Comisia Europeană

Direcția Generală Comunicare

Manuscris finalizat în octombrie 2006

Europa în 12 lecții
de Pascal Fontaine

Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum

funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor ei și care
sunt provocările cu care este nevoită să se confrunte în prezent? Ce poate face
pentru a-i încuraja pe cetățeni să se implice activ în demersurile sale?
Într-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu celelalte
economii mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Va reuși
oare Europa să rămână un actor principal pe scena internațională și să susțină
eforturile de combatere a terorismului mondial?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările dezbătute de Pascal Fontaine – specialist
în domeniul afacerilor europene și fost profesor universitar – publicate în ediția din
2007 a binecunoscutei sale broșuri „Europa în 12 lecții”.

1
 Uniunea Europeană

2
1. La ce servește Uniunea Europeană?
2. Cele zece etape istorice
3. Extinderea și politica de vecinătate
4. Cum funcționează UE?
5. Care sunt rolurile UE?
6. Piața unică
7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro
8. Spre o societate bazată pe cunoaștere
9. Europa cetățenilor
10. Libertate, securitate și justiție
11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială
12. Care este viitorul Europei?

Cronologia construcției europene

3
1. La ce servește Uniunea Europeană?

4
Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

 garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei;

 consolidarea reunificării continentului;
 asigurarea securității pentru cetățenii săi;
 promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;
 soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor
europene;
 favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția
mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.

I. Pacea și stabilitatea
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât
un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor
Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă
spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a
secolului XX.

O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război
mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război
mondial erau hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în
Europa și astfel să creeze condițiile necesare unei păci durabile. Între 1945 și 1950,
câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de
Gasperi și Winston Churchill și-au pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea
intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale,
bazate pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și
egalitatea între toate țările membre.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe
al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid
să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme
comune. Din punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost
transformat în instrument al păcii și reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat
reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări
comuniste din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii
s-au aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii
familii a națiunilor democratice din Europa.

Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația au

început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din Balcani și-au
depus și ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a
acestora la marea familie europeană.

5
III. Siguranța și securitatea
În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate.
De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea
statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu
regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de
Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere
interesele militare și strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO și
prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de apărare.

Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea
terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele
polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție”
în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege,
constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a
acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul
European de Poliție, și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori,
judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol
mai activ și mai eficient.

IV. Solidaritatea economică și socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv
politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și
să încununeze cu succes această construcție europeană.

La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație

cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai
mult, pentru a asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la
nivel mondial. Nici un stat membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței
pe plan mondial în domeniul comerțului. Astfel, piața unică oferă întreprinderilor
europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe piețele mondiale.

Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă
drept corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive
asupra cetățenilor europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale
Europei sunt victime ale inundațiilor sau ale altor calamități naturale, bugetul UE
prevede fonduri de asistență în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de
Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale
și locale ale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între diversele regiuni ale
UE. Mijloacele financiare de la bugetul UE și creditele oferite de Banca Europeană de
Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de transporturi (de
exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare viteză),
contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale
transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin
capacitatea pieței sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a satisface
interesele unui număr cât mai mare de consumatori și întreprinderi.

V. Identitatea și diversitatea în contextul globalizării

6
Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de
trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați
și săraci persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe,
întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media
europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși
reducerea acestor diferențe.

Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și

lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile
europene au contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere
particularitățile regionale și bogata diversitate culturală și tradițională a țărilor
membre.

După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai

impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență
economică, socială, tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă
acestea ar fi trebuit să acționeze individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune
și se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă
pentru Europa.

De ce?

 fiind prima putere comercială în lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile

internaționale, respectiv cele din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului
(OMC), compusă din 149 țări, precum și în punerea în aplicare a Protocolului de la
Kyoto privind schimbările climatice și poluarea atmosferică;
 deoarece adoptă poziții clare în ceea ce privește unele teme sensibile, importante
pentru cetățeanul de rând, precum protecția mediului, resursele de energie
regenerabilă, „principiul precauției” în materie de securitate alimentară, aspectele
etice ale biotehnologiilor și necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariție;
 deoarece a lansat o serie de inițiative importante pentru o dezvoltare durabilă a
întregii planete, în legătură cu „Summitul pentru Pământ” de la Johannesburg, în
2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii
de azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele moduri de
viață, tradițiile și culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o
valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene

UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa
umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global.
Nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață
și nici nu pot fi impuse în mod unilateral.

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate
care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu
patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea
socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice,

7
dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase
și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000

la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de
cetățenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie
europeană. Un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea
în toate statele UE.

8
2. Cele zece etape istorice

9
1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase
membri fondatori
1957: Tratatul de la Roma instituie o piață comună
1973: Comunitatea se extinde la nouă membri și dezvoltă politici comune
1979: Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European
1981: Prima extindere în spațiul mediteranean
1993: Realizarea pieței unice
1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană
1995 : UE se extinde la 15 membri
2002: Se introduc bancnotele și monedele euro
2004: 10 țări noi aderă la Uniune

1. La 9 mai 1950, Declarația Schuman propunea instituirea Comunității

Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit realitate prin Tratatul
de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piață comună a cărbunelui și a
oțelului între cele șase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania,
Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război
mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare și cele
învinse și de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziții egale în cadrul unor
instituții comune.

10
2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să
instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piață comună
mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele
șase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în decursul
anilor ′60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerțului și al
agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și

Regatul Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă
membri, a avut loc în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de
mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin
organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European.
Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și Portugalia în

1986. Astfel a fost consolidată prezența Comunității în Europa de Sud, urgentând
nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor ′80 a adus cu sine un

val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în 1985, când Comisia
Europeană, sub președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind
calendarul pentru realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993.
Acest țel ambițios a fost inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și
intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat dramatic odată cu căderea zidului

Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 și la
democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul
sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991.

În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană,
adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state
și/sau de guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare
interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

8. Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației geopolitice a

continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda și Suedia – să
adere la UE la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea
monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât
numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise
trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona
euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel
mondial, alături de dolarul SUA.

11
Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă
a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări și pe
plan social și cultural.

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării

economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială
alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia
de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și
adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă
cerințelor societății informaționale.

În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită o presiune

asupra economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii
cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluții practice la aceste probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a și început pregătirile pentru o

nouă extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor ′90, fostele state ale
blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia),
cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și
Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state
mediteraneene (Cipru și Malta) au început să bată la ușa UE.

UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și de a

extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democrații tinere. Negocierile
privind statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE
la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004, când 10 dintre cele 12 candidate au aderat la
Uniune. Bulgaria și România au urmat la 1 ianuarie 2007.

12
 3. Extinderea și politica de vecinătate
 Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește
criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de
membru.
 În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la șase la 27 de membri. Alte
state candidează la aderare.
 Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a
tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va
evalua propria capacitate de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea
propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare.
 Extinderile succesive au întărit democrația, au securizat Europa și au sporit
potențialul comercial și de creștere economică.

I. Unificarea unui continent

a. Uniunea celor 25
Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut
un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitația adresată către 10 noi
state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din
punct de vedere geografic și ca număr al populației, ci a pus capăt scindării pe
continentul nostru, care, începând din 1945, separase lumea liberă de blocul
comunist.

Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică și una morală. A permis
unor țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia și Slovenia, europene nu doar prin poziția geografică, ci și din
punct de vedere cultural, istoric și al aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele
fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

b. Următoarea extindere
Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul
a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE
la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.

c. Candidați la statutul de membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a solicitat
statutul de membru în 1987. Poziția geografică și istoria politică ale acesteia au
condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv cererii. Totuși, în
octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În
același timp a început negocierile și cu Croația, un alt stat candidat. În cazul acestor
două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de
aderare la sfârșitul negocierilor.

d. Balcanii de Vest
Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă
către Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția economică, pentru a
îmbunătăți relațiile reciproce lezate de războaie etnice și religioase, precum și pentru
a-și consolida instituțiile democratice. UE a acordat statutul de „țară candidată”

13
Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți potențiali candidați
sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

II. Condițiile pentru statutul de membru

a. Condiții legale
Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic și economic deschis
tuturor țărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare și să preia în
întregime legislația UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma,
„orice stat european poate aplica pentru a deveni membru al Comunității”.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să

aibă „sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democrației.”

b. „Criteriile de la Copenhaga”
În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a adera la
Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a
deveni membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă:

 instituții stabile ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și

respectarea și protecția minorităților;
 o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii
concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;
 capacitatea de a prelua obligațiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor
Uniunii. Trebuie să aibă o administrație publică capabilă să aplice și să
administreze în practică legislația UE.

c. Procesul de aderare
Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia Europeană,
care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să
adere la UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul
European trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a
membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele
membre și țările candidate conform procedurilor constituționale ale fiecărei țări.

Pe parcursul perioadei de negociere, țările candidate primesc ajutor din partea UE

pentru facilitarea creșterii economice. În cazul aderării celor 10 țări în 2004, acesta a
constat într-un pachet de 41 de miliarde de euro, având ca principal scop finanțarea
proiectelor structurale, astfel încât nou-veniții să-și poată îndeplini obligațiile de
membru.

