Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Europa in 12 Lectii
Europa in 12 Lectii
Europa în 12 lecții
de Pascal Fontaine
1
Uniunea Europeană
2
1. La ce servește Uniunea Europeană?
2. Cele zece etape istorice
3. Extinderea și politica de vecinătate
4. Cum funcționează UE?
5. Care sunt rolurile UE?
6. Piața unică
7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro
8. Spre o societate bazată pe cunoaștere
9. Europa cetățenilor
10. Libertate, securitate și justiție
11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială
12. Care este viitorul Europei?
3
1. La ce servește Uniunea Europeană?
4
Misiunea Europei pentru secolul XXI este:
I. Pacea și stabilitatea
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât
un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor
Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă
spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a
secolului XX.
O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război
mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război
mondial erau hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în
Europa și astfel să creeze condițiile necesare unei păci durabile. Între 1945 și 1950,
câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de
Gasperi și Winston Churchill și-au pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea
intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale,
bazate pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și
egalitatea între toate țările membre.
Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe
al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid
să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme
comune. Din punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost
transformat în instrument al păcii și reconcilierii.
5
III. Siguranța și securitatea
În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate.
De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea
statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu
regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de
Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere
interesele militare și strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO și
prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de apărare.
Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea
terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele
polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție”
în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege,
constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a
acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul
European de Poliție, și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori,
judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol
mai activ și mai eficient.
Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă
drept corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive
asupra cetățenilor europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale
Europei sunt victime ale inundațiilor sau ale altor calamități naturale, bugetul UE
prevede fonduri de asistență în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de
Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale
și locale ale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între diversele regiuni ale
UE. Mijloacele financiare de la bugetul UE și creditele oferite de Banca Europeană de
Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de transporturi (de
exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare viteză),
contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale
transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin
capacitatea pieței sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a satisface
interesele unui număr cât mai mare de consumatori și întreprinderi.
6
Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de
trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați
și săraci persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe,
întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media
europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși
reducerea acestor diferențe.
De ce?
Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii
de azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele moduri de
viață, tradițiile și culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o
valoare majoră pentru Uniunea Europeană.
De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate
care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu
patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea
socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice,
7
dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase
și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului.
8
2. Cele zece etape istorice
9
1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase
membri fondatori
1957: Tratatul de la Roma instituie o piață comună
1973: Comunitatea se extinde la nouă membri și dezvoltă politici comune
1979: Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European
1981: Prima extindere în spațiul mediteranean
1993: Realizarea pieței unice
1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană
1995 : UE se extinde la 15 membri
2002: Se introduc bancnotele și monedele euro
2004: 10 țări noi aderă la Uniune
10
2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să
instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piață comună
mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele
șase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în decursul
anilor ′60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerțului și al
agriculturii.
4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin
organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European.
Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.
În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană,
adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state
și/sau de guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare
interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.
9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea
monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât
numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise
trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona
euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel
mondial, alături de dolarul SUA.
11
Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă
a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări și pe
plan social și cultural.
12
3. Extinderea și politica de vecinătate
Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește
criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de
membru.
În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la șase la 27 de membri. Alte
state candidează la aderare.
Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a
tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va
evalua propria capacitate de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea
propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare.
Extinderile succesive au întărit democrația, au securizat Europa și au sporit
potențialul comercial și de creștere economică.
Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică și una morală. A permis
unor țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia și Slovenia, europene nu doar prin poziția geografică, ci și din
punct de vedere cultural, istoric și al aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele
fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.
b. Următoarea extindere
Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul
a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE
la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.
d. Balcanii de Vest
Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă
către Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția economică, pentru a
îmbunătăți relațiile reciproce lezate de războaie etnice și religioase, precum și pentru
a-și consolida instituțiile democratice. UE a acordat statutul de „țară candidată”
13
Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți potențiali candidați
sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.
b. „Criteriile de la Copenhaga”
În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a adera la
Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a
deveni membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă:
c. Procesul de aderare
Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia Europeană,
care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să
adere la UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul
European trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a
membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele
membre și țările candidate conform procedurilor constituționale ale fiecărei țări.
14
aderare a Turciei ar aduce în discuție statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia
și Armenia.
b. Condiții administrative
De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în
Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu maximum
27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord
interguvernamental privind relațiile între statele membre în cadrul instituțiilor.
