„Cunoaşterea limbilor străine m-a ajutat mult“

Când fratele mai mare, Ioan, a plecat la mănăstire, Maria avea numai două
luni. O auzea pe mama, Elena, vorbind deseori despre părintele Ioanichie,
care le trimitea cărţi de învăţătură creştină. L-a cunoscut la 8 ani, când
părintele Ioanichie a venit pe acasă împreună cu părintele Cleopa Ilie şi a
adus atunci manuscrise, poezii, însemnări preţioase pe care le-a dosit
undeva, presimţind vremuri grele pentru Biserică. La mănăstire l-a vizitat când
avea 14 ani. „Era slab şi cu o înfăţişare severă. Abia mi-a dat mâna să i-o
sărut şi m-a trimis la biserică. Am mers apoi la cimitir şi la bibliotecă. Mă
ispitea cu fel de fel de întrebări de credinţă, ca să vadă ce ştiu. În bibliotecă
m-a lăsat să aleg între cărţile de la apus ori răsărit. Eu bineînţeles că le-am
ales pe cele laice, de la apus. Nu a fost întru totul de acord cu alegerea mea,
aşa că m-a pus repede la punct: cât am stat acolo mi-a dat cărţi duhovniceşti
să citesc“, îşi începe monahia Maria Bălan firul lin al povestirii din care nu
poate lipsi părintele Ioanichie Bălan.
A lucrat în Comerţul Exterior, o sarcină care presupunea în primul rând
cunoaşterea cel puţin a două limbi străine. Iar maica ştia franceză, engleză,
germană, rusă, greacă, ebraică. „Cunoaşterea limbilor străine m-a ajutat mult
şi în viaţa de mănăstire. Mi-era drag şi le învăţam cu uşurinţă. Acesta a fost
darul meu. Mi-a plăcut foarte mult să învăţ cât mai multe limbi şi aşa m-am
făcut de folos“. Dacă o întrebi cum se învăţau pe atunci limbile străine, tehnic
vorbind, maica îţi enumeră printre metodele folosite magnetofonul din
laboratoarele fonice, cărţile cu povestioare în limbă străină, dar şi
comunicarea, pe care profesorii puneau mare accent. „Când îmi amintesc
vremurile acelea.... Era foarte multă bună-cuviinţă. Noi, studenţii, era