III. Cât de mare poate deveni UE?

a. Granițe geografice
Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituțional al UE, care au avut loc în
majoritatea țărilor membre, au arătat că mulți europeni își fac griji cu privire la
granițele finale ale Uniunii Europene și chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu
există răspunsuri simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că
fiecare stat privește în mod diferit propriile interese geopolitice și economice. Țările
baltice și Polonia susțin obținerea calității de membru de către Ucraina. O posibilă

14
aderare a Turciei ar aduce în discuție statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia
și Armenia.

În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein îndeplinesc condițiile

pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora
actuală, opinia publică din aceste țări se opune aderării.

Situația politică din Belarus și poziția strategică a Moldovei încă reprezintă o

problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obține statutul de membru, întrucât
actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din
punct de vedere politic, cât și geografic.

b. Condiții administrative
De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în
Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu maximum
27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord
interguvernamental privind relațiile între statele membre în cadrul instituțiilor.

Capacitatea Uniunii de a funcționa conform principiilor fundamentale prevăzute în

Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcționează UE?”) va fi mai redusă având
peste 30 de țări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime
pentru a evita blocajul și pentru a permite UE să își păstreze capacitatea de acțiune.

În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea
Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu
trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și regională
dispare în cadrul unei UE standardizate.

IV. Candidați și non-candidați

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor sale cu țările
vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista potențialilor candidați.

 Acordurile de stabilizare și asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină

candidat la statutul de membru al UE la sfârșitul procesului de negociere. Astfel
de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croația și Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alți potențiali
candidați în acest context sunt Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

 În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu țări terțe

din spațiul sud-mediteranean și din Caucazul de Sud, precum și cu țări din Europa
de Est, a căror relație cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.

15
4. Cum funcționează UE?

16
  Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre,
este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de
șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de
a defini și impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.
 Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și
bugetară cu Consiliul Uniunii Europene.
 Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun
al Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă
a politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional”
Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea
Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică
tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste
cincizeci de ani.

Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice
(numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor
Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate
de instituțiile UE.

Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de
triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale),
Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție
independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al
europenilor).

a. Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a
Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o
perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în
funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie,
transport, mediu etc.

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin

„procedura de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt responsabile în egală
măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile
internaționale negociate în prealabil de către Comisie.

În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă,

majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat.

În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.

În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie

a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi

17
favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ
mărimea populației acestuia.

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei țări

Germania, Franța, Italia și Regatul Unit 29

Spania și Polonia 27
România 14
țările de Jos 13
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia 12
Austria, Bulgaria și Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda 7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg și Slovenia 4
Malta 3

Total: 345

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9 %) sunt necesare pentru constituirea unei
majorități calificate. În afară de aceasta:
 orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în
anumite cazuri o majoritate de două treimi) și
 orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă
cel puțin 62 % din populația totală a UE

Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este prezidat de

șeful statului sau guvernului care deține președinția Consiliului Uniunii Europene la
momentul respectiv. Președintele Comisiei Europene participă ca membru de drept.

Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial inițiatorul

principalelor politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile care nu au fost
soluționate în cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internațională,

prin intermediul politicii externe și de securitate comune (PESC), expresie a unei
diplomații comune a statelor membre.

b. Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează
din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ.
Începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.

Numărul de locuri alocat fiecărei țări în Parlamentul European 2007 -2009

Austria 18
Belgia 24
Bulgaria 18
Cipru 6
Danemarca 14
Estonia 6

18
 Finlanda 14
Franța 78
Germania 99
Grecia 24
Irlanda 13
Italia 78
Letonia 9
Lituania 13
Luxemburg 6
Malta 5
Polonia 54
Portugalia 24
Regatul Unit 78
Republica Cehă 24
România 35
Slovacia 14
Slovenia 7
Spania 54
Suedia 19
țările de Jos 27
Ungaria 24
Total 785

Grupurile politice din Parlamentul European

Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică 41
Grupul Socialist 219
Grupul Verzilor/ Alianța Liberă Europeană 42
Independență și Democrație 28
Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa 103
Partidul Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni 278
Uniunea pentru Europa Națiunilor 30
Membri neafiliați și locuri temporar neocupate 44

Total 785

Situația din octombrie 2006.

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la Strasbourg, iar

cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care
pregătesc sesiunile plenare, precum și grupurile sale politice, se reunesc de obicei la
Bruxelles. Secretariatul General are sediul la Luxemburg și la Bruxelles.

Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri.

 Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic
European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a
regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot
fi modificate în funcție de poziția Parlamentului.

19
 Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către
Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă
extindere a Uniunii.
 Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de
„codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea
ce privește legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulație a
lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare, mediu, rețele transeuropene,
sănătate, cultură, protecția consumatorului etc. Tratatul prevede totuși o
procedură de conciliere.

De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind

adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru
care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară
trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi
dezbătut de Consiliu și Parlament. Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare
pentru a influența politicile Uniunii.

De asemenea, trebuie menționat faptul că Parlamentul European este instituția de

control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin
adoptarea unei moțiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea,
supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale și scrise adresate
Comisiei și Consiliului. În final, președintele în exercițiu al Consiliului European
informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

c. Comisia Europeană
Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și
conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci
ani, de comun acord de către statele membre și aprobați de Parlamentul European.
Comisia este responsabilă în fața Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune
de cenzură, să demisioneze colectiv.

Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru.

Comisia se bucură de o independență considerabilă în exercitarea atribuțiilor. Ea

reprezintă interesul comun și nu trebuie să primească instrucțiuni de la nici un guvern
național. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor și a
directivelor adoptate de Consiliu și Parlament și poate recurge la calea contencioasă
în fața Curții de Justiție în caz de neaplicare a dreptului comunitar.

În calitate de braț executiv al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de

Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o mare putere în
gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredințat: cercetare și
tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc.

Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții generale (DG-uri)

și servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles și Luxemburg.

II. Alte instituții și organisme

a. Curtea de Justiție

20
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată
din câte un judecător din fiecare stat membru, asistați de opt avocați generali. Aceștia
sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de
șase ani, care poate fi reînnoită. Independența le este garantată. Rolul Curții de
Justiție este de a asigura respectarea legislației europene, precum și interpretarea
corectă și aplicarea tratatelor.

b. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975 și este compusă din
câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de șase ani de
comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului European.
Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum și legalitatea și
regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

c. Comitetul Economic și Social European

Consiliul și Comisia consultă Comitetul Economic și Social European în luarea de
decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din reprezentanți ai diferitelor
grupuri de interes economic și social ai societății civile organizate, numiți de Consiliu
pe o perioadă de patru ani.

d. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană și
este format din reprezentanți ai colectivităților locale și regionale, numiți de Consiliu
pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR
este consultat de Consiliu și Comisie în probleme relevante privind regiunile
respective, dar poate emite avize și din proprie inițiativă.

e. Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite și
garanții care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii și competitivitatea
întreprinderilor.

f. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a
gestiona moneda euro și politica monetară a Uniunii (a se vedea capitolul 7,
„Uniunea Economică și Monetară (UEM) și moneda euro”).

21
5. Care sunt rolurile UE?

22
 Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici – economice,
sociale, de reglementare și financiare – respectiv în toate domeniile în care
activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm:
o politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de
coeziune) privind aspecte regionale, agricole și sociale;
o politicile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de vârf în
domenii precum protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea (R&D) și
domeniul energetic.
 Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de peste 120
miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest
buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv
maximum 1,24 % din venitul național brut cumulat al tuturor statelor
membre).

I. Politicile de solidaritate
Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieții
unice (a se vedea Capitolul 6, „Piața unică”) și de a corecta orice dezechilibre prin
măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor
industriale care întâmpină dificultăți. Nevoia imperativă de solidaritate între statele și
între regiunile UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor
12 noi țări membre cu venituri sensibil inferioare mediei UE. În același timp, UE are
datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav
afectate de creșterea rapidă a concurenței internaționale.

a. Ajutor regional
Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate
spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în
regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru
sprijinirea inserției profesionale a tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru
modernizarea agriculturii și pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.

Fondurile alocate acțiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se

concentrează asupra următoarelor trei obiective:

 Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană, prin îmbunătățirea
condițiilor pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest obiectiv
poate fi realizat doar investind în capitalul fizic și uman, în inovație, în societatea
cunoașterii, în adaptabilitatea la nou, în protecția mediului și în eficiența
administrativă.
 Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta este
creșterea competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității
regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puțin dezvoltate.) Metoda de
îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice și
sociale și de a promova inovația, spiritul întreprinzător, protecția mediului,
accesibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă mai
favorabile incluziunii sociale.

23
 Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea cooperării
transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE urmărește prin aceasta
promovarea unor soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de
autoritățile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală și costieră,
cultivarea relațiilor economice și stabilirea unor rețele între întreprinderile mici și
mijlocii (IMM-uri).

Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la
contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea administrației
naționale și regionale, fie vor stimula investițiile din aceste direcții. Aceste fonduri
sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale și de coeziune.

 Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile

structurale, finanțează consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale,
prin reducerea disparităților dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale și
a ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei
zonelor industriale aflate în declin.
 Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanțează
inițiative destinate formării profesionale și creării de locuri de muncă.
 Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru
finanțarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport și la protecția
mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de
locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

b. Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost
în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația
agricolă; stabilizarea pieței; aprovizionarea consumatorilor la prețuri rezonabile;
modernizarea infrastructurii agricole. Și alte principii adoptate de-a lungul timpului au
funcționat bine. Consumatorii se bucură de siguranța ofertei, iar prețurile produselor
agricole sunt menținute la un nivel stabil, protejate de fluctuațiile de pe piața
mondială. Bugetul destinat PAC este cunoscut sub numele de Fondul European de
Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).

Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut
mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului
UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această
reformă începe să dea rezultate. Producția a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent
încurajați să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să
protejeze zonele rurale și să contribuie la ameliorarea calității și siguranței
alimentare.

Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activității
economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea peisajului rural
european. Această diversitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu
natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizație rurală”, constituie o parte importantă a
identității europene.

Uniunea Europeană ar dori ca Organizația Mondială a Comerțului (OMC) să pună

mai mult accent asupra calității alimentelor, să sublinieze principiul precauției și să
urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început

24
reforma politicii sale în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce
supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de pește și de a
asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităților de pescari să întreprindă și
alte activități economice.

c. Dimensiunea socială
Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai evidente din
cadrul societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961
pentru a încuraja crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul
lor dinspre un gen de ocupație și/sau dinspre o zonă geografică spre alta.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condițiile
sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele
antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de
orice, efectele dinamice ale creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul
social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislație care să garanteze un set
minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în
tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor și bărbaților la remunerație egală
pentru aceeași muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la
protecția lucrătorilor (normele privind sănătatea și siguranța la locul de muncă) și
standarde esențiale de siguranță.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a

drepturilor sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure
toți lucrătorii din UE: libera circulație; o compensație echitabilă; condiții mai bune de
muncă; protecție socială; dreptul de asociere și de negociere colectivă; dreptul la
formare profesională; tratament egal pentru femei și bărbați; informarea, consultarea
și participarea lucrătorilor; protecția sănătății și a siguranței la locul de muncă;
protecția copiilor, a persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap. Carta a fost
integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se aplică în toate
statele membre.

II. Politicile de inovație

Activitățile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieții cotidiene a cetățenilor ei,
întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecția
mediului, sănătate, inovație tehnologică, energie etc.

a. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă

Activitatea UE în domeniul protecției mediului se bazează pe programul de acțiune
intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta cuprinde perioada
2001-2010 și subliniază nevoia de:

 atenuare și de încetinire a schimbărilor climaterice și a încălzirii globale;

 protejare a habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice;
 tratare a problemelor legate de mediu și sănătate;
 conservare a resurselor naturale și de administrare eficientă a deșeurilor.

25
Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci programe
care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a
introdus un sistem cuprinzător de protecție a mediului.

Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deșeuri, protejarea

habitatelor naturale, gaze de eșapament, produse chimice, accidente industriale,
calitatea apei de scăldat și crearea unei rețele europene de informare și asistență
pentru urgențe, care să acționeze în cazul declanșării unor dezastre ecologice de
tipul incendiilor forestiere sau resturilor de hidrocarburi provenite din accidente
navale sau de exploatare petrolieră în larg.

Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătății au
fost examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului și a sănătății pentru
perioada 2004-2010. Acest plan stabilește legătura dintre sănătate, mediu și politicile
din domeniul cercetării.

Reglementările europene stabilesc același nivel de protecție pe întreg teritoriul UE,

dar sunt îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare circumstanțele de la nivel
local. Sistemul de reglementare este de asemenea actualizat în permanență. De
exemplu, s-a hotărât revizuirea legislației privind substanțele chimice și înlocuirea
unor reglementări mai vechi, care fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape,
cu un sistem unic pentru înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor chimice
(REACH).

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o

nouă Agenție Europeană pentru Substanțe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul
este acela de a evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja
biodiversitatea și de a îmbunătăți sănătatea și siguranța cetățenilor UE, păstrând în
același timp nivelul de competitivitate al industriei europene.

26
b. Inovația tehnologică
Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a
Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul
tehnologic. Știau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o
umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înființat Euratom -
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunități era de a
facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri pașnice, a
energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de
Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate în patru locații distincte: Ispra
(Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia).

Cu toate acestea, pe măsură ce inovația a căpătat avânt, cercetarea europeană a

trebuit să se diversifice, adunând laolaltă oameni de știință și cercetători din domenii
cât mai variate cu putință. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanța munca
acestora și noile aplicații industriale ale descoperirilor lor.

Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele

naționale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un
număr de laboratoare din mai multe țări europene. De asemenea, sprijină cercetarea
fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă
potențial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează
cercetarea și dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii și
calculatoarelor, care se confruntă cu o concurență acerbă din afara Europei.

Finanțarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de

programe-cadru. Cel de-al șaptelea program-cadru pentru cercetare și
dezvoltare tehnologică acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a
bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea,
sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informației și comunicațiilor, al
nanoștiințelor, cel energetic, al protecției mediului, al transporturilor, al securității, cel
spațial și spre științele socioeconomice. Alte programe suplimentare vor promova
idei, oameni și abilitățile lor, prin intermediul cercetării aflate la granițele dintre
domeniile cunoașterii științifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei
lor profesionale și prin stimularea cooperării internaționale.

c. Energie
Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din consumul
energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se
importă din afara UE. În prezent, 50 % din necesarul de gaze naturale și petrol se
importă, iar această dependență ar putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va deveni
astfel mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor cauzate
de crize internaționale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili
fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală.

Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin
utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie
(în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) și încurajarea
cooperării internaționale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în
2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor și dacă tehnologiile de
ameliorare a eficienței energetice ar fi întrebuințate la maximum.

27
III. Cine plătește pentru Europa: Bugetul UE
Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual de
peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin așa-numitele „resurse
proprii” ale UE, care nu pot depăși echivalentul a 1,24 % din venitul național brut total
al statelor membre.

Aceste venituri provin în principal din:

 taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din
prelevări pe produse agricole;
 un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe
întreg teritoriul UE;
 contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea respectivă a
acestora.

Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub
numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia
Europeană și necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre și
negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul
perspectivei financiare pentru 2007-2013, bugetul total pentru această perioadă este
de 864,4 miliarde de euro.

28
6. Piața unică

29
 Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii
Europene. Între statele membre au fost eliminate, în mod treptat, restricțiile
privitoare la comerț și libera concurență, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind
creșterea standardelor de viață.
 Piața unică nu a devenit încă un spațiu economic unic. Anumite sectoare ale
economiei (servicii publice) rămân încă sub incidența legilor naționale.
 Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce privește
fiscalitatea și bunăstarea socială.
 Piața unică este susținută de anumite politici conexe puse în aplicare de către
Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta
cât mai multe firme și cât mai mulți consumatori să se bucure de avantajele
pieței unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993

a. Limitele pieței comune
Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunității Economice Europene a făcut posibilă
eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunității și a stabilit un tarif vamal
comun aplicabil mărfurilor provenind din țările din afara Comunității Economice
Europene. Acest obiectiv a fost îndeplinit la data de 1 iulie 1968.

Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al barierelor

protecționiste ridicate în calea comerțului transfrontalier. În anii ′70, alte bariere
comerciale au stat în calea realizării complete a pieței comune. Norme tehnice,
standarde de sănătate și de siguranță, reglementări naționale în ceea ce privește
dreptul de a practica anumite profesii și controlul schimburilor valutare restricționau
libera circulație a persoanelor, a bunurilor și a capitalurilor.

b. Obiectivul din 1993

În iunie 1985, Comisia, sub președinția lui Jacques Delors, a publicat o Carte Albă, al
cărei scop era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice, tehnice și
fiscale care restricționau libera circulație în interiorul Comunității. Obiectivul său era
încurajarea expansiunii industriale și comerciale în cadrul unui spațiu economic extins
și unificat, comparabil cu piața americană.

Conceptul de piață unică a fost introdus prin Actul Unic European, care a intrat în
vigoare în iulie 1987. Acesta prevedea:

 extinderea competențelor Comunității în anumite domenii de politică (politica

socială, de cercetare, de mediu);
 instituirea treptată a pieței unice până la sfârșitul anului 1992, prin punerea în
aplicare a unui vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de
directive și regulamente;
 folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniștri.

II. Bilanțul pieței unice

a. Barierele fizice

30
În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum și
controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția (brigăzi antidrog și de luptă
împotriva criminalității) desfășoară activități de control ori de câte ori este necesar.

Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre
la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca și Irlanda nu au fost părți semnatare ale
acestui acord), vizează cooperarea polițienească și o politică comună de azil și de
imigrație, în scopul eliminării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne
ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate și justiție”). Noile
state membre, care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază
progresiv normelor spațiului Schengen.

b. Barierele tehnice
Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat
principiul recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale. Oricărui produs fabricat
și comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piața
oricăruia dintre celelalte state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită grație recunoașterii reciproce sau

coordonării reglementărilor naționale în ceea ce privește accesul la anumite profesii
(avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor
etc.) sau practicarea acestora. Cu toate acestea, libera circulație a persoanelor este
un obiectiv încă departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care
doresc să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru.

