Metodele geopoliticii

A învăţa să descifrezi actualitatea

François THUAL
Iris, Ellipses, 1996

François Thual, director adjunct al Institutului de Relaţii Internaţionale Strategice, a

întreprins, în ultimii ani, o regândire a geopoliticii, pe noi fundamente.
Această metodă a geopoliticii răspunde nevoilor contemporanilor de a înţelege informaţia
pe care mijloacele media le furnizează în fiecare zi.

François Thual ne pune la dispoziţie această metodă care constă în a formula întrebările
corecte în faţa unui eveniment (tensiune, criză, conflict, război, negocieri):
Cine vrea şi ce vrea?
Cu cine?
Cum?
De ce?
Ceea ce trebuie făcut este „să fie identificaţi actorii, să fie analizate motivaţiile, să le fie
descrise intenţiile, să fie reperate alianţele care funcţionează sau, din contră, cele care sunt pe
cale de a se dezmembra, fie că sunt la nivel local, regional, continental sau internaţional”.
Geopolitica nu este o ştiinţă pentru că ea nu se manifestă prin intermediul unor legi
generale. Parametrii care trebuie luaţi în considerare sunt foarte numeroşi şi diferiţi pentru
fiecare situaţie. Este o disciplină care se situează în spaţiul ştiinţelor umaniste.
Ea trebuie să meargă dincolo de discursurile oficiale pentru a identifica intenţiile reale,
chiar dacă acestea din urmă sunt ascunse mai profund de către state, în baza moştenirilor
trecutului şi a fatalităţilor geografice.

Prima fază a geopoliticii

Primele studii geopolitice datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din nefericire,

aceste studii sunt în prezent foarte controversate datorită caracterului lor subiectiv. Există trei
defecte care împietează asupra credibilităţii acestor gândiri:

1
  Având o anumită calificare politică şi istorică, aceşti geopoliticieni nu s-au mulţumit
niciodată să analizeze doar faptele, ci s-au lansat în analize normative, indicatorii, şi
uneori profetice.
 Aceşti diverşi autori au fost, mai mult sau mai puţin conştienţi, purtătorii unei ideologii
politice şi mai ales, ghizii intelectuali ai puterii.
 Ei au vrut, totodată, să desprindă din istoria relaţiilor internaţionale sau a observaţiei
geopolitice, legi valabile pentru toate epocile, în toate locurile. Ei erau convinşi că
mişcările istoriei nu erau decât expresia legilor geografice.
Dintre aceştia, cităm:
 Ratzel
 Haushofer
 Mac Kinder
 Mahan
În ultimii 15-20 de ani s-a manifestat o tendinţă de refundamentare a geopoliticii, din
momentul în care s-a realizat obsolescenţa acestor teorii şi s-a conştientizat pericolul unei
geopolitici „cu rol de consilier al prinţului”.
Dintre fondatori pot fi citaţi:
 Lacoste şi celebrul său dicţionar de „geopolitică”.
 Foucher, specialist al problematicii frontierelor şi autorul cărţii „Fragmente ale
Europei”.
 Coutau-Bégarie, specialist în geopolitica oceanelor.
 Moreau-Desfarges, mare specialist al relaţiilor internaţionale.
 Rufin, autor al cărţii „Imepriul şi noii barbari”.
 Joyaux, specialist în geopolitica Asiei.

Geopolitica ca metodă

Primul demers care trebuie făcut în faţa unui element internaţional este analiza atât a
fenomenului, adică perceperea acestuia ca purtător al unui concept de intenţionalitate. Prin
intenţie se înţelege „o reţea de atitudini supuse unei logici de realizare a ambiţiilor sau
atenuărilor unor ameninţări existente”.

2
 Schematic, orice atitudine geopolitică se reduce fie la dorinţa de a realiza anumite
ambiţii, fie la dorinţa de a contracara o ameninţare. Trebuie deci ca acţiunile diplomatice,
militare sau altele să fie clasate prin repartizarea între această alternativă a ambiţiilor şi
ameninţărilor.

