Sunteți pe pagina 1din 104

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

PSIHOLOGIA CA ȘTIINȚĂ

1. Devenirea psihologiei ca știință.


2. Obiectul de studiu al Psihologiei

1. DEVENIREA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ

Ca preocupare a omului pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor vieţii sale


sufleteşti, psihologia este foarte veche.
De-a lungul existenței sale psihologia a trecut prin mai multe etape:
- Etapa preștiințifică
- Etapa filosofică
- Etapa cunoașterii științifice analitice și intern-contradictorii
- Etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice
-
a) Etapa cunoașterii preștiințifice datează încă din cele mai vechi timpuri, când omul,
devenind conștient de sine a început să-și pună o serie de întrebări cu privire la originea și
esența fenomenelor din univers și mai cu seamă la fenomenele sufletești. Cunoaşterea
fenomenelor psihologice era încadrată în cunoaşterea comună, realizată cotidian şi situaţional,
pe baza experienţei imediate a omului într-o comunitate, în contextul comunicării dintre
indivizii acelei comunităţi. Răspunsurile date la întrebările privind natura şi fenomenele
psihice erau naive, mistice, animiste. Informațiile și explicațiile cu privire la anumite
fenomene psihice se transmiteau de la o generație la alta sub formă de mituri, legende,
ritualuri și învățături practice. Interpretările preștiințifice continuă să dăinuie constituindu-se
sub forma psihologiei populară naivă.
b) Etapa psihologiei filosofică - începe cu elaborarea și afirmarea primelor sisteme
filosofice. Încă din antichitate Aristotel, Democrit, Epicur, Platon vorbeau despre suflet care
era nemuritor, despre natura divină a acestuia opusă și separabilă de trup. Prezentările și
interpretările filosofice ale vieții psihice aveau un caracter speculativ, abstract. In interpretarea
și explicarea naturii psihicului s-au conturat trei modele care s-au confruntat de-a lungul
secolelor.
 Modelul materialist , îi are ca reprezentanți în antichitate pe Democrit
 Modelul idealist
 Modelul dualist
c) Etapa cunoașterii științifice analitice și intern-contradictorii – începe odată cu
desprinderea psihologiei din filozofie și constituirea ei ca știință în anul 1879 prin înființarea
primului laborator de psihologie experimentală, la Leipzig (Germania), de către W. Wundt,
care introduce metoda experimentului de laborator în studiul fenomenelor psihice (initial a
celor simple, senzatiilor, perceptiile, iar ulterior si a celor complexe - memoria, atentia,
gandirea, afectivitatea). Spre deosebire de etapele anterioare studiul proceselor psihice se
realizează prin cercetări experimentale sistematice, bazate pe criteriul obiectivității și pe
operațiuni de măsurare-cuantificre. Concomitent cu acumularea de date concrete,
experimentale, încep să apară divergenţe privind obiectului specific de studiu al psihologiei
și asupra modului de desfăşurare a cercetării ştiinţifice şi modul de explicare a organizării
şi funcţionării interne a psihicului.
Lipsa unei unități conceptuale a pus de multe ori psihologia, ca știință, sub semnul
întrebării considerându-se că obiectul de studiu al acesteia „ar fi nebulos, fapt pentru care „i
s-au pus la îndoială legile, i-au fost contestate metodele, considerate nesigure” (Golu ). Pe
bună dreptate Pavelcu afirmă : ”Drama psihologiei nu începe cu faza ei metafizică, când n-
avea nici loc, nici nume; această fază nu este decât prologul dramei, care începe din momentul
despărţirii ei de metafizică, când, folosind carta sa de independentă, încearcă să se
orânduiască delimitându-şi domeniul” (Pavelcu , V, 1972, p. 52).
d) Etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice - începe în cea de-a doua jumătatea
a secolului XX și este în plină desfășurare. Studiul vieții psihice este așezat pe temelia
metodologică elaborată în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor. Astfel, s-a
înlăturat opoziția tranșantă dintre orientările și școlile clasice, fiecare model fiind acceptat ca
relativ-parțial, fiecare dintre ele oferind elemente pentru realizarea unei integrări subordonate.
Deși tabloul contemporan al orientărilor în psihologie cuprinde elemente și forme
diversificate (psihologia cognitivă, integrativă, umanistă, funcționalistă etc.) s-a renunțat la
lupta internă, actualmente existând transferuri reciproce ale achizițiilor proprii, tinzându-se
spre o unificare conceptuală, teoretico- metodologică.

2. OBIECTUL DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

Etimologic, termenul de psihologie provine din limba greacă „psyhe” = suflet și


„logos” = știință, știința despre suflet.
La prima vedere putem spune că obiectul de studiu al psihologiei este foarte clar : știința
despre suflet. Numai că, așa cum am arătat, datorită complexității fenomenelor psihice, încă
de la apariţia psihologiei ca ştiinţă au existat probleme cu privire la delimitarea şi
descoperirea obiectului de studiu al acesteia. Au fost luate în considerare o multitudine de
aspecte: viaţa psihică interioară (introspectionismul, psihanaliza), comportamentul
(behaviorismul), conduita umană, omul concret, unitar (psihologia umanistă), aspecte
concretizate în cel puțin patru obiecte de studiu ale psihologiei în funcție de orientările care
le-au elaborat.

Astfel,

Introspecționismul situează în centrul psihologiei viața psihică interioară a omului,


punând accentul pe studierea fenomenelor conștiente. Avându-și origine în Germania, în
laboratorul lui W. Wundt (1832- 1920) , adepții școlii structuraliste și-au focalizat interesul pe
structura componentelor psihicului, utilizând metoda introspecției (intros-interior, spectros-
privire), adica, privirea cu "ochiul interior" de catre subiectul insuși a ceea ce se petrece in
mintea și simtirea sa, de unde și denumirea de introspecționism sau Psihologia conștiinței.
Potrivit acestei concepții „obiectul de studiu al psihologiei îl constituie viața conștientă,
oriunde s-ar manifesta ea. William James (1842- 1910) consideră psihologia „ descrierea și
explicarea stărilor de conștiință în calitate de stări de conștiință”. Structura conştiinţei include
senzaţiile şi sentimentele. Cu toate limitele sale ( reducerea vieții psihice doar la o parte,
celelalte niveluri ale psihicului fiind omise ) introspecția ca metodă de cercetare a devenit
metoda regală de studiu a psihologiei.
Behaviorismul sau comportamentalismul a apărut ca reacție împotriva
introspecționosmului, constituindu-se ca metodă empirică de evaluare a comportamentului.
John B. Watson, părintele behaviorismului, respinge teza potrivit căreia conștiința este singura
realitate psihologică, ba mai mult o declară „ o simplă ficțiune”, comportamentul fiind
singura realitate psihologică autentică deoarece poate fi studiat în mod obiectiv.
În concepția lui Watson, comportamentul reprezintă un ansamblu de răspunsuri
ajustate stimulilor care îl declanșează. Analiza comportamentului manifest e raportată la o
situaţie determinată, schema stimul – răspuns (S-R).
Behaviorismul se focalizează pe construirea unei psihologii a faptelor observabile din
care este exclusă experienţa subiectivă. Metodele folosite sunt observaţia sistemică şi
experimentul. Calea de formare a comportamentului o reprezintă obişnuinţa, învăţarea,
procese ce încep încă din uter. Ca și introspecționismul, behaviorismul suferea de aceeași
meteahnă a ruperii şi izolării celor două planuri ale existenţei umane: planul subiectiv interior
(ansamblul trăirilor, reprezentărilor, ideilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate) şi planul
obiectiv, exterior, reprezentat de răspunsurile şi acţiunile comportamentale orientate spre
situaţiile din afară. Astfel, dacă introspecţionismul absolutiza planul subiectiv, intern,
behaviorismul îl absolutiza pe cel obiectiv, extern, influenţa stimulatoare a mediului, negând
rolul eredității, abordând comportamentul în sine, fără semnificaţia pe care o are în realitate,
fără rolul de expresie a unor structuri mentale subiacente (psihologie fără suflet). O altă limită
a acestei teorii a constat în relația univocă de tip cauzal-efect, lucru care nu era confirmat de
întreaga realitate complexă a comportamentelor umane.
Psihologia conduitei .Pierre Janet consideră psihologia ştiinţa acţiunii umane,
obiectul de studiu al psihologiei fiind activitatea. Potrivit lui Janet, psihologia „nu este altceva
decât studiul acţiunilor umane, ştiinţa conduitei sau şi mai exact studiul omului în raport cu
universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni”.
Conduita este privită ca unificare și sincronizare într-un tot unitar a comportamentul și
a vieții interioare subiective, „ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple la cele mai
complexe, orientate spre un scop și încărcate de un sens”.
Spre deosebire de behaviorism care reduce comportamentul la reacțiile motrice și
secretorii ale organismului, în viziunea lui Janet conduita angajează întreaga personalitate a
omului aflată în relație de interdependență cu mediul. Ea nu depinde numai de stimulare, ci și
de reglare, de reacțiile care există între acțiunea externă și condițiile interne prin care se
reflectă exteriorul.
Studiul conduitei are la bază metoda clinică ce îmbină observarea sistematică a
subiectului cu ascultarea lui şi cu interpretarea modalităţilor în care se exprimă.
M. Zlate consideră că psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie
să aibă ca obiect de studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea
psihică interioară şi tabloul comportamental exterior în toate modalităţile de manifestare.
Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea psihicului ca un
mare sistem în perpetuă organizare ce îşi sporeşte continuu capacitatea de autoreglare. (M.
Zlate, 2000, pag. 22-23).
Psihanaliza, realizează o extindere a ariei de investigaţie de la conștient la
inconștient. Freud (1856-1939), fondatorul psihanalizei, fără a fi descoperit inconștientul, are
meritul de-al propune ca obiect de studiu al psihologiei. El introduce conceptul de „aparat
psihic”, elaborează o viziune dinamică asupra componentelor acestuia și o metodă
psihoterapeutică, o metodă de investigaţie a inconștientului, o teorie a personalităţii, o
orientare în filozofie, schimbând însăși finalitatea psihologiei.
El a deschis o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează
sondarea inconştientului.
În viziunea psihanalitică obiectul psihologiei îl constituie tot viaţa psihică interioară
dar, se focalizează asupra inconştientului. Inconștientul este componenta esențială a vieții
psihice, el având rol determinant în dinamica personalității și comportamentului.
Sigmund Freud, prin psihanaliză a pus în evidență existența și acțiunea inconștientului
în viața psihică, a rolului sau în formarea personalității umane. Pe linia determinismului
psihologic, Freud, a arătat faptul că ideile, sentimentele şi acţiunile noastre nu numai că sunt
provocate de anumite cauze, ci şi că aceste cauze sunt reprezentate de tendinţe nesatisfăcute şi
de dorinţe inconştiente.
În concepția freudiană inconștientul reprezintă factorul determinant al întregii dinamici
psihologice a individului, cauzalitatea manifestărilor sale psihice. „Orice act comportamental
își are rădăcina în inconștient”. (S. Freud, 1992, p.227).
Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei,
statuează ca obiect al psihologiei omul concret, unitar în integralitatea existenţei sale.
Metodologia folosită de adepţii psihologiei umaniste este bazată pe înţelegerea şi interpretarea
semnificaţiilor subiective ale comportamentului, a scopurilor şi motivele acţiunilor umane.
În psihologia umanistă se promovează omul proactiv, care se construiește și se
autoactualizează, nu a omului divizat între conștient și inconștient, între Eu și Supraeu.
Concepția umanistă pune accent pe:
 Considerarea omului ca întreg, ca un tot unitar, în care elementele simple de ordin
natural-biologic se îmbină cu elementele complexe de ordin spiritual sau social;
 Unicitatea ființei umane, ființa umană este valoroasă prin ea însăşi, fiind capabilă
de construcția propriei deveniri, are liberul arbitru de a-și alege propriilor căi de
formare şi evoluție, a modalităților de reactualizare şi valorificare a
potențialităților de care dispune;
 Caracterul deschis şi autoreglabil al ființei umane capabilă de a-şi lua soarta în
propriile sale mâini, de a se schimba de a elabora o perspectivă lucidă asupra
propriului său destin.
Studiul personalității presupune utilizare unor metode obiective, subiective şi proiective
cum ar fi cunoașterea directă, prin percepție, metoda înțelegerii configurale, metoda
familiarizării cu metoda autoobservației, cea a autoevaluării.

Concluzionând, de-a lungul timpului obiect de studiu al psihologiei l-a constituit fie:
 Viața psihică interioară, subiectivă a individului indiferent de expresia sub care
apare (conștiință sau inconștient) închisă în sine, fără determinări exterioare
(orientarea introspecționistă și psihanaliză);
 Comportamentul, definit ca ansamblu de reacții asociat unui ansamblu de
stimuli (schema S- R), curent reprezentat de behaviorism (Watson, Skinner,
Pavlov);
 Pentru că între cele două orientări există o prăpastie unii absolutizând interiorul
(trăirea în sine) alții exteriorul (manifestarea ei în afară), a apărut o a treia
modalitate de concepere a obiectului de studiu al psihologiei, psihologia
conduitei, înțeleasă ca ansamblul manifestărilor interne, invizibile și a celor
externe, vizibile, dar mai ales ca relația dintre ele – psihologia conduitei.
 Viziunea umanistă are ca obiect al psihologiei omul concret, viu, cu toate
nimicurile vieții cotidiene, dar și cu marile ei drame, mai ales Sinele
individualizat și unic (C. Rogers, Maslow).

În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau


orientările menţionate, perioada contemporană aducând în prim plan şi alte aspecte ale
funcţionalităţii psihice abordate ca obiect de studiu precum:
 nivelul superior al conştiinţei umane, stările de transcendere a conştiinţei
(psihologia transpersonală);
 capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică (psihologia evoluţionistă);
 comportamentele umane produse în context natural (psihologie ecologică);
 caracteristicile individuale pozitive, experienţele, personalitatea pozitivă
(psihologia pozitivă).

Actualmente, în definirea obiectului psihologiei se merge pe linia înlăturării separării


şi opoziţiei dintre planul subiectiv-intern şi planul obiectiv-extern: "psihologia este ştiinţa
care se ocupă cu studiul organizării psihocomportamentale, în unitatea dialectică a planului
subiectiv-intern şi planului obiectiv-extern (comportamental), pe scară animală şi umană,
sub aspectul mecanismelor şi legilor constituirii (genezei) şi funcţionarii ei".
Psihologia e definită ca știință ce se ocupă cu studiul organizării psihice interne a
omului în unitatea contradictorie dintre structurile psihice interne și actele comportamentale
externe. În sfera psihicului uman intră trei componente: inconştientul, subconştientul şi
conştientul, toate împreună formând domeniul de studiu al psihologiei.
Ocupându-se de studiul celei mai complexe realităţi - realitatea
psihocomportamentală, psihologia are o importanţă teoretică (furnizează informaţii obiective
şi relevante despre organizarea noastră psihocomportamentală, contribuind astfel la o mai
bună cunoaştere şi înţelegere de sine) şi practică (prin ansamblul procedeelor şi programelor
de optimizare a condiţiei umane şi performanţei umane în diversitatea situaţiilor de viaţă şi
activitate).
SISTEMUL PSIHIC UMAN

1. Caracterizarea generală
2. Structura sistemului psihic uman
3. Organizarea ierarhică a sistemului psihic uman
4. Mecanismele de apărare ale Eului

1.CARACTERIZAREA GENERALĂ

Psihicul uman există și se manifestă ca modalitate informațională specifică legată de un


mecanism specializat în recepționarea și procesarea semnelor despre stările mediului intern
și extern al organismului și anume sistemul nervos, creierul.
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să găsească răspunsuri cu privire la
ceea ce se întâmplă în jurul lor și mai ales la ceea ce se petrece cu ei înșiși. Ideea legăturii
dintre psihic şi creier este datată încă din antichitate, regăsindu-se în lucrările lui Hipocrate şi
Galenus. Hipocrate (sec. V i. He.) consideră, creierul organul dedicat gândirii şi raţiunii, iar
inima organul proceselor afective, iar Galenus (sec. II d. Hr.), surprinde legătura permanentă
dintre psihic şi creier, formulând ipoteza localizării directe a proceselor şi funcţiilor psihice în
structurile cerebrale. („impresiile despre lumea externă pătrund prin ochi în ventriculii
cerebrali unde se cuplează cu fluidele vitale, acestea venind dinspre ficat, transformându-se în
fluide psihice „pneumă psyhicon”).
Viața psihică este în primul rând rezultatul funcţiilor cerebrale. Nu există nici un proces
psihic care să nu se întemeieze permanent pe un suport fizic, pe o anumită dinamică a
proceselor nervoase fundamentale; nu există viaţa psihică în absenţa creierului. Creierul
reprezintă organul şi mecanismul psihicului uman, iar modul lui de funcţionare este de tip
reflex (latura fiziologică care include ansamblul proceselor nervoase fundamentale excitaţia şi
inhibiţia şi relaţiile dintre ele și latura psihologică, care include ansamblul funcţiilor şi
proceselor psihice, care sunt de sorginte şi de esenţă informaţională: senzații, percepții,
gândire, reprezentare, imaginație, trăiri afectiv emoţionale, motive, deliberări, decizii etc.).
În cazul relaţiei între psihologic şi fiziologic, psihologicul exprimă dimensiunea
informaţională, iar fiziologicul pe cea energetică a organizării funcţionale a creierului. Între
ele există o relaţie complexă, de interdependență. Nivelul calitativ al psihologicului este
condiţionat de caracteristicile şi parametrii realizării fiziologicului. Astfel, orice disfuncţie,
perturbare în planul dinamicii fiziologicului, se răsfrânge negativ asupra psihologicului.
Cercetările de specialitate au relevat faptul că viaţa psihică se modifică în raport direct cu
modificările funcţiilor creierului.
Pe măsura constituirii, perfecţionării şi consolidării lor, structurile psihologicului
dobândesc o relativă autonomie, putând exercita la rândul lor o influenţă reglatorie asupra
dinamicii fiziologicului şi chiar asupra celorlalte procese biologice din organism. Prin
mecanisme de sugestie şi autosugestie, factorul psihologic poate să provoace efecte în plan
somatic obiectiv, fie în sens pozitiv, ducând la ameliorarea sau vindecarea unor maladii, fie în
sens negativ, favorizând sau producând apariţia unor boli psihosomatice. Starea psihică are un
rol important atât în menţinerea stării de sănătate, cât şi în dezvoltarea bolilor. Este cunoscută
relaţia ce există între sistemul imunitar şi starea psihică, efectul emoţiilor pozitive sau
negative asupra rezistenţei organismului la diferite boli. Se consideră că 60% din maladii au o
bază psihosomatică (bolile pielii, ulcerul, bolile coronariene etc).
Concluzionând, psihicul apare și funcționează ca funcție a sistemului nervos. Creierul
este organul psihicului, dar nu e izvorul lui, sursa psihicului se află în influența mediului
extern și intern al organismului. Creierul produce funcții psihice după intrarea lui în
comunicare cu sursele din mediul extern. Psihicul este o funcție a creierului, dar nu trebuie
redus la el pentru că senzațiile, percepțiile, reprezentarea, sentimentele reprezintă un salt
calitativ față de procesele nervoase excitația și inhibiția. Cu cât organizarea neuronală e mai
evoluată cu atât realizează funcții psihice de rang înalt. De ex. Există deosebiri între nivelul de
organizare al psihicului copilului și cel al adultului, explicate prin maturizarea funcțională a
creierului uman care se încheie la 18 ani.
Psihicul are o anumită influență asupra creierului, dar și creierul are influență asupra
psihicului. Stările emoționale au influență directă asupra echilibrului fiziologic al
organismului – pozitivă (optimizare, mobilizatoare) sau negativă (anxietate, depresie). Orice
proces patologic la nivelul creierului duce la tulburări în sfera cogniției, afectivității,
limbajului etc. Totodată, modificarea chimismului cerebral – hipoglicemie, drog, intoxicații cu
alcool determină modificări psihocomportamentale.
Psihicul este un fenomen natural ce trebuie abordat prin prisma unui determinism extern
obiectiv, adică psihicul privit ca rezultat al acțiunii factorilor externi asupra organismului,
factorii externi fiind condiție sine qua non a producerii și dezvoltării psihicului și a diferitelor
procese psihice. Psihicul este determinat de factori şi de condiţii naturale şi sociale, de
experienţa personală a fiecărui individ, este rezultatul capacităţilor proprii speciei sale, al
caracteristicilor individuale, determinate genetic, dar şi al socializării, al educaţiei, al
influenţei mediului asupra dezvoltării individului. În lipsa contactului cu părinţii şi cu
societatea, capacităţile înnăscute proprii speciei sunt inutile dezvoltării psihicului uman,
acesta rămânând la un nivel de dezvoltare inferior, de tip animal. Acest fapt este demonstrat
de studiul de caz asupra copiilor sălbatici.
Psihicul se constituie în și prin activitatea persoanei cu obiectele externe, forma
primordială de manifestare a psihicului uman este acțiunea externă a copilului cu obiectele din
jur. Schemele operatorii ale conștiinței sunt rezultatul interiorizării schemelor de organizare și
desfășurare a acțiunii.
Psihicul are caracter reflectoriu și se constituie ca model informațional intern al lumii
externe cu rol adaptativ specific. Se supune legii generale a dezvoltării, modificându-se de-a
lungul timpului. El are caracter evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă
organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare,
diferenţiere şi specializare. Funcţionarea şi interacţiunea proceselor de creştere, maturizare,
dezvoltare, învăţare, asimilare, acomodare se soldează cu consolidarea unor structuri
psihocomportamentale din ce în ce mai evoluate.
Psihicul întrunește toate atributele unui sistem. Psihicul uman are un caracter
ierarhizat, nu funcţionează global, nediferenţiat, ci pe nivele, conţinuturile sale căpătând o
ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt conştientul,
subconştientul şi inconştientul.
Sistemul psihic uman reprezintă un ansamblu hipercomplex, relativ stabil,
autoreglabil, de stări şi procese psihice, care funcționează pe baza principiilor semnalizării,
reflectării si simbolizării, coechilibrate cu ajutorul unor operatori specifici de comparare,
clasificare, opunere, seriere spațio-temporară, generalizare.
Deci, psihicul uman are un caracter dinamic –evolutiv, adaptativ, informațional,
sociocultural, latent și manifest (stările psihice se manifestă în comportamentul uman).

2. STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC

Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în procese, activităţi şi însuşiri


psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei, cu o desfăşurare discursivă, plurifazică,
specializate sub aspectul conţinutului informaţional, al formei ideal –subiective de realizare,
ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale.
Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul
uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni,
operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop.
Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante
aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, calitativ noi care redau structurile globale,
stabile ale personalităţii.
Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interacţiune şi interdependenţă.
Astfel, procesele psihice apar ca elemente componente în structura activităţii psihice şi se
regăsesc transfigurate în însuşirile psihice. Activitatea psihică reprezintă cadrul şi sursa
apariţiei, formării şi dezvoltării atât a proceselor, cât şi a însuşirilor psihice. Acestea din urmă,
odată constituite, devin condiţii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri superioare
ale activităţii psihice. Interacţiunea şi interdependenţa proceselor, activităţilor, însuşirilor şi
condiţiilor psihice evidențiază, pe de o parte unitatea vieţii psihice, iar pe de altă parte,
eficienţa ei, deoarece numai într-o astfel de unitate psihicul îşi poate realiza funcţiile lui
adaptative.

Astfel, fenomenele psihice sunt formate din:

I. Procese psihice:
 Cognitive (de cunoaștere) :
 Cognitiv senzoriale (senzații, percepții, reprezentări)
 Cognitiv logice (memoria, gândirea, imaginația)
 Afective (dispoziții, afecte, emoții, sentimente, pasiuni).
 Volitive (voința)
II. Activități psihice (limbaj, joc, învățare, muncă, creație).
III. Condiții care stimulează și facilitează procesele, activitățile și însușirile
psihice (atenția, motivația, priceperile, deprinderile).
IV. Insușiri/Trasaturi psihice (Temperamentul, Aptitudinile, Caracterul).
Psihologia contemporană propune o soluție radicală și anume înlocuirea tuturor noțiunilor
folosite de psihologia tradițională, cu noțiunea de mecanism psihic, deoarece mecanismul
surprinde mai bine aspectele structural- funcționale ale fenomenelor psihice. Astfel,
mecanismele psihice au fost grupate în patru categorii:

I. Mecanisme psihice informațional - operaționale :


o de prelucrare primară a informațiilor(senzații, percepții, reprezentări)
o de prelucrare superioară a informațiilor (gândire, memorie, imaginație)
II. Mecanisme psihice stimulator - energizante (motivația și afectivitatea)
III. Mecanisme psihice reglatoare (comunicare, limbaj, atenție, voință)
IV. Mecanisme psihice integratoare (personalitatea).

3. ORGANIZAREA IERARHICĂ A SISTEMULUI PSIHIC UMAN

Organizarea psihică internă a omului are un caracter multinivelar, diferitele componente


se dispun nu numai pe orizontală, ci şi pe verticală.
Sistemul psihic uman este un sistem ierarhizat, alcătuit din trei subsisteme: subsistemul
inconştient care reprezintă primul nivel ierarhic, subsistemul subconştient, care reprezintă pe
cel de-al doilea nivel ierarhic şi subsistemul conştient (conştiinţa) care reprezintă cel de-al
treilea nivel ierarhic.
Între cele trei niveluri nu există granițe, elemente din inconștient migrează în
subconștient și din conștient în subconștient, subconștientul având cea mai mare sferă de
cuprindere.
Inconștientul
Organizarea plurinivelară a sistemului psihic a fost surprinsă pentru prima dată de S.
Freud, care are meritul de a fi lărgit noțiunea de psihic uman prin introducerea inconștientului
ca și componentă a psihicului uman.
Personalitate marcantă a psihologiei, de numele lui S. Freud se leagă dezvoltarea
psihanalizei. Accepţiunile principale ale termenului de psihanaliză sunt: metodă
psihoterapeutică, metodă de investigaţie, teorie a personalităţii, orientare în filosofie.
Indiferent de limitele sale, viziunea psihanalitică asupra personalităţii rămâne cea mai
comprehensivă şi influentă teorie a personalității din toate timpurile, impactul său a depăşind
limitele psihologiei, influenţând ştiinţele sociale, umaniste, arta şi societatea în general. El a
deschis o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea
inconştientului.
Încă din secolul al 17 s-au făcut referiri la existența unor procese inconștiente. Astfel,
Leibniz vorbea despre ” percepțiile mici”, M. de Brian despre „percepții obscure”, Fechner
introduce termenul de „senzații subliminale” pentru că nu se individualizează în câmpul
conștiinței, dar le influenţează pe cele conștiente etc. Pornind de la ceste date Freud
demonstrează necesitatea includerii inconștientului în „aparatul psihic”, ca o componentă de
bază, esențială în formarea personalității umane.
Există două forme de inconștient: inconștientul individual împărțit în două
componente inconstientul innascut si inconstientul dobandit (abordat de Freud) și
inconștientul colectiv (abordat de Jung).
Inconștientul înnăscut se consideră ca fiind determinat exclusiv biologic si legat de
trebuintele primare. Astfel, se definea ca ansamblu al pulsiunilor, tendintelor si instinctelor ce
exprima natura omului ca fiinta biologica, animala. Functionarea lui se subordoneaza
principiului placerii, satisfacerii neconditionate si imediate a trebuintei. In centrul
inconstientului innascut a fost plasat instinctul erotico-sexual sau complexul libido-ului. In
conceptia lui S. Freud, acest instinct inmagazineaza in sine intreaga energie psihica nobila,
care sustine si directioneaza dezvoltarea personalitatii si traiectoria comportamentala a
individului.
Pe langa instinctul erotico-sexual, in structura inconstientului innascut,. Freud a mai
inclus instinctul vietii (eros-ul), instinctul mortii (thanatos-ul), instinctul agresivitatii si
instinctul gregaritatii. Tot în inconștient își au sediul stările onirice, lapsusurile, inversiunile
verbale, actele ratate, acestea formând latura funcțională a inconștientului.
Inconstientul individual dobandit se structureaza, potrivit lui Freud, in copilaria
timpurie, respectiv in primii 5 ani de viata si el include elementele constiintei morale a
societatii, de genul valorilor (bine-rau, permis-interzis), normelor si modelelor morale.
Din punct de vedere functional, in cadrul sistemului personalitatii, inconstientul
dobandit se situeaza pe o pozitie antagonica, de respingere a "cerintelor" inconstientului
innascut. Astfel, in cadrul sistemului global al personalitatii, cele doua forme ale
inconstientului devin instante de comanda: inconstientul innascut devine instanta sinelui (id-
ul) care actioneaza in directia satisfacerii tendintelor si trebuintelor animalice indeosebi a
trebuintei erotico-sexuale, iar inconstientul dobandit devine instanta supra Eu-lui (super ego),
care actioneaza in directia blocarii "dorintelor" sine-lui si a supunerii lor controlului socio-
moral.
Trasatura comuna a ambelor forme ale inconstientului individual este aceea ca nu
evolueaza si nu se schimba, in structura si statut, de-a lungul varstei, ramanand, practic
aceleasi.
C. Jung, fost discipol al lui S. Freud si devenit ulterior dizident si oponent al acestuia,
a introdus notiunea de inconstient colectiv, prin care intelegea un ansamblu de montaje si
tipare comportamentale ancestrale, formate in zorii istoriei omenirii, care se integreaza in
fondul ereditar al speciei umane si se transmit din generatie in generatie, influentand
implacabil comportamentul fiecarei persoane. Asemenea arhetipuri, precum imaginea
dragonului, imaginea paradisului pierdut, imaginea stramosului comun, umbra etc., au devenit
arhetipuri care se vor manifesta in vise, deliruri si artele picturale.
Accesul la continuturile inconstientului nu este direct, ci indirect, prin intermediul
viselor ("visul, arata Freud, este calea regala spre adancurile inconstientului", actelor ratate
(lapsusuri, inversiuni, substitutii, amalgamari), tulburarilor nevrotice. Ca metode de sondare a
inconstientului in cadrul psihanalizei au fost propuse metodele reactualizarilor regresive si
relatarilor spontane, metoda asociatiilor verbale libere si metoda asociatiilor verbale
C. Jung, fost discipol al lui S. Freud şi devenit ulterior dizident şi oponent al acestuia,
a introdus noţiunea de inconştient colectiv, prin care înţelegea un ansamblu de montaje şi
tipare comportamentale ancestrale, formate în zorii istoriei omenirii, care se integrează în
fondul ereditar al speciei umane şi se transmit din generaţie în generaţie, influenţând
implacabil comportamentul fiecărei persoane. Asemenea arhetipuri, precum imaginea
dragonului, imaginea paradisului pierdut, imaginea strămoşului comun, umbra etc., au devenit
arhetipuri care se vor manifesta în vise, deliruri şi artele picturale.
Accesul la conţinuturile inconştientului nu este direct, ci indirect, prin intermediul
viselor ("visul, arată Freud, este calea regală spre adâncurile inconştientului", actelor ratate
(lapsusuri, inversiuni, substituţii, amalgamări), tulburărilor nevrotice. Ca metode de sondare a
inconştientului în cadrul psihanalizei au fost propuse metodele reactualizărilor regresive şi
relatărilor spontane, metoda asociaţiilor verbale libere şi metoda asociaţiilor verbale dirijate.
Adller merge pe linia desexualizării concepției psihanalitice și reduce inconștientul la
cuplul „sentimente de inferioritate- reacție de compensare”
K.Honey interpretează inconștientul prin prisma sentimentului de securitate -
anxietate, orice tulburare psihică având cauza în exterior, în mediul social.
Rolul inconștientului: rol de energizare si dinamizare a întregii vieți psihice a
individului; rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare si
recombinare de tip spontan ; rol de asigurare a unitătii Eului, prin aceea cã este principalul
depozitar al unor categorii de informatii si al tensiunilor motivationale care, prin organizare
specifică participă la evolutia constiintei .

Subconștientul

Considerat de Freud doar o „stație de tranzit”, era asemuit cu un „vestibul” sau o


cameră de aşteptare pentru dorinţele şi trebuinţele inconştientului care "cer" să fie primite în
conştiinţă.
Astăzi, conţinutul noţiunii este sensibil schimbat. Ca formațiune sau nivel psihic,
subconștientul cuprinde actele care au fost cândva conștiente dar care în prezent nu se află în
câmpului conștiinței. Este un rezervor în care se conservă amintirile, ticurile, deprinderile,
automatismele, obișnuințele, motivele, fiind concretizat în memoria de lungă durată.
Subconștientul are propria sa organizare dinamică, în cadrul lui producându-se
reașezări, reevaluări, rearticulări; el poate prelucra, restructura, crea amintirile. De ex.
automatismele scoase la suprafață din subconștient nu vor fi absolut identice cu cele care au
intrat.
Are o sferă de cuprindere mai mare decât inconștientul și conștientul, elementele sale
formând „rezervorul” activității conștiente. Totodată inconștientul incorporează și o parte din
elementele inconștientului care au fost refulate sau așteaptă să intre în conștiință. Visele deși
își au originea în inconștient se realizează în segmentul superior al subconștientului, fapt
pentru care pot fi conștientizate și reamintite la trezire.
El are o organizare stratificată ca şi inconştientul. Putem delimita astfel trei straturi
principale:
1) stratul superior, care cuprinde "elemente" (informaţii) ce urmează să intre imediat în
fluxul actual al conştiinţei;
2) stratul median, care cuprinde "elementele" din tezaurul memoriei de lungă durată la
care avem acces ori de câte ori avem nevoie;
3) stratul inferior (profund), care include elemente la care avem acces foarte greu sau
deloc (cuprinse de uitare).
Existența normală nu se poate imagina fără participarea subconștientului deoarece
asigură continuitatea în timp a Eu-lui şi permite conştiinţei să realizeze sub semnul identităţii
de sine legătura trecutului, prezentului şi viitorului (în cazul amneziilor totale - anterograde
sau retrograde - subiectul îşi pierde identitatea). Totodată, subconştientul dă sens adaptativ
învăţării, permiţând păstrarea informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior. El asigură
consistenţa internă a conştiinţei; fără aportul lui, conştiinţa s-ar reduce la o simplă succesiune
a clipelor, a senzaţiilor şi percepţiilor imediate, devenind imposibile funcţiile ei de planificare
şi proiectivă. În el sunt stocate toate acțiunile pentru care s-a depus efort.

Conștientul

Conştiinţa este dimensiunea cea mai specific umană, implicând funcţiile majore de
sinteză: gândirea (ca mecanism de punere în relaţie), limbajul (capacitatea de a fi reflexivă şi
a-şi povesti sieşi, în termenii limbajului intern, datele realului), percepţia şi atenţia (prin
mecanismele de câmp şi focalizare) şi chiar creativitatea.
Etimologic, conştiinţa (con-science; constientie; so-znanie ) indică faptul că reflectarea
de la acest nivel se face cu ştiinţă, prin prelucrarea de informaţii în direcţia descifrării,
înţelegerii, interpretării şi găsirii unui sens. Psihologic a fi conştient de ceva înseamnă a-ţi da
seama de acel ceva, prin mijlocirea mecanismelor interne.
Psihiatrul francez Ey (1983) descrie conştiinţa ca pe o structură complexă, „ca
organizare a vieţii de relaţie a subiectului cu alţii şi cu lumea” (p. 33). Pentru el este foarte
important faptul că această dimensiune de sinteză a fiinţei umane, se sprijină pe un Eu fizic
(adică este „încarnată”); implică o organizare autonomă; se obiectivează într-un model
personal al lumii; dispune de o ordine a temporalităţii sale; este structurată ca o reverberaţie a
Eului pe propria sa experienţă.
În rezumat putem defini conştiinţa ca formă supremă de organizare psihică prin care
se realizează integrarea activ-subiectivă a fenomenelor psihice care facilitează raportarea
individului la mediu.
Conștiinta se compune din urmatoarele elemente:
- Procese psihice senzoriale și rationale, care se desfasoara sub control constient
( efort voluntar);
- Experientele personale de viata si activitate;
- Cunostiinte procedurale;
- Eul si personalitatea individului uman;
- Modele morale-civice de conduita dobandite prin educatie si socializare.

Din aceste conținuturi ale conștientului, putem desprinde cateva caracteristici ale acesteia:
a) Functioneaza dupa principiul realitatii si al moralitatii;
b) Este innascut, insa se manifesta si se dezvolta numai prin relatia dintre individual uman si
mediul inconjurtator;
c) Permite individului uman, sa se adapteze la exigentele socioculturale ale mediului exterior,
prin cunoatere, activitate si creativitate.

Funcţiile conştiinţei:
• funcţia finalistă (conştiinţa este reflectare cu scop sau orientată spre scop);
• funcţia anticipativ-predictivă (prin conştiinţă se anticipează rezultatul acţiunilor proprii, ceea
ce generează posibilitatea proiectării acestora);
• funcţia reglatoare a conştiinţei (organizează mintal activitatea în componentele şi
subcomponentele ei, stabilind ierarhia, secvenţialitatea şi controlul activităţii);
• funcţia creativ-proiectivă (prin conştiinţă subiectul depăşeşte cadrul realităţii,impunând
propria sa ordine în lume).
Toate aceste funcţii nu sunt posibile decât prin implicarea structurilor majore
ale psihicului, de la senzaţie şi percepţie, la gândire, memorie şi imaginaţie,
susţinute de blocul afectiv-motivaţional şi voluntar.

