O practică necanonică: binaţia liturgică

Pr.Conf.
univ.Dr. Irimie Marga

Toate slujbele Bisericii Ortodoxe, profund impregnate de mesaj teologic, au o

dublă proiecţie: una cosmică, prin care întreaga creaţie se bucură de cultul divin, şi
una eshatologică, prin care spaţiul şi timpul în care trăim este metamorfozat într-un
spaţiu şi timp liturgic. Acest fapt arată, pe de-o parte, că slujbele ortodoxe
întrupează învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe, care nu este o simplă teorie
sau filosofie şi, pe de altă parte, că rostul cultului este de a îndrepta omul şi lumea
spre eshaton, prin pregustarea din darurile Impărăţiei cerurilor.
In ceea ce priveşte timpul liturgic, el este timpul care începe în realitatea
cotidiană şi se desăvârşeşte în veşnicia Impărăţiei sau, invers, este veşnicia
Impărăţiei trăită anticipat în realităţile liturgice. Slujbele Bisericii încep, astfel, în
realitatea de aici şi de acum, pregătind şi împărtăşind „ziua cea neînserată“ a
Impărăţiei lui Hristos. Precum Biserica, aşa şi slujbele împlinesc „planul etern al lui
Dumnezeu: atotunitatea“, cuprinzând în ele „eternul şi temporalul, ultimul destinat
să fie copleşit de eternitate“1, fapt exprimat, atât de elocvent, de cuvintele liturgice
cele mai des folosite: „acum şi pururea şi în vecii vecilor“. Omul, destinat
îndumnezeirii, trăieşte în Biserică, prin slujbele ei, atât temporalul, cât şi eternitatea.
El se află, pe calea desăvârşirii, între cele două, de aceea putem spune că omul
trăieşte în Biserică între acum şi pururea şi se împărtăşeşte, paradoxal, de
amândouă.
Convertirea omului la Hristos înseamnă şi metamorfozarea timpului
astronomic în timp liturgic, prin intermediul slujbelor ortodoxe şi, prin aceasta,
schimbarea condiţiilor ontologice de existenţă ale omului. De aceea, un cult liturgic
care nu se răsfrânge şi asupra timpului şi spaţiului în care se desfăşoară, ca şi asupra
întregului cosmos, ignoră faptul că mântuirea înseamnă îndumnezeirea întregii
creaţii, nu numai a omului, şi îşi descoperă nedeplinătatea sa.
Dovada cea mai evidentă a integrării cultului ortodox în timpul liturgic este
faptul că Sf.Liturghie se poate săvârşi numai o singură dată pe zi, de către acelaşi
preot, şi o singură dată pe zi în aceeaşi biserică2. Incălcarea acestui principiu duce
1
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Bucureşti 1978, p.208.
2
Se subînţelege faptul că, pe acelaşi altar se poate săvârşi numai o singură Liturghie, într-o singură zi, pentru faptul că
bisericile ortodoxe au un singur altar. „Bisericile ortodoxe cu două sau mai multe altare (sfinte mese) sunt cu totul rare; în ele
1
la practica neortodoxă numită binaţie liturgică, fapt care distruge întreaga
dimensiune cosmică şi eshatologică a Sf.Liturghii, transformându-o într-un act ciclic
şi repetabil, fără consecinţe ontologice asupra existenţei cosmice.
Or, Sf.Liturghie nu este un act repetabil, care poate fi săvârşit oricând. Ea
este, mai presus de toate, un eveniment, un act prin care Hristos vine la noi, ca să ne
sfinţească şi să ni Se împărtăşească, şi fiecare venire a Sa la noi este mereu nouă,
unică şi irepetabilă.
Faptul că un preot nu poate săvârşi decât o singură Liturghie pe zi, arată că
Liturghia este strâns legată de ziua liturgică şi, aşa cum jertfa lui Hristos a fost unică
în istoria mântuirii, tot aşa, unică, trebuie să fie Liturghia în „istoria“ unei zile. In
felul acesta, ziua astronomică devine zi liturgică, iar scurgerea timpului dobândeşte
sens şi raţiune, prin transformarea lui într-un timp al mântuirii.