Au fost întreprinse acțiuni în vederea favorizării mobilității lucrătorilor, în special în

ceea ce privește asigurarea recunoașterii în toate statele membre a diplomelor sau a
calificărilor în diferite meserii (instalator, tâmplar etc.).

Datorită deschiderii piețelor naționale de servicii din interiorul Uniunii Europene,

prețul apelurilor telefonice naționale a scăzut semnificativ față de acum 10 ani.
Folosirea internetului pentru telefonia vocală, susținută de noile tehnologii, este tot
mai frecventă. Presiunea concurenței a avut drept consecință scăderea tarifelor
companiilor aeriene din Europa.

c. Barierele fiscale
Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de
TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord
încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și
Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în iunie 2005.

d. Contractele publice
Fie că sunt sau nu încheiate de către administrații naționale, regionale sau locale,
contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurențe pe tot
teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente și
lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia și telecomunicațiile.

III. Lucrările în curs

a. Servicii financiare

31
Planul de acțiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piață integrată
pentru servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite reducerea costurilor de
împrumut acordate firmelor și consumatorilor și va oferi depunătorilor o gamă largă
de produse de investiții – planuri de economii și de pensii – pe care le vor putea obține
de la furnizorii europeni aleși. Taxele bancare pentru plățile transfrontaliere au fost
reduse.

b. Barierele administrative și tehnice în calea liberei circulații a bunurilor și

serviciilor
Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta standardele
și normele altor state sau, câteodată, în a recunoaște calificările profesionale.
Fragmentarea sistemelor fiscale naționale dăunează, de asemenea, integrității și
eficacității pieței.

c. Pirateria și falsificarea
Este nevoie de o protecție sporită pentru a preveni piratarea și falsificarea produselor
provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici
ilegale cauzează Uniunii Europene dispariția anuală a mai multor mii de locuri de
muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele naționale,
lucrează la un proiect care vizează extinderea protecției drepturilor de autor și a
brevetelor.

IV. Politici de susținere a pieței unice

a. Transportul
Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în
domeniul transporturilor terestre, în special accesul liber pe piața transporturilor
internaționale și activitățile de cabotaj, care constau în a permite accesul
transportatorilor nerezidenți pe piața națională de transport a statelor membre ale
Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea armonizării condițiilor de
concurență în domeniul transporturilor rutiere, în special a condițiilor privind accesul
la profesie și la piața de muncă, libertatea de stabilire și de a presta servicii, timpul de
conducere și siguranța rutieră.

Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor
concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în
etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile
companii aeriene își împart între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și
libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecție referitoare la
responsabilitățile serviciului public aerian și la imperativele amenajării teritoriului.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenței care se aplică atât

armatorilor europeni, cât și celor care navighează sub pavilionul unor state terțe.
Aceste reguli vizează combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de
complezență), dar, de asemenea, urmăresc să facă față gravelor dificultăți cu care se
confruntă industria șantierelor navale din Europa.

b. Concurența
Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este corolarul
indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice europene.

32
Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană, care, alături de
Curtea de Justiție, veghează la respectarea ei.

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între companii, orice
ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în
cadrul pieței unice.

Orice înțelegere care cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie notificată
Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate
aplica în mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenței sau
care omit să adreseze notificarea cerută.

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de
ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar.
Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situație de poziție dominantă într-
un sector anume trebuie notificată Comisiei.

c. Protecția consumatorului
Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite cetățenilor
europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate statele membre. Toți
consumatorii beneficiază de același nivel ridicat de protecție. Produsele alimentare și
nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului că sunt de
cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul
înșelării consumatorului de către comercianți lipsiți de scrupule sau de către o
publicitate mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile consumatorului sunt protejate,
acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că și-a
făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poșta electronică, prin telefon sau pe
internet.

33
7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro

34
 Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Douăsprezece dintre cele 15
state membre o introduc în anul 1999 pentru tranzacțiile încheiate fără plată în
numerar și în anul 2002 pentru toate plățile, moment în care se emit
bancnotele și monedele euro.
 Trei țări (Danemarca, Suedia și Regatul Unit) nu participă la această uniune
monetară.
 Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor
îndeplini criteriile necesare.
 În paralel cu obiectivul stabilității monetare, care revine Băncii Centrale
Europene, statele membre vor favoriza creșterea accentuată și convergența
economică .

I. Istoria cooperării monetare

a. Sistemul monetar european (SME)
În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar și prețul
oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război
mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii
propriei uniuni monetare, țările UE decid să reducă la 2,25 % marjele de fluctuație
între monedele europene prin intervenție concertată la nivelul pieței valutare.

Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME), care devine
operațional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:

 o monedă de referință denumită ecu: un „coș monetar” format din monedele

tuturor statelor membre;
 un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată
de ECU; marje de fluctuație de 2,25 % sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb
bilaterale;
 mecanism de credit: fiecare stat transferă 20 % din rezervele sale în devize și
aur într-un fond comun.

b. De la SME la UEM
Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastată. În 1992, după
reunificarea Germaniei și ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira
italiană și lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, țările aparținând SME decid să
mărească temporar șarpele monetar european (marjele de fluctuație ale cursului de
schimb) la 15 %. Între timp, pentru a împiedica fluctuații importante de schimb valutar
între monedele europene și în vederea eliminării devalorizărilor competitive,
guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară
veritabil și să introducă o monedă unică.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii

Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice și monetare.
Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea
Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

II. Uniunea economică și monetară (UEM)

35
a. Cele trei faze
Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

 libertate totală de circulație a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea

controlului de schimburi valutare);
 sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile
europene (fonduri structurale);
 convergență economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a
politicilor economice ale statelor membre.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

 înființarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus

din guvernatorii băncilor centrale ale țărilor membre UE;
 independența băncilor centrale naționale;
 reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia fază reprezintă nașterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă
moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei,
Franței, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei și
Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca
Centrală Europeană înlocuiește IME, devenind responsabilă de politica monetară,
care este definită și pusă în aplicare în euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro sunt puse în circulație în aceste 12

țări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naționale sunt retrase din
circulație. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate
tranzacțiile bancare și operațiunile cu numerar în cadrul țărilor făcând parte din zona
euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populația UE.

b. Criteriile de convergență
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergență
pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

 stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5 % ratele
medii de inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflației;
 rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de
2 % în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai
scăzută rată a dobânzilor;
 deficitele: deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3 % din PNB;
 datoria publică: nu poate depăși 60 % din PNB;
 stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele
marjei de fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori.

c. Pactul de stabilitate și creștere

Consiliul European a adoptat Pactul de stabilitate și creștere în iunie 1997. Acesta a
reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permițând
sancționarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui
deficit bugetar mai mare de 3 %. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost
revizuit în martie 2005.

36
d. Eurogrupul
Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniștrilor de finanțe ai statelor membre
din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor
economice, monitorizarea politicilor bugetare și financiare ale statelor din zona euro,
precum și reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaționale.

e. Noile state membre și UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor
îndeplini criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state membre de la
extinderea din 2004 care a făcut acest lucru și care s-a alăturat zonei euro la 1
ianuarie 2007.

37
8. Spre o societate bazată pe cunoaștere

38
Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă

 Uniunea intenționează să răspundă globalizării printr-o economie europeană

mai competitivă (liberalizarea telecomunicațiilor, a serviciilor și a energiei).
 Uniunea susține programele de reformă ale statelor membre facilitând
schimbul „celor mai bune practici”.
 Caută să concilieze necesitatea de creștere și competitivitate cu obiectivele de
coeziune socială și dezvoltare durabilă care caracterizează pe deplin modelul
european.
 În perspectiva financiară 2007-2013, Fondurile Structurale UE vor aloca un
buget mai mare activităților de instruire, inovație și cercetare.

La începutul anilor 1990, două fenomene majore au început să revoluționeze

economia și viața cotidiană peste tot în lume, inclusiv în Europa. Pe de o parte,
globalizarea economiei, economiile din toată lumea devenind din ce în ce mai
interdependente, iar, pe de altă parte, revoluția tehnologică, incluzând internetul și
noile tehnologii de informare și comunicare.

39
I. Procesul Lisabona
a. Obiective
Până în anul 2000, responsabilii politici cunoșteau faptul că economia europeană
trebuia modernizată în profunzime, cu scopul de a-și păstra competitivitatea în fața
Statelor Unite și a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna
martie a acelui an, Consiliul European a fixat pentru UE ambițiosul obiectiv de a
deveni, până în 2010, „cea mai competitivă și mai dinamică economie din lume,
bazată pe cunoaștere, capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de
muncă mai bune și mai numeroase și o coeziune socială mai puternică”.

b. Strategia
Consiliul European a adoptat, de asemenea, o strategie concretă în vederea realizării
acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” înglobează o serie întreagă de domenii:
cercetarea științifică, educația, formarea profesională, accesul la internet și la
tranzacțiile on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma sistemelor de protecție
socială europene. Aceste sisteme reprezintă unul dintre cele mai prețioase bunuri ale
Europei, deoarece permit societăților noastre adoptarea fără impacturi excesive a
schimbărilor sociale și structurale necesare. Totuși, sistemele trebuie modernizate,
cu scopul de a deveni durabile și pentru ca generațiile viitoare să se poată bucura de
beneficiile pe care acestea le oferă.

