este cazul trebuie luate în considerare mai multe elemente
cum ar fi natura, durata, efectele şi modalităţile de executare ale sancţiunii în discuţie. Astfel,
consemnarea în cazarmă după programul normal şi interdicţia de a ieşi în oraş nu reprezintă
privări de libertate, în timp ce încarcerarea, da.147
Internarea unui minor într-o instituţie psihiatrică, chiar cu acordul părinţilor, reprezintă
o lipsire de libertate şi va trebui să respecte prescripţiile articolului 5 (cauza Nielsen).
Este greu de delimitat privarea de libertate de simplele restricţii ale libertăţii de
mişcare, diferenţa fiind mai degrabă una ce ţine de intensitatea măsurii decât de esenţa ei.
Astfel, o interdicţie de circulaţie pe timp de noapte reprezintă o restricţie, în timp ce
închiderea unor locuitori în case particulare va fi o privare de libertate (idem). Cauza cea mai
reprezentativă în acest sens este Guzzardi împotriva Italiei, în care unui presupus membru al
mafiei italiene i-a fost stabilit domiciliul forţat pe o insulă izolată. Curtea a ajuns la concluzia
că a avut loc o privare de libertate datorită efectului cumulat al mai multor elemente: spaţiul
de care dispunea reclamantul era destul de mic, contactele sociale erau limitate, se afla sub
supraveghere strictă şi constantă, iar măsura s-a întins pe o durată de 16 luni.

Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate

Articolul 5 instituie două condiţii pentru ca o asemenea măsură să fie conformă cu
Convenţia. Pe de o parte, ea trebuie să fie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în

147 Cauza Engel, 1981

73
cauză şi, pe de altă parte, ea trebuie să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute
de articolul 5 paragraf 1.

1. Conformitatea cu legea internă

Analiza respectării legii interne nu se limitează la verificarea existenţei unei legi care
să prevadă respectiva măsură. În virtutea acestei dispoziţii, Curtea este autorizată să verifice
ea însăşi atât respectarea de către autorităţi a condiţiilor de formă şi de fond instituite de legea
internă, cât şi compatibilitatea legii interne cu Convenţia. Iar acest lucru se întâmplă chiar
atunci când dreptul intern al statului în cauză oferă garanţii mai întinse decât Convenţia
europeană în această materie.
Mai mult, pentru ca o măsură să poată fi considerată ca prevăzută de lege în sensul
Convenţiei, nu este suficient să existe o lege în temeiul căreia măsura în cauză a fost dispusă,
ci legea în sine trebuie să aibă anumite calităţi pentru a fi considerată lege.
Astfel, ea trebuie să fie accesibilă, adică persoana în cauză să fi avut acces la normele juridice
aplicabile, să fi avut posibilitatea să le cunoască în prealabil. Publicarea legilor fără îndoială
că asigură această garanţie.
În acelaşi timp, aplicarea legii trebuie să fie previzibilă, adică persoana vizată trebuie
să poată deduce din conţinutul legii care este comportamentul interzis şi care sunt
consecinţele care decurg din actele sale din partea autorităţilor
Astfel, pentru a da un exemplu, reţinerea în fapt a unei persoane constituie – potrivit
Curţii – o negare completă a garanţiilor de importanţă fundamentală conţinute de articolul 5 şi
constituie una dintre încălcările cele mai grave ale acestuia. Absenţa unei înregistrări scrise a
unor informaţii precum data, ora şi locul deţinerii, numele persoanei afectate de această
măsură, motivele luării măsurii şi numele persoanei care a pus măsura în executare, este
interpretată ca incompatibilă cu însuşi scopul articolului 5.148

2. Cea de a doua condiţie pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu

Convenţia este ca ea să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute de primul
paragraf al articolului 5. Enumerarea din acest paragraf este limitativă ceea ce înseamnă că
statul nu poate reţine pe cineva pentru un alt motiv în afara celor permise de Convenţie, iar
interpretarea acestor motive trebuie făcută într-un mod restrictiv, căci ele sunt excepţii de la o
garanţie fundamentală. Mai mult, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea are posibilitatea de a
verifica dincolo de aparenţe dacă, în realitate, măsura vizează unul din scopurile legitime
astfel arătate.

148 Cauza Kurt. C. Turciei, 1998

74
Vom analiza mai jos, pe rând, cazurile prevăzute de art. 5.
Art. 5, par. 1, lit. a nu autorizează o nouă cercetare de către Curtea Europeană a corectitudinii
condamnării – de acest lucru ocupându-se articolul 6 din Convenţie, ci permite numai
verificarea respectării unor condiţii de formă: persoana în cauză să fi fost privată de libertate
ca urmare a unei condamnări pronunţate de către o instanţă competentă. Pe de altă parte, el
cere o legătură de cauzalitate între condamnare şi privarea de libertate.
De asemenea, noţiunea de instanţă competentă este o noţiune autonomă, specifică
Convenţiei. Pentru ca un organ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi considerat “instanţă” în
sensul acestui articol el trebuie să îndeplinească anumite condiţii. El trebuie să se bucure de
independenţă şi imparţialitate faţă de părţi şi faţă de executiv, să judece după o procedură
echitabilă, şi, în general, să îndeplinească exigenţele arătate în articolul 6 din Convenţie.
Câmpul de aplicare al art. 5 par. 1 b) este determinat de două noţiuni: “nerespectarea unei
decizii a instanţei” şi, respectiv, “executarea unei obligaţii prevăzute de lege”. Dacă înţelesul
celei dintâi este destul de clar – ea fiind folosită în special pentru aducerea cu mandat a
martorilor care refuză să se prezinte în faţa instanţei, sau pentru supunerea unei persoane unui
examen psihiatric – este mai puţin clar la ce cazuri se referă cea de a doua. Jurisprudenţa
referitoare la această clauză este şi ea puţin edificatoare, totuşi, câteva principii de interpretare
au fost arătate de către organele de la Strasbourg. Astfel, pentru a putea fi invocat un
asemenea motiv este necesară existenţa în legea internă a posibilităţii privării de libertate
pentru acest motiv, obligaţia trebuie să fie precisă, persoana să fi avut posibilitatea de a o
respecta şi să nu o fi făcut.
Prevederile art. 5, par. 1, lit. c, privesc reţinerea şi arestarea preventivă. Ea trebuie
citită împreună cu articolul 5 paragraf 3 care se referă exclusiv la ipoteza prevăzută în
articolul 5 paragraf 1 c). Tocmai de aceea noţiunea de autoritate judiciară competentă este
sinonimă cu cea de “judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii
judiciare” din articolul 5 paragraf 3 c).
Prin această normă se interzice orice lipsire de libertate în mod preventiv în afara unei
proceduri penale (hotărârea Guzzardi). Rezultă că o persoană bănuită că intenţionează să
comită o infracţiune nu poate fi lipsită de libertate dacă măsura nu a fost luată de o persoană
ce îndeplineşte funcţiuni judiciare (adică doar pe bază de decizii administrative).
Totodată, aducerea celui lipsit de libertate înaintea persoanei care exercită funcţiuni judiciare
trebuie să aibă loc repede şi în mod efectiv. În cauza Jėčius împotriva Lituaniei, Curtea a
apreciat că simpla transmitere a dosarului către instanţa care urma să se pronunţe asupra
măsurii nu poate constitui, în sine, temeiul pentru prelungirea acestei măsuri (adică să ţină loc
de prelungire).

75
 Scopul arestării sau reţinerii îl reprezintă aducerea persoanei în cauză în faţa autorităţii
judiciare competente, iar aceasta în toate cele trei cazuri enunţate în acest alineat. Dar o
arestare sau o reţinere realizată conform articolului 5 paragraf 1 litera c) nu trebuie să fie
urmată întotdeauna de actul de inculpare sau de trimitere în judecată. Absenţa inculpării sau a
trimiterii în judecată nu înseamnă neapărat că privarea de libertate nu a urmărit scopul cerut
de articolul 5 paragraf 1 c). Existenţa unui asemenea scop trebuie cercetată independent de
realizarea lui. Dispoziţia cuprinsă în articolul 5 nu presupune că poliţia a adunat suficiente
probe pentru a susţine o acuzaţie nici în momentul arestării, nici pe timpul detenţiei
preventive.
Pentru ca o măsură de reţinere sau arestare să fie permisă - prin prisma Convenţiei -
trebuie să existe "motive plauzibile".149 Noţiunea de "motive plauzibile" este o noţiune
autonomă dezvoltată de Curte în mai multe hotărâri, în special cea citată mai sus. Ea depinde
de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează trebuie să fie nu doar
sincere şi autentice ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că acea
persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune. Nu este suficient, de exemplu, ca
respectiva persoană să fi fost interogată pe timpul detenţiei preventive în legătură cu acte
precise de terorism; de asemenea, nu este suficient ca persoana respectivă să fi fost
condamnată anterior pentru infracţiuni de natura celora pentru care este reţinută.
În hotărârea pronunţată în cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, Curtea a arătat că o
serie de infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social, precum cele legate de terorism, suscită
probleme deosebite. Astfel, forţele de poliţie se pot afla în situaţii în care – în interesul
siguranţei publice – trebuie să aresteze suspecţi pe baza unor informaţii credibile, dar care nu
pot fi divulgate celui bănuit sau probate în instanţă fără a pune în pericol sursele informaţiilor.
Admiţând asemenea imperative, Curtea a arătat însă că ele nu pot justifica o interpretare atât
de generoasă a caracterului convingător al motivelor care să ducă la anihilarea acestui
concept, ci – chiar în astfel de cauze – autorităţile sunt obligate să ofere un set minim de fapte
şi informaţii care să convingă instanţele privind bănuielile.
Articolul 5 paragraful 1 (c) nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente
pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării. Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela
de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită
bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine cu cele care permit inculparea şi, cu atât mai
puţin, cu cele care permit condamnarea.

149 hotărârile Fox, Campbell şi Hartley şi Berktay c. Marii Britanii

76
 Aceste criterii se aplică nu doar când există bănuieli că o persoană a comis o
infracţiune ci şi atunci când există bănuieli că va comite o infracţiune sau că va fugi după
comiterea unei infracţiuni.
Detenţia minorului în condiţiile art. 5, par. 1, lit. d), poate fi decisă fie de o instanţă,
fie de un organ administrativ, însă, dacă un organ administrativ o dispune, atunci este
necesară intervenţia ulterioară a unei instanţe în conformitate cu dispoziţiile articolului 5
paragraf 4 din Convenţie. În plus, trebuie să existe o legătură de proporţionalitate între
motivele pentru care măsura privativă de libertate a fost luată şi condiţiile în care măsura este
executată de cel în cauză.150 Cu toate acestea, în cauza Bouamar împotriva Franţei, Curtea a
arătat că în cazul consemnării unui minor într-un penitenciar nu se încalcă în mod necesar
această dispoziţie a Convenţiei, chiar dacă nu se urmăreşte nici măcar educarea supravegheată
a minorului respective. În asemenea situaţii însă este necesar ca măsura de internare să fie
urmată rapid de aplicarea unui asemenea program în regim închis ori deschis.
Măsura prevăzută de art. 5, par. 1 lit. e) poate fi decisă fie de o instanţă, fie de un
organ administrativ, însă, dacă un organ administrativ o dispune, atunci este necesară
intervenţia ulterioară a unei instanţe în conformitate cu dispoziţiile articolului 5 paragraf 4 din
Convenţie.
Curtea s-a ferit să definească noţiunile care determină câmpul de aplicare al acestei
dispoziţii. Cu toate acestea, criteriile pentru determinarea lor nu lipsesc. Astfel, în ceea ce
priveşte bolile contagioase, de exemplu, se pare că se va lua în considerare accepţiunea pe
care Organizaţia Mondiala a Sănătăţii a dat-o termenului.
Nici în cazul persoanelor alienate mintal Curtea nu a dat, pe bună dreptate, o definiţie.
Într-adevăr, sensul acestei noţiuni este în continuă evoluţie odată cu progresele făcute de
cercetarea ştiinţifică, cu diversificarea tratamentelor medicale şi cu toleranţa sporită a
societăţii faţă de aceste boli.151
În orice caz este vorba despre un motiv justificând detenţia unei persoane datorită
stării sale mentale fără nici o legătură cu chestiunea vinovăţiei sale intr-un proces penal.
Aşadar, fie că persoana alienată mintal a fost internată ca urmare a unei proceduri penale sau
civile, ea va beneficia de garanţiile oferite de această dispoziţie.
Curtea cere reunirea a cel puţin trei condiţii minime pentru ca detenţia unei persoane
alienate mintal să fie conformă cu Convenţia.

150 Cauza Aerts c. Belgiei

151 Cauza Winterwerp c. Olandei, 1979

77
 Trebuie să fi fost dovedită în mod convingător alienarea mintală a persoanei interesate,
cu alte cuvinte să fi fost demonstrat în faţa autorităţii competente, prin intermediul unei
expertize medicale obiective, existenţa unei boli mintale reale;
aceasta trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea;
în sfârşit, internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistenţa bolii mintale în
cauză.
În hotărârea pronunţată în cauza Varbanov împotriva Bulgariei, Curtea a arătat că un
element indispensabil pentru asigurarea legalităţii este absenţa oricărui arbitrariu, iar în cazul
persoanelor aflate în aceste ipoteze, şi cu precădere a bolnavilor psihic, eliminarea
arbitrariului presupune consultarea unui expert medical. Modul în care această consultare se
face poate depinde de împrejurările cauzei: în cazurile violente, ea se poate face imediat după
luarea măsurii privative de libertate, dar în alte cazuri este necesară consultarea prealabilă.
Dacă persoana în cauză refuză examinarea, controlul trebuie să se facă măcar prin analizarea
dosarului medical. În toate cazurile, controlul trebuie să aibă în vedere starea mentală a
persoanei din momentul luării măsurii, şi nu antecedentele sale, mai ales dacă s-a scurs o
perioada de timp semnificativă de la momentul consemnării lor.
O ultimă chestiune în acest context o reprezintă necesitatea existenţei unei legături de
cauzalitate între motivul privării de libertate şi locul în care se desfăşoară aceasta şi că “în
principiu, detenţia unui bolnav ar trebui să aibă loc într-un spital sau clinică echipată în mod
adecvat”.152
Nici prevederile art. 5, par. 1, lit. f, ca de altfel nici o altă dispoziţie din Convenţie, nu
interzice extrădarea sau expulzarea. Totuşi, cazurile pentru care detenţia unei persoane este
permisă în virtutea acestei norme au un caracter excepţional şi necesită o interpretare strictă.
Astfel, pentru ca detenţia să fie conformă cu Convenţia, este necesară existenţa unei proceduri
de extrădare sau expulzare care să se afle în curs de desfăşurare. Mai mult, există o legătură
directă între legalitatea detenţiei şi legalitatea măsurii de expulzare sau extrădare. Deci, în
măsura în care chiar decizia de expulzare sau extrădare este afectată de un viciu, acest viciu se
va extinde şi asupra detenţiei în vederea expulzării sau extrădării.
Dacă e adevărat că durata rezonabilă cerută de paragraful 3 al articolului 5 se referă
exclusiv la detenţia preventivă, litera f) a primului alineat cere, implicit dar incontestabil, ca
procedura de expulzare sau extrădare să se desfăşoare cu celeritate; în caz contrar detenţia
încetează să mai fie conformă acestei dispoziţii. Curtea a arătat însă ca această dispoziţie nu
cere ca măsura arestării să fie justificată de interesul de a-l împiedica pe cel în cauză să

152 Cauza Ashingdane c. Regatului Unit

78
încalce legea ori să fugă, ci se limitează la „scopul expulzării”, cu condiţia ca mijloacele
utilizate de forţele de ordine să fie conforme cu litera şi spiritul Convenţiei.
Conform prevederilor art. 5, par. 2, orice persoană arestată trebuie să fie informată, în
termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi
asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
Această dispoziţie trebuie interpretată în legătură cu cea din paragraful 4. Astfel cum a
arătat Curtea o persoană care are dreptul să introducă un recurs în vederea obţinerii unei
decizii rapide cu privire la legalitatea detenţiei nu ar putea să se prevaleze în mod eficient de
acest drept dacă nu i-ar fi dezvăluite în cel mai scurt timp şi suficient de detaliat faptele şi
normele juridice pe care se întemeiază detenţia.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă în mod clar că această dispoziţie se aplică
tuturor cazurilor de lipsire de libertate arătate în primul paragraf. În temeiul acestei dispoziţii,
oricărei persoane lipsite de libertate trebuie să i se aducă la cunoştinţă, în termeni simpli,
nejuridici, pe care îi poate înţelege, care sunt elementele esenţiale de fapt şi de drept care au
determinat luarea măsurii, informare menită să îi permită, dacă doreşte, să se adreseze unei
instanţe judecătoreşti pentru a contesta legalitatea măsurii.153
În cazul în care se modifică temeiurile care justificau iniţial detenţia, este necesară o
nouă informare cu privire la aceste modificări.
Dacă detenţia este întemeiată pe dispoziţiile articolului 5 paragraf 1 e) informarea
cerută de paragraful 2 trebuie să cuprindă şi motivele de expulzare sau extrădare, întrucât
altfel dreptul de a face recurs în temeiul paragrafului 4 ar fi lipsit de eficienţă. Dacă
informarea trebuie să aibă loc în termenul cel mai scurt, nu este necesar ca ea să fie făcută în
întregime de către oficialul care execută măsura arestării, iar promptitudinea şi suficienţa
informaţiilor iniţiale diferă de la un caz la altul.154
Sintagma “într-o limbă pe care să o înţeleagă” presupune că statul trebuie să asigure
persoanei deţinute serviciile unui interpret, iar cheltuielile astfel ocazionate vor cădea în
sarcina statului.
Art. 5 par. 3 prevede că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de
paragraful l lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a
altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate
fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

153 Cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit

154 Cauza hotărârea Murray c. Regatului Unit

79
 Textul citat conţine două garanţii distincte:
- prima vizează protejarea individului împotriva oricărei arestări arbitrare făcând să intervină Formatted: Bullets and Numbering

"de îndată" autoritatea judiciară care va asigura controlul măsurii;

cea de-a doua are ca şi obiectiv evitarea menţinerii, o perioadă îndelungată, în detenţie a
persoanelor înainte de a fi judecate.
a. Necesitatea de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare
Această dispoziţie se aplică de îndată ce o persoană este lipsită de libertate, neavând
relevanţă dacă este deschisă sau nu împotriva ei o procedură judiciară. Obligaţia de a fi adus
înaintea unui magistrat independent şi imparţial are un caracter automat, adică nu reclamă nici
demersurile celui lipsit de libertate, nici bunăvoinţa acuzării.
O dată ce au fost precizate aceste elemente generale, trebuie arătat că doi termeni
utilizaţi de această dispoziţie a convenţiei - "de îndată" şi "judecător sau alt magistrat
împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare" - pun unele probleme de interpretare.
În ceea ce priveşte termenul "de îndată", fără îndoială că aducerea persoanei reţinute
nu poate fi subordonată unei cereri a acesteia (este deci vorba despre o obligaţie automată şi
necondiţională).
Aprecierea respectării termenului "de îndată" de către autorităţile naţionale se face de către
Curte prin luarea în considerare a circumstanţelor fiecărui caz în parte. Cauza fundamentală în
această materie este Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, în care s-a arătat că:
-durata maximă atunci când există circumstanţe deosebite nu poate depăşi 4 zile şi 6 ore.
- în cauze normale ea nu poate dura mai mult de 4 zile; tendinţa în Europa este ca durata să nu
depăşească 2 zile.
Ce arestat să fie prezentat în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege
să exercite funcţii judiciare. Daca noţiunea de judecător nu ridică probleme de interpretare,
problema este de a se şti ce se înţelege prin "magistrat" în sensul articolului 5 paragraf 3.
Termenul de "magistrat" are un sens autonom, în sistemul Convenţiei , distinct de cel din
dreptul intern al statelor părţi. Termenul se aproprie tot mai mult de noţiunea de "instanţa
independenta şi imparţiala" conţinută în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie, aplicându-i-se
exigenţele de imparţialitate obiectivă. Curtea a instituit următoarele principii 155:
noţiunea de "magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare" nu se confundă cu
cea de "judecător"
atribuţii judiciare" nu se limitează la judecarea propriu-zisă a cazurilor, astfel că un
judecător de instrucţie sau un membru al Ministerului Public exercită funcţii judiciare cu toate

155 Cauza Schiesser c. Elveţiei, 1979

80
că nu judecă. Articolul 5 paragraf 3 înglobează atât magistraţii din Parchet cât şi pe cei care
judecă;
însă, cu toate că magistratul nu se confundă cu judecătorul, el trebuie să posede anumite
calităţi ale acestuia, calităţi care să-i permită evitarea arbitrariului, şi anume:
-să se bucure de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de părţi; Formatted: Bullets and Numbering

-să existe obligaţia ascultării personale a celui în cauză;

-să examineze circumstanţele care pledează pentru sau împotriva măsurii privării de libertate;
-să se pronunţe pe baza unor criterii juridice stabilite, asupra existenţei unor motive care să
justifice măsura, şi în lipsa acestora, să ordone eliberarea persoanei.
Cu toate acestea, alte trăsături ale procurorului au condus Curtea Europeană la
concluzia că acesta nu îndeplineşte cerinţele de independenţă cerute de noţiunea de magistrat
din art. 5 par. 3 din Convenţie. Pe de o parte întrucât îşi desfăşoară activitatea conform
principiului subordonării ierarhice, procurorul aparţine mai degrabă puterii executive decât de
celei judecătoreşti. În plus, procurorul care avea competenţă să decidă necesitatea luării
măsurii arestării preventive îndeplinea şi atribuţii de investigare şi de urmărire.
Magistratul la care face referire articolul 5 paragraf 3, trebuie să aibă puterea de a ordona
punerea în libertate a persoanei în cauză, un simplu comitet consultativ nesatisfăcând
exigenţele articolului 5.156
În sfârşit, în cauza Hood c. Marea Britanie, Curtea s-a pronunţat cu privire la această
problemă în contextul justiţiei militare, arătând că dacă în momentul pronunţării asupra
măsurii arestării este ştiut că ofiţerul care se pronunţă va interveni şi în continuare ca
reprezentant al acuzării, atunci el nu îndeplineşte condiţiile acestei dispoziţii a Convenţiei.

b) Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata

procedurii.
În mai multe cauze, Curtea a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă sunt
cunoscute şi nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea
unor probe, să împiedice săvârşirea unor noi infracţiuni sau, eventual, să-l protejeze împotriva
furiei publicului sau a victimei. Dar adversarii detenţiei provizorii nu încetează să afirme că
aceasta prezintă şi numeroase inconveniente: reprezintă o atingere adusă prezumţiei de
nevinovăţie, produce o ruptură de mediul familial şi profesional şi poate constitui uneori un
mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.
Astfel Curtea europeană a precizat cu valoare de principiu general, că detenţia preventivă
trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală - şi ea nu

156 Cauza Irlanda c. Regatul Unit

81
trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va
imputa sau nu din pedeapsă.157
S-a pus astfel problema interpretării noţiunii de "limite rezonabile". Această apreciere
va fi una in concreto, urmând a se analiza circumstanţele fiecărui caz în parte. Pentru
înţelegerea acestei noţiuni trebuie explicată legătura dintre ea - limitele rezonabile ale
detenţiei preventive - şi dispoziţia asemănătoare cuprinsă în articolul 6 paragraf 1 - intervalul
de timp rezonabil în care trebuie judecată o cauză.
Dispoziţia din articolul 6 paragraf 1 se întinde asupra tuturor justiţiabililor şi are ca
scop să îi protejeze împotriva duratei excesive a procedurii; în materie penală, ea vizează în
mod special să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la
soarta inculpatului.
Articolul 5 paragraf 3 se referă la persoanele aflate în detenţie preventivă. El cere o
diligenţă sporită pentru procedurile de acest tip. Tocmai din acest punct de vedere intervalul
prevăzut de articolul 5 se deosebeşte de cel prevăzut de articolul 6. Pe de altă parte însă, chiar
dacă durata instrucţiei penale nu depăşeşte limitele considerate rezonabile, cea a detenţiei o
poate face.
Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în
considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură există indicii
precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de
nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de
libertate.158
Dacă motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt cam aceleaşi în
toate legislaţiile - pentru conservarea probelor, pentru a împiedica exercitarea de presiuni
asupra martorilor sau victimei, sau o posibilă înţelegere între inculpat şi complicii săi, ori
pentru a proteja ordinea publică în cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii,
pentru a preveni săvârşirea de noi infracţiuni sau pentru a împiedica fuga acuzatului - Curtea
nu se mulţumeşte să constate simpla invocare a lor de către instanţe, ci – supunând aceste
motive unui examen atent – obligă instanţele naţionale să argumenteze cu probe motivele
pentru care măsura arestării preventive a fost prelungită, demonstrând astfel că au depus
diligenţe speciale în desfăşurarea procedurii (hotărârea Jabłoński împotriva Poloniei).
Trebuie spus, în primul rând, că persistenţa motivelor plauzibile de a crede ca
persoana în cauză a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a conformităţii lipsirii
de libertate cu dispoziţiile articolului 5. Cu toate acestea, după o anumită perioadă de timp,

157 Cauza Wemhoff c. Germaniei, 1979

158 Neumeister c. Austriei, 1968

82
aceste motive nu mai sunt suficiente pentru a justifica privarea de libertate (hotărârile W.
împotriva Elveţiei şi Stasaitis împotriva Lituaniei). Curtea va examina deci pertinenţa
celorlalte motive invocate de instanţele naţionale. În plus, Curtea va cerceta dacă procedura s-
a desfăşurat cu o diligenţă sporită (hotărârile Contrada împotriva Italiei şi Barfuss împotriva
Republicii Cehe).
Astfel, referindu-se la "pericolul de fugă", Curtea a precizat următoarele (cauzele
Wemhoff şi Neumeister ):
-pericolul de fugă nu poate fi apreciat doar cu referire la gravitatea pedepsei pe care o poate Formatted: Bullets and Numbering

primi acuzatul. Alte circumstanţe cum ar fi: caracterul persoanei în cauză, moralitatea sa,
domiciliul, profesia, resursele sale financiare, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu
ţara în care se desfăşoară urmărirea penală, pot confirma sau infirma existenţa unui asemenea
pericol;
-trebuie, de asemenea, ţinut cont de faptul că pericolul de fugă descreşte odată cu timpul
petrecut în detenţie preventivă, astfel că un motiv ce iniţial justifica luarea măsurii, odată cu
trecerea timpului se poate să nu mai fie suficient pentru menţinerea în arest.
Cu privire la riscul săvârşirii unor noi infracţiuni, Curtea a subliniat următoarele:
- un asemenea motiv este conform cu cerinţele articolului 5 paragraful 3 atunci când din
consecinţele grave ale crimei sau delictelor săvârşite şi din caracterul acuzatului riscul de a
vedea asemenea fapte repetându-se este apreciat de judecător ca fiind considerabil.