Relaţiile dintre conştient şi inconştient

Există trei tipuri de relaţii dintre conştient şi inconştient şi anume:


1) Relaţii circulare;
2) Relaţii de subordonare integrativă;
3) Relaţii de echilibru.

Relaţii circulare arată că, experienţele conştientului trec în inconştient şi sunt transformate în
vise, iar combinările fantastice ale inconştientului trec în conştient sub forma unor rezultate
creative-imaginative.

Relaţii de subordonare integrative, aceste relaţii reprezintă de fapt, mecanismele refulării,


precum şi cauzele nevrozelor şi psihozelor.

Relatii de echilibrare, aceste relatii explica acele stari de constiinta modificata ( hipnoza,
meditatia, halucinatia si tulburarile de constiinta), care sunt in acelasi timp, constiente si
inconstiente.

4. MECANISMELE DE APĂRARE ALE EULUI (MAE)

Eul reprezintă structura centrală a personalităţii care asigură echilibrul şi coerenţa


personalităţii, conduita adaptativă. Perturbarea sau ruperea echilibrului personalităţii reclamă
intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare.
MAE asigura securitatea Eului, protejându-l împotriva unei exigente pulsionale. Prin
poziţia sa, Eu-l serveşte ca intermediar, mediator între Sine, realitate şi SupraEu. Ori
opoziţiile dintre aceste trei instanţe sunt permanente. Pentru a le opri să se manifeste cu prea
multă acuitate, să devină ameninţătoare şi perturbatoare pentru echilibrul general al unei
peroane, Eu-l pune în funcţiune un anumit număr de strategii, care servesc aceluiaşi scop,
domolirea treptată a conflictelor interne.
MAE permite o satisfacţie relativă şi mai ales o pace mental manifesta. Ele au la bază un
caracter pozitiv şi necesar, dar , dacă , ajung să fie prea rigide devin ele însele ameninţătoare
pentru persoană. Toate MAE sunt inconştiente, apărarea este automată, subiectul nu o alege,
ci potrivit naturii sale psihice, adopta inconştient un model defensiv specific. Subiectul nu e
conştient de felul în care Eul său se apăra. El ignora de fapt că un comportament care îi este
propriu intervine ca mecanism defensiv.
Vom prezenta unel dintre mecanismele de apărare a Eului:
- Proiecţia;
- Formaţiunea reacţională;
- Raţionalizarea;
- Regresia comportamental - afectivă;
- Sublimarea;
- Negarea;
- Refularea.

Proiecţia constă în faptul, că unele persoane atribuie altor persoane propriile calităţi şi dorinţe
refulate, deci cu valenţe negative. Acest mecanism este frecvent întâlnit la acele persoane care
manifestă complexe de inferioritate. Exemplu: părerea unei persoane în vârstă faţă de o
persoană tânără şi frumoasă “este tânără, dar este proastă şi urâtă”
Formaţiunea reacţională constă în faptul, că o persoană manifestă reacţii comportamentale
contrare dorinţei sale faţă de anumite obiecte, persoane evenimente. Exemplu, o persoană se
adresează altei persoane “nu cumpăr aceea haină, pentru că nu îmi place” însă în realitate îi
place aceea haină, dar nu o cumpăra, pentru că nu are bani
Raţionalizarea constă în faptul, că unii oameni îşi explică insuccesele lor socio-profesionale,
căutând un ţap ispăşitor, deci dând vina pe alte persoane. Acest mecanism este frecvent
întâlnit la deţinuţii, care au conştiinţă vinovăţie. Exemplu: “din cauza prietenului X am
săvârşit aceea infracţiune”
Regresia comportamental-afectiva constă în faptul, că unele persoane mature sau bătrâne
manifestă reacţii comportamentale infantile, puierile, în compania unor persoane mai tinere.
Acest mecanism explică relaţiile extraconjugale cu persoane mai tinere, scizvetismul (o
Persoana se îmbracă cu acele haine nespecifice vârstei sale) şi ideaţia erotomană de tip
narcisic (impresia unei persoane mature, că este simpatizată şi atrasă de o persoană mai
tânără).
Sublimarea constă în înlocuirea dorinţelor de natură sexuală cu acele dorinţe de natură
socioculturală.
Negarea constă în faptul, că unele persoane refuză să accepte existenţa unei realităţi penibile,
neplăcute pentru ele.
Refularea reprezintă respingerea şi menţinerea în inconştient a unor reprezentări (gânduri,
imagini, amintiri) legate de o pulsiune (situaţie pulsională) care, dacă ar fi menţinută în
conştiinţă ar perturba echilibrul psihic.

MECANISME DE CUNOAȘTERE SENZORIALĂ


SENZAȚII, PERCEPȚII, REPREZENTĂRI

SENZAȚIILE

1.CARACTERIZAREA GENERALĂ

Cunoașterea realității înconjurătoare începe prin senzații și percepții, care sunt forme
ale reflectării și cunoașterii senzoriale. Senzația reprezintă sursa primară a cunoștințelor
noastre, fiind primul nivel psihic de prelucrare, interpretare și utilizare a informației despre
însușirile obiectelor și fenomenelor din lumea externă și despre stările interne ale
organismului. Senzațiile stau la baza tuturor celorlalte procese psihice (este elementul
constitutiv al percepției). Potrivit lui J. Locke „ nu e nimic în intelect care înainte să nu fi fost
în simțuri”.
Senzațiile sunt modalități de reflectare în creierul uman a însușirilor obiectelor și
fenomenelor lumii reale, care acționează nemijlocit asupra receptorilor. Astfel, reflectăm prin
senzații culoarea, mirosul, sunetul, căldura, duritatea etc, deci însușiri simple ale obiectelor și
fenomenelor, sau unele stări interne ca foamea, setea etc.
Senzaţiile sunt procese psihice cognitive senzoriale prin care sunt semnalizate
separat, în formă unor imagini simple şi primare, însuşiri izolate ale obiectelor şi
fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.

Definiţia senzaţiilor din paragraful anterior sintetizează notele definitorii ale acestui
proces, şi anume:
 Din punct de vedere al apartenenţei, senzaţiile fac parte din
 Din punct de vedere al apartenenței senzațiile fac parte din categoria proceselor
psihice cognitive, aceasta însemnând că sunt instrumente prin care cunoaştem
realitatea;
 Cunoașterea prin intermediul senzațiilor are caracter limitat, ele reflectând doar
însuşirile concrete, direct accesibile organelor de simţ, particulare, de suprafaţă
ale obiectelor şi fenomenelor (proces cognitiv senzorial);
 Senzațiile se raportează la însușiri ale obiectului cunoașterii şi nu la obiectul în
integralitatea sa, pe care le reflectă independent / izolat de obiectul cărora le
aparţin;
 Senzațiile sunt imagini simple, în sensul că fiecare senzație reflectă o singură
însuşire a unui obiect; faptul că noi putem lua act simultan de mai multe astfel de
însuşiri se realizează în baza mai multor senzaţii ce se desfăşoară în acelaşi timp;
 Senzaţiile sunt imagini primare, ceea ce desemnează faptul că apar şi se menţin
doar în condiţiile unei relaţii de tip faţă - în-faţă cu obiectul cunoaşterii, în
condiţiile unei acţiuni directe, nemijlocite a acestuia asupra analizatorilor.
Imaginea specifică senzaţiei este una proximală şi imediată.
 Existenţa unei senzaţii este posibilă doar în condiţiile integrităţii fizice şi
funcţionale a analizatorilor

M. Golu definește senzația ca ”reflectare activ-subiectivă și ideal-subiectivă a


însușirilor particulare și singulare ale stimulilor modali specifici în forma unui cod imagine”.

Caracteristicile de bază, comune tuturor senzaţiilor sunt calitatea sau modalitatea si


intensitatea, durata, rata stimulării, diversitate intramodală.

 Calitatea sau modalitatea este criteriul după care senzaţiile sunt distinse în funcţie de
informaţiile primite de la diverşi senzori. Orice senzație e produsă de un stimul și se
încadrează într-o anumită categorie : auditive, vizulae, olfactive, gustative, tactile etc.
 Intensitatea stimulilor - este forța (mai mică sau mai mare ) cu care stimulul
acționează generând din partea subiectului răspunsuri corespunzătoare.Indiferent de
modalitate, pentru a se produce o excitație asupra aparatului receptor, orice stimul
trebuie să aibă un minim necesar de intensitate, de „ cantitate de energie”.
 Durata – persistența în timp, corespunzătoare duratei stimulului; timpul de acțiune
efectivă a stimulului asupra receptorului.
 Rata stimulării – frecvența apariției stimulului modal specific într-un interval de timp.
 Diversitate intramodală – în interiorul fiecărei modalități senzoriale se diferențiază
calități specifice ( culori, nuanțe).

Cum apar senzațiile ?

Ca proces psihic senzația apare paralel cu apariția excitației în centrii nervoși, ca


imagine senzorială a însușirilor obiective; are funcție de orientare și semnalizare.

Procesul senzorial presupune realizarea unor acţiuni neuropsihice organizate şi


complexe care implică succesiunea următoarelor etape:
• Detectarea şi diferenţierea;
• Codificarea şi interpretarea psihică;
• Modificarea comportării omului faţă de stimulii recepţionaţi la un moment dat.

Pentru ca procesul senzorial să se producă se cer anumite condiţii:


• Realizarea unei stimulări optime a receptorului;
• Declanşarea energiei nervoase (influxul nervos) şi transmiterea lui la creier;
• Analiza şi sinteza corticală superioară a influxurilor nervoase purtătoare de
informaţii;
• Conectarea a cel puţin a unei legături corticale noi, ceea ce psihologic înseamnă
apelul la cunoştinţele şi experienţa anterioară a persoanei în cauză;
• Verbalizarea conexiunii nervoase formate, respectiv integrarea informaţiei senzoriale
noi obţinute în sistemul verbo –motor, ceea ce permite trăirea psihică de tip uman,
conştientă a procesului senzorial realizat. ( prin procesul de verbalizare se acordă
semnificaţii, înţelesuri logice informaţiei senzoriale obţinută prin intermediul
organelor de simţ).

Aparatul anatomo –fiziologic care permite realizarea proceselor senzoriale este analizatorul,
alcatuit din verigi aflate în raporturi de influenţare reciprocă:
 Receptorul: preia informaţia din mediul extern sau intern al organismului (analizator
vizual, auditiv, gustativ, tactil etc);
 Segmentul aferent : sau calea de transport, sau calea sensibilităţii (transmite
informația la centrul nervos) - este reprezentat de nervii senzoriali specifici fiecărei
modalităţi senzoriale: nervul optic, acustic, olfactiv, gustativ, vestibular, nervii
senzitivi care conduc informaţiile de la nivel tactil, termic, al durerii, al mediului
intern. Nervii sunt ca nişte sârme care leagă organul de simţ de aria senzitivă de la
nivelul SNC, specifică modalităţii senzoriale respective. Exceptând nervii care intră
direct în cutia craniană (ex: vizual, olfactiv, auditiv), restul nervilor au traseu
ascendent (calea aferentă, ca şi cea eferentă - motorie - are un singur sens, nu este
bidirecţională) prin măduva spinării, înspre creier, unde vor ajunge la nivelul ariei
corticale primare de recepţie specializate în modalitatea respectivă senzorială. În
cadrul unui anumit nerv pot exista mai multe tipuri de fibre nervoase, având
specializări diferite: ex: fibrele pentru rece/fibrele pentru cald de la nivelul
termoreceptorilor; fibrele dulcelui, acrului, săratului, amarului din cadrul nervului
gustativ. În funcţie de fibrele nervoase care se excită, aria senzorială ce decriptează
semnalul electric va putea identifica corect stimulul.
 Aria corticală senzorială primară specifică (centru nervos specific). Deşi fiecare nerv
conduce (transportă) acelaşi tip de energie (energie electrică/impuls electric),
modalităţile senzoriale vor fi identificate şi diferenţiate la nivelul ariilor senzoriale
primare corticale specifice fiecărei modalităţi senzoriale, loc unde se produce cea de-a
doua traducere a stimului în informaţie senzorială.
 Conexiunea inversă: cercetările de neurofiziologie din ultimele decenii au arătat că
analizatorii umani funcţionează după principiul retroacţiunii (feed –back-ul) care
asigură autoreglarea flexibilă a analizatorilor. Între organele de simt şi zona de
proiecţie corticală există, pe lângă fibrele nervoase senzitive care alcătuiesc calea
nervoasă directă şi fibre nervoase eferente motorii care duc informaţia elaborată la
nivel central către periferii.
Cu alte cuvinte, are loc o excitație in interiorul sau exteriorul organismului. Receptorii
(segmentul periferic al analizatorului) transformă energia fizică și chimică furnizată de stimul
(preiau excitația și o analizează), calea aferentă transmite excitația la scoarța cerebrală (centru
nervos) unde are loc analiza și sinteza cea mai fină a informației și integrare în experiența
anterioară a individului a excitației și transformarea ei în fapt de conștiință, în imagine
senzorială ). Informaţia recepţionată (de organele de simț) și decodificată de către analizatori
se proiectează ca senzaţie, la nivelul cortexului cerebral. În funcţie de natura excitantului și de
particularităţile sensitivo-senzoriale ale neuronilor din zonele de proiecţie corticală, senzaţiile
pot fi termice, tactile, vibratorii, dureroase, auditive, vizuale, olfactive, gustative, etc.

2. SENSIBILITATEA ȘI LEGILE EI

Sensibilitatea este proprietatea de-a a avea senzații, fiind o proprietate funcțională a


organismului prin care se realizează semnalizarea. Sensibilitatea permite înregistrarea,
receptarea și interpretarea stimulilor biologici. Este servomecanismul orientării senzoriale,
dezvoltându-se ca proces de adaptare. La nivelul organismului uman sensibilitatea este
diferențiată, înalt specializată, distributivă pe modalități în cadrul diverșilor analizatori.
Sensibilitatea este capacitatea analizatorului de-a răspunde la acțiunea minimă a unui
stimul (intensitate și frecvență minimă) sau la diferența minimă dintre stimuli.

Legile intensității

Nu orice stimul din mediul înconjurător produce o senzație. Pentru ca senzația să apară
este necesară o anumită intensitate a stimulului, capabil să producă o senzație.
Intensitatea minimă a stimulului capabilă să producă o senzație abia conștientizabilă
poartă numele de pragul minim absolut. Acesta este diferit de la o senzație la alta. Stimulii
care nu ating valorile de intensitate minimală, denumiți stimuli subliminali, produc efecte
fiziologice dar nu sunt integrați senzorial, decât dacă sunt asociați cu stimuli semnificativi.
Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care produce o senzație de același fel
poartă numele de prag maxim absolut. Depășirea lui declanșează fie durere, fie neutralitatea
aparatului în raport cu stimulul (ca urmare a suprasolicitării analizatorului).
Pragurile diferențiate sunt acele „ câtimi” care trebuie adăugate la intensitatea
stimulului pentru a determina o variație ( o creștere abia sesizabilă în intensitatea senzației).
Legile psihofizice care privesc raportul intensitate stimul (Is) și nivelul sensibilității au
fost descoperite și studiate în cadrul psihofizicii clasice de francezul Bouguer și germanii
Weber și Fechner.
Legea Bouguer, denumită și legea sensibilității diferențiate se aplică pragurilor
absolute și postulează că valoarea pragurilor absolute se află în raport invers proporțional cu
nivelul sensibilității (cu cât pragul absolut minimal este mai mic cu atât sensibilitatea este mai
mare și invers). Fechner – Weber reglementează pragurile și sensibilitatea diferențială, adică
raportul dintre intensitatea inițială a stimulului și câtimea ce trebuie adăugată pentru a
determina o creștere sensibilă în intensitatea senzației. Legea Fechner – Weber postulează că
intensitatea senzației crește în progresie aritmetică în timp ce intensitatea stimulului crește în
progresie geometrică. Deci, senzația crește mai încet decât excitația. Cele două legi sunt
valabile pentru intensități medii, nu se aplică intensităților extreme ( foarte mici și foarte
mari).
Legea adaptării: Adaptarea este procesul de creștere sau scădere a sensibilității ca
urmare a acțiunii repetate a stimulului sau a modificărilor condițiilor de mediu. Adaptarea se
realizează gradat. Ea depinde și de anumite particularități morfo - funcționale ale organelor de
simț, ca și de locul și rolul acestora în procesul reflectării informaționale. De ex: Dacă intrăm
de la lumină într-o cameră obscură, la început nu vedem nimic, dar cu timpul începem să
distingem tot mai clar obiectele din încăpere, iar după 30 de minute adaptarea la întuneric
atinge nivelul optim. Adaptarea la lumină se realizează mai repede (secunde), decât adaptarea
la întuneric . De obicei la stimuli puternici și de lungă durată sensibilitatea scade și invers ,
sensibilitatea crește dacă stimulii sunt slabi și nu acționează multă vreme.
Analizatorii au fost clasificați după rapiditatea adaptării în: Analizatori ușor adaptabili
( tactil, termic, vizual, olfactiv); Greu adaptabili (auditiv și algic (durere) .

Legea contrastului: Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care


constă în accentuarea sensibilității, creșterea ei ca urmare a intervenției excitanților de
diferite intensități care acționează succesiv sau simultan asupra analizatorilor. De ex: dacă
intrăm într-un bazin cu apă rece, la început apa ni se pare foarte rece, pentru ca treptat această
senzație să scadă, iar după câteva minute să dispară cu totul. Fenomenul se explică prin faptul
că la început s-a manifestat fenomenul de contrast datorită diferenței dintre temperatura
corpului nostru și apă, iar treptat sensibilitatea pentru excitanții reci a scăzut, producându-se
fenomenul de adaptare senzorială.
Există două tipuri de contrast : contrastul succesiv și contrastul simultan.
Contrastul succesiv constă în creșterea sensibilității la stimulul prezent ca urmare a
acțiunii îndelungate a unui stimul de aceeași modalitate, dar diferit ca intensitate. Contrastul
succesiv este pregnant în cadrul sensibilității gustative, olfactive, termice, vizuale). Ex:
stimularea repetată a receptorilor gustativi cu substanțe dulci duce la creșterea sensibilității
pentru acru).
Contrastul simultan constă fie în accentuarea reciprocă a calității și pregnanței
stimulului în același timp în câmpul perceptiv, fie în evidențierea unui stimul sub influența
stimulilor învecinați. Întâlnit frecvent în sfera sensibilității vizuale. Ex: contrastul simultan al
culorilor, al mărimilor. O bucată de hârtie cenușie ni se pare mai albă pe un fond negru, decât
pe unul alb.
Legea sensibilității și depresiei: Legea sensibilității presupune creșterea sensibilității
unor porțiuni ale unui analizator prin stimularea specifică a altor segmente ale aceluiași
analizator, sau creșterea sensibilității unui analizator ca urmare a excitării altui analizator. De
ex: stimulare porțiunii periferice a retinei unui ochi duce la creșterea sensibilității porțiunii
centrale a celuilalt ochi. Stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o anumită frecvență
duce la creșterea sensibilității bastonașelor din retină.
Legea depresiei presupune scăderea sensibilității prin aceleași mecanisme ca și la
sensibilizare. De ex: frigul reduce sensibilitatea tactilă, durerea reduce orice senzație.
Legea sinesteziei: Exprimă acea interacțiune între analizatori, în cadrul căreia,
calitățile senzațiilor de o anumită modalitate (vizuală) sunt transferate senzațiilor de o altă
modalitate (auditive). Ex: stimulii acustici și cei vizuali produc senzații cromatice rezultând
auzul colorat . Interacțiunea altor analizatori ca de exemplu analizatorul vizual și gustativ,
auditiv și gustativ produc „ culori moi „ sau „ sunete dulci”.Sinestezia este o componentă a
aptitudinilor artistice.
Legea oboselii: Exprimă faptul că analizatorii, ca sisteme care funcționează pe baza
consumului de energie stocată în structura lor (energie cantitativ limitată) sunt supuși
fenomenului oboselii. Astfel, scade nivelul sensibilității și a capacității rezolutive a
analizatorului, sau pot apărea situații de discomfort, iritație. Cei mai fatigabili sunt
analizatorul vizual,auditiv și kinestezic; cel mai puțin fatigabil este analizatorul gustativ.
Cauzele oboselii țin de suprasolicitare, subsolicitare, așteptare.
Legea compensării : Postulează că insuficienta dezvoltare a unei modalități senzoriale
sau lipsa ei duce la perfecționarea alteia atât de mult încât preia funcțiile celei dintâi ( la orbi
și la surzi se dezvoltă sensibilitatea tactilă, olfactivă, vibratorie).

3. CLASIFICAREA SENZAȚIILOR

După caracterul și particularitățile calitative ale reflectării deosebim:


• Senzații exteroceptive ( furnizează informații cu privire la obiectele și
fenomenele lumii exterioare) : vizuale, auditive, cutanate ( tactile și termice),
gustative, olfactive:
• Senzații interoceptive (reflectă modificările apărute în stările interne ale
organismului)sau „ organice”, „viscerale”.
- Senzații ce traduc trebuințe de funcționare a organelor interne: sete,
foame, sufocare.
- Senzații provocate de excese : greața, senzația de „prea plin”, oboseala.
- Senzații provocate de stări patologice, îmbolnăviri: dureri interne.
• Senzații proprioceptive (referitoare la poziția ș mișcarea corpului).

Deoarece senzaţiile apar numai la contactul nemijlocit cu organul de simţ, felurile


senzaţiilor sunt determinate de organele de simţ cunoscute de noi: urechea - auzul - senzaţii
auditive; ochiul - văzul - senzaţii vizuale; limba - gustul - senzaţii gustative; nasul - miros -
senzaţii de miros (olfactive); pielea - senzaţii cutanate.

Senzaţiile auditive

Organul de simţ (analizatorul specific) este reprezentat de ureche, iar stimulul fizic
pentru receptorii specializaţi ai acestui analizator sunt undele sonore (energie mecanică -
presiune). Undele sonore care pot fi măsurate de către analizatorul auditiv sunt cele cu
frecvenţa cuprinsă între 20 şi 20000 HZ (ciclii/sec).
Senzațiile auditive sunt de trei feluri:
• verbale - sesizarea sunetelor unei limbi;
• muzicale - sesizarea notelor muzicale, a melodiilor;
• zgomotele - au atât efect pozitiv, cât şi negativ.

Senzaţiile vizuale

Organul de simţ (analizatorul) este ochiul, care, alături de ureche (analizatorul auditiv) şi
de nas (analizatorul olfactiv) este capabil să obţină informaţia de la stimuli aflaţi la distanţă de
organism. Stimulul fizic pentru receptorii specializaţi ai acestui analizator sunt stimulii
luminoşi, adică radiaţiile electromagnetice, cuprinse între 400 (culori albastre) şi 700 nm
(culori roşii), cu un prag de diferenţiere de 2nm.
Ochiul este alcătuit dintr-un sistem de formare a imaginii pe retină (cornee, lentile, pupilă)
şi un sistem de recepţie a stimulului luminos (celulele cu conuri şi bastonaşe de pe suprafaţa
retinei). Celulele cu conuri sunt specializate în vederea diurnă şi a culorilor, iar celulele cu
bastonaşe specializate în vederea nocturnă-sensibilitate mare la spectrul albastru.
Senzaţiile vizuale sunt de două feluri:
• cromatice - sesizează cele şapte culori ale curcubeului;
• acromatice - sesizează culorile alb-negru şi toate nuanţele lor.
Senzaţiile de culoare nu sunt specifice tuturor fiinţelor vii. Acest avantaj îl posedă
doar omul, vederea culorilor îi oferă capacitatea de a se adapta mai eficient şi de a trăi
sentimente puternice produse de lumea lor.
Culorile închise au efecte deprimante, cele prea vii - iritante, obositoare, deschise -
stimulatorii, pozitive.
Culorile au o semnificaţie socială. La africani negrul semnifică binele, iar albul - răul.
In Europa negrul este culoarea doliului, în Asia - alb. Galbenul exprimă la Europeni
despărţirea, gelozia, la chinezi şi japonezi - bucuria, puritatea.
Foarte importantă este cromatica ambientală a învăţării:
• albul permite o mai bună concentrare;
• roşul generează activism mintal şi ambundenţă asociativă;
• galbenul este un calmant al psihonevrozelor, stimulează şi întreţine starea de
vigilenţă, sporeşte capacitatea de concentrare a atenţiei;
• verdele facilitează abundenţa de asociaţii libere de idei, stimulând imaginaţia;
• albastrul favorizează dezvoltarea proceselor de inhibiţie şi de încetinire a ritmului
activităţii.
Senzaţiile auditive şi cele vizuale sunt principala sursă de cunoaştere a ambianţei asigurând
circa 95% din informaţia asimilată de indivizii umani.

Senzaţiile gustative

Organul de simţ îl constituie un ansamblu de componente: limba, mucoasa valului palatin,


a amigdalelor, a epiglotei şi chiar a esofagului proximal. Informaţiile captate de acest
analizator necesită prezenţa stimulului la nivelul receptorilor (nu de la distanţă). Stimulul
specific îl constituie moleculele de substanţă chimică, dizolvate în saliva. Gustul are şi un
grad de determinism genetic (unele persoane pot depista gustul amar din cofeină şi zaharină,
altele nu) şi un grad de determinism cultural (iute în Pakistan).
Este un analizator care se adaptează destul de repede. În acelaşi timp, dacă un aliment sau
o substanţă au produs o experienţă înalt afectiv negativă (sau durere), există o memorie a
gustului care va determina rejecţia alimentelor (substanţelor) cu acelaşi gust (animalele care
se otrăvesc cu o substanţă toxică vor învăţa să o evite ulterior).
Senzaţiile olfactive
Organul de simţ (analizatorul) este nasul, analizator capabil să obţină informaţia de la
stimuli aflaţi la distanţă de organism, fiind alături de gust, unul dintre cele mai vechi simţuri.
Sensibilitatea olfactivă diferă de la specie la specie; ea nu este foarte dezvoltată la om, dar nu
prin faptul că receptorii nu sunt performanţi, ci pentru ca ei sunt puţini (10 mil faţă de 1
miliard la câini). Cu toate acestea, simţul mirosului la om este bine reprezentat.
Stimulul specific acestei senzaţii îl reprezintă energia chimică – molecule din compoziţia
unei substanţe, ce circulă prin aer şi ajung în cavitatea nazală odată cu aerul. Distingem
mirosuri plăcute - aromatice, parfumate, balsamice, precum neplăcute şi respingătoare.
Omul distinge între 10000 şi 40000 de mirosuri, deşi vocabularul de descriere a
mirosurilor este sărac. Femeile disting mirosurile mai bine decât bărbaţii. Sensibilitatea
mirosului poate diminuă la vârsta a treia. Este un analizator care se adaptează foarte repede
(stimulul îşi pierde posibilitatea de excitaţie la aceiaşi intensitate). Halucinaţiile olfactive cu
mirosuri respingătoare pot apărea corelat cu epilepsia.

Senzaţiile cutanate
Organul de simţ este pielea (dermul), cel mai mare organ de simţ uman. În cadrul acestui
analizator distingem trei simţuri distincte: cel tactil (senzația de atingere, de pipăit), cel termic
( informează despre temperatura excitantului - cald și rece) şi cel al durerii. Aceste categorii
de simţ sunt diferite pentru că răspund fiecare la o categorie specifică de stimuli; au fiecare
receptori specifici şi generează fiecare experienţe perceptive diferite.
PERCEPȚIA

1. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ A PERCEPȚIEI

Cunoașterea realității înconjurătoare nu are loc sub forma unor senzații izolate, ci a
unor percepții, care sunt imagini integrate ale obiectelor și fenomenelor, în cadrul cărora
senzațiile nu sunt decât elemente constitutive.
Percepția este procesul psihic cognitiv senzorial care constă în reflectarea obiectului
în unitatea însușirilor sale și ia naștere în timpul acțiunii acestuia asupra organelor de simț.

Din definiţia de mai sus decurg principalele caracteristici ale acestui proces psihic:

• Alături de senzaţii şi reprezentări, percepţiile fac parte din categoria proceselor


psihice cognitiv-senzoriale, ceea ce desemnează faptul că ele sunt modalităţi de
cunoaştere a realităţii, însă cunoaşterea percepţtivă are un caracter limitat la
nivelul proprietăţilor concrete ale obiectelor şi fenomenelor;
• Spre deosebire se senzaţii, care oferă date despre însuşiri izolate, fiecare
senzaţie pe care o avem reflectând o singură proprietate concretă, percepţiile
conţin un volum mult mai mare de informaţii, în sensul că procesul perceptiv
oferă simultan date despre toate însuşirile concrete ale unui obiect direct
accesibile simţurilor.
• Ca şi senzaţiile, perceptiile sunt imagini primare,ceea ce înseamnă ca apar si se
mentin atata timp ca exista o actiune directa a unui stimul asupra unor
analizatori (perceptiile apar doar in prezenta obiectului).
• Perceptiile sunt plurimodale, adica le realizarea lor contribuie mai multi
analizatori, ceea ce permite un conţinut informaţional mai bogat, unul dintre
acestia fiind însă dominant. Această caracteristică permite organizarea lor în
structuri mai complexe (numite forme complexe ale percepţiei), ceea ce
deschide posibilitatea explorării unor dimensiuni inaccesibile direct unui
anumit analizator, cum sunt perceperea distanţei, a mărimii, a formei, a
mişcării etc.
• Perceptia este selectivă, în sensul ca nu toti stimulii din campul perceptiv sunt
prelucrati in aceeasi masura de catre sistemul cognitiv. Are loc un proces de
selectie in urma caruia anumiti stimuli sunt prelucrati mai complet, mai precis
(denumiti obiect al perceptiei), în timp ce alţii sunt prelucrati mai vag, mai
imprecis, mai lacunar (fondul perceptiei). Dinamica dintre obiectul si fondul
perceptiei este reversibila (pentru detalii şi exemple, vezi legea selectivităţii
perceptive).
• Constanţa perceptivă este o altă caracteristică specifică ce se refera la faptul ca
in situatiile in care stimulii din mediu actioneaza asupra analizatorilor nostri
intr-o forma distorsionată (de exemplu dintr-un unghi neuzual, în condiţii de
luminozitate scăzută sau de la o distanţă foarte mare), sistemul cognitiv are
capacitatea de a corecta aceste distorsiuni reflectând stimulii în mod adecvat
(cu proprietăţile lor reale) – pentru şi exemple, vezi legea constanţei
perceptive.
• Integralitatea perceptivă desemneaza faptul că prin percepţie, sistemul
cognitiv interpretează un obiect al cunoaşterii ca pe un întreg, chiar daca
acestea se dezvaluie analizatorilor nostri doar partial.
Deci, percepția reprezintă o formă superioară a cunoașterii senzoriale, care spre
deosebire de senzație, (care reproduce în subiectivitatea persoanei însușirile simple ale
obiectelor și fenomenelor), asigură conștiința unității și integralității obiectului. Caracteristic
pentru percepții este că acestea apar ca imagini unitare, ca un întreg. Percepția este deci un
proces de sinteză, ea nu rezultă dintr-o simplă juxtapunere a mai multor senzații, ci presupune
analiză. De ex: când privim un lucru, ochii noștri primesc informații sub formă de unde de
lumină, care ajung la retină. Celulele vizuale din retină convertesc informația purtată de
undele de lumină în semnale electrice, care sunt transmise zonei vizuale a cortexului.
Informația transmisă este codificată în funcție de jocul de lumini, umbre, culori, dar atunci
când ne uităm la un obiect nu vedem lumini și umbre , ci obiectul. Mai mult îl recunoaștem ,
știm dacă am văzut ceva asemănător. Creierul nu primește informația în mod pasiv ci, o
integrează și încearcă să-i pătrundă sensul.
Sau când ascultăm o melodie , o trăim afectiv, o reproducem ca întreg și nici nu ne
gândim la notele care o compun, ci la melodia însăși, la forma sonoră ce rezultă.
Concluzionând, ceea ce caracterizează percepția este faptul că se prezintă ca întreg, ca
o sinteză în care elementele, părțile servesc o semnificație unică. Simpla reflectare sub formă
de senzații a părților sau însușirilor obiectului în ordinea impusă de realitate nu creează de la
sine imaginea unitară, ci are loc un proces activ de sinteză în anumite regiuni ale scoarței
cerebrale.
Imaginea perceptivă prezintă o serie întreagă de atribute cum ar fi:
 Este o imagine primară, actuală, elaborată aici şi acum, în condiţiile
prezenţei obiectului în câmpul perceptiv;
 Este o imagine bogată în conţinut care prezintă atât însuşirile principale
cât şi pe cele de detaliu, atât fondul cât şi obiectul percepţiei, atât
culorile principale cât şi nuanţele cromatice;
 Este o imagine integrată şi unitară întrucât integrează însuşirile oferite
de către analizator într-o manieră unitară; ceea ce se impune este
caracterul unitar şi integrat al obiectului;
 Este o imagine obiectuală, ceea ce face trimite la capacitatea percepţiei
de a semnala obiectele aşa cum sunt ele în integralitatea însuşirilor lor;
 Este o imagine semnificativă, ceea ce demonstrează capacitatea
percepţiei de a integra informaţia senzorială într-o imagină cu sens
pentru subiect. Întotdeauna ceea ce percepem are o anumită
semnificaţie pentru noi, iar atunci când această semnificaţie nu o putem
accesa vom tinde să o atribuim prin reducere la experienţă anterioară.
Confruntarea cu informaţii ce nu pot fi integrate unei semnificaţii
provoacă un fenomen de disonanţă cognitivă, de conflict cognitiv între
experienţă proprie şi datele realităţii. În aceste condiţii tindem să
reducem necunoscutul la ceva cunoscut, preferăm să operăm cu
semnificaţii măcar parţiale dar care să ne scoată din impas.

Pornind de la complexitatea procesului perceptiv, clasificarea percepţiilor prevede


divizarea lor în forme complexe. Există mai multe criterii de clasificare a percepţiilor.

a) In dependenţă de analizator distingem:


• percepţie vizuală - contemplarea unui tablou;
• percepţie auditivă ~ audierea unei melodii, unei povestiri;
• percepţie tactilă - cunoaşterea unui obiect după pipăit,

b) În dependenţă de obiectul implicat în percepţie cunoaştem:

• Percepţie spaţiului - în procesul percepţiei spaţiului distingem percepţia mărimii,


formei şi îndepărtării obiectelor, poziţia unor obiecte faţă de alte obiecte, care îi
livrează omului repere necesare pentru formarea abilităţilor de orientare, evaluare,
alegere de comportamente adecvate condiţiilor.
• Percepţia timpului este reflectarea duratei şi succesiunii fenomenelor sau
evenimentelor. Intervalele temporale sunt determinate de procesele ritmice ce au loc
în organismul omului. Percepţia duratei timpului depinde de conţinutul activităţii
omului. Timpul, plin de ocupaţii interesante, semnificative, trece repede. Dacă, însă,
evenimentele sunt neinteresante, puţin importante, timpul se scurge încet. Percepţia
mişcării este reflectarea direcţiei şi vitezei existenţei spaţiale a obiectelor. Ea dă
posibilitate oamenilor să se orienteze în schimbările relative ale raporturilor şi poziţiei
reciproce ale obiectelor mediului înconjurător.

2. ACCEPȚIUNI ALE CONCEPTULUI DE PERCEPȚIE

Până la ora actuală în literatura de specialitate s-au conturat trei accepțiuni ale
conceptului de percepție : percepția ca activitate, percepția ca deformare a obiectului și
percepția ca expresie a personalității.

I.Percepția ca activitate

Implicată în relația om – mediu , percepția are drept conținut (reflectoriu)


caracteristicile obiectelor activității umane. Potrivit lui Piaget : „ Numim activitate perceptivă
orice punere în relație a elementelor percepute în câmpuri diferite” (Piaget, 1961, p.11).
Percepția nu este o receptare a ceea ce e dat, ci o prelucrare a lui, deci o activitate de analiza,
sinteza, generalizare. "(Rubinstein,1962,p.11).
Așa cum rezultă, percepția nu este un fenomen izolat ci trebuie considerată ca fază a
acțiunii. Deși pare un act instantaneu , care se produce în mod automat la om , percepția are o
anumită procesualitate (chiar dacă se întinde pe o durată foarte scurtă de la 0,5 la 1,5- 2
secunde). Atunci când sarcina perceptivă este mai complexă şi mai dificilă, timpul necesar
ajungerii la obţinerea produsului final (modelul informaţional) putând creşte până la câteva
zeci de minute. Şi este posibil, complicând şi mai mult sarcina perceptivă, ca în pofida
creşterii timpului, procesul să rămână nefinalizat, subiectul fie eşuând, fie dând un răspuns
eronat.
Cercetările de laborator au dus la evidenţierea următoarelor faze ale percepției: a)
orientarea; b) explorarea; c) detecţia; d) discriminarea; e) identificare; f)interpretarea.

