Sunteți pe pagina 1din 36

TEMA.

DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND ORIGINEA ŞI ESENŢA STATULUI

1. NOŢIUNEA STATULUI ŞI GENEZA LUI


2. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI
3. FORMA DE STAT

1. NOŢIUNEA STATULUI ŞI GENEZA LUI


Importanţa şi esenţialitatea statului pentru orice societate a făcut ca încă din antichitate ea
să fie supusă unei intense şi permanente preocupări a celor ce se ocupă cu descifrarea
elementelor vieţii sociale şi studiul politicii.
Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atît ca teritoriu
ce desemna şi identifica o continuitate socială cît şi ca instituţie supremă a societăţii.
Vechii greci defineau statul cu noţiunea de „polis”-stat cetate, ca aşezare delimitată de
alta, dar şi ca instituţie de exercitare a conducerii sociale.
La rîndul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincţie între stat ca teritoriu, aşezare şi
stat ca instituţie, foloseau doi termeni distincţi: de “civitate”-stat în sensul de teritoriu şi “res-
publica” – ca instituţie politică, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificaţia ei reală.
Şi vechii germani au văzut în stat atît o organizare teritorială, cît şi una politică,
definindu-l cu noţiunea de land.
Pentru întîia oară noţiunea de stat – “statio” este folosită de N.Machiavelli în scrierea sa
Principele (1513), cînd se referea la ideea unităţii.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în sens larg şi
în sens restrîns.
În sensul larg al cuvintului, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi
umane,care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau
executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea.

2. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI.


Existenţa şi funcţionalitatea statului ca entitate distinctă, de sine stătăoare, este
condiţionată de prezenţa unor componente fundamentale, definitorii: populaţia, teritoriul şi
organizarea politică. Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul
de-a lungul istoriei, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificaţii, valori şi conţinuturi
diferite.
Populaţia constituie pentru existenţa oricărei forme statale o componentă de bază, fară
aceasta statul nu şi-ar justifica prezenţa, nu ar exista obiectul asupra caruia să-şi exercite
autoritatea. În acelaşi timp, oamenii sunt cei ce creează şi dau viată statului, îl pun în mişcare şi
fac din el o realitate vie. Aceiaşi oameni creează voinţa de a trăi în cadrul aceleeaşi comunităţi şi
tot ei dau naştere solidarităţii, fără de care statul nu s-ar putea închega şi funcţiona. Cei ce
locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de
această putere ori calitatea de cetăţean, ori de străin, ori de apatrid. Fundamentul oricărui stat
rezidă în unitatea poporului(art.10 din Constituţie).
Teritoriul constituie factorul material, spaţiul în limitele căruia se crează şi funcţionează
statul. Existenta sa este tot atît de necesară şi importantă ca şi cea a populaţiei sau organizării
politice. El este un bun al întregii comunităţi şi în această situaţie pune problema apărării
integrităţii şi suveranităţii sale.
Funcţiile pe care le are teritoriul unui stat sunt următoarele:
 Teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizîndu-l şi delimitîndu-l de
alte state.
 Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei care-l locuiesc, atribuindu-le
calitatea de apartenenţă la statul respectiv.

1
 Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi contribuie la structurarea
autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului.
 Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer, asupra cărora statul îşi exercită
puterea (după unii autori şi navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, satelitii artificiali
etc.)
 Potrivit conceptului Constituţiei RM şi standartelor internaţionale, teritoriului statului îi sunt
specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea (art.1 si 3 ale
Constiţutiei RM).
Organizarea politică este componenta cu rol major în structurarea şi funcţionarea
statului. Ea instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le stabileşte rolul
şi statutul în societate, normele şi limitele funcţionalităţii.
Puterea politică are urmatoarele trăsături:
1. Este un atribut al statului care se echivaleaza cu forta;
2. Puterea de stat are caracter politic;
3. Puterea are o sferă generală de aplicare;
4. Puterea deţine monopolul constrîngerii de stat:
5. Puterea este suverană, aceasta din urmă trăsătură este cea mai importantă.
Suveranitatea cunoaste 2 laturi:
Internă - chemată să sublinieze faptul că în interior nici o altă putere socială nu este
superioară puterii statului.
Externă – nici un stat nu poate fi comandat în relaţiile sale externe de către nici o altă
putere. Un stat nu există, sau cel puţin nu este perfect, dacă îi lipseste suveranitatea.

3 FORMA DE STAT
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare,
conţinutul puterii. Structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează
prin trei elemente de bază:
1. Forma de guvernămînt;
2. Structura de stat;
3. Regimul politic.
1. Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a
organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în
special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în monarhii şi republici.
În evoluţia sa monarhia a cunoscut mai multe forme:
Monarhia este acea formă de guvernământ, prin care puterea supremă de stat aparţine unei
persoane, care ocupă această funcţie prin moştenirea tronului.
Monarhia absolută se caracterizează prin puterea absolută a şefului statului (Arabia
Saudită, Emiratele Arabe ş.a.) Monarhul dispune de largi împuterniciri în domeniul legislativ,
executiv şi justiţie.
Monarhie constituţională - împuternicirile şefului statului sunt limitate, puterea de stat
aparţine monarhului şi totodată Parlamentului.
Monarhie parlamentară - puterea monarhului nu se referă asupra legislativului lipseşte
dreptul de veto, nu este limitată în domeniul administrării. Anglia, Olanda, Belgia, Suedia,
Norvegia, Spania.

În republică guvernarea are loc prin reprezentanţii aleşi de către popor după anumite
proceduri electorale. După felul în care sunt alese organele supreme ale statului, republica se
clasifică în:
- Republică prezidenţială, care se caracterizează prin rolul major al preşedintelui în sistema
autorităţilor publice, unde se creează condiţii pentru concentrarea în mâinile lui a unor largi
împuterniciri (SUA, Ţările Americii Latine). Şeful statului este şi şef de guvern care îi este
responsabil lui.
2
- Republica parlamentară se manifestă prin faptul că preşedintele este ales de către
Parlament. La propunerea Preşedintelui, Parlamentul formează Guvernul. Executivul este condus
de prim-ministru şi formal este responsabil în faţa Parlamentului. Parlamentul are dreptul de a
controla executivul. Votul de neîncredere Guvernului duce la demisia lui (Italia, Germania,
Austria, Ungaria).
- Republica semiprezidenţială - in care se combină formele de guvernare prezidenţială şi
parlamentară. Şeful statului este ales prin vot universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de
stat. Guvernul este numit de către preşedinte fără participarea formală a Parlamentului, dar cu
consultarea fracţiunilor parlamentare.
Ca formă de guvernământ, republica parlamentară şi semiprezidenţială se manifestă printr-o
posibilă instabilitate guvernamentală compensată printr-o activitate eficientă a executivului.