În câteva cauze împotriva Franţei, Curtea s-a pronunţat asupra unui alt criteriu:
protejarea ordinii publice, ea admiţând că - în măsura în care şi dreptul naţional o
recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite
infracţiuni pot suscita "o tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă,
însă doar pe un termen limitat. În orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar
tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât
ordinea publică este efectiv ameninţată.
Un alt criteriu - foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei
detenţiei preventive – îl reprezintă modul în care cazul a fost instrumentat de către autorităţile
judiciare. În legătură cu aceasta
- trebuie ţinut seama de complexitatea cazului; Formatted: Bullets and Numbering

- dacă e adevărat că un acuzat reţinut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său,
aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraţilor: de a lămuri toate aspectele de fapt,
de a furniza atât apărării cât şi acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi explicaţiile

83
pe care le consideră necesare; în sfârşit, de a se pronunţa doar după ce au reflectat îndelung
asupra existenţei infracţiunii şi a pedepsei.
- trebuie ţinut cont de eventualele desesizări ale magistraţilor ce au instrumentat cazul, unii în
favoarea altora - aceasta putând conduce - ca în cauza Toth împotriva Austriei - la o
constatare de violare; se iau în considerare rapiditatea comunicării dosarului între autorităţile
judiciare competente, perioadele de timp în care ancheta a stagnat, ca şi o eventuală încetinire
a procedurii cauzată de lipsa efectivului organelor de anchetă, de lipsa echipamentelor
necesare.
Potrivit Curţii, sub imperiul articolului 5 paragraful 3, atunci când decid cu privire la
prelungirea lipsirii de libertate, autorităţile sunt obligate să analizeze în ce măsură este
suficientă plata unor garanţii care să asigure prezenţa persoanei în cauză la judecată.159
În cauza Wemhoff, Curtea a precizat următoarele: atunci când menţinerea în detenţie
este motivată doar de teama că inculpatul să nu fugă, poate fi ordonată eliberarea lui dacă este
posibilă obţinerea unor garanţii care să asigure prezenţa sa la judecată.
Mărimea acestei garanţii nu trebuie evaluată doar prin raportare la prejudiciul suferit
întrucât această garanţie tinde să asigure prezentarea acuzatului la judecată şi nu repararea
prejudiciului; importanţa sa trebuie deci apreciată prin raportare, în principal, la persoana
acuzatului, la resursele sale financiare, la legăturile sale cu persoanele care îi servesc ca şi
cauţiune.
Potrivit prevederilor art. 5, par. 4, orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare
sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să
statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă
deţinerea este ilegală.
Trebuie lămurit, în primul rând, care este domeniul de aplicare al acestei dispoziţii. Acest text,
spre deosebire de articolul 5 paragraful 3, este un text mai general care se aplică tuturor
persoanelor lipsite de libertate, indiferent de motiv şi indiferent de autoritatea care este la
originea măsurii.
Patru noţiuni trebuie explicate pentru înţelegerea acestei dispoziţii şi anume: ce se
înţelege prin: recurs, tribunal, termen scurt şi care este amploarea controlului realizat de către
tribunal.

a) recurs Formatted: Bullets and Numbering

Noţiunea de recurs trebuie înţeleasă în sens larg, drept cale de atac ce poate fi exercitată
împotriva unei măsuri privative de libertate, luate printr-o procedură administrativă ori

159 Cauza Neumeister c. Austriei

84
judiciară. Atunci când decizia privativă de libertate emană de la un organ administrativ, este
obligatoriu ca persoanele afectate de această măsură să aibă la dispoziţie o cale de atac
împotriva măsurii, înaintea unui organ judiciar independent,160 sau să poată iniţia periodic o
procedură judiciară care să evalueze subzistenţa cauzelor care au dus la lipsirea sa iniţială de
libertate.161 În cazul însă în care decizia este luată de un tribunal în urma unei proceduri
judiciare, controlul cerut de articolul 5 paragraful 4 se găseşte încorporat în aceasta. Trebuie
totuşi, distins, chiar şi în cazul procedurilor judiciare, între decizia de lipsire de libertate
iniţială şi deciziile ulterioare de menţinere în detenţie sau de repunere în detenţie după
eliberare. Acestea din urmă vor fi supuse controlului cerut de articolul 5 paragraful 4 pentru a
se verifica dacă au apărut noi probleme de legalitate ce ar putea schimba decizia iniţială.
Se poate spune deci, că recursul prevăzut de articolul 5 paragraful 4 este un drept relativ,
întrucât depinde de calitatea organului care stă la originea măsurii privative de libertate, ca şi
de durata şi desfăşurarea lipsirii de libertate.
b) tribunal Formatted: Bullets and Numbering

- prin “tribunal” nu se înţelege neapărat o jurisdicţie de tip clasic, integrată în structurile

judiciare obişnuite ale ţării, ci este desemnat orice organ care însă trebuie să fie independent şi
imparţial şi să îndeplinească nu atribuţii consultative, ci să aibă competenţa de a dispune
eliberarea în caz de detenţie ilegală. De exemplu, o cale de atac asupra căreia decide un
procuror nu întruneşte această exigenţă;
- procedura aplicată trebuie să ofere garanţiile fundamentale cerute în materie de lipsire de
libertate, chiar dacă aceste garanţii nu trebuie să fie întotdeauna identice cu cele oferite de
articolul 6 paragraf 1 în cazul litigiilor penale. În mod deosebit, este necesar ca această
procedură să aibă un caracter contradictoriu, fiecare dintre părţi trebuind să poată cunoaşte
observaţiile celeilalte şi să le poată comenta. De asemenea, procedura trebuie să respecte
principiul „egalităţii armelor” între procuror şi cel acuzat. Principiul egalităţii armelor este
însă încălcat atunci când, de pildă, avocatului apărării nu i se permite să ia cunoştinţă de
actele şi probele aflate în dosarul de urmărire penală şi care sunt esenţiale pentru contestarea
legalităţii lipsirii de libertate a clientului pe care îl reprezintă;
- deţinutul trebuie să compară personal şi trebuie să se bucure de asistenţa efectivă a unui Formatted: Bullets and Numbering

avocat.162
c)întinderea controlului exercitat de tribunal
Este vorba despre un control de legalitate ce se va întinde doar asupra legalităţii măsurii,
întrucât articolul 5 paragraf 4 nu garantează dreptul la un examen judiciar de o asemenea

160 Cauza Dougoz c. Greciei

161 Cauzele Rutten c. Olandei şi Musiał c. Poloniei
162 Cauzele Schiesser c. Elveţiei, 1979, Bouamar c. Belgiei, 1988

85
întindere încât să permită "instanţei" să statueze asupra tuturor aspectelor cauzei, incluzând
aici şi consideraţii de oportunitate - substituindu-se astfel organului care a luat măsura.
Pe de altă parte însă, controlul trebuie să fie suficient de amplu pentru a se întinde asupra
fiecărei condiţii indispensabile, conform Convenţiei, pentru declararea ca legală a unei măsuri
privative de libertate. Articolul 5 paragraf 4 al Convenţiei dă dreptul persoanelor lipsite de
libertate să ceară şi să obţină reexaminarea periodică a condiţiilor procedurale şi de fond care
sunt esenţiale pentru conformitatea cu Convenţia a măsurilor luate la adresa lor.163 Aceasta
înseamnă că instanţa competentă trebuie să examineze nu numai conformitatea cu dispoziţiile
procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la
luarea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
Articolul 5 paragraf 4 nu garantează nici un drept la o cale de atac împotriva deciziei de luare
a măsurii sau de prelungire a acesteia, însă garantează cel puţin un grad de jurisdicţie
reprezentat de o instanţă independentă.164
În concluzie, controlul trebuie să se limiteze numai la aspectele de legalitate, dar va trebui să
discute toate aceste aspecte. Examenul va trebui făcut nu doar prin prisma dreptului intern ci
şi cu referire la Convenţia europeană, şi să vizeze nu doar aspecte de procedură, ci şi aspecte
de fond.
d)termen scurt Formatted: Bullets and Numbering

Garantând persoanelor lipsite de libertate dreptul de a solicita verificarea legalităţii

măsurii luate împotriva lor, articolul 5 paragraf 4 proclamă totodată dreptul acestora de a
beneficia, în cadrul acestei verificări, de o procedură rapidă.165 Această noţiune se apreciază
în funcţie de circumstanţele fiecărui caz şi în funcţie de motivul care stă la baza lipsirii de
libertate. De exemplu, o perioadă de aproximativ opt săptămâni, scursă din momentul
înregistrării cererii este, la prima vedere, greu de conciliat cu noţiunea de celeritate.166 Un alt
exemplu îl constituie faptul că, în materia detenţiei preventive, se deduce din jurisprudenţa
Curţii că o instanţă ar trebui să examineze periodic persistenţa motivelor lipsirii de libertate la
intervale care nu ar trebui sa depăşească 3 luni (Herczegfalvy împotriva Austriei, Baranowski
împotriva Poloniei). Intervalul va fi mai mare în cazul persoanelor alienate mintal, depinzând
şi de evaluările medicale.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 5, par. 5, acesta prevede că orice persoană care este
victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are
dreptul la reparaţii. Acest drept la despăgubiri există nu doar atunci când este încălcat articolul

163 Cauza Butkevicius c. Lituaniei

164 Cauzele Jėčius şi Stasaitis c. Lituaniei
165 Cauza Musiał c. Poloniei
166 Cauza E. C. Norvegiei

86
5 din Convenţie ci şi atunci când sunt încălcate dispoziţiile de drept intern care asigură o
protecţie mai extinsă decât cea oferită de articolul 5 paragrafele 1-4.
Pe de altă parte, încălcarea unor dispoziţii de formă va crea un drept la despăgubiri în aceeaşi
măsură cu încălcarea unora de fond.
Două condiţii sunt necesare pentru a putea fi sesizată Curtea europeană în această
materie. În primul rând este necesar ca o instanţă internă să fi constatat încălcarea unuia din
drepturile garantate de primele patru paragrafe ale articolului 5. Mai este necesară epuizarea
căilor de recurs intern în ceea ce priveşte chestiunea despăgubirii. Însă, exercitarea acestui
drept nu este condiţionată de constatarea făcută de către o instanţă internă. În măsura în care
Curtea este sesizată, chiar şi atunci când instanţele interne nu au constatat o încălcare a
articolului 5 din Convenţie, şi constată ea pentru prima dată o astfel de încălcare, ea poate
acorda o despăgubire echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenţie.
Ca şi în cazul celorlalte drepturi garantate prin Convenţie, articolul 5 paragraf 5
garantează un drept concret şi efectiv. Aceasta înseamnă că existenţa dreptului ca şi a
mijloacelor procedurale pentru realizarea sa concretă trebuie să fie stabilită cu certitudine.

4. LIMITAREA LEGALĂ A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Dreptul la un proces echitabil poate fi restrâns în înţelesul Convenţiei numai în

privinţa restrângerii accesului în sala de şedinţă a presei şi a publicului.
Pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin
chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia
în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.167
Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să
urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea,
este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit
şi mijloacele alese.
O primă categorie de limitări o reprezintă autorizarea prealabilă pentru
sesizarea unei instanţe. Astfel de limitări au fost considerate conforme cu Convenţia în
cazul persoanelor alienate mintal168, în cazul persoanelor dovedite că au abuzat în trecut
de dreptul de acces la o instanţă169, în cazul minorilor170 sau în procedurile de

167 Cauza Golder c. Marii Britanii, 21 februarie 1975

168 Cauza Ashingdane, din 28 mai 1985
169 Comisia EDO, H c. Marii Britanii, decizie din 1985
170 Cauza Golder c. Marea Britanie, din 21 februarie 1975

87
faliment171. Întotdeauna, pentru a fi conformă cu exigenţele articolului 6, autorizarea
trebuie să vină din partea unui organ judiciar sau a unui magistrat şi să fie dată în
conformitate cu anumite criterii obiective preexistente. Autorizarea necesară pentru
introducerea unei căi de atac poate fi conformă cu Convenţia, în măsura în care se
demonstrează necesitatea acestei limitări iar motivarea refuzului este făcută în
conformitate cu criterii obiective. Pe de altă parte, s-a considerat că încalcă dispoziţiile
articolului 6 cerinţa obţinerii în prealabil a autorizării bisericii greceşti pentru sesizarea
unei instanţe în cazul unor mănăstiri care nu se bucurau în dreptul intern de
personalitate juridică. Aceasta întrucât se putea întâmpla ca respectivele mănăstiri şi
Biserica greacă să aibă interese divergente, caz în care riscul intervenţiei unei decizii
arbitrare era destul de ridicat.
Condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie reprezintă un alt tip de restricţii
admise: termenele pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de
prescripţie172, de decădere173 sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora174,
obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare175, regulile
privitoare la limba procedurii176, citarea şi comunicarea actelor de procedură177 –
reprezintă câteva exemple de limitări admise. Cu toate acestea, o interpretare vădit
eronată178 sau prea restrictivă179 a regulilor de procedură având ca efect respingerea ca
inadmisibilă a unei cereri de recurs va fi considerată ca o încălcare a dreptului de acces
la o instanţă. În plus, într-un caz împotriva Cehiei, s-a considerat că un termen de 6 luni
pentru introducerea unei cereri în vederea recuperării bunurilor confiscate în perioada
comunismului este prea scurt pentru a asigura un acces efectiv la justiţie. Într-adevăr,
pentru o persoană care nu îşi avea domiciliul în Cehia, era greu de crezut că în 6 luni
poate obţine toate actele necesare pentru introducerea dosarului în conformitate cu
legea internă în materie. O soluţie similară a adoptat Curtea Europeană în cauza
Yagtzilar c. Greciei180, considerând că a existat o încălcare a dreptului de acces la
instanţă datorită respingerii acţiunii în despăgubiri a reclamantului, pe motiv de

171 Comisia EDO, M. c. Marii Britanii, decizie din 1987

172 Comisia EDO, X c. Suediei, decizie din 1983
173 Cauza Stubbings şi alţii c. Marii-Britanii din 22 octombrie 1996
174 Cauza Maillet c. Franţei, decizie din 12 noiembrie 2002 privind admisibilitatea
175 Cauza Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, Comisia EDO, Grepne c. Marii Britanii, decizie din

1990
176 Cauza Ivanova c. Finlandei, decizie din 28 mai 2002 privind admisibilitatea
177 Cauza Canete de Goni c. Spaniei, hotărâre din 15 octombrie 2002;
178 Cauza Mirragal Escolano c. Spaniei, hotărâre din 25 ianuarie 2000; Cauza OSU c. Italiei, hotărâre din 11 iulie

2002;
179 Cauza Beles c. Cehiei, hotărâre din 12 noiembrie 2002;
180 Cauza Yagtzilar c. Greciei, Hotărâre din 6 decembrie 2001;

88
intervenţie a prescripţiei, în condiţiile în care cauza se găsea într-o fază avansată iar
procedura era în curs de foarte mult timp.
Dreptul de acces la o instanţă nu interzice instituirea unor proceduri administrative
prealabile. În faţa organelor administrative jurisdicţionale nu este obligatorie respectarea
exigenţelor articolului 6, atâta timp cât decizia uni astfel de organ este supusă controlului
unei instanţe care să asigure conformitatea cu acest articol. De fapt, statul are de ales între
două soluţii, ambele conforme cu cerinţele unui proces echitabil: “fie organele jurisdicţionale
administrative îndeplinesc ele însele cerinţele articolului 6 paragraf 1, fie acestea nu se
conformează amintitelor exigenţe dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu
jurisdicţie deplină, care să ofere garanţiile cerute de acest articol”181. Acelaşi lucru este valabil
şi în materie penală în cazul faptelor ilicite considerate, în dreptul intern al statelor părţi, ca
aducând o atingere redusă valorilor sociale ocrotite de lege (de exemplu, cele privind
circulaţia pe drumurile publice). Judecarea acestor fapte ilicite poate fi încredinţată unui organ
administrativ, cu condiţia ca decizia acestuia să fie supusă controlului unui organ care să
asigure respectarea dispoziţiilor articolului 6182.
Această doctrină îşi găseşte aplicarea doar atunci când este vorba despre judecata în
primă instanţă de către organe care nu sunt considerate în dreptul intern al statelor părţi ca
fiind instanţe judiciare de tip clasic, ci autorităţi disciplinare sau administrative. Ori de câte
ori ne vom găsi în faţa unui proces penal sau civil privitor la soluţionarea unei contestaţii
civile, atât prin prisma legislaţiei naţionale cât şi a Convenţiei, şi, ori de câte ori, organul care
s-a pronunţat în primă instanţă este o adevărată instanţă judiciară în sens formal şi material,
această instanţă este obligată să asigure respectarea garanţiilor articolului 6. “Acesta din urmă
îşi va regăsi domeniul său tradiţional şi natural şi se va aplica în toate stadiile procedurii”183.
“Atunci când legea instituie în primă instanţă o instanţă judiciară, aceasta trebuie să ofere
garanţiile cerute de articolul 6, chiar dacă este deschisă calea apelului în faţa unei instanţe
superioare”184.
Însă, pentru a fi asigurată respectarea cerinţelor unui proces echitabil, trebuie ca
recursul deschis în faţa unei instanţe judiciare să fie un recurs cu jurisdicţie deplină care să
privească toate aspectele esenţiale pentru soluţionarea contestaţiei civile sau a acuzaţiei în
materie penală, atât problemele de fapt cât şi cele de drept 185.

181 Cauza Le Compte Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie 1981; Cauza Albert şi Le
Compte c. Belgiei, hotărâre din 1 februarie 1983
182 Cauza Oztürk c. Turciei, hotărâre din 21 februarie 1984, Cauza Lutz din 25 august 1987
183 Cauza De Cubber c. Belgiei, hotărâre din 26 octombrie 1984,
184 Comisia EDO, raport din 12 octombrie 1978 în cauza Zand, D.R.
185 Cauza Terra Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996

89
 O problemă distinctă în cea ce priveşte actele administrative vizează aplicarea
cerinţei soluţionării cauzei într-un “termen rezonabil”, în sensul articolului 6 din
Convenţie. Atâta timp cât o contestaţie se află în faţa unei autorităţi administrative,
persoana în cauză nu are, în principiu, dreptul de a introduce un recurs jurisdicţional.
Această perioadă în care dreptul de acces la o instanţă este suspendat este luată în
considerare la calcularea termenului global în care cauza a fost soluţionată de către
instanţele unui stat parte la Convenţie186. În sfârşit, suspendarea pe o perioadă
îndelungată de timp a procedurilor judiciare, în aşteptarea finalizării unei anchete
administrative reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un judecător187.
Măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive pot fi, de asemenea, admise.
Aşa cum am arătat mai sus, autorizaţia de a introduce apel sau recurs ca şi cea de a
sesiza instanţa de fond, pot fi, în anumite circumstanţe, conforme cu exigenţele
procesului echitabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituirea unei amenzi pentru
introducerea unei acţiuni vexatorii şi lipsite total de şanse de recurs188. De asemenea,
obligaţia de a plăti o cauţiune care să acopere costurile procedurii a fost considerată o
limitare legitimă a dreptului de acces la o instanţă189. În plus, Curtea a arătat la nivel de
principiu că sunt de conceput limitări mai stricte în cazul recursurilor care tratează
doar probleme de drept decât în cazul cererilor de apel190. Pe de altă parte,
condiţionarea admisibilităţii cererii de apel de punerea în executare a sentinţei
recurate191 sau de prezentarea în persoană a inculpatului la judecarea recursului192
reprezintă limitări disproporţionate ale dreptului de acces la un tribunal.
Un exemplu de limitare admisă, pentru motive de securitate naţională de această
dată, îl reprezintă cauza Klass c. Germania193. În discuţie era o lege privind ascultările
telefonice în cazul persoanelor suspectate de activităţi teroriste, prin care se prevedea că
persoana care făcuse obiectul unei măsuri de interceptare a convorbirilor telefonice nu
era anunţată cu privire la acest lucru şi deci nu se putea adresa organelor competente
pentru a verifica legalitatea măsurii. Dreptul de a avea acces la justiţie nu era totuşi
încălcat deoarece persoana în cauză urma a fi anunţată de îndată ce motivele ce ţineau
de securitatea naţională şi care împiedicau notificarea încetau să existe. Motive de
securitate naţională au fost invocate şi în cauza Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff

186 Cauza Kônig, hotărâre din 28 iunie 1978

187 Cauza Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002;
188 Cauza Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986
189 Cauza P. c. Franţei, decizie din 1987
190 Cauza De Ponte Nascimento c. Marii Britanii, decizia din 31 ianuarie 2002 privitoare la admisibilitate
191 Cauza Annoni Di Gussola şi Omer c. Franţei, hotărâre din 14 noiembrie 2000;
192 Cauza Poitrimol c. Franţei, hotărâre din 23 noiembrie 1993;
193 Cauza Klass c. Germaniei, din 22 septembrie 1993

90
şi alţii c. Marii Britanii194. În cauza amintită, aprecierea existenţei acestor motive, făcută
de un organ administrativ, avea valoarea unei prezumţii irefragabile pentru instanţă.
Întrucât, în urma acestei decizii, instanţa a fost lipsită în totalitate de posibilitatea de a
analiza faptele care au stat la baza deciziei administrative, Curtea a decis că nu a fost
asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit – protejarea
securităţii naţionale – şi ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă.
S-a decis, de asemenea, că obligarea mai multor persoane aflate în situaţii
identice şi având aceleaşi interese, de a se adresa instanţei prin intermediul unui singur
reprezentant este o restricţie rezonabilă menită să economisească timp şi resurse
materiale195. Hotărârea Curţii ar fi putut fi diferită în măsura în care această decizie nu
ar fi fost înconjurată de garanţii suficiente care să asigure o reprezentare adecvată.
Dreptul de acces la o instanţă conformă cu cerinţele articolului 6 din Convenţie este un
drept la care se poate renunţa, de exemplu printr-un compromis de arbitraj196. Acest
lucru este posibil numai cu condiţia ca renunţarea să fie liberă iar instanţa de arbitraj să
asigure măcar o parte din garanţiile procesului echitabil.197
Acordarea imunităţii de jurisdicţie unor categorii de persoane198, unor
organizaţii internaţionale199 ori statelor200 nu este o limitare incompatibilă în sine cu
dispoziţiile articolului 6. Trebuie însă asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate:
este necesară existenţa unui puternic interes public care să justifice acordarea imunităţii
iar, pe de altă parte, această imunitate nu ar trebui să fie totală. De exemplu, ar fi foarte
greu de justificat o imunitate parlamentară care să se întindă asupra tuturor faptelor de
natură penală şi nu doar asupra declaraţiilor cu caracter politic făcute în calitate de
parlamentar201 sau o imunitate totală a poliţiei pentru neglijenţă în exercitarea
atribuţiilor de urmărire penală202.

194 Cauza Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii-Britanii, din 10 iulie 1998
195 Cauza Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986
196 Comisia EDO, raport din 12 decembrie 1983 în cauza Bramelid şi Malmstrom
197 Cauza Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986
198 Cauza Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003; Curtea EDO, A. c. Marii Britanii, hotărâre din 17

decembrie 2002; Comisia EDO, dec. din 6 februarie 1969

199 Cauza Wait şi Kennedy c. Germania, Beer şi Regan c. Germaniei, hotărâre din 18 februarie 1999;
200 Cauza Al Adsani c. Marii Britanii, hotărâre din 21 noiembrie 2001; Cauza Kalogeropoulou c. Germaniei şi

Greciei, hotărâre din 12 decembrie 2002;

201 Cauza Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003;
202 Cauza Osman c. Marii Britanii, hotărâre din 28 octombrie 1998;

91
5. LIMITAREA LEGITIMĂ A DREPTULUI LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE
ŞI DE FAMILIE, A DOMICILIULUI SAU/ŞI A CORESPONDENŢEI

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului sau/şi a

corespondenţei poate fi restrâns sub aspectul amestecului legitim al autorităţilor în exercitarea
acestui drept, în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţă
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Aşasar, limitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie se face prin ingerinta
legitimă a statului in exercitarea dreptului la respectarea vietii de familie.
Din formularea art. 8, alin. (2), rezulta ca amestecul autoritatilor publice nu contravine
Conventiei daca:
este prevăzut de lege
indeplineşte un scop legitim
este necesar intr-o societate democraticii.
Cele trei elemente sunt comune articolelor 8 -11 din Conventie, formularile fiind mai mult
sau mai putin echivalente. In cele ce urmeaza vom analiza, pe scurt, problemele ridicate de
aceste 4 notiuni in amestecul vietii de familie, nefiind locul potrivit pentru o teorie generala,
care sa priveasca toate tipurile protejate de articolul 8, sau cu atat mai mult, toate drepturile
din articolele 8 - 11 ale Conventiei.