Orientarea - Constituie o prima reacție pe care subiectul o realizează în câmpul


perceptiv, este expresia unei reacții înnăscute, de orientare care răspunde la întrebarea "De
ce?" Starea de vigilenta este activată și subiectul se orientează asupra obiectului sursă.
Formațiunea reticulată facilitează fenomenul de focalizare, de orientare a atenției, inhiba alte
surse perturbatoare si permitere aducerea in prim plan a obiectului sursa.
Explorarea - are loc în condițiile activării stării de vigilență. Ea constă într-o sumă de
acţiuni motorii, de parcurgere, de căutare activă în câmpul perceptiv. Prin explorare se
produce un decuplaj informaţional, se realizează o primă decupare a obiectului din fondul
perceptiv. Esenţa explorării constă în căutarea stimulului. Deși, explorarea perceptivă pune în
operă un număr foarte mare de factori, ea nu se desfășoară haotic, ci se realizeze într-o
manieră eficientă datorită schemele mentale interne.
Detecția - înseamnă surprinderea existenţei stimulului și „extragerea" acestuia din
contextul elementelor de fond.
Dinamica şi nivelul de claritate al detecţiei sunt dependente de raportul semnal/zgomot
(Swets, 1964; Simon, 1984): s/z < 1 atunci semnalul va fi acoperit de zgomot şi va rămâne
nedetectat; s/z = 1 apare o situaţie de maximă incertitudine: în 50% din cazuri zgomotul poate
fi detectat ca semnal, iar în 50% semnalul poate fi omis, considerându-se zgomot; s/z > 1
semnalul este perceput.
Discriminarea – reprezintă o desprindere a informaţiilor relevante pentru procesul
perceptiv ca urmare a unei comparații realizate între atributele obiectului şi cele ale mediului
înconjurător precum şi între atributele obiectului la un moment dat şi atributele acestuia în
momente anterioare. În această fază se accentuează contrastul, se pun în evidenţă unele
calităţi în raport cu altele în condiţiile în care se utilizează un număr mare de indicatori ce pot
fi comparaţi la un moment dat.
Identificarea – constă în raportarea obiectului percepției curente la categoria căreia îi
aparține. Ea răspunde la întrebarea "Ce este acesta?" Identificarea presupune un cuplaj
informational intre un model etalon, o schema mentala a obiectului si obiectul perceput.
Interpretare - este momentul în care informaţia este raportată la cerinţele activităţii, la
necesităţile subiectului, la imperativele situaţiei. În interpretare obiectul este evaluat sub
aspectul importanţei, utilităţii sau al altor criterii relevante pentru subiect. Drept urmare,
interpretarea se poate solda cu abandonarea demersului perceptiv sau cu aprofundarea
acestuia în funcţie de nivelul de utilitate implicată în momentul respectiv.
Produsul final al procesualității perceptive este perceptul, un model informațional de
tip imagistic, structurat logico – semantic și spațio – temporal care permite subiectului
diferențierea și identificarea obiectelor ce acționează în momentul dat asupra unuia sau mai
multor organe de simț.
Percepţia este o formă fundamentală şi cotidiană, de relaţionare adaptativă cu lumea.
Percepţia furnizează primele date care stau la baza formării reprezentării şi gândirii; noi
existăm în măsura în care percepem şi acţionăm iar în raport cu noi lumea există numai în
măsura în care o putem percepe altfel ea existând doar în sine.
În concluzie, putem considera că prin activismul sau, percepţia apare ca fiind un
mecanism reglator esenţial al activităţii adaptative.

II. PERCEPȚIA CA DEFORMARE A OBIECTULUI

Această accepție a conceptului de percepție s-a impus ca urmare a studierii iluziilor


perceptive, care sunt iluzii deformate. Iluziile sunt percepţii deformate ale obiectelor și
fenomenelor, deci o reflectare eronată, neconformă cu realitatea. Cele mai cunoscute sunt
iluziile vizuale datorate unor particularități ale diverselor figuri geometrice. La fel de
interesantă este şi iluzia mişcării. Tot în categoria iluziilor intră şi aşa-numitele „obiecte
imposibile’’, adică obiectele desenate, dare care nu pot fi construite în realitate deoarece
încălca principiile logicii.
Cauzele iluziilor perceptive la persoanele normale țin fie de fenomenul centrării
(fixarea unui singur element-etalon pentru o perioadă mai mare de timp, ceea ce duce la
supraestimarea valorii lui și subestimarea valorii altor elemente), fie de condiţii precare de
recepţie, stări speciale (ex: frica, anxietate) și de vizibilitate proastă. Ele rezultă din erorile de
integrare și recunoaştere ale unor obiecte percepute în totalitate sau parţial. De exemplu
datorită fenomenelor de refracție, un băț introdus în apă pare frânt sau un tufiş poate fi
perceput ca un animal fioros.

III. PERCEPȚIA CA EXPRESIE A PERSONALITĂȚII

Percepţia ca expresie a personalităţii lărgeşte perspectiva de interpretare în sfera ei de


interes intrând nu doar percepţia stimulilor exteriori, ci şi percepţia de sine și de celălalt.
Alături de elaborarea senzorială, o serie de alţi factori au un rol important în percepţie:
inteligenţa, trebuinţele, emoţiile etc. Unele trăsături de personalitate, obişnuinţe, mentalităţi,
prejudecăţi îşi pun amprenta asupra receptării şi prelucrării informaţiilor.
Omul trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o situaţie de viaţă, astfel încât
comportamentul său va fi influenţat nu numai de “lumea în sine “, ci şi de felul în care ea este
percepută (Nuttin, 1955, p.103).
Percepţia interpersonală are un loc esenţial în viaţa cotidiană fiind procesul prin care
ne înţelegem unii pe alţii, cunoaştem persoanelor cu care interacţionăm, le anticipăm
comportamentul. Dificultatea formării unei imagini corecte despre persoanele cu care
dezvoltăm relaţii de prietenie, tovărăşie, dragoste etc., rezultă din complexitatea “obiectului”
perceput şi din caracteristicile “subiectului” perceptor, deoarece acesta este conştient de sine
şi de actul percepţiei, influenţând în mod activ şi, de multe ori, intenţionat, percepţia. Când
percepem ceva, nu o facem gratuit, ci avem o anumită motivaţie. Când percepem o persoană,
ca şi în cazul lucrurilor, avem tendinţa să o plasăm într-o categorie anterior cunoscută.
Impresiile prezentate interferează cu experienţa trecută, reprezentările senzoriale cu judecăţile
evaluative. Un om nu ne oferă doar o imagine individuală. El este român, tânăr sau bătrân,
intelectual sau agricultor, etc. Când îl percepem, îl introducem imediat în categoria celuilalt
generalizat.
Pe de altă parte, în evaluarea celorlalţi, oamenii asociază în mod inconştient
informaţiilor verificate o serie întreagă de presupuneri, pe care le consideră de asemenea
indubitabile. Dacă ştim cu siguranţă că cineva este inteligent noi deducem în continuare cu
aceeaşi siguranţă că el este şi activ, chibzuit, eficient, energic, independent, modest, politicos,
vesel, echilibrat, cald, curat, spiritual, etc. Fără discernământ, trecem din domeniul
certitudinilor în zona probabilităţilor. Şi adeseori greşim.
Deci, noi percepem lumea externă şi propriul Eu (autopercepţia). În ambele forme
folosim mecanisme specializate de detecţie, discriminare, identificare şi interpretare.
Percepţia nu este un proces “în sine”, iar omul nu percepe obiectele şi fenomenele
lumii externe în sine, ci pentru a le include în circuitul activităţii el foloseşte interpretarea,
adică evaluează importanța şi utilitatea obiectului perceput folosind un grup de operaţii de
relaţionare şi comparare a proprietăţilor obiectului cu stările interne de motivare şi cu
scopurile activităţii. Rezultatul interpretării se va fixa într-o judecată de valoare: este
semnificativ pentru mine sau nu obiectul X. Judecată de valoare e concretizată în credinţa
noastră despre X. Credinţa este ceea ce credem noi şi ceilalţi: părerile noastre, ceea ce
credeam noi că este realitatea. Percepția ta despre lume este realitatea ta. Realitatea este o
construcţie, adică o combinaţie între ceea ce este şi ceea ce eu numesc “adevărul” despre ce
îmi imaginez în legătură cu acest subiect. Fiecare îşi construieşte lumea în funcţie de
capacitatea şi dorinţa de înţelegere. Noi filtram informaţia din exterior conform credinţelor,
valorilor, amintirilor, meta programelor, noastre, etc. Ca rezultat al acestei filtrări, dobândim o
percepţie asupra lumii, pe care o numim realitate
Ex: credinţele noastre despre noi înşine:
ü sunt incapabil, nu valorez nimic, sunt formidabil, sunt superior
Credinţele noastre despre ceilalţi şi lume:
ü “oamenii nu mă plac”, “toţi bărbaţii sunt răi”, “toate femeile sunt...”

3. MODALITĂȚI PERCEPTIVE

Unele din credinţele noastre ne permit să-l înţelegem, ori să-l ghicim pe celălalt, unele
sunt constructive, altele sunt distructive în relaţiile cu ceilalţi, fiind cauzele conflictelor pe
care le generăm, în funcție de modalitățile perceptive utilizate. Astfel, vorbim de percepție
sincretică, percepție analitică și percepție sintetică.
Percepția sincretică este imediată, globală, primitivă, nediferențiată. Câmpul
perceptiv este perceput în globalitatea lui, fără a fi suficient analizat, rezultă de regulă o
percepție naivă, spontană, afectivă, impregnată cu impresii și emoții de moment. Astfel de
percepții se întâlnesc numai la copii ca urmare a insuficienţei formări a mecanismelor
perceptive și la adulţii frustraţi.
Percepţie analitică, o întâlnim la persoanele care aflate în câmpul perceptiv nu sunt
capabile să-l structureze, să-l perceapă în mod global. Aceștia se centrează pe detalii,
amănunte, dar deseori nu pot numi ansamblul. Aceasta este o formă inferioară de percepţie,
care îngustează posibilităţile comportamentale ale individului.
Percepție sintetică, reunește elementele într-o structură cu calităţi noi în raport cu
elementele constitutive. Cu toate că prin globalitate se aseamănă cu percepția sincretică, se
deosebește de aceasta prin caracterul mijlocit. Percepția sintetică este filtrată prin gândire,
devenind astfel organizată. de aici caracterul ei mijlocit
Există o zicală: „dacă vrei să îţi schimbi viaţa, începe prin a schimba felul în care o
percepi.”

4. DETERMINANȚII PERCEPȚIEI

Fiind prin excelenţă un proces relațional, percepția este influențată în desfășurarea ei


concretă, de o multitudine de factori:
• Factori externi – obiectul, mișcarea, organizarea etc
• Factori interni – setul, atenția, motivația
• Factori relaționali – rezultă din interacțiunea primelor două categorii de factori.

Factorii externi ai percepției

În această categorie intră în principal caracteristicile stimulului (intensitate, durată,


frecvență) dar și unele particularități ale contextului, gradul de determinare și semnificație.
Intensitatea este o caracteristică de care depinde gradul de claritate al percepţiei. S-a
demonstrat că intensitatea stimulului cea mai favorabilă, care asigură o percepţie optimă, este
cea medie; intensităţile puternice sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile: tocesc
acuitatea senzorială, favorizează omisiunea semnalelor, scade capacitatea rezolutivă şi apare o
stare generală de disconfort psihic. Intensitatea trebuie considerată în raport cu pragurile
absolute şi diferenţiale ale subiectului.
Frecvenţa apariţiei este caracteristică stimulilor care le determină gradul de noutate şi
de familiaritate. Percepţia stimulilor familiari se realizează mai rapid decât cea a stimulilor
noi (în condiţiile aceleiaşi intensităţii şi durate de acţiune). Un stimul cu apariţie
frecventă este perceput mai repede decât altul din aceeaşi categorie, dar care apare la intervale
mai mari de timp. De asemenea, pe lângă aceste caracteristici ale stimulului, importantă este
şi valoarea lor intrinsecă pentru stimulul dat. Însuşirile stimulului se deosebesc între ele prin
gradul lor de relevanţă, unele fiind foarte relevante, altele mediu sau slab relevante, altele
irelevante. Dacă din stimulii respectivi lipsesc însuşirile irelevante, percepţia se va realiza
corect; dacă lipsesc părţile relevante, imaginea este unitară, globală, a altui stimul.

Factorii interni ai percepției

Acești factori sunt foarte numeroși, incluzând prezența sau absența motivației, atenției,
trăsături dispoziționale de personalitate, starea de set şi de expectație.
Motivația, ca stimul intern care determină, dirijează și direcționează comportamentul,
influențează și modul de percepere a obiectelor și fenomenelor lumii exterioare. Diferitele
forme și structuri motivaționale, începând cu unele simple, primare, cum ar fi trebuințele
biologice, și terminând cu cele superioare, își pun amprenta asupra percepției, influențând
rapiditatea, volumul, corectitudinea, selectivitatea ei. Foamea, setea, recompensele, pedepsele,
valorile atribuite obiectelor, valorile personale etc. , determină în largă măsură percepția.
Stările afective își pun amprenta pe întreaga dinamică a activității, inclusiv asupra
modului în care percepem lumea din jurul nostru. Dispoziția afectivă este o constantă a
personalității, pe baza căreia se pot delimita cele trei tipuri comportamentale: tipul realist,
optimist și pesimist. Starea atenției este o variabilă de tip continuu, în funcție de care
activitatea îşi modifică semnificativ traiectoria și eficiența. Spiritul de observație ca formă
superioară a percepției este o schemă integrată la nivelul atenției voluntare.
Starea psihologică generală a subiectului este o variabilă de fond, care-și imprimă
influența asupra oricărui comportament. Ea poate fi bună sau proastă. Trebuie să ținem seama
și de bolile psihice, precum și de consumul de droguri, acestea sunt stări în care percepția este
puternic afectată. Starea structural - funcțională a analizatorului este nemijlocit implicată în
desfăşurarea actului percepţiei. Orice dereglare şi perturbare în funcţionarea analizatorilor se
repercutează negativ asupra calităţii percepţiei.
Starea de set şi de expectaţie. Setul este starea de pregătire internă în vederea
receptării. Deşi desemnată în diferite limbi cu denumiri diverse (expectancy, tendency,
einstellung, attitude, montaj, ustanovka) nu este altceva decât "predispoziţia capabilă de a
orienta activitatea subiectului într-o anumită direcţie" (Paillard, 1961, p. 7).
Când percepem ceva, nu o facem gratuit, ci avem o anumită motivaţie. La fel se
întâmplă şi când încercam să ne facem o impresie despre oameni: îi percepem prin “ochelarii
aşteptărilor” noaste. Subiectul perceptor are un set de aşteptări, un montaj, în raport cu care
organizează informaţiile provenite de la “obiectul” perceput. În virtutea respectivului montaj,
imaginea despre celălalt va reflecta mai mult sau mai puţin corect realitatea, întrucât percepţia
celuilalt apare ca o sinteză a experienţei trecute cu faptele de observaţie actuale.
Dacă, în baza stării noaste de expectaţie (de aşteptare), percepem o persoană ca
prieten, în imaginea ce ne-o formăm vor predomina trăsăturile de caracter pozitive.
Dimpotrivă, dacă aşteptarea este de ostilitate, vor fi percepute primordial caracteristicile
negative. Şi într-un caz şi în celălalt nu percepem persoana în mod cuprinzător şi nu reţinem
din imaginea formată totalitatea trăsăturilor de personalitate. Aşa se explică de ce un
îndrăgostit idealizează fiinţa iubită, în timp ce oamenii aflaţi în conflict se descriu “în negru”.
În mod obişnuit, îţi poţi da seama de atitudinea cuiva faţă de altă persoană după felul cum o
descrie. Dacă, în portretul pe care - l creionează, apar două trăsături de caracter negativ, poţi fi
sigur că n-ai întâlnit un prieten...
Intervenţia setului în percepţii se soldează cu o multitudine de efecte: asimilarea
pozitivă (integrarea rapidă a stimulului), asimilarea negativă (denaturarea imaginii actuale a
obiectului) şi transformarea (care duce la apariţia unei imagini perceptive categorial
concordante cu stimulul real, dar individual neidentică, anumite însuşiri particulare ale
stimulului fiind deformate).
Asimilarea pozitivă – integrarea adecvată, rapidă a stimulilor. Ex. Dacă prezentăm la
tahistoscop doua serii de imagini (întâi una cu imagini stilizate ale unor obiecte, apoi alta cu
imagini fotografice ale aceloraşi obiecte), vom constata că perceperea celor din seria a doua
va avea loc mult mai rapid şi corect decât dacă ele ar fi fost prezentate neprecedate de
primele. Aceasta, deoarece prezentarea primei serii a creat o stare de pregătire favorabilă
perceperii noilor imagini.
Asimilarea negativă – denaturarea imaginii actuale a obiectului, deformarea lui. Ex.
Prezentarea la tahistoscop a unor cuvinte în limba româna, urmată de prezentarea unor cuvinte
într-o altă limbă (franceza, engleza), se soldează cu perceperea cuvintelor din seria a doua ca
aparţinând limbii române. Setul fixat anterior operează de data aceasta ca un mecanism
asimilativ deformant.
Transformarea - rezultă din îmbinarea celor două categorii de efecte care duc la
apariția unei imagini perceptive categorial coordonată cu stimulul real, dar unele însușiri
particulare ale stimulului sunt deformate. Ex: Acest tip de efect apare în cazul diferitelor
categorii de iluzii. De exemplu, în cazul iluziei de greutate a lui Charpentier, doi cilindri de
aceeaşi greutate, dar cu volum diferit, vor fi percepuţi ca fiind inegali în greutate (cel mare va
fi perceput ca fiind mai uşor, cel mic ca fiind mai greu). Un asemenea efect se datorează
pregătirii anterioare a muşchilor. Ştim din experienţă proprie ca obiectele mari sunt de obicei
grele, de aceea ne pregătim muscular mai intens pentru a le ridica, în timp ce obiectele mici
sunt socotite ca mai uşoare, ceea ce face ca şi pregătirea musculară pentru ridicarea lor să fie
mai redusă.

Determinaţii relaţionali

Percepția este influențată de particularitățile stimulului și cele ale stării subiective a


celui ce percepe. Evidențierea rolului factorilor relaționali a condus la formularea unei teorii
asupra percepției și anume teoria tranzacțională (Ittelson, anii 60). Această teorie introduce
conceptul de „tranzacție” ce are loc între subiect și stimul, dar nici unul dintre cele două
elemente implicate în tranzacție nu poate fi studiat separat, ci numai în relație unul cu altul.
Percepţia este așadar o tranzacţie, un fel de interrelaţie sau schimb între organism şi
mediu, dar în care fiecare parte a situaţiei intervine ca participant activ şi îşi datorează
existenţa tocmai acestei participări active.

5. LEGILE PERCEPȚIEI

Funcţionarea percepţiilor cunoaşte anumite constante numite în psihologie legi ale


percepţiei. Dintre acestea, cele mai importante sunt legea selectivităţii perceptive, legea
constanţei perceptive, legea integralităţii perceptive pe care le vom descrie în continuare.

Legea selectivităţii perceptive: pune în evidenţă raporturile dinamice dintre obiect şi


fond în procesul percepţiei. Selectivitatea perceptivă exprimă cel mai bine influenţa factorilor
determinanţi ai percepţiei. Cea mai bună dovadă a selectivităţii perceptive o constituie
raportul dintre obiect şi fond în percepţie. Percepţia se realizează prin decuparea obiectului
din fondul perceptiv, reliefarea caracteristicilor acestuia dar şi modificarea raporturilor astfel
încât în orice moment, în funcţie de cerinţele procesului perceptiv, se poate modifica acest
raport (de exemplu, figurile duble). De ex: În fiecare secundă a vieţii, analizatorii noştri sunt
bombardaţi cu o cantitate enormă de informaţii (este vorba de 100000 biţi/secundă, din care
putem procesa conştient un volum cuprins între 25 şi 100 biţi), fapt pentru care necesitatea
unei selecţii este evidentă. De aceea, o parte dintre stimulii receptaţi de către analizatori vor fi
prelucraţi mai clar, mai complet, mai profund (denumiţi obiect al percepţiei), restul fiind
procesaţi mai superficial, vag, mai lacunar. Cercetările au indicat faptul că cei mai importanţi
factori ai selectivităţii perceptive sunt: interesul pentru un anumit stimul; contrastul cromatic;
conturarea specială; mişcarea unui stimul pe un fond de stimuli ficşi; apariţia şi dispariţia
bruscă a unui stimul; intensitatea unui stimul; activarea schemei perceptive (a imaginii
mentale a unui obiect).
Legea selectivităţii perceptive are aplicaţii importante în domeniile în care se încearcă
scoaterea în evidenţă a unor ştimului (cum sunt semnalizarea rutieră, industria publicităţii şi
reclamei, creaţia vestimentară etc), dar şi invers în situaţiile în care suntem animaţi de dorinţa
de a masca, de a face anumite lucruri să treacă mai degrabă neobservate (un exemplu în acest
sens este îmbrăcămintea de camuflaj).
Legea constanţei perceptive: exprimă capacitatea percepţiei de a-şi menţine parametrii
funcţionali de receptare obiectivă a informaţiei în condiţiile în care se produc modificări
datorate variaţiilor de distanţă, mărime, formă, luminozitate, culoare. Acest atribut al
percepţiei este esenţial pentru percepţia umană capabilă să recepteze adecvat forma, mărimea,
configuraţia, culoarea unui obiect în condiţii dificile. Constanţa formei şi a mărimii are la
bază în primul rând mecanismele specifice analizatorului vizual, capacitatea acestuia de a
realiza acomodări, reglări fine în condiţiile unei distanţe maxime de 25 m faţă de obiect. Un
rol important are și experienţa tactilo - kinestezică acumulată în timp care conferă elemente
de certitudine în explorarea perceptivă. De ex: Să presupunem că avem în faţă fotografia unei
persoane. Măsurată exact, imaginea persoanei din fotografie are 10 cm. În mod evident,
proiecţia retiniană a acestei imagini va fi incomparabil mai mică decât cea a persoanei reale,
însă cu toate acestea, suntem capabili să estimăm relativ corect (cu o toleranţă generoasă)
înălţimea persoanei din imagine. În mod sigur nu vom fi induşi în eroare considerând că acea
persoană măsoară doar câţiva centimetri. Percepem aşadar obiectele la dimensiunea lor relativ
constantă, aşa cum s-a reflectat ea în experienţa noastră anterioară (constanţa mărimii).
Acelaşi fenomen are loc şi atunci când percepem un obiect familiar de la o distanţă foarte
mare. Multe dintre iluziile perceptive se datorează dificultăţilor de realizare a constanţei
perceptive. În acest caz experienţa acumulată de către subiect joacă un rol foarte important şi
conferă percepţiei un realism obiectiv. Alte exemple de constanţă perceptivă le regăsim atunci
când privim un obiect dintr-un unghi nepotrivit, de natură a-i altera proiecţia retiniană a
formei (constanţa formei – percepem o monedă ca fiind rotundă chiar dacă suprafaţa acesteia
este aproape paralelă cu privirea noastră şi imaginea retiniană aferentă acestui unghi are o
formă elipsoidală), sau când, datorită luminii nepotrivite, obiectele par a avea o altă culoare
decât cea reală (într-un mediu obscur, toate nuanţele cromatice tind spre tonuri de gri, iar la
lumina unui neon o haină albastră poate părea mov – constanța culorii).
Legea integralității perceptive: defineşte o particularitate esenţială a percepţiei şi
anume orientarea acesteia spre surprinderea obiectului în integralitatea însuşirilor lui, ca pe un
întreg/tot unitar, adeseori chiar completând elementele care lipsesc dintr-o imagine lacunară.
De exemplu, atunci când privim o persoană aşezată la un birou, datorită opacităţii biroului, pe
retina noastră va fi proiectată doar partea superioară a corpului acelui om; cu toate acestea nu
vom presupune că avem în faţă un om fără picioare.
Tendinţa sistemului cognitiv de abordare prioritară a întregului în detrimentul
elementelor constitutive a fost investigată intens şi ridicată la rang de principiu în psihologie
de către reprezentanţii gestaltism.

REPREZENTAREA

1. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ A REPREZENTĂRII

Existenţa formelor de cunoaştere senzorială prezentate până acum este condiţionată de


prezenţa şi acţiunea nemijlocită a unui stimul. Putem însă cunoaşte un obiect chiar şi atunci
când nu ne (mai) aflăm în relaţii de tip faţă în faţă cu acesta, cu ajutorul reprezentării.
Reprezentarea este procesul psihic cognitiv senzorial de reflectare în forma unor
imagini secundare unitare dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale
obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Reprezentările sunt imagini intuitive ale obiectelor şi fenomenelor care apar în absenţa
acestora. Reprezentările se formează, în special, pe baza percepţiilor. Fără să avem înaintea
noastră o floare, putem să ne amintim imaginea ei, parfumul ei, netezimea petalelor ei
catifelate. Toate acestea sunt reprezentări: vizuale, olfactive, tactile.
Reprezentările se disting de celelalte forme de cunoaştere senzorială prin următoarele
caracteristici:
 Reprezentările sunt imagini secundare, ceea ce denotă faptul că ele apar şi se
menţin în absenţa receptării directe a obiectului reprezentat de către analizatori. Pentru ca
acest lucru să fie posibil, este necesar însă să fi avut o experienţă perceptivă directă fie cu acel
obiect, fie cu obiecte similare.
 Reprezentările reflectă însuşirile concrete ale unui obiect, dar nu integral, ci
doar o parte a acestora. Asistăm în acest caz la o primă selecţie informaţională, în baza căreia
imaginea specifică reprezentării include doar elementele caracteristice (tipice, specifice)
acelui obiect, eliminând detaliile nesemnificative. Sub acest aspect reprezentările au o dublă
natură: din punctul de vedere al conţinutului ele se aseamănă percepţiei, deoarece ambele
oferă o cunoaştere limitată la informaţii cu caracter concret; din punctul de vedere al
procesului de elaborare reprezentările sunt mai apropiate de gândire, pentru că nu reflectă
integral însuşirile concrete, ci doar o parte a acestora rezultată, în urma unui prim proces de
selecţie informaţională.
 În cazul reprezentărilor asistăm la o schematizare, la o condensare a
informaţiilor. Astfel, reprezentările reduc succesiunea la o relativă simultaneitate, iar
diversitatea cromatică la tonurile fundamentale.

2. PROPIETĂȚILE REPREZENTĂRILOR

Proprietatile reprezentarilor sunt urmatoarele :


1.Intensitatea ;
2.Stabilitatea ;
3.Gradul de completitudine ;
4.Gradul de relevanta ;
5.Gradul de generalitate ;
6.Caracterul legaturii designative.

1. Intensitatea exprima forta sau pregnanta imaginii care se evidentiaza, in vivacitate,


prospetime, claritatea liniilor de contur si contrastul figura-fond ;In plan neurofiziologic ,
intensitatea reprezentarii este conditionata de gradul de conservare , in memoria de lunga durata
, a urmei perceptiei anterioare si de activarea retelei neuronale care pune in circulatie
continutul informational corespunzator.
2) Stabilitatea defineste durata mentinerii in campul clar al constiintei a unor reprezentari
reactualizate sau generate in momentul dat de imaginatie .Spre deosebire de perceptie , care
dureaza cat timp obiectul se mentine in campul sensorial si continua sa actioneze asupra
simturilor, reprezentarea are o durata relativ scurta (de ordinal secundelor sau a fractiunilor
de secunda)
3) Gradul de completitudine exprima volumul general de informatie pe care il cuprinde
reprezentarea si acesta depinde de numarul elementelor sau a insusirilor ce se retin . In
principiu , valoarea gradului de completitudine este conditionata de tipul dominant de
memorie ,fiind mai mare la persoanele la care predomina memoria intuitive-imagistica asupra
celei verbal-abstracte si de familiaritatea obiectului reflectat (reprezentarile obiectelor
familiare cu care avem contact permanent in viata cotidiana sunt mai complete decat
reprezentarile obiectelor nefamiliare , rar si sporadic intalnite in activitatea curenta).
4) Gradul de relevanță , ca si in cadrul perceptiilor , se refera la semnificatia informatiilor sau
a insusirilor si notelor pe care le contine sau le reflecta imaginea. In principiu , reprezentarea
poseda un grad de relevanta mai ridicat decat perceptia;ca nivel calitativ superior in raport cu
perceptia , ea reflecta , de regula , insusiri si proprietati semnificative , definitorii pentru
obiect.
5) Gradul de generalitate este dimensiunea care deosebeste si distanteaza cel mai mult
reprezentarea de perceptie. El rezida in aceea ca imaginea-reprezentare selecteaza si reflecta
insusirile repetabile si comune ale obiectelor subsumand un numar de cazuri
asemanatoare.Gradul de generalitate al unei reprezentari este determinat de diversitatea
situatiilor si de numarul cazurilor individuale intalnite in
experienta perceptive anterioara subiectului .
6) Caracterul legaturii designative este foarte important pentru definirea reprezentarii si
stabilirea locului ei in cadrul activitatii cognitive. Legatura designative se refera la modul in
care se stabileste corespondenta semantica intre ceea ce numim model informational intern
(imagine , schema , simbol) si relitatea obiectiva externa .Ea se poate realiza in doua forme:-
directa sau nemijlocita ;-indirecta sau mijlocita. Prima este proprie senzatiei si perceptiei si
presupune stabilirea unui circuit informational direct (actual) intre subiect si obiect.Cea de-a
doua forma este proprie reprezentarii si , intr-un grad mai inalt , gandirii.Consta intr-un
ansamblu de transformari aplicate ,nu direct obiectului real , ci imaginii lui perceptive , asa
cum s-a fixat si s-a pastrat ea in memoria subiectului .

3. TIPURILE REPREZENTĂRILOR
 În funcţie de analizatorul dominant există tot atâtea tipuri de reprezentări câţi
analizatori există. Dintre acestea, cele mai studiate şi implicit cele mai cunoscute sunt
reprezentările vizuale, reprezentările auditive şi reprezentările kinestezice.
Reprezentările vizuale conţin informaţii despre distanţe, mărimi, nuanţe cromatice,
structuri spaţiale, desfăşurare spaţială etc. Sunt extrem de importante şi dezvoltate maximal la
persoanele aparţinând unor categorii profesionale cum sunt pictori, designeri, ingineri
proiectanţi, arhitecţi etc.
Reprezentările auditive conţin informaţii despre înălţime sunetelor, ritmicitate,
intonaţie, fonetică etc. Sunt foarte importante în activitatea compozitorilor şi a interpreţilor,
dar şi în însuşirea limbilor străine.
Reprezentările kinestezice conţin informaţii despre direcţia, orientarea, amploarea,
doza de efort necesară mişcărilor propriului corp. Aceste reprezentări sunt vitale în activitatea
coregrafilor, dansatorilor, gimnaştilor, a sportivilor în general.

 După gradul de generalitate distingem între reprezentările individuale şi


reprezentările generale.
Reprezentările individuale sunt aferente unor obiecte foarte familiare, personale,
despre care subiectul dispune de foarte multe informaţii. În consecinţă, acesta categorie de
reprezentări este foarte personalizată şi bogată în conţinut. Reprezentările generale sunt
aferente unei clase de obiecte, în care elementele specifice unui obiect anume sunt absente,
rămânând doar ceea ce este caracteristic întregii categorii. Reprezentările generale fac trecerea
de la reprezentare la gândire, pregătind astfel formarea noţiunilor. Pentru a sesiza cât mai bine
diferenţa dintre reprezentările individuale şi cele generale vom da următoarele exemple:
atunci când ne reprezentăm propria casă, imaginea evocată include numeroase detalii
particulare, elemente specifice doar acelui imobil, însă atunci când ne reprezentăm o casă în
general, acele detalii, elemente concrete dispar, rămânând doar aspectele caracteristice
oricărei case.

 După natura proceselor implicate, reprezentările pot fi reproductive sau


anticipative.
Reprezentările reproductive sunt imagini secundare ale unor obiecte percepute în mod
nemijlocit de către subiectul cunoscător. Reprezentările anticipative sunt imagini mentale ale
unor realităţi existente în trecut sau în prezent, dar care nu au putut fi percepute direct de
către subiect datorită distanţei în timp sau în spaţiu. Acestea se realizează pe baza coroborării
unor informaţii provenite din alte surse percepute anterior. De exemplu, cu toate că nu am
fost niciodată la Polul Nord, ne putem reprezenta peisajul de acolo coroborând informaţii
provenite din experienţe perceptive anterioare: nu ştim cum e să fi afară la -80°C, dar putem
aproxima acest lucru extrapolând experienţele trăite la -20°C; nu am văzut aurora boreală, dar
am văzut asfinţitul de nenumărate ori, am vizionat filme, am citit pe această temă etc. În
aceeaşi manieră ne putem reprezenta războaiele dintre daci şi români, chiar dacă nu le-am
fost martori şi contemporani, formarea munţilor vulcanici, un traseu montan încă înainte de
a-l parcurge pe baza textului unui ghid turistic, înfăţişarea unei persoane necunoscute pe baza
unei descrieri verbale etc.

4. FUNCȚIILE REPREZENTĂRILOR

Reprezentarea are o funcţie de cunoaştere, furnizând informaţii despre însuşirile


semnificative, caracteristice, individuale şi comune ale obiectelor şi fenomenelor percepute
anterior.
Reprezentările fac posibilă continuarea activităţii de cunoaştere, a operaţiilor de
prelucrare - interpretare a informaţiilor în absenţa obiectului şi a contactului perceptiv cu
acesta.
Reprezentările se află în relaţie logică unele cu altele, după criteriile similitudinii,
opoziţiei, generalităţii, în cadrul unui sistem reprezentaţional coerent, mediat verbal.
De asemenea, reprezentările constituie principala sursă de informaţie pentru gândire,
atunci când aceasta se desfăşoară în raport cu obiecte sau fenomene care nu sunt prezente în
câmpul nostru perceptiv.
Rolul reglator al reprezentărilor se manifestă sub două aspecte: în pregătirea mintală
anticipată a acţiunilor şi în coordonarea şi corectarea traiectoriei de desfăşurare a acestora

MECANISME DE PRELUCRARE SUPERIOARĂ A INFORMAȚIEI


GÂNDIREA, MEMORIA ȘI IMAGINAȚIA

GÂNDIREA

1. NATURA PSIHOLOGICĂ A GÂNDIRII

Definirea conceptului de gândire.

Gândirea este un proces psihic superior care ocupă o poziţie centrală în sistemul psihic
uman şi îndeplineşte un rol decisiv în cunoaştere. Dacă procesele senzoriale realizează
legături directe cu mediul, gândirea efectuează o reflectare mijlocită a realităţii, căutând să
surprindă dincolo de forme conţinuturile, dincolo de fenomene esenţialul, dincolo de concret
generalul.
Gândirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract şi
general esenţa lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne ca
instrument, şi are drept produse noţiuni, judecăţi, raţionamente.

Gândirea poate fi definită ca fiind o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea


unor aspecte importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme (problema poate fi
definită ca un obstacol întâmpinat în calea atingerii unui scop propus sau impus).

Gândirea:

 Se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate


temporale: trecut, prezent şi viitor;
 Realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului:
foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui,
integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea
lui în viitor.
 Realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-
explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri
ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi
configuraţii ale mediului înconjurător.

Caracteristicile gândirii

Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa
lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care
face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un
loc central în sistemul psihic uman. Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de
faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la
fenomen la esenţa, de la particular la general, de la contra-intuitiv la abstract-formal), ci şi de
faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comanda-control asupra celorlalte procese
psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective:
într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în
cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile
conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structură şi dinamica ei.
Proces psihic complex, specificitatea psihologică a gândirii rezidă într-un ansamblu de
caracteristici formate de-a lungul dezvoltării filogenetice şi ontogenetice a omului:

 Caracterul informaţional – operaţional: gândirea se prezintă ca un proces de prelucrare,


interpretare şi evaluare a informaţiilor. Prin gândire, omul reproduce relaţiile obiective, le
construieşte mintal, introduce în realitate noi relaţii pe baza anticipării posibilului.
Gândirea nu este o simplă operare cu informaţii, ci o conectare şi o corelare a
informaţiilor prin categorizare şi esenţializare. Ea nu rămâne astfel la nivelul informării
asupra informaţiilor, ci operează şi asupra operaţiilor, ea fiind “procesul şi produsul
coordonărilor prin care invarianţii obiectuali şi relaţionali sunt organizaţi, actualizaţi,
corelaţi între ei şi referiţi la realitate.” (Paul Popescu Neveanu, 1978).
 Caracterul mijlocit: gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi
fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ea este
mijlocită de limbaj În virtutea acestui fapt ea este o prelucrare secundară a informaţiilor,
având loc în lipsa actuală sau chiar totală a obiectului. Gândirea nu este mijlocită doar de
experienţa anterioară furnizată de senzaţii şi percepţii, ci şi de multe alte mecanisme
psihice. Ea este mediată de informaţiile stocate în memorie. Dar, cel mai pregnant,
gândirea este mijlocită de limbaj, care apare într-o dublă ipostază: ca instrument de
exteriorizare a produselor gândirii şi ca mijloc de asimilare, de preluare din afară a
informaţiilor ce urmează a fi prelucrate. Gândirea omului este prin excelenţă verbală, ea
uzează de modelele lingvistice, preia semnificaţii pentru a semnifica, iar în demersurile
sale operaţionale şi constructiv – rezolutive îşi subordonează structurile lingvistice.

 Caracterul mijlocitor: gândirea mijlocește și influențează celelalte mecanisme psihice


atribuind un înțeles imaginilor perceptive, utilizând denumiri verbale, construind scheme
mnezice, direcționând fluxurile afectiv - emoționale, implicându-se activ în procedeele
imaginației, contribuie la realizarea reglajului voluntar, contribuind astfel la accelerarea
funcţionalităţii şi la sporirea eficienţei lor.

