CURS NR.

MIŞCAREA OSCILATORIE FORŢATĂ. REZONANŢA

Unul dintre efectele interacţiunii oscilatorului cu mediul exterior, constă în disiparea

energiei oscilatorului, ceea ce implică amortizarea mişcării acestuia. Pentru a întreţine mişcarea
oscilatorie a sistemului, trebuie să i se transfere în mod periodic energie din exterior, care să
compenseze pierderile de energie, prin intermediul unei forţe periodice externe.
Dacă asupra corpului de masă m, pe lângă forţa elastică Fe şi forţa de rezistenţă Fr mai
acţionează o forţă exterioară periodică, care compensează pierderile de energie ale sistemului,
corpul efectuează o mişcare numită mişcare oscilatorie forţată.
Dacă forţa exterioară are forma:
Fa  F sin t ,

(1)
ecuaţia diferenţială a mişcării devine:
 

 m x b x kx  F sin t : m 
m x  kx  bv  F sin t
 b  k F
 x x x  sin t . (2)
m m m
Folosind notaţiile:
b
  - factor de amortizare (3)
2m
k
 0 - pulsaţia proprie a sistemului (în absenţa amortizării) .(4)
2

m
ecuaţia diferenţială a mişcării (2) se scrie:

2 F
 
x 2 x 0 x  sin t (5)
m
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale neomogene este de forma
x  xo  x p (5’)
unde x o este soluţia ecuaţiei omogene şi x p este o soluţie particulară.
Ecuaţia omogenă este

1
  
2
x 2 x 0 x  0 , (6)

şi are soluţia de forma

x o  Ae t  sin 0   2 t   0  ,
2

 
(7)

Soluţia particulară este de forma termenului din membrul drept:

x p  A sin  t    . (8)
După un interval de timp suficient de mare, soluţia omogenă x o dată de relaţia (7) poate fi
neglijată, astfel încât oscilaţiile vor fi descrise numai de soluţia particulară x p , pe care o scriem astfel:
x  A sin  t    , (9)
unde  este pulsaţia forţei periodice exterioare, iar amplitudinea A şi faza  au forma:
F
A

m 0   2  4 2 2
2
 2 , (10)

şi
2
tg  . (11)
 2  0 2
Mişcarea descrisă de această soluţie se numeşte în regim staţionar.
Fenomenul de rezonanţă în mecanică
În cazul general, fenomenul de rezonanţă se produce atunci când variind pulsaţia sistemului
excitator, cel puţin una dintre mărimile caracteristice sistemului care efectuează oscilaţii forţate
atinge valoarea maximă. Fenomenul descris în cazul general poartă numele de rezonanţă
parametrică. Dacă parametrul care atinge un maxim este amplitudinea oscilaţiilor, atunci este vorba
despre fenomenul de rezonanţă a amplitudinilor numit şi rezonanţa elongaţiilor. Dacă mărimea
care atinge valoarea maximă este amplitudinea vitezei sistemului oscilant, situaţia se referă la
fenomenul de rezonanţă a vitezelor.
Fenomenul de rezonanţă are aplicaţii în acordarea instrumentelor muzicale, în funcţionarea
radioreceptoarelor, a instrumentelor de măsură, în funcţionarea circuitelor de curent alternativ, în
fizica atomică etc. Sunt situaţii în care fenomenul de rezonanţă trebuie evitat, deoarece poate
determina uzuri ale unor dispozitive, sau chiar deteriorări majore ale acestora.
Un exemplu de rezonanţă la scară planetară este cel al oscilaţiilor de tip “maree” ale
atmosferei Pământului, sistemul excitator fiind Luna. La nivel microscopic, putem aminti
fenomenul de rezonanţă din cazul oscilaţiilor moleculelor dipolare ale cristalului de cuarţ sub
acţiunea câmpului electric excitator (fenomenul piezoelectric invers). Un fenomen de rezonanţă cu
aplicaţii extraordinare în cercetare, medicină şi inginerie este cel care se produce în cazul

2
oscilaţiilor momentelor magnetice nucleare în prezenţa unor câmpuri electromagnetice variabile de
radiofrecvenţă - RMN (rezonanţa magnetică nucleară).