În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea
Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu
trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și regională
dispare în cadrul unei UE standardizate.
15
4. Cum funcționează UE?
16
Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre,
este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de
șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de
a defini și impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.
Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și
bugetară cu Consiliul Uniunii Europene.
Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun
al Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă
a politicilor comunitare.
I. „Triunghiul decizional”
Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea
Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică
tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste
cincizeci de ani.
Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice
(numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor
Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate
de instituțiile UE.
Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de
triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale),
Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție
independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al
europenilor).
În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.
17
favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ
mărimea populației acestuia.
Total: 345
Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9 %) sunt necesare pentru constituirea unei
majorități calificate. În afară de aceasta:
orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în
anumite cazuri o majoritate de două treimi) și
orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă
cel puțin 62 % din populația totală a UE
b. Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează
din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ.
Începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.
Austria 18
Belgia 24
Bulgaria 18
Cipru 6
Danemarca 14
Estonia 6
18
Finlanda 14
Franța 78
Germania 99
Grecia 24
Irlanda 13
Italia 78
Letonia 9
Lituania 13
Luxemburg 6
Malta 5
Polonia 54
Portugalia 24
Regatul Unit 78
Republica Cehă 24
România 35
Slovacia 14
Slovenia 7
Spania 54
Suedia 19
țările de Jos 27
Ungaria 24
Total 785
Total 785
Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic
European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a
regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot
fi modificate în funcție de poziția Parlamentului.
19
Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către
Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă
extindere a Uniunii.
Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de
„codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea
ce privește legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulație a
lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare, mediu, rețele transeuropene,
sănătate, cultură, protecția consumatorului etc. Tratatul prevede totuși o
procedură de conciliere.
c. Comisia Europeană
Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și
conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci
ani, de comun acord de către statele membre și aprobați de Parlamentul European.
Comisia este responsabilă în fața Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune
de cenzură, să demisioneze colectiv.
Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru.
20
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată
din câte un judecător din fiecare stat membru, asistați de opt avocați generali. Aceștia
sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de
șase ani, care poate fi reînnoită. Independența le este garantată. Rolul Curții de
Justiție este de a asigura respectarea legislației europene, precum și interpretarea
corectă și aplicarea tratatelor.
b. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975 și este compusă din
câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de șase ani de
comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului European.
Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum și legalitatea și
regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.
d. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană și
este format din reprezentanți ai colectivităților locale și regionale, numiți de Consiliu
pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR
este consultat de Consiliu și Comisie în probleme relevante privind regiunile
respective, dar poate emite avize și din proprie inițiativă.
21
5. Care sunt rolurile UE?
22
Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici – economice,
sociale, de reglementare și financiare – respectiv în toate domeniile în care
activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm:
o politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de
coeziune) privind aspecte regionale, agricole și sociale;
o politicile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de vârf în
domenii precum protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea (R&D) și
domeniul energetic.
Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de peste 120
miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest
buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv
maximum 1,24 % din venitul național brut cumulat al tuturor statelor
membre).
I. Politicile de solidaritate
Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieții
unice (a se vedea Capitolul 6, „Piața unică”) și de a corecta orice dezechilibre prin
măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor
industriale care întâmpină dificultăți. Nevoia imperativă de solidaritate între statele și
între regiunile UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor
12 noi țări membre cu venituri sensibil inferioare mediei UE. În același timp, UE are
datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav
afectate de creșterea rapidă a concurenței internaționale.
a. Ajutor regional
Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate
spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în
regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru
sprijinirea inserției profesionale a tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru
modernizarea agriculturii și pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.
Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană, prin îmbunătățirea
condițiilor pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest obiectiv
poate fi realizat doar investind în capitalul fizic și uman, în inovație, în societatea
cunoașterii, în adaptabilitatea la nou, în protecția mediului și în eficiența
administrativă.
Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta este
creșterea competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității
regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puțin dezvoltate.) Metoda de
îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice și
sociale și de a promova inovația, spiritul întreprinzător, protecția mediului,
accesibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă mai
favorabile incluziunii sociale.
23
Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea cooperării
transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE urmărește prin aceasta
promovarea unor soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de
autoritățile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală și costieră,
cultivarea relațiilor economice și stabilirea unor rețele între întreprinderile mici și
mijlocii (IMM-uri).
Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la
contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea administrației
naționale și regionale, fie vor stimula investițiile din aceste direcții. Aceste fonduri
sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale și de coeziune.
Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut
mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului
UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această
reformă începe să dea rezultate. Producția a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent
încurajați să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să
protejeze zonele rurale și să contribuie la ameliorarea calității și siguranței
alimentare.
Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activității
economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea peisajului rural
european. Această diversitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu
natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizație rurală”, constituie o parte importantă a
identității europene.
24
reforma politicii sale în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce
supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de pește și de a
asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităților de pescari să întreprindă și
alte activități economice.
c. Dimensiunea socială
Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai evidente din
cadrul societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961
pentru a încuraja crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul
lor dinspre un gen de ocupație și/sau dinspre o zonă geografică spre alta.
Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condițiile
sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele
antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de
orice, efectele dinamice ale creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul
social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislație care să garanteze un set
minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în
tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor și bărbaților la remunerație egală
pentru aceeași muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la
protecția lucrătorilor (normele privind sănătatea și siguranța la locul de muncă) și
standarde esențiale de siguranță.
25
Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci programe
care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a
introdus un sistem cuprinzător de protecție a mediului.
Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătății au
fost examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului și a sănătății pentru
perioada 2004-2010. Acest plan stabilește legătura dintre sănătate, mediu și politicile
din domeniul cercetării.
26
b. Inovația tehnologică
Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a
Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul
tehnologic. Știau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o
umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înființat Euratom -
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunități era de a
facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri pașnice, a
energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de
Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate în patru locații distincte: Ispra
(Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia).
c. Energie
Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din consumul
energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se
importă din afara UE. În prezent, 50 % din necesarul de gaze naturale și petrol se
importă, iar această dependență ar putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va deveni
astfel mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor cauzate
de crize internaționale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili
fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală.
Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin
utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie
(în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) și încurajarea
cooperării internaționale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în
2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor și dacă tehnologiile de
ameliorare a eficienței energetice ar fi întrebuințate la maximum.
27
III. Cine plătește pentru Europa: Bugetul UE
Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual de
peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin așa-numitele „resurse
proprii” ale UE, care nu pot depăși echivalentul a 1,24 % din venitul național brut total
al statelor membre.
taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din
prelevări pe produse agricole;
un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe
întreg teritoriul UE;
contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea respectivă a
acestora.
Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub
numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia
Europeană și necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre și
negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul
perspectivei financiare pentru 2007-2013, bugetul total pentru această perioadă este
de 864,4 miliarde de euro.
28
6. Piața unică
29
Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii
Europene. Între statele membre au fost eliminate, în mod treptat, restricțiile
privitoare la comerț și libera concurență, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind
creșterea standardelor de viață.
Piața unică nu a devenit încă un spațiu economic unic. Anumite sectoare ale
economiei (servicii publice) rămân încă sub incidența legilor naționale.
Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce privește
fiscalitatea și bunăstarea socială.
Piața unică este susținută de anumite politici conexe puse în aplicare de către
Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta
cât mai multe firme și cât mai mulți consumatori să se bucure de avantajele
pieței unice.
Conceptul de piață unică a fost introdus prin Actul Unic European, care a intrat în
vigoare în iulie 1987. Acesta prevedea:
30
În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum și
controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția (brigăzi antidrog și de luptă
împotriva criminalității) desfășoară activități de control ori de câte ori este necesar.
Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre
la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca și Irlanda nu au fost părți semnatare ale
acestui acord), vizează cooperarea polițienească și o politică comună de azil și de
imigrație, în scopul eliminării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne
ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate și justiție”). Noile
state membre, care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază
progresiv normelor spațiului Schengen.
b. Barierele tehnice
Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat
principiul recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale. Oricărui produs fabricat
și comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piața
oricăruia dintre celelalte state membre.
c. Barierele fiscale
Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de
TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord
încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și
Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în iunie 2005.
d. Contractele publice
Fie că sunt sau nu încheiate de către administrații naționale, regionale sau locale,
contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurențe pe tot
teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente și
lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia și telecomunicațiile.