Noţiunea de ingerinţă
Spre deosebire de textele francez şi englez, care folosesc notiunea de "ingerence", respective
"interference", traducerea in limba romana a Conventiei foloseşte termenul "amestec". Vom
folosi şi termenul de "ingerinţă", deja consacrat in literatura de specialitate 203, considerand ca
termenul de amestec nu poate avea o altă semnificaţie decat cea pe care Curtea o dă
termenului "ingerinţă".
Scopul esential al articolului 8 este de a proteja individul impotriva unei ingerinte arbitrare
din partea autoritatilor.204 Rec1amantul trebuie aşadar să dovedeasă existenta unei ingerinte a
autorităţilor in dreptul sau la viata de familie. In acest sens, in cauza Wonva c. Poloniei
reclamanta se plangea de faptul ca i-a fost afectata viata de familie deoarece arestarea sa

203 Pentru folosirea notiunii ingerinţă în literatura romana, a se vedea, spre exemplu, C. Birsan. op. cit., pag. 54;
B. Selejan-Gutan, Protecţia europeană a drepturilor omului, op. cit, pag. 164 şi urm; M. Voicu, Protecţia
europeană a drepturilor omului, Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 162
204 CEDO, cauzaHokkanen c. Finlandei, hotararea din 23 septembrie 1994

92
avusese loc de faţă cu fiica ei in varsta de 10 ani, iar conditiile in care a fost arestata erau
şocante şi erau de natura să afecteze imaginea sa in ochii copilului. Curtea, din lipsa probelor
care sa conduca la conc1uzia ca, intr-adevăr, copilul fusese de fata, a respins acest capat de
cerere.
În schimb autorităţile sunt cele care trebuie să facă proba contrară în cazul în care reclamantul
face o afirmaţie negativă. Astfel, in cauza Pantea c. Romaniei,rec1amantul se plangea de
faptul ca autoritatile nu i-au permis sotiei sa-l viziteze, ceea ce era de natura a-i afecta viata de
familie. Curtea retine insa ca, din declaraţia data de sotia reclamantului in fata autoritatilor
interne rezulta ca aceasta il vizitase, astfel ca a respins acest capăt de cerere.
Ingerinta trebuie sa fie imputabila autoritatilor statale, oricare ar fi acestea205, organelor
statului sau agentilor acestuia, ce actioneaza in calitate oficiala, indiferent ca este despre
autoritati administrative, judiciare sau legislative.
In cazul vietii de familie, cele mai des intilJnite tipuri de ingerinte vizeaza separarea copilului
de parinti (prin luarea unei masuri de plasament, spre exemplu) şi expulzarea unui strain care
are o viata de familie in statul respectiv.

Ingerinta trebuie sa fie prevazuta de lege

Legea, ca atare, nu este definita de Conventie. Curtea a considerat insa ca este vorba despre o
noţiune autonomă, cu sens material, nu pur formal, independent de sensul pe care cuvântul îl
poate avea in dreptul statelor contractante. Cuprinde, deci, atât dreptul scris (normele juridice
emanand de la autoritatile competente ale statului semnatar al Conventiei) cât şi juriprudenţa
(nu numai pentru ţările din sistemul common law, ci şi pentru cele din sistemul continental).
Au existat astfel de constatări din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţa
Olsson c. Suediei, in care Curtea a constatat ca practica autoritatilor de ocrotire sociala, de
restrictionţioare a accesului parintilor in cazul luarii fata de copil a masurii de plasament intr-
un centru de special, nu e prevazuta de lege.
Legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă. Existenta acestor calitati ale legii se apreciaza in
concreto, tinand seama de conţinutul său, de domeniul de aplicare, de numarul şi calitatea
destinatarilor sai.
Cerinta accesibilităţii este indeplinită atunci cand textele normative şi jurisprudenţa pertinentă
sunt publicate206, sau, cel putin, sunt aduse la cunoştinţa destinatarilor, care au posibilitatea de
a le consulta.

205 A se vedea in acest sens C. Birsan, op. cit., pag. 56.

206 Rotaru c. Romaniei, 4 mai 2000

93
 Cerinta previzibilitaţii presupune ca dreptul scris sau jurisprudenta să aibă suficientă
precizie şi claritate207 pentru a permite destinatarilor, in primul rand sa realizeze ca legea ii
priveşte şi în al doilea rand pentru a le permite acestora sa-şi regleze comportamentul dupa
acea reguli de conduita. Previzibilitatea legii este relativa, in sensul ca se apreciaza numai in
functie de posibilitatea pe care o au oamenii de specialitate, practicienii dreptului, de a o
intelege, in privinţa celorlalti destinatari acceptâindu-se ca ar putea fi nevoie sa recurga la
profesionişti pentru a intelege. In cazul in care textul normativ nu este suficient de c1ar,
precis, Curtea accepta şi că ''jurisprudenta constanta", ce da o anumita interpretare acelei
dispozitii normative, poate suplini aceasta lipsa.208
In ceea ce priveşte aplicarea legii interne, in unele cauze rec1amantii invoca faptul ca
masura luata de autoritati nu respecta dreptul intern insa Curtea pare fi reticenta sa faca o
analiza aprofundata a acestei afrrmatii, invocand rolul sau subsidiar şi respingand aceste
afirmatii pe motivul ca "nu observa nici un indiciu de incalcare a legii inteme.

Ingerinţa trebuie sa indeplineasca un scop legitim

Alineatul 2 al articolului 8, ca şi cele ale articolelor 9 - 11, cuprinde o enumerare
limitativă a scopurilor legitime pe care statul le poate urmari atunci cand ia o masura ce poate
constitui o ingerinţă in dreptul la viaţa de familie a unor persoane: securitatea nationala,
siguranta publica, bunastarea economica a tării, apararea ordinii şi prevenirii faptelor penale,
protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertatilor altora.
Exemplele de scopuri legitime acceptate de Curte sunt numeroase, foarte frecvente in
contextul vietii de familie fiind insa ''protejarea drepturilor şi libertpţilor altora (in cazul
separarii copiilor de parinti, cand parintii rec1amau acest fapt, fiind vorba aşadar despre
apararea drepturilor copiilor), sau ''protejarea sănătăţii sau a moralei" (in cazul separarii
copiilor de parinti, cand chiar copiii reclamau acest fapt, fiind vorba de protecţia sănătăţii sau
a dezvoltării lor psihice.

Ingerinţa trebuie sa fie necesara intr-o societate democratica

a) Interpretarea data de Curte
Sintagma "necesara intr-o societate democratica" a fost pentru prima oara folosită de Curte in
cauza Handyside c. Marii Britanii, in sensul ca deşi adjectivul "necesar" nu este sinonim cu
"indispensabil", nici nu are flexibilitatea unor expresii ca "admisibil", "normal", "util",

207Curtea EDO, cauza Chappell c. Marii Britanii, hotararea din 30 martie 1989
208In acest sens, in cauza Rogl c. Germanie,i Comisia a apreciat ca termenii generali ai legii (care autoriza
copilul sa poarte numele sotului mamei, constituind astfel o ingerinţă in viata tatalui natural al copilului)
indeplineau cerinta previzibilitatii deoarece erau precizati printr-o jurisprudenţă constanta a instantelor germane.

94
"rezonabil" sau "oportun".Dupa ce a indepartat astfel o interpretare prea stricta sau prea larga
a termenului "necesar", in cauza Olsson c. Suediei, anterior citata, Curtea a stabilit ca "in
conformitate cu jurisprudenta sa constanta, notiunea de necesitate implica faptul ca o ingerinta
corespunde unei nevoi sociale imperioase şi, in special, este proporţională cu scopul legitim
urmarit. (s.n.)"
Utilizata ulterior in cvasitotalitatea cauzelor in care se analizeaza necesitatea
ingerintei, conditia privind nevoia sociala imperioasa se regaseşte în cauzele in care ingerinta
vizeaza protejarea unui interes public209 dar şi cauzele care vizeaza apararea unui interes
privat.210
Referitor la nevoia sociala imperioasa, Curtea nu se limiteaza sa verifice daca statul a
folosit puterea de apreciere "cu buna credinta, cu grija şi de o maniera rationala,ci controleaza
daca motivele invocate sunt pertinente şi suficiente.
Motivele pertinente sunt circumstantele care impun statului sa ia o anumita masura,
care constituie o ingerinta in dreptul la viata de familie, pentru a atinge un scop legitim. Lipsa
lor inseamna o incalcare a Conventiei. Pertinenta motivelor este o chestiune relativa, apreciata
in concreto, in fiecare cauza, in functie de toate circumstantele acesteia. Exemple de motive
pertinente ar fi interesul unui copil fata de care s-a luat o masura de plasament, de a nu fi
reunit eu familia sa imediat.
In cazul măsurii plasamentului unui copil, un exemplu de motiv pertinent, dar
insuficient, rezultă din cauza Venema c. Olandei, in care parinţii nu au fost implicaţi in
procesul decizional ce a condus la luarea masurii de plasament fata de copil, deoarece
autoritatile se temeau ca aceştia vor reactiona impredictibi1. De asemenea, in acelaşi
domeniu, in cauza Kutzner c. Germaniei, Curtea a considerat ca motivul invocat de
autoritatile nationale pentru separarea copilului de parinti şi luarea fata de acesta a unei
masuri de plasament, cu restrictionarea severa a dreptului de vizitare, anume faptul ca
rec1amantii nu aveau capacitatea intelectuala necesara pentru a-şi creşte copii, era pertinent,
dar nu şi suficient pentru a justifica o ingerinta atât de severa in dreptul la respectarea vietii de
familie.
Suficienţa motivelor inseamna ca masura trebuie sa fi fost corespunzatoare pentru a
atinge scopul respectiv. Pe de o parte, caracterul corespunzator al masurii lipseşte atunci când
ingerinta este ineficace in raport cu nevoia sociala imperioasa pe care se presupune ca o
servea. Pe de alta parte, pentru a se decide asupra caracterului corespunzator al masurii, se are

209 CEDO, cauza Moustaquim c. Belgiei, hotararea din 18 februarie 1991, anterior citata, in care era vorba despre
apararea ordinii publice.
210 CEDO, cauza Olsson c Suediei, nr. 1, hotararea din 24 martie 1988, Curtea EDO, cauza nr. 46544/99,

Kutzner c. Germaniei, homrarea din 26 februarie 2002.

95
in vedere intensitatea ingerintei, tifland seama de interese1e in joc şi de natura restrictiei
suferite. Este important sa mentionam ca, in ceea ce priveşte suficienta motive lor, uneori
aceasta trebuie sa indeplineasca un nivel mai inalt. Astfel, in jurisprudenta recenta a Curtii se
arata ca daca masura plasamentului este luată faţă de un nou nascut,de catre autoritatea
publica, imediat dupa momentul naşterii, fiind vorba despre o masură extrem de dura, trebuie
sa existe motive imperioase de o natura extraordinara pentru ca un nou nascut sa poata fi
sustras mamei sale, impotriva vointei acesteia, imediat dupa naştere, in urma unei proceduri
1a care nici ea, nici concubinul sau nu au fost implicati.211
In ceea ce priveşte exigenţa proporţionalităţii între ingerinţa şi scopul legitim urmarit
de către stat, un veritabil leit motiv al jurisprudentei Curtii şi Comisiei Drepturilor Omului,
aceasta presupune pastrarea unui echilibru intre scopul urmarit şi dreptul la viata de familie,
tinand seama de importanta dreptului şi intensitatea atingerii care i-a fost adusa.
În marea majoritate a cauzelor privind viata de familie, Curtea foloseşte analiza
motivelor pertinente şi suficiente in implicand masura plasamentului, adica atunci cand se
confrunta doua interese private (cel al copilului şi cel al parintelui), şi analiza
proporţionalităţii atunci când interesul privat se confrunta cu unul public (spre exemplu cazul
expulzarilor). De asemenea, controlul proporţionalităţii este folosit de Curte in aprecierea
indeplinirii obligatiilor pozitive de catre stat.
b) Aprecierea necesitatii de catre Curte - marja de apreciere şi controlul european
Curtea a hotărât în speţa Handyside c. Marii Britanii, că mecanismul garantiilor instituite de
Conventie are un caracter subsidiar faţă de sistemele nationale de garantare a drepturilor
omului. Conventia incredinteaza in primul rand, fiecaruia dintre statele contractante obligatia
de a asigura folosinta drepturilor şi libertatilor pe care consacra. Institutiile create de
Conventie contribuie la aceasta la randul lor, dar numai pe cale contencioasa, şi numai dupa
epuizarea cailor interne.
In consecinta, Curtea nu are sarcina de a se substitui autoritaţilor interne competente,
ci de a aprecia, din punctul de vedere al articolului 10, deciziile pe care acestea le-au dat in
exercitiul puterii lor de apreciere.
Marja de apreciere pe care Curtea o acorda unui stat intr-o cauza este variabila,
depinzand de circumstantele fiecarui caz.
Criteriile folosite de Curte pentru a determina intinderea marjei de apreciere a statului
nu sunt defmite ca atare de Curte, ci doar folosite, cate unul sau mai multe, in functie de
circumstantele fiecarei cauze, literatura de specialitate nu a ajuns la un acord in determinarea

211CEDO, cauza K şi T. c. Finlandei, hotărârea din 12 iulie 2001, CEDO, cauzaHaase c. Germaniei, hotărârea
din 8 aprilie 2004

96
lor. Criteriile ce intervin cel mai des in determinarea intinderii marjei de apreciere a statului,
in cauzele privind viata de familie, sunt:
- importanta dreptului pretins incalcat. Cu cat dreptul este mai important, spre exemplu, in
cazul dreptului la vizita al parintelui, cu atât şi marja de apreciere este mai redusă.
- existenta unui consens european, (sau lipsa acestuia) influenteaza de asemenea intinderea
marjei de apreciere a statului. Pentru a concluziona in sensul existentei unor principii şi solutii
juridice comune, Curtea analizeaza dreptul şi practica internă a statelor, angajamentele
internaţionale ale acestora, precum şi uneori, evoluţia mentalitatilor. În prezenţa unor
principiijuridice comune statelor semnatare ale Conventiei, marja de apreciere a statului este
mai redusa: spre exemplu, in cazul egalitatii de tratament intre copiii din casatorie şi cei din
afara casatoriei.212 In schimb, lipsa unor asemenea principii comune, conduce Curtea la a
accepta existenta unei marje de apreciere mai intinse: masura de plasament a unui copil intr-o
familie substitutive.213
- bilantul rezonabil. Conform celui de-al treilea criteriu, numit uneori in literatura de
specialitate bilanţ rezonabil, statul beneficiaza de o anumita marja de apreciere atunci cand
autoritatile sale trebuie ia o decizie in legatura cu o situatie complexa, şi, in procesul
decizional, au cantarit toate elementele pertinente.214 Daca bilantul a fost rezonabil, Curtea nu
va incerca sa refaca rationamentul respective, ci să verifice daca solutia autoritatilor nationale
este intr-adevar cea mai buna.

6. LIMITĂRILE LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE

În conformitate cu statuările art. 10, alin. 2, din Convenţie. Exercitarea acestor libertăţi
ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri
sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
De asemenea, potrivit art. 9, alin. 2 din CEDO, libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

212 CEDO, cauza Burghartz c Elveţiei, hotărârea din 22 februarie 1994

213 CEDO, cauza Johansen c. Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996
214 CEDO, cauzaEriksson v. Suediei, hotararea din 22 iunie 1989

97
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia
ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Prin ingerinţa statului se înţelege acţiunea autorităţilor naţionale .ce poate lua forma
unei hotărîri judecătoresti definitive, restrictivă de drepturi în materia libertăţii exprimării,
unei condamnari, sau unei interdicţii de a publica/difuza un articol de ziar sau o carte .
Prin ea însăşi, ingerinţa statului nu constituie o violare a art. 10, dacă sunt respectate
condiţiile de la alineatul 2:
A. ingerinţa să fie prevăzută într-o lege naţională (accesibilă şi previzibilă)
B. intervenţia să fie în scopul protejării de către stat a cel puţin uneia dintre valorile
descrise în alin. 2
C. intervenţia să fie necesară într-o societate democratică,
D. mijloacele utilizate pentru a restrânge dreptul sau libertatea în cauză sunt proporţionale cu
scopul legitim urmărit.

Ingerinta sa fie prevazuta de lege

În sensul Convenţiei, pentru ca ingerinţa să fie considerată ca “prevăzută de lege”, se
impune ca legea să fie accesibilă şi previzibilă: “cetăţeanul să poată dispune de informaţii
suficiente , în circumstanţele existente cu privire la normele juridice aplicabile într-o situaţie
dată, iar norma să fie “enunţată cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi
reglementeze conduita”.215 Astfel Curtea a a apreciat că multe legi se servesc prin forţa
împrejurărilor de formule vagi a căror interpretare şi aplicare depinde de practică. Totuşi un
text redactat in termeni generali (“orice atingere adusă onoarei şi demnităţii altuia in mod
deplasat se pedepseşte”) nu reprezintă o normă vagă şi imprecisă in sensul de a nu putea
constitui o lege.
Revine in primul rând autorităţilor naţionale rolul să interpreteze şi să aplice dreptul
intern.216
Legea trebuie să definească întinderea şi modalităţile de excludere ale unei asemenea
puteri cu suficientă claritate, ţinînd seama de scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului
o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.217 Curtea a afirmat că termenul “lege” din
expresia menţionată acoperă nu numai legile scrise, dar şi pe cele nescrise, dar şi practica
judiciară. Ar fi contrar intenţiei autorilor Convenţiei să se susţină că o restricţie impusă în
virtutea practicii judiciare nu este “prevăzută de lege”, pentru unicul motiv că nu este enunţată

215 Cauza Sunday Times c. Marii Britanii,1979

216 Cauza Tammer c. Estonia 2001
217 Cauza Malone c. Marii Britanii, 1984

98
în legislaţie: aceasta ar priva un stat cu sistem de drept common law care este parte semnatară
a Convenţiei, de protecţia oferită de art. 10, alin. (2).
Scopul legitim urmarit
In cazul in care ingerinţa este prevăzută de lege Curtea verifică dacă aceasta urmăreşte
unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ de paragraful 2.
Autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti reprezintă un astfel de scop, astfel
incât dezvăluirea unor aspecte legate de procedura penală declanşată împotriva sa, a atras
condamnarea făptuitorului justificată de nevoia de a apăra autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.218
Scopurile legitime urmărite stat au fost reţinute a fi fost protecţia reputaţiei
judecătorilor şi salvgardarea autorităţii puterii judecătoreşti.
Identificarea scopului legitim urmărit de ingerinţa autorităţii interesează şi din perspectiva
severităţii controlului exercitat de Curte. Curtea exercită un control mai sever al necesităţii
unei măsuri luate de autorităţii atunci când in cauză este invocată apărarea autorităţii şi
imparţialităţii puterii judecătoreşti decât in ipoteza unor măsuri care vizează protecţia moralei
sau apărarea securităţii naţionale. In acest din urmă caz marja de apreciere a statelor in
privinţa oportunităţii limitării de exprimare este mai mare.

Ingerinţa să fie necesară într-o societate democrată

Necesar într-o societate democratică in sensul art.10 paragraf 2 , implică o nevoie
socială imperioasă. Statele părţi se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca
existenţa unei asemenea nevoi dar aceasta este dublată de un control european purtând atât
asupra legii, cât şi asupra deciziilor de aplicarea a ei, chiar şi atunci când ele provin de la o
jurisdicţie independenţă.
Pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere caracterizează societatea democratică.
Libertatea de exprimare este supusă excepţiilor paragrafului 2 care ar trebui
interpretat in mod strict, iar necesitatea oricărei restricţii trebuie să fie stabilită in mod
convingător. Necesar într-o societate democratică in sensul art.10, implică o nevoie socială
imperioasă.219 Statele părţi se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca
existenţa unei asemenea necesităţi, dar aceasta este dublată de un control european exercitat
atât asupra legii cât şi a deciziilor de aplicare chiar şi atunci când ele provin de la o autoritate

218 Cauza Weber c. Elveţiei ,1990. Într-o altă cauză (Barford v.Danemarca 1989) un ziarist a fost condamnat
pentru că a acuzat doi judecători de lipsă de imparţialitate in modul in care au rezolvat un litigiu fiscal.
219 Cauza Tammer c.Estoniei, 2001

99
judiciară independentă.220 Curtea examinează ingerinţa in conformitate cu întreaga cauză,
inclusiv valoarea remarcilor reproşate şi contextul in care au fost făcute, 221 trebuind să
stabilească dacă autorităţile naţionale au aplicat standarde conforme cu art.10 şi dacă şi-au
întemeiat deciziile pe o interpretare acceptabilă a faptelor relevante. Curţii îi revine sarcina de
a stabili dacă ingerinţa este proporţională cu scopul urmărit precum şi dacă motivele invocate
de jurisdicţiile internaţionale apar ca pertinente şi suficiente.
Libertatea de exprimare reprezintă garanţia bunei funcţionări a unei societăţi
democratice astfel încât o importanţă deosebită o prezintă discutarea liberă a chestiunilor de
interes general şi în particular libertatea presei.
Atunci când in cauză se află încălcarea libertăţii discursului politic, marja de apreciere
a statelor este foarte redusă. Articolul 10 apără nu numai afirmaţiile incluse in cazul unei
dezbateri politice, ci şi discutarea unor subiecte care interesează opinia publică.222
Sunt de interes public, de exemplu, informaţiile privind cuantumul salariului directorului unei
companii private,223 informatiile referitoare la ilegalităţi comise in cadrul retrocedării unui
imobil,224 dezbaterea publică privind caracterul de sectă al unei asociaţii,225 comentarea
modului de funcţionare a justiţiei226.
Dacă însa libertatea de exprimare vizează interesele economice ale individului sau un
discurs artistic marja de apreciere a statelor este mai largă.227
Articolul 10 impune standarde minime in privinţa libertăţii de exprimare, ceea ce nu
împiedică statele să acorde conform art. 53 din Convenţie o protecţie sporită in dreptul intern,
faţă de cea asigurată prin jurisprudenţa Curţii. Un text asemanator se regaseste in Constitutia
Romaniei, care prevade ca in cazul in care exista neconcordanta intre pactele si tratatele
privitoare la drepturile fundamentale si legile interne au prioritate reglementarile
internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai
favorabile.228

220 Cauza Dichand si altii c.Austria, 2002

221 Cauza Seher Karatas c.Turciei, 2002
222 Cauza Thorgeirson c.Islandei, 1995
223 Cauza Fressoz şi Roire c. Franţei, 1999
224 Cauza Maronek c. Slovaciei, 2001
225 Cauza Jerusalem c. Austriei, 2001
226 Cauza Wille c. Liechtenstein, 1999
227 Cauza Demuth c. Elveţiei, 2002
228 Art.20 alin (2).

100
 Natura şi severitatea sancţiunii aplicate sunt criteriile in raport de care se apreciază
caracterul proporţional la ingerinţei. Chiar atunci când aplicarea unei sancţiuni este necesară
cuantumul său exagerat poate constitui o încălcare a art.10.229
În consecinţă, Curtea Europeană nu exercită un control asupra acţiunilor statului izvorînd
din domeniul său propriu de influenţă, puterea discreţionară a statului fiind recunoscută sub
denumirea de libertate de apreciere. Libertatea de apreciere la nivel naţional este dublată
însă de controlul european. Principiile enumerate anterior sunt cu atât mai importante atunci
când în discuţie este presa.

Limitele criticii admisibile

Articolul 10 nu garantează fără nici o restricţie libertatea de exprimare, chiar atunci
când este vorba despre prezentarea prin presă a unor informaţii care prezintă un interes public
serios.
Protecţia acordată ziariştilor cu privire la informarea publicului pentru chestiunile de
interes general, care să accepte şi acţioneze cu bună credinţă, in scopul de a prezenta
informaţii corecte şi verificate in acord cu etica profesiei de ziarist.230
Deşi presa nu trebuie să depăşească între alte limite şi pe aceea a protecţiei reputaţiei altora,
este de datoria ei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. La
obligaţia presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei se adaugă dreptul dreptul publicului
de a le primi.
Libertatea de exprimare garantată de art.10 cuprinde atât informaţiile obiective, cât şi creaţiile
şi ideile originale transmise prin intermediul ziarelor, cărţilor, radioului, televiziunii,
cinematografului dar şi informaţia transmisă prin internet.
Libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi
formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici. În sens larg, libertatea
dezbaterii politice este esenţa conceptului de societate democratică ce domină Convenţia.
Limitele critice admisibile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii
obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi
conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor cât
şi a publicului.
Hotărîrea Curţii, cu valoare de principiu, privind libertatea presei în temeiul art. 10 este cea
pronunţată în cazul Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii.231

229 Cauza Tolstoy Miloslavsky c. Marii Britanii, 1998, în care interzicerea, printr-o hotărâre judecătorească a
repetării afirmaţiilor conform cărora un atlet a obţinut performanţe sportive utilizând produse dopante şi
obligaţia ziaristului la plata cheltuielilor de judecată, a fost apreciată ca fiind conform disp. art.10
230 Cauza Mc Vicar c. VR, 2002

101
Deşi cu o majoritate slabă - 11 voturi pentru şi 9 împotrivă - Curtea a decis că ingerinţa nu
corespunde unei nevoi sociale imperative, astfel încât să prevaleze faţă de interesul public
privind libertatea de exprimare. Prin hotărârea dată, Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei
presei, întemeidu-l pe principiul că intersul public este mai bine apărat când i se oferă
publicului cele mai cuprinzătoare informaţii cu putinţă.
Curtea a apreciat că sancţionarea unui ziarist pentru a fi ajutat la difuzarea declaraţiilor unui
terţ, îngreunează contribuţia presei la discutarea problemelor de interes general. Nu se poate
pretinde ca jurnaliştii să se distanţeze in mod sistematic şi formal de conţinutul unui citat care
ar putea leza onoarea.232
In acelaşi sens, Curtea a estimat că o carte redactată sub formă de interviu, dialogul fiind
purtat cu şeful Partidului Muncitorilor din Kurdistan, scrisă într-un stil metaforic şi literar, nu
prezintă, în raport de securitatea şi ordinea publică, un caracter periculos de natură să justifice
condamnarea penală a autorului cărţii şi confiscarea lucrării.233
Apărarea integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept a fost invocată pentru a justifica
expulzarea unei membre a Parlamentului european de pe teritoriul Polineziei franceze. 234 Ca
urmare a declaraţiilor sale în favoarea independenţei respectivului teritoriu, subliniind
caracterul paşnic al discursului şi inexistenţa unei ameninţări pentru ordinea publică, Curtea a
apreciat că afirmaţiile în litigiu nu puteau fi restricţionate fără a se încălca art. 10.
Atunci când articolele jurnaliştilor încurajează opinia publică să recurgă la violenţă,
condamnarea jurnalistului apare ca proporţională cu scopul urmărit.235