Fenomenul de rezonanţă a elongaţiilor

Pentru a studia fenomenul de rezonanţă a elongaţiilor (sau a amplitudinilor), se variază pulsaţia forţei
excitatoare  şi se impune condiţia de maxim pentru funcţia A  A   din relaţia (10).
Maximul amplitudinii este determinat de condiţia:
dA
0 , (12)
d
care dă aşa numita pulsaţie de rezonanţă:

r  0  2 2 .
2
(13)

Din relaţia (13) se observă că fenomenul se produce numai dacă mărimea de sub radical este strict
pozitivă, adică

 2  2 2  0 (14)

care conduce la condiţia pentru coeficientul de amortizare


   0.707  (15)
2
La rezonanţă, amplitudinea este maximă şi se obţine înlocuind în formula amplitudinii (10) expresia
pulsaţiei de rezonanţă (13) :
F 1
Am   . (16)
m 2  2   2
0

Dacă   0 , amplitudinea se obţine din relaţia (10):

F F
A   0    . (17)
m 0
2
k

La pulsaţii  foarte mari,    , amplitudinea A    0 .

Dependenţa amplitudinii A   în funcţie de pulsaţia  a forţei de întreţinere este ilustrată în figura 1

3
 A ( 
=0
1


2

3


4
F0
A   0   2
m 0

0 1 
0

Figura 1

Se observă că maximul amplitudinii este cu atât mai mare cu cât coeficientul de amortizare
 este mai mic, şi tinde la infinit atunci când  tinde la zero. Cu cât coeficientul  este mai mic,
cu atât pulsaţia de rezonanţă este mai apropiată de pulsaţia proprie a sistemului oscilant. Astfel,
amplitudinea devine maximă atunci când pulsaţia forţei care întreţine oscilaţia devine egală cu
pulsaţia proprie a sistemului. În acest moment are loc rezonanţa, iar energia absorbită de la forţa
exterioară este maximă. Rezonanţa este fenomenul de oscilaţie a unui sistem fizic pe seama energiei
primite de la alt sistem fizic care oscilează cu o frecvenţă apropiată de cea a oscilaţiilor proprii ale
primului sistem fizic. La rezonanţă, amplitudinea oscilaţiilor forţate este maximă.
În cazul amortizărilor slabe (   0 ), factorul de calitate este :
 0
Q  0  , (18)
2 2

unde  este timpul de relaxare.

Energia oscilatorului este proporţională cu pătratul amplitudinii E  A 2 . Când amplitudinea
este maximă, energia oscilatorului este maximă, iar pulsaţia este egală cu pulsaţia de rezonanţă a
energiei. Pentru anumite valori ale pulsaţiei, energia maximă se reduce la jumătate. Făcând raportul
celor două energii, se obţine:
E 1 A2
  2 . (19)
E max 2 Amax

Dependenţa pătratului amplitudinii de pulsaţia  a forţei exterioare reprezintă curba de rezonanţă

sau curba Lorentz (fig. 2).

4
 A2 ( 
2
A m ax

A 2 
m ax
2

1 0 2 

Figura 2.

Se observă că există două pulsaţii 1 şi  2 pentru care energia maximă se reduce la jumătate.
Diferenţa acestor pulsaţii este:
  2  1  2 , (20)
care reprezintă semilărgimea curbei de rezonanţă.
Factorul de calitate devine:
0  
Q  0  0 . (21)
2  1 2 2
Această formulă are aplicaţii practice importante. Din curba de rezonanţă se determină
experimental semilărgimea  , iar pe baza acestei valori experimentale se calculează timpul de
relaxare  , şi factorul de calitate Q .

II.7. ANALOGIE ÎNTRE OSCILAŢIILE MECANICE ŞI ELECTRICE

Există o analogie perfectă între circuitele electrice şi mişcările oscilatorii descrise anterior. În
plus aceste analogii pot fi extinse la multe situaţii în natură cum ar fi de exemplu: mişcări atomice,
moleculare, nucleare. Analogia cu circuitele electrice este foarte utilă deoarece în practica tehnică
se utilizează simularea pe circuite electrice pentru a deduce proprietăţile mecanice ale unor
sisteme care vibrează, de ex. microfon , difuzor,… etc.