Fără Hristos, omul trăieşte într-un timp fără sens şi fără noimă, care se scurge
„pauşal“, sau ciclic, sau mitizat într-o „mare reîntoarcere“ 3. Prin Hristos timpul are
altă semnificaţie, el trebuie trăit în folosul mântuirii, de aceea menirea lui este să
actualizeze continuu istoria mântuirii. Aşa se explică de ce toate slujbele ortodoxe
sunt pline de cuvintele „astăzi“ şi „acum“, adică de un timp prezent care
actualizează istoria mântuirii şi împărtăşeşte anticipat veşnicia Impărăţiei.
Lucrarea de mântuire adusă nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos
înseamnă convertirea timpului de la scurgerea lui astronomică, la împlinirea lui
liturgică. In felul acesta, ziua, săptămâna, luna şi anul dobândesc semnificaţie
creştin-liturgică, adică fiecare dintre ele devin actualizări, chipuri sau icoane ale
istoriei mântuirii şi noi şanse de întâlnire şi împărtăşire cu Hristos4.
Astfel, ziua este, pentru viaţa liturgică a Bisericii, o icoană în mic, restrânsă,
a istoriei mântuirii. Ziua liturgică începe de seara 5, cu slujba vecerniei, cu o slujbă
ce aminteşte de crearea lumii (Ps.103), de căderea în păcat, de dorinţa de mântuire,
de aşteptarea lui Mesia care vine ca o lumină lină, să desăvârşească creaţia căzută
în păcat. Realitatea fizică a zilei este strâns legată de realismul liturgic al vecerniei,
căci întunericul de afară semnifică sugestiv căderea în negura păcatului, iar lumina
lină a lunii străluceşte precum dorinţa de mântuire a omenirii şi asigură că Mesia
vine să mântuiască lumea.
In zori de zi, Sf.Liturghie actualizează istoria Noului Testament. Mântuitorul
Iisus Hristos vine să mântuiască lumea, propovăduieşte tuturor Evanghelia Sa, Se
jertfeşte pentru păcatele oamenilor, şi îşi dă trupul şi Sângele Său spre hrană
se pot săvârşi, la nevoie (de exemplu, în ziua hramului, ori în ziua Sfintelor Paşti, când vine bisericile cu altare suprapuse), ori
consecutiv (la ore diferite)“, cf. Tipic bisericesc, Bucureşti 1976, p.70, nota 47. lume multă la biserică), mai multe Liturghii, de
către preoţi diferiţi, ori concomitent (la
3
Vezi Mircea Eliade, Le mythe de l’eternel retour, Gallimard, Paris 1949.
4
Alexander Schmemann, Introducere în teologia liturgică, Ed.Sofia, Bucureşti 2002, p.213-226.
5
Can.90 Trulan subliniază faptul că duminica începe cu vecernia de sâmbătă seara, cf. Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii
Ortodoxe însoţite de comentarii, vol.I, p.II, Arad 1931, p.471.
2
veşnică. Afară, pe cer, răsare soarele, odată cu Soarele Dreptăţii, şi când pământul
se împărtăşeşte cel mai mult de razele sale, inimile credincioşilor sunt cuprinse de
căldura de neegalat a Sfintei Cuminecături. Soarele cuprinde pământul precum
Hristos persoana umană, soarele străluceşte în centrul universului, precum Hristos
în centrul fiinţei omului.
Incheierea Sf.Liturghii aminteşte de înălţarea Mântuitorului la cer, lăsând
omenirea în aşteptarea celei de-a doua veniri a Sa. După amiaza soarele pleacă
încet, precum Hristos la înălţare, în nădejdea că a doua zi, ca Hristos la Parusie, va
răsări din nou. De aceea, în popor, apusul soarelui este numit atât de frumos
asfinţire, adică soarele nu numai luminează, dar şi sfinţeşte lumea prin integrarea lui
în Sf.Liturghie, iar la apus făgăduieşte că va răsări din nou, spre a se împărtăşi iarăşi
şi iarăşi...