231 În fapt, din 1959 şi până în 1962, mai multe sute de copii se nasc în Regatul Unit cu malformaţii grave care s -
au datorat faptului că mamele lor au luat în timpul sarcinii thalidomida. Ca urmare, mai mulţi părinţi îl cheamă în
justitie pe fabricantul acestei substanţe din Regatul Unit, Distillers Company Ltd.
La 24 septembrie 1972, săptămânalul britanic Sunday Times publica un articol intitulat “Copiii noştri, victime ale
thalidamidei: o ruşine pentru ţară” şi îşi anunţa intenţia de a publica, peste puţin timp, un nou articol des pre
istoricul tragediei. Compania în cauză solicită instanţei şi obţine interzicerea publicării noului articol.
În 19 ianuarie 1974, editorul revistei Sunday Times solicită Curţii Europene a Drepturilor Omului constatarea
încălcării drepturilor garantate prin art.10 din Convenţie.
În analiza făcută, Curtea a stabilit că interdicţia răspundea cerinţei de a fi prevăzute de lege şi urmărea un scop
legitim, respectiv buna aministrare a justiţiei, examinând apoi în ce măsură era respectată cerinţa necesităţii într-
o societate democratică. Pentru aceasta Curtea a ţinut seama de mai multe fapte, precum amploarea şi caracterul
absolut al restricţiei impuse prin aceste dispoziţii, durata prelungită a procedurilor judiciare şi negocierilor în
vederea ajungerii la un compromis, şi, în sfîrşit, marele interes pe care opinia publică îl manifesta faţă de
subiectul acelui articol. Curtea a subliniat că familiile, victime ale tragediei, “ […] aveau un interes fundamental
să cunoască fiecare din faptele subsecvente, dar şi fiecare soluţie posibilă. Ele nu puteau fi lipsite de aceste
informaţii, de o importanţă capitală pentru ele, decât dacă devenea cert că difuzarea lor ar fi ameninţat
autoritatea puterii judecătoreşti”. Curtea a mai arătat că “ […] daca mass-media nu trebuie să depăşească
limitele fixate în scopul unei bune organizări a justţiei, îi revine totuşi obligaţia de a comunica informaţii şi idei
atât cu privire la problemele cunoscute de tribunale cât şi la acelea referitoare la alte sectoare de interes public.
Funcţiei constând în a le comunica, i se adaugă doar dreptul publicului de a le primi.”
232 Cauza Thomas c. Luxembourg, 2001
233 Cauza Yalcin Kucuk c. Turciei, 2002
234 Cauza Purmont c. Franţei 1995
235 Cauza Zana c.Turciei 1997

102
 Condamnarea unui jurnalist la o amendă echivalentă cu salariul pentru 10 zile pentru
utilizarea unor termen injurioşi faţă de soţia unui fost prim ministru şi ministru (spărgătoare
de familie, mamă care şi-a neglijat copilul) a fost apreciată de Curte ca nefiind
disproporţionată faţă de scopul urmărit, iar motivele avansate de instanţele interne suficiente
şi pertinente pentru a justifica măsura.236

Discursul politic
În hotărârea dată în cazul Lingens contra Austriei, Curtea a stabilit un prim principiu
al libertăţii de exprimare prin presă, arătând că, pe de o parte, presa nu poate încălca limitele
stabilite inter alia referitoare la “protecţia reputaţiei altora” însă, pe de altă parte, “ei îi revine
sarcina de comunica informaţii sau idei asupra problemelor politice şi asupra altor chestiuni
de interes general, iar publicul are dreptul de a le primi”.
Într-o altă cauză (Colombani şi alţii v. Franţa 2002) Curtea a apreciat că
inadmisibilitatea exceptio veritates într-un proces de calomnie prin presă nu satisface
exigenţele art.10. Oamenii politici au în mod cert, dreptul de le fi protejată reputaţia chiar în
afara cadrului vieţii private, or imperativele acestei protecţii trebuie puse în valenţă cu
interesul discuţiei libere asupra chestiunilor politice, excepţiile de la libertatea de exprimare,
reclamând o interpretare strictă.
In acelaşi sens o hotărâre a instanţei de interzicere a publicării in viitor de articole şi
fotografii referitoare la lideri politici şi la partide politice a fost apreciată ca încălcând
disp.art.10.237 Nu există nici un motiv care să justifice interzicerea publicării fotografiei unui
om politic, mai ales că fotografia nu privea un aspect al vieţii private. Curtea Europeană a
constatat că asemenea fotografii pot fi văzute pe site-ul Internet al parlamentului.
Curtea a stabilit, de asemenea, că în cazurile care au ca obiect o presupusă calomniere,
trebuie distins între fapte concrete şi “judecăţi de valoare”, astfel încât dacă “exactitatea
primelor poate fi demonstrată, dovada adevărului unei judecăţi de valoare este imposibilă”,
fapt ce trebuie avut în vedere de către instanţele naţionale atunci când se pune problema
administrării probei verităţii. Instanţa trebuie să stabilească dacă afirmaţia reprezintă o
judecată de valoare sau un atac injurios la adresa unei persoane. În acest proces, Curtea a
considerat că aplicarea unei pedepse penale ziaristului care publicase un articol referitor la un
politician, a reprezentat o încălcare nejustificată a dreptului la liberă exprimare garantat de art.
10 din Convenţie.

236 Cauza Tammer c. Estoniei 2001

237 Cauzele Unabhangigge Initiative Informatiosvielfalt c. Austriei, Dichand şi alţii c.Austriei, 2002

103
 În ceea ce priveşte libertatea justiţiei, în hotărârea Prager şi Oberschlick vs Austria,
Curtea a stabilit unele limite ale libertăţii de exprimare prin presă. Hotărârea a avut la bază
plângerea adresată comisiei de către dl. Prager, jurnalist, care a publicat în magazinul
“Forum”, al cărui proprietar era dl. Oberschlick, un articol prim care critica sub multiple
aspecte comportamentul judecătorilor austrieci. Ca urmare a acestui articol, reclamanţii au
fost obligaţi la plata de despăgubiri, iar dl. Prager a fost condamnat la 120 de zile închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de defăimare. De asemenea, tribunalul austriac a ordonat
confiscarea exemplarelor rămase de la revistă.
Analizând aspectele prezentate de reclamanţi, Curtea a reamintit că presa joacă un rol
important în statul de drept, acesteia îi incumbă obligaţia de a comunica, respectând
îndatoririle şi responsabilităţile care îi revin, informaţii şi idei asupra problemelor politice
precum şi asupra altor teme de interes general, inclusiv teme care privesc funcţionarea
justiţiei, instituţie esenţială a oricărei societăţi democratice. Sub acest aspect, presa reprezintă
unul din mijloacele importante de care dispune opinia publică pentru a se asigura că
judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi conform cu scopul pentru care au fost
investiţi în funcţiile lor.
Cu toate acestea, după părerea Curţii, presa trebuie să ţină seama de misiunea specifică
a organelor judecătoreşti. În speţă, articolul incriminat cuprinde afirmaţii grave la adresa
judecătorilor, la fel de grave sunt şi reproşurile făcute judecătorului J., susţinându-se că a
violat legea şi că şi-a încălcat obligaţiile profesionale. În felul acesta s-a atentat nu numai la
reputaţia magistraţilor, ci şi la încrederea cetăţenilor în justiţie. Aceste afirmaţii nu au putut fi
dovedite de reclamanţi, astfel că invocarea bunei-credinţe sau a respectării eticii ziaristice nu
pot să reducă din gravitatea faptelor.
În aceste condiţii, sancţionarea reclamanţilor, deşi constituie incontestabil o
restrângere a drepturilor lor de exprimare prin presă, nu este disproporţionată cu scopul
legitim al întăririi autorităţii organelor jurisdicţionale. Această ingerinţă este deci “necesară
într-o societate democratică”, astfel că, în speţă nu există o încălcare a prevederilor art. 10 din
Convenţie.
În legătură cu cea de-a doua chestiune - protecţia sursei jurnaliştilor - decizia cea mai
relevantă a fost pronunţată de Curte în cazul Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, la
27 martie 1996. În speţă, reclamantul redactor la ziarul “The Engineer” din Londra a primit
telefonic o serie de informaţii confidenţiale despre o societate “Tetra”, care se confrunta cu
mari dificultăţi financiare şi urmărea obţinerea unui împrumut. Aflând acest lucru, societatea
a solicitat instanţei să oblige redacţia ziarului să nu publice informaţiile primite şi totodată să

104
denunţe pe informator spre a se putea porni urmărirea penală contra lui. În final, acesta a fost
condamnat la o amendă de 5.000 lire sterline.
Referitor la protectia surselor jurnalistice Curtea a stabilit că protecţia surselor
jurnalistice este una din condiţiile esenţiale ale libertăţii presei, idee regăsită în legislaţia şi în
codurile profesionale adoptate de unele state membre şi reafirmată în mai multe instrumente
internaţionale referitoare la libertăţile jurnalistice.238 Lipsa unei astfel de protecţii ar împiedica
sursele să sprijine presa, respectiv activitatea de informare a publicului cu privire la
chestiunile de interes public.
Imposibilitatea exercitării unui drept ori a îndepărtării unei ameninţări nu este un
motiv suficient pentru a justifica necesitatea divulgării sursei ziaristului.
Hotărârile pronunţate de CEDO în domeniul libertăţii de exprimare prin presă au o
importanţă fundamentală şi pentru instanţele româneşti, rezultând necesitatea cunoaşterii lor
de către acestea. Astfel, la 28 sept. 1999, România a fost condamnată pentru încălcarea art. 10
în cazul Dalban. Prin această hotărâre Curtea nu a inovat cu nimic, nu a creat şi nu a schimbat
o jurisprudenţă, şi nu a făcut altceva decât să aplice principiile pe care le-a afirmat în multe
alte hotărâri anterioare. Rezultă de aici necesitatea cunoaşterii acestor principii şi aplicarea lor
în dreptul intern de către instanţele naţionale, pentru a se evita alte condamnări ale statului
român de către organul jurisprudenţial de la Strasbourg.

Functionari publici şi magistraţi

Libertatea de a susţine propriile idei sau opinii, apare in jurisprudenţa Curţii cu
precădere atunci când este vorba despre funcţionarii publici sau magistraţi. Prin natura
funcţiei şi aceştia au o obligaţie de neutralitate şi de rezervă care nu contravine art.10.239
Referitor la magistraţi, Curtea a apreciat (Wille v. Liechtenstein 1999) că atunci când este
pusă in joc libertatea de exprimare a persoanelor ocupând o asemenea poziţie, drepturile şi
obligaţiile prev.de art.10 au o importanţă specială. Se aşteaptă de la magistraţi să uzeze de
libertatea de exprimare cu reţinere ori de câte ori este susceptibil să fie puse in discuţie
autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare. In acelaşi timp un memoriu intitulat „Rolul de
manipulare şi prezentarea ilegală a probei” depus in instanţă şi in care este acuzat procurorul
de şedinţă că transformă o persoană vinovată ori martor pentru a susţine acuzarea împotriva
celorlalţi inculpaţi este ocrotit de dispoziţiile art.10 iar condamnarea avocatului încalcă
dispoziţiile Convenţiei (Nikula v. Finlanda, 2002).

238 Cauza Ernst c. Belgia

239 Cauza Vogt c. Germaniei, 1995

105
Imperativul protejării reputaţiei judecătorilor a avut câştig de cauză atunci când s-a apreciat că
o condamnare a ziariştilor care criticaseră activitatea judecătorilor austrieci acuzându-i de
imparţialitate nu încalcă art.10.240
Acuzaţiilor de lipsă de imparţialitate aduse unui magistrat de către presă li se aplică aceleaşi
principii ca atunci când se discută de ziarişti chestiuni de interes general (Perna v. Italia
2001).
Afirmaţiile referitoare la legământul de supunere făcut de magistrat faţă de un anumit
partid politic au reprezentat in opinia Curţii o judecată de valoare, care se baza pe elemente de
fapt incontestabile, atât timp cât militantismul politic al magistratului era cunoscut, nefiind
negat nici de autorităţile interne.Cu toate acestea Marea Camera a hotarit ca afirmaţiile
jurnalistului nu se aflau in sfera de protecţie art.10, sancţionarea lor fiind compatibila cu
spiritul Convenţiei.

Regimul autorizaţiilor
Articolul 10 prevede că statele pot supune întreprinderile de radio, cinema sau
televiziune unui regim de autorizaţii sau licenţe.
Curtea a stabilit (Groppera Radio v. Elveţia 1990) că scopul art.10 este de a stabili că
statele pot controla, printr-un sistem de autorizaţii, modul in care emisiunile radio sau TV sunt
organizate pe teritoriul lor, in special in aspectele lor tehnice. Această regulă nu presupune ca
măsurile de autorizare să nu fie supuse cerinţelor art.10 paragraf 2, ceea ce ar duce la un
rezultat contrar obiectului şi scopului art.10 luat in întregime.
Acordarea sau refuzul de a acorda licenţă pot fi condiţionate şi de alte aspecte cum ar
fi natura şi obiectivele propuse de postul respectiv, potenţiala sa audienţă, drepturile şi nevoile
unor destinatari specifici, obligaţiile decurgând din normele internaţionale (Demuth v. Elveţia
2002)
Respingerea cererii de acordare a licenţei pentru difuzarea prin televiziunea prin cablu
a unui program referitor la fenomenul automobilistic, cu motivarea că programele nu vizează
şi chestiuni de interes public, nu încalcă disp.art.10.
Marja de apreciere a statelor in domeniul transmisiunilor comerciale este mai larga,
deci aprecierea libertăţii de exprimare in domeniul comercial are in vedere un standard mai
puţin sever (Demuth v.Elveţia 2002).

240 Cauza Prager şi Oberchlick c.Austriei, 1995

106
 În principiu, faptul că presa a relatat într-o manieră părtinitoare despre un anumit proces
nu este relevant atunci când se evaluează imparţialitatea unei instanţe de judecată. Totuşi, dacă
are acces la articolele din presă, un judecător poate să ajungă la nişte informaţii care nu i-au fost
aduse la cunoştinţă în mod oficial în cursul procedurilor judecătoreşti. Acest lucru îl poate face
pe judecător să adopte (subconştient), pe durata procedurilor, o atitudine părtinitoare faţă de un
dosar. Iar acest efect ar fi relevant pentru Curte atunci când se testează imparţialitatea
judecătorească (sau, în general, dreptul la un proces echitabil). S-ar putea pune sub semnul
întrebării avantajul unei discuţii publice referitoare la dosarele pe rol înainte ca judecătorul să se
pronunţe în cauza respectivă (aşa-zisul principiu sub judice). În special în Regatul Unit,
judecătorii ezită să-i permită presei să relateze despre cauzele pe rol. Una dintre cauzele acestei
perspective ar putea fi aceea că Regatul Unit este unul din statele membre ale Consiliului
Europei, în care procesul cu juraţi reprezintă o modalitate importantă de soluţionare a litigiilor.
Juraţii sunt, poate, influenţaţi mult mai uşor de declaraţiile din presă decât judecătorii.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că nu a fost încălcată Convenţia dacă,
pe durata procesului, judecătorul a avut acces la presă.241 Nici statul nu poate fi făcut
responsabil dacă presa a influenţat anumiţi martori.242

Deciziile (Comisiei şi) Curţii au indicat mai mulţi factori în condiţiile evaluării rolului
mass-media în aceste cauze, şi anume:
- obiectul procedurilor şi atragerea atenţiei mass-media. Probabil cel mai celebru caz în această
privinţă este dosarul Sunday Times.
- intervalul de timp dintre momentul în care cazul se bucură de atenţia mass-media şi momentul
în care judecătorul (sau juraţii) trebuie să ajungă la un verdict. În speţa X. – Norway, juraţii au
trebuit să dea un verdict la un an după ce în mass-media existase consternare cu privire la acest
dosar. Din acest motiv, Comisia a considerat că era foarte puţin probabil ca juraţii să fie
influenţaţi de relatările din presă. O hotărâre care să interzică presei să comenteze pe marginea
unei cauze va trebui întotdeauna să fie limitată în timp. Vor fi dificil de justificat restricţiile
nelimitate. Motivele „relevante” pentru limitarea presei nu sunt şi „suficiente” în mod necesar.
Motivele „relevante” ar putea deveni insuficiente datorită scurgerii timpului.243
- responsabilitatea statului în privinţa publicării, un aspect dezbătut în decizia Comisiei în speţa
Hauschildt 244. Dacă sursa relatării din presă ar putea fi una dintre instituţiile statului, Comisia ar
fi mult mai puţin tolerantă faţă de autorităţile respectivului stat membru. Legătura cauzală dintre

241Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 18 decembrie 1980, Crociani, Palmiotti, Tanassi & Lefebvre d'Ovivio
c. Italiei
242Comisia EDO, 1 iunie 1967, X. c. Austriei
243CEDO, 26 noiembrie 1991, Observer and Guardian c. Regatului Unit
244Comisia EDO, 9 octombrie 1986, Hauschildt c. Danemarcei

107
relatarea faptelor în presă şi influenţa presei asupra procesului va fi mai uşor de acceptat în
ultimul caz.
- să se verifice dacă relatarea completă a presei a exprimat în mod unanim o anumită evaluare a
procedurilor judiciare.245
- evaluarea naturii exacte a comentariilor făcute în mass-media, şi anume, cât a fost de nuanţată
relatarea.246 Presa va aduce drept argument faptul că apără „interesul public” de corupţie şi
abuz, dar nu ar trebui uitat că presa este o industrie comercială unde „ştirile au valoare” în
măsura în care favorizează conflictualul şi senzaţionalul.
- dacă mass-media este prevenită de pericolul unui proces prematur instrumentat de presă.247
- analizarea explicită a influenţării potenţiale, de către mass-media, a procesului şi a
judecătorilor naţionali în luarea deciziilor este, de asemenea, destul de relevantă.
Situaţia este cu totul alta dacă membrii executivului comentează pe marginea litigiilor pe rol. În
speţa Sovtransavto, Preşedintele Ucrainei îi trimisese Preşedintelui Tribunalului Suprem de
Arbitraj o scrisoare prin care-l îndemna să „apere interesele cetăţenilor ucraineni” într-un
litigiu dintre o companie de stat din Rusia şi o companie de stat din Ucraina. Curtea a decis că
o astfel de intervenţie era incompatibilă cu noţiunea de tribunal „independent”.248
La fel, în speţa Falcoianu249, petenţii s-au plâns cu privire la independenţa Curţii Supreme din
România, care se detaşase de propria jurisprudenţă în urma unui discurs ţinut în 1994 de
Preşedintele României, dl. Iliescu, în care acesta afirmase că hotărârile judecătoreşti de restituire
ale proprietăţilor naţionalizate ilegal nu ar trebui executate. Curtea a constatat că nimic nu
sugera că judecătorii care deliberaseră în cauza petenţilor fuseseră influenţaţi de remarcile
Preşedintelui, iar faptul că cei doi judecători votaseră înainte în favoarea schimbării
jurisprudenţei nu încălca dreptul înscris la Articolul 6 §1. În consecinţă, Curtea a decis în
unanimitate că nu existase nici o încălcare a Articolului 6 §1, drept consecinţă a modificării
jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie. În această speţă, Curtea a adoptat o perspectivă
destul de blândă. Se va constata o încălcare a Articolului 6 doar dacă petentul poate să
demonstreze că judecătorul a fost influenţat în fapt atunci când a deliberat într-un dosar
anume. Ceea ce va reprezenta un obstacol dificil pentru petent.
Şi, în sfârşit, situaţia în care dezbaterea parlamentară încearcă să influenţeze independenţa
justiţiei. În 1962, Comisia a trebuit să comenteze o dezbatere parlamentară din Bundestag-ul

245Comisia EDO, 21 octombrie 1993, Baragiola c. Elveţiei

246Comisia EDO, 9 martie 1987, Channel Four Television a.o. c. Regatului Unit al Marii Britanii
247 Comisia EDO, 21 octombrie 1993, Baragiola c. Elveţiei

248 CEDO, 25 iulie 2002, Sovtransavto Holding c. Ucrainei

249 CEDO, 9 iulie 2002, Falcoianu c Romaniei

108
german cu privire la organizarea justiţiei stabilind că dezbaterea nu a influenţat poziţia instanţei
germane.250

7. LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE PAŞNICĂ ŞI LIBERTATEA DE ASOCIERE

(ART. 11)

Pot fi restrânse în situaţiile în care, prevăzute de lege fiind, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi
libertăţilor altora. Art. 11 nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor
drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
Formele în care se poate proceda la restrângerea libertăţii de întrunire sau asociere
constau în cerinţe de autorizare prealabilă sau autorizări condiţionate.
În acest sens Curtea a arătat că trebuie să existe un echilibru echitabil între măsurile
restrictive luate de state şi dreptul persoanelor de a-şi face cunoscute convingerile prin
manifestări paşnice.251
Astfel, o sancţiune ulterioară demonstraţiei reprezintă şi ea o încălcare a prevederilor
art. 11252 ca şi lipsa de previzibilitate a legii care interzicea magistraţilor să facă parte din
organizaţii masonice.253
Dizolvarea partidelor politice este şi ea o măsură disproporţionată în raport cu scopul
urmărit – siguranţa publică şi integritatea teritorială şi nu poate reprezenta o măsură necesară
într-o societate democratică.254
Cu toate acestea, un partid politic poate avea ca obiect efectuarea de modificări în
ordinea legislativă şi constituţională a unui stat cu condiţia de a utiliza mijloace paşnice, şi ca
măsurile propuse să corespundă principiilor democratice fundamentale. În măsura în care un
partid nu corespunde acestor condiţii, este corectă măsura guvernului de a dispune dizolvarea
lui.255
În privinţa libertăţii de întrunire paşnică, statele au o largă marjă se apreciere conferită
de Curte. Dacă statelor contractante li se impune să adopte măsuri rezonabile şi adecvate
scopului de a asigura desfăşurarea paşnică a manifestaţiilor licite, acestea nu trebuie garantate

250 Comisia EDO, 16 iulie 1962, X. c. Germaniei

251 Cauza Ezelin c. Franţei, 1991
252 Idem
253 Cauza N.F. c. Italiei, 2001
254 Partidul socialist c. Turciei
255 Cauza Refah Partisi c. Franţei

109
în mod absolut şi statele se bucură de o mare libertate de apreciere în alegerea metodei pe care
o vor utiliza.256

8. LIMITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

conţine trei reguli distincte, din care doua sunt cuprinse în primul paragraf, iar cea de-a treia
este cuprinsă în paragraful al doilea, astfel:
- prima regulă enunţa principiul respectării proprietăţii: ”Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale.”
- a doua regulă este aceea potrivit căreia este posibilă privarea de proprietate, dar numai cu
respectarea anumitor condiţii:” Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza
de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional”;
- a treia regulă este aceea potrivit căreia este posibil controlul asupra folosinţei bunurilor:
“Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor sau a amenzilor.”

Privarea de proprietate
Primul alineat al art. 1 conţine, după enunţarea principiului general al respectării proprietăţii,
cea mai importantă restricţie ce poate fi impusă de autorităţi acestui principiu, şi anume:
privarea de proprietate în interes public.
Aşa după cum s-a remarcat, această restricţie poate fi impusă în anumite condiţii, a căror
respectare face întotdeauna obiectul analizei Curţii, şi anume:
- să existe un interes public;
- să existe o proporţionalitate a măsurii;
- măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
a) Interesul public
Atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate publică,
verificarea respectării acestei condiţii are ca obiectiv principal detectarea unui eventual “exces
de putere” sau a “manifestării arbitrariului”. În ceea ce priveşte marja de apreciere a ceea ce

256 A se vedea Bianca Selejan-Guţan, op. cit., p. 193.

110
poate fi considerat “interes public”, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se
desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă.
Noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa…Apreciind ca normal faptul că
legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică si socială, Curtea
respectă modalitatea în care el concepe imperativele utilităţii publice însă mai puţin atunci
când o hotărâre se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare. 257
În cazul citat, reclamanţii contestaseră punerea în aplicare a unei legislaţii prin care locatarii
cu contracte de închiriere pe termen lung erau autorizaţi să preia dreptul de proprietate de la
proprietarul însuşi, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţii existent la data încheierii
tranzacţiei. Curtea a concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului de
proprietate, aducând şi un alt argument extrem de important referitor la ”beneficiarii” utilităţii
publice. Astfel, stabilind că privarea de proprietate efectuată doar pentru a conferi un
beneficiu particular unei persoane particulare nu poate fi considerată ca fiind de interes
public, Curtea a admis ca transferul obligatoriu de proprietate de la un individ către altul poate
constitui, în funcţie de circumstanţe, un scop legitim în promovarea interesului public. În
acelaşi sens, a arătat că poate exista interes public chiar în situaţia în care comunitatea în sens
larg nu se foloseşte sau nu se bucură în mod direct de proprietatea de care a fost privată o
persoană.258
În primul caz, printr-o lege s-a transferat în favoarea statului grec deplina proprietate a
pământului deţinut de mânăstiri. Această măsură legislativă a fost justificată pe considerentul
evitării vânzărilor ilegale de terenuri, abandonării sau dezvoltării necontrolate. Cu toate că s-
au exprimat rezerve faţă de prevederea legală conform căreia statului i se acordă posibilitatea
de a transfera proprietatea terenurilor către anumiţi beneficiari, totuşi Curtea a acceptat că
obiectivul general al legii este legitim.
În al doilea caz, s-a considerat că scopul construirii de locuinţe pentru o categorie defavorizată
constituie unul de interes public, ce poate sta la baza unei privări de proprietate.
b) Proporţionalitatea măsurii
Pentru modul în care priveşte Curtea îndeplinirea acestei condiţii sub care este posibilă
privarea de libertate, extrem de relevante sunt considerentele hotărârii pronunţate în cazul
Lithgow si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, considerente care au
căpătat semnificaţia unor principii generale.
În speţă, este vorba despre aplicarea unei legi din anul 1977 privind naţionalizarea industriilor
aeronautice şi navale.În temeiul acestei legi, respectivele întreprinderi treceau sub controlul

257 Astfel, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord’ Curtea a statuat:
258 Relevante în sensul celor arătate sunt şi hotărârile Curţii în cazurile Sfintele Minastiri c. Greciei şi Zubani c.
Italiei