A). Oscilaţii libere :

5
 
1
- Mecanice:
m x kx  0 - Electrice: L q q  0 ; (circuit LC)
C
B).Oscilaţii amortizate:

  1
 
- Mecanice: L q R q q  0 ;
m x b x kx  0 - Electrice:
C
(circuit RLC)

C). Oscilaţii forţate:

  1
L q R q q  E  t  ; (circuit RLC cu
 
- Mecanice: m x b x kx  F  t  - Electrice:
C
tensiune electromotoare aplicată de la sursă)

Mărimi mecanice Mărimi electrice

Deplasarea x Sarcina electrică q
 
Viteza vx Curentul electric I q
Masa m Inductanţa L
Complianţa 1 k Capacitatea C
Coef. de rezistenţă b Rezistenţa R III.
Forţa externă Ft T.e.m. de la sursă Et 
UNDE MECANICE

III.1. NOŢIUNI GENERALE

Propagarea unei perturbaţii (perturbaţie = scoaterea unui corp, particulă din poziţia de
echilibru) în spaţiu şi timp poartă numele de undă. Din punctul de vedere al modului de transmisie a
perturbaţiilor în spaţiu, există:
- unde pentru propagarea cărora este necesar un suport material: undele elastice (sunetul), undele
termice, undele seismice, undele în plasmă, etc.
- unde pentru propagarea cărora nu este necesar un suport material (se pot propaga şi în vid):
undele electromagnetice, undele gravitaţionale, undele de Broglie asociate microparticulelor aflate
în mişcare.
Perturbaţia care produce o undă constituie sursa undei. În procesul de propagare există
mărimi care variază în spaţiu şi timp (ex: presiunea unui gaz, diferenţa de potenţial, intensitatea
 
câmpului electric E , inducţia magnetică B , deplasarea particulelor faţă de poziţia de echilibru,
etc.). Dacă se notază cu  (se citeşte „psi”) mărimea perturbată, se poate scrie:

6
  
 r , t    x, y , z , t  , (1)
unde  se numeşte funcţie de undă, şi poate fi o mărime sclară sau vectorială.
Locul geometric al punctelor din spaţiu, în care funcţia de undă  are la un moment dat t 0
aceeaşi valoare constantă
 
 r, t 0    x , y , z, t 0   const , (2)
se numeşte suprafaţă de undă sau front de undă. În funcţie de forma suprafeţelor de undă (şi
implicit a sursei), există unde plane (fig. 1), sferice, cilindrice. De exemplu, undele emise de o
antenă sunt sferice in imediata apropiere a antenei, şi devin plane pe măsură ce se măreşte distanţa
dintre antenă şi punctul de observaţie (fig. 2).

Figura 1.- unda plană

Figura 2. – unda plană şi unda sferică

În continure vom studia undele mecanice (elastice), care apar ca urmare a transmiterii
continue a mişcării oscilatorii între particulele mediului.
În funcţie de modul în care au loc vibraţiile particulelor mediului faţă de direcţia de
propagare a undelor, undele se pot clasifica în:
- unde longitudinale, dacă direcţia de oscilaţie a particulelor coincide cu direcţia de
propagare a undelor (fig. 3a). Aceste unde se propagă în medii solide, lichide, gazoase.
- unde transversale, pentru care direcţia de oscilaţie a particulelor este perpendiculară pe
direcţia de propagare a undei (fig. 3b). Acestea se propagă doar în medii solide.

7
 . . .
v
. . .
(a )

.
.
.

.
. v

.
.
.

.
.
.

.
. (b )
Figura 3.

II.2. UNDA PLANĂ PROGRESIVĂ. ECUAŢIA UNDEI PLANE

Fie o perturbaţie descrisă de funcţia de undă  ce se propagă într-un mediu ideal, cu viteza
constantă v , de-a lungul axei Ox (fig.1). La momentul t  0 , pentru punctul P1 se poate scrie:

    x1 ,0  f  x1  , (1)
unde f este o funcţie dată care defineşte forma perturbaţiei.
Deoarece perturbaţia se propagă cu viteza v  const. fără să se amortizeze, în punctul P2
de coordonată x 2  x1  vt , funcţia de undă  trebuie să aibă aceeaşi valoare ca în punctul P1 la
momentul t  0 , adică:
  x 2 , t   f  x1   f  x 2  vt  . (2)

8
 

t0 t t

 x 1 ,0  f x 1  x 2,t  f x1  f x 2  vt

v t

Figura 1.