 Caracterul generalizat şi abstractizat: constă în prelucrarea logică a informaţiilor concret


senzoriale şi evidenţierea, prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor, a însuşirilor
generale a obiectelor, precum şi a relaţiilor constante dintre acestea, adică a raporturilor
cauzale dintre ele. Gândirea umană se distinge prin generalizare intelectuală, respectiv
prin acea operaţie de extindere a esenţialului din obiectele şi fenomenele realităţii,
desprins prin operaţia de abstractizare asupra tuturor obiectelor şi fenomenelor particulare
de acelaşi fel. Trecerea de la obiectul concret la forma lui mental – generalizată în cadrul
căreia se desprind trăsăturile sale esenţiale, comune pentru o întreagă categorie de obiecte
de acelaşi fel, nu se produce direct ci prin inducţii logice, adică prin formularea
obligatorie a unor propoziţii, judecăţi despre obiectul în cauză. La nivelul gândirii umane,
generalizarea este una raţională, realizată prin intermediul noţiunilor (deci prin raporturi
mentale abstracte).

 Caracterul procesul: în comparaţie cu activitatea cognitivă de tip senzorial care este


secvenţială, activitatea gândirii are un caracter procesual, în sensul că activitatea raţională
a omului porneşte întotdeauna de la ceva (premise necunoscute) şi este îndreptată spre
realizarea unui obiectiv. De regulă, acest obiectiv vizează găsirea unor aspecte noi din
realitate sau a unei soluţii corespunzătoare la problemele vieţii sau ale activităţii. Gândirea
izvorăște din acțiune și se finalizează în ea.

 Caracterul pragmatic: de obicei, angajarea persoanei într-un demers raţional profund se


realizează ori de câte ori apar dificultăţi de adaptare, sau schemele explicative pe care şi
le-a elaborat se dovedesc a fi insuficiente sau nepotrivite pentru soluţionarea noilor
probleme apărute.

 Caracterul multidirecţional: spre deosebire de unele procese psihice care sunt orientate
spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre prezent, memoria spre trecut,
imaginaţia spre viitor), gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni temporale.
Gândirea folosește informațiile despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui,
integrează informația despre trecutul și prezentul obiectului pentru a prevede viitorul.

 Caracterul sistemic: gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate (operații,


conținuturi informaționale), între care sunt posibile o multitudine de combinaţii, fapt care
îi asigură autoreglabilitatea.

Pe baza acestor caracteristici, putem defini gândirea umană ca fiind acel proces psihic
intelectiv complex, mediat de limbaj şi de alte semne şi simboluri, care, utilizând operaţii de
abstractizare şi generalizare se exprimă prin activităţi cognitive specifice (conceptualizarea,
înţelegerea, rezolvarea de probleme . Din această definiţie se desprinde faptul că ceea ce
caracterizează în principal gândirea umană sunt următoarele două capacităţi:

• Operarea cu simboluri generale şi abstracte (noţiuni), fapt care asigură o cunoaştere


mijlocită, esenţializată şi generalizată a realităţii;
• Efectuarea unor acţiuni şi operaţii intelectuale complexe de tip inductiv, deductiv,
analogic, care stau de obicei la baza activităţii de rezolvare a problemelor, de explicare şi
demonstrare logică a unor legi, principii, teorii etc, precum şi a unor activităţi de
anticipare şi descoperire.

2. OPERAȚIILE GÂNDIRII

Operaţiile gândirii sunt definite ca acte automatizate care se produc în plan intern
(mintal) şi constituie elemente (părţi componente) ale proceselor gândirii. Principalele
operaţiile ale gândirii sunt: analiza, sinteză, generalizarea, abstractizarea, concretizarea,
compararea.
Analiza și sinteza sunt operații de bază, strâns legate între ele, ale oricărei activități de
gândire.
Analiză este procesul de descompunere (separare, desfacere) mintală a unui obiect în
părţile sale componente, desprinderea mintală a diferitelor însușiri ale întregului. De ex:
analiza literară care se face în școală cu elevii, analiza desenelor unor elevi, analiza
psihologică a unui comportament etc).
Sinteza este procesul opus analizei și constă în unirea în plan mintal, într-un tot unitar
a părților componente ale obiectului sau fenomenului studiat. Atunci când elaborăm un
subiect de sinteză adunăm informații din mai multe surse și le reunim, le sintetizăm. De
exemplu, reconstituirea de către un istoric a planurilor unei cetăți, al unui amfiteatru antic se
realizează prin activitatea sintetică a gândirii. Sau elaborarea unui plan de text, alcătuirea
cuvintelor din sunete (litere) disparate, perfectarea unei referinţe psihologice a unui elev sau a
unei clase de elevi etc. Sinteza ca și analiza se pot realiza și în plan concret, real. De exemplu
montarea unei mașini din piesele ce o alcătuiesc. Și în această formă de sinteză este prezentă
sinteza mintală, care dirijează acțiunea omului de alcătuire a unui întreg din elementele sale.
Analiza și sinteza reprezintă două laturi ale unui proces unic de gândire. Nu se poate spune că
întâi are loc analiza și apoi sinteza deoarece ele se presupun.
Comparația înseamnă stabilirea de asemănări şi deosebiri între două sau mai multe
obiecte supuse cercetării. Pentru a descoperi însușirile esențiale ale obiectelor și fenomenelor
trebuie să le comparăm și să le confruntăm, să le găsim ceea ce au comun și ceea ce au diferit.
Comparația fiind implicată în analiză și sinteză poate fi considerată ca o condiție a acestor
două procese. Comparația stă la baza unor operații de seriere și clasificare. Serierea constă în
aranjarea unor obiecte sau noțiuni, în funcție de un criteriu. De ex: jucăriile pot fi aranjate în
funcție de mărime. În cazul clasificării obiectele și noțiunile sunt grupate în clase în funcție de
anumite proprietăți comune.

Generalizarea și abstractizarea sunt operații ale gândirii indisolubil legate, ca și


analiza și sinteză.
Generalizarea este acea operație prin care însușirile comune unui grup de obiecte sau
fenomene sunt extinse pe plan mintal asupra tuturor obiectelor și fenomenelor din clasă sau
categoria respectivă. Generalizarea se bazează pe analiză, comparație și sinteză. De ex: Dacă
afirmăm că toți oamenii care au temperament sangvinic sunt sociabili, am generalizat (extins)
însușirea de-a fi sociabil asupra tuturor celor care au temperament sangvinic.
Abstractizarea ne permite să desprindem, să separăm însușirile esențiale ale obiectelor
și fenomenelor de cele neesențiale de care facem abstracție. Atunci când spunem: „Tudorel
este un elev introvertit” noi am abstractizat, am pus în evidență doar o însușire a lui Tudorel,
făcând abstracție că este brunet, înalt, are 18 ani... etc.
Prin intermediul celor două operaţii, abstractizarea şi generalizarea, omul are
posibilitatea să alcătuiască clase sau categorii de obiecte, fenomene, adică să formeze noţiuni,
concepte. De aceea şi noţiunea este definită ca acea formă de gândire prin care se reflectă, se
evidenţiază însuşirile esenţiale şi comune unei clase sau categorii de obiecte, fenomene.
Concretizarea este operaţia intelectuală opusă abstractizării, semnificând drumul
invers de la abstract şi general la concret. În procesul pedagogic concretizarea înseamnă, în
mod obișnuit, exemplificare. Aceasta poate să meargă până la materialul concret, la intuiție,
dar poate să se oprească și la o noțiune mai puțin generală sau abstractă, dacă știm că aceasta
s-a format pe baza unei experiențe senzoriale concrete cu obiectele, De ex. Noțiunea de
„rozător” poate fi exemplificată prin noțiunea de veveriță, șoarece, iepure etc. Dacă știm că
aceasta s-a format la elevi pe baza unei experiențe perceptive adecvate.
Din prezentarea acestor operaţii ale gândirii trebuie să se înţeleagă că ele funcţionează
împreună, sprijinindu-se unele pe celelalte. De ex.. pentru a găsi dintre noţiunile: camion,
bicicletă, autobus, autoturism, pe cea care nu se potriveşte cu celelalte trei, analizăm însuşirile
fiecăreia, le comparăm, reţinem (prin abstractizare) ca prima, a treia şi a patra se referă la
vehicule autopropulsate şi formăm (prin generalizare) clasa autovehiculelor astfel, noţiunea de
bicicletă rămâne în afara acestei clase.
Operaţiile gândirii se dezvoltă şi se perfecţionează treptat, pe măsura evoluţiei stadiale
a intelectului. Dar ele nu se dezvoltă necondiţionat ci numai prin exersare, aşa cum se impune
în şcoală, prin realizarea diferitelor teme la toate disciplinele de studiu. Şcoala, deci, nu are ca
scop numai să ofere o sumă de informaţii ci mai ales să dezvolte operativitatea gândirii (fiind
nevoie însă şi de informaţii pe care gândirea să le prelucreze).
Deși variate, operațiile gândirii au anumite caracteristici comune:
 Se desfășoară în plan mintal, chiar dacă desfășurarea lor este însoțită de
manipularea de obiecte ( de ex. pentru a clasifica niște obiecte în funcție de
culoare noi acționăm cu ele, dar clasificarea nu ar fi reușită dacă nu am ști pe
plan mintal ce vrem să facem, nu am avea noțiunea de culoare, etc )
 Se formează prin interiorizarea acțiunilor (transpunerea lor pe plan mintal)
efectuate în plan real, concret. De ex: copilul înainte de fi capabil să realizeze
operația de analiză în plan mintal, a desfăcut multe jucării în părțile lor
componente, apoi a încercat să le asambleze la loc.

TEORIA LUI JEAN PIAGET PRIVIND DEZVOLTAREA GÂNDIRII

Potrivit concepției sale dezvoltarea cognitivă are loc în procesul de constituire și


dezvoltare a structurilor cognitive, a acelor „hărți mentale”, scheme, sau rețele de concepte la
care individul face apel pentru a înțelege și reacționa față de experiențele pe care interacțiunea
cu mediul i le procură. Factorii de bază care determină procesul dezvoltării sunt: maturizarea
(oferă posibilități noi procesului de dezvoltare), experiența empirică primită de la mediul
fizic, acțiunea mediului social (anturajul) și autoreglarea (orice dezvoltare biologică este un
proces autoreglator).
Evoluţia ontogenetică a inteligenţei este examinată ca o construcţie progresivă ce
depinde atât de factori interni (capacităţile iniţiale ale individului), cât şi de factori externi
(caracteristicile mediului în care evoluează), ce se dezvoltă stadial.
Inteligenţa înseamnă, în primul rând, adaptare, respectiv un echilibru între organism şi
mediu asupra căruia copilul acționează. Copilul acţionând asupra mediului, şi, observând
efectele pe care le produce acțiunea sa, va dezvolta scheme comportamentale, de tip cauză-
efect, care conţin toate ideile, acţiunile, efectele cuprinse în interacţiunile sale cu mediul.
Aceste scheme comportamentale devin experienţe cognitive, la care copilul apelează ori de
câte ori întâlneşte situaţii asemănătoare cu cele în care s-au format schemele. Pe măsură ce
experienţa de viaţă se îmbogăţeşte, schemele respective devin mai complexe, alcătuind seturi
de conduite care definesc comportamentul copilului.
Prin acțiunile sale copilul realizează o modificare posibilă a realului, adică o operație
Operaţia este o reprezintă o structură mentală de nivel superior care nu este prezentă la naştere
şi de obicei, nu este dobândită până în perioada copilăriei mijlocii; este o acţiune interiorizată
ce se formează în timp pe baza unor acțiuni repetitive efectuate în mod real.
Piaget a descris următoarele stadii ale inteligenței:
1. Stadiul senzorio-motor (de la naştere până la 2 ani) ;
2. Stadiul preoperational (2 – 7 ani) ;
3. Stadiul operaţiilor concrete (7 – 11 ani) ;
4. Stadiul operaţiilor formale (începând cu 11 ani).
Aceste perioade cronologice sunt aproximative, nu trebuie văzute ca norme rigide.
• Stadiul senzorio-motor: copilul organizează și interpretează informația prin
intermediul organelor de simț, percepţie imediată, gândire dominată de principiul „aici şi
acum”. Gândirea are loc în planul activităţii concrete cu obiectele din jur şi are la bază
combinarea de scheme. Este nivelul pe care îl atinge şi cimpanzeul: ca şi acesta, copilul poate
aduce un scaun pe care suindu-se, să ajungă la obiectul dorinţei lui. Achizițiile acestei
perioade sunt: dezvoltarea coordonării motorii, începe dezvoltarea schemei corporale, se
dezvoltă percepția permanenței obiectului (capacitatea de-a realiza că obiectele există în
spațiu și timp chiar dacă nu sunt în câmpul nostru perceptiv), fiind principala achiziție a
copilului de această vârstă (copilul are capacitatea de-a şi reprezenta obiectele în lipsa lor).
• Stadiul preoperațional : Se caracterizează prin dezvoltarea capacității de-a utiliza
simboluri. Copiii încep să conceapă, cel puţin într-o formă rudimentară, lucruri pe care nu le
văd şi nu le ating, putând astfel distinge între fantezie şi realitate. Această posibilitate de a-şi
reprezenta simbolic lucrurile este regăsită în următoarele cinci conduite, care apar aproape
simultan: imitaţia amânată (care se realizează în absenţa modelului), jocul simbolic sau jocul
de ficţiune, desenul, imaginea mentală (ce apare ca o imitaţie interiorizată) şi, mai ales,
limbajul, care permite evocarea verbală a unor evenimente. Se constată că patru dintre cele
cinci forme de conduită se bazează pe imitaţie, care constituie o prefigurare a reprezentării. O
putem considera un fel de reprezentare în acţiune. Achizițiile acestui stadiu constau în
formarea limbajului, capacitatea de imitație, de angajare în jocuri simbolice: frunzele sunt
bani, cartea este masa, băţul este căluţul. Astfel, copilul începe să gândească în absenţa
obiectelor.
Limitele gândirii perioada preoperatorie sunt:
• egocentrismul, care se referă la incapacitatea copilului de a vedea lucrurile din
punctul de vedere al celuilalt, el rămânând prizonierul propriei perspective;
• centrarea - implică orientarea către o singură trăsătură a situaţiei şi ignorarea
celorlalte, indiferent de relevanţa lor;
• amestecul realului cu imaginarul;
• ireversibilitatea, care exprimă inabilitatea copilului de a face operaţii mentale
reversibile. Reversibilitatea este considerată principala caracteristică a gândirii umane şi
exprimă capacitatea de a executa mental aceeaşi acţiune în două sensuri. în această perioadă
(2-7/8 ani), copilul nu este capabil de reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de
percepţiile imediate
• Stadiul operaţiilor concrete: Pe parcursul acestui stadiu se dezvoltă capacitatea de a
gândi logic şi de a aprecia perspective alternative. Copiii concep natura cauzei şi a efectului.
Totuşi, gândirea lor continuă să rămână legată mai curând de obiecte și evenimente concrete,
identificabile, decât de idei abstracte.
Achiziții: copilul dobândește gândirea reversibilă, poate efectua operații reversibile.
Dobândește capacitatea de-a înţelege că numerele sau obiectele pot fi schimbate şi apoi să se
întoarcă la forma lor originală. De aceea, copilul va fi capabil să spună rapid că, dacă 4 + 4
egal 8 atunci 8 – 4 egal 4, cantitatea originală. Alte achiziții vizează abilitatea de decentrare
(copilul ia în considerare multiple aspecte ale unei probleme pentru a o rezolva), de a opera cu
concepte, clasificări, serieri (abilitatea de a aranja obiecte într-o ordine în funcţie de mărime,
formă sau orice altă caracteristică), eliminarea egocentrismului (abilitatea de a vedea lucrurile
dintr-o altă perspectivă decât cea proprie.)
Copiii dezvoltă abilitatea de a conserva numărul, lungimea, volumul, aria.
Conservarea numărului apare mai întâi, în jur de 5-6 ani, fiind urmată de conservarea greutăţii
(7-8 ani) şi apoi de conservarea volumului (11 ani).
Limite: dificultăți în a opera cu noțiunile abstracte; pentru a le înțelege trebuie să le
lege de concret, de lumea reală.
• Stadiul operaţiilor formale: În acest stadiu gândirea copilului devine asemănătoare
cu cea a adultului în sensul că poate opera cu logica abstractă, elaborează raționamente
ipotetico- deductive, utilizează noțiuni abstracte în gândire. Adolescentul - este în măsură să
raţioneze asupra posibilului, să înţeleagă sentimentul dragostei, „nuanţele de gri” şi valorile.
Piaget afirmă că unii oameni nu reuşesc să atingă acest stadiu şi se fixează în stadiul
operaţiilor concrete. Chiar şi cei care ating acest stadiu nu gândesc mereu la nivelul acestuia.

3. PRODUSELE GÂNDIRII

Exista trei forme fundamentale ale gândirii: noțiunile, judecățile și raționamentele.

Noțiunile. Unitatea de baza a gândirii este noțiunea – integrator categorial care


selectează și sistematizează însușirile esențiale, legice si necesare, cu privire la o întreagă
clasa de obiecte sau fenomene. Ele apar ca rezultat al activității de abstractizare și
generalizare. Noțiunea, ca produs al operațiilor gândirii este o acțiune mintală condensată care
rezumă, concentrează informațiile esențiale cu privire la o clasă de obiecte și fenomene. De
ex: în noțiunea de creion nu intră însușirile individuale, cum ar fi mărimea, culoarea, forma,
ci, în primul rând însușirea de-a lăsa o urmă pe hârtie, în noțiunea de „ceas” intră ca însușire
esențială acea de-a fi un instrument de măsurare a timpului. Trecerea de la percepții și
reprezentări la noțiuni este facilitată de cuvânt, deoarece în afara cuvântului noțiunea nu poate
exista.
Noțiunile pot fi concrete și abstracte. Cele concrete reflectă trăsăturile generale ale
obiectelor și fenomenelor concrete privite ca întreg, ca de exemplu noțiunea de „copac”, „om”
etc. Noțiunile abstracte reflectă numai anumite însușiri și relații ale obiectelor, nu la obiect în
întregul său, ca de ex: noțiunea de „forță”, mișcare”, „egalitate” etc. Mărimea nu există ca
entitate concretă, dar există copaci, munți, mașini care au o anumită mărime.
În procesul gândirii omul nu utilizează noțiuni izolate, ci lanțuri de noțiuni.
Judecata, este o formă a gândirii, care conține o afirmare sau o negare a unor principii
ce se referă la obiectele, fenomenele sau proprietățile lor. În procesul de judecată se reflectă
legăturile și realitățile între obiecte și fenomene din lumea înconjurătoare cu proprietăţile şi
indiciile lor. A formula o judecată înseamnă a afirma sau nega ceva despre un lucru; de ex:
„sarea se dizolvă în apă”; „broască nu este mamifer”.
Judecăţile pot fi generale, particulare şi singulare. În judecăţile generale se afirmă ori
se neagă ceva referitor la toate obiectele şi fenomenele, care reprezintă aceiaşi noţiune de
tipul: "toate metalele cunosc electricitatea". Judecata particulară întregește numai o parte din
obiecte şi fenomene, unite printr-o noţiune. De exemplu, "unii elevi ştiu să joace şah".
Judecata singulară este o judecată care întruchipează o noţiune individuală, de exemplu, "
București este capitala Românie."; " Eminescu e un mare poet român".
Judecata dezvăluie conţinutul unei noţiuni. A cunoaşte un oarecare obiect sau fenomen
înseamnă să poţi exprima despre el o judecată justă, un conţinut bogat, adică să poţi judeca
despre el. Judecățile se leagă între ele formând raţionamente.
Raţionamentul, este o structură informațională discursivă și ierarhizată, în procesul
căreia omul, comparând şi analizând diferite judecăţi, elaborează o judecată nouă. O formă
tipică de raţionament este demonstrare teoremelor geometrice. Raționamentele sunt de două
feluri: inductive şi deductive. Raționamentul inductiv ne ajută va din câteva judeciţi
particulare să scoatem o concluzie generală, ce se referă nu numai la toate cazurile
observabile, ci și la cazuri de același fel, dar pe care nu le cunoaștem prin experiența
perceptivă directă. De ex: din judecățile” fierul se dilată la căldură”, „argintul se dilată la
căldură” etc, se poate formula o judecată nouă, o concluzie mai generală „toate metalele se
dilată la căldură”.
Deducţia este o operație inversă, este raționamentul prin care din judecăți generale cunoscute
se ajunge la formularea uneia particulare, ca de ex: „orice cetățean al României are asigurat
dreptul al învățătură”, „X este cetățean al României, deci și X are dreptul la învățătură”.

4. TIPURI DE GÂNDIRE

Activitatea de gândire e determinată şi de felurile de gândire, deoarece în diferite


activităţi omul apelează la anumite feluri ale gândirii, în funcţie de conţinutul problemei care
necesită rezolvarea, în psihologie se evidenţiază trei feluri de gândire: practic - acțională,
intuitiv-plastică şi verbal-logică.
Gândirea practic - acțională - problema de gândire se rezolvă nemijlocit în procesul
activităţii, când se acţionează nemijlocit cu obiectul. De ex., puţin probabil ca cineva din voi,
apropiindu-se de uşa apartamentului, introducând cheia şi văzând că uşa nu se deschide, va
scoate cheia şi va începe să judece despre variantele posibile de pătrundere în apartament. De
regulă se acţionează altfel: încercăm să scoatem şi să băgăm cheia, o întoarcem în diferite
părţi, împingem sau tragem uşa, adică încercăm să rezolvăm problema, acţionând practic.
Gândirea practic - acţională se aplică însă şi la rezolvarea problemelor mult mai complicate.
Astfel se construiesc modelele viitoarelor corăbii, se creează modele de avioane, se
construiesc modele de râuri şi toate acestea pe machete.

Gândirea intuitiv-plastică se caracterizează prin aceea că rezolvarea problemei de


gândire se bazează pe materialul intuitiv. Despre acest fel de gândire putem vorbi în acele
cazuri, când omul, rezolvând problema, analizează, compară, caută să generalizeze diferite
imagini ale obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Importanţa gândirii intuitiv - plastice
constă în aceea că ea îi permite omului să reflecte mult mai larg şi mai divers realitatea
obiectivă. Se apelează la acest tip de gândire în cazul rezolvării diferitelor probleme tehnice
de construcţie, alcătuirea schemelor topografice, alcătuirea planurilor.

Gândirea verbal-logică - problema se rezolvă în formă verbală. Folosind forma


verbală omul operează cu cele mai abstracte noţiuni, deseori cu astfel de noţiuni, care în
general nu au o expresie plastică directă (de ex., noţiunile economice: preţ, cantitate, valoare,
venit; noţiunile social-istorice: stat, clasă, relaţii sociale). Datorită acestui fel de gândire omul
reuşeşte în plan general să rezolve problemele de gândire - acest tip de gândire având
avantaje, dar şi dezavantaje. De ex., se poate alcătui o povestire foarte bună despre o creaţie
muzicală, dar aceasta niciodată nu va asigura o transmitere completă a tot ce constituie
imaginea muzicală. Este foarte important ca la elev să fie dezvoltată gândirea verbal-logică,
deoarece numai în acest caz el va putea însuşi noţiunile, în special sistemele de noţiuni, va
înţelege legităţile ştiinţei. Dar, totodată, este important să se ţină minte că cunoştinţele
abstracte în formă verbală nu epuizează bogăţia realităţii obiective.

5. GĂNDIREA CA ÎNȚELEGERE ȘI REZOLVARE DE PROBLEME

Principalele activități ale gândirii se concretizează în înțelegere și rezolvare de


probleme și creativitate.

Înțelegerea este funcţia gândirii prin care noile informaţii sunt puse în legătură cu cele
vechi. Se consideră că termenul de „înţelegere „este format din inter + lego – are-avi-
atum, ceea ce înseamnă a face legături între ceva şi altceva; aceeaşi semnificaţie de bază o au
şi termenii intelect, inteligenţă. Prin chiar definiţia gândirii, am menţionat ca ea stabileşte
relaţii dintre efectele şi fenomenele lumii (sub forma noţiunilor).
Înţelegerea este spontană atunci când legăturile se stabilesc cu uşurinţă între informaţiile
prezente şi cele trecute (aceste legături nefiind foarte multe şi variate): aşa se întâmplă de
obicei în percepţia unui obiect: înţelegem imediat ce este, la ce foloseşte, etc. Înţelegerea
poate fi însă şi discursivă atunci când se realizează într-un timp lung, chiar de ani de zile, în
condiţiile în care relaţiile sunt multiple şi necesită incursiuni în diverse direcţii. De exemplu,
după un an de studiere a istoriei, un copil afirmă că istoria este „povestea războaielor „ceea ce
era evident o înţelegere empirică a noţiunii de istorie; aceasta se referă la evoluţia societăţii
omeneşti de-a lungul timpului, lucru pe care l-a înţeles copilul în anii următori.
Înţelegerea esenţei unor fenomene necesită o specializare (prin studiul aprofundat al unei
ştiinţe) şi chiar cunoştinţe multiple; de aceea, de pildă pentru a înţelege starea de criză a unei
ţări la un moment dat este nevoie de cunoştinţe de istorie, geografie, economie, sociologie,
psihologie, politologie, etc.
Cunoaşterea unidirecţională deformează sau frânează înţelegerea de ex., pentru explicarea
crizei unei societăţi, un jurist ar da vina pe slăbiciunea sistemului legislativ, un economist
rigid pe dotarea necorespunzătoare a întreprinderilor, un istoric limitat ar învinui trecutul
societăţii respective . Cel mai interesant este că fiecare dintre acestea vor avea dreptate dar
vor continua să se lupte între ei, apărându-şi fiecare ideea proprie ca fiind cea mai adevărată şi
unică. Fiecare dintre aceşti oameni înţeleg doar parţial, prin prisma bagajului lor de
cunoştinţe, situaţia complexă pe care o implică o criză socială sau oricare alt fenomen cu
multe faţete (exemplul acesta ar trebui să conducă desigur la ideea importanţei culturii
generale pentru evitarea interpretării eronate, înguste a lumii).
Imposibilitatea înţelegerii pune în evidenţă apariţia unei probleme care antrenează
derularea unui proces numit rezolvarea de probleme.
Rezolvarea de probleme. O problemă este un obstacol cognitiv şi pentru a fi o
veritabilă problemă (şi nu una falsă), ea trebuie să conţină atât date cunoscute cât şi
necunoscute. O înmulţire cum ar fi: 635341x 320 nu este o problemă pentru un copil de 2-3
ani (pentru că nu cunoaşte nimic din ceea ce se cere) dar nici pentru un elev de liceu (care ştie
totul ce trebuie să facă pentru a ajunge la rezultat) ; această înmulţire ar putea fi o problemă
pentru un şcolar care abia învaţă înmulţirea numerelor formate din două şi trei cifre. La fel,
găsirea remediului pentru boala SIDA nu este o problemă pentru un elev de liceu ci pentru un
cercetător în domeniul medicinii avansate, biologiei, etc.
Rezolvarea de probleme este procesul de mobilizare a resurselor mintale pentru
depăşirea obstacolului cognitiv (aflarea necunoscutei). Ca orice proces, rezolvarea de
probleme presupune parcurgerea unor faze (etape):
1. Reformularea sau simplificarea problemei – este foarte importantă, deoarece dă
specificarea stării iniţiale şi a celei finale, depinde coincidenţa dintre soluţia găsită şi cea
aşteptată; practic stabilim cunoscutele și necunoscutele situației problematice. De ex., o tânără
îşi pune problema slăbirii cu câteva kilograme întrucât consideră că este prea grasă (ştie deci
cum este, cum doreşte să fie, dar că încă nu ştie cum va ajunge la greutate şi silueta dorită).
2. Avansarea ipotezelor - cu privire la modul de rezolvare, unde se utilizează strategii
algoritmice dacă problema este simplă sau familiară, dacă problema este nouă sau complexă
se vor utiliza strategi euristice bazate pe încercare și eroare. În cazul nostru tânără
inventariază diferitele căi pentru a slăbi; să ţină regim alimentar, să facă sport, să folosească
anumite medicamente, ceaiuri speciale, etc. Îşi alege varianta cea mai convenabilă (deseori şi
cea mai uşoară) de ex. Să facă sport.
3. Testarea ipotezelor – executarea efectivă a operaţiilor care le solicită problema;
efectuarea propriu-zisă a exerciţiilor până la obţinerea greutăţii dorite. Practicarea exerciţiilor
s-ar putea solda cu un accident, de ex. Fractura unui membru; aceasta ar fi o nouă problemă
pentru persoana respectivă, ea trebuind să declanşeze un alt proces de rezolvare a acesteia,
etc.
4. Verificarea - presupune compararea rezultatului obţinut cu starea finală, solicitată de
problemă; sunt trecute în revistă fazele anterioare şi se trag concluzii cu privire la rezultatul
obţinut, apreciindu-se dacă este un succes sau un eşec. În ambele cazuri însă experienţa
individului se îmbogăţeşte pentru că omul învăţa atât din succese cât şi din greşeli
5. Reluarea mersului rezolutiv dacă rezultatele nu sunt cele aşteptate.

Procesul rezolutiv constă, de fapt, în înlănţuirea unor raţionamente (formate din


propoziţii şi noţiuni) care, legate între ele permit înţelegerea, bazându-se pe operaţiile
gândirii: analiza, sinteză, comparaţie, etc. (Se relevă astfel legătură dintre aceste patru mari
aspecte ale gândirii ca proces cognitiv superior).
Conduita rezolutivă a individului este extrem de diferențiată, ea particularizându-se în
funcție de mai multe criterii:
- Durata procesului rezolutiv
- Natura problemei
- Gradul de structurare al problemei
- Gradul de dificultate al problemei
- Specificul proceselor psihice cognitive implicate în găsirea soluției
- Specificul sarcinii subiectului
- Condițiile rezolvării problemeor

Procesul rezolutiv pune în evidenţă calităţile gândirii (modul şi felul de a gândi,


flexibilitatea, fluiditatea, originalitate, elaborarea).
Rigiditatea gândirii este unul din factorii care îngreunează procesul rezolutiv. De ex.
Unii elevi după ce au învățat să rezolve un tip de problemă într-un anumit mod, au tendința să
generalizeze metoda însușită și să o folosească chiar și în situațiile care se deosebesc de
situația inițială. De aceea fac greșeli sau nu observă posibilitatea de-a rezolva problema într-
un mod mult mai simplu. Oamenii nu reușesc să găsească soluțiile unor probleme pentru că le
este greu să-și imagineze pentru obiectele frecvent utilizate alte funcții decât cele cu care s-au
obișnuit. Acest fenomen se numește fixitate funcţională.
La o privire mai atentă, putem recunoaşte ca aproape în orice moment al existenţei
noastre ne aflăm într-un proces de rezolvare a unei probleme; şcolare, familiare, financiare, de
sănătate, sentimentale, profesionale, etc. În definitiv orice întrebare pe care ne-o punem (şi ne
punem destule!) marchează o necunoscută, deci o problemă! De aceea se spune că gândirea
funcţionează într-un regim de „continuum problematic”.

MEMORIA

1. CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ

Impresiile, imaginile şi gândurile elaborate, emoţiile trăite, mişcările executate în prezent


nu se pierd, nu se volatilizează, nu dispar fără a lăsa vreo urmă, ci, dimpotrivă, se
sedimentează, se cristalizează luând forma experienţei anterioare. Prin memorie
omul întipăreşte, conservă şi reactualizează atât propria sa experienţă de viaţă, cât şi
experiența întregii omeniri. Experienţele trecute sunt reactivate, cele prezente sunt păstrate,
prelucrate, reinterpretate, viitorul este anticipat, asigurându-se astfel conştiinţa unităţii Eului,
a continuităţii vieţii psihice. Memoria este baza vieţii psihice a personalităţii. Fără păstrarea
urmelor excitanţilor ce au acţionat, fiecare senzaţie şi percepţie ar fi trăită ca apărută pentru
prima dată. Omul ar înceta să se orienteze în mediul înconjurător. Pentru a opera cu
reprezentările şi noţiunile, e necesar a le păstra în memorie. Observările clinice arată că "omul
fără memorie" încetează a mai fi personalitate; el este un automat, ce acţionează sub influenţa
trebuinţelor primitive şi a stimulilor exteriori imediaţi. Memoria constituie un şir de procese
complexe, pe care însuşindu-le activ omul dirijează căpătarea şi păstrarea în conştiinţă a
informaţiei utile, reproducerea ei în momentul necesar.

Memoria este procesul psihic cognitiv logic prin care se realizează memorarea
(engramarea), păstrarea și reactualizarea sub forma recunoașterii sau reproducerii
experienței cognitive, afective și volitive.
Caracteristicile memoriei
Memoria se organizează și funcționează ca sistem dinamic. Ea nu reprezintă un simplu
rezervor în care se aruncă de-a valma informații, impresii, experiențe, ci un proces complex
de reflectare activă, selectivă şi inteligibilă a experienţei umane.
Caracterul activ al memoriei rezultă din faptul că în fiecare dintre cele trei faze
(memorare, păstrare și reactualizare) informaţia este restructurată, asamblată într-o formulă
nouă, pe măsura acumulării datelor noi, rezultând unităţi logice cu o structură mai complexă
decât a informaţiilor componente. Astfel memorarea nu este o înregistrare sau imprimare
mecanică, ca şi în cazul unei benzi de magnetofon, păstrarea nu corespunde unei simple
depozitări, iar reactualizarea nu se realizează că o simplă declanşare a asociaţiilor (de tipul
stimul - răspuns) anterior elaborate.
Caracterul selectiv al memoriei reiese din faptul că din ansamblul informațiilor
primite noi nu reţinem şi nu reactualizăm totul ci, păstrăm ceea ce are relevanţă pentru noi,
este semnificativ, corespunde dorinţelor, trebuinţelor, sentimentelor noastre sau ceea ce se
impune prin natura stimulării. Selectivitatea memoriei umane este în funcţie fie
de particularităţile stimulului, fie de particularităţile psihologice ale celui care
memorează (se reţine ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, structurii
motivaţionale, afective etc).
Caracter inteligibil - presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate,
intervenţia gândirii în procesul de sistematizare, clasificare, ierarhizare şi structurare a
informaţiilor ceea ce îi conferă caracterul logic, raţional, conştient.
Caracterul necesar al memoriei umane decurge din implicarea ei în marile
comportamente ale vieţii omului: cunoaştere şi învăţare, înţelegere şi rezolvare de
probleme, inteligenţa şi creativitate.

Proprietăţile memoriei: Memoria are anumite proprietăţi care se manifestă diferit la


persoane diferite:
• Volumul – cantitatea de informaţie care poate fi stocată.
• Mobilitatea – capacitatea de a acumula cunoştinţe noi şi de a le corela cu alte
cunoştinţe, de a le modifica.
• Rapiditatea fixării – uşurinţa întipăririi, efortul depus pentru realizarea ei.
• Fidelitatea redării – măsura în care informaţia actualizată corespunde cu cea
întipărită.
• Rapiditatea actualizării – viteza cu care se reuşeşte actualizarea unui material
învăţat.

2. PROCESELE MEMORIEI

Latura procesuală a memoriei este pusă în evidență de unitatea dinamică a trei acțiuni sau
procese:
1. Memorarea informaţiilor (întipărirea, fixarea, engramarea sau encodarea);
2. Păstrarea lor în timp (reţinerea, conservarea, stocarea);
3. Reactualizarea informaţiilor (reactivarea).
1. Memorarea (encodare, întipărire, engramare) este procesul de formare a legăturilor
nervoase temporare la nivelul scoarței cerebrale și de întărire (întipărire) a acestora. După
prezenţa sau absenţa intenţiei de a memora, deosebim: memoria voluntară sau intenționată și
memoria involuntară. În raport cu prezenţa sau absenţa înţelegerii materialului de memorat
distingem memorare mecanică şi logică.
Factorii facilitatori sau inhibitori ai memorării (encodării, fixării) informaţiilor țin atât
de particularitățile materialului de memorat, cât și de particularitățile subiectului care
memorează.
Factori ce ţin de particularităţile materialului de memorat:
• Natura materialului
• Organizarea materialului
• Omogenitatea sau heterogenitatea materialului
• Volumul materialului
• Alte particularităţi (familiaritatea, semnificaţia, caracterul agreabil sau
dezagreabil)

· Factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează: subiectul, actor


al memorării, influenţează (prin starea lui, prin motivaţie, structura temperamentală, stilul de
viaţă etc) în mod semnificativ productivitatea şi eficienţa celor conservate în propria
structură psihică:
• Gradul de implicare în activitate
• Gradul de semnificaţie a materialului pentru subiect
• Modul de învăţare
• Nivelul reactivităţii sistemului nervos
• Repetiţia (de detaliat în cadrul seminariilor)

2. Păstrarea sau conservarea include operații care au ca rezultat menținerea în


ansamblul memoriei, un timp cât mai îndelungata informațiilor și experiențelor stocate
anterior. Păstrarea nu trebuie înţeleasă ca o simplă depozitare ci ca un proces activ care constă
în organizarea şi reorganizarea materialului memorat, o ierarhizare valorică şi includerea lor
în noi sisteme de legături care au ca rezultat obţinerea unor informaţii noi. În procesul
păstrării are loc reorganizarea structurală a materialului însuşit anterior, simplificarea lui,
concretizarea, generalizarea sintetică, sistematizarea, stabilirea de legături între diferitele părţi
ale materialului, etc. Procesul de structurare nu se încheie odată cu memorarea iniţială ci
continuă cu fiecare achiziţie a materialelor conexe. Durata şi calitatea păstrării sunt în strânsă
dependenţă de gradul structurării informaţiilor, de condiţiile psihice în se realizează (condiţii
de stres, de boală, de confort psihic, etc), de particularităţile materialului de memorat (un
material cu sens și de un volum mai restrâns este mai bine păstrat în memorie decât un
material confuz şi voluminos). Dar chiar şi materialul cu sens şi bine structurat se păstrează
diferit în memorie, în funcţie de procedeele utilizate în actul memorării.
3. Reactualizarea (recuperarea) constă în aducerea în câmpul conștiinței a celor
reținute anterior, în scopul utilizării lor în activităţile umane. Reactualizarea este oglinda celor
doua faze: engramarea și stocarea, dar și principalul criteriu obiectiv de evaluare a lor. Ea se
realizează în doua forme: recunoaşterea si reproducere.
Recunoaştere se realizează în prezența materialului. Ex: când un elev raspunde la ora
uitându-se pe cat sau carte, el recuperează informaţia pe baza recunoaşterii. Ea presupune
suprapunerea modelului actual, prezent în fața subiectului peste cel vechi, aflat in mintea sa.
Reproducerea se realizează în absența materialului. Este un proces mai complex și mai
dificil, care presupune apelul la gânduri (implica confruntarea, compararea mintala a datelor
si scoaterea la iveala a celui optim).
Calitatea reproducerii se apreciază după următoarele caracteristici:
1. Promptitudinea, respectiv de a ne reaminti şi de a utiliza la timp, la momentul
oportun cunoştinţele de care avem nevoie;
2. Exactitatea, fidelitatea - indică gradul de precizie, corectitudine şi acurateţe a
reproducerii;
3. Volumul şi supleţea obiectivate, pe de o parte prin capacitatea de a opera la un
moment dat cu o cantitate mare de informaţii importante, iar pe de altă parte prin capacitatea
de a interconecta informaţiile, de a le relua pe cele vechi în vederea eliminării datelor
nesemnificative.
Cele trei faze sunt interconectate între ele, calitatea recunoaşterii sau reproducerii
depinde în mare măsură de modul voluntar sau involuntar, logic/mecanic în care s-a
realizat engramarea, precum şi de calitatea procesărilor care au avut loc în faza de păstrare
a informaţiilor.