Nu există un model de comportament geopolitic. În cazul crizelor, factorii politici,

economici, militari, ideologici sau religioşi vor fi preponderenţi. Astfel, studierea
comportamentului unui stat, a intenţiilor sale, este de fiecare dată o operaţiune intelectuală
diferită deoarece ierarhia factorilor nu este niciodată aceeaşi. Nu există legi generale în
geopolitică, nu există decât factori care se combină diferit, chiar dacă întâlnim întotdeauna
aceeaşi factori.
Totodată, trebuie reperată vechimea acestor comportamente şi selecţionate elementele de
convergenţă a comportamentelor pe termen lung. Scopul geopoliticii este acela de a învăţa să
debaraseze evenimenţialul furnizat în continuu şi în abundenţă de mijloacele media pentru a
accede la explicativ.

Mijloacele şi intenţiile

Dispozitivele diplomatice
Orice ţară, ca şi orice grup social, cu scopul de a asigura succesul obiectivelor sale, pune
în funcţiune un dispozitiv diplomatic, un dispozitiv de gestiune a relaţiilor externe, adică o reţea
ierarhică, în general publică şi oficială, de alianţe şi influenţe.
De ce se realizează alianţe? Această întrebare se referă la formarea alianţelor, adică din
momentul în care se constată convergenţa intereselor până la convergenţa de facto, şi apoi, în
cele mai multe cazuri, de jure, adică sancţionată printr-un tratat.
Există trei tipuri de alianţe:
 alianţe în slujba unei ambiţii
 alianţe pentru a contracara o ameninţare
 alianţe pentru a asigura stabilitatea unei regiuni

3
 Cele două mari posibilităţi oferite diferitelor tipuri de alianţă sunt încercuirea şi contra-
încercuirea, pe baza unei raţiuni care spune că „prietenul prietenilor mei nu este neapărat
prietenul meu, dar inamicul inamicului meu este, cu siguranţă, prietenul meu”.
Alianţele sunt rezultatul geopoliticii interne a ţărilor care încheie aceste pacte şi care le
încheie plecând de la obiective geopolitice externe foarte clar definite, dar deseori divergente.
Dispozitivul diplomatic ierarhizează zonele de acţiune în funcţie de priorităţile definite.
Acest dispozitiv este susceptibil de evoluţii lente, de preschimbări dar şi de o răsturnare a
datelor.
=====================================================================

Dispozitivele militare
Acest termen desemnează toate mijloacele terestre, aeriene sau maritime, chiar şi cele
spaţiale, de care dispune statul, pe timp de pace sau de război, pentru a asigura realizarea
obiectivelor geopolitice.
Războiul nu este scopul geopoliticii. El marchează un moment de relaţii internaţionale
tensionate, marcate de întreruperea mijloacelor diplomatice, de cele mai multe ori doar parţial,
deoarece în toate războaiele există o continuare a negocierilor în formă secretă.
Fie că e timp de pace sau de război, structura mijloacelor militare este unul dintre
indiciile cele mai grăitoare privind ambiţiile geopolitice ale unui stat.
Se cere astfel studierea „ordinului de luptă”, ceea ce înseamnă forţele militare şi
poziţionarea lor:
o unde se află forţele?
o Spre cine sunt îndreptate?
Prima reflexie geopolitică când se citeşte un ordin de bătălie este aceea de a analiza
repartiţia geografică a forţelor.
Apoi, trebuie pusă problema dacă este vorba despre un dispozitiv ofensiv sau defensiv,
dacă este un dispozitiv destinat unei înaintări sau unei invazii, dacă este un dispozitiv destinat
unui război pe teritoriul inamic.
Localizarea forţelor, identificarea intenţiilor, detectarea ierarhiei priorităţilor între
diferite fronturi potenţiale reprezintă baza unei analiza geostrategice a ambiţiilor
geopolitica ale unui stat.

4
 Geostrategia este un sector al geopoliticii care are drept vocaţie examinarea forţelor şi
instalarea lor:
o Care sunt armele produse?
o Care sunt armele exportate?
o Către care ţări?
o Urmând care motivaţii?
Acelaşi lucru trebuie urmărit şi în termeni nucleari, legaţi de proliferare:
o Cine dă şi ce anume?
o Cui?
o De ce?
o Cum?
Geopolitica nu a realizat doar cercetarea intenţiilor, dar a şi identificat ierarhizările
priorităţii realizate de diferitele grupe care concură la obţinerea puterii politice într-o anumită
epocă, într-o ţară dată.
Studiul dispozitivelor militare rămâne firul roşu al geopoliticii.