În general, conform relaţiei (2), rezultă că într-un punct oarecare P de coordonată x,

funcţia de undă va avea la momentul t următoarea formă:
  x, t   f  x  vt  , (3)
ecuaţie care reprezintă ecuaţia undei plane progresive ce se propagă cu viteza constantă v în
sensul pozitiv al axei Ox . În cazul undei plane progresive, profilul undei se transmite prin mediu
cu viteza de propagare a undei. Mărimea
  x  vt (4)
se numeşte faza undei considerate.
Prin definiţie, viteza de propagare a unui punct x de fază constantă poartă numele de viteză
de fază. Derivând relaţia (4) în raport cu timpul, se obţine:
d dx dt dx dx
0 v 0 v  0  v  vf  v , (5)
dt dt dt dt dt
adică viteza de fază v f este tocmai viteza v de propagare a undei de-a lungul axei Ox .

Obs: viteza de fază v f nu coincide cu viteza momentană de oscilaţie a particulelor mediului (

v osc  A cos t    ).

Ecuaţia undei plane

Dacă în punctul M (fig. 2) există o sursă de unde de forma:
 M  A sin t , (6)
atunci în punctul N , ecuaţia undei va fi:

9
  N  A sin   t  t1  , (7)
unde
x
t1  . (8)
v

M N
O x

Figura 2.
Deci,
 x  x 
 N  A sin   t     N  A sin t  
 v  v 

 2x   2 
  N  A sin  t     N  A sin  t   x 
 v    
  N  A sin  t  kx  , (9)
sau, dacă se notează faza undei cu
 t x
  t  kx    2    , (10)
T  
atunci
t x
 N  A sin 2    . (11)
T  
Relaţiile (9) şi (11) poartă numele de ecuaţia undei plane, unde :
- A reprezintă valoarea maximă a elongaţiei  , numită amplitudine.
-  reprezintă pulsaţia undei, şi este dată de relaţia:
2
  2  . (12)
T
- T reprezintă perioada undei, adică timpul în care unda parcurge distanţa dintre două puncte
succesive ale mediului care oscilează în fază.
-  reprezintă frecvenţa undei, egală cu numărul de perioade din unitatea de timp.
-  reprezintă lungimea de undă, adică drumul parcurs de undă într-o perioadă, (sau distanţa
dintre două puncte succesive ale mediului care oscilează în fază, sau distanţa dintre două maxime
sau două minime succesive în acelaşi sens):
10
 v
  v T . (13)

- k reprezintă numărul de undă, dat de relaţia:
2 2 
k   . (14).
 v T v
Două puncte de pe direcţia de deplasare de coordonate x1 şi x 2 , sunt în concordanţă de
fază (sinfază), dacă fazele undei în aceste puncte diferă prin 2n ( n  Z ). În acest caz, rezultă:
t x  t x 
   2   1  2n  2   1   2   2   2n , (15)
T   T  
adică

x  x 2  x1  n  2n , nZ . (16)
2
Cele două puncte sunt în opoziţie de fază (în contrafază), dacă
   2   1   2n  1 , (17)
adică

x   x 2  x1    2n  1 , n . (18)
2

III.3. ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A UNDELOR

Se consideră o undă ce se propagă pe direcţia Ox într-un mediu ideal. În acest caz, funcţia
de undă este:
  x, t   f  x  vt  . (1)
Dacă se face notaţia
u  x  vt , (2)
şi se calculează derivatele parţiale ale funcţiei  în raport cu variabilele x şi t , se obţine:
 f u f f
   1  , (3)
x u x u u

 2  2 f u  2 f 2 f
    1  , (4)
x 2 u 2 x u 2 u 2
 f u f f
      v   v , (5)
t u t u u

 2  2 f u 2 f 2  f
2
  v    v    v   v . (6)
t 2 u 2 t u 2 u 2
Comparând între ele relaţiile (4) şi (6), se obţine ecuaţia:

11
  2 1  2  2 1  2
   0 . (7)
x 2 v 2 t 2 x 2 v 2 t 2
Această ecuaţie poartă numele de ecuaţia diferenţială a undelor.
Generalizând ecuaţia (7) pentru cazul propagării unei unde după o direcţie oarecare într-un
mediu ideal, se obţine ecuaţia:
 2  2  2 1  2
   0 . (8)
x 2 y 2 z 2 v 2 t 2

2 2 2
Utilizând operatorul Laplace (     ), această ecuaţie se scrie sub forma:
x 2 y 2 z 2

1  2
  0 , (9)
v 2 t 2
care este ecuaţia diferenţială generală a undei.
Ecuaţia diferenţială (9) admite, în particular, soluţii sinusoidale de forma:
  A   
  
 r   sin  t  k  r 
   
, (10)

  2 
unde k  k n este vectorul de undă, k  este numărul de undă, iar n este versorul normalei la

suprafaţa de undă.

12