Iată cum ziua este o icoană a istoriei mântuirii care nu reprezintă un simplu
timp măsurat de ceas, ci un timp de mântuire binecuvântat de slujbele Bisericii. De
aceea Sf. Liturghie nu poate fi legată numai de „ceas“ şi de „program“, ci de
realitatea cosmică a existenţei. Şi dacă ziua constituie o actualizare a istoriei
mântuirii de la creaţie şi până la Parusie, este logic şi firesc că în cursul unei zile nu
se poate săvârşi decât o singură Liturghie de către acelaşi preot şi pe acelaşi altar,
pentru că o singură dată a venit Hristos, o singură dată S-a jertfit şi o singură dată a
înviat sprea mântuirea lumii.
La rândul ei, săptămâna aduce şi ea actualizarea istoriei mântuirii. Săptămâna
începe cu duminica, ziua creaţiei, ziua cosmosului întreg adus la existenţă prin
voinţa divină.
Lunea este ziua închinată sfinţilor îngeri, care au fost creaţi de Dumnezeu ca
vestitori ai voii Sale şi ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Dar o parte dintre
aceştia au căzut, cădere care l-a avut în frunte pe Satana, de aceea, pentru creştinii
mai evlavioşi, lunea este considerată şi zi de post.
Căderea îngerilor a premers căderea omului, iar acest fapt subînţeles nu a
primit o zi anume din săptămână, dar zilele care urmează comemorează restaurarea
căderii omului.
Marţea este ziua proorocilor, a pregătirii şi vestirii mântuirii, la loc central
stând cel mai însemnat prooroc, Sf.Ioan Botezătorul şi Inaintemergătorul.
Miercurea este ziua care aminteşte de vânzarea Mântuitorului Hristos, dar şi
de începutul patimilor Sale, de aceea este zi de post.
Joia este ziua Cinei celei de Taină şi, totodată, ziua închinată Sf.Apostoli,
adică celor care au participat la cină.
Vinerea este ziua răstignirii Mântuitorului, ziua jertfei supreme care a dus la
spălarea păcatelor noastre prin sângele lui Hristos; este, totodată, şi zi de post, în
amintirea patimilor Mântuitorului.
3
 Sâmbăta este ziua de „odihnă“ a Mântuitorului în mormânt, dar şi a
anticipării învierii prin învierea lui Lazăr care a avut loc tot sâmbăta, de aceea este
şi ziua de pomenire a morţilor care aşteaptă învierea.
In continuare vine iarăşi duminica, ziua învierii Mântuitorului Iisus Hristos,
ziua întâia a săptămânii, dar, în acelaşi timp, şi ziua a opta, a vieţii veşnice. Această
înţelegere a duminicii, ca zi a 8-a a săptămânii, ridică existenţa umană de la
perpectiva ciclică a existenţei, la cea liturgic-eshatologică a devenirii noastre.
In acest sens scrie Sf.Teofil al Alexandriei, în canonul 1: „Atât obiceiul, cât
şi cuviinţa cer de la noi să cinstim duminica şi să o serbăm, fiindcă întru aceasta
ne-a mijlocit Domnul nostru Iisus Hristos învierea cea din morţi. De aceea, în
Sfintele Scripturi s-a şi numit întâia, ca una ce este începătura vieţii noastre, şi a
opta, ca ceea ce întrece sărbătoarea sabatului iudeilor“6.
La fel scrie şi Sf.Vasile cel Mare, în canonul 91: „Deci (duminica) aceeaşi
este, atât cea una, cât şi a opta, fiind aceea într-adevăr una şi adevărată a opta,
de care pomeneşte şi psalmistul, prin ea însăşi arătând starea care va fi după
acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată, căreia îi va urma
veacul acela nesfârşit şi neîmbătrânit“7.