2. Structura de stat – caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul


dacă avem de a face cu o singură entitate statală sau o grupare într-un stat a mai multor entităţi
statale.
Dupa structura de stat diferenţiem:
State simple sau unitare
State compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu
alte state ci îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin
suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state. În asemenea state există un singur
parlament, guvern, un singur rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură
cetăţenie etc. (România, RM, Italia, Franta).
Statul federativ, compus sau unional – este statul compus din două sau mai multe
entităţi, unităţi statale.
Statul federativ reprezintă o unitate statală în care:
Există 2 rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei şi organele subiectelor
federaţiei.
Există mai multe constituţii: cea a statului federaţiei şi cele ale subiectelor federaţiei.
Există 2 categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia subiectelor federaţiei, deşi
populaţia reprezintă un corp unitar.
Împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi administrative – teritoriale, ci şi
în părţi politice autonome, entităţi statale, etc.
Confederaţia – constituie o uniune de state independente sau de unităţi teritoriale
autonome, înfiinţate pe baza unui acord internaţional prin care se detrmină condiţiile de asociere
a statelor şi de funcţionare a acestora. Se întemeiază pentru a rezolva chestiuni ca: apărarea,
afacerile externe, comerţul intern şi moneda comună. (Uniunea Europeană, Elveţia)

Regimul politic – include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii,


ansamblul care vizează atît raporturile dintre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret
asigură şi garantează drepturile subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se desting 2 categorii de state: state cu regimuri
politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare).
Democraţia – reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de guvernare politică în
care puterea aparţine poporului. Caracteristica democratismului: pluralismul (existenţa mai
multor partide cu programe proprii care concurează pentru putere), libertatea şi recunoaşterea
opoziţiei, alegeri prin scrutin universal etc.
Regimul autocratic – se caracterizează atît prin inexistenţa condiţiilor juridice formale,
cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate
să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului (regimul fascist). Puterea de
stat este exercitată în interesul unor grupuri de persoane, de o persoană sau un grup de persoane
prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea terorii poliţieneşti, prin egarea drepturilor şi
libertăţilor individuale, în măsură în care acestea sunt prevăzute în legislaţia statului respectiv.
3
Asemenea regimuri politice, sunt caracteristice statelor Orientului antic, dominaţiei
despotismului oriental. Asemenea regimuri politice erau cunoscute şi în Grecia şi Roma, purtînd
denumirea de dictatură sau tiranie. Regimuri autocratice în perioada modernă, ca cele mai
reacţionare sunt cunoscute sub forma regimurilor dictatoriale fasciste, profasciste, militaro-
fasciste etc.

TEMA. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND ORIGINEA ŞI ESENŢA DREPTULUI

1. DEFINIŢIA DREPTULUI ŞI FUNCŢIILE SALE


2. IZVOARELE DREPTULUI

1. DEFINIŢIA DREPTULUI ŞI FUNCŢIILE SALE

Cuvîntul “drept” provine din latinescul “directus”, ceea ce în traducere înseamnă drept –
orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, linie dreaptă.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar definiţia
exactă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari şi pînă în prezent.
Dreptul – poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduită generale şi
obligatorii, adoptate şi asigurate (garantate) de stat, reguli al căror scop îl constituie
organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rang de lege.
Dreptul, într-adevăr, este o voinţă a celor ce guvernează, dar rolul voinţei guvernanţilor nu
trebuie absolutizat. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont de voinţa guvernaţilor.
Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane. Acest scop este slujit de o serie de funcţii
şi anume:
1. Functia de institutionalizare a organizării social – politice –organizarea autoritatiilor publice
ale statului.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţtii.
4. Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonarii acţiunilor individuale faţă
de conduită tip prescrisă de normele juridice.
5. Funcţia informativă – reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe
despre viaţa multirală a societăţii.
6. Funcţia educativă.

2. IZVOARELE DREPTULUI
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut urmatoarele forme de exprimare (izvoare formale):
1. Obiceiul juridic (cutuma) – repetarea trebuie să fie obligatorie. Obiceiul, deşi extrem de rar,
mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre.
2. Practica juridică şi precedentul judiciar (jurisprudenţa). În RM, deşi practicii judiciare i se
acordă o atenţie deosebită, de regulă, practica judiciară nu este considerată ca izvor de drept.
3. Doctrina (ştiinţa juridică). Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina – contribuie la înţelegerea
fenomenului juridic. În RM – ea nu constituie un izvor de drept.
4. Contractul normativ. Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate
cu ele. Mai sunt însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. În
asemenea cazuri se spune că contractul este normativ – şi este izvor de drept. De exemplu: în
dreptul muncii – contractul colectiv de muncă, în dreptul internaţional public – tratatele şi
acordurile internaţionale.
5. Actul normativ – juridic – poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele
autorităţii publice, izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie,
4
este asigurată de forţa coercitivă a statului. Locul pe care îl ocupă un act juridic – normativ în
sistemul general al acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul
organelor statului.
Categoriile actelor normative:
1. Legile:
 Constituţionale, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, constituind baza
juridică a celorlalte legi. Ele se referă la forma de guvernământ, definesc structurile şi
atribuţiile puterilor în stat, formulează şi proclamă drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţeanului.
 Organice, legi care reglementează organizarea şi atribuţiile unor organe ale statului,
sistemul electoral, regimul proprietăţii, raporturile de muncă în general, organizarea
administrativă a teritoriului.
 Ordinare, legi adoptate în baza Constituţiei, reglementînd cele mai variate relaţii sociale.
2. Acte normative subordonate legilor: Decretele Preşedintelui, Hotărîrile Parlamentului,
Hotărîrile Guvernului, Actele Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.

Tema GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

Guvernul este autoritatea publică care reprezintă şi exercită puterea executivă în Republica
Moldova.
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
Guvernul este organ colegial, format din membrii Guvernului.
Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile Constituţiei
Republicii Moldova, legii cu privire la Guvern nr. 163 din 07.07.2017, ale Regulamentului
Guvernului şi ale altor acte normative, precum şi ale tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
În exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de
către Parlament prin acordarea votului de încredere la învestitura Guvernului.
Guvernul este responsabil de activitatea sa în faţa Parlamentului.

Competenţa Guvernului
Domeniile de activitate ale Guvernului
Guvernul îşi desfăşoară activitatea în următoarele domenii:
a) economie;
b) afaceri externe şi integrare europeană;
c) ocrotirea sănătăţii, protecţie socială şi raporturi de muncă, familie;
d) justiţie, afaceri interne, ordine publică şi protecţie civilă;
e) reintegrare teritorială;
f) finanţe publice, relaţii fiscale şi vamale;
g) educaţie, ştiinţă, inovaţii, cultură, tineret şi sport;
h) dezvoltare regională, construcţii, amenajarea teritoriului şi urbanism;
i) protecţia mediului înconjurător şi resursele naturale;
j) agricultură, dezvoltare rurală şi siguranţa alimentelor;
k) apărare şi securitate naţională;
l) securitate şi eficienţă energetică;
m) tehnologia informaţiei, transport şi infrastructură;
n) administraţie publică şi servicii publice;
o) demografie, migraţie şi azil;
p) protecţia consumatorului, calitatea produselor şi serviciilor;
q) raportare, evidenţă şi statistică;

5
r) alte domenii de activitate în care este necesară intervenţia Guvernului, ca exponent al
puterii executive în stat, în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale
actelor normative care reglementează domeniile în care intervenţia este necesară.

Învestitura, exercitarea şi încetarea mandatului Guvernului

Învestitura Guvernului
(1) După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova
desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.
(2) Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru cere, în termen de 15 zile calendaristice de
la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii
liste a Guvernului.
(3) Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta
acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
(4) În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova
numeşte Guvernul prin decret, în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data adoptării de
către Parlament a hotărîrii pentru aprobarea programului de activitate al Guvernului şi acordarea
votului de încredere.
(5) În termen de cel mult 3 zile calendaristice de la data emiterii decretului privind numirea
Guvernului, membrii Guvernului depun individual, în faţa Preşedintelui Republicii Moldova,
jurămîntul al cărui text este prevăzut la art.79 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova.