În primăvara fiecărui an, Consiliul European se reunește pentru a trece în revistă

progresul înregistrat în punerea în aplicare a strategiei de la Lisabona.

II. Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă

În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a încercat să ascundă faptul că, la
șase ani de la lansarea procesului Lisabona, rezultatele acestuia erau neclare. Drept
urmare, acesta a decis să prezinte problema șomajului aflat în creștere continuă în
multe dintre țările UE și să se concentreze din nou asupra priorităților UE, respectiv
creșterea și locurile de muncă. În vederea creșterii productivității economiilor sale și a
consolidării coeziunii sociale, Europa trebuie să își concentreze în continuare
eforturile asupra intensificării performanței economice, a inovației și a valorificării
capitalului uman.

La inițiativa președintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, statele membre

ale UE au decis următoarele:

 să crească investițiile în domeniul cercetării și al inovației;

 să acorde Comisiei Europene un rol mai important în calitate de coordonator în
vederea susținerii statelor membre, în special prin difuzarea „celor mai bune
practici” în Europa;
 să accelereze reformele întreprinse în sectoarele piețelor financiare, ale
sistemelor de protecție socială, în liberalizarea telecomunicațiilor și a sectoarelor
energetice.

40
9. Europa cetățenilor

41
 Datorită Uniunii Europene, cetățenii statelor membre pot să călătorească, să
locuiască și să muncească oriunde pe teritoriul comunitar.
 În viața de zi cu zi, UE încurajează și finanțează programe care să-i apropie pe
cetățeni, în special în domeniul educației și culturii.
 Conștiința apartenenței la Uniunea Europeană se va dezvolta în timp, datorită
rezultatelor concrete și succeselor acesteia.
 Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană comună. Cel mai
cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de asemenea, steagul și imnul
UE.

I. A călători, a locui și a munci în Europa

Primul drept al cetățeanului european este acela de a putea călători, munci și locui
oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a consfințit acest
drept în capitolul referitor la cetățenie.

Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de recunoaștere

reciprocă a diplomelor din învățământul superior. Această directivă se aplică în cazul
tuturor formărilor la nivel universitar cu o durată de cel puțin trei ani și se bazează pe
principiul încrederii reciproce în calitatea sistemelor naționale de educație și de
formare.

Orice persoană care are naționalitatea unuia dintre statele membre UE se bucură de
dreptul de a munci în domeniul sănătății, al educației sau în oricare alt sector al
serviciilor publice, cu excepția anumitor activități care intră sub incidența autorităților
publice (poliție, forțe armate, afaceri externe etc.). Într-adevăr, ce poate fi mai normal
decât ca un profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un
tânăr absolvent belgian să-și încerce șansele la un concurs pentru un post în
administrație publică în Franța?

Începând din anul 2004, cetățenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot
obține un card european de asigurare medicală, emis de către autoritățile
naționale, care facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata
călătoriei.

II. Cum se pot bucura cetățenii de drepturile lor

Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieții economice și
sociale. El este un cetățean al Uniunii Europene și, prin urmare, se bucură de
drepturi politice speciale. Conform Tratatului de la Maastricht, fiecare cetățean al
Uniunii, indiferent de naționalitate, are dreptul să voteze și să se prezinte ca și
candidat atât la alegerile locale din țara în care își are reședința, cât și la
alegerile pentru Parlamentul European.

Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetățenii săi. Cetățenia

europeană este consfințită prin Tratat: „Este cetățean al Uniunii orice persoană care
are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia europeană completează și nu
înlocuiește cetățenia națională”.

42
III. Drepturile fundamentale
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la consolidarea
drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de
sancționare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale
cetățeanului. De asemenea, aria de aplicare a principiului nediscriminării, limitată
până atunci la naționalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă și orientare
sexuală.

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătățit politica de transparență a

Uniunii și le-a permis cetățenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale
instituțiilor europene.

Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetățenilor a fost subliniat în

mod solemn în anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene. Această Cartă a fost elaborată de către o
Convenție alcătuită din membri ai parlamentelor naționale și ai Parlamentului
European, reprezentanți ai guvernelor statelor membre și un membru al Comisiei
Europene. Alcătuită din șase capitole – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea,
Solidaritatea, Drepturile cetățenilor, Justiția – Carta conține 54 de articole care
definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum și drepturile civile, politice,
economice și sociale ale cetățenilor europeni.

Primele articole se referă la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la „integritate

a persoanei”, dreptul la libertatea de exprimare și de conștiință. Capitolul
Solidaritatea este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale și economice
după cum urmează:

 dreptul la grevă;
 dreptul lucrătorilor la informare și consultare;
 dreptul la conciliere a vieții de familie și a vieții profesionale;
 dreptul la asistență medicală, securitate socială și asistență socială pretutindeni
pe teritoriul Uniunii.

Carta promovează, de asemenea, egalitatea între bărbați și femei și proclamă dreptul

la protecția datelor cu caracter personal, interzicerea practicilor de eugenie și de
clonare umană în scopul reproducerii, dreptul la protecția mediului, drepturile copilului
și ale persoanelor în vârstă și dreptul la o bună administrare.

IV. Europa: cultură și educație

Sentimentul unui destin comun și al apartenenței la aceeași colectivitate nu poate fi
creat în mod artificial. Doar o conștiință culturală comună poate da naștere acestui
sentiment, de aceea Uniunea Europeană trebuie să-și concentreze atenția nu numai
asupra chestiunilor economice, ci și asupra educației, culturii și drepturilor cetățenilor.

În această privință, programele educaționale și de formare ale UE au un rol

important. Acestea promovează programe de schimb care le permit studenților să
călătorească în străinătate, să participe la activități școlare transnaționale, să învețe

43
noi limbi etc. Organizarea școlilor și a sistemului de învățământ, precum și conținutul
exact al programelor sunt încă decise la nivel național sau local.

În domeniul culturii, programele europene „Cultura” și „Media” stimulează cooperarea

între realizatorii de programe, promotorii acestora, organismele de radiodifuziune și
artiștii din diferite țări. Acestea contribuie la creșterea producției de filme și programe
de televiziune europene și la restabilirea echilibrului între producțiile europene și cele
americane.

V. Mediatorul European și dreptul la petiție

Pentru a apropia Uniunea de cetățenii săi, Tratatul de la Maastricht a creat o nouă
instituție, Mediatorul European. Acesta, denumit și Ombudsman, este desemnat de
Parlamentul European, iar durata mandatului său este egală cu cea a Parlamentului.
Rolul Mediatorului este acela de a investiga plângerile privind administrarea incorectă
în instituțiile și organismele Uniunii Europene. Orice cetățean al Uniunii sau orice
persoană fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul într-un stat membru al UE poate
înainta o plângere către Mediator. Acesta încearcă încheierea unui acord amiabil între
reclamant și instituția sau organismul european vizat.

Dreptul la petiție către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană

care domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important de apropiere a
cetățenilor de instituțiile europene.

44
 Programele UE de formare continuă: cifre estimate pentru perioada 2007 –
2013

Domeniul Numele Obiective

Învățământul școlar
Învățământul superior
Formarea profesională
Învățământul pentru adulți
Studii de integrare Jean Monnet
europeană
programului UE
Comenius 5 % din elevii Uniunii Europene participă
la activități educative comune
Erasmus Trei milioane de studenți au posibilitatea
să studieze la universități din străinătate.
Leonardo da În fiecare an, 80 000 de persoane au
Vinci posibilitatea să facă stagii în companii și
centre de formare într-o altă țară
europeană.
Grundtvig În fiecare an, 7 000 de persoane au
posibilitatea de a beneficia de activități
educative în străinătate.
Susținere pentru cercetarea academică
și învățământul în domeniul integrării
europene.

VI. Implicarea cetățenilor

Ideea unei Europe a cetățenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta prin
popularizarea și multiplicarea simbolurilor unei identități europene comune. Există
deja pașaportul european, în uz din 1985, imnul european, „Oda bucuriei” compusă
de Beethoven și steagul european, un cerc format din 12 stele aurii pe fond albastru.
Permisul de conducere european există în toate statele Uniunii din 1996. De
asemenea, a fost adoptat mottoul european „Uniți în diversitate”, iar data de 9 mai a
fost desemnată Ziua Europei.

Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European în 1979 a contribuit la

sporirea legitimității democratice a integrării europene prin implicarea voinței
populare. Caracterul democratic al UE ar putea fi consolidat prin sporirea rolului
Parlamentului, prin crearea unor adevărate partide politice europene, prin încurajarea
participării cetățenilor în elaborarea politicilor europene prin intermediul organizațiilor
neguvernamentale și a asociațiilor de voluntariat.

Punerea în circulație a monedei unice, euro, în anul 2002, a avut, de asemenea, un

important impact psihologic. În prezent, mai mult de două treimi din cetățenii Uniunii
își gestionează bugetul personal și economiile în euro. Datorită monedei unice,
consumatorii au posibilitatea de a compara prețurile la bunuri și servicii în diferite țări
ale Uniunii. Eliminarea controalelor vamale în statele membre ale Uniunii care au
semnat Acordul Schengen (la care ar trebui să adere treptat toate statele UE) a creat
cetățenilor europeni sentimentul că aparțin unui spațiu unitar.

„Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952. Sensibilizarea
opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană și implicarea cetățenilor în activitățile
acesteia reprezintă marea provocare la care trebuie să facă față instituțiile europene
în prezent.

45
 10. Libertate, securitate și justiție

 Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare avantaj

pentru populația Uniunii, deoarece oamenii pot călători liber, fără a mai fi
supuși controalelor vamale.
 Libera circulație pe teritoriul Uniunii trebuie însă să fie însoțită de întărirea
controlului la frontierele externe ale UE pentru a combate în mod eficient
traficul de droguri și de persoane, crima organizată, imigrația ilegală și
terorismul.
 Statele membre UE cooperează în domeniul justiției și cel polițienesc cu
scopul de a asigura o securitate sporită în Europa.

Cetățenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuției sau a

violenței, pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea
internațională și terorismul reprezintă unele din cele mai îngrijorătoare fenomene
pentru europeanul de azi.

Integrarea în domeniul justiției și afacerilor interne nu a fost prevăzută în Tratatul

instituind Comunitatea Europeană. Totuși, în timp, a devenit clar faptul că libera
circulație a persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetățean să beneficieze de
același grad de protecție și de acces la justiție oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a
fost creat treptat un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin modificarea
succesivă a tratatelor fondatoare prin Actul Unic European, Tratatul instituind
Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de la Amsterdam.

I. Libera circulație
Libera circulație a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate
statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra granițelor interne. În
compensație, este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securității la
granițele externe ale Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forțelor de
poliție și a autorităților judiciare în vederea combaterii criminalității transnaționale
care ar putea profita de libertatea de circulație.

Una dintre cele mai importante acțiuni pentru facilitarea circulației pe teritoriul Uniunii
s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franței, Germaniei, Luxemburgului și
Țărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraș de frontieră din
Luxemburg. Aceste state au hotărât să elimine controalele vamale asupra
persoanelor, indiferent de naționalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze
controalele la frontierele externe ale UE și să adopte o politică comună în materie de
vize. Aceste state au format, așadar, o zonă fără frontiere interne cunoscută sub
numele de spațiul Schengen.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar

spațiul Schengen s-a extins treptat. În anul 2006, 13 state UE (Austria, Belgia,
Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Țările de Jos,
Portugalia, Spania și Suedia) și două state care nu sunt membre ale Uniunii, Islanda
și Norvegia, aplicau în integralitate dispozițiile Schengen.

46
Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispoziție șapte ani
pentru a îndeplini criteriile de aderare la spațiul Schengen.

II. Politica de azil și imigrație

Europa se mândrește cu tradiția sa umanitară de a primi străini și de a oferi azil
pentru refugiați. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă față
unui număr crescând de imigranți, atât cu statut legal, cât și ilegal, într-un spațiu lipsit
de frontiere interne.

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementărilor în acest domeniu astfel încât

cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază recunoscute în
întreaga Uniune Europeană. În 1999, statele Uniunii și-au fixat ca obiectiv adoptarea
unei proceduri comune în materie de azil și acordarea unui statut egal pe tot
cuprinsul Uniunii Europene persoanelor care au obținut azilul. Au fost adoptate
anumite măsuri tehnice, cum ar fi stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea
solicitanților de azil și pentru acordarea statutului de refugiat.

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiați, cu un buget anual de

114 milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele naționale,
crearea unei politici comune în materie de azil și imigrație rămâne un obiectiv de
atins.

III. Combaterea criminalității internaționale și a terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil și imigrație, Uniunea
Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de
migrație, de control la frontierele externe și de prevenire a imigrației ilegale. Este
necesar un efort susținut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul
de persoane și care exploatează ființele vulnerabile, în special femeile și copiii.

Crima organizată devine din ce în ce mai sofisticată și acționează în mod curent în

rețele europene sau internaționale. Terorismul a dovedit deja că poate lovi cu
brutalitate oriunde în lume.

În acest context, a fost creat Sistemul de informații Schengen (SIS). Este vorba
despre o bază de date complexă care le permite forțelor polițienești și autorităților
judiciare să facă schimb de informații despre bunuri furate, cum ar fi vehicule și
obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de
arestare sau o cerere de extrădare.

Una dintre cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea
fondurilor dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât și pentru eliminarea surselor
de finanțare a organizațiilor criminale și teroriste, UE a elaborat o legislație care
urmărește combaterea spălării banilor.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forțele de
ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga,
care este format din ofițeri de poliție și funcționari vamali. Aria de acțiune a Europol
cuprinde: traficul de droguri și de vehicule furate, traficul de persoane, rețelele
clandestine de imigrație, exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, pornografia,

47
falsificarea, traficul de material radioactiv și nuclear, terorismul, spălarea banilor și
falsificarea monedei europene.

IV. Crearea unui spațiu judiciar comun

În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat
fiind că obiectivul Uniunii este acela ca cetățenii săi să împărtășească aceeași
concepție despre justiție, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar
care să faciliteze viața de zi cu zi a europenilor.

Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este oferit de

Eurojust, un organism central de cooperare înființat la Haga în anul 2003. Obiectivul
său este acela de a facilita cooperarea între autoritățile naționale de urmărire penală
în cazul investigațiilor care implică mai multe state membre.

Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui
procedurile îndelungate de extrădare.

Caracterul transnațional al criminalității și terorismului impune crearea unei politici

penale comune în Uniunea Europeană, deoarece definiții diferite ale anumitor acte
criminale pot compromite cooperarea judiciară dintre state. Obiectivul este crearea
unui cadru comun european de luptă împotriva terorismului, pentru a putea garanta
cetățenilor un grad ridicat de protecție și pentru a favoriza cooperarea internațională
în acest domeniu.

În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislație care să faciliteze

aplicarea deciziilor judecătorești în cazuri transfrontaliere care implică divorțuri,
separare de drept, custodia copiilor și pensia alimentară, astfel încât hotărârile
judecătorești emise într-unul dintre statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat
membru. Uniunea Europeană a pus în aplicare proceduri comune pentru
simplificarea și accelerarea reglementării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acțiuni
civile de amploare redusă și indubitabile cum ar fi recuperarea creanțelor și
falimentul.

48
11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială

49
 Influența Uniunii Europene pe scena mondială crește ori de câte ori se exprimă
la unison în problematica internațională. Negocierile comerciale sunt un bun
exemplu în acest sens.
 În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO
sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă
cooperarea militară în vederea misiunilor de menținere a păcii.
 Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și Africa sunt
regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenție sporită (politici privind
ajutorul pentru dezvoltare, preferințe comerciale, ajutor alimentar și drepturile
omului).

Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare

putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuși, pentru unii, un „pitic politic”.
Aceasta este, bineînțeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influență
considerabilă în cadrul organizațiilor internaționale cum ar fi Organizația Mondială a
Comerțului (OMC), organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU),
și în cadrul summiturilor mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare.

Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe
progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la
unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu
Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult, piatra de temelie a suveranităților naționale,
și anume sistemele militare de apărare, rămâne sub autoritatea guvernelor naționale,
ale căror legături s-au sudat în interiorul alianțelor cum ar fi cea a NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară

Politica externă și de securitate comună (PESC) și politica europeană de securitate și
apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și
Nisa (2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe
aceste premise, Uniunea Europeană și-a dezvoltat „cel de-al doilea pilon”, aceasta
însemnând ansamblul sectoarelor politice în care se aplică metodele
interguvernamentale și în care Comisia Europeană și Parlamentul European joacă un
rol marginal. Deciziile în acest domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare
stat are dreptul de a se abține.

a. Peisajul politic și strategic în 2006

Adeziunea aproape simultană la NATO și UE a fostelor țări comuniste și orientarea
pacifică adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o jumătate de secol de război
rece. Continentul european conlucrează la menținerea păcii, iar țările europene
cooperează pentru a lupta împotriva criminalității internaționale, traficului de ființe
umane, imigrației ilegale și spălării de bani.

Uniunea Europeană extinsă a încheiat acorduri de parteneriat cu vecinii săi, dintre

care unii, pe termen mediu, au perspectiva de a adera la UE.

Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acțiunile militare în care soldații
americani nu sunt implicați, Europa să poată utiliza o parte din capacitățile logistice

50
ale NATO, cum ar fi rețelele de informații, de comunicații, de detecție, facilitățile de
comandă și transport.

Violența teroristă ce a zguduit lumea începând cu atacurile din New York și

Washington din 11 septembrie 2001 și continuând cu atentatele cu bombă de la
Madrid în 2004 și Londra în 2005 au modificat profund peisajul strategic. Țările
europene trebuie să colaboreze mai strâns în căutarea de informații care să ajute la
neutralizarea instigatorilor și teroriștilor care vor să comită atentate. Cooperarea cu
Statele Unite ale Americii și cu toate țările care sprijină democrația și drepturile
omului depășește astăzi cadrul alianțelor defensive tradiționale.

b. Realizări concrete pentru securitate și apărare

În cadrul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt
Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună (PESC).

Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a

unei politici de securitate și apărare europeană, în scopul desfășurării unei forțe de
reacție rapidă sprijinită naval și aerian și susținerii acesteia timp de un an. Această
forță de reacție rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi
formată din contingentele forțelor armate ale fiecărei națiuni.