Iată cum şi săptămâna reiterează istoria mântuirii, de la creaţie şi până la
pogorârea Duhului Sfânt, şi aşa cum într-o săptămână nu pot exista două duminci,
tot aşa un preot nu poate săvârşi două Liturghii în aceeaşi zi liturgică.
La fel ca ziua şi săptămâna, anul bisericesc - în care sunt incluse şi lunile -
actualizează evenimentele principale ale mântuirii, mai ales cele neotestamentare.
Anul bisericesc începe la 1 septembrie, moment din care sunt comemorate, cu
fiecare sărbătoare, etapele mânturii noastre, mai ales: Naşterea Maicii Domnului,
naşterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Inălţarea la Cer, Pogorârea Sf.Duh şi
Adormirea Maicii Domnului.
Un loc aparte în decursul anului bisericesc îl ocupă sărbătoarea Sfântului Ilie
Tesviteanul. Pe de-o parte, el este reprezentantul proorocilor din Vechiul Testament
care anunţă venirea lui Mesia, pe de altă parte, este semnul şi celei de-a doua veniri
a Domnului, întrucât, înainte de Parusie, el va reveni pe pământ, va pătimi şi va
muri pentru dreptate. Sărbătoarea Sf.Ilie scoate, astfel, anul bisericesc din
ciclicitate, prin Sf.Ilie anul bisericesc începe în Vechiul Testament şi se îndreaptă
spre Parusie. Aşa se explică de ce Sf.Ilie ocupă un loc aşa de important în cultul şi
evlavia ortodoxă.
In centrul anului bisericesc se află sărbătoarea Sfintelor Paşti şi aşa cum într-
un an bisericesc o singură dată se serbează Paştile, tot aşa, într-o zi liturgică, preotul
şi credincioşii serbează paştile euharistic printr-o singură Liturghie.

6
Dr.N.Milaş, op.cit., vol.II, p.II, Arad 1936, p.175.
7
Ibidem, p.140-141.
4
 Despre actualizarea istoriei mântuirii, prin toate actele liturgice, în scopul
mântuirii noastre, pr.prof.dr.Ene Branişte scria: „Ideea şi intenţia aceasta străbate
toate subdiviziunile naturale şi artificiale ale timpului, în cadrul cărora se scurge
viaţa oamenilor: ziua, săptămâna, luna şi anul. Prin sărbătorile, posturile,
diferitele pomeniri şi slujbe bisericeşti, care se succed şi revin într-o anumită
ordine în fiecare zi şi în fiecare an, noi nu numai că reîmprospătăm în minte sau
comemorăm, ci şi retrăim, oarecum, periodic, momentele importante din viaţa şi
activitatea Mântuitorului, precum şi din întreaga istorie sfântă a mântuirii, cu
personajele şi evenimentele ei mai de seamă, dinainte de venirea Domnului şi de
după înălţarea Lui la cer“8.
Aceasta a fost dintotdeauna învăţătura şi practica Sfinţilor Părinţi, care nu au
acceptat binaţia liturgică. Sf. Ignatie Teoforul (†107), în epistola către Filadelfieni,
enunţă principiul că, într-o zi liturgică, nu se poate săvârşi decât o singură Liturghie
de către acelaşi preot sau pe acelaşi altar9.