Exercitarea mandatului Guvernului


Guvernul îşi exercită mandatul din data depunerii jurămîntului de către membrii acestuia
în faţa Preşedintelui Republicii Moldova şi pînă la data validării alegerilor pentru un nou
Parlament.
Din data validării alegerilor pentru un nou Parlament, Guvernul este limitat în
exercitarea atribuţiilor sale în conformitate cu prevederile art.15 din prezenta lege.

Structura şi lista Guvernului


(1) Guvernul este alcătuit din:
a) Prim-ministru;
b) prim-viceprim-ministru;
c) viceprim-miniştri;
d) miniştri;
e) alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Persoanele care cad sub incidenţa prevederilor alin.(1) lit.e) ” alţi membri stabiliţi prin lege
organică” devin membri ai Guvernului de drept, în baza funcţiei deţinute, conform legii organice
aplicabile, şi nu trebuie expres menţionaţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului în
vederea obţinerii votului de încredere.
Lista Guvernului, prezentată Parlamentului de către candidatul la funcţia de Prim-ministru
în vederea obţinerii votului de încredere, include lista candidaţilor la funcţia de membru al
Guvernului şi lista ministerelor. La elaborarea listei candidaţilor la funcţia de membru al
Guvernului, candidatul la funcţia de Prim-ministru trebuie să ţină cont de legislaţia în domeniul
asigurării egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, corelate cu criteriile de profesionalism şi de
merit.
Prim-ministrul are dreptul să solicite Parlamentului, în perioada exercitării mandatului,
modificarea listei ministerelor în cazul necesităţii constituirii, reorganizării sau dizolvării
acestora. Parlamentul decide asupra solicitării Prim-ministrului prin adoptarea unei hotărîri de
modificare a listei ministerelor cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

6
Încetarea mandatului Guvernului
Mandatul Guvernului încetează:
a) la data validării alegerilor pentru un nou Parlament;
b) în cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament;
c) în cazul demisiei Guvernului în componenţă deplină;
d) în cazul în care Prim-ministrul se află în imposibilitate definitivă de a-şi exercita
atribuţiile, în cazul demisiei sau al decesului acestuia.
Se consideră că Prim-ministrul se află în imposibilitate definitivă de exercitare a
atribuţiilor în următoarele cazuri:
a) dacă acesta nu îşi exercită funcţia mai mult de 3 luni consecutive;
Refuzul se exprimă prin depunerea unei cereri scrise adresate Preşedintelui Republicii
Moldova sau printr-un anunţ public, intră în vigoare şi devine irevocabil din momentul depunerii
cererii sau emiterii anunţului.

Încetarea funcţiei de membru al Guvernului


Funcţia de membru al Guvernului încetează în caz de demisie, de revocare, de
incompatibilitate sau de deces.

Cererea de demisie din funcţia de membru al Guvernului se aduce la cunoştinţa


Preşedintelui Republicii Moldova de către Prim-ministru. Preşedintele Republicii Moldova prin
decret ia act de cererea de demisie din funcţia de membru al Guvernului.

Organele permanente de lucru ale Guvernului


Cancelaria de Stat
(1) Cancelaria de Stat este autoritatea publică care asigură organizarea activităţii
Guvernului, stabileşte cadrul general pentru definirea priorităţilor Guvernului, asigură suport
metodologic, organizatoric şi de coordonare pentru sistemul de planificare, elaborare şi
implementare a politicilor publice la nivelul ministerelor şi al altor autorităţi administrative
centrale, monitorizează implementarea programului de activitate al Guvernului, prezintă
materialele analitice şi informaţionale, pregăteşte proiectele de hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii
ale Guvernului şi verifică executarea acestora.
Cancelaria de Stat este condusă de secretarul general al Guvernului, numit în funcţie şi
eliberat din funcţie de către Guvern şi subordonat direct Prim-ministrului.
(4) Modul de organizare şi funcţionare a Cancelariei de Stat se stabileşte de către Guvern.

Corpul de control al Prim-ministrului


Corpul de control al Prim-ministrului este o structură fără personalitate juridică, organizată
în cadrul Cancelariei de Stat, care se subordonează direct Prim-ministrului.
Corpul de control al Prim-ministrului este condus de un şef, numit în funcţie şi eliberat din
funcţie de Prim-ministru.
Corpul de control al Prim-ministrului efectuează controlul realizării de către Cancelaria de
Stat, ministere, alte autorităţi administrative centrale şi structuri organizaţionale din sfera lor de
competenţă a atribuţiilor prevăzute de cadrul normativ şi a sarcinilor stabilite în actele
Guvernului, în programul de activitate al Guvernului şi în alte documente de politici publice,
precum şi în indicaţiile Prim-ministrului.
Angajaţii Corpului de control al Prim-ministrului au statut de personal din cabinetul
persoanelor cu funcţii de demnitate publică.
Activitatea Corpului de control al Prim-ministrului se finanţează prin intermediul
Cancelariei de Stat.
Modul de organizare şi funcţionare a Corpului de control al Prim-ministrului se stabileşte
prin regulament aprobat de către Guvern.

7
Cabinetul Prim-ministrului
Cabinetul Prim-ministrului este o subdiviziune separată în cadrul Cancelariei de Stat,
constituită din consilieri, asistenţi şi secretari ai Prim-ministrului şi condusă de şeful Cabinetului.
Modul de organizare şi funcţionare a Cabinetului Prim-ministrului se stabileşte prin
regulament aprobat de către Guvern.

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA

Alegerea Parlamentului
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica
autoritate legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi.
Parlamentul se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat
de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.

Conducerea Parlamentului
După constituirea legală a Parlamentului se alege Preşedintele Parlamentului, prim-
vicepreşedintele, vicepreşedinţii şi se formează Biroul permanent al Parlamentului.

Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:


a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;
b) declară referendumuri;
c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării;
d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
e) aprobă doctrina militară a statului;
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în limitele
prevăzute de Constituţie;
g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de
Republica Moldova;
h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
i) exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra ajutorului economic
şi de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile şi
creditele de stat din surse străine;
j) alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;
k) aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
l) declară mobilizarea parţială sau generală;
m) declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
n) iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societăţii;
o) suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în cazurile prevăzute de lege;
p) adoptă acte privind amnistia;
r) îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.

Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Parlamentul se consideră legal constituit din data şedinţei de constituire.

În vederea formării organelor de lucru şi organizării activităţii Parlamentului, deputaţii


constituie fracţiuni parlamentare alcătuite din cel puţin 5 deputaţi aleşi în bază de liste ale
concurenţilor electorali, precum şi o singură fracţiune parlamentară cu aceeaşi componenţă
numerică din deputaţi aleşi în bază de liste ale concurenţilor electorali care nu au întrunit
numărul necesar pentru a constitui o fracţiune parlamentară, din deputaţi independenţi şi/sau
deputaţi neafiliaţi.
8
Fracţiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după constituirea legală a
Parlamentului şi funcţionează în baza regulamentului propriu.
Fracţiunile parlamentare îşi aleg organele de conducere sau conducătorii.
Deputatul poate fi membru doar a unei fracţiuni.
Deputatul poate părăsi fracţiunea. Fracţiunea poate exclude din rîndurile sale unii membri.
Deputatul care a părăsit fracţiunea sau a fost exclus din fracţiune poate, de regulă, după o
perioadă de 6 luni de la părăsirea fracţiunii sau de la excluderea sa din fracţiune, să se alăture la
orice altă fracţiune.