Mijloacele speciale
Este vorba despre serviciile secrete. În toate ţările din lume, acestea sunt fie civile, fie
militare. Ele sunt depozitare ale veritabilelor intenţii ale statului şi ale grupurilor politice.
Serviciile secrete se desfăşoară în dialectica „ambiţii – ameninţări” care stă la baza
analizei geopolitice.
Există trei tipuri de misiuni:
o spionajul: căutarea de informaţii azimute.
o contra-spionajul: lupta contra celorlalte servicii de informaţii.
o acţiunea: operaţiuni violente de constrângere a indivizilor.
Trebuie, în egală măsură, adăugate:
o ingerinţa
o contra-ingerinţa

5
 Este vorba, deci, despre toate mijloacele prin care o ţară examinează într-un mod ocult,
prin intermediul releelor interne (forţelor de subversiune), acţiunea politică a unei ţări, pentru a-
şi urmări propriile interese.
Terorismul sintetizează, prin violenţă, metodele de spionaj şi mijloacele de subversiune.
El caută să determine un pertener geopolitic să dea înapoi, să cedeze şi să-şi revizuiască poziţia.
Trebuie să ne întrebăm ce anume doreşte grupul terorist, care sunt obiectivele sale şi doresc cei
care îi ajută.
Finalitatea actului terorist nu mai este asasinatul. El urmăreşte ca prin teroare să
constrângă statul să dea înapoi, afectând astfel opinia publică. Terorismul zilelor noastre
şi-a găsit cel mai bun aliat în mijloacele media.
Din punct de vedere geopolitic, orice acţiune teroristă implică o serie de identificări a
actorilor din amontele actului terorist. Cui îi foloseşte deci crima?
Mijloacele speciale ale geopoliticii sunt spionajul, subversiunea şi terorismul, sunt
expresia condensată şi ocultă a intenţiilor veritabile ale actorilor relaţiilor internaţionale. Sub
acest titlu, ele prezintă un dublu interes pentru geopolitică: ca actori ai scenei geopolitice şi ca
deţinători ai obiectivelor veritabile şi ale intenţiilor statului.

Motivaţii şi factori

Motivaţiile ideologice
Prin motivaţie ideologică se înţelege motivaţia legată de reprezentările pe care grupurile
sociale le au despre ele însele. Există trei astfel de motivaţii:
o Naţionalismul
o Comunismul
o Fascismul
Fenomenul naţional se află la originea unor comportamente ale istoriei politico-militare a
sutelor de ani. Trebuie făcută distincţia faţă de naţionalism, care priveşte naţiunile deja
emancipate, dar care continuă să aibă ambiţia de a-şi finisa teritoriul (iredentismul).
Naţionalismul implică întotdeauna sentimentul unor lipsuri sau al unor ameninţări.
Naţionalismul nu se alimentează doar din fenomene etnice sau înrudiri lingvistice, există şi un
naţionalism teriorial care pleacă din simpla dorinţă de a-şi mări teritoriul. Ideologiile naţionaliste

6
pot fi totodată transnaţionale şi să dea naştere unor mişcări care poartă denumirea de panisme
(ex:pan-germanismul).
Naţionalismul, sprijinindu-se pe istorie pentru a modifica geografia, este un resort
constant al geopoliticii.
Comunismul şi lupta împotriva comunismului au fost, împreună cu naţionalismul, cele
două mari caracteristici ale acestui secol. Eforturile de expansiune ale comunismului şi dorinţa
de îndiguire a acestei expansiuni teritoriale se regăsesc practic în toate conflictele geopolitice ale
ultimior 50 de ani. Comunismul a fost marcat de marea schismă de la mijlocul anilor `50, dintre
China şi Uniunea Sovietică. Această înfruntare a celor două modele şi a celor două
expansionisme a avut consecinţe geopolitice majore.
Prin fascism, a fost conoscută dorinţa de extindere la nivelul întregii Europe, chiar al
lumii, al modelului său de societate şi de satisfacere a obiectivelor imperialiste.
Conduc ideologiile lumea? Întrebarea este mult mai filosofică decât geopolitica, dar
ideologiile generează o serie de situaţii geopolitice, fie prin dorinţa de expansiune, fie prin
dorinţa de a se lupta între ele.