In secolul al IX-lea, patriarhul Fotie al Constantinopolului aduce explicaţii
lămuritoare asupra principiului afirmat de Sf. Ignatie Teoforul, scriind: „Dreapta
judecată şi cunoaşterea exactă a lucrurilor permit ca preotul să aducă o singură
dată pe zi Jertfa cea fără de sânge, iar nu de mai multe ori. Căci dacă nu este
îngăduit să se săvârşească a doua Jertfă pe un singur altar, cu atât mai mult nu
este slobod ca preotul să slujească de două ori într-o zi, fiindcă şi Hristos,
Arhiereul cel adevărat şi Dumnezeu, S-a jertfit nu de mai multe ori într-o zi, ci o
singură dată. Prin urmare, cel care liturghiseşte de mai multe ori într-o zi, lasă să
se înţeleagă că Hristos S-a răstignit tot de atâtea ori şi cade de la credinţa cea
dreaptă a celor cu adevărat creştini, precum şi toţi aceia care stau în comuniune
cu el. Căci un astfel de om nu crede în Cel care S-a răstignit o singură dată într-o
zi pentru mântuirea oamenilor, ci în altcineva care a pătimit de mai multe ori, ba
chiar de nenumărate ori şi n-a putut împlini iconomia patimii. Ştim, deci, că
preotul şi cele ce se ierurgisesc de el sunt întocmite limpede după chipul Celui ce
a pătimit pentru noi. Se cuvine, aşadar, a se păzi cu acrivie însuşirile
caracteristice ale chipului adevărului, dacă e să desenăm natura adevărului“ (din
„Tomosul sinodic despre datoria de a se săvârşi o singură dată pe zi Jertfa cea fără
de sânge“)10.
In secolul al XVII-lea, Mitrofan Kritopoulos nota despre binaţia liturgică
următoarele: „Noi nu slujim Sf.Liturghie de mai multe ori pe zi în aceeaşi biserică
şi nici nu avem mai multe sfinte mese în aceeaşi biserică, ci câte una singură în
fiecare, din piatră de marmură. Căci şi Hristos Unul este piatra cea adevărată şi
din capul unghiului. Iar pentru că nu S-a răstignit de mai multe ori în lume, ci
8
Pr.prof.dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti 1985, p.157.
9
Pr.prof.dr. Petre Vintilescu, Binaţia Liturghiei, în rev.ST, nr.3-6/1950, p.132-133.
10
Ibidem.
5
odată în toată veşnicia cea de la început până la sfârşit, faţă de care fiecare zi este
ca o icoană a veşniciei, iar fiecare biserică o icoană a lumii, tot aşa şi noi slujim
Cina Domnului nu de mai multe ori pe zi, ci o singură dată pe fiecare zi, în fiecare
biserică... Odată pe zi facem aceasta şi nu mai mult“ (din „Mărturisirea de
credinţă a Bisericii catolice şi apostolice a Răsăritului“)11.
Această învăţătură a Bisericii Ortodoxe s-a înrădăcinat în tradiţia ei liturgică
şi aproape toate ediţiile Liturghierelor cuprind prevederi care interzic binaţia
liturgică. De exemplu, Liturghierul de la Bucureşti din anul 1902, la
cap.“Povăţuiri“, prevede: „...Se cuvine preotului a mai şti că numai o Liturghie pe
zi, la o Sf. Masă, dator este a săvârşi; că această unime a Sfintei Jertfe
însemnează numai o moarte a lui Hristos, care moarte odată o a luat pentru noi,
şi o patimă a Lui, pe care odată pentru noi o a răbdat“12.
Contrar tradiţiei liturgice răsăritene, practica binaţiei liturgice s-a dezvoltat în
Biserica Apuseană, la început în Biserica Romano-Catolică şi, apoi, în toate
celelalte confesiuni desprinse din ea. Aşa a apărut „missa privata“ (misa privată, cu
caracter particular pe care o săvârşea preotul singur sau în cerc restrâns), apoi
„missa lecta“ (misa citită, cu caracter exclusiv individual) şi „missa sicca“ (misa
seacă, adică misa fără pâine şi vin, fără prefacere şi fără împărtăşire). Toate acestea
se săvârşeau de mai multe ori pe zi13.
Astăzi, în Biserica Romano-Catolică, timpul săvârşirii misei este reglementat
de canonul 931 din „Codex Iuris Canonici“, care prevede: „Eucharistiae celebratio
et distributio fieri potest qualibet die et hora, iis exceptis, quae secundum
liturgicas normas excluduntur“14 (Celebrarea şi distribuirea Euharistiei pot fi
săvârşite în orice zi şi la orice oră, cu excepţia acelora care sunt excluse de normele
liturgice“).