111
statului în “ziua transferului”, adica la 29 aprilie 1977 pentru una din ele şi, respectiv, la 1
iulie 1977 pentru celelalte; valoarea acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată
pe baza evaluării ipotetice la bursă în timpul unei “perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma
indemnizaţiei, sub forma de bonuri de Tezaur, era reglementată, la diferite date între
decembrie 1979 şi decembrie 1980,dupa caz, la capătul unor negocieri între Ministerul
Industriei şi reprezentanţii foştilor proprietari.
O parte din aceştia s-au adresat Curţii, reclamând faptul că nu au primit decât o
indemnizaţie insuficientă şi vădit discriminatorie şi invocând violarea art.1 din Protocolul nr.
1.
Curtea a stabilit că reclamanţii au fost în mod vadit privaţi de proprietatea lor, în sensul
celei de-a doua fraze din art.1, dacă se interpretează în lumina principiului respectului
bunurilor consacrat de prima frază, dar că în cauză nu a avut loc nici o violare a art.1.În
argumentarea acestei soluţii, Curtea a formulat urmatoarele trei principii generale:
-” Cu toate că nu spune nimic în ce priveşte existenţa şi suma unei despăgubiri, art. 1 nu ar
putea realiza decât o protecţie în mare măsură iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate
în absenţa principiului conform căruia o privare de proprietate, fără indemnizaţie, nu se
justifică decât în circumstanţe excepţionale. O măsură privativă de proprietate trebuie să
menţină un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele
apărării drepturilor fundamentale ale individului, iar pentru a se asigura de aceasta, trebuie
avute în vedere condiţii de despăgubire."
-“Fără vărsarea unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate
ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu s-ar putea justifica in temeiul art. 1.
Nivelul indemnizaţiei poate fi diferit, depinzînd dupa cum este vorba de o naţionalizare sau de
alte forme de privare de proprietate.”
-“Statul dispune de o largă putere de apreciere nu numai pentru a hotărâ să naţionalizeze,
dar şi pentru a stabili modalităţile de indemnizare. Curtea respectă judecata legiuitorului în
acest din urmă domeniu, afară de cazul când aceasta se dovedeşte clar lipsită de o baza
raţională.”
Pornind de la aceste principii şi analizând datele concrete ale speţei, Curtea a ajuns la
concluzia că disproporţia invocată între indemnizaţiile încasate şi valoarea reală, la data
transferului, decurgea în principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin legea din
1977, dar că aceste efecte nu sunt incompatibile cu art. 1, întrucât Regatul Unit nu a încălcat
marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un mod neraţional.
Pe aceeaşi linie de gândire, Curtea a arătat că art. 1 nu garantează totuşi, în toate cazurile,
dreptul la o compensare integrală şi că obiective legitime de utilitate publică, cum sunt cele pe

112
care le urmăresc măsurile de reformă economică sau de justiţie socială, pot milita pentru o
rambursare inferioară valorii comerciale. 259
Într-o serie de cauze înregistrate contra României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 pe considerentul că hotărârile Curţii Supreme de Justiţie prin care s-au anulat
hotărâri irevocabile de retrocedare a unor imobile către reclamanţi au avut ca efect privarea
reclamanţilor de bunurile lor.
Este vorba de cauza Brumărescu şi de altele considerate, dacă nu identice, cel puţin analoge
acesteia -Paulescu, Erdei şi Wolf, Dickmann, Todorescu, Potop etc.- în care s-a decis că:
reclamanţii au fost privaţi de proprietăţile lor pe diferite perioade de timp, fără să fi perceput o
indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a imobilelor; chiar presupunând că s-ar demonstra
că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că justul
echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor
fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o
sarcină specială şi exorbitantă.
c) Măsura să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional
In legătura cu aceasta ultimă condiţie sub care este posibilă, din perspectiva art. 1, privarea de
proprietate, se disting două aspecte: un prim aspect se referă la existenţa unei prevederi în
legea naţionala, iar un al doilea aspect vizează principiile generale ale dreptului internaţional.
In ceea ce priveşte concordanţa măsurii privative de proprietate cu prevederile legii naţionale,
Curtea nu examinează daca aceste prevederi au fost sau nu aplicate în mod corect. Astfel,
chiar daca trebuie să facă referire la hotărârea adoptată de instanţa naţională, Curtea nu trebuie
să funcţioneze ca o “a patra instanţă”, cu alte cuvinte, ca o instanţă de control judiciar. Cu
toate acestea, Curtea reaminteşte că în contextul art. 1, noţiunea de “lege” în înţelesul
Convenţiei reclama existenţa acesteia si compatibilitatea măsurii luate cu prevederi legale
naţionale suficient de precise şi în mod adecvat accesibile.
Referitor la principiile generale ale dreptului internaţional, Curtea a arătat că această
trimitere nu este făcută de art. 1 în intenţia de a fi extinsă la naţionali, aceste principii
aplicându-se exclusiv naţionalizărilor sau exproprierilor de proprietăţi străine. Acest
raţionament al Curţii este în concordanţă cu însuşi dreptul internaţional general, ale cărui
principii se aplică numai străinilor, fiind special concepute pentru ei şi necârmuind modul în
care fiecare stat îşi tratează naţionalii. In acest mod a răspuns Curtea susţinerilor reclamanţilor
din cazul James si altii, care au încercat să acrediteze ideea ca cea de-a doua fraza din art. 1
extinde asupra naţionalilor exigenţa-decurgând din dreptul internaţional - unei indemnizaţii
prompte, adecvate şi eficace a străinilor privaţi de proprietatea lor.

259 Cauza James si altii c. Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord

113
Totodata, Curtea a arătat că, şi dacă prin aceasta s-ar crea o diferenţă de tratament între
cetăţenii unui stat si străini, respectiva diferenţă nu ar putea constitui o discriminare. Preluarea
proprietăţii trebuie să fie afectată întotdeauna unui interes public, dar pot fi reţinute
considerente diferite în cazul naţionalilor sau al străinilor şi pot exista raţiuni legitime pentru
care să se ceară naţionalilor să suporte o povară mai grea în interesul public, decât cea cerută
în cazul străinilor.
3. Controlul folosinţei bunurilor
Această regulă, conţinuta în al doilea paragraf al art. 1, recunoaşte dreptul statelor de a
exercita un control asupra folosinţei bunurilor, în concordanţă cu interesul general şi de a
adopta în acest scop legile pe care le consideră necesare.
Situaţiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de proprietate
propriu-zise, ci acelea referitoare la restricţiile de folosintă a proprietăţii. Cu toate acestea, aşa
după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, şi în aceste situaţii trebuie să se ţina seama de
principiul dedus din primul paragraf, referitor la proporţionalitatea care trebuie să existe între
mijloacele folosite şi scopul urmărit, scop care, de asemenea, trebuie să fie unul de interes
public.
In sensul celor arătate relevant este raţionamentul Curţii în cazul Mellacher si altii
versus Austria, caz în care reclamanţii s-au plâns pentru violarea art. 1, ca urmare a adoptării
unei legi care limita nivelul chiriilor pentru anumite categorii de apartamente, în care se
încadrau şi cele ai căror proprietari erau reclamanţii.
Mai întâi, Curtea a stabilit că în cauză este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al doilea paragraf:
“Fără nici o îndoială, reducerile făcute, în virtutea legii din 1981, au constituit un amestec în
folosirea drepturilor pe care petiţionarii le aveau în calitate de proprietari de bunuri închiriate.
Chiar dacă ele au dus la lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, ele nu se
traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duc la un control al
folosinţei bunurilor.”
Referitor la interesul public şi la marja de apreciere recunoscuta legiuitorului, Curtea a
statuat ca:
“În punerea în practică a politicilor sociale si economice şi, mai ales, în domeniul locuinţelor,
legiuitorul trebuie să se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunţa atât asupra
existenţei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cât şi asupra alegerii
modalităţilor de aplicare a acesteia din urmă.”
Mai mult, Curtea a admis că, pentru a reforma legislaţia socială şi în special pe cea
referitoare la controlul chiriilor, legiuitorul trebuie să poată lua măsuri care să implice şi
executarea în viitor a unor contracte încheiate anterior.

114
Analizând circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a decis că nu a avut loc o violare a art.
1, deoarece legea în discuţie încerca să reducă diferenţele excesive si injuste intre chiriile unor
apartamente asemănătoare, să combată specula imobiliară şi să faciliteze persoanelor de
condiţie modestă accesul la locuinţe cu o chirie rezonabilă, încurajând în acelaşi timp
modernizarea imobilelor care nu răspundeau anumitor norme şi, deci, urmarea un ţel legitim,
conform interesului general.
Un exemplu relativ recent de intervenţie legislativă românească în reglementarea
folosinţei bunurilor, în materie locativă, îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
40/1999, aprobată prin Legea nr. 241/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din 23 mai
2001. Acest act normativ cuprinde unele dispoziţii prin care se prelungesc de drept, pe o
perioadă de cinci ani, o serie de contracte de închiriere, iar altele prin care obligă pe
proprietarii ce şi-au redobândit imobilele preluate de stat în perioada regimului comunist să
încheie în continuare contracte de închiriere cu chiriaşii, reglementând, totodata, şi modul de
stabilire a chiriei, inclusiv plafonul maxim al acesteia.
Aşa dupa cum rezultă din chiar titlul ordonanţei, scopul adoptării acesteia a fost unul
de interes general, şi anume acela al protecţiei chiriaşilor; este vorba de persoane care ocupă
locuinţe proprietate de stat, dar şi de persoane care ocupă locuinţe redobândite de foştii
proprietari deposedaţi în regimul comunist, care nu au locuinţe proprietate personală în
aceeaşi localitate şi nici nu au înstrăinat o astfel de locuinţă după 1 ianuarie 1990.
Trebuie remarcat însă că actul normativ în discuţie prevede în art. 14 că, la expirarea
duratei contractelor aşa cum au fost prelungite, chiriaşii au drept la reînnoirea contractelor, iar
în alin. 4 al aceluiaşi articol se prevede posibilitatea mai multor reînnoiri succesive, fără a se
menţiona un număr limită al acestor operaţiuni juridice. Proprietarul poate refuza reînnoirea
contractului numai în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute în alin. 2, toate
presupunând intervenirea unor circumstanţe noi faţă de cele de la data încheierii contractului.
În aceste condiţii s-ar putea pune problema dacă - şi după câte reînnoiri succesive ale
contractelor chiriaşilor - justul echilibru dintre interesul public şi măsura de control al
folosinţei bunurilor proprietarilor ar fi periclitat. Aceasta cu atât mai mult cu cât existenţa în
proprietatea chiriaşilor a uneia sau mai multor locuinţe situate în alte localităţi decât cea de
domiciliu nu l-ar îndreptăţi pe proprietar să refuze închirierea sine diae a imobilului
proprietatea sa.
A doua parte a celui de-al doilea paragraf se referă la măsurile pe care le pot lua statele
pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii şi a amenzilor.
Cu privire la acest aspect, ceea ce trebuie avut in vedere atunci când se reclamă încălcarea art.
1 este dacă măsurile luate au avut o bază legală, dacă nu a avut loc o discriminare sau dacă

115
puterea conferită autorităţilor nu a fost folosită în alt scop decât cel pentru care a fost
acordată.
De asemenea, şi în acest domeniu se recunoaşte puterii legiuitoare o largă marjă de
apreciere, cu observaţia că această marjă trebuie evaluată în funcţie de cerinţele justului
echilibru şi ale rezonabilei proporţionalităţi la care ne-am referit în examinarea celei de-a
doua reguli continuată de art. 1.
In adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie să se bucure de o largă marjă de
apreciere, în special cu privire la chestiunea dacă – şi în caz afirmativ în ce măsură –
autorităţile fiscale ar trebui să se afle într-o poziţie mai bună în urmărirea debitelor fiscale
decât creditorii obişnuiţi care urmăresc debite comerciale. Curtea va respecta evaluarea
legiuitorului, cu excepţia cazului în care este lipsită de un temei rezonabil.260
In concret, compania reclamantă s-a plâns de faptul că sechestrându-i şi vânzându-i
bunurile sale, care erau deţinute de o terţă parte ce fusese falimentată, autorităţile olandeze o
privaseră de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor fiscale datorate de acea terţă
parte, pentru datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă. Curtea a reţinut că un asemenea
sistem de recuperare a debitelor nu era neobişnuit şi incompatibil prin el însuşi cu cerinţele
art. 1 şi a punctat, printre altele, că reclamanta era implicată într-o activitate comercială care
în mod natural implica riscuri (în cazul de fată falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori
eliminate în diferite moduri. Considerând, de asemenea, că autorităţile fiscale au posibilităţi
mai reduse decât creditorii comerciali pentru a se proteja împotriva insolvabilităţii debitorilor.
Curtea a concluzionat că cerinţa proporţionalităţii a fost îndeplinită în acest caz.

260 Cauza Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH c. Olandei

116
 CAPITOLUL IX - PROCEDURI ŞI MECANISME PENTRU PROMOVAREA
RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI

În plan internaţional, în paralel cu reglementările privind drepturile substanţiale ale

omului, s-a pus şi problema unor mecanisme prin care statele părţi să urmarească şi să
promoveze respectarea angajamentelor asumate privind drepturile şi libertăţile fundamentale.
Punerea în aplicare a normelor privind drepturile omului necesită un proces complex şi
constant, căci drepturile omului sunt un fenomen de societate, legat de multiple alte aspecte ale
vieţii sociale şi economice şi ale cooperării internaţionale.
De aceea,de la început s-a considerat necesar să fie create şi puse in aplicare mecanisme
specifice de promovare a drepturilor omului. Astfel,alături de reglementările privind minorităţile
adoptate în contextul Ligii Naţiunilor, s-a creat un mecanism de urmărire şi promovare a aplicării
lor, cuprinzând atât un sistem de examinare de catre Consiliul Ligii a plângerilor statelor membre
privind încălcarea acestor obligaţii şi examinarea de catre Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională a diferendelor cu privire la aplicarea înţelegerilor respective, cât şi un mecanism
de examinare a plângerilor persoanelor făcând parte din aceste minorităţi sau ale asociaţiilor care
acţionau în numele lor.
După al doilea război mondial, în cadrul ONU au fost create, într-o primă etapă,
organisme pentru promovarea ansamblului drepturilor omului, prin mijloacele proprii
organizaţiei- Comisia pentru drepturile omului, Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi
protecţia minorităţilor, organisme destinate să promoveze cooperarea între state, inclusiv
elaborarea de norme şi reglementări în acest domeniu.

Secţiunea 1-Mijloace şi mecanisme interne

In primul rând, în concepţia tuturor documentelor internaţionale privind drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului, respectarea şi punerea în aplicare a acestora sunt strâns
legate de legile şi instituţiile naţionale.
Documentele cer statelor să adopte măsuri şi să acţioneze pentru respectarea şi asigurarea
drepturilor şi libertăţilor, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv îndeosebi prin adoptarea de
măsuri legislative. În ceea ce priveşte diferitele drepturi specifice, Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice cere statelor să le protejeze prin lege(dreptul la viaţă, neamestecul în
viaţa particulară, în familie, domiciliu, corespondenţă) sau să le reglementeze(procedura de
privare de libertate). Pactul prevede drept condiţie sine qua non pentru derogări de la unele
drepturi, în caz de pericol public excepţional care ameninţă existenţa naţiunii, proclamarea

117
acestui pericol excepţional printr-un act oficial, iar pentru restricţiile care pot fi aplicate,
adoptarea de legi de către statul în cauză privind conţinutul acestor restricţii.
Atunci când documentele internaţionale prevăd interzicerea unor fapte pe care le
consideră contrare drepturilor omului (interzicerea diferitelor forme ale discriminărilor,
interzicerea propagandei de război), se prevede în mod expres că aceasta se va face prin lege.
Rezultă că una din obligaţiile asumate de state prin documentele internaţionale privind
drepturile omului este de a adopta legi naţionale, care să stabilească aceste drepturi şi să
reglementeze condiţiile exercitării lor, inclusiv obligaţiile corelative şi răspunderile instituţiilor
competente. În unele cazuri, obligaţia respectivă are un caracter strict, fiind enunţată in termeni
imperativi (de exemplu, în Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
se cere statelor să incrimineze prin lege o serie de acte de discriminare rasială), în altele are un
caracter mai general.
De asemenea, trebuie să ţinem seama că unele prevederi ale tratatelor pot fi direct
executate în plan intern(self-executing),în timp ce altele necesită adoptarea de legi şi alte
reglementări interne.
Şi în acest caz se ridică problema aplicării normelor de drept internaţional în dreptul
intern al statelor, care oferă o mare diversitate de situaţii şi modalităţi. Astfel, în unele state
tratatele internaţionale sunt incorporate în dreptul lor intern prin însuşi actul de ratificare a lor.
Ăn acest fel, ele fac parte din corpul de legi al statelor în cauză. În unele state, constituţiile
prevăd primatul tratatelor internaţionale faţă de orice prevedere legialativă care ar fi în
contradicţie cu prevederile tratatului. In alte state nu există asemenea prevederi exprese; este
evident însă că şi aceste state au obligaţia de a respecta prevederile tratatelor şi de a lua toate
măsurile în acest sens, în primul rând, de a se asigura că legile lor nu sunt în contradicţie cu
tratatele. În acest sens, de altfel, Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
prevede că un stat nu poate invoca o lege naţională pentru a justifica o încălcare a unui tratat. Şi
în aceste state, deci,se poate susţine că tratatele prevalează faţă de legea internă, atunci când s-ar
pune problema aplicării unor prevederi legislative care nu sunt în concordanţă cu cele ale
tratatului.
În alte state, nu se prevede că tratatele devin parte a dreptului intern şi nu este acceptat
principiul preluării lor implicite, prin actul ratificării. Şi aceste state au însă obligaţia ca, în
respectarea tratatelor, să se asigure că legile nu sunt in contradicţie cu prevederile acestora.
În aceste state, se aplică principiile interpretării şi prezumţiei, care tind să soluţioneze
această problemă. Astfel, legile interne trebuie să fie interpretate în aşa fel încât să nu contravină
tratatelor internaţionale ratificate de statul respectiv. De asemenea, se aplică prezumţia că

118
parlamentul ţării nu adoptă legi care să contravină tratatelor internaţionale, ceea ce conduce, în
ultimă instanţă, tot la interpretarea legii în conformitate cu tratatul.
Dincolo de etapa actului legislativ, în faza respectării şi realizării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului alte mijloace şi mecanisme interne sunt esenţiale.
Potrivit majorităţii documentelor internaţionale, statele s-au angajat să asigure fiecărei
persoane căile de recurs eficiente, dacă ea consideră că drepturile sale au fost încălcate, chiar
dacă încălcarea a fost comisă de o persoană acţionând în calitate oficială, astfel încât drepturile
petiţionarului să fie determinate de o autoritate judiciară, administrativă sau o altă autoritate
competentă. Unele din aceste documente prevăd chiar acordarea unei satisfacţii sau reparaţii
juste şi adecvate, ori a unei indemnizaţii pentru daunele suferite (Pactul privind drepturile civile
şi politice, Convenţia pentru eliminarea discriminării rasiale).
In aceeaşi ordine de idei, documentele sau clauzele care prevăd procedura examinării de
către comitetele create prin tratatele privind drepturile omului, a plângerilor individuale
prezentate de persoanele aflate sub jurisdicţia statelor care acceptă această procedură,inclusiv
cele care crează tribunale ale drepturilor omului - în Europa, America şi recent în Africa-
condiţionează admisibilitatea plângerilor respective de epuizarea recursurilor interne în statele în
cauză. Deci, se acordă prioritate absolută exercitării recursurilor interne disponibile.

Secţiunea a 2-a-Mecanisme şi proceduri internaţionale

Tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au însa

vocaţie de universalitate şi numără, majoritatea lor, peste 100 state părţi; tratatele continentale
sunt de regulă acceptate de toate statele regiunii.
De la început s-a pus problema interpretării şi aplicării cât mai uniforme şi coerente
posibil de toate sau majoritatea statelor părţi, având în vedere că aceste state prezintă situaţii
politice, istorice, geografice, demografice, economice şi sociale diverse. S-au stabilit în acest
scop mai multe tipuri de mecanisme.
Comitetele create prin tratatele privind drepturile omului reprezintă mecanisme care,
pornind de la prevederile tratatelor şi de la experienţa statelor părţi în aplicarea lor, au menirea să
sintetizeze şi să promoveze cele mai adecvate modalităţi, să semnaleze neajunsuri şi să adreseze
statelor recomandări.

119
 In plan internaţional, funcţionează următoarele organe de acest tip, create prin convenţiile
respective sau de organisme ale ONU:
-Comitetul Drepturilor omului;
-Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale(creat prin decizie a
Consiliului Economic şi Social;
-Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale;
-Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei;
-Comitetul pentru drepturile copilului;
-Comitetul împotriva torturii;
Comitetul pentru drepturile muncitorilor migranţi.
Intre documentele cu vocaţie de universalitate, Convenţia privind prevenirea ţi pedepsirea
crimei de genocid din 1948 nu a prevăzut crearea unui organ de supraveghere. Convenţia
prevede, în schimb, că orice stat parte poate cere organelor competente ale ONU să adopte,
conform Cartei, măsurile pe care le consideră adecvate pentru prevenirea şi suprimarea actelor de
genocid şi a oricăror alte acte pe care statele s-au angajat să le pedepsească(conspiraţia, incitarea
directă sau indirectă, tentativa şi complicitatea la genocid).
Asemenea comitete au fost create şi în plan regional; între cele mai importante din
Europa, menţionăm:
- un comitet de experţi, creat de Comitetul de miniştri al Consiliului Europei,
pentru a promova aplicarea Cartei Sociale Europene, adoptată la Torino la 18 octombrie 1961,
prevederi confirmate prin Carta Socială Europeană (revizuită) din 1996;
- Comitetul european pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau
pedepselor inumane ori degradante, creat prin Convenţia corespunzătoare adoptată la 26
noiembrie 1987;
- un comitet consultativ, care va asista Comitetul miniştrilor al Consiliului Europei pentru
a supraveghea aplicarea Convenţiei din 1995 pentru protecţia minorităţilor nationale.
Prezintă interes mai ales practica comitetelor create prin tratate cu vocaţie de
universalitate.
a)Ceea ce caracterizează aceste comitete, indiferent dacă primesc şi alte denumiri, este crearea
lor prin tratate încheiate de statele părţi, deci cu mandate stabilite prin aceste tratate ; ele sunt
chemate să acţioneze, în calitatea prevăzută in tratate, conform acestor mandate, şi nu in calitate
de organe ale unor organizaţii internaţionale. O excepţie face Comitetul pentru drepturile
economice, sociale şi culturale, creat printr-o decizie a Consiliului Economic şi Social al ONU,
pentru a îndeplini mandatul atribuit Consiliului prin Pactul internaţional respectiv.

120
 Comitetele create prin convenţiile cu vocaţie de universalitate, ca şi unele din cele regionale,
sunt formate din experţi, cetăţeni ai statelor părţi, care trebuie să fie personalităţi cu înaltă ţinută
morală, cu competenţă şi experienţă în domeniul respectiv. Ei sunt aleţi la reuniuni ale statelor
părţi, cu titlu personal şi fac parte din aceste organe cu acest titlu, deci nu reprezintă un stat, nu
acţionează pentru un stat şi nu primesc instrucţiuni de la nimeni.
Organele respective au independenţă funcţională, faţă de orice alte organisme şi
organizaţii internaţionale; experţii au de asemenea independenţă funcţională, în primul rând faţă
de state, dar şi faţă de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, şi faţă de orice alte
persoane.
b) Principala lor misiune este examinarea rapoartelor pe care statele sunt obligate să le
prezinte, cu o anumită periodicitate, privind măsurile adoptate de ele pentru realizarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale prevăzute în tratatul respectiv şi progresul realizat în exercitarea
acestor drepturi, indicând şi factorii şi dificultăţile în calea realizării lor. Pe baza examinării
rapoartelor, cu participarea reprezentanţilor statelor părţi, comitetele adresează statelor respective
observaţii, sugestii şi recomandări. Comitetele pot, de asemenea, să ceară statelor rapoarte sau
informaţii suplimentare cu privire la aplicarea tratatelor respective. În inţelepciunea membrilor
lor, comitetele iau in considerare nu numai rapoartele statelor părţi, ci şi informaţii din alte surse:
rapoarte ale altor organe privind drepturile omului, ale organizaţiilor guvernamentale, ale
organizaţiilor neguvernamentale, orice surse care par să fie credibile.
In activitatea lor, unele de peste 2 decenii, comitetele au elaborat directive şi recomandări
cu privire la modul în care trebuie întocmite rapoartele statelor, forma şi conţinutul acestora, în
legătură cu toate sau cu unele din drepturile şi libertăţile în cauză.
După prezentarea de către reprezentantul statului în cauză a raportului şi a eventualelor
răspunsuri la problemele ridicate de experţi, Comitetul elaborează în şedinţe la care iau parte
numai membrii săi comentarii critice, exprimă preocupări şi formulează sugestii şi recomandări.
Aceste sugestii şi recomandări sunt transmise statelor în cauză şi înscrise în rapoartele
anuale ale comitetelor. Statele în cauză pot cere să se adauge propriile lor comentarii la sugestiile
şi recomandările comitetelor. De regulă, se cere statelor să răspundă, în legătură cu sugestiile şi
recomandările formulate, în rapoartele următoare.
Se stabileşte astfel un dialog constant, în cadrul căruia se revine periodic asupra
problemelor care pot exista sau apare în aplicarea tratatelor, urmărindu-se soluţionarea lor.
In afară de sugestii şi recomandări, Comitetul împotriva torturii poate, pe baza examinării
informaţiilor primite de la un stat şi a altor informaţii disponibile, să decidă că este necesară o
anchetă confidenţială în statul respectiv şi să încerce să obţină acordul acestui stat pentru