Majoritate parlamentară este considerată fracţiunea sau coaliţia fracţiunilor, anunţată prin
declaraţie, care cuprinde mai mult de jumătate din deputaţii aleşi.
Opoziţie parlamentară este considerată fracţiunea sau fracţiunile care nu fac parte din
majoritatea parlamentară şi care s-au declarat în opoziţie faţă de aceasta.

Conducerea Parlamentului
După constituirea legală a Parlamentului se alege Preşedintele Parlamentului,
vicepreşedinţii şi se formează Biroul permanent al Parlamentului.

Parlamentul, la propunerea fracţiunilor parlamentare, instituie o comisie pentru efectuarea


alegerii Preşedintelui Parlamentului
Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret,
cu buletine de vot pe care se înscriu numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de
fracţiunile parlamentare. Fiecare fracţiune parlamentară poate face o singură propunere.
Este declarat ales Preşedinte al Parlamentului candidatul care a întrunit votul majorităţii
deputaţilor aleşi.

Vicepreşedinţii Parlamentului se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după


consultarea fracţiunilor parlamentare, prin vot deschis, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

Biroul permanent al Parlamentului este organul de lucru al acestuia şi se formează,


ţinîndu-se seama de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament. Din el fac parte, din
oficiu, Preşedintele Parlamentului şi vicepreşedinţii. Componenţa numerică şi nominală a
Biroului permanent se stabileşte prin hotărîre a Parlamentului, la propunerea fracţiunilor
parlamentare.

Comisiile permanente sînt organe de lucru ale Parlamentului, înfiinţate pentru efectuarea
activităţii Parlamentului.
Comisiile permanente răspund în faţa Parlamentului şi îi sînt subordonate. Statutul şi
modul de funcţionare a comisiilor permanente se stabilesc prin prezentul Regulament.
Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii. Numărul comisiilor,
denumirea, componenţa numerică şi nominală a fiecărei comisii se va hotărî de Parlament, la
propunerea Biroului permanent.

Parlamentul poate constitui, de asemenea, comisii speciale.


pentru examinarea proiectelor de acte legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte
legislative complexe sau pentru alte scopuri, indicate în hotărîrea de înfiinţare a comisiei
respective. Proiectele de acte legislative elaborate de comisia specială se examinează de
comisiile permanente în conformitate cu cerinţele stabilite de prezentul Regulament.
Parlamentul poate constitui, de asemenea, comisii de anchetă. Comisia de anchetă nu poate
susţine urmărirea penală efectuată în condiţiile legii de organele de de urmărire penală şi
instanţele judecătoreşti. Concluziile comisiei de anchetă nu afectează principiul prezumţiei
nevinovăţiei

9
Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Sesiunea de primăvară începe în
luna februarie şi nu poate depăşi sfîrşitul lunii iulie. Sesiunea de toamnă începe în luna
septembrie şi nu poate depăşi sfîrşitul lunii decembrie.
În cazul în care Parlamentul nu se află în sesiune ordinară, acesta se poate întruni în
sesiune extraordinară sau specială la cererea Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui
Parlamentului sau a 1/3 din numărul deputaţilor.

Imunitatea parlamentară
În conformitate cu prevederile constituţionale, imunitatea parlamentară are ca scop
protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor judiciare şi garantarea libertăţii de
exprimare a acestuia.
Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune
flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului, după ascultarea sa.
Inviolabilitatea nu se extinde asupra membrilor familiei deputatului.
În cazul în care deputatul a comis o infracţiune sau o contravenţie, Procurorul General
poate cere Parlamentului ridicarea imunităţii acestuia pentru a efectua măsuri procesuale de
reţinere, percheziţionare, arestare sau trimitere în judecată.
Cererea de ridicare a imunităţii deputatului în Parlament este adresată Preşedintelui
Parlamentului.
Preşedintele Parlamentului aduce la cunoştinţa deputaţilor cererea în plenul Parlamentului
la şedinţa următoare de la data prezentării acesteia şi o trimite imediat spre examinare Comisiei
juridice, pentru numiri şi imunităţi.
Dacă cererea Procurorului General prevăzută la alin.(2) a parvenit în Parlament în perioada
dintre sesiuni, aceasta va fi adusă la cunoştinţa deputaţilor la prima şedinţă plenară a sesiunii
următoare.
Cererea de ridicare a imunităţii deputatului se înaintează pentru fiecare infracţiune sau
contravenţie separat.

Moţiunea simplă exprimă poziţia Parlamentului într-o anumită problemă de politică internă sau
externă ori, după caz, într-o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
(2) Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 15 deputaţi.
(3) Un deputat nu poate semna concomitent mai multe moţiuni simple în aceeaşi problemă.

Ultima oră de lucru al Parlamentului în fiecare zi de joi, cu excepţia ultimei joi din lună, va
fi consacrată întrebărilor.
(2) Fiecare deputat poate adresa întrebări membrilor Guvernului sau conducătorilor altor
autorităţi ale administraţiei publice. Deputatul, în aceeaşi şedinţă plenară, poate adresa cel mult
două întrebări.
(3) Deputaţii nu pot formula întrebări Preşedintelui Republicii Moldova, reprezentanţilor
puterii judecătoreşti, autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi întrebări care:
a) privesc probleme de interes personal;
b) urmăresc, în exclusivitate, obţinerea unei consultaţii juridice;
c) conduc la amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală;
d) privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţiile publice menţionate la
alin.(2).
Formulînd întrebarea, deputatul va preciza dacă doreşte să primească răspunsul în scris sau
oral la şedinţa în plen.
(2) Subdiviziunea Secretariatului Parlamentului responsabilă de asigurarea şedinţelor
plenare înregistrează întrebările şi le transmite organelor sau persoanelor cărora acestea sînt
adresate.
(3) Dacă se solicită răspuns oral, acesta va fi prezentat la următoarea şedinţă în plen în
cadrul orei Guvernului.
(4) Dacă se solicită răspuns scris, acesta se prezintă în termen de 15 zile.
10
(5) Dacă întrebările se vor adresa celor prezenţi în sală, aceştia pot răspunde imediat la
fiecare întrebare sau vor declara că vor prezenta răspunsul în termenul indicat la alin.(3) sau,
după caz, la alin.(4).
(6) Dacă deputatul care a solicitat răspuns oral la întrebare nu se află în sala de şedinţe a
Parlamentului, acestuia răspunsul i se va prezenta în scris.

Secretariatul Parlamentului
Asistenţa organizatorică, informaţională şi tehnică a activităţii Parlamentului, Biroului
permanent, comisiilor permanente, fracţiunilor parlamentare şi a deputaţilor este asigurată de
Secretariatul Parlamentului condus de Secretarul general.

(3) Secretarul general al Parlamentului se numeşte în funcţie de către Preşedintele


Parlamentului, cu consultarea prealabilă a Biroului permanent şi cu avizul Comisiei juridice,
pentru numiri şi imunităţi. Secretarul general este asistat de adjuncţii săi, cărora le poate delega o
parte din atribuţiile sale.

Tema: PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului.


Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii,
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.

Alegerea Preşedintelui
Preşedintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani
împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10
ani şi posedă limba de stat.
Este declarat ales candidatul care a întrunit cel puţin jumătate din voturile alegătorilor ce
au participat la alegeri.
În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al
doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în
primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi, cu condiţia
că numărul acestora e mai mare decât numărul voturilor exprimate împotriva candidatului.
Procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova este stabilită prin lege organică.