Motivaţiile geostrategice
Există o serie de poziţii geografice a căror cucerire pare că ar duce la o creştere, pentru o
ţară dată, a bogăţiilor şi a puterii sale. Este vorba despre spaţiile supravalorizate ideologic sau
politic, fie din punct de vedere afectiv sau colectiv.
Dintotdeauna, grupurile umane sedentare sau nomade au dorit să se extindă, ca o
constantă a spaţiului, ca un fel de „libido teritorial”. Şi totul dintr-o logică dublă: împodobirea cu
regiuni-cheie şi mai ales cu faptul de a împiedica pe altul să o facă.
De exemplu, fluviile au jucat un rol foarte important în imaginaţia politică a naţiunilor, la
fel ca şi bazinele fluviale. Fluviul, sursă de bogăţie comercială, mijloc de comunicare, axă
geostrategică, a fost dorit foarte frecvent şi pentru gurile sale de vărsare.
În egală măsură, rutele comerciale încarnează fuziunea dintre o realitate geofizică şi o
realitate economică.
În final, litoralul: există în lume peste 40 de state enclave. Desencavarea, accederea la un
element lichid reprezintă bogăţia economică şi, în acelaşi timp, putere militară, prestigiu,
capacitate de putere. Enclavarea este concepută ca o slăbiciune şi creează, în aceste ţări, un
complex de inferioritate geopolitică.

7
 În termeni ai geopoliticii navale, strâmtoare este „locul forte” al ambiţiilor şi
ameninţărilor pe care le poate suporta o economie maritimă. Strâmtoarea este un punct de trecere
fiind uneori o sursă de bogăţie pentru că este un punct de trecere obligatoriu, dar este şi o sursă
de slăbiciune pentru că nu poate fi ocolită, putând servi ca zonă de blocaj.
Idem pentru canale: canalul Panama, canalul Suez……
Dacă anumite segmente spaţiale sunt mai râvnite decât altele, este pentru că ele
sintetizează factori ai puterii economice, militare, chiar politice.
Opiniile geostrategice vor fi, în deceniile următoare, din ce în ce mai legate de geografia
transporturilor, depăşind astfel simpla geografie a resurselor sau geografia militară.

Economia şi geopolitica

Noile coordonate

Morfogeneza şi proliferarea statelor

Morfogeneza este studiul formelor. Aplicată în geopolitică, ea permite „identificarea
logicelor structurante ale istoriei prin studierea formării teritoriului unei ţări, a unei naţiuni, pe
parcursul cuceririlor sau amputărilor teritoriale, al dilatărilor sau contractărilor.”
Prin studiul formării unui stat, adică al etapelor de formare a unui teritoriu, a unei bucăţi
de spaţiu corelate printr-o logică politică, este distinctă de etnogeneză, care este consacrată
formării unei naţiuni de-a lungul istoriei, al culturii şi al ocupării propriului teritoriu.
Pe scurt, morfogeneza şi etnogeneza sunt două date de intrare principale ale bilanţului
geopolitic ce se poate face unei ţări sau unui teritoriu.
Acesată „genetică teritorială şi spaţială” nu reprezintă un scop în sine. Este pur şi simplu
un instrument care permite geopoliticii să identifice procesul formării unui stat. Este vorba
despre realizarea unei nomenclaturi a achiziţiilor şi pierderilor teritoriale la care trebuie adăugate
ambiţiile, mai mult sau mai puţin dezvăluite, pentru noi achiziţii şi ameninţări, mai mult sau mai
puţin identificate cu claritate.
Aplicarea acestei metode a morfogenezei statelor permite identificare rapidă a marilor
probleme geopolitice ale acestui sfârşit de secol, respectiv a proliferării statelor.