121
efectuarea anchetei, care poate include o vizită pe teritoriul său. Este o procedură confidenţiala şi
rezultatele ei pot fi date publicităţii numai cu acordul statului.
La lucrările comitetelor iau parte reprezentanţii statelor, fiecare la examinarea raportului
statului respectiv; acestea nu sunt nici reuniuni ale reprezentanţilor statelor, nici conferinţe
internaţionale; organizaţiile internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale pot să asiste,
dar nu au dreptul să ia parte la lucrări decât la invitaţia comitetului, ca de altfel şi membrii
Secretariatului ONU. Organizaţiile, guvernamentale sau neguvernamentale, pot transmite
membrilor comitetelor documente sau comentarii şi se pot întâlni cu membrii comitetelor în
afara sălilor de reuniune şi a reuniunilor; experţii rămân liberi să dea informaţiilor primite de la
asemenea organizaţii urmarea pe care ei o doresc, la aprecierea lor independentă.
Unele comitete(cele create prin cele două Pacte) au creat grupuri de lucru, care stabilesc
liste de probleme şi întrebări, pe care le transmit statelor în cauză înainte de sesiuni, în vederea
pregătirii informaţiilor suplimentare pe care să le prezinte la examinarea rapoartelor.
De asemenea, unele comitete au dezvoltat o procedură de examinare a situaţiei aplicării
tratatului respectiv în state părţi care nu prezintă rapoarte perioade îndelungate,şi aceasta pe baza
informaţiei de care dispun, pentru a transmite totuşi preocupări şi recomandări statelor
respective, cerându-le din nou să prezinte rapoarte. Această procedură a determinat o serie de
state să prezinte rapoarte şi să reia dialogul cu comitetele.
Uneori statele adresează invitaţii unor delegaţii ale comitetelor, în legătură cu examinarea
rapoartelor, pentru a continua cunoaşterea situaţiei la faţa locului sau pentru a sprijini statele la
întocmirea rapoartelor, ori la efectuarea unor reforme legislative sau de alt ordin.
Pe baza experienţei lor, ţinând seama că statele au dat diferitelor prevederi ale tratatelor
interpretari diverse, dar şi de ansamblul documentelor internaţionale în acest domeniu şi de
evoluţia lor, comitetele au elaborat şi au adoptat observaţii sau recomandări generale, din ce în ce
mai precise şi mai extinse cu privire la interpretarea şi aplicarea tratatelor. Aceste observaţii sau
recomandări reprezintă în fapt mult mai mult decât interpretări doctrinale ale tratatelor, căci sunt
făcute de organele mandatate de state să supravegheze aplicarea lor; ele sunt elaborate pe baza
rapoartelor şi a practicii statelor şi cel mai adesea sunt acceptate şi urmate de state; ele au astfel
autoritatea practicii internaţionale şi reprezintă o contribuţie importantă la cristalizarea şi
dezvoltarea normelor de drept internaţional privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
Deoarece prin natura lucrurilor activitatea lor în examinarea rapoartelor statelor prezintă
multe puncte comune, cele şase comitete create prin tratatele cu vocaţie de universalitate
comunică între ele, îşi transmit rapoartele primite şi concluziile adoptate (care sunt publicate ca

122
documente ale ONU), organizează întâlniri ale preşedinţilor lor, chiar activităţi comune, căutînd
stabilirea unor metode de lucru convergente şi comune.
c) Unele din comitetele create prin tratate au primit, prin aceste tratate, şi competenţa de a
examina comunicări individuale din partea persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor care acceptă
în mod expres aceste proceduri , împotriva unor pretinse încălcări ale drepturilor şi libertăţilor lor
înscrise în tratat.
Asemenea comunicări sunt declarate admisibile dacă nu sunt anonime, dacă au fost epuizate
toate recursurile interne disponibile şi dacă nu reprezintă un abuz de drept sau nu sunt contrare
prevederilor tratatului în cauză.
Procedura de examinare a comunicărilor individuale este confidenţială, până la
închiderea cazului; ea include transmiterea unei comunicări statului în cauză, pentru ca acesta să
răspundă în legătură cu pretinsa încălcare a tratatului şi cu solicitarea petiţionarului; comitetul
decide în primul rând asupra admisibilităţii comunicării respective,după care cere din nou opinia
petiţionarului şi a statului asupra fondului problemei; admisibilitatea şi fondul cauzei pot fi unite
şi comitetul poate decide să ceară comentariile părţilor cu privire la ambele. Comitetele pot crea
grupuri de lucru restrânse, căre să examineze anumite aspecte privind comunicările ori să
pregătească propuneri pentru comitete. Comitetele respective nu au funcţiile unor tribunale, nu se
substituie tribunalelor naţionale şi nu adoptă decizii de tip juridic; ele adoptă opinii, care în fapt
sunt recomandări adresate statelor.
Procedura se încheie prin elaborarea unei opinii a comitetului; acesta poate să conchidă
că a avut loc o încălcare a tratatului şi să ceară statului să ia măsuri pentru a o înlătura, eventual
prin reluarea procedurilor interne, în scopul de a acorda satisfacţie ori reparaţie persoanei; el
poate să conchidă şi că nu a fost o încălcare de catre stat a tratatului; şi într-un caz şi în celălalt
comitetul poate să adreseze statului, în legătură cu comunicarea respectivă, recomandări cu
privire la măsurile pe care să le ia în vederea eliminării unor neajunsuri în aplicarea tratatului,
pentru completarea procedurilor interne, pentru formarea personalului care se ocupă de aplicarea
legii şi educarea populaţiei.
Opiniile comitetului sunt înscrise în rapoartele anuale ale comitetului, împreună cu
rezumate ale informaţiilor prezentate.
d) Comitetele respective au primit, de asemenea, competenţe în ceea ce priveşte
examinarea unei comunicări a unui stat parte, care consideră că un alt stat parte nu aplică
prevederile tratatului. Potrivit prevederilor tratatelor respective, un stat parte care acceptă această
procedură poate trimite o comunicare prin care să pretindă că un alt stat parte, care la rândul lui
acceptă procedura, nu îşi îndeplineşte obligaţiile conform tratatului. Statul reclamat dispune de
un termen pentru a-şi transmite consideraţiile, explicaţiile, eventual a informa despre recursuri

123
interne sau măsuri luate; dacă în 6 luni de la primirea comunicării problema nu este rezolvată
satisfăcător pentru ambele state, fiecare din ele poate să o transmită comitetului. Dacă stabileşte
că recursurile interne au fost epuizate, comitetul îşi oferă bunele oficii, pentru găsirea unei soluţii
amiabile potrivit prevederilor tratatului. Comitetul examinează el însuşi comunicarea, oferind
bunele sale oficii statelor părţi,sau crează o comisie ad-hoc în cazul discriminării rasiale şi al
torturii. Statele în cauză au dreptul de a-şi desemna un reprezentant care să ia parte la examinarea
cazului şi să prezinte oral sau în scris considerentele lor. In esenţă, după examinarea litigiului, se
pulică un raport care se comunică tuturor statelor părţi la Convenţie, împreună cu observaţiile
statelor în diferend.
În ceea ce priveşte diferendele dintre statele părţi cu privire la interpretarea şi aplicarea
unora din tratate, se prevede posibilitatea recurgerii de către oricare din statele în diferend la
jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie.
Subliniem însă că nici procedura examinării de comitete a comunicării unui stat privind
încălcarea tratatului de către un alt stat, nici cea privind supunerea diferendelor Curţii
Internaţionale de Justiţie, nu au fost folosite în nici un caz, până în prezent.
e)Proceduri de urgenţă au fost dezvoltate de Comitetul Drepturilor Omului şi Comitetul
pentru eliminarea discriminîrii rasiale, pe baza prevederilor tratatelor respective privind
examinarea rapoartelor statelor părţi.
În ceea ce priveşte Comitetul Drepturilor Omului, în caz de situaţii excepţioanle, când
Comitetul nu este în sesiune, preşedintele, în consultare cu membrii Comitetului, poate cere unui
stat parte să supună un raport, de regulă în termen scurt, asupra unor probleme specifice.
Rapoartele se examinează de regulă la prima sesiune a Comitetului, în acelaşi mod ca şi
rapoartele obişnuite. În funcţie de gravitatea încălcărilor , Comitetul poate să includă solicitarea
ca Secretarul general al ONU să aducă în atenţia organelor ONU, inclusiv a Consiliului de
Securitate, situaţii din domeniul drepturilor omului.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a adoptat o asemenea procedură in
1993, denumită procedură de alarmă rapidă şi de urgenţă potrivit căreia, în cazurile sistematice,
grave, masive şi persistente de discriminare rasială, Comitetul poate decide examinarea de
urgenţă a situaşiei dintr-un stat, în afara examinării rapoartelor sale periodice. Comitetul cere
informaţii suplimentare şi de regulă invită reprezentanţi ai statelor în cauză să ia parte la
examinare. Ca rezultat, Comitetul a adoptat decizii în care a exprimat punctul său de vedere cu
privire la situaţia în ţara respectivă, a adresat recomandări statului, a cerut în continuare
informaţii, a adus situaţia respectivă în atenţia organelor ONU. Aceste proceduri au dat activităţii
celor două comitete mai mult dinamism şi eficienţă; ele au contribuit la o legătură mai strânsă a

124
acitivităţii lor cu evoluţiile din lume în domeniile respective, la un răspuns mai prompt şi mai
adecvat faţă de încălcările grave şi masive ale drepturilor omului.
f) Comitetele create prin tratate joacă un rol din ce în ce mai important în structura
internaţională de promovare şi protecţie a drepturilor omului. Se poate spune că acţiunea
internaţionala în favoarea drepturilor omului nu ar fi atins nivelul actual fără aceste comitete.
Ele şi-au consolidat treptat rolul, au dezvoltat metode şi capacităţi tot mai bune de dialog
cu statele părţi; statele acordă atenţie crescândă recomandărilor şi sugestiilor formulate de
comitete, după examinarea rapoartelor, şi dau urmare acestor recomăndari.
Dialogul comitetelor cu statele membre este util nu numai pentru state, ci şi pentru
persoanele şi grupurile interesate şi pentru organizaţiile neguvernamentale, deoarece rapoartele
statelor şi recomandarile comitetelor sunt tot mai des publicate, ceea ce crează un climat
favorabil promovării drepturilor omului.
Dacă luăm în considerare împreună tratatele care le crează, trebuie să constatăm că aceste
comitete formează o reţea importantă , care se ocupă, împreună, de aproape totalitatea drepturilor
omului. Desigur, între ele există repetiţii şi paralelisme; în general, însă, ele acţionează în aceeaşi
direcţie, deşi sunt formate din experţi de formaţii profesionale diverse, provin din ţări diferite şi
trebuie să promoveze aplicarea unor documente diferite.
In esenţă, ele reprezintă organisme ale cooperării internaţionale, create de state pentru a
le oferi expertiză şi un dialog de specialitate, pentru a promova o abordare universală, cât mai
uniformă cu putinţă, în aplicarea tratatelor privind drepturile omului.

Secţiunea a 3-a-Mecanisme create prin statute ale unor organizaţii

internaţionale şi în plan regional

1.Unele organizaţii care se ocupă de asemenea de protecţia unor drepturi ale omului, în
domeniile lor de activitate, au prevăzut ăn statutele lor proceduri de promovare a respectării
tratatelor cu privire la drepturile omului.
Astfel , în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care a încheiat peste 170
convenţii, funcţionează o serie de proceduri pentru supravegherea aplicării convenţiilor şi
recomandărilor adoptate de Conferinţa OIM, care se referă în primul rând la standardele de
muncă, dar în acelaşi timp reprezintă o abordare integrată a tuturor categoriilor de drepturi ale
omului. Una din aceste proceduri este Comitetul de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi
recomandărilor OIM, care în fiecare an examinează rapoartele guvernelor cu privire la măsurile
luate de ele în aplicarea acestor convenţii şi recomandări. Creat în 1927, acest comitet este
format din 18 experţi numiţi cu titlu personal de Consiliul Guvernatorilor OIM, la propunerea

125
Directorului general. Orice stat parte la o convenţie are obligaţia de a prezenta un raport anual cu
privire la măsurile luate pentru a da efect obligaţiilor sale conform convenţiei. Cu privire la
convenţiile la care nu este parte şi la recomandări, orice stat membru al OIM trebuie să prezinte
un raport la cererea Consiliului Guvernatorilor.
Pe baza tuturor acestor rapoarte, pe care le examinează din punct de vedere juridic şi
tehnic, în sesiune închisă, Comitetul de experţi întocmeşte propriul său raport, pe care-l supune
anual Conferinţei internaţionale a muncii, în care este examinat de un Comitet tripartit al
reprezentanţilor guvernelor, patronilor şi muncitorilor. Comitetul de experţi poate cere şi direct
guvernelor să dea explicaţii sau să rectifice discrepanţe în aplicarea documentelor.
O altă procedură o reprezintă Comitetul pentru libertatea de asociere al Consiliului
Guvernatorilor; acesta este format din 9 membri ai Consiliului de Administraţie, câte trei din
partea guvernelor, patronilor şi respectiv muncitorilor;pot prezenta plângeri guvernele, ca şi
organizatiile profesionale. Comitetul supune Consiliului de Administraţie rapoarte, conţinând
recomandări catre guverne.
Un alt organ care se ocupă de libertatea de asociere este Comisia de anchetă şi conciliere;
ea a fost stabilită în 1950 prin acordul între OIM şi ONU şi are ca obiectiv stabilirea faptelor
privind o situaţie anumită şi căutarea unei soluţii amiabile; această Comisie poate examina o
problemă numai cu acordul statului în cauză.
De asemenea, potrivit Constituţiei OIM, Consiliul Guvernatorilor poate numi comisii de
anchetă ad-hoc, formate din trei membri, pentru a examina o plângere prezentată de un stat
membru împotriva altuia, pretinzând o încălcare a obligaţiilor decurgând dintr-o convenţie
acceptată de ambele state;comisia urmează o procedură de tip judiciar, poate asculta martori şi
întreprinde o investigaţie la faţa locului.
In cadrul UNESCO, funcţionează un Comitet pentru convenţii şi recomandări, care este,
în esenţă, o procedură cu caracter diplomatic şi
administrativ, căutând eficacitatea în confidenţialitate. Acest Comitet a fost creat iniţial în 1965
pentru examinarea rapoartelor statelor membre, care trebuiau prezentate pe baza Convenţiei din
1960 împotriva discriminării în învăţământ; din 1978 el a primit şi competenţa de a examina
orice comunicări, provenind de la persoane, grupuri de persoane şi organizaţii neguvernamentale.
Potrivit acestei proceduri, Comitetul este chemat să examineze comunicări privind
încălcări individuale şi specifice, ca şi probleme privind încălcări masive, sistematice şi flagrante
ale drepturilor omului din domeniile de competenţa UNESCO. Comitetul iniţiază consultări în
condiţii de respect reciproc, încredere şi confidenţialitate, în scopul de a găsi o soluţie. El
prezintă un raport confidenţial Consiliului Executiv, care-l poate accepta şi cere guvernului în
cauză să ia măsuri pentru a restabili drepturile încălcate.

126
 In acest context, menţionam şi Comisia de conciliere şi bune oficii, creată prin Protocolul
la Convenţia împotriva discriminărilor în domeniul educaţiei din 1960, adoptat de Conferinţa
generală a UNESCO la 12 decembrie 1962. Comisia de conciliere şi bune oficii are ca misiune
căutarea unor soluţii amiabile diferendelor dintre statele părţi la Convenţie, cu privire la aplicarea
şi interpretarea acesteia. Comisia este formată din 11 membri, aleşi de Conferinţa generală a
UNESCO, persoane cu înaltă ţinută morală şi imparţialitate recunoscută, dintr-o listă de
candidaţi desemnaţi de statele părţi la Protocol.
O pretenţie a unui stat că un altul nu pune în aplicare o prevedere a Convenţiei este
transmisă în primul rând acestuia din urmă, care trebuie în termen de trei luni să transmită o
explicaţie, eventual să informeze privind măsurile şi procedurile adoptate sau aflate în curs. Dacă
problema nu e rezolvată în termen de 6 luni de la data comunicării iniţiale, oricare stat o poate
supune Comisiei. Această procedură de plângeri între state nu a fost, la cunoştinţa noastră,
utilizată până în prezent.
Comisia poate examina şi comunicări în legătură cu nerespectarea Convenţiei între state
care nu sunt părţi la Protocol, dacă acestea sunt de acord.
Comisia oferă statelor părţi bunele oficii, pentru găsirea unei soluţii amiabile pe baza
respectării Convenţiei. Dacă nu se ajunge la o soluţie, Comisia întocmeşte un raport asupra
faptelor şi indică recomandările pe care le-a adresat părţilor. Raportul este supus Consiliului
Executiv şi Conferinţei generale.
Impreună cu comitetele create prin tratatele privind drepturile omului, aceste proceduri
includ statele într-o reţea densă de controale, care acţionează ca factor de natură să incite la
limtarea încălcărilor drepturilor omului şi la respectarea obligaţiilor asumate.
2.În plan regional, organismele privind drepturile omului au creat,de asemenea, comitete
sau grupuri de experţi care au competenţa de a examina rapoartele statelor şi, de regulă, de a
supune rapoartele lor, inclusiv concluzii şi recomandări, organismelor politice corespunzătoare.
In acest context trebuie să menţionăm , desigur,tribunalele regionale- Curtea europeană a
drepturilor omului, Curtea interamericană a drepturilor omului, şi recent creata Curte africană a
drepturilor omului, care au în principiu competenţa de a judeca plângeri individuale privind
pretinse încălcări ale drepturilor omului.
In cadrul Consiliului Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată prin
Convenţia din 1950, iar din 1994 este singurul organ cu misiunea de a asigura respectarea
angajamentelor înscrise în aceasta convenţie şi în protocoalele adiţionale. Curtea examinează
pretenţii supuse de orice stat parte la Convenţie împotriva altui stat parte, ca şi de persoane,
organizaţii neguvernamentale sau grupuri de persoane care pretind că sunt
victime ale unei încălcări de către un stat parte a Convenţiei sau a protocoalelor.

127
 Curtea încearcă intr-o prima etapă să rezolve cazul într-o procedură confidenţială,
cu reprezentanţii părţilor; dacă nu reuşeşte şi constată o încălcare a Convenţiei, Curtea poate
decide asupra acordării unei satisfacţii juste părţii păgubite. Statele părţti s-au angajat să
respecte deciziile Curţii ca obligatorii. Curtea poate da avize consultative cu privire la
interpretarea Convenţiei şi protocoalelor, la cererea Comitetului miniştrilor al Consiliului
Europei.
Curtea interamericană a drepturilor omului judecă numai cazuri supuse de
Comisia interamericană sau de statele părţi la Convenţia interamericană a drepturilor
omului.Plângerile individuale de la persoane, grupuri sau organizaţii neguvernamentale sunt
supuse Comisiei, care încearcă să le rezolve pe cale amiabilă, iar dacă nu reuşeşte adoptă
propriile sale concluzii si recomandări.
Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor, creată în 1998, primeşte şi
examinează plângeri de la Comisia africană a drepturilor omului şi de la state; ea poate
examina şi plângeri de la persoane şi organizaţii neguvernamentale, cu condiţia ca statul în
cauză să fi acceptat competenţa Curţii de a primi asemenea comunicări.
Cele trei curţi au şi competenţa consultativă, de a da avize, la cererea statelor şi a
organelor organizaţiilor respective.
Deşi aceste curţi şi comisiile care li se pot adresa au competenţa de a primi şi
examina şi plângeri din partea statelor contra altor state, se constată că numărul sesizărilor cu
caracter interstatal este redus.

Secţiunea a 4-a-Alte mijloace de acţiune în plan

internaţional

a) In cadrul ONU există o procedură de examinare a comunicărilor primite de la persoane

sau de la organizaţii internaţionale, în cadrul Comisiei pentru drepturile omului (acum Consiliul
drepturilor omului).
Prin rezoluţiile Consiliului Economic şi Social 1235(LXII) din 6 iunie 1967 şi 1503
)LXVIII) din 27 mai 1970, a fost adoptată o procedură de examinare a comunicărilor primite de
ONU din partea persoanelor şi a organizaţiilor neguvernamentale, privind încălcări ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pentru a stabili dacă există încălcări flagrante
şi sistematice, asupra cărora există dovezi demne de încredere.
Un grup de lucru (format din 5 membri ai Subcomisiei) examinează comunicările şi supune
grupului de lucru al Comisiei pentru situaţii (format din 5 membri desemnaţi de grupurile
regionale din cadrul ONU) situaţiile deosebite care par să arate existenţa unui ansamblu de

128
încălcări flagrante ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, despre care există dovezi demne de
încredere. Grupul de lucru pentru situaţii examinează raportul confidenţial al grupului
pentru comunicări şi decide dacă supune cazul Comisiei ca o situaţie deosebită, prezentându-i
raportul său confidenţial. Comisia examinează acest raport în şedinţă închisă, invitând statele în
cauză să fie reprezentate şi să-şi prezinte punctul de vedere. Comisia poate să închidă cazul, să-l
menţina în studiu cerând noi informaţii, să numească un expert independent sau să treacă situaţia
în procedură de examinare publică.
Această procedură nu este un sistem de examinare de plângeri privind încălcarea unor
drepturi individuale ale persoanelor; ea urmăreşte să stabilească dacă există încălcări flagrante şi
sistematice ale drepturilor omului. Desigur, persoanele pot trimite comunicări privind încălcarea
drepturilor lor, dar procedura nu urmăreşte să remedieze încălcările drepturilor omului pentru o
persoană, ci vizează acte cu caracter de masă. În situaţia unor încălcări care înseamnă o serie de
cazuri individuale, caracteristice pentru o situaţie generală, rezoluţia 1503 este aplicabilă.
Pe de altă parte, autorul petiţiei nu trebuie neapărat să fie el însuşi o victimă a încălcărilor
pretinse. Comunicările pot proveni de la orice persoană sau grup de persoane care au cunoştinţă
directă şi sigură de încălcările respective,inclusiv de la organizaţii neguvernamentale. Se cere
însă, în toate cazurile, să fi fost epuizate toate recursurile interne. Procedura rămâne
confidenţială, chiar şi în cadrul Comisiei pentru drepturile omului(în prezent Consiliul
Drepturilor Omului). Consiliul poate să decidă sa supună o asemenea comunicare Consiliului
Economic şi Social. În Consiliul Economic şi Social şi apoi în Adunarea generală dezbaterea este
publică şi se adopta rezoluţii cerând statelor să pună capăt încălcărilor.
Constatăm că această procedură nu este stabilită printr-un document juridic, ci printr-o
recomandare, deci nu are caracter obligatoriu. Ca urmare, şi rezultatele ei au caracter de
recomandare, din partea organelor care le adoptă.
În ultima perioadă, Comisia a folosit mai mult procedura directă,care îi permite să
ănscrie pe ordinea de zi, la cererea unui stat membru, şi să examineze cazuri de încălcări masive
ale drepturilor omului, în dezbatere publică, ceea ce nu poate să facă în cadrul procedurii create
prin rezoluţia 1503. În plus, prin înscrierea directă pe ordinea de zi este posibilă examinarea
urgentă a situaţiei, în timp ce procedura examinării comunicărilor durează uneori câţiva ani.
b)Comisia ONU pentru drepturile omului(din 2006 Consiliul Drepturilor Omului)
reprezintă principalul for al ONU în care sunt examinate cele mai diverse probleme privind
respectarea şi promovarea drepturilor omului.
Comisia a extins treptat metodele de lucru şi procedurile la care recurge , pentru a
examina şi urmări diferitele aspecte ale drepturilor omului, a continua să fie laboratorul de
elaborare de noi norme juridice în acest domeniu şi a răspunde cerinţelor imediate.

129
 Astfel, Comisia a creat grupuri de lucru, examineză rapoartele acestora şi adoptă rezoluţii
sau decizii pe baza lor. Ea are în prezent grupuri de lucru permanente- grupul pentru minorităţi,
grupul pentru populaţii indigene, grupul pentru comunicări, grupul pentru situaţii, grupul
intersesional; altele au funcţionat un timp după care şi-au încetat existenţa (grupul de lucru
asupra detenţiei arbitrare, grupul asupra formelor contemporane de sclavaj). Rapoartele
grupurilor de lucru au dus adesea la adoptarea de proiecte de noi acte normative sau declaraţii de
substanţă în domeniile respective. De asemenea, au pus în evidenţă tipuri de încălcări ale
drepturilor omului şi modalităţi de acţiune, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional, pentru a
le elimina.
Comisia a numit raportori tematici, care au examinat situaţia drepturilor omului în
anumite domenii, adesea pe baza unor vizite în diferite ţări ale lumii şi a consultărilor cu state,
organisme interguvernamentale şi organizaţii neguvernamentale. Notăm în acest sens rapoartele
prezentate de-a lungul anilor privind problematica minorităţilor, libertăţile religioase, execuţiile
sumare şi dispariţiile involuntare, dreptul la opinie şi exprimare liberă, violenţa împotriva
femeilor, traficul de femei şi migraţia femeilor, traficul de copii, prostituţia copiilor şi
pornografia implicând pe copii, drepturile muncitorilor migranţi, situaţia persoanelor deplasate în
interiorul ţărilor lor şi altele.
Comisia a desemnat şi continuă să desemneze raportori pentru câte o ţară, în cazurile în
care a apreciat că într-o ţară sau alta există o situaţie deosebită de încălcări ale drepturilor omului.
Desigur, Comisia era un organ politic, format din 54 state membre ale ONU şi deciziile sale au
avut un caracter politic. Pe baza rapoartelor prezentate de raportorii speciali, cel mai adesea dupa
vizite şi discuţii la faţa locului,în ansamblu documente obiectiv întocmite,Comisia a examinat
situaţia drepturilor omului în ţările respective şi a adresat recomandări statelor în cauză.
Comisia prezintă rapoarte şi proiecte de recomandări Consiliului Economic şi Social,
care poate el însuşi să examineze situaţia drepturilor omului în diferite ţări, în lume în ansamblîu.
Adunarea generală reprezintă forumul universal care examinează, în comitete specializate şi în
plenară, problematica drepturilor şi libertăţilor omului sub cele mai diverse aspecte, primind
rapoartele tuturor organismelor ONU care se ocupă de asemenea probleme.
Principalul organ subsidiar al Comisiei este Subcomisia- până în 1999 Subcomisia pentru
lupta împotriva discriminării şi protecţia minorităţilor, după aceea Subcomisia pentru
promovarea şi protecţia drepturilor omului, care trebuia să se ocupe în principal de studii şi
cercetări şi să ofere avize Comisiei, la cerere. Subcomisia a fost înlocuită cu un Comitet
consultativ pe lângă Consiliul drepturilor omului, care va avea în principal misiunea de a
examina situaţia drepturilor omului în întreaga lume, pe baza rapoartelor pe care le va primi de la
statele membre ale ONU.