Validarea mandatului şi depunerea jurămîntului


Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova este validat de
Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Parlamentului şi a Curţii
Constituţionale, cel tîrziu la 45 de zile după alegeri, următorul jurămînt:
"Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a Moldovei".

Durata mandatului
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data
depunerii jurămîntului.
Preşedintele Republicii Moldova îşi exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de
către Preşedintele nou ales.

11
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă.
Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decît
pentru cel mult două mandate consecutive.

Incompatibilităţi şi imunităţi
Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei
alte funcţii retribuite.
Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere
juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul
a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvîrşeşte o infracţiune.
Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este
demis de drept la data rămînerii definitive a sentinţei de condamnare.

Mesaje
Preşedintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările Parlamentului.
Preşedintele Republicii Moldova adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme ale naţiunii.

Dizolvarea Parlamentului
În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor
timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare,
poate să dizolve Parlamentul.
Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea
Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin
două solicitări de învestitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii
Moldova, şi nici în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de război.

Atribuţii în domeniul politicii externe


Preşedintele Republicii Moldova poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate
internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în termenul stabilit prin
lege, spre ratificare Parlamentului.
Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale
reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova.

Atribuţii în domeniul apărării


Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor armate.
Preşedintele Republicii Moldova poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau generală.
În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii Moldova ia
măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le aduce, neîntîrziat, la cunoştinţa
Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.
Preşedintele Republicii Moldova poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii
naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.

Alte atribuţii
12
Preşedintele Republicii Moldova îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă azil politic;
d) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
e) acordă graţiere individuală;
f) poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de
interes naţional;
g) acordă ranguri diplomatice;
h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură, judecătorii şi altor
categorii de funcţionari, în condiţiile legii;
i) suspendează actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, pînă la adoptarea hotărîrii
definitive a Curţii Constituţionale;
j) exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.

Suspendarea din funcţie


În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
Republicii Moldova poate fi suspendat din funcţie de Parlament, cu votul a două treimi din
deputaţi.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi
se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da
Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

Vacanţa funcţiei
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova intervine în caz de expirare a
mandatului, de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de
deces.
Cererea de demisie a Preşedintelui Republicii Moldova este prezentată Parlamentului, care
se pronunţă asupra ei.
Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către Preşedintele
Republicii Moldova este confirmată de Curtea Constituţională în termen de 30 zile de la sesizare.
În termen de 2 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
Republicii Moldova, se vor organiza, în conformitate cu legea, alegeri pentru un nou Preşedinte.

Interimatul funcţiei
Dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele
este demis, ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se
asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.

Răspunderea Preşedintelui interimar


Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova
săvîrşeşte fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, se aplică articolul 89 alineatul
(1) şi articolul 91.

Promulgarea legilor
Preşedintele Republicii Moldova promulgă legile.
Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi,
să o trimită, în termen de cel mult două saptămîni, spre reexaminare, Parlamentului. În cazul în
care Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată anterior, Preşedintele promulgă legea.

13
Actele Preşedintelui
(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete,
obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova.

Resursele financiare ale aparatului Preşedintelui,


indemnizaţia şi alte drepturi
Resursele financiare ale aparatului Preşedintelui Republicii Moldova se aprobă, la
propunerea acestuia, de către Parlament şi se includ în bugetul de stat.
Indemnizaţia şi alte drepturi ale Preşedintelui Republicii Moldova se stabilesc prin lege.

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI MUNCII

1. Noţiunea, raporturile, subiectele şi principiile dreptului muncii


14
2. Contractul individual de muncă
a) Noţiuni generale privind contractul individual de muncă;
b) Conţinutul contractului individual de muncă;
c) Durata contractului individual de muncă;
d) Încheierea contractului individual de muncă;
e) Modificarea şi suspendarea contractului individual de muncă;
f) Încetarea contractului individual de muncă.
3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă.
4. Protecţia muncii.
5. Disciplina muncii.

1. Dreptul muncii (DM) reprezintă o ramură de drept care reglementează ordinea de


apariţie, evoluţia şi încetarea raporturilor de muncă, determină regimul de muncă al salariaţilor,
stabileşte regulile privind protecţia muncii şi procedura examinării litigiilor de muncă.
Obiectul de reglementare a DM îl constituie relaţiile de muncă ce apar în legătură cu
aplicarea de către salariaţi a capacităţii sale de muncă în procesul activităţii într-o anumită
unitate, precum şi alte relaţii sociale strâns legate de cele de muncă, printre care:
- relaţiile între salariat şi angajator;
- relaţiile privind plasarea în cîmpul muncii;
- relaţiile legate de repararea prejudiciului material;
- relaţiile ce apar în legătură cu examinarea ligiilor de muncă etc.

Principiile de bază a DM sunt:


1. libertatea de a munci, adică dreptul la muncă realizat prin alegerea liberă a locului de
muncă şi a domeniului de muncă fără aplicarea constrângerii:
2. înterzicerea muncii forţate şi a discriminării în procesul de prestare a muncii;
3. asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţiile normale de muncă ce corespund
normelor de securitate şi igienă, dreptului la odihnă, inclusiv reglarea duratei timpului de
muncă şi timpului de odihnă, acordarea concediului anual de odihnă etc;
4. protecţia contra şomajului şi aplicarea măsurilor necesare pentru plasarea în cîmpul
muncii;
5. egalitatea drepturilor şi a posibilităţilor salariaţilor;
6. garantarea dreptului la remunerarea corespunzătoare şi la timp al muncii;
7. asigurarea egalităţii salariaţilor fără nici o discriminare în ce priveşte creşterea pe scara
profesională fiind luate în considerţie productivitatea muncii, calificarea şi stagiul de
muncă, precum şi în ce priveşte pregătirea profesională şi ridicarea nivelului de pregătire
profesională.
Izvoarele DM sunt totalitatea actelor normative care reglementează relaţiile sociale de
muncă, adică care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor într-un raport juridic de muncă:
Constituţia RM, Codul muncii şi alte acte normative.
Subiecţi ai dreptului muncii se consideră: persoanele fizice - cetăţenii, persoanele juridice –
agenţii economici, sindicatele, colectivele de muncă.

2. Contractul individual de muncă


a) Noţiuni generale privind contractul individual de muncă
Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care
salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să
respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă
prevăzute de Codul muncii, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de
contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.
Părţile contractului individual de muncă sunt salariatul şi angajatorul. Persoana fizică
dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vîrstei de 16 ani. Persoana fizică poate încheia un
contract individual de muncă şi la împlinirea vîrstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al
15
reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu-i vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea, instruirea
şi pregătirea profesională.
Se interzice încadrarea în muncă a persoanelor în vîrstă de pînă la 15 ani, precum şi
angajarea persoanelor private de instanţa de judecată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate în funcţiile şi activităţile respective.
În calitate de angajator, parte a contractului individual de muncă poate fi orice persoană
fizică sau juridică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, care
utilizează munca salariată.
Este interzisă încheierea unui contract individual de muncă în scopul prestării unei munci sau
a unei activităţi ilicite ori imorale.
Se interzice orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi ori stabilirea unor avantaje,
directe sau indirecte, la încheierea contractului individual de muncă în dependenţă de sex, rasă,
etnie, religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială.
Refuzul angajatorului de a angaja se întocmeşte în formă scrisă şi poate fi contestat în
instanţa de judecată.