3. FORMELE MEMORIE

Memoria voluntară și memoria involuntară

După prezenţa intenţiei de a memora şi depunerea de efort voluntar în acest sens


distingem între: memorie involuntară; memorie voluntară;
Memorarea involuntară se caracterizează prin faptul că întipărirea informaţiilor se
realizează în absenţa unui scop mnezic fixat în prealabil şi fără utilizarea unor procedee
speciale de memorare. Este o formă cea mai simplă şi naturală a memoriei, aparent
nesistematică şi dezorganizată, însă având rol fundamental în dinamica psihicului uman. De
obicei, această formă a memorării este determinată de însuşirile obiectelor, fenomenelor etc
care se impun atenţiei prin caracterul lor nou, inedit sau imprevizibil (culori deosebite,
contraste de forme sau dimensiuni, ritmuri alerte etc). Dar cel mai mult este determinată de
acele evenimente sau situaţii de viaţă care au proprietatea de a ne satisface optimal anumite
trebuinţe sau interese de cunoaştere. De exemplu, pentru o persoană pasionată de istorie sau
geografie care vizitează o expoziţie de carte, se vor impune atenţiei şi memorării acele
standuri de carte care fac referiri la domeniile menţionate.
Avantajul memoriei involuntare rezidă în economicitate, în sensul unor costuri
energetice foarte reduse, iar principala limită e dată de imposibilitatea selecţiei materialului ce
va fi reţinut. Reţinem involuntar versurile unui cântec, însă acest lucru nu ne va ajuta neapărat
în activitatea noastră profesională.
Memoria voluntară se distinge prin faptul că subiectul îşi propune deliberat, îşi
asumă actul memorării, depune un efort voluntar în acest sens şi utilizează anumite procedee
speciale menite a-i asigura o retenţie mai trainică. Este o formă mai organizată şi implicit mai
productivă a memoriei prin prisma faptului că subiectul alege deliberat conţinuturile ce vor fi
memorate. Dintre factorii de care e dependentă memoria voluntară cei mai importanţi sunt
conştientizarea scopului activităţii de memorare şi utilizarea unor procedee speciale cum
sunt:
• numărul şi dozarea repetiţiilor;
• constituirea unui plan sau schiţă a informaţiilor;
• stabilirea de asociaţii, legături cu alte informaţii;
• integrarea informaţiilor vechi în ansamblul celor noi şi invers;
Dincolo de utilitate, memoria voluntară presupune costuri ridicate în materie de
consum energetic, senzaţie de efort subiectiv şi oboseală.
Concluzionând, condiţiile memorării voluntare sunt: stabilirea conştientă a scopului;
depunerea unui efort voluntar; utilizarea unor procedee speciale pt. a facilita memorarea
(repetarea, stabilirea planului, ordonarea, clasificarea.)

Memoria logică și memoria mecanică

În funcţie de înţelegerea sau nu a conţinuturilor memorate distingem: memorie


mecanică; memorie logică;
Astfel, memorarea mecanică se bazează pe asociaţiile binare, respectiv pe asociaţiile
de contiguitate, de alăturare în timp şi spaţiu. Persoana care a devenit dependentă de un astfel
de tip de memorare, respectă succesiunea elementelor informaţionale dintr-un text, încât
memorarea să se va realiza în mod unilateral, univoc, respectiv, un element informaţional
după altul în strictă lor succesiune fără preocuparea de a surprinde corelaţiile logice,
semnificative dintre concepte şi idei. Aşa se explică, de exemplu, comportamentul unor elevi,
studenţi care atunci când sunt opriţi în relatarea lor prin întrebări suplimentare, nu pot
continua reproducerea materialului. Este evident că un astfel de tip de memorare este
neproductiv, pentru că el asigură o memorare a formelor verbale, nu şi a conţinutului logic.
Dincolo de aceste neajunsuri, existenţa şi utilizarea memoriei mecanice este absolut necesară
în câteva situaţii cum sunt: (i) atunci când materialul de memorat nu are o structură logică
internă; de exemplu, în reţinerea denumirilor geografice, a datelor istorice, a numelor de
persoane, a numerelor de telefon etc. (ii) la copii, la care mecanismele gândirii sunt încă
insuficient dezvoltate pentru a permite memorarea logică. Ca un mecanism de compensare,
copii dispun de o capacitate de memorare mecanică superioară adulţilor.
Memorarea logică, presupune înţelegerea conţinutului asimilat, descifrarea
sensurilor, a semnificaţiei, a implicaţiilor acestuia, organizarea materialului de memorat în
unităţi logice, elaborarea unor raporturi explicative, de tip inductiv, deductiv, analogic.. Ea
asigură o învăţare autentică utilizabilă în practică şi foarte flexibilă (presupune capacitatea de
a utiliza cunoştinţele în contexte diferite). Prin faptul că asigură însuşirea materialului de
memorat într-un mod explicit, demonstrativ, memorarea logică este eficientă, adică creează
mari posibilităţi operaţionale şi de transfer a informaţiilor în cele mai diverse situaţii şi,
totodată este economică pentru că pretinde un efort de memorare mai redus comparativ cu
memorarea mecanică care se bazează pe un număr mult mai mare de repetiţii, în aceeaşi
formă statică.

Memoria senzorială, memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată

După durata păstrării distingem între: memorie senzorială; memorie de scurtă durată;
memorie de lungă durată.
Memoria senzorială constituie acea parte a memoriei în care sunt stocate informaţiile
primite de la celulele receptoare în vederea procesării lor. Astfel, funcţia esenţială a acestei
forme constă în păstrarea informaţiei senzoriale până când alte procese cognitive sunt
capabile s-o preia, s-o analizeze, s-o interpreteze şi să-i dea un înţeles. Excitația (influxul
nervos) se menţine la nivelul unor componente ale analizatorului un anumit timp (aproximativ
0, 5 sec.) după ce stimulul a încetat să acţioneze. Acest timp permite realizarea modelului
nervos al stimulului şi efectuarea unei codări care face posibilă realizarea unui cod - imagine a
stimulului, pe baza căruia stimulul în cauză va fi deosebit de alţi stimuli. Astfel, stocajul
senzorial este necesar pentru desfăşurarea normală a procesului perceptiv.
Rolul MS apare în mod evident în situaţiile în care asupra organelor noastre de simţ
acţionează simultan mai multe însuşiri. Astfel, în timp ce noi procesăm informaţii despre o
însuşire, informaţiile despre alte însuşiri nu se pierd, ci sunt stocate în memoria senzorială
până când le vom putea procesa. De exemplu, într-o conversaţie, dacă nu am dispune de
memoria senzorială auditivă, multe dintre cuvintele care se rostesc succesiv ar fi pierdute; sau
atunci când citim, dacă nu am dispune de memoria senzorială vizuală, nu am mai fi capabili
să desprindem înţelesul logic al propoziţiilor, frazelor, etc. Astfel, ori de câte ori o informaţie
oarecare (auditivă, vizuală, tactilă, gustativă, olfactivă etc) nu poate fi procesată imediat, ea
este păstrată în memoria senzorială până când sistemul senzorial respectiv se eliberează şi se
poate preocupa de informaţia stocată.
Există tot atâtea tipuri de memorii senzoriale câte tipuri de senzaţii cunoaştem, dar
cele mai studiate sunt memoria vizuală (sau iconică) şi memoria auditivă (sau ecoica).
Memoria senzorială este condiția esențială a celorlalte tipuri de memorie.
Memoria de scurtă durată (MSD), numită şi memoria operaţională, de lucru,
instrumentală, (pentru ca în cadrul ei informaţia este filtrată şi folosită în sarcini concrete), are
o structură complexă, eterogenă, din punct de vedere informațional cuprinzând date despre
evenimente variate, într-o ordine determinată sau aleatorie. Este o memorie cu
o capacitate limitată care intermediază informaţia între memoria senzorială (MS) şi memoria
de lungă durată (MLD). MSD asigură stocarea informaţională pe timp de 15-20 s. După acest
interval informaţia este fie uitată fie trece în MLD sau şi una şi alta. Studiile experimentale au
arătat că în primele 6 secunde se uită peste 50% din materialul memorat, şi după 15 secunde
se uită 90% (din total). Efectul de interferenţă, inhibiţia laterală, sau poziţia în serie sunt
factori care influenţează amintirea informaţiilor.
MSD ne ajută să operăm cu informaţiile curente, cotidiene exact atâta timp cât e
necesar. Codarea în MSD este fonologică, se encodează patternurile de sunete. Volumul de
stocare al informaţiei în MSD este de 7+/-2 elemente. Stocarea și mai ales prelungirea duratei
ei se obţine prin autorepetare (repetare fără încetare a informaţiei), numită şi repetiţie de
menţinere, sau prin gruparea itemilor, strategie denumită de G. A. Miller, "chunck” și
considerată "cea mai înaltă modalitate de organizare a informaţiei de care dispune un subiect
la un moment dat" (M., Miclea, 2003, p. 194). De exemplu, un număr mare de 10 cifre
(1908472354) poate fi divizat în bucăţi: 190-847-2354, pentru o reţinere mai uşoară. Cu alte
cuvinte limita MSD nu se referă la cantitatea de informaţie ci la unităţile de semnificaţie pe
care le poate stoca. Realizarea acestor unităţi de informaţii, denumite chunks, se realizează
prin procesări descendente, adică este influenţată de baza noastră de cunoştinţe.
Reactualizarea informaţiilor din MSD se datorează procesării seriale a informaţiilor.
De asemenea, efectul poziţiei seriale, cu cele două aspecte distincte (efectul de primaritate -
evocarea mai bună a itemilor de la începutul unei liste; efectul de recenţă - reamintirea mai
bună a itemilor de la sfârşitul listei) a fost folosit drept argument pentru diferenţierea MSD de
MLD. S-a considerat că efectul de recenţă este specific MSD, iar efectul de primaritate, MLD.
Memoria de lungă durată (MLD): presupune reţinerea informaţiei pentru intervale
de timp foarte mari ajungând până la întreaga viaţă. Aceasta are o durată prezumtiv nelimitată
şi un volum nelimitat. MLD păstrează mai ales informaţiile trecute, de mare importanţă,
impregnate de valoare, de semnificaţie şi utilitate pentru viaţa individului., prin conţinutul
său, dând consistenţă şi continuitate întregii traiectorii a vieţii.
Codarea în MLD este semantică, se encodează înţelesurile itemilor. În MLD mărimea
duratei stocării se obţine prin repetiţia elaborativă (proces care presupune formarea
asociaţiilor între itemii deja aflaţi în memorie) şi prin organizarea itemilor în reţele, scheme
mnezice, scenarii etc. Reactualizarea informaţiilor din MLD presupune o procesare paralelă.
Pe la sfârşitul anilor 50 au început să apară în literatura de specialitate tot mai multe
teoretizări ale diferenţei dintre memoria senzorială (MS), memoria imediată, de scurtă
durată sau de lucru (MSD), şi cea de lungă durată (MLD). Astfel Atkinson şi Shiffrin
elaborează un model modal al memoriei conform căruia informaţia primită din exterior este
stocată pentru câteva fracţiuni de secundă în MS, e filtrată şi transmisă ulterior MSD care are
capacitate limitată atât ca durată cât şi ca volum. Din MSD o parte a informaţiei e transferată
în MLD.

Memoria episodică şi memoria semantică

După gradul de integrare spaţio-temporală a informaţiilor distingem între: memorie


episodică și memorie semantică;
Memoria episodică include informaţii a căror dobândire poate fi localizată în timp şi
spaţiu. Pe lângă informaţia în sine, reţinem astfel şi locul/contextul şi momentul în care am
dobândit-o. Sintetic, memoria episodică include informaţii cu caracter strict personal,
episoade din existenţa individului puternic amprentate subiectiv, informaţii asociate cu
contexte spaţio-temporale precise. Ea este esenţială pentru formare propriei noastre identităţi.
Studiile întreprinse în vederea localizării acestei memorii arată că un rol esenţial revine lobilor
frontali şi hipocampului, a căror lezare a fost asociată cu pierderea informaţiilor despre locul
şi momentul în care pacientul a învăţat anumite informaţii.
Dincolo de interesul teoretic, cercetările asupra memoriei episodice prezintă şi implicaţii
practice. Formarea Eului şi a identităţii de sine depinde în mod esenţial de memoria noastră
biografică, în primul rând de amintirea evenimentelor din primii 3-5 ani de viaţă. În mod
normal familia ne furnizează o serie de informaţii despre evenimentele propriei copilării pe
baza cărora ne construim o istorie de viaţă. Nu e importantă atât veridicitatea acestei istorii cât
coerenţa ei. La mulţi dintre copiii crescuţi în casele de copii memoria
autobiografică este foarte săracă, ceea ce creează probleme de identitate şi emoţionale la
vârsta adolescenţei. Pentru diminuarea acestui neajuns s-a recurs la introducerea unor jurnale
proprii pentru fiecare dintre copii, jurnale în care personalul notează din când în când
evenimentele mai semnificative din viaţa copilului. Ulterior aceste informaţii vor constitui
baza istoriei sale de viaţă şi a stabilirii propriei identităţi.
Memoria semantică numită adesea conceptuală, cuprinde informaţii care, fiind
utilizate în mod frecvent, şi-au pierdut integrarea spaţio-temporală. Este specializată în
reţinerea informaţiilor generale despre lume şi viaţă. De ex. Ştim formula chimică a apei fără
a ne aminti contextul, momentul în care a fost asimilată. Majoritatea informaţiilor pe care le
oferă programele şcolare vizează memorarea semantică.
Iniţial toate informaţiile intră în memoria episodică, însă în timp, prin pierderea
integrării spaţio-temporale, acestea tind să migreze către memoria semantică. Distincţia dintre
cele două are şi puternice argumente neurofiziologice: cazurile de traumatisme cranio
cerebrale soldate cu amnezii arată că în general informaţiile din memoria episodică se pierd în
timp ce memoria semantică rămâne intactă.

Memoria cognitivă, afectivă şi motrice


O asemenea clasificare se face în funcţie de un criteriu dublu: pe de o parte, conţinutul
celor memorate (imagini, idei, stări afective, mişcări), pe de altă parte, specializarea
proceselor psihice implicate în procesarea informaţiilor. Unii oameni memorează și
reactualizează cu o mai mare uşurinţă imaginile, desenele, picturile, tablourile, figurile, în
timp ce alţii - noţiunile, conceptele, judecăţile şi raţionamentele, ideile abstracte. În acest caz
vorbim de existenţa memoriei cognitive (de cunoaştere), care în funcţie de conţinutul ei poate
lua fie forma memoriei intuitiv-plastice, fie forma memoriei verbal-logice.
Dar oamenii nu reţin doar faptele de cunoaştere, ci şi propriile lor trăiri afective (emoţiile,
dispoziţiile, sentimentele, pasiunile). Trăirile afective nu sunt doar momentane, ele nu se pierd
o dată cu consumarea lor, ci, la fel ca informaţiile semantice, lăsa urme în psihic şi, în virtutea
acestui fapt, pot fi scoase din nou la lumină, retrăite chiar. Fără îndoiala că "retrăirea" lor nu
se mai realizează la acelaşi nivel de intensitate, cu aceeaşi durată şi expresivitate, dar are
totuşi loc. Aceasta este ceea ce psihologul francez Th. Ribot a denumit memorie afectivă. Alţi
autori o numesc memorie emoţională (Bolles, 1988, pp. 29-41).
Omul reţine în memoria sa şi descrie mişcări, operaţii sau acţiuni efectuate în vederea
bunei finalizări a activităţilor. Ea face posibilă formarea priceperilor şi deprinderilor,
explicând astfel învăţarea dansului, înotului, şofatului, scrisului, etc.
O altă dihotomie frecvent întâlnită este aceea între memoria implicită şi a cea
explicită. Memoria implicită (indirectă) presupune informaţia acţională, dificil de realizat
pe când cea explicită (directă) cuprinde informaţia care poate fi verbalizată.

4. UITAREA
Fenomenul uitării se află în relaţie dinamică cu memorarea, păstrarea şi
reactualizarea informaţiei. Uitarea se referă la pierderile ce se înregistrează în păstrare şi se
exprimă prin faptul că în anumite împrejurări informaţiile nu se mai reactualizează.
În anumite limite fenomenul uitării e un fenomen natural şi relativ necesar. Desigur
în raport cu memoria care duce la fixarea şi păstrarea informaţiei uitarea e un fenomen
negativ. În raport cu necesităţile practice, cu solicitările cotidiene, uitarea poate deveni un
fenomen pozitiv întrucât uitarea treptată, graduală a anumitor informaţii contribuie la
echilibrarea sistemului cognitiv al individului, acordând acestuia un caracter suplu,
dinamic, posibil de a se mişca liber, fără a fi stânjenit de ceea ce este excedentar, balast.
Uitarea poate fi totală, formă ce se bazează pe ştergerea şi dispariţia integrală a celor
memorate. Această formă este mai rar întâlnită în cazurile normale şi mai mult în cele
patologice (amnezii). O altă formă a uitării este uitarea parţială care constă în reproduceri
mai puţin exacte şi adecvate. Există şi uitarea momentană, care durează o anumită perioadă
de timp, după care ne putem reaminti.
Explicaţiile acestui fenomen sunt diverse:
1. Unul dintre cele mai evidente motive pentru care uităm este deteriorarea sau
îmbolnăvirea creierului. Ne referim la amnezii, cu cele două forme amnezie -
anterogradă (incapacitatea de fixare a evenimentelor recente, în urma unei traume, în timp
ce reamintirea evenimentelor din trecutul îndepărtat nu este afectată) şi retrogradă (se
referă la ştergerea amintirilor anterioare unei traume, în timp ce fixarea amintirilor noi este
posibilă.
2. O altă explicaţie este aceea că anumite cunoştinţe, cele cu valoare adaptativă
scăzută, se deteriorează şi dispar din memorie – e o subactivare
informaţională. Cunoştinţele aşadar nu se pierd din memorie ci se subactivează, accesul
nostru la ele fiind îngreunat.
3. Uitarea motivată, teorie derivată din psihanaliză, susţine că uitarea e determinată
în întregime de refulare. Uităm deoarece în unele privinţe suntem motivaţi să uităm. Dacă
nu am uita anumite lucruri acestea ne-ar aminti de aspecte profund emoţionante şi
traumatice. Datorită ameninţării pe care ar constitui-o pentru conştient, ea este refulată,
individului fiindu-I imposibil s-o reactualizeze.
4. Interferenţa - poate lua două forme - una retroactivă (are loc atunci când noile
cunoştinţe inhibă cunoştinţele dobândite anterior) şi una proactivă (cunoştinţele sau
deprinderile vechi stânjenesc asimilarea altora noi)
5. Învăţarea dependentă de stare. Contextul în care engramam o anumită
informaţie influenţează capacitatea de reactualizare. Pentru o bună reactualizare contextul
reactualizării ar trebui să fie similar cu cel al asimilării. Ne referim aici la starea
fiziologică, starea de conştienţă, mediul ambiant. De ex. Persoanele aflate sub influenţa
alcoolului îşi amintesc lucruri care au fost asimilate într-o stare similară de conştienţă,
scafandrii ce au memorat un material sub apă au putut să-l reactualizeze mai uşor sub apă
decât la suprafaţă.

IMAGINAȚIA

1. CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ

Activitatea umana nu se limitează la înregistrarea si prelucrarea informațiilor


prezente. Pentru a fi eficientă, activitatea psihică trebuie să anticipeze, să prevadă viitorul
existențial. Acest lucru este posibil datorita intrării în funcțiune, pe lângă celelalte procese
psihici, a imaginației care are rolul de a transforma, a modifica informațiile actuale și trecute,
și mai mult de a crea noi informații
Imaginaţia este proces ul psihic cognitiv de elaborare a unor idei și imagini noi, prin
combinarea imaginilor și ideilor fixate anterior în memorie.
Produsul sau, rezultatul imaginaţiei este, aşadar, o imagine psihică diferită de
imaginea stocată în memorie. Produsul activităţii imaginative nu se reduce doar la imagini
singulare, disparate, ci presupune proiecte şi planuri complexe, care se obiectivează în diferite
forme – inovaţii, invenţii, descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc. Imaginaţia joacă
un rol fundamental în activitatea umană, fiind o verigă componentă centrală a creativităţii. Ea
sprijină consistent cunoaşterea realităţii date şi a viitorului, a posibilului.

Imaginaţia presupun trei însuşiri:

• fluiditate - posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei,


situaţii etc.; sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim în mod obişnuit ca fiind
"bogăţia" de idei, viziuni, unele complet năstruşnice, dar care nouă nu ne-ar putea
trece prin minte;
• plasticitate - uşurinţă de a schimba punctul de vedere, modul de abordare al unei
probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant; sunt persoane "rigide" care greu
renunţă la o metodă, deşi se vădeşte ineficientă;
• originalitatea - expresia noutăţii, a inovaţiei; ea se poate constata, când vrem să testăm
posibilităţile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei.

Spre deosebire de percepţie, imaginaţia nu se realizează în condiţiile contactului direct,


nemijlocit, cu obiectele din realitate. Ea se realizează doar în plan ideal-mintal. Legătura
dintre subiect şi obiectele din realitate este astfel mediate de imaginile aflate în memorie. Prin
imaginaţie subiectul anticipează fenomenele; descoperă obiecte şi relaţii între lucruri pe care
prin percepţie directă nu le poate constata. “Imaginea mintală este o reprezentare cognitivă
care conţine informaţii despre formă şi configuraţia spaţială (poziţia relativă) a unei mulţimi
de obiecte, în absenţa acţiunii stimulilor vizuali asupra receptorilor specifici.” (Mircea Miclea,
2003).
Spre deosebire de gândire, căreia îi sunt caracteristice reguli şi norme riguroase, care îi
determină compatibilitatea cu realitatea obiectivă, imaginaţia este liberă de norme, ea fiind
dinamică nu numai în zona realului perceptibil, ci şi în cea a fantasticului şi
fantasmagoricului. Ea nu are aşadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o notă de inedit, de
noutate.
Trebuie subliniat totodată că imaginaţia îşi extrage conţinuturile şi din zonele profunde
ale inconştientului, supunându-le în timpul visului la combinări şi transformări dintre cele mai
variate.
Specificul imaginaţiei este caracterizat de:

• generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie
crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparenţă cu realul;
• operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei,
realizându-se combinări, amplificări, reordonări etc.;
• o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final;
• caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor
elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune
globală a personalităţii.

În cursul vieţii, odată cu ontogeneza, imaginaţia urmează o traiectorie complexă:


exuberantă şi nearticulată în copilărie, apoi structurată, persistentă şi orientată finalist
constructiv în adolescenţă, productivă şi instrumentală în tinereţe şi săracă şi rigidă în
perioada vârstei a III-a. Pe măsura dezvoltării şi consolidării structurilor gândirii, imaginaţia
se mulează din ce în ce mai mult pe probleme reale, integrate activităţilor sociale actuale în
domeniul artei, tehnicii, ştiinţei.
Funcţiile imaginaţiei: funcţie cognitivă, ea având roluri importante în lărgirea sferei
cunoaşterii, explorând zone noi şi căutând soluţii noi la problemele existente. Dacă gândirea
adânceşte sfera cunoaşterii, imaginaţia lărgeşte această sferă şi oferă astfel gândirii noi
teritorii; funcţie adaptativ reglatorie, care exprimă locul şi rolul imaginaţiei în sistemul psihic
uman, ea constituind procesul predilect al creativităţii. Imaginaţia conferă conştiinţei
dimensiunea explorativă şi creatoare.
2. PROCEDEELE IMAGINAȚIEI

Elaborarea imaginilor si ideilor noi se realizeaza cu ajutorul de analiza si sinteza. Prin


analiza imaginile, ideile, cunostintele de care dispunem sunt descompuse, iar prin sinteza sunt
reorganizate in alte structuri. In functie de elementele sintetizate si de modul in care se
realizeaza sinteza vorbim despre diferite procedee ale imaginatiei. Vom prezenta cateva
dintre ele.

Aglutinarea (în traducere din greacă - încleiere) - se iau părţile a două sau câtorva
obiecte, procedee şi se unesc, se "încleie" aşa încât să se obţină imaginea unui obiect nou. Prin
acest procedeu s-au creat imaginile mitice la popoarele antice - centaurul: trunchiul de taur,
gâtul şi capul - partea superioară a corpului uman; Zâna apelor: trunchiul şi capul de femeie,
coada de peşte.
Modificarea sau schimbarea proportiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplificarea
lor (ex. „Guliver in tara piticilor”, „Flamanzila”, „Setila” etc.).
Multiplicarea acelorași elemente uneori crează efecte deosebite. Prin multiplicarea
beculetelor colorate s-a ajuns la inventarea seturilor de beculete pentru bradul de Craciun sau
pentru reclame. Tot prin acest procedeu a fost imaginat balaurul cu sapte capete.
Analogia - se construieşte o imagine prin ceva asemănătoare cu un obiect real existent.
De exemplu: aspectul exterior al avionului modern aminteşte mult o pasăre în zbor.
Tipizarea - cel mai complicat procedeu al imaginaţiei creatoare ce constă în
descompunerea şi combinarea, în urma căruia se cristalizează imaginea (omul, faptele lui,
relaţiile cu alţi oameni). Pentru ca opera să fie veridică, autorul trebuie să exprime în personaj,
în situaţie nu persoana sau situaţia singulară, ci anume ceea ce-i tipic, ce se repetă de mai
multe ori, ce este cel mai răspândit. Redarea unei trasaturi generale printr-un prototip
individual: avariția intruchipata de Hagi Tudose).
Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de Fat-Frumos duce la aparitia
unei paduri).
Substitutia (inlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu altele).
Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relat ii printro schema se realizeaza
prin selectarea insusirilor esentiale si omiterea celor neesentiale. Schemele obtinute pot
inlocui obiectele reale in activitatea de cercetare, usurand munca cercetatorilor. De exemplu,
in chimie reactiile chimice sunt descrise schematic, cu ajutorul unor formule chimice. In
fizica, parghiile, scripetii pot fi redati schematic. Cu ajutorul unor astfel de scheme
intelegem mai usor realitatea si modificarile pe care le sufera substantele, obiectele in
diferite situatii.
Exista si alte procedee care se bazeaza pe reorganizarea elementelor, ca de
exemplu omisiunea, diviziunea, inversarea ordinii elementelor etc. (Cosmovici, 1996, p. 157;
Popescu-Neveanu, 1997).

3. FORMELE IMAGINAȚIEI

Imaginaţia reproductivă - capacitatea de a reprezenta diverse obiecte, fenomene,


situaţii, oamenii în baza unor relatări verbale şi intuitiv. Imaginaţia reproductivă are o mare
importanţă la însuşirea materialului de studiu. Este de neconceput studierea lecturii, citirii,
ştiinţelor naturii fără a avea la bază imaginaţia reproductivă. Sarcina procesului instructiv
educativ este de a acumula la elevi imagini vii în cadrul studierii lecturii, cititului, ştiinţelor
naturii şi altor obiecte de studiu astfel, încât, bazându-se pe ele, copiii să poată reproduce
tablourile, situaţiile, evenimentele în corespundere cu realitatea. Imaginaţia reproductivă este
cea mai frecventă formă, solicitată zilnic.
Imaginaţia creatoare este cea mai importantă formă a imaginației, ce se manifestă la
nivel voluntar și involuntar. Aceasta se manifestă prin crearea unor imagini sau idei noi,
originale care uneori se materializează într-un produs: o pictură, o poezie, o nouă metodă de
rezolvare a unor probleme practice sau teoretice. Imaginaţia creatoare în forma ei cea mai
dezvoltată se întâlneşte la artişti şi oamenii de ştiinţă. Dar într-o oarecare măsură, fiecare om
dispune de imaginaţie creatoare.
Un loc deosebit în structura imaginaţiei îl ocupă asociațiile imaginative spontane,
visarea (reveria), visele.
Asociaţiile imaginative spontane: în timpul activităţii sau a unor conversaţii imaginile şi
ideile se pot combina în mod spontan, fără să vrem, şi în mintea noastră apar dintr-o dată
imagini sau idei neaşteptate. De exemplu, la magazin vedem un material, şi fără să ne fi
propus acest lucru, ne imaginăm un model de rochiţă pe care l-am putea face din acel
material.
Reveria (visarea cu ochii deschişi): imaginile şi ideile se derulează aproape de la sine, ca
într-un film interior. În timpul reveriei ne imaginăm întâmplări care am dori să se realizeze
sau de care ne este frică. Tinerii visează frecvent despre persoana care le place; ei îşi
imaginează cum se vor întâlni, despre ce vor discuta. Reveria are un rol important în
menţinerea echilibrului psihic. Dacă visarea ocupă un loc prea mare în existența zilnică,
se pierde contactul cu realitatea.
Visele din timpul somnului sunt formate din imagini, idei, emoţii care uneori se desfăşoară
ca scenele unui film, alteori au un caracter haotic, absurd. Sunt impregnate afectiv, trezind
sentimente puternice, conţin simboluri. Cel care visează are impresia că visul este realitate
şi participa afectiv la evenimentele visate. Se consideră că circa 90% din conţinutul
viselor este alcătuit din imagini vizuale, numai 20% din ele sunt în culori. În 60% din
cazuri se implică imaginile auditive, în celelalte sunt olfactive, gustative, tactile, care apar
mult mai rar - în 10% din cazuri. Visele sunt influenţate de excitanţii externi, senzaţiile
interne, impresiile trecute.

4. IMAGINAȚIE ȘI CREATIVITATE

Creativitatea presupune capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva original. Actul


creator este însă un proces de elaborare prin invenţie sau descoperire, cu ajutorul imaginaţiei
creatoare, a unor idei sau produse noi, originale de mare valoare şi aplicabile în diferite
domenii de activitate.
De-a lungul timpului s-au formulat mai multe teorii asupra creativităţii. Astfel, Teoria
asociaţionistă ( Nednik ,1962), considera creativitatea un proces de organizare şi transformare
a unor elemente asociative în combinaţii noi, pe baza gândirii;
Teoria gestaltistă (configuraţionistă) defineşte creativitatea ca produs al imaginaţiei (nu a
gândirii logice), cu ajutorul căreia sesizăm brusc lacunele din configuraţia întregului,
completându-le;
Teoria transferului (Guilford), concepe creativitatea ca o etapă a învăţării, transferabilă şi în
alte domenii de activitate.
Creativitatea este, deci, un proces mai complex. Ea face posibilă crearea de produse
reale sau pur mintale, constituind un progres în planul social. Componenta principală a
creativităţii o constituie imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune şi motivaţie,
dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit și voință, perseverentă în a face numeroase
încercări şi verificări.
Etapele procesului creator:
a) Stadiul pregătitor al apariţiei, sesizării, delimitării problemei, identificării obiectului,
fenomenului ce poate fi obiect al produsului creator. În această etapă un rol important îl are
sensibilitatea la probleme a subiectului, bogăţia fondului informaţional interdisciplinar,
capacitatea de mobilizare a subiectului pentru antrenarea şi menţinerea în procesul creator.
b) Stadiul incubaţiei este intervalul în care, chiar dacă subiectul nu mai este fixat conştient
asupra obiectivului sau, procesul de creaţie continuă să se desfăşoare în inconştient.
c) Stadiul următor este cel al iluminării sau al apariţiei soluţiei, momentul intuiţiei acesteia, al
vizualizării obiectului nou creat.
d) Stadiul verificării sau elaborării finale în care soluţia identificată este verificată în practică
şi apoi implementată.
MECANISME PSIHICE STIMULATOR ENERGIZANTE
MOTIVAȚIA ȘI AFECTIVITATEA

MOTIVAȚIA

1.CONCEPTUL DE MOTIVAȚIE

Acţiunile şi comportamentele umane sunt declanşate, direcţionate, susţinute şi


menţinute de către motivaţie. Etimologic înseamnă mişcare, ceea ce împinge la acţiune,
provenind din latinescul „movere”.
Motivația este aspectul dinamic și direcțional (selectiv sau preferențial) al
comportamentului. Motivația reprezintă ansamblul factorilor care declanșează activitatea
individului, o orientează către anumite scopuri și o susține energetic. In motivație sunt
implicate cerințele de scurta, medie și lunga durata ale personalității cu intensități diferite.
Motivaţia reuneşte ansamblul factorilor dinamici: înnăscuţi şi dobândiţi, conştienţi şi
inconştienţi care determină conduita unui individ. Motivaţia are o structură, este un construct.
Acest construct diferă de la individ la individ.
Aşadar, orice fel de comportament este activat de motivaţie. Motivaţia este încadrată
în categoria proceselor de energizare – stimulare, şi este determinată de o configuraţie de
stimuli primiţi de organism.
Ea are o dublă ipostază faţă de mediul extern:
• Una de dependenţă ce constă în faptul că satisfacerea stărilor proprii de nevoie este
posibilă doar prin schimburi energetice şi informaţionale cu mediul extern;
• Una de independentă, ce reprezintă capacitatea de a întreprinde acţiuni în lipsa unor
stimuli din mediul intern;
Analog vectorilor fizici, vectorii-motivaţiei sunt caracterizaţi prin intensitate şi
direcţie. Direcţia exprimă atracţia (aproprierea) sau respingerea (evitarea). Intensitatea se
regăseşte în forţa de apropiere sau evitare.
Printre funcţiile motivaţiei enumerăm:
I. Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau
psihologic.
În această fază starea de necesitate apare, dar nu declanşează încă acţiunea. De obicei,
această funcţie este specifică trebuinţelor, ce posedă o dinamică deosebită: debutează cu o
alertă internă, continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând chiar la stări de mare încordare
internă, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor.
II. Funcţia de declanșare a acțiunilor efective asigură pregătirea și punerea în
disponibilitate a verigilor motorii, activatorii în vederea satisfacerii stării de necesitate.
III. Funcţia de direcționare constă în orientarea și centrarea atenției pe scop, pe obiectiv;
lipsa ei face ca motivația să rămână haotică, să se consume în gol.
IV. Funcția de susținere și energizare presupune menținerea în activitate a
comportamentului declanșat până la consumarea adecvată a stării de necesitate.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar
acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenţează însăşi baza motivaţională şi
dinamica ei. Motivația este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forță
motrică a întregii dezvoltări psihice și umane.