130
 Înaltul Comisar al ONU pentru drepturile omului urmăreşte de asemenea evoluţia
drepturilor omului în întreaga lume şi poate să intre în discuţie cu guvernele , să efectueze vizite
în diferite ţări, cu acordul acestora, să ia si alte iniţiative. Înaltul Comisar are birouri privind
drepturile omului în
diferite părţi ale lumii, prin care menţine legătura cu guvernele şi autorităţile locale şi
promovează evoluţia statului şi a societăţii spre respectarea crescândă a drepturilor omului.
c)In plan regional, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa (OSCE) a
examinat şi examinează situaţia drepturilor omului în statele participante şi a adoptat documente
de substanţă în acest domeniu. Înaltul Comisar pentru minorităţi, în limitele mandatului acordat,
joacă un rol important în promovarea unor soluţii constructive, pe baza respectării drepturilor
persoanelor care fac parte din minorităţi. De asemenea, Biroul pentru Instituţii Democratice şi
Drepturile Omului urmăreşte promovarea îndeosebi a drepturilor politice, legate de procesul
electoral şi de participarea la viaţa publică.
Un rol tot mai important îl joacă, în plan european, Consiliul Europei care include
aproape toate statele continentului, atât prin documentele juridice adoptate, în cea mai mare parte
pentru protecţia drepturilor omului, cât şi prin hotărârile adoptate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
In contextul acţiunii opiniei publice, se situează şi activitatea organizaţiilor internaţionale
neguvernamentale din domeniul drepturilor omului. Deşi asemenea organizaţii adoptă uneori
poziţii neechilibrate, aplică standarde diferite sau se ocupă numai de anumite ţări, ele pot juca un
rol important, atrăgând atenţia asupra unor fenomene sau tendinţe care pot duce la încălcări
masive ale drepturilor omului sau la destabilizarea situaţiei, pe care statele şi organismele
internaţionale nu pot şi nu trebuie să le ignore.

Secţiunea a 5-a-Mecanisme care acţionează pentru promovarea şi protecţia

drepturilor omului în România

În acest context, apare necesar să trecem în revistă pe scurt activităţile desfăşurate de

unele organe de stat din România care au un impact direct asupra apărării principiilor unei
societăţi democratice şi a
respectării drepturilor omului. De asemenea, prezintă iunteres ce organisme şi organizaţii
neguvernamentale acţionează în aceeaşi direcţie.
a)Controlul constitutionalităţii legilor.
Deoarece drepturile omului sunt consacrate şi garantate prin Constituţie, legea
supremă în stat, şi apoi dezvoltate prin alte legi, asigurarea respectării drepturilor omului

131
presupune ca legile să fie întrutotul conforme Constituţiei. Asigurarea primatului normelor
constituţionale presupune însă realizarea unui control al constituţionalităţii legilor.
În ţara noastră, în acest scop a fost creată în 1992 Curtea Constituţională ca organism
independent faţă de orice altă autoritate publică. Ea este formată dintr-un număr de 9
judecători, numiţi (câte trei) de Camera Deputaţilor, de Senat şi respectiv de Preşedintele
României, independenţi şi inamovibili pe toată durata mandatului lor care este de 9 ani şi nu
poate fi prelungit sau reînnoit. Funcţia lor este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior.
Potrivit art. 140 din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei.
Prin Constituţie au fost acordate Curţii Constituţionale următoarele atribuţii:
-de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel
puţin 50 deputaţi sau de cel puţin 25 senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei;
-de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor
sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
-de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
-de a hotărâ asupra excepţiilor de necostituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, sau direct de
Avocatul Poporului;
-de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
-de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi a
confirma rezultatele sufragiului;
-de a constata existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi de a comunica cele constatate Parlamentului şi
Guvernului;
-de a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României;

132
 -de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi a confirma rezultatele acestuia;
-de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni;
-de a hotărâ asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
-alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Constituţia reglementează şi efectele hotărârilor Curţii Constituţionale. Astfel, se
prevede că dispoziţiile actelor menţionate(legi, ordonanţe, regulamente), constatate ca fiind
neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.In această perioadă de 45 zile
dispoziţiile neconstituţionale sunt suspendate de drept.
In cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii din legi, înainte de
promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispoziţiile respective pentru
punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Dacă se constată neconstituţionalitatea unui tratat sau acord internaţional, acesta
nu poate fi ratificat; dacă se constată conformitatea unui tratat sau a unui acord internaţional
cu Constituţia, acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate in faţa unei
instanţe de judecată.
Curtea adoptă trei categorii de acte: decizii, în legătură cu problemele de
constituţionalitate, hotărâri în ce priveşte confirmarea rezultatelor alegerii pentru funcţia de
preşedinte al ţării, existenţa împrejurărilor care justifică interimatul la funcţia de preşedinte,
respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi îndeplinirea
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni , precum şi avize
consultative privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt obligatorii de la data publicării şi au
putere numai pentru viitor.
Curtea Constituţională a adus o contribuţie importantă la promovarea statului de
drept, a respectării drepturilor omului în România. În primii ani ea a fost confruntată cu multe
cazuri de contestare a constituţionalităţii unor legi adoptate în perioada anterioară anului 1989
şi a dat decizii corespunzătoare, contribuind la adoptarea unei legislaţii noi, moderne. Multe
din deciziile sale au vizat protecţia dreptului de proprietate, dar şi egalitatea cetăţenilor şi alte
drepturi ale lor.
b)Contenciosul administrativ

133
 Reluând o tradiţie importantă în istoria dreptului şi statului român, Legea
contenciosului administrativ din 1990 a urmărit să garanteze apărarea drepturilor persoanelor,
în condiţiile în care acestea pot fi încălcate de administraţie prin emiterea unor acte ilegale sau
prin refuzul de a emite acte la care o persoană are dreptul. Legea acordă persoanelor fizice sau
juridice vătămate printr-un act administrativ dreptul de a obţine pe cale judecătorească
anularea actului respectiv şi repararea pagubei suferite.
Legea a hotărât totodată înfiinţarea secţiilor de contencios administrativ la Curtea
Supremă de Justiţie( în prezent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), la curţile de apel şi la
tribunale.
Legea acordă organelor judecătoreşti competenţe foarte largi de control asupra actelor
administrative. Astfel, orice persoană fizică sau juridică se poate adresa justiţiei dacă
apreciază că un drept al său a fost încălcat printrun act administrativ sau prin refuzul de a-l
emite; este inclus şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut
de lege, precum şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la
înregistrarea cererii(dacă prin lege nu s-a prevăzut alt termen).
Potrivit modificărilor aduse Constituţiei în 2003, sunt exceptate de la controlul
judecătoresc al actelor administrative, pe calea contenciosului administrativ, numai actele
administrative care privesc raporturile cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter
militar. Se prevede în mod expres că instanţele de contencios administrativ sunt competente
să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din
ordonanţe declarate neconstituţionale.
Procedura de atăcare în instanţă a actelor administrative comportă o etapă
prealabilă obligatorie. Înainte de a cere tribunalului anularea actului în cauză sau obligarea la
eliberarea lui, cel în drept se va adresa emitentului, care are obligaţia să răspundă reclamaţiei
în termen de 30 de zile. Dacă cel vătămat nu este mulţumit de solutia dată, el se poate adresa
tribunalului în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei, iar dacă s-a adresat şi
autorităţii ierarhic superioare celei care a emis actul, în termen de 30 de zile de la primirea
răspunsului acesteia privind soluţia dată. De asemenea, petiţionarul se poate adresa
tribunalului dacă autoritatea emitentă sau cea ierarhic superioară nu au rezolvat reclamaţia în
termenul legal de 30 de zile, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului
administrativ a cărui anulare se cere.
Judecarea acţiunilor formulate în temeiul acestei legi este de competenţa tribunalului
sau a curţii de apel în raza cărora îşi are domiciliul reclamantul, potrivit competenţei materiale
acordate acestora. Potrivit Codului de procedură civilă, sunt de competenţa in primă instanţă a
curţilor de apel procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele de

134
competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor
publice descentralizate la nivel judeţean, ale ministerelor şi celorlalte organe centrale, ale
autorităţilor publice judeţene şi ale municipiului Bucureşti. Alte cereri în materie de
contencios administrativ sunt de competenţa tribunalelor.Acţiunile se judecă de urgenţă în
şedinţă publică în complet de doi judecători, atât la tribunale cât şi la curţile de apel. În cazuri
bine justificate, pentru a se preveni producerea unei daune iminente, instanţele au dreptul de a
dispune suspendarea executării actului administrativ, înainte de soluţionarea cauzei. În astfel
de cazuri, cererea de suspendare este soluţionată de urgenţă, iar hotărârea în acest sens este
executorie.
Instantele judecătoreşti dispun de competenţe foarte largi; ele pot să anuleze total
sau în parte actul administrativ, dar şi să oblige autoritatea administrativă să elibereze actul
solicitat; ele se pot pronunţa şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor premergătoare care
au stat la baza emiterii actului contestat; ele pot acorda reclamantului daune materiale şi
daune morale.
Acţiunile în contencios administrativ pot fi intentate şi direct împotriva
funcţionarului autorităţii publice care a eliberat actul sau care se face vinovat de refuzul de a-l
elibera, în situaţiile în care se solicită plata unor daune pentru prejudiciul cauzat sau pentru
întârziere.
Dacă acţiunea este admisă, persoana în cauză va putea fi obligată la plata daunelor în solidar
cu autoritatea administrativă.
Sentinţele în contencios administrativ pot fi atăcate în recurs la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicare; recursul suspendă executarea
sentinţei. Înalta Curte judecă recursul de urgenţă, iar dacă îl admite, casând sentinţa,
procedează la rejudecarea în fond a cauzei.
Executarea hotărârii judecătoreşti definitive se face în termenul prevăzut în
hotărâre, iar în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data când a rămas definitivă;
nerespectarea acestui termen atrage sancţiuni pentru conducătorul autorităţii administrative.
c)Activitatea instanţelor judecătoreşti.
Contenciosul administrativ reprezintă numai o parte a acţiunii instanţelor
judecătoreşti în favoarea respectării drepturilor omului; ele pot fi încălcate nu numai prin acte
administrative sau refuzul de a le elibera, ci şi prin abuzuri şi încălcări de tot felul, atât de
către agenţi ai statului, cât şi de alte persoane. Statul are, după cum am văzut, obligaţia de a
proteja drepturile şi libertăţile omului împotriva oricăror încălcări, iar în privinţa unor
drepturi, de a asigura exercitarea lor prin crearea condiţiilor necesare.

135
 Prin definiţie, justiţia trebuie să apere drepturile persoanelor împotriva oricăror
abuzuri, sancţionând pe cei vinovaţi de încălcarea legilor care prevăd aceste drepturi şi
restabilind drepturile încălcate.
Constituţia României din 1991(cu modificările aduse în urma referendumului din
2003) prevede că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii; ei sunt inamovibili. Funcţia de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, exceptând funcţiile didactice din
învăţământul superior. Este intezis magistraţilor să facă parte din partide politice sau să
desfăşoare activităţi publice cu caracter politic.
Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti, care sunt stabilite prin lege; este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare;
instanţele militare nu sunt considerate tribunale extraordinare, ci tribunale speciale.
Sistemul instanţelor judecătoreşti din România cuprinde judecătoriile, tribunalele,
curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Judecătoriile constituie instanţele ordinare, care funcţioneaza în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti; în fiecare judeţ există mai multe judecătorii; localităţile de reşedinţă
sunt stabilite prin lege.
Tribunalele funcţioneaza numai în oraşele reşedinţă de judeţ şi în municipiul
Bucureşti. În circumscripţia unui tribunal sunt incluse toate judecătoriile din judeţ, respectiv
din municipiul Bucureşti. Tribunalele judecă în primă instanţă cauzele care le sunt date în
mod expres în competenţă prin lege; ca instanţe de apel, ele judecă apelurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, iar ca instanţe de recurs,
recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care nu sunt supuse apelului
potrivit legii.
Curţile de apel sunt competente în câte o circumscripţie care cuprinde mai multe
tribunale, deci mai multe judeţe. Legea prevede 15 curţi de apel la Alba Iulia, Bacău, Braşov,
Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti,
Târgu Mureş, Timişoara şi Suceava. Curţile de apel judecă în primă instanţă cauzele date în
competenţa lor prin lege; ca instanţe de apel, ele judecă apelurile împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de tribunale, iar ca instanţe de recurs, recursurile împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, precum şi alte cauze stabilite prin lege.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile faţă de hotărârile pronunţate de
curţile de apel. Potrivit Constituţiei, ea asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanţe

136
judecătoreşti; ea judecă în fond anumite cauze stabilite în mod expres prin lege(de exemplu,
procesele penale şi alte cauze privind pe senatori, deputaţi, membri ai guvernului, generali,
judecătorii Curţii Constituţionale, proprii săi judecători, şefii cultelor religioase); de
asemenea, are competenţa de a judeca recursurile în interesul legii şi recursurile în anulare
declarate împotriva hotărârilor şi actelor judecătoreşti în condiţiile şi pentru motive stabilite
prin lege.
Reglementările adoptate după 1989 au introdus, în sistemul judiciar român, trei
grade de jurisdicţie faţă de două existente anterior: prima instanţă, recursul şi apelul, ceea ce
extinde posibilităţile de corectare a eventualelor erori şi este de natură să crească încrederea în
actul de justiţie.
Constituţia din 1991 a creat şi instituţia Ministerului Public; acesta îşi exercită
atribuţiile prin procurori constituiţi in parchete. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de
judecată şi au ca atribuţie, potrivit Constituţiei, să conducă şi să supravegheze activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele
generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertatile
cetăţenilor. Procurorii trebuie să-şi desfăşoare activitatea potrivit principiului legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Ca şi judecătorii, ei
nu pot deţine alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior. Referirea la controlul ierarhic înseamnă că fiecare procuror, în activitatea sa, este
subordonat celui ierarhic superior, până la procurorul general. Autoritatea ministrului justiţiei
nu înseamnă că acesta ar avea dreptul de a da dispoziţii procurorilor cu privire la cazurile pe
care le au de rezolvat sau de supravegheat, ci un drept de îndrumare generală.
O altă instituţie nouă este Consiliul Superior al Magistraturii, considerat potrivit
Constituţiei garantul independenţei justiţiei. El exercită atribuţia importantă de a propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor. Legea privind
organizarea şi funcţionarea Consiliului prevede şi competenţa de a dispune cu privire la
promovarea, transferarea, suspendarea şi încetarea din funcţie a judecătorilor şi de a valida
examenele de capacitate ale acestora. De asemenea, Consiliul îndeplineşte rolul de instanţă de
judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.
Hotărârile sale în materie disciplinară pot fi atăcate la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este format din 19 membri, având un mandat de 6
ani, din care: 14 aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat, grupaţi în
două secţii, una formată din 9 judecători şi cealaltă din 5 procurori; 2 reprezentanţi ai

137
societăţii civile; ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte.
În legătură cu desfăşurarea şedinţelor de judecată, care sunt publice, Constituţia a
inclus prevederi importante referitoare la folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie,
ca parte importantă a dreptului de apărare. După ce este enunţată norma generală conform
căreia procedura judiciară se desfăşoară în limba română, se prevede dreptul cetăţenilor
români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor
de judecată. Acest drept se exercită şi prin recurgerea la interpreţi sau traduceri, dar potrivit
unor modalităţi astfel încât să nu impiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice
cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. La fel, străinii şi apatrizii care nu înţeleg sau nu
vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a
se adresa instanţei şi de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este
asigurat în mod gratuit.
În legătură cu apărarea drepturilor omului prin mijloacele justiţiei, prezintă o
importanţă deosebită noile prevederi ale legislaţiei privind dreptul la apărare în cadrul
procesului penal. În afară de garanţiile privind libertatea individuală a persoanei, la care ne-
am referit, noile reglementări recunosc dreptul la apărare al invinuitului şi inculpatului pe
toată durata procesului penal, dreptul la eliberarea provizorie sub control judiciar şi la
eliberarea pe cauţiune.
d)Avocatul poporului.
O altă instituţie nouă în sistemul instituţional creat după 1989, cu o semnificaţie
deosebită pentru promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor omului, este cea a
Avocatului poporului(după modelul ombudsmanului din ţările nordice, mediatorului din
Franţa, apărătorului poporului din Spania). In România, el este numit de Senat, pentru o
durată de 4 ani, mandat care poate fi reînnoit o singură dată.
Avocatul poporului şi cei doi adjuncţi ai săi, numiţi de Biroul Senatului, nu pot fi
membri ai unui partid politic şi nu pot îndeplini o altă funcţie pulică sau privată.
Potrivit Constituţiei, scopul creării acestei instituţii este apărarea drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor. Pentru aceasta, Avocatul poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau
la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, iar autorităţile publice sunt
obligate să-i asigure sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale. Avocatul poporului
prezintă celor două camere ale Parlamentului, annual sau la cerere, rapoarte care pot conţine
recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.

138
 Dezvoltând aceste prevederi, legea nr.35/1997 precizează că Avocatul poporului nu
poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, nu poate primi instrucţiuni sau
dispoziţii din partea cuiva.
Desigur, în exercitarea atribuţiilor sale el nu se substituie autorităţilor publice.
Potrivit legii, el primeşte comunicări privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
de către autorităţile publice şi urmăreşte rezolvarea acestora, solicitând autorităţilor sau
funcţionarilor în cauză încetarea încălcărilor, repunerea în drepturi a petiţionarilor şi repararea
pagubelor. El poate primi cereri şi de la organizaţii neguvernamentale, persoane juridice
române sau străine de drept privat care acţionează în numele membrilor lor, ca şi din partea
membrilor Parlamentului.
Comunicările trebuie să fie adresate în scris, să nu fie anonime şi să nu fie îndreptate
împotriva unor încălcări mai vechi de un an. Nu pot face obiectul activităţii Avocatului
poporului cereri care se referă la acte emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de ambele,
la actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului,
precum şi ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii
judecătoreşti. El poate solicita autorităţilor publice orice informaţii, documente sau acte în
legătură cu cererile primite, are acces la documentele secrete deţinute de autorităţi necesare
pentru soluţionarea plângerilor primite, poate să emită recomandări prin care să sesizeze
autorităţilor ilegalităţi şi are dreptul de a efectua anchete proprii. De asemenea, poate cere
revocarea actelor ilegale şi repararea pagubelor, putându-se adresa pe cale ierarhică inclusiv
guvernului cu privire la încălcări ale legii pe care autorităţile inferioare nu le înlătură la
cerere.
În rapoartele pe care le prezintă Parlamentului, poate să informeze despre activitatea
sa, dar poate să facă recomandări privind modificarea legislaţiei şi alte măsuri pe care le
consideră necesare pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În acelaşi context, deşi cu atribuţii şi o procedură diferită de cea a Avocatului
poporului, putem include Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, creat prin
ordonanţa a Guvernului în 2001. In afara misiunii de a mobiliza instituţiile, societatea în
întregul ei împotriva discriminărilor, de a acţiona în colaborare cu ministerele şi alte instituţii
pentru prevenirea discriminării în diferite domenii de activitate, Consiliul are şi un rol
deliberativ. Prin Comitetul său director, el analizează petiţiile şi plângerile primite şi adoptă,
după efectuarea unor investigaţii de către personal specializat, măsuri adecvate, inclusiv
amenzi împotriva persoanei sau instituţiei vinovate de acte de discriminare. Sancţiunile
aplicate pot fi contestate în faţa tribunalelor. Pe această bază, Consiliul a

139
sancţionat, de exemplu, ziare care au publicat avize de oferte de muncă cu conţinut
discriminatoriu sau organizatori ai unor meciuri de fotbal pentru injurii rasiste proferate pe
stadioane
e)Acţiunea politică
In societăţile democratice, un rol deosebit în promovarea drepturilor şi libertăţilor omului
revine acţiunii politice pe care o desfăşoară partidele politice, parlamentarii, organizaţiile
neguvernamentale, societatea civilă în sensul ei cel mai larg.
Partidele politice sunt chemate să joace un rol esenţial în orientarea comportamentului
politic în societate şi în promovarea unei vieţi politice bazată pe respectarea drepturilor
omului. Potrivit Constituţiei României, partidele politice contribuie la definirea şi exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea natională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei.
Ele sunt obligate să raporteze programele şi activitatea lor, indiferent de orientarea politică
generală, la criteriul absolut al promovării drepturilor şi libertăţilor omului.
Acţiunea parlamentară reprezintă, de asemenea, un alt teren propice pentru promovarea
respectării drepturilor omului şi înlăturarea încălcărilor. În afară de elaborarea şi adoptarea
unor legi întru totul conforme acestui obiectiv în toate domeniile de activitate, de urmărirea
aplicării lor prin mijloacele de control aflate la îndemâna Parlamentului, prin legătura directă
cu alegătorii, cu cetăţenii din diferite zone ale ţării, parlamentarii pot să cunoască mai bine
situaţia, să atragă atenţia asupra unor situaţii în care se impun măsuri urgente pentru
eliminarea încălcărilor.Ei pot adresa interpelări miniştrilor şi altor conducători şi pot adopta
declaraţii politice pe care guvernul trebuie să le ia în consideraţie.
In România democratică s-au format şi acţionează un mare număr de organizaţii
ştiinţifice, sociale, profesionale, instituţii de drept public şi organizaţii neguvernamentale, care
desfăşoară activităţi pe linia promovării drepturilor omului.
Menţionăm în primul rând Institutul Român pentru Drepturile Omului, organism
independent, persoană juridică de drept public, înfiinţat prin lege, care desfăşoară o vastă
activitate de documentare şi informare a tuturor organelor şi instituţiilor din ţară privind
obligaţiile statului român şi cerinţele respectării drepturilor omului, organizează şi desfăşoară
programe de formare, simpozioane şi seminarii, efectuează cercetări şi studii în domeniul
drepturilor omului.
Dintre organizaţiile neguvernamentale care s-au manifestat activ în acest domeniu,
lăsând la o parte faptul că unele din ele au adoptat poziţii politice partizane evidente,
menţionăm Liga Apărării Drepturilor Omului(LADO), Asociaţia pentru apărarea drepturilor
omului în România-Comitetul Helsinki(APADOR_CH), Societatea Independentă Română a

140
Drepturilor Omului(SIRDO), Asociaţia Română pentru libertate personală şi demnitate
umanăa(AROLID) şi altele.

***

Promovarea şi protecţia drepturilor omului se desfăşoară în primul rând la nivel naţional,

prin organele de stat, dar şi prin acţiunea organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile.
Este vorba în primul rând de instanţele de judecată, de întregul aparat judiciar, dar şi de organele
parlamentare, cele executive avocatul poporului şi alte instituţii. România a înregistrat din acest
punct de vedere o evoluţie semnificativă.
În plan internaţional, atât tratatele universale, cât şi cele regionale, încheiate sub imperiul
Declaraţiei Universale, au pus accentul asupra mijloacelor şi mecanismelor interne ale fiecărui
stat parte, de aplicare şi promovare a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, dar au creat şi mecanisme internaţionale specifice în acest scop.

***

Alături de normele substanţiale privind drepturile şi libertăţile omului, au fost adoptate

proceduri şi mecanisme de protecţie şi promovare a acestor drepturi şi libertăţi. Cele mai
importante sunt, desigur, cele interne din fiecare stat; documentele internaţionale obligă statele
părţi să creeze asemenea mecanisme, mai ales proceduri judiciare, în beneficiul tuturor
persoanelor.
In plan internaţional, au fost create mai ales proceduri şi mecanisme de dialog şi
cooperare, care urmăresc să promoveze, prin convingere şi abordare uniformă, interpretarea şi
aplicarea cât mai complete de fiecare stat a angajamentelor asumate. Deşi au caracter de
recomandare,aceste proceduri şi mecanisme- comitetele create prin tratate, organismele
internaţionale specializate - formează astăzi o reţea care acoperă întreaga sferă a drepturilor şi
libertăţilor omului şi se adresează tuturor statelor lumii, exercitând astfel un rol important în
eforturile pentru promovarea respectării drepturilor omului.
In plan regional- în Europa, Africa şi cele doua Americi- funcţionează curţi pentru
drepturile omului, care examinează plângeri şi adoptă hotărâri obligatorii pentru state.
La această se adaugă organele internaţionale politice, care examinează situaţii în diferite
domenii şi în diferite ţări, adoptă recomandări şi elaborează proiecte de noi acte normative.
Este un tablou în plină evoluţie, adăugându-se continuu noi proceduri şi noi dimensiuni
ale acţiunii în plan internaţional, în funcţie de cerinţe.

141
 CAPITOLUL X - SESIZAREA ŞI MODUL DE LUCRU AL CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI

Noţiuni introductive.

Pierderile de vieţi omeneşti, distrugerile materiale şi starea la care ajunseseră

popoarele europene după cel de-al doilea război mondial, au creat premisele unei noi viziuni
asupra a ceea ce înseamnă omul , interesele, dorinţele şi aspiraţiile sale.
Organismele interne şi internaţionale, personalităţi marcante ale perioadei respective,
organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, la un loc au declanşat căutările spre
realizarea unei păci durabile, spre o reconciliere între statele beligerante, către armonie şi
prietenie trainică, menite să conducă la eliminarea oricărei posibilităţi de apariţie a unor noi
situaţii de conflict.
Remarcabil în acea perioadă s-a făcut auzită vocea fostului premier al Marii Britanii,
Wiston Churchil, care la data de 19 septembrie 1946, aflându-se într-o vizită la Universitatea
din Zurich, a lansat pentru prima dată în mod oficial ideea unei Europe unite, a unor „State
Unite ale Europei” pe modelul Statelor Unite ale Americii.
Cu toate că Europa dispunea la data începerii celui de-al doilea război mondial de Liga
Naţiunilor Unite, aceasta devenise fără nici o influenţă în calea războiului, ceea ce demonstra
că trebuia găsită o soluţie mai viabilă, un organism care să aibă un puternic impact asupra
statelor europene şi care să garanteze pacea pe continent.
În acest context şi pe fondul neliniştii care persista asupra popoarelor europene, la data
de 05 mai 1949, zece state europene au pus bazele unei noi forme de organizare şi cooperare
între ele, numită Consiliul Europei la al cărei statut erau invitate să adere statele europene care
înţelegeau să respecte principiile de bază ale democraţiei şi ale respectări drepturilor omului.
Consiliul Europei, organizaţie internaţională cu caracter interstatal, era menit să
asigure „edificarea păcii bazate pe justiţie şi cooperare internaţională”, aşa după cum se
specifică în preambulul statutului său.
În conceptul statelor membre fondatoare, principiul enunţat „este de interes vital
pentru păstrarea societăţii umane şi civilizaţiei”.
Scopul declarat al Consiliului Europei, precizat şi în statutul său este acela da a „realiza o mai
mare unitate între membri săi în scopul salvgardării şi realizării idealurilor şi principiilor, care
sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului lor economic şi social”.
Consiliul Europei se concentrează pe următoarele activităţi:

142
protecţia democraţiei şi a supremaţiei legii
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
promovarea identităţii şi diversităţii culturale în Europa
- soluţionarea problemelor pe care le înfruntă societatea europeană referitoare la
discriminare, xenofobie, degradarea mediului, SIDA, droguri, crima organizată şi altele
încurajarea stabilităţii democratice prin intermediul reformelor.
Instituţiile de lucru ale Consiliului Europei sunt:
- Secretariatul
- Comitetul de Miniştri
- Adunarea Parlamentară
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Comisarul pentru drepturile omului
- Comisia pentru democraţie prin intermediul legii (Comisia de la Veneţia)
- Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale alcătuit din Camera Autorităţilor
Locale şi Camera Regiunilor
Pentru a putea deveni membru al Consiliului Europei, un stat, trebuie să respecte
condiţiile impuse de Statutul de înfiinţare şi funcţionare al acestuia şi anume:
- să accepte şi să respecte principiile statului de drept
- orice persoană ce se află în jurisdicţia statului respectiv să se bucure de respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
- să se angajeze şi să colaboreze în mod sincer şi efectiv în realizarea scopului
Consiliului definit în statutul său
De la înfiinţarea sa, Consiliul Europei, a realizat peste 200 de tratate sau convenţii
europene cu putere de lege, multe din ele fiind deschise statelor membre, în domenii ca :
- drepturile omului
- lupta împotriva crimei organizate
- prevenirea torturii
- protejarea datelor
- cooperarea culturală
Întâlnirile la nivel înalt ale Consiliului Europei, au stabilit de fiecare dată noi direcţii
de acţiune, în acest sens se remarcă şi reuniunea din octombrie 1993 de la Viena, unde s-a
stabilit că rolul Consiliului Europei este acela de „paznic al securităţii democratice bazate pe
drepturile omului, democraţie şi supremaţia legii”.
Securitatea democratică reprezintă complementul esenţial al securităţii militare şi o
condiţie necesară pentru stabilitatea şi pacea continentului.