b) Conţinutul contractului individual de muncă


Conţinutul contractului individual de muncă este determinat prin acordul părţilor,
ţinându-se cont de prevederile legislaţiei în vigoare şi include:
a) numele şi prenumele salariatului; b) datele de identificare ale angajatorului; c) durata
contractului; d) data de la care contractul urmează să-şi producă efectele; e) atribuţiile funcţiei;
f) riscurile specifice funcţiei; g) drepturile şi obligaţiile salariatului; h) drepturile şi obligaţiile
angajatorului; i) condiţiile de retribuire a muncii, inclusiv salariul funcţiei sau cel tarifar şi
suplimentele, premiile şi ajutoarele materiale; j) compensaţiile şi alocaţiile, inclusiv pentru
munca prestată în condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase; k) locul de muncă; l) regimul de
muncă şi de odihnă; m) perioada de probă, după caz; n) durata concediului de odihnă anual şi
condiţiile de acordare a acestuia; o) condiţiile de asigurare socială; r) condiţiile de asigurare
medicală.
Contractul individual de muncă poate conţine şi alte prevederi ce nu contravin legislaţiei
în vigoare. Este interzisă stabilirea pentru salariat, prin contractul individual de muncă, a unor
condiţii sub nivelul celor prevăzute de actele normative în vigoare, de convenţiile colective şi de
contractul colectiv de muncă. Angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului efectuarea unei
munci care nu este stipulată în contractul individual de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute de
Codul muncii.
Contractul individual de muncă poate conţine şi alte prevederi ce nu contravin legislaţiei
în vigoare. În afara clauzelor generale prevăzute, părţile pot negocia şi include în contractul
individual de muncă clauze specifice, cum ar fi: clauza de confidenţialitate; clauze referitoare la
compensarea cheltuielilor de transport, la compensarea serviciilor comunale, la acordarea
spaţiului locativ.

c) Durata contractului individual de muncă


Contractul individual de muncă se încheie, de regulă, pe durată nedeterminată. Contractul
individual de muncă poate fi încheiat şi pe o durată determinată, ce nu depăşeşte 5 ani, în
condiţiile prevăzute de Codul muncii. Dacă în contractul individual de muncă nu este stipulată
durata acestuia, contractul se consideră încheiat pe o durată nedeterminată.
Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată determinată, numai în vederea
executării unor lucrări cu caracter temporar.

d) Încheierea contractulu individual de muncă


Contractul individual de muncă se încheie în baza negocierilor dintre salariat şi angajator.
Încheierea contractului individual de muncă poate fi precedată de circumstanţe specifice
16
(susţinerea unui concurs, alegerea în funcţie etc.). Salariatul are dreptul să încheie contracte
individuale de muncă, concomitent, şi cu alţi angajatori (munca prin cumul), dacă acest lucru nu
este interzis de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se întocmeşte în două exemplare, se semnează de către
părţi şi i se atribuie un număr din registrul unităţii, aplicîndu-i-se ştampila unităţii. Un exemplar
al contractului individual de muncă se înmînează salariatului, iar celălalt se păstrează la
angajator.
Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă.
Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii contractului individual de
muncă cu:
a) tinerii specialişti, absolvenţii şcolilor profesionale polivalente şi ai şcolilor de meserii; b)
persoanele în vârstă de până 18 ani; c) persoanele angajate prin concurs; d) persoanele care au
fost transferate de la o unitate la alta; e) femeile gravide; f) invalizii; g) persoanele alese în
funcţii elective; h) persoanele angajate în baza unui contract individual de muncă cu o durată de
pînă la 3 luni; i) persoanele angajate în baza rezultatelor verificării prealabile.
Angajarea se legalizează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, care
este emis în baza contractului individual de muncă negociat şi semnat de părţi. Ordinul
(dispoziţia, decizia, hotărîrea) de angajare trebuie adus la cunoştinţa salariatului, sub semnătură,
în termen de 3 zile lucrătoare de la data semnării de către părţi a contractului individual de
muncă.

e) Modificarea şi suspendarea contractului individual de muncă


Contractul individual de muncă nu poate fi modificat decât printr-un acord suplimentar semnat
de părţi, care se anexează la contract şi este parte integrantă a acestuia.
Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni în circumstanţe ce nu
depind de voinţa părţilor, prin acordul părţilor sau la iniţiativa uneia dintre părţi. Suspendarea
contractului individual de muncă presupune suspendarea prestării muncii de către salariat şi a
plăţii drepturilor salarialе (salariu, sporuri, alte plăţi) de către angajator. Pe toată durata
suspendării contractului individual de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, în afară de
prestarea muncii de către salariat şi remunerarea acesteia de către angajator.
Suspendarea contractului individual de muncă se face prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea)
angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, cel tîrziu la data
suspendării.
Contractul individual de muncă se suspendă în circumstanţe ce nu depind de voinţa
părţilor în caz de:
a) concediu de maternitate; b) boală sau traumatism; c) carantină; e) încorporarea în serviciul
militar în termen, în serviciul militar cu termen redus sau în serviciul civil; f) forţă majoră,
confirmată în modul stabilit, ce nu impune încetarea raporturilor de muncă; g) trimitere în
instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către salariat a unei infracţiuni
incompatibile cu munca prestată, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti; h) în alte
cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă prin acordul părţilor, exprimat în formă
scrisă, în caz de: a) acordare a concediului fără plată pe o perioadă mai mare de o lună; b) urmare
a unui curs de formare profesională sau de stagiere cu scoaterea din activitate pe o perioadă mai
mare de 60 de zile calendaristice; c) şomaj tehnic; d) îngrijire a copilului bolnav în vîrstă de pînă
la 7 ani; e) îngrijire a copilului invalid pînă la vîrsta de 16 ani; precum şi
f) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă din iniţiativa salariatului în caz de:
a) concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă de pînă la 6 ani; b) concediu pentru îngrijirea
unui membru bolnav al familiei cu durata de pînă la un an, conform certificatului
medical; c) urmare a unui curs de formare profesională în afara unităţii; d) ocupare a unei
funcţii elective în autorităţile publice, în organele sindicale sau în cele patronale; e)
condiţii de muncă nesatisfăcătoare din punctul de vedere al protecţiei muncii.
17
Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului:
a) pe durata anchetei de serviciu; b) pe durata detaşării; c) în alte cazuri prevăzute de legislaţie.

f) Încetarea contractului individual de muncă


Contractul individual de muncă poate înceta:
a) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor; b) la iniţiativa uneia dintre părţi, c) prin
acordul scris al părţilor.
În toate cazurile ziua încetării contractului individual de muncă se consideră ultima zi de
muncă. Încetarea contractului individual de muncă se perfectează prin emiterea ordinului
angajatorului ce se aduce la cunoştinţa salariatului contra semnătură nu mai tîrziu de ziua
concedierii.

În caz de încetare a contractului individual de muncă pe durată determinată în legătură cu


expirarea termenului său, salariatul trebuie să fie înştiinţat în scris de către angajator despre acest
fapt cu cel puţin 10 zile lucrătoare înainte.

Salariatul are dreptul la demisie - desfacere a contractului individual de muncă pe durată


nedeterminată din proprie iniţiativă, anunţînd despre aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14
zile calendaristice înainte.