8
 În 1945 erau în jur de 50 de state. Astăzi, există peste 180, ca rezultat al sfârşitului
imperiilor şi al decolonializării. Problema acestor noi state este că adesea sunt de dimensiuni
mic,i iar viabilitatea lor economică este departe de a fi satisfăcătoare. Nele au fost create într-o
manieră cu totul artificială şi fac apel la noi forme de naţionalisme pentru a subzista, pentru a-şi
convinge membrii că sunt reprezentanţii unei naţiuni desăvârşite, în timp ce ele se află abia la
începutul istoriei lor. Anumite ţări nou create caută cu disperare să creeze naţiuni prin
intermediul statelor.
Această proliferare face să fie mult mai uşor pentru stat să obţină recunoaşterea
intenaţională. Este suficient să fie membru al Naţiunilor Unite şi de avea ambasadori din toate
ţările.
Probabil că fenomenul proliferării statelor nu a încetat. Situaţia geopolitică a anumitor
regiuni lasă să se întrevadă contrariul: Africa Australă, Orientul Apropiat, sub-continentul indian,
Asia de Sud-Est, unde anumite state ar putea dispare fiind „înghiţite” de alte state.
Astfel, morfogeneza şi corolarul său, proliferarea statelor, reprezintă un capitol foarte
important al cercetării geopolitice, nu doar pentru că permite urmărirea logicilor spaţiale a
statelor, dar şi pentru că ele înregistrează toate mişcările societăţii internaţionale.

Conflictele identitare
Disoluţia comunismului a făcut să renască foste neînţelegeri etnico-religioase ancestrale.
Astfel, ceea ce numim „conflict identitar” regrupează „toate conflictele în care un grup urmăreşte
obiective geopolitice nu doar în numele apărării identităţii sale, dar şi cel al certitudinii că este
ameninţat de dispariţie sau de o dominare care îi este insuportabilă. Toate conflictele naţionaliste
sau religioase din orice parte a lumii nu sunt conflicte identitare. Pentru a fi conflict identitar,
trebuie să existe pentru grupul respectiv certitudinea unei ameninţări, mai mult sau mai puţin
reale, mai mult sau mai puţin fantastice, asupra existenţei sale şi specificităţilor etnice, religioase
sau naţionale ale acestei existenţe”.
Nu putem decât să constatăm generalizarea acestui tip de conflicte peste tot în lume.
Celebrul eseist Samuel Huntington a formulat o teorie conform căreia conflictele secolului al
XXI-lea vor fi exclusiv „şocuri între civilizaţii”. El prevede un şoc între o coaliţie a civilizaţiilor
non-occidentale contra Occidentului. Teza sa a fost sever criticată de un număr mare de
intelectuali, aceştia din urmă considerând că autorul acordă prea multă importanţă fenomenelor
culturale.

9
 Această revenire a identitarului poate fi explicată prin contextul economic mondial mai
mult decât mediocru. Creşterea şomajului şi a mizeriei în rândul a sute de milioane de oameni a
permis dezvoltarea unui nou mod de a scăpa. În faţa certitudinii unui destin în sărăcie şi a
dificultăţilor cotidiene, tentaţia este de repliere asupra propriei identităţi.
Conflictul identitar este un cuvânt de sfârşit de secol. El permite ca populaţiile să se
sudeze, la fel ca o nouă ideologie. Problema este dacă ne îndreptăm spre o fragmentare a
popoarelor, ca un fel de reacţie la mondializarea relaţiilor economice, politice şi culturale.

Citirea crizelor

Geopolitica nu este o ştiinţă, ea este o metodă, un „mod de face să fie descoperite”

semnificaţia profundă a evenimentelor. Scopul geopoliticii poate fi rezumat la „citirea
prezentului, citirea trecutului dar nu şi citirea viitorului”.
În faţa unui conflict care izbucneşte într-o regiune, trebuie, într-un mod sistematic, să se
plece de la un focar de tensiuni, să se asigure un audit regional al partenerilor acestei crize şi,
apoi, să se insereze această problematică în situaţia concretă a continentului, chiar în ansamblu
relaţiilor internaţionale.
În concluzie, Thual estimează că citirea unei crize implică un fel de „dute-vino” între trei
nivele de cauzalitate:
o situaţia: de ce, ieri sau alaltăieri, o anumită acţiune militară sau diplomatică a avut loc.
o conjunctura: identificarea motivaţiilor şi ambiţiilor fiecărui partener al conflictului.
o structura: aşezarea într-o anumită perspectivă a acestor cauze pe parcursul a 50, 60 chiar a
100 de ani.

10