143
 Summit-ul din octombrie 1997, de la Strasbourg, a stabilit domeniile de activitate ale
Consiliului Europei, şi anume:
- democraţia
- drepturile omului
- coeziunea socială
- securitatea cetăţeanului
- valorile democratice
- diversitatea culturală
Întâlnirea şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei
desfăşurată la Varşovia în perioada 16-17 mai 2005, s-a finalizat prin adoptarea unei declaraţii
politice şi a unui plan de acţiune care au stabilit sarcinile principale ale Consiliului pentru
următorii ani şi anume:
- promovarea valorilor fundamentale comune ale drepturilor omului, statului de drept şi
democraţiei
- întărirea securităţii cetăţenilor Europei, în special prin combaterea terorismului, a crimei
organizate şi a traficului de fiinţe umane
- dezvoltarea colaborării cu alte organizaţii europene şi internaţionale
Cea mai semnificativă realizare a Consiliului Europei este Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată în 1950 şi care a intrat în vigoare în
1953.
Protecţia drepturilor omului este unul dintre scopurile de bază ale Consiliului Europei,
care trebuie atins în patru domenii principale:
- supravegherea şi protecţia eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
- identificarea noilor ameninţări la adresa drepturilor omului şi a demnităţii umane
- dezvoltarea conştientizării publicului asupra importanţei drepturilor omului
- promovarea educaţiei şi a pregătirii profesionale privind drepturile omului.
Dintre cele mai semnificative tratate în domeniu respectării şi protejării omului, se pot
enumera:
- Convenţia europeană a drepturilor omului
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor ori tratamentelor
inumane sau degradante
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

144
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
2.1.1.Noţiunea de Curte Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un tribunal internaţional menit să

asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, stabilite în Convenţia
pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Curtea aplică în întreaga sa activitate, prevederile Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care asigură cadrul în care fiinţează şi
funcţionează aceasta.
Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părţi
contractante din prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, se instituie o Curte Europeană a
Drepturilor Omului, numită în continuare Curtea. Ea îşi desfăşoară activitatea în mod
permanent261.
Misiunea Curţii este de a asigura şi garanta respectarea de către statele membre ale
Consiliului Europei a prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului.

Organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a drepturilor Omului

Curtea are în compunerea sa un număr de judecători egal cu cel al înaltelor părţi

contractante262. Din luna mai 2007 sun 47 de state membre ale Consiliului Europei.
Alegerea judecătorilor se face de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
în numele fiecărei părţi contractante, cu majoritate voturilor exprimate, dintr-o listă de trei
candidaţi prezentaţi de fiecare stat membru.
Candidaţii pentru funcţia de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală
- să reunească condiţiile cerute pentru exercitarea înaltei funcţii de judecător (studii,
experienţă, profesionalism, etc)
- să fie jurişti ce posedă o competenţă notorie
În condiţiile în care la Convenţie aderă noi state, procedura de alegere şi ocupare a
locurilor vacante este aceiaşi cu cea a alegerii judecătorilor de către Adunarea Parlamentară.
Durata mandatului unui judecător ales se socoteşte cu data alegerii sale. Cu toate
acestea, dacă un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau ales pentru a înlocui un

Art. 19 din convenţie aşa cum a fost modificat prin Protocolul nr.11 din 1o mai 1994
261

Prin „înaltă parte contractantă” se înţelege un stat care a semnat şi ratificat un tratat de aderare la Consiliul
262

Europei

145
judecător al cărui mandat a expirat sau urmează să expire, durata mandatului său se socoteşte
începând cu data acestei expirări (art.2 din Regulamentul Curţii).
Fiecare judecător, înainte de a-şi începe activitatea la Curte, depune în faţa Plenarei
Curţii sau în mod excepţional numai în faţa preşedintelui Curţii, jurământul sau declaraţia
solemnă: „Jur – sau ”declar solemn” - că-mi voi exercita funcţia de judecător cu onoare,
independenţă şi imparţialitate şi că voi respecta secretul deliberărilor”.
Judecătorii îşi exercită mandatul pe o perioadă de 9 ani, cu titlu individual şi nu pot fi
realeşi263, vârsta limită a acestora în funcţie fiind de 70 de ani când mandatul se încheie.
Judecătorii pot rămâne în funcţie până la înlocuirea lor, ocupându-se în continuare de cauzele
cu care au fost sesizaţi.
Independenţa lor inspiră o încredere suplimentară în imunităţi foarte extinse a căror
ridicare numai Curtea are competenţă să se pronunţe264.
Mandatele unei jumătăţi dintre judecătorii Curţii se încheie la 3 ani de la prima
alegere, cu posibilitatea ca aceştia să fie realeşi. Alegerea judecătorilor al căror mandat se
încheie la împlinirea perioadei de 3 ani, se face prin tragere la sorţi de către secretarul general
al consiliului europei, imediat după alegerea lor.
Curtea, reunită în Adunarea plenară:
- alege, pentru o durată de trei ani, Preşedintele său şi pe unul sau doi vice-preşedinţi;
ei pot fi realeşi
constituie Camere pentru o perioadă determinată
alege Preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi
adoptă Regulamentul Curţii
alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.
Perioada pentru care un Preşedinte sau vice-preşedinte îşi exercită această funcţie, nu
poate depăşi perioada mandatului său.
Pentru fiecare secţie în parte, este ales un vice-preşedinte care are rolul de a-l înlocui
pe preşedintele secţiei în cazul în care acesta lipseşte sau este în imposibilitatea de a-şi
exercita funcţia.
Atât Preşedintele cât şi vice-preşedinţii îşi exercită sarcinile specifice prevăzute în
Regulament până ce vor fi aleşi succesorii lor. Nici un judecător nu poate fi reales decât o
singură dată pentru o funcţie de acelaşi nivel (art.8.pct.3 din Regulamentul Curţii Europene a
Drepturilor Omului).

263 Art.2 din Protocolul nr.14 la Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptat la 13 mai 2004
264 Marin Voicu- Ultima speranţă pentru o justiţie deplină -CEDO. Editura Juridică Bucureşti, pag.25

146
 Alegerea Preşedintelui cât şi a vice-preşedinţilor se desfăşoară pe baza votului secret,
la ele putând să participe numai judecătorii aleşi.
În cazul în care nici un candidat nu întruneşte majoritatea absolută de voturi, se
procedează la unul sau mai multe tururi de scrutin, după fiecare tur, cel care întruneşte cel mai
mic număr de voturi este eliminat până ce un candidat întruneşte majoritatea absolută.
Toţi judecătorii ce funcţionează în cadrul Curţii, se achită de sarcinile lor în mod
individual, ei nefiind delegaţii guvernelor şi nu trebuie să se conformeze instrucţiunilor
primite din statele de unde provin.
Acest lucru este conferit şi de independenţa şi imparţialitatea de care trebuie să dea
dovadă. Judecătorii trebuie să se comporte în activitatea lor în aşa fel încât să nu creeze nici
măcar suspiciuni sau bănuieli la adresa lor.
Înlăturarea unui judecător da la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se poate face
numai dacă ceilalţi judecători decid că acesta nu mai corespunde condiţiilor necesare şi
hotărăsc acest lucru cu o majoritate de două treimi din voturi.
Încetarea activităţii unui judecător se poate face şi prin demisia acestuia care este
adresată Preşedintelui Curţii.
Pentru ca activitatea Curţii să se desfăşoare în condiţii de normalitate, aceasta dispune
şi de o grefă care are sarcinile stabilite în Regulamentul Curţii (art.15-18).
În cazul în care Curtea se constituie în format de unic judecător, aceasta este asistată de
raportori ce funcţionează sub autoritatea Preşedintelui Curţii. Raportorii fac parte din grefa
Curţii.
În conformitate cu art.26 din protocolul nr.14 la Convenţie, pentru a examina cauzele
aduse în faţa Curţii, aceasta se poate constitui astfel:
- format de unic judecător
- Comitete de 3 judecători
- Camere de 7 judecători
- Marea Cameră de 17 judecători
Numărul judecătorilor camerelor, poate fi redus la 5 judecători de către comitetul
Miniştrilor, la cererea Adunării Plenare a Curţii, dar numai pentru o perioadă bine
determinată.
Pentru a evita eventualele suspiciuni cu privire la imparţialitatea unui judecător, acesta
nu poate să examineze nici un fel de cerere provenită din partea sau împotriva unei părţi
contractante în numele căreia judecătorul respectiv a fost ales.
Din compunerea Marii Camere fac parte:
- Preşedintele Curţii

147
 - vice-preşedinţii
- Preşedinţii Camerelor
- alţi judecători desemnaţi
În situaţia în care, cauzele deferite Marii Camere sunt retrimiteri ale hotărârilor
Camerelor, (art.43 din Convenţie), nici un judecător al Camerei care a emis hotărârea nu poate
face parte din aceasta, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a apărătorului ales în numele
statului parte interesat.
Sediul Curţii Europene a Drepturilor Omului unde îşi desfăşoară lucrările este stabilit
la Strasbourg, acolo unde îşi are sediul şi Consiliul Europei.
Cu toate că acesta are sediul stabilit, totuşi, în condiţiile în care Curtea constată că
pentru o corectă instrucţie a cauzei se impune, poate să funcţioneze şi în alte locuri, dar numai
pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei.
Pe baza convocării efectuate de către Preşedinte, Curtea se reuneşte în sesiune plenară,
dacă cel puţin o treime din membrii săi o cer, dar cel puţin odată pe an pentru examinarea
problemelor administrative.
Şedinţa plenului Curţii poate să aibă loc, dacă sunt întruniţi în cvorum de 2/3 din
judecătorii aleşi, altfel, Preşedintele amână şedinţa.
În conformitate cu prevederile art.21 din Regulamentul Curţii, Marea Cameră,
camerele şi comitetele au o activitate permanentă. Cu toate acestea, în fiecare an, Curtea îşi
stabileşte la propunerea preşedintelui, sesiunile de lucru.
În situaţii de urgenţă, Marea Cameră şi camerele, pot fi convocate de preşedinţii lor.
Deliberările Curţii se fac în camera de consiliu, la care participă numai judecătorii.
Mai pot fi prezenţi la deliberare în cameră şi grefierul sau persoana desemnată să-l
înlocuiască, agenţi ai grefei şi interpreţi a căror prezenţă este necesară.
Nici o altă persoană nu poate fi admisă la dezbateri, decât în temeiul unei decizii
speciale a Curţii (art.22,pct.2 din Regulamentul Curţii).
Deliberările Curţii sunt şi rămân secrete.
Deciziile Curţii se iau cu majoritate de voturi, iar în caz de egalitate de voturi, votul
Preşedintelui este preponderent, nefiind admise abţineri în privinţa votului final privitor la
admisibilitate sau la fondul cauzei.

Adresabilitatea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, poate fi sesizată despre încălcarea drepturilor

prevăzute în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de

148
oricare stat membru al Consiliului Europei care este înaltă parte contractantă sau de orice
persoană care se consideră vătămată în aceste drepturi.
Curtea nu va reţine nici o cerere dacă este anonimă sau dacă este aceiaşi cu o cerere
examinată anterior de către Curte, ori dacă este supusă dezbaterii unei alte instanţe
internaţională de anchetă
Pentru admisibilitatea unei plângeri, trebuiesc îndeplinite anumite condiţii atât de
formă cât şi de fond, ce se impun a fi respectate.
În primul rând se poate adresa Curţii, orice persoană fizică sau juridică (societate,
asociaţie etc.) care este victima directă a unei încălcării a drepturilor prevăzute în Convenţie.
Nu poate constitui plângere adresată Curţii o nemulţumire referitoare la o lege sau un
act normativ care pare a fi injustă şi nimeni nu se poate adresa în numele altei persoane decât
în măsura în care aceste persoane sunt identificate şi sunt reprezentanţii lor oficiali.
De asemenea, persoana ce se adresează Curţii nu este obligatoriu să aibă cetăţenia
unui stat membru al Consiliului Europei. Trebuia însă ca încălcarea drepturilor să fi fost
comisă de unul dintre statele membre, în jurisdicţia sa .Se consideră jurisdicţia unui stat
membru, teritoriul statului respectiv.
Înainte de a depune o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, mai trebuie
îndeplinite şi următoarele condiţii:
este necesar să fi epuizat în statul în cauză , toate căile de recurs la care se poate face apel
pentru a remedia sau îndrepta situaţia reclamată (este vorba de un proces la tribunalul
competent urmat de apel şi recurs în faţa celei mai înalte instanţe care există)
adresarea numai cu recurs la instanţa naţională nu este suficient pentru a putea depune
plângerea la Curte. Trebuie ca pe parcursul derulării recursului, partea să fi prezentat în mod
real reproşuri cu privire la drepturile din convenţie care au fost încălcate
termenul de depunere a plângerii la Curte, este de 6 luni de la data rămânerii definitive a
deciziei ultimei instanţe din statul în cauză. După expirarea celor 6 luni, Curtea nu mai
primeşte plângeri în cauză.
Plângerile adresate Curţii se pot face împotriva unuia sau mai multor state părţi la
Convenţie, care, conform opiniei reclamantului au încălcat printr-o acţiune sau mai multe
acţiuni sau inacţiuni Convenţia europeană a drepturilor omului.
Acţiunea sau inacţiunile care se reclamă trebuie să fi fost întreprinse de o autoritate
publică a acelui sau acelor state (tribunal, administraţie publică, etc.).
Curtea Europeană a drepturilor omului nu are în obiectul său de activitate şi nu se
poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva particularilor sau a instituţiilor private cum ar fi
de exemplu societăţile comerciale.

149
 Plângerea ce se înaintează Curţii trebuie să se refere în mod obligatoriu la drepturile
enunţate în Convenţia europeană a drepturilor omului şi pot să facă trimitere la următoarele
aspecte:
- tortura şi relele tratamente aplicate deţinuţilor sau persoanelor cercetate în diverse
cauze
- disfuncţii în cadrul derulării proceselor penale sau civile
- discriminarea în exercitarea drepturilor
- drepturile copiilor instituţionalizaţi
- respectarea domiciliului şi a secretului corespondenţei
- restrângerea dreptului la libera exprimare a opiniei de comunicare sau de acces la
informaţia publică
- restrângerea dreptului de asociere, reuniune sau demonstraţie
- expulzările, extrădările efectuate contrar legii
- exproprierea şi confiscarea bunurilor
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu are rolul de a reglementa căile de atac
dintr-un proces derulat în statul din care se face plângerea, puterile acesteia fiind limitate
numai în ceea ce priveşte aspectele enunţate în Convenţie. În acest sens se impune a preciza
următoarele:
Curtea nu acţionează ca instanţă de apel faţă de instanţele naţionale
Curtea nu intervine în mod direct în favoarea petiţionarului pa lângă autorităţile de
care reclamantul se plânge
Curtea nu intermediază şi nu asigură un avocat pentru apărare sau pentru redactarea
cererii şi nici nu poate să plătească oficiile acestuia
O plângere adresată Curţii nu se poate referi decât la încălcări ale prevederilor
Convenţiei europene a drepturilor omului şi nu cele care sunt cuprinse şi de alte documente cu
vocaţie în materie, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta drepturilor
fundamentale, etc. Curtea nu trebuie confundată cu alte instituţii jurisdicţionale cum ar fi
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Tribunalul penal Internaţional, etc.
Modalitatea în care o persoană se poate adresa Curţii este de a trimite o plângere pe
adresa acesteia265, prezentată pe un formular pus la dispoziţie de grefă, în afară de situaţiile în
care preşedintele secţiei investite cu soluţionarea cauzei hotărăşte altfel.
Formularul va cuprinde în mod obligatoriu următoarele date:

Adresa pe care se poate face plângerea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este : Grefierului Curţii
265

Europene a Drepturilor Omului, Consiliul Europei, F-67075 Strasbourg CEDEX

150
- numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa reclamantului dacă este cazul,
numele, profesia şi adresa reprezentantului său
- partea sau părţile contractante împotriva căreia (cărora) este îndreptată cererea
- o expunere succintă a faptelor
- o expunere succintă a încălcării sau încălcărilor alegate ale Convenţiei şi argumentele
pertinente
- o expunere succintă privitoare la respectarea de către reclamant a criteriilor de admisibilitate
prevăzute de art.35 paragr.1 din convenţie (epuizarea căilor interne de atac şi respectarea
termenului de 6 luni)
- obiectul cererii
Formularul va fi însoţit de copii de pe toate documentele pertinente şi, în special, de pe
deciziile judiciare sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii266.
În afară de datele solicitate de formularul tip, reclamantul mai trebuie să prezinte toate
documentele care să dea posibilitatea Curţi să declare admisibilitatea cererii (art.35 paragr.1
din Convenţie).
În cazul în care reclamantul nu doreşte să îi fie cunoscută identitatea, trebuie să
precizeze acest lucru şi să o şi motiveze temeinic pentru a putea beneficia de această derogare
din parte preşedintelui, care în situaţii bine documentate poate accepta şi anonimatul.
Curtea a stabilit ca regulă generală, că data la care a fost făcută prima comunicare, fie
şi în mod sumar, către ea, să reprezinte data la care a fost introdusă plângerea.

Şedinţa şi hotărârea Curţii

Şedinţa de dezbateri este publică, în afară de situaţiile în care, fie din oficiu, fie la
cererea unei părţi sau a oricărei persoane interesate, camera nu decide altfel.
Accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului în interesul moralei al
ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor imun acest lucru, în măsura în care publicitatea
şedinţei ar aduce atingere intereselor justiţiei.
Dezbaterile din timpul şedinţei şi ordine în care se dă cuvântul participanţii este
stabilit de către Preşedintele Camerei care are cauza spre judecare.
Prin grija grefierului se întocmeşte un proces-verbal de consemnare a şedinţei care va
cuprinde următoarele (art.70 din Regulamentul Curţii):
- compunerea camerei

266 Art.47 din Regulamentul Curţii

151
 - lista celor care trebuie să fie prezenţi
- textul observaţiilor formulate, întrebările puse şi răspunsurile primite
- textul oricăror decizii pronunţate în acea şedinţă.
Grefierul se îngrijeşte ca procesul-verbal să fie tradus într-o limbă oficială a Curţii, iar
reprezentanţii părţilor primesc câte un exemplar pentru a efectua eventuale corecturi fără ca
acestea să modifice întinderea şi sensul a ceea ce s-a spus în şedinţă.
După corectare, procesul-verbal este semnat de Preşedintele Camerei şi de grefier.
Hotărârile adoptate de Curte, cuprind următoarele :
a) numele preşedintelui şi a celorlalţi judecători ce compun camera, precum şi al grefierului
sau al grefierului-adjunct
b) data adoptării sale şi data pronunţării
c) indicarea părţilor
- numele agenţilor, avocaţilor şi ai consilierilor părţilor
- expunerea procedurii
- faptele cauzei
- un rezumat al concluziei părţilor
- motivarea în drept
- dispozitivul
- dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată
- indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea
- dacă este cazul, indicarea acelora dintre exemplarele ei care fac credinţă.
Curtea pronunţă toate hotărârile sale în limba franceză sau în limba engleză, în afară
de situaţia în care decide să le publice în ambele limbi oficiale.
În conformitate cu prevederile art.44 din Convenţie, hotărârea Marii Camere este
definitivă. De asemenea hotărârea unei camere devine definitivă în următoarele situaţii:
- atunci când părţile declară că ele nu vor cere trimiterea cauzei în faţa Marii Camere
la 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută
- atunci când Colegiul marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată
Hotărârile definitive ale Curţii sunt publicate în forma adecvată, sub autoritatea
grefierului, care este responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine hotărârile şi
deciziile alese pentru acest lucru.
În situaţia în care Curtea constată că o persoană a fost într-adevăr victima unei
încălcări al unui drept, poate să acorde prin hotărârea sa „o satisfacţie echitabilă”, care constă
într-o sumă de bani în compensaţie pentru daunele suferite.

152
 De asemenea, Curtea poate cere statului în cauză să returneze cheltuielile de judecată
avute pentru restabilirea drepturilor încălcate.
În situaţia în care, Curtea constată că nu s-a încălcat nici un drept al persoanei care a
sesizat-o, aceasta nu va plăti nici un fel de cheltuieli suplimentare, în afara celor care le-a
făcut cu angajarea avocatului sau cu procurarea şi administrarea de probe.
În competenţa curţii nu intră următoarele activităţi:
- nu poate anula deciziile instanţelor naţionale sau să anuleze legi naţionale
- nu acţionează ca instanţă de apel faţă de instanţele naţionale
- nu poate interveni în mod direct pe lângă autorităţile de care se plânge petentul pentru a-l
favoriza
- nu poate să acorde sprijin în găsirea sau plata unui avocat
- nu poate să ofere informaţii sau păreri cu privire la prevederile legale în vigoare din statul
împotriva căruia este depusă plângerea
Punerea în executare a unei hotărâri a Curţii, nu este în responsabilitatea sa şi nu
urmăreşte modul în care aceasta s-a aplicat.
După rămânerea definitivă a unei hotărâri a Curţii, responsabilitatea în ceea ce priveşte
executarea sa, revine Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, a cărei sarcină este de a
veghea modul în care aceasta este respectată de înalta parte contractantă şi asupra plăţii
eventualelor reparaţii financiare stabilite de Curte.

153
 BIBLIOGRAFIE

Alecu Gh. - Drept penal – partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2015;
Alecu Gh., Ghiţulescu B. - Introducere în dreptul comparat, Ed. Europolis,
Constanţa, 2007;
Adrian Nastase - Drepturile omului-religie a sfarsitului de secol, 1992.
Angela Banciu - Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Bălcescu Nicolae - Opere, partea a II-a, Ed. Scrieri istorice, politice şi economice,
Bucureşti, 1940;
Corneliu Barsan - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe
articole - drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012;
Duculescu Victor - Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti;
Duculescu Victor - Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti;
Dumitru Mazilu - Drepturile omului-concept, exigente si realitati contemporane,
Lumina Lex, 2000.
Ion Diaconu - Minoritatile in mileniul al treilea-intre globalism si spirit national,
Asociatia Romana pentru Educatie Democratica,1999.
Ion Diaconu - Discriminarea rasiala, Lumina Lex, 2005
Ion Diaconu - Drepturile omului in dreptul international contemporan, Lumina Lex,
2016
Ioan Demeter, - „Declaraţia drepturilor omului”, schiţă istorică, Editura politică,
Bucureşti, 1968, p. 29
Iuliana Savu, Florentina Iuliana Weber – Libertăţi fundamentale, Editura Fundaţia
România de Mâine, Bucureşti, 2011.
J. Symonides(ed.) - Human Rights, New Dimensions and Chalenges,UNESCO
Publishers,1998
Mazilu Dumitru - Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
Marin Voicu- Ultima speranţă pentru o justiţie deplină -CEDO. Editura Juridică
Bucureşti,
************Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

154
fundamentele
************ Protocoalele 1-14 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentele
************ Statutul Consiliului Europei
************ Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului
************ Decretul 40/1994 privind aprobarea şi supunerea spre ratificare
Parlamentului a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, precum şi a protocoalelor adiţionale la
această Convenţie
************ Legea 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această
Convenţie
************ Ordonanţa de Guvern nr. 94/1994 privind participarea României la
procedurile în faţa CEDO
************ Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţa
CEDO
************ Hotărârea Guvernului nr.868/2003 privind organizarea şi funcţionarea
agentului guvernamental pentru CEDO
Marin Voicu - Prefaţa la „Jurisprudenţa Curţii europene de drepturile Omului”, prima
ediţie în limba română, 1997, IRDO
Muraru Ioan - Drept constituţional şi Instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997
Rigoberta Munchu, - „O problemă de identitate”, în „Revista Română de Drept
Umanitar”, Nr. 2, 1993, p. 9
Selejan-Guţan Bianca - Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2015;
Victor Duculescu - Protectia juridica a drepturilor omului-mijloace interne si
internationale, Lumina Lex, 2010.
Victor Luncan, Victor Duculescu - „Drepturile omului – studiu introductiv,
culegere de documente internaţionale şi acte normative de drept intern”, LUMINA LEX, 2015
Vincent Berger - Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului,editia a 7-a,
Institutul Roman - pentru Drepturile Omului, 2016

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

Regulile europene pentru penitenciare
Codul penal al României

155
Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor în procesul penal
Colecţia Revistei de ştiinţă penitenciară, 1992-2006
Legea 600 /2004 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice.
Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

156