31
Planul de acțiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piață integrată
pentru servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite reducerea costurilor de
împrumut acordate firmelor și consumatorilor și va oferi depunătorilor o gamă largă
de produse de investiții – planuri de economii și de pensii – pe care le vor putea obține
de la furnizorii europeni aleși. Taxele bancare pentru plățile transfrontaliere au fost
reduse.
c. Pirateria și falsificarea
Este nevoie de o protecție sporită pentru a preveni piratarea și falsificarea produselor
provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici
ilegale cauzează Uniunii Europene dispariția anuală a mai multor mii de locuri de
muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele naționale,
lucrează la un proiect care vizează extinderea protecției drepturilor de autor și a
brevetelor.
Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor
concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în
etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile
companii aeriene își împart între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și
libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecție referitoare la
responsabilitățile serviciului public aerian și la imperativele amenajării teritoriului.
b. Concurența
Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este corolarul
indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice europene.
32
Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană, care, alături de
Curtea de Justiție, veghează la respectarea ei.
Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între companii, orice
ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în
cadrul pieței unice.
Orice înțelegere care cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie notificată
Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate
aplica în mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenței sau
care omit să adreseze notificarea cerută.
În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de
ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar.
Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situație de poziție dominantă într-
un sector anume trebuie notificată Comisiei.
c. Protecția consumatorului
Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite cetățenilor
europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate statele membre. Toți
consumatorii beneficiază de același nivel ridicat de protecție. Produsele alimentare și
nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului că sunt de
cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul
înșelării consumatorului de către comercianți lipsiți de scrupule sau de către o
publicitate mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile consumatorului sunt protejate,
acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că și-a
făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poșta electronică, prin telefon sau pe
internet.
33
7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro
34
Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Douăsprezece dintre cele 15
state membre o introduc în anul 1999 pentru tranzacțiile încheiate fără plată în
numerar și în anul 2002 pentru toate plățile, moment în care se emit
bancnotele și monedele euro.
Trei țări (Danemarca, Suedia și Regatul Unit) nu participă la această uniune
monetară.
Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor
îndeplini criteriile necesare.
În paralel cu obiectivul stabilității monetare, care revine Băncii Centrale
Europene, statele membre vor favoriza creșterea accentuată și convergența
economică .
Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME), care devine
operațional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:
b. De la SME la UEM
Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastată. În 1992, după
reunificarea Germaniei și ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira
italiană și lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, țările aparținând SME decid să
mărească temporar șarpele monetar european (marjele de fluctuație ale cursului de
schimb) la 15 %. Între timp, pentru a împiedica fluctuații importante de schimb valutar
între monedele europene și în vederea eliminării devalorizărilor competitive,
guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară
veritabil și să introducă o monedă unică.
35
a. Cele trei faze
Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:
A treia fază reprezintă nașterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă
moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei,
Franței, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei și
Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca
Centrală Europeană înlocuiește IME, devenind responsabilă de politica monetară,
care este definită și pusă în aplicare în euro.
b. Criteriile de convergență
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergență
pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:
stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5 % ratele
medii de inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflației;
rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de
2 % în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai
scăzută rată a dobânzilor;
deficitele: deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3 % din PNB;
datoria publică: nu poate depăși 60 % din PNB;
stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele
marjei de fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori.
36
d. Eurogrupul
Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniștrilor de finanțe ai statelor membre
din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor
economice, monitorizarea politicilor bugetare și financiare ale statelor din zona euro,
precum și reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaționale.
37
8. Spre o societate bazată pe cunoaștere
38
Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă
39
I. Procesul Lisabona
a. Obiective
Până în anul 2000, responsabilii politici cunoșteau faptul că economia europeană
trebuia modernizată în profunzime, cu scopul de a-și păstra competitivitatea în fața
Statelor Unite și a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna
martie a acelui an, Consiliul European a fixat pentru UE ambițiosul obiectiv de a
deveni, până în 2010, „cea mai competitivă și mai dinamică economie din lume,
bazată pe cunoaștere, capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de
muncă mai bune și mai numeroase și o coeziune socială mai puternică”.
b. Strategia
Consiliul European a adoptat, de asemenea, o strategie concretă în vederea realizării
acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” înglobează o serie întreagă de domenii:
cercetarea științifică, educația, formarea profesională, accesul la internet și la
tranzacțiile on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma sistemelor de protecție
socială europene. Aceste sisteme reprezintă unul dintre cele mai prețioase bunuri ale
Europei, deoarece permit societăților noastre adoptarea fără impacturi excesive a
schimbărilor sociale și structurale necesare. Totuși, sistemele trebuie modernizate,
cu scopul de a deveni durabile și pentru ca generațiile viitoare să se poată bucura de
beneficiile pe care acestea le oferă.