Practica binaţiei s-a extins, din păcate, şi asupra Bisericilor Catolice de rit
oriental, deci inclusiv şi asupra catolicilor de rit bizantin (greco-catolicilor), întrucât
„Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium“ nu interzice acest fapt, ci îl lasă la
latitudinea obiceiurilor locale (can.707)15.
Tradiţia catolică liturgică distruge, astfel, întreaga perspectivă cosmică a
Sf.Liturghii, misa devenind o slujbă a cărei repetare nu mai poate avea vreun
fundament teologic.
In Biserica răsăriteană, binaţia liturgică este străină atât de învăţătura
ortodoxă, căt şi de tradiţia canonică ortodoxă. Această abatere contravine multor
canoane care rânduiesc, încă din primele secole, modul şi timpul săvârşirii slujbelor
11
Ibidem, p.134.
12
Ibidem.
13
Ibidem, p.125-131.
14
Codex Iuris Canonici, Editura Butzon & Bercker, Bonn 1994, p.421.
15
Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, în „Acta Apostolicae Sedis“, Vatican, an. et vol.LXXXII, 18 octobris 1990,
p.1205.
6
sfinte16. Sfintele canoane nu fac decât să întărească şi să consfinţească învăţătura
ortodoxă şi cultul liturgic corect, apărând Biserica de orice abatere neavenită17.
Astfel, canonul 41 al sinodului din Cartagina (an.419), prevede că „sfintele
altarului să nu se săvârşească decât de persoane care au ajunat (...). Dar dacă,
spre vreme de seară vreun episcop sau ceilalţi ar face pomenire pentru cei
răposaţi, atunci aceasta să se îndeplinesă numai cu rugăciuni, dacă cei ce fac
acestea au mâncat deja“18. Acest canon nu condamnă în mod expres binaţia
liturgică, ci impune condiţia necesară slujirii Sf.Liturghii: ajunarea. Aşa cum este
absurd a crede că într-o zi putem să ajunăm de două ori, la fel de absurdă este ideea
săvârşirii a două Liturghii într-o zi, de către acelaşi preot.
In cazul Liturghiilor care se săvârşesc după-masa, se fac tot numai cu ajunare,
precum prevede canonul 47 Cartagina: „In privinţa sfintelor care se săvârşesc
după prânz, corect este să se aducă de cei ce au ajunat, precum este cuviincios“19.
In ispita binaţiei liturgice au căzut şi unii preoţi, care pe lângă parohia lor mai
au câte o filie, şi care, din dorinţa de a săvârşi Liturghia pentru ambele comunităţi,
au recurs la un subterfugiu, pe cât de fals, pe atât de nociv, şi anume: săvârşesc
Sf.Liturghie în parohie fără să se împărtăşească, după care, în aceeaşi zi, săvârşesc
Sf. Liturghie şi în filie unde se împărtăşesc şi de unde se întorc în parohie, spre a
face potrivirea şi aici. O tactică cu adevărat „iezuită“, care nu duce decât la
amăgire.
Pe lângă faptul că preotul, în acest caz, săvârşeşte două Liturghii în aceeaşi
zi, el mai încalcă şi canonul 8 apostolic care prevede obligativitatea preotului de a
se împărtăşi la Liturghie, sub pedeapsa afurisirii20. Nici un preot nu poate să plece
de la o Liturghie fără să se împărtăşească.
După anul 1948, când mulţi preoţi şi credincioşi greco-catolici s-au întors la
Biserica strămoşească, a apărut riscul aducerii unor influenţe catolice în cultul
ortodox, printre care şi binaţia liturgică. In acest context, Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române s-a văzut nevoit să dea o hotărâre prin care să interzică, în mod
expres, binaţia liturgică. Această hotărâre prevede:
„Sf. Sinod, fiind sesizat că unii preoţi mai practică încă obiceiul <binării> -
adică săvârşirea de către acelaşi preot, în aceeaşi zi, a două Liturghii -, face
cunoscut, spre ştiinţă şi conformare, următoarele:

16
Mag. Armand C. Munteanu, Chestiuni de cult în sfintele canoane, în rev.BOR, nr.3-4/1960, p.258-285. Pr.asist.dr. Nicolae
V.Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind săvârşirea Sfintei Liturghii, în rev.O, nr.1/1981, p.73-94.