2. STRUCTURA SFEREI MOTIVAȚIONALE

Motivația este o noțiune „umbrelă” cu o sferă extinsă. Sistemul motivațional are


componente numeroase ce variază ca origine, mod de satisfacere şi funcţii, clasificarea şi
explicarea lor fiind controversate.
Motivaţia umană include trebuinţe (nevoi), tendinţe, intenţii, dorinţe, motive,
interese, aspiraţii, convingeri.
Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele
ei motrice cele mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibru biopsihosocial al omului
în condiţiile solicitărilor mediului extern. Ele semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma
unor stări şi imbolduri specifice. Trebuinţele trezesc la om activismul, sunt sursa principală a
acţiunii. Trebuința se naşte în urma apariţiei unui dezechilibru în funcţionarea organismului.
Trebuinţele influenţează emoţiile, gândirea şi voinţa omului.
Trebuinţele omului sunt foarte variate. În funcţie de geneza şi conţinutul lor, pot fi
clasificate în:
1. Trebuinţe primare (înnăscute, cu rol de asigurare a integrităţii fizice a organismului).
În categoria trebuinţelor primare se încadrează: trebuinţele biologice (sau organice) - de
foame, sete, sexuale; trebuinţele fiziologice (sau funcţionale) - de mişcare, relaxare-
descărcare. Aceste trebuințe sunt comune pentru om şi animal, însă la om sunt modelate şi
instrumentate sociocultural.
2. Trebuinţe secundare (formate în decursul vieţii şi cu rol de asigurare a integrităţii
psihice şi sociale a individului). Includ:
a) trebuinţele materiale - stau la baza activităţii vitale ale omului, cum ar fi trebuinţa de
hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, confort, de unelte şi instrumente. Ele s-au format în procesul
dezvoltării filogenetice, social-istorice a omului şi constituie o însuşire generală a speciei
umane;
b) trebuinţele spirituale - sunt trebuinţe specific umane de cunoaștere, estetice, etice, de
realizare a propriei personalități).
c) trebuinţele sociale - includ trebuinţele de comunicare, anturaj, integrare socială,
cooperare.
Un punct de plecare în teoriile motivaţiei îl constituie abordarea umanistă prin
clasificarea piramidală a lui Maslow , potrivit căreia omul este o fiinţă care doreşte tot mai
mult, iar ceea ce doreşte depinde de ceea ce are deja. Trebuinţele umane sunt aranjate pe mai
multe niveluri într-o ierarhie, în funcţie de importanţa lor, forţa unei trebuinţe fiind definită,
pe de o parte, de locul ocupat în ierarhie şi pe de altă parte, de măsura în care au fost
satisfăcute trebuinţele anterioare. Satisfacerea unei trebuinţe de un anume nivel, duce la
apariţia insatisfacţiei legată de trebuinţa de la nivelul următor (Lefter et al., 1999; Druţă,
1999; Rolls, 1998). Dacă între timp satisfacerea unei trebuinţe de la un nivel inferior este în
pericol, aceasta devine din nou dominantă şi ocupă un loc important în sistemul motivaţional
al omului (Cole, 2000; Maslow, 1943). Astfel, dacă se pierde pe neaşteptate locul de muncă
sau o persoană iubită, omul nu va lupta pentru recunoaştere ci pentru realizarea unui cămin şi
asigurarea unei existenţe familiei lui.
La baza piramidei stau necesităţile care trebuie satisfăcute primele iar cu cât urcăm
spre nivelurile superioare, intensitatea acestora scade (figura 1.)

Ierarhia nevoilor a lui Maslow

Nevoi fiziologice. La baza piramidei se află nevoile fiziologice, biologice sau de bază
precum aerul, apa, hrana, nevoia de odihnă, îmbrăcăminte, sex. Cu alte cuvinte oamenilor
cărora le este foame sau care se confruntă cu pericolul pierderii elementelor de bază necesare
existenţei sunt mai puţin preocupaţi de viaţa socială sau de satisfacerea nevoilor Eu-lui
interior. Când aceste nevoi bazale au fost îndeplinite oamenii se pot orienta spre alte nevoi
care au fost latente în aşteptarea împlinirii celor de pe nivelul inferior.
Nevoi de securitate. Când nevoile bazale au fost îndeplinite oamenii devin preocupaţi
de siguranţa lor fizică şi psihică. Securitatea reprezintă anumite condiţii care ameninţă
integritatea fizică a unei persoane (securitatea locului de muncă, protecţie, siguranţă, ordine,
lege, limite, stabilitate, etc.)
Nevoi de apartenenţă și iubire. Dacă o persoană este satisfăcută din punct de vedere
fiziologic şi se simte în siguranţă, este posibil că acea persoană va deveni interesată să îşi
satisfacă nevoile sociale, deoarece omul este într-o permanență interacțiune socială ce
presupune nevoia de contact, de a dezvolta relații sociale și a primi sprijin social (familie,
relaţii, grup de prieteni, colegi de muncă, etc.) În situaţia în care oamenii sunt izolaţi sau
singuri, nevoia de asociere nu va fi satisfăcută şi îşi vor folosi energia pentru a încerca să o
satisfacă.
Nevoi de stimă. Incumbă nevoia de recunoaștere de către ceilalți, de a fi valorizat,
respectat, recunoscut pentru competență, nevoia de statut etc.). În situaţia în care individul
este ridiculizat, defăimat, discreditat sau evaluat negativ, se va simţi rănit şi nevoile de pe
acest nivel nu vor satisfăcute.
Nevoi de autoîmplinire sau autorealizare, sunt nevoi de dezvoltare, de autodepășire,
adică de satisfacție și dezvoltare personală. Aici vom include și nevoile estetice (pentru
simetrie, ordine, frumos, creativitate) și nevoile cognitive (de a cunoaşte, de a înţelege şi de a
explora), fără aceste dimensiuni personalitatea nefiind împlinită. Totodată, Maslow a
descoperit că mulţi oameni, gândindu-se la propriul lor potenţial, pot fi speriaţi de ceea ce ar
putea deveni.
Satisfacerea firească a trebuinţelor se asociază cu reducerea tensiunilor; nesatisfacerea
lor conduce fie la dilatarea şi exacerbarea acestora, fie la stingerea lor prin saturaţie şi reacţie
de apărare, însoţită de perturbări caracteriale; nesatisfacerea lor o perioadă mai îndelungată de
timp pune în pericol existenţa fizică şi psihică a individului.
Motivul exprimă forma concretă actuală, în care se activează şi se manifestă starea de
necesitate. Transpunere in plan subiectiv a unei stări de necesitate. Motivul are doua
caracteristici principale: este o structura energizanta, care dinamizează individul; este o
structura care orientează si direcționează individul (către un scop).
Nu toate motivele sunt însă conştiente. Există unele motive inconştiente a căror substrat
nu este clar delimitat, dar care îndeplinesc un rol important în activitate. Spre deosebire de
trebuinţă, care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune, motivul asigură efectuarea
comportamentelor corespunzătoare de satisfacere. Aşadar, motivul poate fi definit mobilul, ce
declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea. Motivele sunt extrem de variate:
- individuale şi sociale;
- inferioare şi superioare;
- minore şi majore; - egoiste şi altruiste.
Ele nu acţionează independent unele de altele, ci interdependent formând, în structura
personalităţii, configuraţii sau constelaţii de motive. Motivul este factor declanşator al
acţiunii, în cadrul căruia este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu, o preferinţă.
Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate. Ele sunt tendinţe, preferinţe spirituale, atracţii irezistibile ale individului centrate pe
un obiect fizic, o persoană sau o activitate, fără a viza materiale utile sau avantaje. Sunt
formațiuni motivaționale mai complexe decât trebuințele și motivele deoarece în structura lor
psihică intră elemente cognitive, afective, volitive. Orientarea spre o activitate presupune
prezenţa unor cunoştinţe, intrarea în funcţiune a activismului mintal, trăirea ei ca o stare
agreabilă, care produce plăcere, dar care, totodată, împinge spre acţiune, spre control, spre
punerea în disponibilitate a unor calităţi ale voinţei (hotărârea, perseverenţa etc.). Există
interese generale şi personale, pozitive şi negative, profesionale şi extraprofesionale (de timp
liber). Cea mai răspândită clasificare a intereselor este cea în funcţie de domeniul de activitate
în care se manifestă (interese tehnice, interese ştiinţifice, interese sportive, interese literar-
artistice).
Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite afectiv,
care „împinge”, impulsionează spre acţiune. Nu orice idee este o convingere, ci doar cea, care
reprezintă pentru individ o valoare, o certitudine subiectivă, care îl ajută să stabilească ceea ce
este valabil, optim, necesar, să distingă între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună.
Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea persoanei, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile ei. Mai
mult decât atât, ele se impun în comportament, îl orientează permanent, de aceea sunt nu doar
constant provocate, ci şi virulent apărate, mai ales când sunt contrazise şi atacate. în aceste
împrejurări ele devin adevărate idei-forţă.
Convingerile intră în funcţiune în împrejurările de alegere sau conflict valoric.
Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei, care îi
ghidează întreagă existenţă. Idealurile reflectă o stare sau o situaţie proiectată în viitor, spre
care tinde subiectul în mişcarea ascendentă de devenire şi de autodesăvârşire. Ele reflectă şi
transfigurează atât experienţa proprie, cât şi experienţa semenilor, devenind, în cele din urmă,
anticipări, generalizări şi optimizări ale proiectului existenţial.
Structura psihologică a idealului include trei elemente fundamentale: sensul şi
semnificaţia vieţii (direcţia, spre care se orientează o persoană, definită în funcţie de modul de
existenţă socială, cultură spirituală, valoare morală); scopul vieţii (ca obiect al vieţii, ca
valoare personală supremă, ce prefigurează destine, componentă intelectual-voluntară, dar şi
axiologică a idealului); modelul de viaţă (ghidul propus a fi urmat şi atins, un fel de Eu ideal,
care călăuzeşte viaţa).
Concepţia despre lume şi viaţă constituie o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică
de maximă generalitate, ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură,
societate. Ideile şi teoriile din cadrul ei nu au doar o valoare de fapte de cunoaştere, ci de
convingeri. Formată sub incidenţa condiţiilor de viaţă, dar şi a culturii şi educaţiei, fiind
rezultanta experienţelor personale trăite pe drumul sinuos al vieţii, ea reuneşte cognitivul cu
valoricul şi se împlineşte în acţiune. Intre convingeri, idealuri şi concepţia despre lume şi
viaţă există o foarte strânsă interdependenţă, împreună constituind un complex motivaţional
de prim ordin al personalităţii.

3. TIPURI DE MOTIVAȚIE

Există mai multe forme ale motivaţiei, ce se clasifică, de obicei, două câte două perechi
opuse, contrare.
I. Motivaţia pozitivă şi negativă
Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările, cum ar fi lauda, încurajarea şi se
soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi apropierea
activităţilor, angajarea în ele, preferarea persoanelor etc. Pozitive vor fi apreciate acele
motive, a căror satisfacere, nu intră în conflict cu exigenţele şi etaloanele morale, care
funcţionează la nivel social sau care, prin natura lor, generează comportamente şi activităţi
orientate spre atingerea unor scopuri sociale.
Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimulări, cum sunt ameninţarea,
blamarea, pedepsirea şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz. Motivele negative se
caracterizează prin faptul că satisfacerea lor, pe lângă un efect adaptativ de moment, asociat
cu reducerea tensiunii iniţiale şi obţinerea unei doze de plăcere şi satisfacţii de moment,
generează efecte perturbatoare, secundare, care, cumulându-se în timp, conduc la serioase
dezechilibre şi disfuncţii în planul intern al sistemului personalităţii sau în planul relaţionării
individului cu mediul social. în cea mai mare parte, aceste motive se leagă şi se adresează
primordial sferei biologicului şi fiziologicului. Din categoria lor fac parte, trebuinţa pentru
alcool, pentru fumat, pentru droguri, pentru mâncăruri excesiv de condimentate sau excesiv de
grase, trebuinţa de acumulare excesivă a bunurilor materiale, trebuinţa de aventură.
II. Motivaţia cognitivă şi afectivă
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică pentru curiozitatea pentru nou, complex,
pentru schimbare. Se numeşte cognitivă, deoarece acţionează din interiorul proceselor
cognitive (percepţiei, gândirii, memoriei, imaginaţiei), stimulând activitatea intelectuală.
Astfel de explorare se trece la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes ştiinţific,
pentru ca în final să se ajungă la înclinaţia creativă. Ea îşi găseşte satisfacţia în nevoia de a
înţelege, explica, rezolva cu un scop în sine.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a simţi bine în compania
altora. Când copiii învaţă pentru a-şi satisface părinţii sau pentru a nu pierde aprobarea,
dragostea lor, spunem că sunt animaţi de o motivaţie afectivă.
III. Motivaţia intrinsecă şi extrinsecă
Deşi activităţile noastre sunt motivate, nu în toate activităţile motivele ocupă aceeaşi
poziţie.
Motivația intrinseca reprezintă dorința de a derula o sarcina independent de stimuli externi
(doar pentru că așa simte subiectul că ii va fi mai bine). Specificul acestei forme de motivaţie
constă în satisfacerea ei prin însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate ei.
Dacă sursa generatoare a motivaţiei e sugerată sau impusă de o altă persoană nu izvorăşte
din specificul activităţii desfăşurate, atunci avem de a face cu o motivaţie indirectă sau
extrinsecă. din afara individului Ex. sunt motivat să fac o activitate pentru a câștiga o
recompensă (prestigiu, bani sau note bune). Teoria suprajustificării arata ca o recompensa
externa va duce la scăderea motivației intrinseci atunci când persoana leagă performanța sa de
recompensa obținută.
Din punctul de vedere al eficienţei - nivelul de performanţă şi consumul de efort (energie)
şi timp - activitatea intrinsec motivată este superioară celei extrinsec motivate. Astfel, pe când
activitatea intrinsec motivată, având sursa de satisfacţie în ea însăşi, se efectuează cu plăcere
şi cu un efort de mobilizare relativ redus, cea extrinsec motivată se efectuează sub semnul
unei solicitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară şi cu un efort intens de
mobilizare voluntară.

4. OPTIMUM MOTIVAȚIONAL

Motivația este procesul psihic care, atunci când se află în limite normale, conduce la
obținerea performanței. Intensitatea optimă a motivației care permite obținerea unei
performante înalte se numește optimum motivațional. Relația dintre intensitatea motivației și
nivelul performanței este dependentă de complexitatea sarcinii pe care subiectul o are de
îndeplinit. Optimum-ul motivațional apare în două situații, în sens pozitiv sau în sens negativ:
când dificultatea sau complexitatea sarcinii este percepută și apreciata corect de către subiect;
când dificultatea sau complexitatea sarcinii este percepută și apreciată incorect de către
subiect – subapreciere sau supraapreciere = submotivare sau supramotivare.
Optimum motivațional se obține prin: obișnuirea indivizilor de a percepe cat mai corect
dificultatea sarcinii sau manipularea intensității motivației (creștere sau scădere).

AFECTIVITATEA

1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE AFECTIVITATE

Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman,


la fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă: cognitivă, motivaţională,
volitivă etc. În această calitate ea trebuie să posede atributele generale ale psihicului - de a fi o
modalitate specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu, de a avea o valoare
informaţional - reflectorie, respectiv de a semnaliza şi semnifica ceva, de a îndeplini un rol
reglator specific, mai mult sau mai puţin evident.
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă în forma unei trăiri
subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumita durată, raportul dintre
dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica
evenimentelor din plan obiectiv extern (Mihai Golu - Bazele Psihologiei Generale).
În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie
şi motivaţie, cu care, de altfel, se impleteşte cel mai strîns. Cogniţia mediază şi oferă
semnalele de activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu este o cauză a acesteia, ci doar o
condiţie necesara. In raport cu cogniția, afectivitatea are rol mediator între imaginea mentală a
obiectului și stările interne ale subiectului (nevoi, aspiratii, idealuri), contribuind la stabilirea
şi selectarea semnificaţiilor situaţiilor externe. Cauza rezidă în natura raportului dintre cele
doua planuri de referinţă ale personalităţii umane: intern şi extern. Semnul şi intensitatea
trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei mentală
anticipată.Orice trebuință sau stare motivațională este anunțată și acompaniată de o trăire
emoțională și de o dispoziție (de tensiune, încordare, discomfort, supărare et.) și orice
satisfacere a unei nevoi sau trebuințe se însoțește și este urmată de o trăire emoțională și de o
dispoziție de semn opus (satisfacție, plăcere, împlinire etc). Astfel, în cadrul proceselor
afective pe primul plan se situează valoarea şi semnificaţia obiectului pentru subiect. Nu
obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, întrucât numai într-o asemenea
relaţie obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor.
Aceasta ne ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor
persoane diferite.
În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor
psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanţă,
respectiv, discordanţă, dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate,
motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (stimulii, situaţiile obiective şi proprietăţile lor).
Afectivitatea reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri afective.
Afectivitatea este o trăire diferenţiată, ca stare faţă de situaţii, evenimente, persoane,
conţinuturi de comunicări, la care se participă etc. Afectivitatea se manifestă nu numai faţă de
evenimente prezente, ci şi faţă de cele evocate din trecut, dar şi asociate de trăiri, ce se vor
putea produce în viitor.
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre
care mai semnificative sunt:
• rolul de comunicare;
• rolul de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte;
• rolul de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile, cu care ne
confruntăm;
• rolul de contagiune (ele a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi alte persoane, de
a da naştere la stări afective colectiv-pozitive sau negative, prin aceasta întărindu-se forţa de
coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
• rolul de accentuare sau de diminuare a stării afective (plângând ne putem „descărca”,
elibera sau, dimpotrivă, „încărca” afectiv).

2. PROPIETĂȚILE PROCESELOR AFECTIVE

Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în evidenţă câteva


trăsături comune, şi anume: referenţialitatea, polaritatea, intensitatea, durata, convertibilitatea
şi ambivalenţa.
Referenţialitatea constă în aceea că, în orice emoţie, se conştientizează o legătură
trăită cu lumea externă (mulţimea situaţiilor şi a obiectelor perceptibile cu semnificaţiile lor şi
cu noi înşine - autotrăirea. Emoţia exprimă astfel selectivitatea stărilor şi poziţiilor interne ale
persoanei în raport cu situaţii obiective şi evenimente experienţiale proprii.
Polaritatea defineşte semnul pozitiv (+) sau negativ (-) al legăturii emoţiei cu obiectul
şi, implicit, al trăirii interne a semnificaţiei obiectului pentru subiect. Ea caracterizează numai
emoţiile specifice, adică numai pe cele cu referent bine determinat.
Intensitatea exprimă încărcătura tensional - energetică a emoţiei, îndeosebi a trăirii
subiective interne. Ea este determinată de intensitatea stimulului afectogen, adică de
“amplitudinea” semnificaţiei care i se conferă de subiect în percepţie, reprezentare sau
judecată. Intensitatea trăirii este nemijlocit susţinută de amploarea şi natura modificărilor
fiziologice, a cantităţii şi tipului de neurotransmiţători care se eliberează la diferite instanţe ale
SNC în cursul acţiunii stimulului. Este de dorit ca reacţia afectivă să coreleze cu intensitatea
stimulului extern (în cazul anxietăţii, a fobiilor... intensitatea afectului este mai mare decât cea
a stimulului extern);
Durata exprimă corespondenţa în timp între acţiunea stimulului şi prezenţa trăirii
emoţionale. Ca şi alte tipuri de reacţii, reacţiile emoţionale apar consecutiv unui semnal
declanşator, cu o anumită perioadă de latenţă: mai mică la subiecţii puternic emotivi, sau mai
mare, la subiecţii slab emotivi; se menţin cît actionează stimulul şi încetează cînd acesta
dispare.
Conversiunea reprezintă proprietatea unei emoţii de un anumit semn (să spunem
pozitiv) de a se modifica şi de a trece în timp într-o emoţie de semn opus în cazul nostru
negativ). Din ea derivă stabilitatea, respectiv instabilitatea ca determinaţie structurală, de fond
a organizării interne a afectivităţii în dinamica vieţii şi activităţii cotidiene.
Ambivalenţa este o caracteristică mai specială a organizării vieţii afective şi ea constă
în coexistenţa în aceeaşi structură a doi vectori emoţionali opuşi (+ si -) care se presupun şi se
susţin reciproc. Ea devine posibilă datorită caracterului contradictoriu al valenţelor obiectului
în raport cu subiectul: laturile atractive (pozitive) trezesc emoţii de plăcere, de simpatie, de
iubire, iar cele aversive, trezesc emoţii negative de repulsie, de teamă, sau de furie şi
agresiune.
În viaţa afectivă a copilului, abivalenţa constituie un fel de legitate internă de evoluţie
şi organizare - diferenţierea şi delimitarea structurilor polare trecînd prin ea. La adult, această
caracteristică se întîlneşte în structura emoţiilor complexe, a sentimentelor. De ex: structura
“iubire” - “ura” în relaţiile interpersonale (mai ales, în cele de cuplu).
Ambivalenţa poate deveni şi un simptom patologic, determinat de un proces regresiv,
de dezintegrare şi decapsulare a schemelor integrării polare, cînd nu mai este posibilă
delimitarea clară şi menţinerea sub control a semnelor (+) şi (-) ale trăirilor emoţionale,
acestea activîndu-se.

3. CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE

1. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai
aproape de biologic şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să scape conştientului,
raţionalului. În această sunt incluse :
 tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc
şi coloreaza afectiv orice act de cunoaştere, o senzaţie, o amintire etc.
 trăirele afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare
a organelor interne.
 afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi
violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă.
2. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi
întelectualizare.
 emoţiile curente, care sunt forme afective de scurtă durata, active, intense, provocate
de însuşirile separate ale obiectelor.
 emoţiile superioare, legate nu atît de obiecte, cit de o activitate pe care o desfăşoară
individul.
 dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă.
3. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare structurare şi raportare
valorica, situată nu la nivel de obiect, ci la nivel de personalitate depăşind prin conţinutul şi
structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.
 sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durata, relativ stabile, specific
umane, condiţionate social-istoric.
 pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate
foarte mare, antrenînd întreaga personalitate.
Principalele forme ale afectivității sunt afectele, dispozițiile afective, emoțiile,
sentimentele, și pasiunile.

Afectele sunt procese afective primare, simple, foarte intense şi cu caracter exploziv,
cu apariţie bruscă, de scurtă durată, însoţită de expresii şi gesturi ample. Pot fi pozitive
(euforie) şi negative (furie). Duc la îngustarea câmpului conştiinţei şi la slăbirea capacităţii de
discernământ şi autocontrol. Sunt susţinute de o descărcare energetică puternică, de natură
instinctuală (inconştientă) şi duc la acte comportamentale impulsive (aproape nu există
control raţional). Astfel, dacă frica, mânia, tristețea , veselia sunt emoții sau sentimente în
funcție de complexitatea și durata lor, groaza, furia, disperarea sunt afectele care le
corespund.
Emoțiile, sunt procese afective puternice, dar simple, cu cu o orientare bine
determinată( spre un obiect sau persoană) și cu caracter situativ.
Emoțiile se caracterizează printr-o apariție bruscă, trăire afectivă intensă, de scurtă durată,
desfășurare tumultoasă sau calmă, fiind în același timp viu exprimate prin conduită. Sunt
însoțite de reacții vegetative (înroşire, tremurături, micţiuni imperioase, diaree). Pot fi
declanşate de o împrejurare reală (factor exterior) sau de una imaginară (un posibil examen,
vorbitul în public etc).
Emoţiile sunt mai vii în copilărie, precum şi la persoanele cu grad de educaţie scăzut,
la cei izolaţi de societate şi la persoanele bolnave sau cu tulburări psihice. Ele pot constitui
elemente pozitive, de descărcare motivaţional-afectivă sau pot fi elemente negative, de
încărcare motivaţional-afectivă. Emoţiile preced sentimentele; ele sunt reglări automate ale
vieţii şi sunt compuse din reacţii simple care înlesnesc supravieţuirea organismului. Reacţiile
emoţionale sunt active de la naştere (râsul, plânsul, zâmbetul); ceea ce se modifică de-a lungul
vieţii şi odată cu experienţa sunt determinanţii acestor reacţii (ceea ce ne face să râdem,
plângem, zâmbim).
Emoţiile se asociază în cupluri contradictorii (bucurie-tristeţe, admiraţie-dispreţ, simpatie-
antipatie), imprimînd polaritatea caracteristică vieţii afective. De aici şi dihotomia clasică:
emoţii stenice care sporesc activitatea, măresc forţa şi energia persoanei, şi emoţii astenice,
care diminuiază energia şi activismul persoanei. Această polaritate rezultă din corespondenţa,
respectiv discordanţa dintre nevoile, convingerile, obişnuinţele individului şi situaţiile sau
evenimentele vietii. Cel mai frecvent este întrebuinţată divizarea în emoţii pozitive şi
negative. Divizarea emoţiilor în pozitive şi negative reflectă în primul rând aprecierea
subiectivă a senzaţiilor percepute.
Dar nu toate manifestările emoţionale se pot atribui uneia din aceste două grupe.
Există de asemenea şi stări emoţionale neutral-sentimentale: mirarea, curiozitatea,
indiferenţa, neliniştea, îngândurarea, simţul răspunderii.
K.Izard, în monografia “Emoţiile omului”, distinge 10 emoţii pe care le consideră
fundamentale – emoţiile interesului, bucuriei, mirării, suferinţei, durerii, mîniei, repulsiei,
dispreţului, fricii, vinovăţiei. Fiecare din aceste emoţii influenţează într-un mod specific
procesele de percepţie şi comportamentul omului. Diferite combinări de emoţii fundamentale
creează formaţiuni emoţionale mai compuse. Dacă astfel de emoţii complexe sînt simţite de
către om relativ stabil şi des, ele sînt considerate drept trăsătură emoţională. Evoluţia ei este
determinată atît de predispoziţia genetică a omului cît şi de specificul vieţii lui.
Interesul este cea mai răspîndită emoţie pozitivă. Interesul asigură menţinerea unui
anumit nivel de activare a organismului. Starea opusă interesului este plictiseală. Cauzele
principale ale interesului sînt: noutatea (noul), dificultatea, diferenţierea de obişnuit. Ele pot fi
legate atît de ceea ce se întîmplă în exterior cît şi de ceea ce se întîmplă în lumea interioară a
omului – în gîndirea, imaginaţia lui. Interesul “focalizează” atenţia, dirijează percepţia şi
gîndirea. Gîndirea întotdeauna este condiţionată de un anumit interes. Interesul reprezintă
starea motivaţională dominantă în activitatea cotidiană a omului normal, este unica motivaţie
care poate să menţină lucrul de zi cu zi într-un mod normal. Interesul determină un
comportament de investigare, creaţia şi căpătarea dexterităţilor şi priceperilor în lipsa unor
stimulente din exterior către asta, joacă un rol foarte important în dezvoltarea formelor de
activitate artistice şi estetice.
Bucuria este emoţia pozitivă de bază a omului, ce nu se poate provoca deliberat.
Bucuria poate surveni în urma unei realizări sau reuşite creative a personalităţii. Bucuria este
o stare normală de viaţă a unui om sănătos.
Mirarea. Cauza exterioară a mirării este un eveniment neaşteptat şi neprevăzut, care
se consideră puţin plăcut în comparaţie cu acelea care duc spre bucurie. Mirarea se
caracterizează printr-un nivel înalt de impulsivitate şi predispoziţie către obiect. Mirarea este
un sentiment repede trecător, ce îndeplineşte funcţia de adaptare la schimbările neaşteptate din
lumea exterioară.
Frica este cea mai periculoasă din toate emoţiile. Senzaţia fricii variază de la un
presentiment neplăcut până la groază. O frică puternică poate cauza moartea. De obicei
cauzele fricii sânt evenimentele, împrejurările sau situaţiile care semnalizează primejdia, şi
ele pot fi atât fizice cât şi psihologice. Stimulenţii naturali ai fricii sânt singurătatea,
necunoscutul, schimbarea neaşteptată a stimulentului, durerea etc. Motivele fricii pot avea un
temei cultural, fiind rezultatul învăţării: frica ce survine la auzul sunetului sirenei de alarmă
aeriană, frica de fantome, hoţi etc. Frica este trăită ca un sentiment de nesiguranţa, de
primejdie asupra propriei existenţe, a propriului “Eu” psihologic. Deosebirile individuale
dintre oameni în manifestarea emoţiei de frică depind atât de predispoziţiile biologice cât şi de
experienţa lui individuală, de contextul socio cultural general.
Ruşinea, timiditatea şi vinovăţia uneori sânt considerate aspecte ale uneia şi aceleiaşi
emoţii, uneori sânt examinate ca emoţii complet diferite, care nu sânt legate una de alta.
În cazul rușinii toată conştiinţa omului e plină doar de sine; el se conştientizează
doar pe sine sau numai acele trăsături, care i se par la momentul dat neadecvate, indicente.
Predomină o stare de neputinţă, slăbiciune şi chiar întreruperea activităţii conştientului. Omul
matur se simte ca un copil, a cărui slăbiciune este expusă în văzul tuturor. Ruşinea deseori
este însoţită de senzaţia de insucces, nereuşită. Ruşinea ca şi timiditatea sînt strîns legate de
conştiinţa de sine, de imaginea integră a “Eului”. Ruşinea îi indică omului că “Eul” lui este
prea descoperit şi deschis. În unel cazuri ruşinea are un rol de apărare, impunînd subiectul să-
şi ascundă şi să-şi mascheze anumite trăsături în faţa unui pericol mai serios, care provoacă
emoţii de frică. Ruşinea îl face pe om sensibil la sentimentele şi aprecierile celor din jur, la
critică. Evitarea ruşinii prezintă un stimulent puternic al comportamentului.
Ca şi la celelalte emoţii, pentru diferiţi oameni situaţiile care provoacă ruşinea sînt
diferite. Ceea ce la unul provoacă ruşinea, la altul poate trezi pasiunea, la al treilea în aceeaşi
situaţie agresivitatea.
Vinovăţia apare de obicei când omul simte răspundere personală, fiind legată, în
primul rînd, de condamnarea faptelor sale de către el însuşi omul, indiferent de atitudinea pe
care au luat-o sau ar putea s-o ia cei din jur. Vinovăţia stimulează o mulţime de gînduri, care
vorbesc despre îngrijorarea omului pentru greşala făcuta. Situaţia care a provocat sentimentul
de vină poate să se repete iarăşi şi iarăşi în memorie şi imaginaţie, omul caută o cale de
ispăşire a propriei vinovăţii.Emoţia vinovăţii de obicei se desfăşoară în contextul relaţiilor
emoţionale.
Durerea este de obicei reacţia la o pierdere, ratare – temporară sau permanentă, reală
sau imaginară, fizică sau psihologică (aceasta poate fi pierderea anumitor calităţi atrăgătoare
în sine, anumitor orientări pozitive asupra propriei persoane). Pierderea sursei de ataşament (a
omului, obiectului, ideii) înseamnă pierderea a ceva preţios şi drag, a izvorului de bucurie şi
excitare, a dragostei, siguranţei, a sentimentului de bunăstare.
Suferinţa apare ca rezultat al influenţei de lungă durată a unui nivel excesiv de
stimulare – durerea, zgomotul, frigul, arşiţa, eşecul, decepţia, pierderea. Cauza suferinţei
poate fi şi nereuşita atât reală cât şi imaginată. Suferinţa este una din cele mai răspândite
emoţii negative, care apare şi domină când simţim durerea şi depresia. Ea motivează
activitatea energică, îndreptată spre evitarea sau micşorarea suferinţei. Omul care suferă simte
tristeţe, descurajare, dezamăgire de sine, nesiguranţă, singurătate, abandonare (reală sau
imaginară). Suferinţa adesea, mai ales în copilărie, este însoţită de plâns.
Dispozițiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă și durabilitate relativă.
Există o ciclicitate (de-a lungul unei zile, mai multor zile, sezonieră - bună dispoziţie vara,
proastă dispoziţie toamna = ciclotimie). Spre deosebire de emoții care au o orientare precisă,
ele sunt vagi, ceea ce nu înseamnă că nu au o cauză, însă, cel puțin în acel moment individul
nu-și dă seama de ea. Oscilează între poli opuşi: bună dispoziţie – proastă dispoziţie
(optimism-pesimism). Dispoziții, au dublă condiționare. Cauzele de ordin intern sunt:
oboseala, proasta funcționare a unor organe interne, o boala incipienta ori, dimpotrivă o
sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de
existenta unor conflicte în familie sau la locul de munca, stări de frustrare, apariția unor
pericole. Ele pot favoriza și buna dispoziție : aprecierile pozitive ale unor persoane importante
pentru noi, perspective atrăgătoare etc. Desigur, adesea ambii factori creează o anume stare de
spirit.
Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific
umane, condiţionate social – istoric. Sentimentul este expresia propriei personalităţi a
individului, reflectând relaţii complexe şi stabile cu mediul, în special social, de intensitate
medie – echilibrată.
Termenul de sentiment (lat. sentioire = a simţi) dă naştere la echivoc prin dubla lui
semnificaţie originară de simţire senzorială şi afectivă. În al doilea sens, termenul se
potriveşte pentru stări moderate ca intensitate, cu o durată relativ lungă, ca plăcerea -
neplacerea, iubirea-ura, mîndria, umilinţa, recunostinţa, etc. Sentimentele se diferenţiază şi în
funcţie de obiect sau situaţie; vorbim despre iubire maternă sau paternă, de iubire de patrie, de
placere estetica, etc.
Trebuie sa observăm că sentimentele adesea sunt numite emotii superioare: estetice,
intelectuale, morale, etc. În acest domeniu se face deosebirea dintre sentimente - tendinţe ca
iubirea sau ura şi sentimente - stari ca plăcerea-neplăcerea, mîndria-umilinţa şi altele.
Sentimentele au un caracter mai durabil şi mai complex ca emoţiile şi exprimă
atitudinea omului faţă de realitatea concretă. Ex. dragostea faţă de cineva, dragostea de ţară.
Obiectul sentimentelor pot fi imagini şi noţiuni care formează conţinutul conştiinţei morale a
omului. Sentimentele înalte se referă la valorile şi idealurile spirituale. Ele ocupă un loc
important la formarea personalităţii. În cadrul sentimentelor descriem şi sentimentul despre
sine, care, atunci când are conotaţie de subevaluare va determina o stare afectivă interioară de
inferioritate, iar când are conotaţii de supraevaluare, starea afectivă interioară va fi de
superioritate (narcisism).
Sentimentele regulează comportamentul omului, pot motiva faptele lui. Emoţiile şi
sentimentele pot să nu coincidă – astfel, te poţi supăra pe omul iubit.
Sentimentele pot fi:
 intelectuale: apar în procesul cunoaşterii: curiozitate, mirarea, îndoiala, dragostea de
adevăt etc.;
 estetice: apar în procesul reflectării frumosului din natură, viaţă: admiraţia, extazul
etc.;
 morale: reflectă atitudinea faţă de bine sau rău, faţă de conduita proprie sau a
semenilor: patriotismul, datoria etc.;
 sentimentele eului: amorul propriu, sentimentele de inferioritate sau superioritate;
 sentintimentele sociale şi psihologice: vanitatea, demnitatea, sociabilitatea.

Pasiunile sunt stări afective de mare intensitate şi de lungă durată. Ele se instalează lent,
nu se epuizează, ci se transformă şi se modelează, devenind stabile în timp. Sunt forme
complexe ale afectivităţii, care îmbina intensitatea emoţiei şi durabilitatea sentimentului. În
cadrul pasiunii, motivaţia este permanent prezentă şi imprimă comportamentului persoanei o
tendinţă irezistibilă către scop (obiectul pasiunii). Pasiunile marchează profund personalitatea
individului, putând determina sensul conduitelor şi modul acestuia de a gândi(spre deosebire
de sentiment nu poate fi controlată raţional). Pasiunea este sentimentul ce atinge intensităţi
mari, dominând persoana şi actele sale pentru o perioadă de timp, chiar permanent, cu un
impuls puternic voliţional, spre activitate bine direcţionată.Activităţile individuale sunt, de
regulă, strâns legate de pasiuni. Pasiunile pot determina alegerea unei anumite profesii, a unui
mod preferat de petrecere a timpului liber, alegerea unui partener, alegerea de prieteni. Ele pot
fi pozitive sau negative, pot domina viaţa psihică şi, uneori, prin intensitatea lor pot depăşi
judecata şi raţionamentul. Pot lua forme precum delirul pasional, delirul mistic, reformator,
erotic, inventator etc., aşa cum se întâlneşte în unele forme de paranoia.
MECANISME PSIHICE REGLATOARE
LIMBAJ, ATENȚIE, VOINȚĂ

LIMBAJUL

1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE COMUNICARE ȘI LIMBAJ

Încă de la naştere omul interacţionează cu cei din jur fiind permanent antrenat în
procesul interacţiunii sociale. Interacţionăm cu cei din jur în funcţie de capacitatea noastră de
a comunica. Interacţiunea de orice tip depinde de capacitatea noastră de comunicare.
Ce reprezintă, de fapt comunicarea?
Începând cu strigătul de la naştere al copilului, o grimasă sau o sinteză de idei, orice
informaţie transmisă de la o persoană la alta reprezintă un act de comunicare. Comunicarea
este un proces de transmitere a unor informaţii.
Fenomenul comunicării constituie în prezent o temă predilectă de investigaţie pentru
mai multe ramuri ale ştiinţei: lingvistică, sociologie, psihologie, semiotică, estetică, teoria
informaţiei ş.a.. Fiecare dintre acestea aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt
totdeauna identice sau măcar complementare.
Psihologia socială studiază fenomenul comunicării ca mod de interacţiune între
persoane/grupuri, ca relaţie mijlocită de cuvânt, imagine, gest, semn sau simbol.
Comunicarea a fost definită ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau
mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care au ca elemente esenţiale relaţia
dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii,
modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi.
Comunicarea interpersonală are loc în interiorul unui context concret, specific, care
influenţează atât conţinutul mesajului (informaţia), cât şi maniera în care se comunică (relaţia)
(Şt. Prutianu, 2000, p. 37-38).
Cea mai simplă schemă de comunicare (schema lui Horold D. Laswell) cuprinde, în
general următoarele componente: emiţătorul; codul; canalul de comunicare; mesajul;
receptorul; conexiunea inversă (feedback). Distingem în această schemă, mai întâi,
emiţătorul (E) şi receptorul (R). Între cele două puncte (sursă şi destinatar) se interpune
canalul sau calea de comunicare.
Canalele folosite în procesul comunicării sunt de mai multe tipuri şi anume canale:
tehnologice (telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio); scrise (scrisori, rapoarte,
afişiere, formulare, cărţi, reviste, ziare); faţă-n faţă (conversaţii, interviuri, întâlniri,
prezentări, cursuri, lecturi).
Pentru ca informaţia să treacă prin acest canal, ea trebuie redată într-o formă aptă de
transmisie. Mesajul trebuie deci transpus într-un cod (sistem de semne şi reguli de
combinare), care să fie comun cel puţin în parte emiţătorului şi receptorului. Codul interiorizat
comun, este în mod curent limba, împreună cu mijloacele nonverbale de exprimare: mimică,
gesturile, mişcarea şi atitudinea corpului, organizarea spaţială a comportamentului. Limba
reprezintă codul fundamental.
Mesajul este considerat un pachet complex de informaţii verbale şi nonverbale. Un mesaj
conţine mai multe informaţii. Acestea pot fi explicite sau implicite. De multe ori mesajul
principal este de fapt transmis în mod implicit. S-a dezvoltat chiar o abilitate la unii emiţători
de a transmite astfel de mesaje pentru a le putea nega la nevoie. De obicei mesajele implicite
sunt transmise prin canalul nonverbal: voce, intonaţie, pronunţie, mimică, gestică. Conţinerea
simultană a componentelor verbale şi nonverbale în mesaje generează posibilitatea ca ele să
se completeze reciproc. Dar se poate crea şi situaţia în care cele două componente se contrazic
reciproc. În aceste cazuri se vorbeşte despre mesaje congruente şi mesaje incongruente. Toate
aceste aspecte sunt studiate de psihologi cu mare interes.
Răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înţeles,
dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacţia respectivă se numeşte feedback şi încheie cercul
comunicării deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informaţie şi o comunică
transmiţătorului. Putem deci considera că în procesul comunicării rolurile se schimbă mereu:
receptorul devine transmiţător şi invers. Feedbeakul este de două feluri: pozitiv şi negativ.
Feedbackul pozitiv are rolul de a confirma realizările şi de a întări anumite comportamente pe
care le dorim repetate. El este un element important în motivarea personalului şi schimbarea
de comportamente. Acordarea de feedback pozitiv este mai eficient atunci când se realizează
în public, în timp ce feedbackul negativ trebuie în mod obligatoriu să fie acordat în particular.