40
9. Europa cetățenilor
41
Datorită Uniunii Europene, cetățenii statelor membre pot să călătorească, să
locuiască și să muncească oriunde pe teritoriul comunitar.
În viața de zi cu zi, UE încurajează și finanțează programe care să-i apropie pe
cetățeni, în special în domeniul educației și culturii.
Conștiința apartenenței la Uniunea Europeană se va dezvolta în timp, datorită
rezultatelor concrete și succeselor acesteia.
Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană comună. Cel mai
cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de asemenea, steagul și imnul
UE.
Orice persoană care are naționalitatea unuia dintre statele membre UE se bucură de
dreptul de a munci în domeniul sănătății, al educației sau în oricare alt sector al
serviciilor publice, cu excepția anumitor activități care intră sub incidența autorităților
publice (poliție, forțe armate, afaceri externe etc.). Într-adevăr, ce poate fi mai normal
decât ca un profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un
tânăr absolvent belgian să-și încerce șansele la un concurs pentru un post în
administrație publică în Franța?
Începând din anul 2004, cetățenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot
obține un card european de asigurare medicală, emis de către autoritățile
naționale, care facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata
călătoriei.
42
III. Drepturile fundamentale
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la consolidarea
drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de
sancționare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale
cetățeanului. De asemenea, aria de aplicare a principiului nediscriminării, limitată
până atunci la naționalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă și orientare
sexuală.
dreptul la grevă;
dreptul lucrătorilor la informare și consultare;
dreptul la conciliere a vieții de familie și a vieții profesionale;
dreptul la asistență medicală, securitate socială și asistență socială pretutindeni
pe teritoriul Uniunii.
43
noi limbi etc. Organizarea școlilor și a sistemului de învățământ, precum și conținutul
exact al programelor sunt încă decise la nivel național sau local.
44
Programele UE de formare continuă: cifre estimate pentru perioada 2007 –
2013
„Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952. Sensibilizarea
opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană și implicarea cetățenilor în activitățile
acesteia reprezintă marea provocare la care trebuie să facă față instituțiile europene
în prezent.
45
10. Libertate, securitate și justiție
I. Libera circulație
Libera circulație a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate
statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra granițelor interne. În
compensație, este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securității la
granițele externe ale Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forțelor de
poliție și a autorităților judiciare în vederea combaterii criminalității transnaționale
care ar putea profita de libertatea de circulație.
Una dintre cele mai importante acțiuni pentru facilitarea circulației pe teritoriul Uniunii
s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franței, Germaniei, Luxemburgului și
Țărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraș de frontieră din
Luxemburg. Aceste state au hotărât să elimine controalele vamale asupra
persoanelor, indiferent de naționalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze
controalele la frontierele externe ale UE și să adopte o politică comună în materie de
vize. Aceste state au format, așadar, o zonă fără frontiere interne cunoscută sub
numele de spațiul Schengen.
46
Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispoziție șapte ani
pentru a îndeplini criteriile de aderare la spațiul Schengen.
În acest context, a fost creat Sistemul de informații Schengen (SIS). Este vorba
despre o bază de date complexă care le permite forțelor polițienești și autorităților
judiciare să facă schimb de informații despre bunuri furate, cum ar fi vehicule și
obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de
arestare sau o cerere de extrădare.
Una dintre cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea
fondurilor dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât și pentru eliminarea surselor
de finanțare a organizațiilor criminale și teroriste, UE a elaborat o legislație care
urmărește combaterea spălării banilor.
Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forțele de
ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga,
care este format din ofițeri de poliție și funcționari vamali. Aria de acțiune a Europol
cuprinde: traficul de droguri și de vehicule furate, traficul de persoane, rețelele
clandestine de imigrație, exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, pornografia,
47
falsificarea, traficul de material radioactiv și nuclear, terorismul, spălarea banilor și
falsificarea monedei europene.
Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui
procedurile îndelungate de extrădare.
48
11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială
49
Influența Uniunii Europene pe scena mondială crește ori de câte ori se exprimă
la unison în problematica internațională. Negocierile comerciale sunt un bun
exemplu în acest sens.
În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO
sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă
cooperarea militară în vederea misiunilor de menținere a păcii.
Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și Africa sunt
regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenție sporită (politici privind
ajutorul pentru dezvoltare, preferințe comerciale, ajutor alimentar și drepturile
omului).
Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe
progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la
unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu
Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult, piatra de temelie a suveranităților naționale,
și anume sistemele militare de apărare, rămâne sub autoritatea guvernelor naționale,
ale căror legături s-au sudat în interiorul alianțelor cum ar fi cea a NATO.
Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acțiunile militare în care soldații
americani nu sunt implicați, Europa să poată utiliza o parte din capacitățile logistice
50
ale NATO, cum ar fi rețelele de informații, de comunicații, de detecție, facilitățile de
comandă și transport.
51
piețele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor
provenind din țările în curs de dezvoltare și economii în tranziție. Se merge chiar mai
departe pentru cele 49 dintre cele mai sărace țări din lume. Exporturile lor - cu
excepția armelor - pot beneficia integral de acces pe piețele UE, fără taxe vamale, în
cadrul unui program lansat în 2001.
Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte
părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală sau China și India.
Acordurile comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural.
52
III. Relațiile dintre Uniunea Europeană și țările mediteraneene
Dată fiind apropierea lor geografică, afinitățile istorice și culturale, precum și fluxurile
migratoare prezente și viitoare, țările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă
importanță. Iată de ce UE a ales tradițional să urmeze o politică de integrare
regională.
IV. Africa
Relațiile dintre Europa și Africa subsahariană datează de multă vreme. În
conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile și teritoriile de peste
mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunității. Procesul de
decolonizare de la începutul anilor ′60, a schimbat această legătură într-o asociație
diferită, între state suverane.
53
Noul acord merge mult mai departe în comparație cu acordurile anterioare, din
moment ce s-a trecut de la relațiile comerciale fondate pe accesul pe piață la relații
comerciale într-un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri
pentru a face față problemelor cauzate de încălcarea drepturilor omului.
Uniunea Europeană a acordat concesii comerciale speciale pentru țările mai puțin
dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Din 2005, ele
pot practic exporta liber toate tipurile de produse pe piețele UE, în regim de scutire
vamală. Fondul European de Dezvoltare finanțează programele de sprijin destinate
ACP, grație unui buget anual de 2-3 miliarde de euro.
54
12. Care este viitorul Europei?
55
Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre
consideră că este în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european
tradițional (în chestiuni referitoare la globalizarea comerțului, piața unică,
dezvoltarea regională și socială, cercetarea și dezvoltarea, măsurile de
promovare a creșterii economice și ocupării forței de muncă și multe altele).
Procesul instituțional al actualizării regulilor de coordonare a relațiilor dintre
țările membre și UE și între UE și cetățenii săi va continua. În anii ce vor urma,
tema Tratatului Constituțional va fi în centrul discuțiilor, oricare va fi forma și
conținutul textului care va fi adoptat în final.
„Va veni o zi când toate națiunile continentului, fără a pierde calitățile lor distincte sau
glorioasele lor individualități, vor fuziona într-o unitate superioară, formând astfel
fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie
decât cele ale piețelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanțele și bombele vor fi
înlocuite de voturi.”
A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeția lui Victor Hugo, rostită în
1849, să devină realitate. Două războaie mondiale și numeroase alte conflicte
intraeuropene ce au cauzat milioane de morți au jalonat acest timp și au făcut uneori
să se piardă orice speranță. Astăzi, primul deceniu al secolului al XXI-lea se deschide
sub cele mai bune auspicii, însă aduce Europei noi dificultăți și provocări.
Uniunea Europeană este fondată pe un pact între națiuni suverane care au decis să
împartă un destin comun și să exercite împreună o parte a suveranității lor. Sunt
abordate lucruri care au o deosebită importanță pentru europeni: pace, bunăstare
economică, securitate, democrație participativă, justiție și solidaritate. Acest pact este
pe cale de a fi consolidat și confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de
miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept și în armonie cu valorile
seculare în centrul cărora se situează omul și demnitatea sa.
Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui,
face parte dintr-o lume în evoluție rapidă și radicală, planeta fiind în căutarea
punctelor sale de echilibru. Relațiile cu lumea islamică, foametea și bolile în Africa,
tendințele unilaterale în Statele Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a economiei
în Asia sau relocarea globală a industriilor și locurilor de muncă sunt tot atâtea
evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze în
același timp asupra propriei dezvoltări, dar trebuie să facă parte și din procesul de
56
globalizare. Uniunea Europeană mai are încă un drum lung de parcurs până va putea
să se exprime la unison și până va putea fi un actor credibil pe scena diplomatică
strategică și politică a lumii.
Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a
putea face față creșterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu
creșterea numărului de state membre, cresc și forțele centrifugale ce amenință cu o
implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se șteargă
în fața priorităților pe termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri fără
precedent trebuie să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât ansamblul
instituțional european să continue să funcționeze eficient. Orice reformă decisivă a
sistemului comunitar actual trebuie să garanteze pluralitatea și respectul diferențelor
ce constituie bogăția națiunilor Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se
concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a acordurilor unanime va
duce în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic și juridic echilibrat și fondat
pe principiul votului cu majoritate calificată va putea funcționa.
57
Constituția Europeană
Istoric
În decembrie 2001, pentru a putea face față noilor probleme ce vor apărea după
extinderea Uniunii Europene în Estul și Centrul Europei, Consiliul European alcătuiește o
Convenție pentru a prepara proiectul Tratatului constituțional.
Această Convenție, care și-a desfășurat lucrările în 2002 și 2003 sub președinția lui
Valéry Giscard d’Estaing, a fost formată din 105 membri, incluzând reprezentanți ai
guvernelor membre și ai țărilor candidate, parlamentari naționali, parlamentari europeni și
membri ai Comisiei Europene.
Tratatul a fost semnat formal la Roma, la 29 octombrie 2004, și transmis statelor membre
pentru ratificare.
Deși majoritatea statelor membre au ratificat tratatul, acesta a fost respins în mai și iunie
2005 de votanții din Franța și Țările de Jos. Urmarea acestor voturi negative a fost
anunțarea de către Consiliul European, întrunit la sfârșitul lunii iunie, a unei perioade de
reflecție asupra viitorului tratatului constituțional.
58
Cronologia construcției europene
1950
9 mai
Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, în cadrul unui
discurs inspirat de Jean Monnet, ca Franța și Republica Federală Germania să își
gestioneze în comun industriile cărbunelui și oțelului, sub autoritatea unei instituții
noi, care să rămână deschisă și altor state europene.
Deoarece 9 mai consfințește practic nașterea Uniunii Europene, această dată a fost
aleasă pentru a sărbători Ziua Europei.
1951
18 aprilie
Cele șase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acesta intră în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru
o perioadă de 50 de ani.
1955
1-2 iunie
La întrunirea de la Messina, miniștrii de externe ai statelor membre CECO decid
extinderea procesului de integrare europeană către întreaga economie.
1957
25 martie
Cele șase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea
intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.
1960
4 ianuarie
La îndemnul Regatului Unit, Convenția de la Stockholm instituie Asociația Europeană
a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de țări europene care nu fac parte din
CEE.
1963
20 iulie
La Yaoundé, CEE și 18 state africane semnează un acord de asociere.
1965
8 aprilie
Are loc semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei Comunități
(CECO, CEE și Euratom) și înființarea unui Consiliu unic și a unei Comisii unice.
Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1967.
1966
29 ianuarie
„Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franța acceptă să
participe din nou la reuniunile Consiliului, în schimbul unui acord conform căruia
59
regula unanimității este menținută dacă sunt puse în joc interesele majore ale statelor
membre.
1968
1 iulie
Are loc desființarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru bunuri
industriale existente între statele membre și introducerea unui tarif extern comun.
1969
1-2 decembrie
Șefii de stat și de guvern ai CEE reuniți la Haga iau hotărârea de a merge mai
departe pe drumul integrării europene, deschizând astfel calea primului val de
extindere.
1970
22 aprilie
Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanțarea treptată a Comunităților
printr-un sistem de „resurse proprii” și totodată extinderea competențelor în materie
de control ale Parlamentului European.
1972
22 ianuarie
La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităților Europene
și Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit.
1973
1 ianuarie
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Comunitățile Europene, care vor
cuprinde din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunță cu o majoritate
de voturi împotriva aderării, în urma unui referendum organizat în acest scop.
1974
9-10 decembrie
Șefii de stat ai celor nouă țări membre se reunesc la Paris, unde decid să se
întâlnească de trei ori pe an în calitate de Consiliu European. Aceștia își exprimă, de
asemenea, acordul pentru organizarea de alegeri directe în Parlamentul European și
aprobă înființarea Fondului European de Dezvoltare Regională.