Cu toate acestea, urmând constituirea Comitetului politic și de securitate (CPS), a

Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) și a Statului major militar al Uniunii
Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului și situat la Bruxelles, Uniunea are deja
instrumentele politice și militare pentru a efectua misiunile pe care și le-a propus:
misiuni umanitare în afara Europei, operațiuni de menținere a păcii și alte misiuni de
gestionare a crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă și sofisticată, guvernele UE

găsesc imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât
atât, dacă forțele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor
trebuie să fie interoperative iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul
European de la Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenție Europeană pentru
Apărare.

Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menținere a păcii și de gestionare a

crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia și Herțegovina, unde
misiunea de 7 000 de soldați condusă de Uniunea Europeană (EUFOR) a înlocuit în
decembrie 2004 trupele NATO de menținere a păcii.

II. O politică comercială deschisă către lume

Uniunea Europeană sprijină sistemul bazat pe reguli al Organizației Mondiale a
Comerțului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică și transparență în
conducerea comerțului mondial. OMC stabilește condițiile prin care membrii săi pot
să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preț), prin
care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură
pentru soluționarea disputelor care apar între doi sau mai mulți parteneri comerciali.

Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul

său generalizat al preferințelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferențial pe

51
piețele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor
provenind din țările în curs de dezvoltare și economii în tranziție. Se merge chiar mai
departe pentru cele 49 dintre cele mai sărace țări din lume. Exporturile lor - cu
excepția armelor - pot beneficia integral de acces pe piețele UE, fără taxe vamale, în
cadrul unui program lansat în 2001.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuși acorduri comerciale specifice cu

principalii săi parteneri comerciali din rândul țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite
ale Americii și Japonia. În acest caz, relațiile comerciale sunt gestionate prin
intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană
caută să dezvolte relații bazate pe egalitate și parteneriat. Cu toate acestea, țările
membre ale UE nu sunt întotdeauna de acord asupra tipului de legături diplomatice,
politice și militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite.

Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte
părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală sau China și India.
Acordurile comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural.

52
III. Relațiile dintre Uniunea Europeană și țările mediteraneene
Dată fiind apropierea lor geografică, afinitățile istorice și culturale, precum și fluxurile
migratoare prezente și viitoare, țările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă
importanță. Iată de ce UE a ales tradițional să urmeze o politică de integrare
regională.

În cadrul Conferinței de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat toate

țările membre UE și țările mediteraneene (excepție făcând Albania, Libia și țările din
fosta Iugoslavie), Uniunea Europeană a pus bazele unui nou parteneriat euro-
mediteraneean. Această conferință a făcut posibilă trasarea liniilor unui nou
parteneriat care să cuprindă:

 dialog politic între țările participante și un parteneriat de securitate bazat, în

special, pe mecanismul controlului armelor și pe rezolvarea pe cale pașnică a
conflictelor;
 consolidarea relațiilor economice și comerciale între cele două regiuni: cheia către
aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene până în
2010;
 parteneriat în domeniile social și cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană acordă ajutoare financiare către

țările mediteraneene, în valoare de5,3 miliarde de euro. Pentru perioada bugetară
2007-2013, Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat (ENPI) decurge din și
se contopește în programul de sine stătător, menționat anterior ca program de sprijin
pentru întrajutorarea țărilor mediteraneene și a țărilor învecinate, dintre statele
apărute după destrămarea fostei Uniuni Sovietice.

IV. Africa
Relațiile dintre Europa și Africa subsahariană datează de multă vreme. În
conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile și teritoriile de peste
mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunității. Procesul de
decolonizare de la începutul anilor ′60, a schimbat această legătură într-o asociație
diferită, între state suverane.

Acordul de la Cotonou, semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin,

marchează o nouă etapă în politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea
Europeană și țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) este de departe cel mai
ambițios și mai vast acord încheiat vreodată între țările dezvoltate și țările în curs de
dezvoltare. El a succedat Convenției de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala
statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistență și de schimb comercial a

rămas același cu cel semnat la Convenția de la Lomé: este vorba despre „ a promova
și a accelera dezvoltarea economică, culturală și socială a țărilor ACP și de a
consolida și diversifica relațiile lor [cu Uniunea Europeană și statele sale membre] în
spiritul solidarității și interesului reciproc”.

53
Noul acord merge mult mai departe în comparație cu acordurile anterioare, din
moment ce s-a trecut de la relațiile comerciale fondate pe accesul pe piață la relații
comerciale într-un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri
pentru a face față problemelor cauzate de încălcarea drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesii comerciale speciale pentru țările mai puțin
dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Din 2005, ele
pot practic exporta liber toate tipurile de produse pe piețele UE, în regim de scutire
vamală. Fondul European de Dezvoltare finanțează programele de sprijin destinate
ACP, grație unui buget anual de 2-3 miliarde de euro.

54
12. Care este viitorul Europei?

55
 Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre
consideră că este în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european
tradițional (în chestiuni referitoare la globalizarea comerțului, piața unică,
dezvoltarea regională și socială, cercetarea și dezvoltarea, măsurile de
promovare a creșterii economice și ocupării forței de muncă și multe altele).
 Procesul instituțional al actualizării regulilor de coordonare a relațiilor dintre
țările membre și UE și între UE și cetățenii săi va continua. În anii ce vor urma,
tema Tratatului Constituțional va fi în centrul discuțiilor, oricare va fi forma și
conținutul textului care va fi adoptat în final.

„Va veni o zi când toate națiunile continentului, fără a pierde calitățile lor distincte sau
glorioasele lor individualități, vor fuziona într-o unitate superioară, formând astfel
fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie
decât cele ale piețelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanțele și bombele vor fi
înlocuite de voturi.”

A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeția lui Victor Hugo, rostită în
1849, să devină realitate. Două războaie mondiale și numeroase alte conflicte
intraeuropene ce au cauzat milioane de morți au jalonat acest timp și au făcut uneori
să se piardă orice speranță. Astăzi, primul deceniu al secolului al XXI-lea se deschide
sub cele mai bune auspicii, însă aduce Europei noi dificultăți și provocări.

Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un politician

al unui nou stat membru, „În sfârșit, Europa a reușit să împace istoria sa cu geografia
sa”. În viitor, Uniunea Europeană va continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii,
în acord cu opinia publică, vor trebui să definească limitele frontierelor UE, care vor fi
geografice, politice și culturale.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între națiuni suverane care au decis să
împartă un destin comun și să exercite împreună o parte a suveranității lor. Sunt
abordate lucruri care au o deosebită importanță pentru europeni: pace, bunăstare
economică, securitate, democrație participativă, justiție și solidaritate. Acest pact este
pe cale de a fi consolidat și confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de
miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept și în armonie cu valorile
seculare în centrul cărora se situează omul și demnitatea sa.

Actuala revoluție tehnologică transformă radical viața în lumea industrializată,

incluzând aici și Europa. Esențial este să se înțeleagă că aceste noi provocări au
dimensiuni ce depășesc frontierele tradiționale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul
demografic, dinamismul economic, solidaritatea socială și răspunsurile etice ce
trebuie aduse progresului științelor vieții nu pot fi tratate mai eficient la nivel național.
Trebuie, de asemenea, să arătăm respect generațiilor viitoare.

Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui,
face parte dintr-o lume în evoluție rapidă și radicală, planeta fiind în căutarea
punctelor sale de echilibru. Relațiile cu lumea islamică, foametea și bolile în Africa,
tendințele unilaterale în Statele Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a economiei
în Asia sau relocarea globală a industriilor și locurilor de muncă sunt tot atâtea
evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze în
același timp asupra propriei dezvoltări, dar trebuie să facă parte și din procesul de

56
globalizare. Uniunea Europeană mai are încă un drum lung de parcurs până va putea
să se exprime la unison și până va putea fi un actor credibil pe scena diplomatică
strategică și politică a lumii.

Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a
putea face față creșterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu
creșterea numărului de state membre, cresc și forțele centrifugale ce amenință cu o
implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se șteargă
în fața priorităților pe termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri fără
precedent trebuie să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât ansamblul
instituțional european să continue să funcționeze eficient. Orice reformă decisivă a
sistemului comunitar actual trebuie să garanteze pluralitatea și respectul diferențelor
ce constituie bogăția națiunilor Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se
concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a acordurilor unanime va
duce în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic și juridic echilibrat și fondat
pe principiul votului cu majoritate calificată va putea funcționa.

Proiectul de constituție europeană, care a fost adoptat, sub rezerva ratificării, la

Roma, în octombrie 2004, de șefii de stat și de guvern ai celor 25 de state, încearcă
să răspundă cerințelor de simplificare a tratatelor existente și să dea o mai mare
transparență sistemului decizional al UE. Cetățenii trebuie să știe „cine ce face în
Europa”. Cetățenii europeni trebuie să se simtă implicați, să participe la alegerile
europene și să contribuie la ideea integrării europene. Proiectul de constituție
europeană clarifică competențele între UE, statele membre și autoritățile regionale. El
stabilește că integrarea europeană este bazată pe dubla legitimitate: cea a
popoarelor, de care pot să beneficieze în mod direct cetățenii și cea a statelor, care
constituie cadrul de dezvoltare legitimă a societăților.