Feedbackul negativ are ca scop ajutarea persoanei criticate să conştientizeze efectele negative
ale comportamentului său şi să şi-l modifice prin crearea unui sentiment de vinovăţie.
Limba reprezintă un sistem de semne, ce funcţionează în calitate de mijloc de
comunicare şi instrument al gândirii.
Limba şi limbajul nu sunt identice. Limba include cuvintele cu semnificaţia lor,
sintaxa (regul), de asemenea fonemele (vorbirea orală) şi grafemele (vorbirea scrisă).
Limbajul este o activitate de comunicare interumană, realizat prin intermediul limbii şi al
tuturor resurselor ei.
Limbajul este un sistem de comunicare, alcătuit din sunete articulate, specific
oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele. limbajul ca
activitate de comunicare interumană, realizat prin intermediul limbii şi al tuturor resurselor
ei.
Limbajul este mijlocul specific uman, cel mai frecvent folosit în comunicarea
interumană. El este un mod aparte de conduită a individului care implică activităţi diverse:
vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinere de mesaje sonore, reproducerea sau traducerea lor.
Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei
persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de
fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este
un indicator al persoanei în integralitatea sa.
Forma de bază, naturală şi concretă a limbajului este vorbirea (limbajul oral). Vorbirea
este o activitate comunicativă, ce se însuşeşte treptat, se învaţă şi sistematizează prin
nenumărate exersări, experienţe, ce debutează în copilărie şi se extind pe parcursul întregii
vieţi.

2. FUNCȚIILE LIMBAJULUI

1. Funcţia semnificativă (fiecare cuvânt este un semn al obiectului, fenomenului etc.)


- această funcţie deosebeşte vorbirea umană de comunicarea animalelor, ce este legată de
emoţii, de molipsire emoţională.
2. Funcţia de comunicare este funcția specifică și cea mai importantă a limbajului. Prin
comunicare se transmite un mesaj care are un anumit conținut: informațional (imagini,
descrieri, concepte, idei etc), emoțional (stări afective) comunicativă sau de transferare a unui
conţinut de la o persoană la alta, care poate fi împărţită în: - informativă; - afectiv-expresivă; -
imperativă.
3. Funcţia cognitivă (de cunoaștere), exprimă legătura mesajului cu gândirea. Limbajul
este instrumentul de lucru al gândirii: operațiile gândirii se realizează prin mijloace verbale,
judecățile, raționamentele au caracter propozițional.
4. Funcţia reglatoare sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane şi a
propriului comportament. O formă aparte de exercitare a funcției reglatorii a limbajului este
persuasiunea prin care se urmărește schimbarea conduitei altuia.
5. Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii prin
formule verbale sau alte semne.
6. Funcţia expresivă, de manifestare complexă a unor idei, imagini nu doar prin
cuvinte, dar şi prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică.
7. Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociaţii verbale de efect, consonanţe,
ritmică, ciocniri de sensuri etc., mergând până la construcţia artistică.

3. FORMELE LIMBAJULUI

Limbajul oral este forma fundamentală a limbajului. El este adresativ și contextual,


implică prezența altei persoane. Canalul de comunicare este auditiv și se poate realiza față în
față sau prin mijloace audio- video. Are un grad ridicat de libertate, nu este supusă unor
constrângeri, norme, reguli riguroase. Ceea ce contează este ca mesajul să ajungă la destinatar.
a) Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El ia forma
schimburilor de replici în care fiecare interlocutor așteaptă ca celălalt să-și încheie
mesajul. Conversația se întreține prin : conținutul ei, variate mijloace de expresivitate
(intonație, timbru, accent), mijloace de expresivitate nonverbală (mimică, gestică, etc).
b) Monologul sau discursul verbal public, este o formă de comunicare unidirecțională, dar
care valorifică feedbeack -ul auditoriului. El este mai riguros, trebuie să țină seama de
unele convenții ale adresării în public, să dispună de claritate, cursivitate și
expresivitate.
Limbajul scris este inseparabil legat de citit. Impune reguli mult mai stricte decât
limbajul oral. Regulile gramaticale trebuie respectate. În scris nu ne putem permite libertatea
dialogului, iar mijloacele de expresivitate sunt rigros stabilite și nu se poate face abuz de ele.

După criteriul orientării extern- intern a comunicării putem vorbi de limbaj intern și
extern.
Limbajul extern se adresează celor din jur fie pe cale orală sau scris.
Limbajul intern este forma cea mai evoluată a limbajului care se dobândește prin
interiorizarea limbajului oral.
- Se desfășoară în plan intern ca vorbire cu sine și ca mijloc de elaborare
a ideilor, ca modalitate de anticipare, conducere și coordonare a
acțiunilor voluntare
- Viteza de derulare este foarte rapidă, este un limbaj comprimat,
condensat, focalizat pe acțiuni, idei, înțelesuri
- Constituie instrumentul de lucru al gândirii.

VOINȚA
1. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ

Voința reprezintă capacitatea de a acționa în vederea realizării unui scop conștient,


înfrângând anumite bariere interioare sau exterioare.
Voinţa se defineşte drept un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin
mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase
în vederea învingerii anumitor greutăţi sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor
conştient stabilite.
Voinţa este numită de către psihologi „reglajul reglajelor”. Ea reglează raţiunea, activitatea
cognitivă şi practică a omului, precum şi sentimentele.
La om mecanismele interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două
niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar.
Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile
a condiţiilor, a comparării - alegerii şi a deliberării. El asigură declanşarea automată a
acţiunilor de răspuns şi centrarea ei directă pe obiectiv (efectul adaptiv final). Exemplul tipic
al reglării involuntare îl constituie actele reflexive, ce stau la baza homeostazei fiziologice a
organismului, reflexele de orientare –explorare - ţintire în cadrul activităţii perceptive,
reflexele de apărare. De nivelul involuntar se apropie actele comportamentale puternic
automatizate, de genul deprinderilor şi mai ales al obişnuinţelor, a căror derulare nu mai
reclamă un control conştient susţinut şi nici o concentrare specială.
Nivelul voluntar se subordonează, din punct de vedere structural, funcţiei reglatoare a
conştiinţei (deci el implică obligatoriu atributul conştiinţei), iar din punct de vedere
instrumental, se conectează la subsistemul motivațional, favorizând şi optimizând finalizarea
motivului în scop. Elementele sale definitorii sunt: intenţionalitatea (acţiunea este
intenţionată); analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi
mediată de un model mental); deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a
raportului dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi); efortul (acţiunea implică
un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu dificultatea
obstacolului).
„Obstacolul” devine pilonul central, în lucrul căruia se structurează şi se dezvoltă
mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. Acesta nu are însă un sens
fizic, obiectual, ci unul psihologic, relaţional, desprinzându-se şi individualizându - se pe
fondul interacţiunii subiectului - cu capacităţile şi disponibilităţile lui - cu situaţiile, pe care
trebuie să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii
unor obligaţii (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o
desfăşurare întotdeauna pe aceleaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în
funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei, cât şi de caracteristicile
situaţiilor obiective - grad de complexitate, nivel de dificultate, noutate etc.
Voinţa este un fenomen subiectiv, care nu are, în comparaţie cu alte fenomene psihice,
anumite manifestări specifice externe sau indici fiziologici, pe baza cărora s-ar putea de
studiat şi apreciat.
Semnificaţia voinţei în viaţa omului, în dezvoltarea societăţii este greu de
supraapreciat: toate realizările importante, schimbările, transformările istorice în relaţiile
social-umane ale omului.
Efortul volitiv este o formă deosebită de trăire emoţională, de încordare neuro-psihică,
ce mobilizează resursele interne ale omului (fizice, intelectuale şi morale), creează motive
suplimentare pentru acţiuni, care lipsesc sau sunt insuficiente, pentru stările emoţionale, de o
tensiune accentuată. Efortul volitiv ne ajută să frânăm acţiunea unor şi să intensificăm
acţiunea altor motive. Există două funcţii corelative de bază: funcţia stimulatoare şi de
inhibiţie. Voinţa se manifestă prin încrederea omului în puterile proprii, prin hotărârea de a
face acea faptă, pe care el singur o crede raţională, rezonabilă şi necesară în situaţia concretă.
Voinţa presupune efortul, acesta fiind cu atât mai intens, cu cât sunt mai mari
greutăţile de înfruntat pentru realizarea scopului propus.
Fiind în interacţiune cu procesele psihice cognitive şi afective, actele de voinţă
reprezintă manifestarea unor gânduri şi sentimente ale omului în acţiunile şi faptele sale, de
aceea voinţa este implicată în motivaţiile conduitei.

2. STRUCTURA ȘI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR

În oricare acţiune întotdeauna se include voinţa, controlul volitiv. însă în funcţie de


caracterul acţiunii acest control poate să se manifeste în mod diferit. Dacă acţiunea este nouă,
dificilă, ea necesită eforturi voluntare considerabile, controlul voluntar se manifestă accentuat.
în cazul acţiunilor simple automatizate, voinţa se manifestă slab. în stările afective acţiunile
pot complet să excludă controlul volitiv.
Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se
caracterizează prin două atribute esenţiale:
a) diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente - motivul, mijlocul
şi scopul - cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect” de analiză
specială şi de evaluare;
b) prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a
ei, condiţionare, ce constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe,
scopuri, pe de o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul
întreprins şi rezultatele înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării
actului voluntar. Acţiunile voluntare sau actele pot fi divizate în simple şi complexe.
Actele voluntare simple de obicei constau din două faze - formularea scopului şi
realizarea ( executarea) lui. Astfel de acţiuni nu caracterizează voinţa omului. în condiţiile
vieţii cotidiene, a repetărilor multiple ele se automatizează şi se transformă în acte
neintenţionate (nepremeditate).
Nivelul formării voinţei umane caracterizează acţiunile voluntare complexe şi faptele.
Etapele actului voluntar.
În acţiunile voluntare complexe sau de durată pot fi cu uşurinţă desprinse anumite
momente sau faze în care reglajul voluntar se confruntă cu un anume specific şi în mod
diferit.
Fazele acţiunilor voluntare complexe:
I. Actualizarea unor motive, care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară
spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început şi se
manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Dacă se parcurge
doar acest moment, se rămâne numai la o dorinţă. Trebuie să apară apoi şi intenţia de a realiza
acel scop, care este, de obicei, formulată verbal, prin mecanismele limbajului interior şi care
este susţinută de cercetarea modalităţilor concrete de desfăşurare a acţiunilor.
II. Lupta motivelor, apariţia mai multor motive şi aferente lor, mai multe scopuri.
Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar de fapt, nu sunt
prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate,
dar sunt importante pentru viitor. în aceste condiţii reglajul voluntar se manifestă, cu
precădere, drept deliberare în vederea alegerii - analiza fiecărei alternative şi a consecinţelor
neglijării ei.
III. Luarea hotărârii, ce reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă alegerea
unui motiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte. Momentul deciziei poate fi uneori
dramatic. Decizia depinde de nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de
a avea succes sau teama de eşec. Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare
între ceea ce se obţine şi ce s-a proiectat.
IV. Executarea hotărârii luate, deci realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a
scopului. Acum omul foloseşte o serie de mijloace materiale şi mintale, cum sunt cunoştinţele,
deprinderile, priceperile etc. Desfăşurarea secvenţială a acţiunii este controlată prin
confruntarea permanentă cu planul mintal şi cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-
se şi modificări ale planului, dacă împrejurările o impun.
V. Verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru
activitatea viitoare.
Unii dintre psihologii moderni, influenţaţi de tezele existenţialiste (J.P. Sartre)
psihanalitice, contestă valoarea schemei clasice şi mai ales importanţa deliberării. Ei susţin că
majoritatea actelor noastre sunt determinate de inconştient; ca urmare, deliberarea nu este
decât o comedie, o raţionalizare a posteriorităţii. Ar fi corect să considerăm voinţa ca fiind
expresia „Eu-lui”, dar şi a personalităţii totale, a motivaţiilor inconştiente, dar şi a inteligenţei,
a învăţării, a educaţiei sociale.

3. CALITĂȚILE VOINȚEI

Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un mod de organizare funcţională


a întregului sistem al personalităţii şi, ca urmare, pune în evidenţă o serie de atribute sau
calităţi specifice, a căror influenţă se exercită asupra întregii vieţi psihice, nu numai de nivel
conştient, ci şi inconştient.
Aceste calităţi pot fi evaluate şi exprimate în unităţi de măsură obiective: de forţă, de
timp, de frecvenţă
Forţa exprimă gradul de efort pe care o persoana poate sa-l susțină pentru învingerea
obstacolelor interne (pulsiuni) sau externe (stimuli din afară). Se poate afirma că o persoană
posedă o voinţă puternică, atunci când poate să-şi stăpânească, să-și tempereze și să-și
înfrângă trebuinţe sau stări interne bulversate, de intensitate mai ridicată; în acelaşi timp, forţa
voinţei este cu atât mai mare, cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp, cât este
necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi, ce se pot ivi în
cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea, conduc la deconectarea mecanismelor de
mobilizare energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar
obstacole noi sau eşecuri.
Perseverenţa se poate măsura după numărul tentativelor, pe care un subiect le face
întru rezolvarea unei probleme mai dificile sau întru a realiza ceea ce şi-a propus, în condiţiile
apariţiei unor piedici neprevăzute. Pe lângă factorul educaţional şi exerciţiu, ea depinde şi de
„rezerva energetică” a individului, exprimată în forţa sistemului nervos şi în echilibrul
emoţional, tipul puternic şi echilibrat fiind favorizat în raport cu tipul slab sau cu cel puternic
neechilibrat.
Fatigabilitatea şi saturaţia rapide sunt stările, care, atunci când devin stabile (cronice),
subminează din interior perseverenţa şi fragmentează continuitatea efortului voluntar. Astfel,
în surmenaj şi în nevroză, subiecţii manifestă frecvent lipsă de perseverenţă, renunţarea rapidă
la continuarea efortului dacă rezultatul scontat întârzie să apară, evitarea de a se confrunta cu
greutăţi şi obstacole cât de mici.
Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa
dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi
devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este
inconsecvenţa, care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor,
în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune (duplicitate), dintre vorbă şi faptă. Nivelul de
elaborare şi funcţionare a consecvenţei depinde de forţa Eu-lui, de gradul de dezvoltare a
motivaţiei, de rol şi de statut, de nivelul conştiinţei demnităţii şi mândriei personale. în plan
executiv, consecvenţa este cea, care ne determină să trecem la îndeplinirea deciziilor luate şi a
promisiunilor făcute, asigură astfel unitatea dintre latura subiectivă internă (ideatică) şi cea
obiectivă externă (acţională) voinţei.
Fermitatea reflectă capacitatea subiectului de a-si menține hotărârea luata în pofida
diverselor presiuni ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor, a le modifica sau
anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează instaurarea în
relaţiile interpersonale a unor repere clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. În
acest context, persoana, care posedă o asemenea calitate, îşi va impune autoritatea şi va
câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii sunt influenţabilitatea şi oscilaţia.
Comportamentul devine ezitant şi fluctuant, el fiind până la urmă ghidat, nu atât de propriile
convingeri şi decizii, cât de influenţele celor din jur. Dar atunci când un punct de vedere sau o
hotărâre se menţin în ciuda netemeiniciei lor evidente, dintr-o trăsătură pozitivă, fermitatea se
transformă în una negativă.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont
propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa, ce
constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără un sprijin din partea altcuiva.
Deşi presupune şi anumite predispoziţii înnăscute (de genul potenţialului energic şi
activismului), independenţa este în cea mai mare parte rezultatul regimului educaţional din
copilărie. Un regim educaţional echilibrat, bazat pe un raport optim între permisivitate şi
interdicţie, între protecţie şi frustraţie (severitate), este de natură să asigure modelarea în
limite normale a independenţei.
Se pare că trăsătura bazală, în jurul căreia gravitează celelalte, este forţa sau tăria
voinţei. Când forţa este slab structurată, devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau
independenţa să o compenseze, astfel încât să menţină voinţa la un nivel superior. De aici
rezultă că educarea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în centrul obiectivelor sale forţa. O
voinţă puternică poate mai uşor dobândită şi trăsăturile perseverenţei, consecvenţei, fermităţii
şi independenţei. O voinţă slabă îşi subliniază din start dobândirea acestor trăsături.

ATENȚIA

1. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ

Atenţia este un act de selectare psihică activă, prin care se realizează semnificaţia,
importanța și ierarhizarea unor evenimente, obiecte și fenomene care ne influenţează existența
(acordăm atenţie unor lucruri care ne interesează și o menţinem prin scopul urmărit).
Atenția este procesul psihic de orientare selectivă, de concentrare a energiei
psihonervoase asupra unor obiecte, însuşiri sau procese, menite să conducă la sporirea
eficientei activităţi psihice, cu deosebire a proceselor cognitive
Atenția se realizează pe fondul stării de veghe si de vigilență. Starea de veghe este
opusa celei de somn și se caracterizează prin faptul ca scoarța cerebrală este activată difuz, iar
omul realizează o contemplare generala sau așteptare pasivă. Starea de vigilenta presupune
explorarea generala a mediului, așteptare și căutare a ceva încă nedefinit. Ea nu are o orientare
anume, nu se oprește asupra a ceva, ci explorează orice.
Orientarea reprezintă procesul comportamental prin care organismul are capacitatea
de a localiza corect, în timp și spațiu, sistemele propriului corp, cât și ale lumii înconjurătoare,
în vederea realizării acţiunii voite. Activitatea de orientare este un element important al
atenţiei și a fondului perceptiv, făcând posibilă învăţarea și reacţia motorie voluntara.
Activitatea de orientare se refera la explorare, investigare și manipulare, procese ce
presupun o impulsionare motivaţională. În acest sens explorarea poate fi specifică, cu un scop
imediat – spre exemplu evitarea plictiselii. Orientarea presupunând stabilirea poziţiei
temporale și spaţiale față de un reper, implică o integrare complexă senzorio-motorie.
Comportamentul de orientare ca activitate nervoasa superioara, dobândita are la baza o
componenta elementara înnăscută, reflexul de orientare. Deci, baza fiziologică nemijlocită a
atenției o constituie reflexul de orientare, care se produce la acțiunea stimulilor noi, a
variațiilor în ambianță.
Reflexul de orientare reprezintă un conglomerat de modificare neurofiziologice și
comportamentale, care apar atunci când organismul este confruntat cu un stimul nou și
semnificativ din punct de vedere motivaţional. El constă într-o redirecţionare a atenţiei asupra
acestui stimul, a locaţiei sale sau a canalului senzorial care l-a receptat. Este definit ca o
reacţie complexă declanşată de acţiunea unui excitant nou, fiind situată la granița dintre
reflexele înnăscute și cele condiţionate.
Această mobilizare are componente somato-motrice (reflexul pupilar, sau în cazul
perceperii stimulilor auditivi întoarcerea capului spre sursa sonora), componente vegetative
(modificări ale pulsului, respiraţiei, reacţii cardiace, vasodilataţie centrală și vasoconstricţie la
extremităţi), componente senzoriale (are loc o creştere a sensibilităţii analizatorilor),
componente biochimice, atât la nivel celular cat și la nivel cortical. Pe plan cortical vorbim
despre excitaţie și inhibiţie, iradiere, concentrare, inducţie reciprocă, activitate biochimică a
celulei. De fapt întregul organism participă la realizarea atenţiei.
Principala formațiune implicată în realizarea atenției este sistemul reticulat, care
pregătește cortexul și căile senzoriale pentru a răspunde adecvat la un stimul. Lezarea
accidentala sau experimentala a acestei formațiuni duce la comă profundă. Stimularea ei duce
la trezire în cazul în subiectul se afla în stare de somn, iar când se află în stare de veghe duce
la apariția reflexului de orientare.
Atenţia ocupă un loc aparte în structura şi dinamica sistemului psihocomportamental al
omului. Ea nu este un proces cu conţinut reflectoriu-informaţional propriu şi distinct - precum
percepţia, reprezentarea, gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. Mai mult decât atât,
ea nici nu are o existenţă şi o desfăşurare independentă, în sine, ci numai sau eminamente în
contextul altor procese şi activităţi psihice cu conţinut şi finalitate specifice. Putem spune
deci, că atenţia, nu face parte din categoria proceselor psihice reflectorii, ci din cea a
condiţiilor şi funcţiilor psihofiziologice mediatoare-reglatorii. Implicit, ea nu poate fi
încadrată în categoria proceselor nespecifice, deoarece este implicată în toate tipurile de
situaţii şi sarcini, care, prin ele însele, generează o activitate preferenţială sau în care subiectul
este interesat, realizând astfel prin „mijloace proprii” (mobilizarea voluntară, de pildă) o
asemenea activare.
Atenția, este, înainte de toate, o condiţie primară, de fond, o stare de pregătire
psihofiziologică generală, ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face
posibilă, declanşarea unui proces psihic-conştient de percepţie, de memorare, de
reproducere, de gândire - sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii (în plan extern).
Atenţia îndeplineşte următoarele funcţii
1. activează procesele necesare în momentul dat şi le inhibă pe cele, care nu sunt
necesare;
2) contribuie la selectarea bine orientată, organizată a informaţiei, ce vine din sursele
solicitate;
3) asigură concentrarea de lungă durată a activismului la unul şi acelaşi obiect.

2. CRACTERISTICILE ATENȚIEI

• selectivitatea – se exprimă prin atenţia față de un stimul concomitent cu intenţia


față de alți stimuli.

 mobilitatea (flexibilitatea) – reprezintă uşurinţa cu care se poate trece de la o


problema la alta și care suplineşte, în timp, perimetrul limitat al atenţiei.
 direcţionarea – înseamnă că atenţia este întotdeauna orientată către o sursa de stimuli.
Din acest punct de vedere există o atenţie pregătitoare, reprezentând orientarea
mentală către stimul și o atenţie operantă, în care predomină selecţia din cursul actelor
de percepţie și gândire.
 concentrarea – capacitatea de aprofundare a unei probleme, prin detaşarea de
ambianță. Din acest punct de vedere se poate spune ca subiectul învăţa sa fie atent.
 distribuţia – capacitatea de a cuprinde aşa-zis simultan dar, de fapt, succesiv, dar
foarte rapid, dând impresia de simultan, mai multe acţiuni, dintre care întotdeauna una
este dominantă pentru un timp. Se pot, totuşi, efectua mai multe activităţi în acelaşi
timp, în următoarele condiţii: când una dintre activitate este automatizată,
stereotipa/când atenţie se comută rapid de la o activitate la alta, dând impresia de
simultaneitate/când activităţile multiple sunt integrate într-un complex coordonat,
stereotip și învăţat.
 intensitatea – este o caracteristica de ordin cantitativ, care traduce intens procesele
neuronale implicate;
 durabilitatea – caracteristică relativă, atâta timp cât atenţia fluctuează în timp și
spațiu. Menţinerea unei atitudini susţinute se realizează cu sprijinul unor factori:
mărirea stimulului; frecvența și regularitatea acestuia; motivaţia; cunoaşterea și
aşteptarea rezultatelor; condiţiile generale ale ambianței; starea funcţională a
sistemului nervos.
Persoanele introvertite prezintă un nivel de activare corticală spontan mai ridicat și
concomitent un grad de atenţie mai susţinut, pe când persoanele extrovertite au un nivel de
activare spontană mai redus și performanțele inferioare în privinţa stabilităţii atenţiei.

3. SURSELE ATENȚIEI

Sursele atenției sunt :

• ambianța, cuprinzand stimuli interni sau externi ;


• competiția stimulilor, adică intensitatea stimulilor, contrastul lor față de fond,
mobilitatea, variația, noutatea și accesibilitatea. Din acest punct de vedere, stimulii
verbali fac parte dintre cei care caștigă în competitie de cele mai multe ori ;

• incertitudinea stimulilor, capacitatea de a atrage atenția, în funcție de cantitatea de


informație continută de stimuli și masurată prin gradul de incertitudine ;

• motivația – forta propulsiva care genereaza, sustine sau orienteaza atentia ;

• interesul – ar putea reprezenta chiar suportul atentiei daca nu un factor


stimulator.Interesul sau curiozitatea releva elementele de noutate si de surpriza care,
odata cunoscute, conduc la reducerea atentiei ;

• recompensa – are rol important in suscitarea atentiei, pentru ca dobandirea atentiei


recompenseaza cautarea (explorarea), deci si atentia. Cand efortul de concentrare este
ineficient, se trece la starea opusa atentiei – inatentia.

Atenția și inatentia sunt doua laturi complementare ale aceluiasi proces complex,
conditionandu-se reciproc. Exista doua tipuri de inatentie : inatentia de inhibitie,
consecutiva aparitiei unei noi dominante si inatentia prin habituare, adica invatarea de a nu
raspunde la un stimul care prin repetare isi pierde semnificatia pentru organism (foamea, de
ex.)

4. FORMELE FUNDAMENTALE ALE ATENȚIEI

I. După prezenta sau absenţa scopului şi efortului voluntar, deosebim: atenţie involuntară
(lipsesc scopul şi efortul volitiv); atenţie voluntară (sunt prezente atât scopul, cât şi efortul
volitiv); atenţie postvoluntară (este prezent scopul, însă efortul se poate micşora sau dispare
complet).
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se
declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără efort voluntar special din partea
subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor
şi de modificările intempestive în ambianţa familiară. Atenţia involuntară intră frecvent în
competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau
asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un stimul nou puternic, brusc
se întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară
(susţinută de reflexul necondiţionat de orientare). Principala funcție a atenției involuntare este
cea de explorare - investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a
atenţiei voluntare, pentru performarea activităţilor adaptive specifice.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului
conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte
psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată a
focusului conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei
focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus. Nu se
poate vorbi de conectarea acestei forme a atenţiei fără existenţa şi formularea prealabilă a
unui obiectiv sau scop: „vreau să-mi propun să ...”, „vreau să stabilesc ...” etc. Atenţia
voluntară nu se menţine fixată într-un punct; de regulă, ea urmează logica desfăşurării
evenimentelor şi secvenţelor activităţii, precum şi pe cea a succesiunii situaţiilor şi
solicitărilor obiective. Ea este concentrată, mobilă, comutativă, distributivă.
Pentru situarea ei în limitele optime reclamate de activitatea curentă, recurgem
permanent şi la funcţia reglatoare a limbajului, folosind instructaje anticipative de inducere a
securilor pregătitoare şi comenzi secvenţiale („să fiu atent acum”, „să iau seama mai bine”,
„să mă concentrez mai bine” etc.).
Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită pentru noi, energia
necesară concentrării atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilizarea voluntară, ci şi de
motivaţie. Pentru rezolvarea unei sarcini sau desfăşurarea unei activităţi eficiente este necesar
ca atenţia voluntară să fie egal distribuită pe toate cele trei verigi componente de bază: veriga
aferentă (intrarea), veriga intermediară (prelucrarea-interpretarea) şi veriga eferentă
(elaborarea, selecţia şi emiterea răspunsurilor sau rezultatelor corespunzătoare).
Sub raportul eficienţei este evident că atenţia voluntară e net superioară celei
involuntare, care permite doar „ constatare”, nu şi elaborare - interpretare conceptual-
teoretică. Atenţia voluntară intelectivă este implicată în soluţionarea problemelor teoretice, în
formularea şi testarea ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii judecăţilor şi
raţionamentelor.
Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării schemelor
operatorii ale proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar iniţial - necesar concentrării şi
stabilităţii atenţiei - se reduce, coborând sub pragul de conştientizare la nivel optim. Pe lângă
factorul consolidare-automatizare operatorie, trecerea atenţiei voluntare în atenţie
postvoluntară este facilitată de factori afectiv-motivaţionali, care potenţează şi susţin prin
energie proprie desfăşurarea finalistă a comportamentului şi activităţii.
Atenţia postvoluntară este mult mai frecvent întâlnită în activităţile intrinsec motivate
decât în cele bazate pe motivaţie extrinsecă. Ea capătă astfel valenţe atitudinale, fiind corelată
şi reflectând selecţiile, orientările operate de subiect după criteriile sale valorice. Nu trebuie să
credem că o activitate se fixează şi se desfăşoară permanent şi exclusiv pe fondul atenţiei
postvoluntare. Apariţia pe parcursul ei a unor obstacole sau sarcini noi, pentru care subiectul
nu are pregătire sau elaborate schemele de răspuns, conduce automat la conectarea atenţiei
voluntare, trecând prin atenţia involuntară. în concluzie, cele trei forme ale atenţiei nu sunt
izolate şi independente una de cealaltă, ci alcătuiesc o unitate dinamică de tip ciclic, atenţie
involuntară - atenţie voluntară - atenţie postvoluntară - atenţie involuntară.

II. Orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern sau intern, deosebim:
atenţie internă; atenţie externă.
Atenţia internă se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor
imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
Atenţia externă este orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern, ea este prezentă
atunci când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările sau acţiunile noastre
externe. Dat fiind faptul că atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou
complex, eterogen, vom analiza mai detaliat şi distinct fiecare din formele de bază ale atenţiei.
PERSONALITATEA – CA MECANISM PSIHIC INTEGRATOR

Ocupând un rol important în sfera preocupărilor psihologice , personalitatea poate fi


considerată cadru de referință pentru delimitarea și explicarea tuturor celorlalte noțiuni din
domeniu.

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Înainte de a intra în abordarea problematicii personalității se impun unele delimitări


conceptuale în ceea ce privește termenii de individ, individualitate, persoană, personaj ,
personalitate.
Specific psihologiei sociale este faptul că procesele psihice nu există ca entităţi
separate, autonome, ci aparţin unui om concret.
Conceptul de individ – individul se definește ca totalitatea însușirilor biologice (înăscute sau
dobândite) care asigură adaptarea la mediul natural
Conceptul de individualitate – este individul cu organizarea sa specifică, diferențiată,
inseparabilă, ireductibilă.
Conceptul de persoană
Persoana reprezintă o individualitate care ocupă o poziţie în structura socială, este
conştientă de sine şi de poziţia sa, integrată în relaţii. Persoana este individul luat în
accepțiunea sa psihologică , deci cu viața sa psihică. Caracteristicile persoanei:
- este un produs determinat socio- istoric, desemnând omul în contextul
relațiilor sociale sau ca membru al societății
- noțiunea de persoană este aplicabilă doar omului normal dezvoltat din
punct de vedere psihic (copiilor la naștere și bolnavilor psihici nu li se
acordă atributul de persoană).
Conceptul de personalitate
Termenul de personalitate are două accepţiuni:
 psihologică: mod de organizare stabilă a trăsăturilor esenţiale psihofizice, psihice şi
psihosociale; totalitatea trăsăturilor morale şi/sau intelectuale proprii unei persoane,
prin care aceasta se individualizează.
 socială: persoană maximal realizată social şi valoric, care devine punct de referinţă
pentru alţii; persoana cu aptitudini şi calităţi morale deosebite; persoană marcantă.
Conceptul de personaj
Prin acest concept desemnăm manifestările personalității în comportament. Personajul
este „persoana în rol”, adică omul interpretat ca rol social. Fiecare persoană poate juca mai
multe roluri (rolul de mamă, soție, educatoare, fiică etc), fapt pentru care persoana își relevă
față de alții diversele fațete ale personalității
.Deci, persoana în act, obiectivată, devine personaj. Tipuri de personaj:
ü personajul ca stereotip social (tipul funcţionarului, al bancherului etc.);
ü personajul ca ideal al Eului (cum vreau să fiu);
ü personajul ca mască (cum vreau să par că sunt);
ü personajul ca refugiu (ce mi se impune să fiu).

2. DEFINIREA PERSONALITĂȚII
Concept de mare complexitate, personalitatea a suscitat interesul multor cercetători, la
ora actuală ne existând o unanimitate în definirea acestui concept. Potrivit lui G.W. Allport
(1931) există peste 150 de definiţii ale personalității. Abordând personalitatea prin „unitatea
sistemelor dinamice”, G. Allport, consideră personalitatea reprezintă un ansamblu de trăsături
(Allport, 1991). Trăsătura de personalitate reprezintă îmbinarea specifică între o capacitate
psihică şi un mod de comportament corespunzător acestei capacităţi. Ea se caracterizează prin
tipuri de reacţii prezente în diferite situaţii, fiind parte componentă a structurii interne,
construită pe însuşiri stabile, native sau dobândite.
Totodată, există mai multe teorii asupra personalităţii care urmăresc să identifice un
cadru specificat de referinţă şi un fundament unic al întregii determinări a întregii
construcţii, fundament considerat, pe rând (în funcţie de teorie):
o un fond energetic instinctual, inconştient;
o relaţie predeterminata între diferitele aspecte biologice şi fiziologice ale
individului;
o o motivaţie organica sau psihosociala integratoare;
o relaţia tensională între scopuri şi mijloace, aspiraţii şi posibilităţi;
o tendinţa intrinseca spre inserţia afilierii, integrarea socioculturala a individului.
Teoriile asupra personalităţii vizează explicaţii, clarificări privind originea, structura,
dinamica şi manifestările comportamentale ale personalităţii în raport cu anumite situaţii de
viaţă.
Personalitatea este organizarea dinamica în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determina gândirea şi comportamentul sau caracteristic.
Altfel spus, personalitatea este un sistem alcătuit din mai multe elemente (sau
subsisteme), toate considerate ca tendinţe determinante (exercita o influenţă asupra actelor
adaptive şi expresive prin care personalitatea ajunge să fie cunoscută), caracteristice fiecărei
persoane, organizate dinamic (prin aceasta se explica dezvoltarea şi structura personalităţii
implicându-se şi dezorganizarea, ca proces reciproc responsabil de existenta personalităţilor
anormale, care sunt mascate de o dezintegrare progresiva) şi concretizate în comportament şi
gândirea fiecăruia, în funcţionarea atât a „spiritului" cât şi a „trupului" într-o unitate
inextricabila.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie
teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.

3. CARACTERISTICILE PERSONALITĂȚII

• caracter sistemic – personalitatea este compusă dintr-o serie de elemente legate între
ele, corelate.
• durabilitate, stabilitate, persistență în timp – personalitatea este relativ stabilă, relativ
identică cu ea însăși, neputând fi radical modificată de situațiile tranzitorii sau
accidentale.
• esențialitate – însușirile ce compun personalitatea sunt esențiale, definitorii pentru
om, ele vizând aspectele cele mai importante ale manifestării omului privind opțiunile
și răspunsurile fundamentale.
• structuralitate și dinamism – personalitatea presupune organizare, ierarhizare, dar și
dezintegrare progresivă. Structurile personalității se pot restructura, modifica,
perfecționa în funcție de cerințele relaționării cu mediul.
• finalitate adaptativă – personalitatea este o structură „vie” care filtrează, motivează,
direcționează, programează, îl determină pe om să -și adapteze comportamentele.
• unicitate – presonalitatea realizează sinteza dintre trăsăturile generale, particulare,
individuale ale omului, căpătând un caracter propriu, specific, unic.
Personalitatea nu este înnăscută. Omul nu se naște cu personalitate, ci devine
personalitate. La naștere copilul nu are personalitate. Ea se formează de-a lungul vieții ca
urmare a confruntărilor ce cerințele mediului exterior, a respingerii sau reținerii unora dintre
ele, a valorizării și generalizării altora.