17
Vezi şi Pr.prof.dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, vol.I 1996, vol.II 2001.
18
Dr.N.Milaş, op.cit., vol.II, p.I, Arad 1934, p.197.
19
Ibidem, p.203.
20
„Dacă vreun episcop sau diacon sau altul din catalogul clerului, aducându-se sfânta Jertfă, nu s-ar împărtăşi, să spună cauza.
Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare, iar de n-ar spune-o, să se afurisească“, cf. canonul 8 apostolic, după Dr.N.Milaş,
op.cit., vol.I, p.I, Arad 1930, p.203. Intenţia de binaţie liturgică nu poate fi, în nici un caz, o „cauză binecuvântată“ care să-i
permită preotului să nu se împărtăşească la Liturghie.
7
 <Binarea> este o inovaţie necunoscută în practica Bisericii Ecumenice
înainte de evul mediu, când a fost inaugurată în Apus. Ea face parte din şirul
inovaţiilor liturgice din Biserica Romano-Catolică şi îndeosebi este una din
consecinţele speculaţiilor asupra caracterului expiatoriu al jertfei euharistice,
întemeiată pe socotinţa greşită că valoarea acestei Sf.Taine creşte cu numărul
repetării ei.
La aceste motive de pietate s-a mai adăugat lăcomia unora dintre clericii
romano-catolici care recurgeau la repetarea Liturghiei pentru ca să primească
plată pentru fiecare Liturghie oficiată, fapte care au dus - nu de puţine ori - la
mecanizări şi abuzuri, cu Liturghii duble şi triple, care ating sacrilegiul. Aceste
fapte au fost înfierate şi condamnate de liturgiştii de seamă din Apus şi chiar de
sinoade locale apusene.
Deci, dacă din punct de vedere istoric, <binarea> apare ca o practică nu
numai lipsită de prestigiu, dar şi compromisă, apoi din punct de vedere teologic ea
reprezintă o inovaţie străină de duhul, tradiţia şi practica Bisericii Ortodoxe de
Răsărit, moştenitoarea şi păstrătoarea neştirbită a tradiţiei Bisericii Ecumenice
primare.
Pe temeiul sf.canoane, a documentelor şi mărturiilor vechi, care atestă
unanim că un preot poate să săvârşească numai o singură Liturghie într-o zi,
Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte:
1. <Binarea> e străină şi nepotrivită cu duhul Ortodoxiei, care leagă
unicitatea jertfei euharistice dintr-o zi, de ziua liturgică şi de persoana
liturghisitorului, precum şi de unicitatea Jertfei Domnului de pe Golgota, când
Mântuitorul Hristos S-a jertfit nu de mai multe ori, ci o singură dată.
2. E străină de duhul Ortodoxiei, pentru că repetarea jertfei euharistice în
cursul aceleiaşi zile trădează lipsa de credinţă în eficacitatea absolută a unicei
Jertfe a Mântuitorului.
3. Pe deasupra, practica <binării> e potrivnică sf.canoane (69 ap., 29
Trulan, 47 sin.VIII Cartag., ş.a.), nesocotind una din îndatoririle esenţiale cerute
preotului care vrea să liturghisească, şi anume obligativitatea ajunării.
De aceea, Sf.Sinod opreşte, cu desăvârşire, practica <binării> Sf.Liturghii
şi consfinţeşte adevărul că un preot poate săvârşi, în aceeaşi zi, numai o singură
Liturghie.
Cucernicii preoţi care se vor dovedi refractari acestei hotărâri, vor fi
pasibili de pedeapsă“21.
Hotărârea Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reliefează clar
necanonicitatea binaţiei liturgice, accentuând mai ales aspectul teologic că Biserica

21
Un preot nu poate săvârşi în aceiaşi zi decât o singură Liturghie, în „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române“, Bucureşti
1953, p.428-429.