Oricare ar fi sistemul constituțional ales de statele europene, el va trebui ratificat de

fiecare dintre ele, fie prin vot parlamentar, fie prin referendum. Pentru a facilita
dezbaterile, Comisia Europeană a lansat o campanie care să ajungă la cetățeni prin
intermediul Planului D pentru democrație, dialog și dezbatere.

57
 Constituția Europeană
Istoric

În decembrie 2001, pentru a putea face față noilor probleme ce vor apărea după
extinderea Uniunii Europene în Estul și Centrul Europei, Consiliul European alcătuiește o
Convenție pentru a prepara proiectul Tratatului constituțional.

Această Convenție, care și-a desfășurat lucrările în 2002 și 2003 sub președinția lui
Valéry Giscard d’Estaing, a fost formată din 105 membri, incluzând reprezentanți ai
guvernelor membre și ai țărilor candidate, parlamentari naționali, parlamentari europeni și
membri ai Comisiei Europene.

În iunie 2003, Convenția a adoptat prin consens proiectul tratatului constituțional.

Tratatul a fost semnat formal la Roma, la 29 octombrie 2004, și transmis statelor membre
pentru ratificare.

Deși majoritatea statelor membre au ratificat tratatul, acesta a fost respins în mai și iunie
2005 de votanții din Franța și Țările de Jos. Urmarea acestor voturi negative a fost
anunțarea de către Consiliul European, întrunit la sfârșitul lunii iunie, a unei perioade de
reflecție asupra viitorului tratatului constituțional.

Dispozițiile principale ale Constituției

• Alegerea unui președinte al Consiliului European de către majoritatea calificată,

pentru o perioadă de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoită o dată.
• Alegerea unui președinte al Comisiei de către majoritatea simplă a parlamentarilor
europeni, ca urmare a unei propuneri a Consiliului European, și „ținând cont de
alegerile Parlamentului European”.
• Crearea unui post de ministru de externe al UE.
• Încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în Tratatul UE.
• Creșterea numărului de domenii acoperite de voturile majorității calificate în cadrul
Consiliului UE.
• O mai mare putere legislativă și bugetară acordată Parlamentului European.
• O mai clară prezentare a repartizării competențelor și responsabilităților între Uniunea
Europeană și țările membre.
• Acordarea de roluri parlamentelor naționale, pentru a se garanta că UE se
conformează principiului subsidiarității.

58
 Cronologia construcției europene
1950
9 mai
Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, în cadrul unui
discurs inspirat de Jean Monnet, ca Franța și Republica Federală Germania să își
gestioneze în comun industriile cărbunelui și oțelului, sub autoritatea unei instituții
noi, care să rămână deschisă și altor state europene.

Deoarece 9 mai consfințește practic nașterea Uniunii Europene, această dată a fost
aleasă pentru a sărbători Ziua Europei.

1951
18 aprilie
Cele șase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acesta intră în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru
o perioadă de 50 de ani.

1955
1-2 iunie
La întrunirea de la Messina, miniștrii de externe ai statelor membre CECO decid
extinderea procesului de integrare europeană către întreaga economie.

1957
25 martie
Cele șase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea
intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

1960
4 ianuarie
La îndemnul Regatului Unit, Convenția de la Stockholm instituie Asociația Europeană
a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de țări europene care nu fac parte din
CEE.

1963
20 iulie
La Yaoundé, CEE și 18 state africane semnează un acord de asociere.

1965
8 aprilie
Are loc semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei Comunități
(CECO, CEE și Euratom) și înființarea unui Consiliu unic și a unei Comisii unice.
Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1967.

1966
29 ianuarie
„Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franța acceptă să
participe din nou la reuniunile Consiliului, în schimbul unui acord conform căruia

59
regula unanimității este menținută dacă sunt puse în joc interesele majore ale statelor
membre.

1968
1 iulie
Are loc desființarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru bunuri
industriale existente între statele membre și introducerea unui tarif extern comun.

1969
1-2 decembrie
Șefii de stat și de guvern ai CEE reuniți la Haga iau hotărârea de a merge mai
departe pe drumul integrării europene, deschizând astfel calea primului val de
extindere.

1970
22 aprilie
Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanțarea treptată a Comunităților
printr-un sistem de „resurse proprii” și totodată extinderea competențelor în materie
de control ale Parlamentului European.

1972
22 ianuarie
La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităților Europene
și Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit.

1973
1 ianuarie
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Comunitățile Europene, care vor
cuprinde din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunță cu o majoritate
de voturi împotriva aderării, în urma unui referendum organizat în acest scop.

1974
9-10 decembrie
Șefii de stat ai celor nouă țări membre se reunesc la Paris, unde decid să se
întâlnească de trei ori pe an în calitate de Consiliu European. Aceștia își exprimă, de
asemenea, acordul pentru organizarea de alegeri directe în Parlamentul European și
aprobă înființarea Fondului European de Dezvoltare Regională.

1975
28 februarie
Este semnată, la Lomé, o convenție (Lomé I) între CEE și 46 de state din Africa, zona
Caraibelor și Pacific (ACP).

22 iulie
Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuțiile Parlamentului și este
înființată Curtea de Conturi a Comunităților Europene. Acesta intră în vigoare la data
de 1 iunie 1977.

1979
7-10 iunie
Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul European.

60
1981
1 ianuarie
Grecia devine membru al CE. Numărul statelor membre se ridică la 6.

1984
14-17 iunie
A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1985
7 ianuarie
Jacques Delors devine Președinte al Comisiei (1985-1995).

14 iunie
Este semnat Acordul Schengen, în scopul de a elimina controalele la frontierele
dintre statele membre ale Comunităților Europene.

1986
1 ianuarie
Spania și Portugalia devin membre ale CE. Numărul statelor membre se ridică la 12.

17 și 28 februarie
Se semnează, la Luxemburg și la Haga, Actul Unic European. Acesta intră în vigoare
la data de 1 iulie 1987.

1989
15 și 18 iunie
A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

9 noiembrie
Căderea zidului Berlinului.

1990
3 octombrie
Reunificarea Germaniei.

1991
9-10 decembrie
Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană, care
pune bazele unei politici externe și de securitate comună, ale cooperării mai strânse
în domeniul justiției și al afacerilor interne și ale creării unei uniuni economice și
monetare care să includă moneda unică.

1992
7 februarie
Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră în
vigoare la data de 1 noiembrie 1993.

1993
1 ianuarie
Are loc crearea pieței unice.

61
1994
9 și 12 iunie
A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1995
1 ianuarie
Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se ridică
la 15. Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a unui referendum în care se
înregistrează o majoritate de voturi negative.

23 ianuarie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Jacques Santer
(1995-1999).

27-28 noiembrie
Conferința Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat între UE și
statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.

1997
2 octombrie
Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de 1 mai
1999.

1998
30 martie
Începe procesul de aderare pentru noile țări candidate. Cipru, Malta și alte 10 țări din
Europa centrală și de est vor fi implicate în acest proces.

1999
1 ianuarie
Începutul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece țări ale UE adoptă moneda euro,
care este lansată pe piețele financiare, înlocuind astfel monedele naționale în
desfășurarea tranzacțiilor care nu implică transferul fizic al fondurilor. Banca Centrală
Europeană își asumă rolul de a gestiona politica monetară a Uniunii. Grecia se va
alătura și ea celor 11 țări membre ale zonei euro în 2001.

10 și 13 iunie
A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

15 septembrie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Romano Prodi
(1999-2004).

15-16 octombrie
Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spațiu european de libertate,
securitate și justiție.

2000
23-24 martie

62
Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a
procesului de ocupare a forței de muncă în cadrul UE, de modernizare a economiei,
precum și de întărire a coeziunii și integrării sociale într-o Europă bazată pe
cunoaștere.

7-8 decembrie
La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui nou
tratat, care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în perspectiva
pregătirii pentru extindere. Președinții Parlamentului European, ai Consiliului
European și ai Comisiei proclamă solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene.

2001
26 februarie
Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1 februarie 2003.

14-15 decembrie
Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declarație privind
viitorul UE. Se deschide astfel calea către o nouă reformă instituțională a UE și către
crearea unei Convenții în vederea elaborării unui proiect de Constituție Europeană.

2002
1 ianuarie
Intră în circulație bancnotele și monedele euro pe teritoriul celor 12 state din zona
euro.

13 decembrie
Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor 10 țări
candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia și Slovenia) la 1 mai 2004.

2003
10 iulie
Sunt închise oficial lucrările Convenției Europene pentru Viitorul Europei prin
adoptarea unui proiect de Tratat Constituțional.

4 octombrie
Începe Conferința Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituțional.

2004
1 mai
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia
și Slovenia aderă la Uniunea Europeană.

10 și 13 iunie
A șasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

29 octombrie
Se adoptă la Roma Constituția Europeană (sub rezerva ratificării de către statele
membre).

63
22 noiembrie
Își începe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de José Manuel Barroso.

2005
29 mai și 1 iunie
Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franței ca rezultat al
referendumului asupra Constituției, urmat la scurt timp și de votul negativ al Țărilor de
Jos.

3 octombrie
Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia și Croația.

2007
1 ianuarie
Bulgaria și România aderă la Uniunea Europeană.

Slovenia adoptă moneda unică.

64
 Uniunea Europeană

[Insert map]

State membre ale Uniunii Europene (2007)

Țări candidate

65