PERSONALITATEA
Subiectul uman privit în cele 3 ipostaze (înfăţişări) ale sale:

1) subiect pragmatic 2) subiect epistemic 3) subiect


axiologic
(al acţiunii, cel ce transformă (al cunoaşterii, cel ce ajunge (purtător şi
generator
lumea şi tinde s-o stăpânească) la conştiinţa de sine şi de lume) al valorilor)

apartenenţa la speţa umană;


calitatea de fiinţă socială, şi deci membru al
societăţii;
„Personalitatea” cuprinde: calitatea de fiinţă conştientă dotată cu gândire şi
voință
dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori;
participarea la cultură, potenţialul creativităţii.

EU – centrul edificiului personalităţii; imaginea de


sine – ca viziune asupra propriei fiinţe şi a raporturilor
cu ceilalţi cărora li se presupune acelaşi EU omenesc.

Personalitatea – un agregat de atitudini şi aptitudini


care are în centrul său Eul ca un factor de integrare şi
coordonare

INDIVID

INDIVIDUALITATEA

PERSOANĂ

PERSONALITATEA
4. TIPURI DE PERSONALITATE
• Personalități imature, caracterizate prin simplitatea structurilor
psihocomportamentale; lipsa corelației logice dintre ele; funcționare situațională,
imprevizibilă, inegală; grad scăzut de adaptabilitate la situații noi.
• Personalități mature, caracterizate prin complexitatea structural- funcțională;
organizare, adaptare suplă, flexibilă.
• Personalități accentuate cu caracteristici care ies din comun, mai acute față de
media populației, cu tendința de-a aluneca în patologie, predispuse la manifestări
patologice mai ales în condiții defavorabile de viață.
• Personalități anormale/ destructurate, incapabile de-a se adapta.

5. LATURILE PERSONALITĂȚII
Elementele (subsistemele) ce constituie personalitatea sunt:
- Temperamentul – latura dinamico- energetică a personalității
- Aptitudinile – latura instrumental – valorică a personalității
- Caracterul – latura relațional – valorică
Temperamentul furnizează informații despre felul cum este și reacționează un om, iute sau
lent, accelerat sau domol, mobil sau rigid etc.
Aptitudinile spun despre om ce poate să facă, sau cât de dotat este.
Caracterul arată cum se comportă omul în planul relațiilor sociale.

TEMPERAMENTUL

1. CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ
Temperamentul este un ansamblu de elemente biologice care, împreună cu factorii
psihologici, constituie personalitatea; este latura energetica și dinamică a personalităţii
umane și este înnăscut, spre deosebire de caracter care este dobândit sub influența factorilor
socioculturali. Personalitatea umană se structurează în jurul caracteristicilor dominante
înnăscute și dobândite.
Plasându-l pe o poziţie bazală, temperamentul se manifestă ca nivel energetic, ca mod
de descărcare și acumulare a energiei și prin dinamica (iute, lent, mobil, rigid).
Temperamentul vizează fenomene caracteristice unui individ, reactivitatea lui la stimulii
emoţională, forţa și rapiditatea răspunsurilor lui. De asemenea, el implică dispoziţia afectivă
persistentă. Afectivitatea este un parametru important în conturarea temperamentului,
descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a stabilităţii și profunzimii trăirilor.
Particularităţile temperamentale se constituie ca urmare a activităţii nervoase
superioare. Se presupune ca temperamentul nu se schimba în mod radical în timpul vieţii.
Totuşi, se vorbeşte de o o evoluţie temperamentală, prin influentele pe care personalitatea le
suferă, in ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobândirea unor variate deprinderi,
formarea unor trăsături de caracter, bine articulate educaţional, modulează adesea inclinaţiile
temperamentale. Temperamentul nu este expresia unui tip constituţional, ci fondul
biotipologic de la care se porneşte in elaborarea caracterului.
Temperamentul fiecăruia este un fapt singular, in măsura in care fiecare om este unic.
Temperamentele nu sunt bune sau rele, de dorit sau indezirabile. In general, nu avem de a face
cu un tip de temperament pur, ci cu elemente aparţinând mai multor tipuri, dar unul dintre
tipuri este dominant pentru fiecare persoana. In acelaşi timp, desi înnăscut, temperamentul se
poate educa, poate fi influenţat într-o anumită măsură.
Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt:

• impresionabilitatea (adâncimea şi tăria) care caracterizează fenomenele


psihice, în deosebi cele senzoriale şi afective, ecoul, rezonanţa lor în întreaga
fiinţă a subiectului
• impulsivitatea (indicele impulsivităţii) exprimat în modalitatea de răspuns la
anumite solicitări (brusc, sacadat, lent, domol, etc)
• ritmul şi viteza reacţiilor şi trăirilor afective exprimate prin modificările
accelerate sau încetinite, precum şi o anumită regularitate a acestora.
• tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale (frecvenţa într-o unitate de
timp a manifestărilor psihice)
• expresivitatea psihică manifestată în expresivitatea vorbirii, debitul şi viteza
limbajului, în expresii emoţionale, în mişcările şi acţiunile voluntare
• capacitatea de adaptare la situaţii noi, precum şi modul de consumare a
energiei psihonervoase

2. TIPOLOGII TEMPERAMENTALE

I. TIPOLOGIA LUI HIPOCRATE

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datoram


medicilor Antichităţii, Hippocrate şi Galenus. Ei au considerat că dominanţa în organism a
uneia dintre cele patru „umori” (sînge, limfa, bila neagra şi bila galbenă) determină
temperamentul. Pe această bază ei stabilesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic,
melancolic şi coleric.
Colericul (predomină bila galbenă) este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv
şi îşi risipeste energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate.
Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul (predomină sîngele) este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă
la orice situaţii. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia
de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile.
Trece cu usurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileste uşor contacte cu alte
persoane.
Flegmaticul (predomină limfa) este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce
face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte
tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisa, puţin comunicativă, preferă activităţile
individuale.
Melancolicul (predomină bila neagra) este puţin rezistent la eforturi îndelungate.
Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul
verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.

II. TIPOLOGII PSIHOFIZIOLOGICE

Folosind ca referinţă tipul general de activitate nervoasă superioară, stabilit după


combinarea forţei, echilibrului şi mobilităţii proceselor nervoase fundamentale (excitaţie si
inhibiţie) descrie temperamentele:
▪ Puternic-echilibrat-excitabil (coleric);
▪ Puternic-echilibrat-mobil (sangvinic);
▪ Puternic-echilibrat-inert (flegmatic);
▪ Slab (melancolic).
Forța (intensitatea) proceselor de excitatie si inhibitie - (reprezinta capacitatea celulei
nervoase de a rezista mai mult sau mai putin la actiunile nervoase, fara a-si incetini
activitatea). Din acest punct de vedere sistemul nervos poate fi puternic sau slab.
Echilibrul reprezintă forţa excitaţiei in comparaţie cu forţa inhibiţii, diferenţiind un
sistem nervos echilibrat (când cele doua procese nervoase au forte apropiate) de unul
neechilibrat (in care exista diferenţe considerabile intre forţa excitaţiei si cea a inhibiţii).
Mobilitatea indica uşurinţa sau rigiditatea trecerii de la licitaţie la inhibiţie si invers, in
funcţie de solicitările exterioare, determinând diferenţierea dintre un sistem nervos mobil si
unul inert .
• tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul
sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat);
• tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic (calm,
tacut, nesociabil, lent, greu adaptabil la situatii noi, putin impresionabil, rezistent
la stres si frustratii);
• tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul
coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, trairi emotionale
explozive, instabilitate comportamentala, tendinta de dominare in relatiile
interpersonale, saturatie si plictiseala rapida la monotonie);
• tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic (interiorizat, retras,
sensibil, delicat).
Pavlov a demonstrat ca cele patru tipuri considerate “pure” se combina intre ele, dand 16
tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, “tipul pur” fiind o entitate mai mult
teoretica.

III. TIPOLOGII BIOCONSTITUȚIONALISTE

KRETSCHMER, realizează o tipologie ce are la bază constituţia corporală asociată cu


constituţia psihică şi cu predispoziţia psihopatologică. Astfel, el distinge :
Tipul picnic – constituţie orizontală, scund, sistem osteo muscular plăpând (cu
membrele inferioare mai scurte), strat de grăsime la suprafaţa trunchiului, trunchi în formă de
butoi, cap rotund (frecvent cu chelie), faţă rotundă, cu ten fin, gât scurt. Constituţia sa psihică
este de tip ciclotim (cu oscilaţii/cicluri între euforie şi depresie), cu trei variante: hipomaniac
(vesel, mobil), sintonic (realist, umorist, benign, în acord cu sine şi cu ambianţa) şi greoi
(dintre care se vor manifesta psihoticii maniaco-depresivi; manifestă adaptare pasivă,
supunere, extroversie).
Tipul leptosom (cu varianta sa extremă, astenicul) – constituţie verticală, trunchi
cilindric, sistem osteomuscular firav, faţă ovală şi uscăţivă, gât lung, corp subţire, torace lung
şi plat, adipozitate şi musculatură reduse. Tipul caracterologic corespunzător este schizotimul,
tipul premorbid este schizoidul. Are trei variante: hiperestezic (iritabil, idealist, delicat,
interiorizat); intermediar (rece, energic, calm, aristocrat) şi anestezic (rece, nervos, solitar,
indolent, eronat, obtuz). Tipul leptosom este generator de tulburări de tipul schizofreniei,
având în perioada premorbidă o adaptare deficitară şi introversie.
Tipul atletic – se caracterizează printr-o bună dezvoltare musculară, trunchi
piramidal, cu baza mare în sus, corp înalt, cu capul adesea rotund, corp bine proporţionat. Este
liniştit în mişcări, mai degrabă greoi; imaginaţie redusă, dar perseverenţă considerabilă. La
polul extrem, caracteristica vieţii lor psihice este „vâscozitatea psihică”, întreruptă de
manifestări paroxistice, explozive. Predispoziţia neuropatologică este către epilepsie, iar cea
psihiatrică, către catatonie.
Cele trei tipuri de până acum sunt considerate tipuri „normale”.
Tipul displastic („anormale”, submorbide sau chiar morbide), caracterizate prin diverse
malformaţii corporale.
Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic și astenic, Kretschmer a
obtinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice și 3 schizotimice.
a)Temperamente ciclotimice:
1. hipomania (dispozitie euforica, mobilitate, sociabilitate, comunicativitate exagerata)
2. sintonic (spirit realist, pragmatism, simtul umorului, toleranta)
3. greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari)
b)Temperamente schizotimice:
1. hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicatete, circumspectie)
2. schizotimic (intermediar, rece, calm, energic)
3. anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor, indolent).

W. SHELDON, clasifica temperamentul după gradul de dezvoltare a celor trei foițe


embrionare:
• endoderm – constitutie endomorfa – temperament visceroton,
• -mezoderm – constitutie mezomorfa – temperament somatoton,
• ectoderm – constitutie ectomorfa – temperament cerebroton.
Tipul endomorf – cu dezvoltare corporală predominant internă, rotund, afabil, iubitor de
comoditate, de spectacole şi de tovărăşie, curios şi tolerant, satisfăcut de sine însuşi, ataşat de
familie şi de trecut; se caracterizează prin dragoste de confort fizic, reacţii încete, amator de
ceremonii, uniformitate în curgerea emoţională, trăsături netemperate, fire extravertită. Tipul
psihologic este viscerotonic, cu tendinţe psihopatologice către psihoză maniaco-depresivă;
Tipul mezomorf – cu dezvoltare corporală echilibrată, sistem muscular şi cardiovascular
bine dezvoltat; este puternic, plin de energie, uneori dur, curajos, combativ şi chiar agresiv,
amator de aventură şi de excitaţii, cu tendinţe dominatoare, trăind mai ales în prezent; voce
nereţinută, fără inhibiţii, maturitate în prezentare. Ca tip psihologic, este somatotonic, iar ca
dezvoltare psihopatologică, paranoia şi cele mai multe cazuri de delincvenţă.
Tipul ectomorf – are sistemul nervos dezvoltat şi sensibil; fizic, este slab şi fragil, cu
mişcări dizarmonice, dar cu reacţii fiziologice vii; sensibil la durere; iubitor de singurătate,
nesigur de sine, introvertit, egoist, aşteptând fericirea de la viitor; activism mental;
neexprimarea sentimentelor, voce reţinută, evitarea zgomotului, prezentare infantilă. Ca tip
psihologic, este cerebrotonic, cu tendinţe psihopatologice spre schizofrenie.

IV. TIPOLOGII PSIHOOGICE

C. G. JUNG

Jung este cel care fundamentează din punct de vedere psihologic tipologia
temperamentelor în termeni de trăsături polare.
El consideră că personalitatea umană este diferit orientată: fie spre lumea externă, spre
obiecte ( tipul extravertit), fie spre lumea interioară, spre sine (tipul introvertit).Persoanele la
care aceste orientări nu sunt predominante, ci se află în stare de echilibru, aparţin tipului
ambivert.
Tipul extravertit – gândire (reflexivul) : accentul pe interpretarea şi înţelegerea faptelor
legate de lumea exterioarã; reguli raţionale, concluzii intelectuale, “convenienţe”, “obligaţii”;
poate fi de tip descoperitor sau rezolutiv (DARWIN, EINSTEIN), reformator social, acuzator
public; dogmatic sau fanatic; mai des printre bãrbaţi; inconştient, predominã introversia,
afectivi-tatea. Este raţionalist; Sentiment (emotivul): accent pe judecãţile care se conformeazã
valorilor externe; conservator, acceptã cu uşurinţã standarde de toate tipurile; sociabil, dar
poate fi instabil, capricios, ostentativ; mai frecvent printre femei; inconştientul este puternic
introvertit; gândire. Este isteroid. Senzaţia (perceptivul): accent pe perceperea realitãţii
externe aşa cum este ea; realist, neimaginativ, senzual, cãutãtor de plãcere; inconştientul este
puternic introvertit, intuitiv. Senzual (epicureic). Intuiţie (intuitivul): accent pe cãutarea de noi
posibilitãţi în lumea externã; poate fi carierist, speculator, incapabil sã fie stabil într-o slujbã
sau activitate; îi lipseşte o judecatã corectã; mai frecvent printre femei; inconştientul este
puternic introvertit, senzitiv. Un specialist al vorbirii curente.
Tipul introvertit – gândire (reflexivul): accentul pe interpretarea şi înţelegerea ideilor
subiective; poate fi un filosof, psiholog existenţialist, profesor, nepractic, rebel, deosebit de
sensibil la criticã; dacã este bãrbat, îi poate fi teamã de femei; inconştientul este extravertit;
afectivitate. Sentiment (emotivul): accent pe judecãţile legate de condiţiile interne, subiective;
non-conformist; opinii contrare adesea opiniei publice; pentru cei din afarã este rece, rezervat,
greu de pãtruns; adesea are emoţii puternice, dar mascate; mai frecvent printre femei.
Inconştientul este puternic extrovertit; gândire. Consum interior foarte mare. Senzaţie
(perceptivul): accent pe rezultatul subiectiv a ceea ce este perceput; priveşte lumea externã ca
banalã, rãsuflatã; poate fi un artist modernist, un muzician; inconştientul este puternic
extravertit, intuitiv; Intuiţie (intuitivul): accent pe cãutarea de noi posibilitãţi în psihicul
subiectiv; poate dezvolta insight-uri strãlucite, sau poate fi un visãtor mistic, un profet fixist
sau un “geniu neînţeles”; nepractic; inconştientul este puternic extravertit, senzitivitate. Poate
fi un vizionar sau un artist.
Tipul ambivert – cu elemente mixte.

Hans Eysenck
Psihologul englez, reia distincţia realizată de Jung, adaugând și dimensiunea
nevrotism.
Nevrotismul exprimă stabilitatea sau instabilitateta emoţională a subiectului cât și
hiperactivitatea, modul în care sistemul nervos raspunde la stres. Astfel, distingem persoane
cu reacții puternice și persoane cu reacții mai lente și slabe care tind spre stabilitate.
Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe două axe perpendiculare, obţinînd
tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe
care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.
neurotism

Temperamentul Temperamentul

melancolic coleric

introversiune extroversiune

Temperamentul Temperamentul

flegmatic sangvinic

stabilitate emoţională

Mai tarziu, Eysena adaugat o a treia dimensiune, psihoza, ca un factor distinct, care are
drept caracteristici: singuratatea, insensibilitatea, indiferența față de alții, nonconformismul,
opoziția față de practicile sociale și lipsa de conștiință.

V. PORTRETE TEMPERAMENTALE CLASICE.

Temperamentul coleric. Colericul este un om vioi, imperios, inegal, impulsiv,


nestăpânit, capabil de iniţiative de mare cutezanţă care solicită o forţă impresionantă, dar cu
tendinţa spre surescitare, epuizare ajungând până la incapacitatea de acţiune. Pentru că dispun
de multă energie nervoasă, colericii acţionează puternic, neeconomic, făcând mare risipă de
energie. Efectuează activităţile în asalt, într-un interval minim de timp; drept urmare apare
periodic remisiunea, nevoia imperioasă de întrerupere a acţiunii, de odihnă prelungită. În plan
motric, colericul se caracterizează printr-un permanent neastâmpăr, caracter neregulat, abrupt
al mişcărilor.
Colericii sunt oameni mereu neliniştiţi, agitaţi, alarmanţi, nerăbdători, combativi,
impulsivi, agresivi. Predominând procesul excitator, în gândirea colericului se constată o notă
de impetuozitate. Vorbirea este explozivă, rapidă, inegală cu intonaţii oscilante şi cursivitate
adeseori întreruptă. În sfera vieţii afective, caracterizându-se printr-o intensă reactivitate
emoţională, printr-o desfăşurare furtunoasă a sentimentelor, colericii sunt înclinaţi spre
explozii afective”; ei oscilează între entuziasm, încredere necritică în forţele proprii,
temeritate ieşită din comun şi deznădejde, neîncredere în sine, teamă.
Volumul atenţiei colericului este mijlociu, concentrarea atenţiei e puternică şi stabilă dar
distribuţia şi comutarea ei e mai greoaie. Colericii acţionează uşor şi eficient numai sub
impulsul unor scopuri de semnificaţie majoră, fiind greu adaptabili acţiunilor ce reclamă
uniformitate, rezolvări de detaliu. În relaţiile cu oamenii, colericii sunt inegali. Deşi nu prea
au deprinderea de a se subordona, ei au o evidentă vocaţie pentru acţiune, sunt buni şi energici
organizatori şi conducători de colectivităţi umane.
Temperamentul sangvin. Dominanta sangvinicului este vioiciunea, veselia, buna
dispoziţie. Este un uşor adaptabil la orice împrejurări, calm, răbdător, stăpân pe sine,
comunicativ. Sangvinicul trece cu uşurinţă de la o activitate la alta. Manifestă o activitate
ritmică, echilibrată în mişcări şi în vorbire, o reactivitate emoţională, o pronunţată mobilitate a
vieţii afective. Leagă uşor prietenii, dar tot uşor se şi desparte de oameni, ceea ce nu
întotdeauna este convenabil sub aspect moral. Volumul atenţiei este mare, distribuţia şi
comutarea acesteia se realizează uşor, concentrarea ei este însă mai dificilă.
În sfera activităţii intelectuale, sangvinicul se caracterizează prin rapiditate, prin
capacitatea de a găsii soluţii optime la situaţii schimbătoare, prin interes deosebit pentru tot
ceea ce este nou; simte continuu nevoia de a depăşi situaţiile obişnuite, de a varia ambianţa –
aceeaşi situaţie îl plictiseşte repede – manifestă tendinţa de a modifica continuu modul de
activitate, ceea ce îl face deosebit de activ; această particularitate îl împinge însă, uneori, spre
superficialitate; îşi însuşeşte repede limbajul, are un vocabular bogat, vorbirea este puternică,
rapidă, clară, curgătoare, echilibrată, cu accente şi intonaţii corecte, însoţită fiind de o mimică
şi pantomimică excesivă.
Temperamentul flegmatic. Indivizii aparţinând acestui temperament oferă un tablou
relativ sărac în manifestări exterioare. Flegmaticul este prin excelenţă o fire liniştită,
neobişnuit de calmă imperturbabilă, lentă; se adaptează greu la situaţii noi, trece greu de la o
activitate la alte. Are un ritm lent de lucru, are nevoie de multe repetiţii ale materialului pentru
a-l înţelege şi memora.
În comparaţie cu colericul şi sangvinicul cheltuieşte mai multă energie pentru aceeaşi
acţiune. Se angajează cu mai mare greutate în activitate, în schimb este foarte meticulos,
perseverent şi poate obţine performanţe excepţionale. În activitate şi în conduită este
disciplinat şi ordonat. Reactivitatea emoţională este moderată, desfăşurarea emoţiilor este
lentă, sentimentele sunt însă foarte stabile. În acest sens, leagă greu prietenii dar, odată
închegate, acestea rămân foarte statornice. Starea afectivă este lipsită de exteriorizări
pronunţate, prin lipsa de agitaţie motrică şi dinamism în mişcări. Vorbirea este lentă, egală,
corectă, fără emoţii viu exprimate, fără gesticulaţii şi mimică. Volumul atenţiei este redus,
concentrarea se realizează greu dar rămâne durabilă. Flegmaticii sunt oameni cumpătaţi, cu
simţul măsurii, realişti, practici, îşi evaluează corect propriile forţe, pun mai mare temei pe
fapte decât pe vorbe.
Temperamentul melancolic. Individul aparţinând temperamentului melancolic, fiind
puţin rezistent nervos, prezintă, în genere, o scăzută rezistenţă la efort, mai ales la eforturile
intelectuale, scăzută capacitate de concentrare, redusă mobilizare energetică, întâmpină
dificultăţi în luptă cu obstacole, e înclinat spre interiorizare, reverie, sentimentalism, este
timid, cam fricos, cu o scăzută capacitate de a înfrunta primejdiile, închis în sine. Are nevoie
de multe repetiţii pentru înţelegerea şi fixarea materialului de învăţat. Viaţa afectivă este
săracă, mimica inexpresivă. Vocabularul este sărac, debitul verbal scăzut, vocea monotonă,
inexpresivă, propoziţiile sunt scurte şi o construcţie gramaticală simplă. Volumul atenţiei este
redus, capacitatea de concentrare, distribuţie şi comutare a atenţiei este scăzută. În caz de
suprasolicitare, în virtutea rapidei epuizări a rezistenţei lor nervoase, melancolicii sunt
stăpâniţi de neîncredere în forţele proprii, îndoială, teamă; în condiţii neprimejdioase de lucru,
acţionează însă normal, dovedesc răbdare, conştiinciozitate, spirit de analiză minuţioasă, fiind
capabili de realizări remarcabile.

APTITUDINILE

1. DEFINIRE ȘI CARACTERIZARE GENERALĂ

Aptitudinile, reprezintă particularităţile individuale ale oamenilor (însuşirile psihice ale


acestora) care se constituie ca o condiţie a realizării unor activităţi la un nivel superior. Astfel,
orice însuşire considerata prin prisma rezultatelor obţinute, este o aptitudine.
Aptitudinea este un ansamblu de însuşiri de ordin instrumental-operaţional care
diferenţiază oamenii intre ei in ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a diferitelor activităţi
si, mai ales, in ceea ce priveşte randamentul cantitativ si calitativ al acestora. Aptitudinea
reprezintă latura operational-instumentala a personalităţii.
Aptitudinile se dezvolta in cursul unei activităţi, in funcţie de mediu si de educaţie.O
forma superioara de manifestare a aptitudinilor este talentul. Talentul se defineşte ca
ansamblul dispoziţiilor funcţionale, ereditare si a sistemelor operaţionale dobândite ce
mijlocesc performante deosebite si realizări originale in activitate (P. Popescu - Neveanu,
1978). Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta într-o activitate
creatoare de însemnătate istorica o constituie geniul.
APTITUDINILE

latura instrumentală şi executivă a personalităţii

Aptitudine Capacitate

Rezultă dintr-un O aptitudine împlinită


potenţial şi se care s-a consolidat prin
demonstrează prin deprinderi, rezultate din
facilitatea în învăţare şi exerciţiu şi s-a îmbogăţit
execuţie cu o serie de cunoştinţe
adecvate

2. TIPURI DE APTITUDINI

După gradul de complexitate:


• simple (acuitatea vizuală, olfactivă, simţul ritmului, memorie muzicală); se sprijină pe
un tip omogen de operare sau funcţionare; mijlocesc acţiunile şi condiţionează
eficienţa în anumite laturi ale activităţii.
• complexe (simţul ritmului & memoria muzicală & auz muzical); sunt formate din
aptitudini simple, dar nu prin însumare, ci ca sinteză.

1. Simple (elementare) – se sprijină pe un tip omogen de


operare sau funcţionare (proprietăţile sensibilităţii, de
reprezentare a obiectelor,
APTITUDINI proprietăţi ale memoriei, calităţile atenţiei.

2. Complexe – reuniune de aptitudini elementare, simple


(ex. aptitudinea muzicală, de conducere auto ş.a.).

Speciale Generale

Mijlocesc eficienţa Cele utile în toate


activităţii într-un anumit domeniile de activitate,
domeniu (ex. cântul sau sau de cele mai multe din
muzica instrumentală, ele (ex. spiritul de
arta actoricească sau observaţie,
ramurile de artă plastică, combinatorica
sportul de performanţă, imaginativă, inteligenţa
activiteatea tehnică etc.) etc..)

Proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în


scopul unor adaptări optime;

INTELIGENŢA

Aptitudinea care rezidă în structuri operaţionale dotate cu


anumite calităţi (complexitate, flexibilitate, fluiditate,
productivitate).

După sfera de aplicabilitate, aptitudinile complexe pot fi:


• speciale (sportive, muzicale, tehnice etc.)
• generale (spiritul de observaţie, inteligenţa) cele utile pentru mai multe sau pentru
toate domeniile; aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci doar le pot
compensa într-o anumită măsură; există domenii unde primează aptitudinile speciale,
cele generale nefiind obligatorii la nivel înalt.

După natura proceselor psihice prin care se exprimă:


• aptitudini senzorial – perceptive (ex. vederea spaţială)
• aptitudini psihomotorii (ex. coordonarea manuală)
• aptitudini intelectuale (ex. inteligenţa)

3. INTELIGENȚA CA APTITUDINE GENERALĂ

Inteligenţa nu este uşor de definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este acela care
este capabil de a rezolva problemele ce apar în viaţa cotidiană cu mai multă uşurinţă decât
majoritatea oamenilor. La ora actuală nu există o definiție unanim acceptată.
În scop didactic vom folosi următoarea definiţie a inteligenţei (Cosmovici, A., 1974):
Inteligenţa generală este „o aptitudine generală care contribuie la formarea
capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi".
Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamna a relaţiona,
a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii.
Chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gîndirea care se limitează
la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor
între relaţii.
Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care
leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări
pretenţioase în acest sens.
Teoria lui Gardner ( a inteligențelor multiple) a revoluţionat educaţia. Potrivit lui
Gardner omul are mai multe forme de inteligenţe . Cele opt inteligenţe identificate de Gardner
sunt:
• inteligenţa lingvistică – sensibilitate la înţelegere şi ordinea cuvintelor
• inteligenţa logico-matematică - capacitatea de a rezolva cu uşurinţă probleme şi de a
te simţi foarte confortabil atunci cînd se lucrează cu numere; aceasta este cea care
determină obţinerea unor scoruri foarte mari la testele care măsoară coeficientul de
inteligenţă tradiţional.
• inteligenţa muzicală - capacitatea de a identifica stilul unui compozitor şi de a
recunoaşte diverse partituri muzicale.
• inteligenţa spaţială – capacitatea de a vedea structuri şi forme cu precizie; cei care
posedă acest tip de inteligenţă se exprimă foarte uşor prin desene, fotografii sau
sculpturi.
• inteligenţa corporal – kinestezică – capacitatea de a utiliza corpul cu precizie,
coordonînd mişcările foarte bine şi, în acelaşi timp, putînd să înţeleagă rapid toate
nuanţele unei mişcări.
• inteligenţa intra-personală (înţelegerea propriilor emoţii) şi inteligenţa inter-
personală (înţelegerea celorlalţi) capacităţile care te ajută să înţelegi sentimentele
celor din jur şi, respectiv, să îţi înţelegi propriile sentimente; acestea sunt responsabile
în bună măsură pentru cele 80 de procente ale succesului organizaţional.

CARACTERUL

1. CARACTERIZARE GENERALĂ
Una din însusirile psihice cele mai complexe specifice persoanei umane este
caracterul. Cuvântul deriva din limba greaca si înseamna „trasatura”, „particularitate”,
„semn”. Caracterul deosebeste persoana ca individualitate psihologica fata de alte persoane.
Caracterul, este latura relationala a personalitatii, responsabil de felul în care oamenii
interactioneaza unii cu altii în cadrul societatii, el a fost definit cel mai adesea ca o pecete sau
o amprenta ce se imprima în comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura
psihica complexa, prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si în functie de care se
elaboreaza reactiile de raspuns.
Datorita faptului ca exprima valoarea morala personala a omului, caracterul a mai fost
denumit și profilul psiho-moral al acestuia, evaluat dupa criterii de unitate, consistenta si
stabilitate. Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila
si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune în contact individul cu
realitatea, facilitându-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau
individual. Caracterul nu este imuabil, neschimbător, el se poate modifica sub influența
factorilor de mediu și socio- culturali.
Puterea caracterului este dată de forța convingerilor noastre, de tăria cu care le apărăm,
de constanța și persistența lor în timp și nu de încărcătura lor valorică.
În sens larg, caracterul poate fi definit ca ansamblul trasaturilor esentiale si calitativ
specifice care se exprima în activitatea omului în mod stabil si permanent. În interiorul lui, se
includ componente psihice distincte ca natura, structura si functionalitate, cum ar fi:
conceptia despre lume si viata, aspiratii, idealuri, continutul si calitatea actiunilor, stilul
activitatii etc, toate corelate si integrate într-o structura unitara.
În sens restrâns, caracterul poate fi definit ca un ansamblu de atitudini si trasaturi
esentiale si stabile, derivate din orientarea si vointa omului.
Din punct de vedere psihologic,orice individ în relație cu factorii educaționali și de
mediu, în interacțiunea cu isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan
cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare și reactie la situatiile sociale,
adica un anumit profil caracterial. Deci, caracterul nu este înnăscut ca și tempramentul, ci
dobândit.
Caracterul se structureaza prin integrarea in planul cunoasterii, afectivitatii , motivatiei
si vointei a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele și experiențele
sociale, ca urmare el se manifestă numai în asemenea imprejurari. De aceea dezvaluirea
trasaturilor de caracter este incomparabil mai dificilă decât a celor temperamentale.
Nu este sficient să punem subiectul ântr-o situatie oarecare ca în cazul temperamentului,ci
neaparat într-o situație social-semnificativă.
2. Trasaturi și atitudini – elementele structurale ale caracterului
Definind caracterul în funcţie de noţiunea de trăsătura, trebuie să determinăm conţinutul
noţiunii de trăsătură caracterială.
Trăsăturile nu sunt direct observabile, ele pot fi descifrate din viaţă individuală sau prin
interpretarea faptelor de conduită observabile. Trăsăturile reprezintă nivelul de organizare a
comportamentului, bazat pe corelaţiile dintre diferite obişnuinţe.
Trăsăturile caracteriale sunt acele particularităţi psihice individuale care fac parte
integrantă din structura caracterului. Fiind însuşiri esenţiale şi durabile ale persoanei, ele
determină un mod constant de manifestare. Datorită acestui fapt, cunoscând trăsăturile de
caracter, putem prevedea cu multă probabilitate cum se va comporta un individ într-o
împrejurare sau alta. De exemplu, cunoscând că trăsătura de caracter a unui om hărnicia, ştim
cum se va comporta când are de îndeplinit o sarcină, ştim că va da dovadă de exigenţă,
străduinţă, manifestări care constituie criterii ale hărniciei. La un leneş ne aşteptăm la lipsa de
exigenţă, delăsare, superficialitate. La fel vom şti că un om curajos va înfrunta cu bărbăţie
situaţiile periculoase, pe când un laş va da bir cu fugiţii.
Trăsăturile caracteriale nu sunt o manifestare întâmplătoare a persoanei. Este adevărat că
leneşul poate săvârşi fapte de hărnicie uneori, dar asta numai sporadic, nu se poate contabiliză
că trăsătura de caracter.
Pot fi considerate trăsături de caracter numai însuşirile care exprimă o atitudine stabilizată
(pozitivă sau negativă) faţă de realitate şi care se manifestă constant şi durabil în faptele de
conduită ale omului. Este vorba tocmai de trăsăturile derivate din orientarea şi voinţa omului.
Atitudinea este un raport, o poziție față de ceva anume. Trăsăturile de caracter se exprimă
ca atitudini valori. Atitudinea este raportată întotdeauna la ceva anume, are obiect. În funcţie
de orientarea lor, atitudinile pot fi clasificate în atitudini faţă de ceilalţi oameni, faţă de sine,
faţă de activitatea prestată, faţă de natură, boală etc. Unele atitudini pot fi considerate
pozitive, altele negative.

Atitudini faţă de ceilalţi oameni

Atitudinile cu valoare pozitivă sunt cele care contribuie la inţelegere, colaborare între
oameni și la evitarea conflictelor. Astfel de atitudini sunt:

• bunătatea, generozitatea, altruismul, toleranţa, răbdarea, respectul, recunoașterea


valorii celorlalţi, de a-i ajuta pe cei care sunt în dificultate;
• corectitudinea, cinstea, sinceritatea;
• sociabilitatea, capacitatea de a prelua conducerea grupului, de a-l organiza.

Atitudinile negative sunt cele care creeaza încordare, greutăţi în colaborare. Dintre acestea
pot fi menţionate:
• egoismul, invidia, gelozia, intoleranţa;
• tendinţa de a jigni, de a critica frecvent, severitatea exagerată, nepăsarea faţă de
suferinţa celuilalt;
• tendinţa de a se certa, de a fi nerăbdător, neinţelegător faţă de greșelile altora, de a fi
incăpăţinat, opoziţionist;
• minciuna, necinstea, nesinceritatea, agresivitatea, ipocrizia;
• dorinţa de a se impune, de a domina, de a fi superior, de a se afirma cu orice preţ;
• influenţabilitatea, tendinţa de a se supune, de a se lăsa dominat, umilit;
• sociabilitatea redusă, tendinţa de a se izola;
• timiditatea, lașitatea, teama de oameni, neîncrederea în alţii, teama de a se afirma,
tendinţa de a se simţi frecvent jignit sau nedreptăţit.

Atitudini faţă de sine

Atitudini faţă de sine depinde de modul în care se autocunoaște cineva.


Atitudinea faţă de sine este pozitivă dacă se bazează pe o autocunoaștere realistă. Dintre
aceste atitudini amintim:
• increderea în sine, demnitatea, mîndria bazată pe cunoașterea propriilor calităţi,
stăpînirea de sine;
• modestia, care nu devine o atitudine supusă;
• exigenţa faţă de sine, spiritul autocritic bazat pe cunoașterea defectelor și incercarea de
a le depăși;
• respectul faţă de sine și neacceptarea umilirii, înjosirii;
• autonomia, independentă faţă de alţii;
• capacitatea de autoafirmare, autorealizare, de a pune în valoare propriile calităţi.
Atitudinea faţă de sine devine negativa dacă cineva se supraapreciază sau se subapreciază.
• din supraaprecierea calităţilor și nerecunoașterea defectelor rezultă atitudini ca
orgoliul, aroganţa, sentimentele de superioritate;
• din subaprecierea calităţilor și supraaprecierea defectelor rezultă neincrederea în sine,
umilinţa, supunerea, dependenţa exagerată, sentimentele de inferioritate.

Atitudini faţă de activitatea prestată

Atitudinile pozitive sunt cele care duc la obţinerea unor rezultate bune în activitate:
interes faţă de muncă, initiaţivă, ambiţie, entuziasm, creativitate, disciplina în muncă,
punctualitate, hărnicie, conștiinciozitate, capacitatea de a lua decizii rapide, perseverenţa.
Atitudini negative sunt nepăsarea, superficialitatea, neglijenţa, lenea, tendinţa la rutină,
tendinţa de a abandona la primele greutăţi, lipsa ambiţiei, nehotărîrea.

CARACTERUL

fizionomie spirituală prin care subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă


şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică.

COMPONENTELE DE BAZĂ ALE CARACTERULUI


Atitudinea stabilă Trăsătura volitivă

Modalitate de raportare la o clasă Însuşirile voluntare – formează un


generală de obiecte sau fenomene caracter dominat de voinţă,
şi prin care subiectul se orientează indiferent de orientările sale
selectiv şi se autoreglează atitudinale. E o perseverenţă
preferenţial. Atitudini stabile şi asupra caracterului omenesc.
generalizate, fiind proprii
subiectului în cauză, întemeindu-se
pe convingeri puternice

TRĂSĂTURILE CARACTERIALE

1-2 trăsături cardinale 10-15 trăsături principale Sute şi mii de trăsături


(domină şi controlează (pot fi uşor recunoscute la secundare şi de fond (sunt
toate celelalte) individ, ca fiindu-i slab exprimate şi pe care
caracteristice) însuşi subiectul, uneori, le
neagă)