8
Ortodoxă leagă unicitatea Jertfei lui Hristos de unicitatea jertfei euharistice, de
unicitatea zilei liturgice, de unicitatea preotului şi - am adăuga noi - de unicitatea
primitorului, fiindcă nici credinciosul nu poate participa şi nu se poate împărtăşi,
într-o zi, la două Liturghii.
Clericii care încalcă acest principiu sunt pasibili de pedeapsă potrivit acestei
hotărâri, dar şi conform Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi
de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române care, în art.3, lit.c, include ca delict şi
„neglijarea ritualului prescris la săvârşirea lucrărilor sfinte“22.
Binaţia liturgică este, aşadar, o practică necanonică ce dă Sfintei Liturghii un
caracter ciclic, ritualist şi individualist23, ruptă de orice integrare în universul
existenţei. Ea s-a născut, după Schisma cea Mare, în sânul Bisericii apusene,
ajungându-se astăzi la practici străine total de duhul Ortodoxiei. Astfel, după
Conciliul II Vatican (1962-1965), ajunarea a fost redusă la o singură oră dinaintea
misei, numărul miselor dintr-o zi este nelimitat, iar într-o biserică catolică se pot
săvârşi mai multe mise, la diferite altare, chiar simultan. Creştinii catolici pot
solicita ad-hoc o misă privată, care se poate reduce la câteva minute. La fiecare
misă poate avea loc împărtăşirea tuturor credincioşilor, problema pregătirii, a
Spovedaniei, rămânând la latitudinea personală a fiecăruia. Ba mai mult decât atât,
Ostia sau Sf.Trup al Domnului (Cuminecătura) poate fi împărtăşită credincioşilor
chiar şi prin intermediul femeilor (!).
Viaţa creştin ortodoxă are în centru Sfânta Liturghie sau, altfel spus, ritmul
existenţei umane are pecete liturgică. Acest fapt stă în strânsă legătură cu
dimensiunea cosmică a Sf.Liturghii şi cu perpectiva eshatologică a timpului în care
trăim. Creştinul ortodox nu poate fi creştin numai în anumite intervale de timp, ci
întreagă viaţa lui, timpul, spaţiul, munca, locuinţa în care trăieşte, trebuie să poarte
pecete liturgică. Acesta este sensul cuvintelor Sf.Ap.Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de
beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi“ (I Cor.10,
31).
La rândul ei, Sf.Liturghie nu trebuie să fie un act cultic încadrat într-un
program rupt de context cosmic, ci trebuie să fie un moment care inundă întreaga
existenţă, un moment încadrat perfect în timp şi spaţiu liturgic, care ne sfinţeşte pe
toţi24.
Binaţia liturgică distruge toată această perpectivă şi, astfel, denaturează însăşi
lucrarea lui Hristos. Ea este o practică necanonică, neliturgică, pragmatico-pietistă,
adică motivată numai de considerente practice şi interese spirituale individualiste,
care susţine secularizarea tot mai evidentă a Bisericii. Nici un argument practic,

22
Legiuirile..., p.54.
23
Alexandre Schmemann, Euharistia, Taina Impărăţiei, Ed.Anastasia 1993, p.137-163 (cap.“Taina Unităţii“).
24
Vezi şi Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova 1986, p.5-54.
9
oricât ar fi de logic şi de necesar, nu poate susţine binaţia liturgică, fără preţul
prejudicierii învăţăturii ortodoxe şi tradiţiei canonico-liturgice a Bisericii25.

25
Vezi hotărârea Bisericii Greciei din anul 1957, prin care se permite săvârşirea a două sau chiar trei Liturghii în aceeaşi zi,
într-o biserică, hotărâre „motivată“ de lipsa de biserici şi de „nevoile“ credincioşilor, cf. Pr.prof.dr. Liviu Stan, Legături ale
Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă din Grecia, în rev.MO, nr.3-4/1962, p.255. Astfel de „intenţii“ au existat şi la
noi, dar ele au fost stopate promt de Sinodul BOR.
10