1975
28 februarie
Este semnată, la Lomé, o convenție (Lomé I) între CEE și 46 de state din Africa, zona
Caraibelor și Pacific (ACP).
22 iulie
Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuțiile Parlamentului și este
înființată Curtea de Conturi a Comunităților Europene. Acesta intră în vigoare la data
de 1 iunie 1977.
1979
7-10 iunie
Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul European.
60
1981
1 ianuarie
Grecia devine membru al CE. Numărul statelor membre se ridică la 6.
1984
14-17 iunie
A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
1985
7 ianuarie
Jacques Delors devine Președinte al Comisiei (1985-1995).
14 iunie
Este semnat Acordul Schengen, în scopul de a elimina controalele la frontierele
dintre statele membre ale Comunităților Europene.
1986
1 ianuarie
Spania și Portugalia devin membre ale CE. Numărul statelor membre se ridică la 12.
17 și 28 februarie
Se semnează, la Luxemburg și la Haga, Actul Unic European. Acesta intră în vigoare
la data de 1 iulie 1987.
1989
15 și 18 iunie
A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
9 noiembrie
Căderea zidului Berlinului.
1990
3 octombrie
Reunificarea Germaniei.
1991
9-10 decembrie
Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană, care
pune bazele unei politici externe și de securitate comună, ale cooperării mai strânse
în domeniul justiției și al afacerilor interne și ale creării unei uniuni economice și
monetare care să includă moneda unică.
1992
7 februarie
Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră în
vigoare la data de 1 noiembrie 1993.
1993
1 ianuarie
Are loc crearea pieței unice.
61
1994
9 și 12 iunie
A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
1995
1 ianuarie
Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se ridică
la 15. Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a unui referendum în care se
înregistrează o majoritate de voturi negative.
23 ianuarie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Jacques Santer
(1995-1999).
27-28 noiembrie
Conferința Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat între UE și
statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.
1997
2 octombrie
Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de 1 mai
1999.
1998
30 martie
Începe procesul de aderare pentru noile țări candidate. Cipru, Malta și alte 10 țări din
Europa centrală și de est vor fi implicate în acest proces.
1999
1 ianuarie
Începutul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece țări ale UE adoptă moneda euro,
care este lansată pe piețele financiare, înlocuind astfel monedele naționale în
desfășurarea tranzacțiilor care nu implică transferul fizic al fondurilor. Banca Centrală
Europeană își asumă rolul de a gestiona politica monetară a Uniunii. Grecia se va
alătura și ea celor 11 țări membre ale zonei euro în 2001.
10 și 13 iunie
A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
15 septembrie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Romano Prodi
(1999-2004).
15-16 octombrie
Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spațiu european de libertate,
securitate și justiție.
2000
23-24 martie
62
Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a
procesului de ocupare a forței de muncă în cadrul UE, de modernizare a economiei,
precum și de întărire a coeziunii și integrării sociale într-o Europă bazată pe
cunoaștere.
7-8 decembrie
La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui nou
tratat, care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în perspectiva
pregătirii pentru extindere. Președinții Parlamentului European, ai Consiliului
European și ai Comisiei proclamă solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene.
2001
26 februarie
Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1 februarie 2003.
14-15 decembrie
Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declarație privind
viitorul UE. Se deschide astfel calea către o nouă reformă instituțională a UE și către
crearea unei Convenții în vederea elaborării unui proiect de Constituție Europeană.
2002
1 ianuarie
Intră în circulație bancnotele și monedele euro pe teritoriul celor 12 state din zona
euro.
13 decembrie
Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor 10 țări
candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia și Slovenia) la 1 mai 2004.
2003
10 iulie
Sunt închise oficial lucrările Convenției Europene pentru Viitorul Europei prin
adoptarea unui proiect de Tratat Constituțional.
4 octombrie
Începe Conferința Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituțional.
2004
1 mai
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia
și Slovenia aderă la Uniunea Europeană.
10 și 13 iunie
A șasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
29 octombrie
Se adoptă la Roma Constituția Europeană (sub rezerva ratificării de către statele
membre).
63
22 noiembrie
Își începe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de José Manuel Barroso.
2005
29 mai și 1 iunie
Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franței ca rezultat al
referendumului asupra Constituției, urmat la scurt timp și de votul negativ al Țărilor de
Jos.
3 octombrie
Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia și Croația.
2007
1 ianuarie
Bulgaria și România aderă la Uniunea Europeană.
64
Uniunea Europeană
[Insert map]
65