Concedierea - desfacerea din iniţiativa angajatorului a contractului individual de muncă


pe durată nedeterminată, precum şi a celui pe durată determinată - se admite pentru următoarele
motive:
a) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă; b) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii
angajatorului persoană fizică; c) reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate;
d) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza
stării de sănătate, în conformitate cu certificatul medical; e) constatarea faptului că salariatul nu
corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente, confirmate
prin hotărîre a comisiei de atestare; f) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de
muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare, g) absenţa fără motive întemeiate de
la lucru mai mult de 4 ore consecutive (fără a ţine cont de pauza de masă)
în timpul zilei de muncă; h) prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau
toxică ş.a.
Nu se admite concedierea salariatului în perioada aflării lui în concediu medical, în
concediu de odihnă anual, în concediu de studii, în concediu de maternitate, în concediu parţial
plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 3 ani, în concediu suplimentar neplătit pentru
îngrijirea copilului în vîrstă de la 3 la 6 ani, în perioada îndeplinirii obligaţiilor de stat sau
obşteşti, precum şi în perioada detaşării, cu excepţia cazurilor de lichidare a unităţii.

3. Timpul de muncă
Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în conformitate cu regulamentul intern
al unităţii, cu contractul individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru îndeplinirea
obligaţiilor de muncă.
Durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din unităţi nu poate depăşi 40 de ore
pe săptămână.
Pentru anumite categorii de salariaţi, în funcţie de vîrstă, de starea sănătăţii, de condiţiile
de muncă şi de alte circumstanţe, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi contractul individual
de muncă, se stabileşte durata redusă a timpului de muncă (de exemplu: 24 de ore pentru
salariaţii în vîrstă de la 15 la 16 ani sau 35 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani).
Prin acordul dintre salariat şi angajator se poate stabili, atît la momentul angajării la
lucru, cît şi mai tîrziu, ziua de muncă parţială sau săptămîna de muncă parţială cu remunerarea
proporţional timpului lucrat sau în funcţie de volumul lucrului făcut.

18
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniformă şi
constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus.
La unităţile unde, ţinîndu-se cont de specificul muncii (în sfera prestării de servicii – de
exemplu, în sfera alimentară), introducerea săptămînii de lucru de 5 zile este neraţională, se
admite, ca excepţie, stabilirea, prin contractul colectiv de muncă şi/sau regulamentul intern, a
săptămînii de lucru de 6 zile câte 7 ore lucrătoare şi cu o zi de repaus.
Durata muncii zilnice în ajunul zilelor de sărbătoare nelucrătoare se reduce cu cel puţin o
oră pentru toţi salariaţii.
La solicitarea angajatorului, salariaţii pot presta munca în afara orelor de program în
limita a 120 de ore într-un an calendaristic. În cazuri excepţionale, această limită, cu acordul
reprezentanţilor salariaţilor, poate fi extinsă pînă la 240 de ore.

4. Timpul de odihnă
Timpul de odihnă reprezintă timpul destinat pentru odihna salariatului şi pentru
recuperarea forţelor de muncă necesare îmdeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor de muncă.
Deosebim 4 tipuri timpului de odihnă:
1. zilnic - în cadrul programului zilnic de muncă, salariatului trebuie să i se acorde o pauză de
masă de cel puţin 30 de minute şi repausul zilnic care nu poate fi mai mic decît durata dublă a
timpului de muncă zilnic (16 ore);
2. săptămânal - repausul săptămînal se acordă timp de 2 zile consecutive, de regulă sîmbăta şi
duminica. În cazul în care un repaus simultan pentru întregul personal al unităţii în zilele de
sîmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau ar compromite funcţionarea normală a
unităţii, repausul săptămînal poate fi acordat şi în alte zile, stabilite prin contractul colectiv de
muncă sau prin regulamentul intern al unităţii, cu condiţia ca una din zilele libere să fie
duminica. În unităţile în care, datorită specificului muncii, nu se poate acorda repausul
săptămînal în ziua de duminică, salariaţii vor beneficia de două zile libere în cursul săptămînii.
Munca în zilele de repaus este interzisă, însă în cazurile muncii suplimentare în timpul
zilelor de odihnă se acordă dublă salarizare.
3. zile de sărbătoare nelucrătoare :
a) 1 ianuarie - Anul Nou;
b) 7 şi 8 ianuarie - Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul);
c) 8 martie - Ziua internaţională a femeii;
d) prima şi a doua zi de Paşte conform calendarului bisericesc;
e) ziua de luni la o săptămînă după Paşte (Paştele Blajinilor);
f) 1 mai - Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii;
g) 9 mai - Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei;
h) 27 august - Ziua Republicii;
i) 31 august - sărbătoarea "Limba noastră";
j) 25 decembrie – Naşterea lui Iisus Hristos (Crăciunul pe stil nou);
k) ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă, declarată în modul stabilit de
consiliul local al municipiului, oraşului, comunei, satului.
Nu se admite atragerea la muncă în zilele de sărbătoare nelucrătoare a salariaţilor în vîrstă de
pînă la 18 ani, a femeilor gravide.

4. Concediile – se clasifică în:


a) concedii anuale plătite – 28 zile lucrătoare, care se acordă după expirarea a 6 luni
de muncă la unitatea respectivă. Pentru unele categorii de salariaţi se stabileşte durata mai mare a
concediului annual plătit (de exempu, pentru cadrul didactic).
Nu se admite înlocuirea concediului de odihnă anual nefolosit printr-o compensaţie în
bani, cu excepţia cazurilor de încetare a contractului individual de muncă al salariatului care nu
şi-a folosit concediul.

19
b) concediul neplătit – se acordă cu consimţămîntul angajatorului în baza unei cereri
scrise a salariatului fiind expuse motive familiale. Concediu neplătit nu poate depăşi durata de 60
de zile calendaristice în cursul unui an calendaristic.
c) concedii sociale (medical plătit, de maternitate, pentru îngrijirea copilului în vîrstă
de la 3 la 6 ani, pentru salariaţii care au adoptat copii nou-născuţi sau i-au luat sub tutelă) - se
acordă tuturor salariaţilor în baza certificatului medical eliberat potrivit legislaţiei în vigoare sau
în baza documentelor cerute de lege.

5. Disciplina muncii
Disciplina muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona unor reguli de
comportare stabilite în conformitate cu Codul muncii, cu alte acte normative, cu convenţiile
colective, cu contractele colective şi cu cele individuale de muncă, precum şi cu actele normative
la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul intern al unităţii.
Disciplina de muncă se asigură în unitate prin crearea de către angajator a condiţiilor
economice, sociale, juridice şi organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă
productivitate, prin formarea unei atitudini conştiente faţă de muncă, prin aplicarea de stimulări
şi recompense pentru muncа conştiincioasă, precum şi de sancţiuni în caz de comitere a unor
abateri disciplinare.
Pentru succese în muncă, angajatorul poate aplica stimulări sub formă de:
a) mulţumiri; b) premii; c) cadouri de preţ; d) diplome de onoare.
Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat
următoarele sancţiuni disciplinare:
a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră; d) concedierea.
Se interzice aplicarea amenzilor şi altor sancţiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei
de muncă. Pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decît o singură sancţiune.
Sancţiunea disciplinară se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul de angajare (alegere,
confirmare sau numire în funcţie) a salariatului respectiv.
Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre), în care se indică în
mod obligatoriu: a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii; b) termenul în care
sancţiunea poate fi contestată; c) organul în care sancţiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare se comunică salariatului, sub
semnătură, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data cînd a fost emis.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FAMILIEI

1. Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile familiale


20
2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea căsătoriei
3. Relaţiile personale nepatrimoniale şi relaţiile patrimoniale între soţi
4. Relaţiile între părinţi şi copii

1. Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile familiale

Dreptul familiei reprezintă o totalitate de norme juridice care reglementează relaţiile


personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, precum şi
alte relaţii sociale similare celor familiale ce se stabilesc între subiectele de drept familial aflate
pe poziţii de egalitate.
Reglementarea raporturilor familiale se bazează pe următoarele principii:
1. Principiul ocrotirii familiei din partea statului, deci statul facilitează, prin măsuri
economice şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin;
2. Principiul monogamiei;
3. Principiul liberului consimţământ la căsătorie;
4. Principiul egalităţii în relaţiile familiale;
5. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie;
6. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală;
7. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor
membrilor minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei;
8. Principiul liberului acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi
intereselor legitime ale membrilor familiei.
Raporturile familiale în mare majoritate poartă caracter personal nepatrimonial, adică nu
pot fi evaluate în bani şi, deci, se bazează pe sentimente de stimă, dragoste, reciprocitate (ex.
eduacţia şi creşterea copiilor, ajutor reciproc între soţi, susţinerea reciprocă). Relaţiile
patrimoniale, adică cele legate de patrimoniu şi care pot fi evaluate economic sunt legate de
proprietatea comună şi personală a soţilor, de obligaţia de întreţinere între mai mulţi membri ai
familiei ş.a.

2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea căsătoriei

Căsătoria ca şi rudenia reprezintă temiul apariţiei raporturilor familiale şi anume a celor


între soţi.
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit
dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale
legii.
În scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât
şi moral, care să-şi poată îndeplini funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii, încheierea căsătoriei
este supusă anumitor cerinţe legale. Astfel, pentru ca încheierea unei căsătorii să fie valabilă,
ea presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele condiţii care trebuie să existe
pentru a se putea încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii căsătoriei.
Aceste sunt:
1. Diferenţa de sex - nu se admite încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex;
2. Vârsta matrimonială – de 18 ani pentru ambele sexe. Pentru motive temeinice, în baza
cererii persoanelor care doresc să se căsătorească şi a acordului părinţilor minorului autoritatea
administraţiei publice locale poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei
matrimoniale, dar nu mai mult decât cu doi ani.
3. Consimţământul la căsătorie - pentru încheierea căsătoriei este necesar
consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii care
se căsătoresc;

21
4. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi - viitorii soţi sunt obligaţi să
declare că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor pentru a cunoaşte pericolul pe care-l poate
prezenta pentru ei şi pentru copiii lor încheierea unei căsătorii în condiţii necorespunzătoare din
punctul de vedere al sănătăţii. Controlul medical eate obligatoriu şi gratuit.

Condiţiile de formă se impart în formalităţi premergătoare căsătoriei şi condiţiile


procedurii încheierii căsătoriei (înregistrarea căsătoriei).
Formalităţi premergătoare căsătoriei sunt:
1. depunerea declaraţiei de căsătorie la Oficiul de Stare Civilă (OSC) din raza teritorală
a domiciliului unuia dintre viitorii soţi sau a părinţilor unuia dintre ei.
2. anexarea la declaraţia de căsătorie a următoarelor documente – certificatul de
naştere, buletinul de identitate, certificat medical de trecere a controlului şi alte docunente ce ar
proba anumite circumstanţe (de ex. certificat ce atestă graviditate, ordinul de deplasare etc.)
3. determinarea datei înregistrării căsătoriei – nu mai devreme de o lună, însă nu mai
târziu de două luni. Dacă există motive temeinice, la cererea persoanelor care doresc să se
căsătorească, şeful OSC poate reduce termenul de o lună, iar în cazuri excepţionale (pericol
pentru viaţă, graviditate, naşterea copilului etc.), căsătoria poate fi încheiată chiar în ziua
depunerii declaraţiei.
4. opoziţia la căsătorie - act prin care o persoană în forma scrisă aduce la cunoştinţa
reprezentantului OSC existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea
căsătoriei.
Nu se admite încheierea căsătoriei între:
a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
b) rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au
un părinte comun;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al II-lea grad inclusiv;
e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu;
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada când ambele îşi ispăşesc
pedeapsa;
h) persoane de acelaşi sex.

Condiţiile procedurii încheierii căsătoriei se referă la faptul înregistrării căsătoriei.


Astfel, încheierea căsătoriei are loc în incinta OSC-lui în a cărui rază teritorială se află
domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al părinţilor unuia dintre ei. Căsătoria se poate încheia în
afara sediului OSC dacă, din motive temeinice, unul din viitorii soţi se află în imposibilitatea de
a se prezenta personal la OSC.
La dorinţa viitorilor soţi, căsătoria se oficiază în mod solemn. În ziua fixată pentru
încheierea căsătoriei, funcţionarul OSC-lui: - identifică viitorii soţi; - constată că sunt îndeplinite
condiţiile de fond şi nu există impedimente la încheierea căsătoriei; - constată că nu există
opoziţii întemeiate la căsătorie; - citeşte viitorilor soţi prevederile Codului familiei în ce priveşte
drepturile şi obligaţiile lor ce apar în urma încheierii căsătoriei; - ia consimţământul viitorilor
soţi în vederea încheierii căsătoriei; - declară căsătoria încheiată; - întocmeşte actul de
căsătorie în registrul respectiv, care se semnează de funcţionarul OSC-lui, de soţi şi de martori,
dacă sunt; - eliberează soţilor certificatul de căsătorie;
Drepturile şi obligaţiile juridice ale soţilor iau naştere din ziua înregistrării căsătoriei la
organele de stare civilă.
În situaţia în care persoanele care se căsătoresc nu s-au prezentat la timpul fixat, dacă ele
n-au comunicat cauza neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată nemotivată, atunci
declaraţia de înregistrare a căsătoriei se consideră nulă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu şi-
au schimbat intenţia, ele trebuie să depună o declaraţie nouă şi OSC trebuie să fixeze din nou
termenul de înregistrare a căsătoriei.
22
Încetarea căsătoriei are loc în cazul:
1. Decesului unuia dintre soţi – soţul supravietuitor avînd dreptul de a se căsători, de a-şi
păstra numele dobîndit la încheierea căsătoriei, de a moşteni averea soţului decedat;
2. Declarării pe calea judecătorească a morţii unuia dintre soţi - aceleaşi efecte ca şi în
cazul decesului unuia dintre soţi;
3. Desfacerii căsătoriei prin divorţ fie la OSC fie în instanţa judecătorească.
Divorţul la OSC poate avea loc la cererea comună a ambilor soţi sau la cererea unuia
dintre soţi. La cererea comună a ambilor soţi se permite desfacerea căsătoriei la OSC dacă ei sunt
de acod cu desfacerea căsătoriei, nu au copii minori comuni şi nu au litigiu în privinţa împărţirii
averii.
La cererea unuia dintre soţi desfacerea căsătoriei la OSC poate avea loc dacă celălalt soţ
prin hotărîrea instanţei judecătoreşti este:
1. declarat incapabil;
2. declarat dispărut;
3. condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
În cazul desfacerii căsătoriei la OSC, aceasta încetează din ziua înregistrării divorţului.
Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc după expirarea termenului de o
lună din ziua depunerii cererii de divorţ.
Divorţul în instaţa judecătorească are loc în cazul dacă unul dintre soţi nu este de acord
cu desfacerea căsătoriei sau dacă ei au copii minori, sau dacă nu se înţeleg la împărţirea
patrimoniului. Ca motive pentru înaintarea acţiunii de divorţ în instanţa judecătorească pot servi
infidelitatea, nepotriviri de ordin fiziologic, alcoolism, comportamentul amoral sau agresiv,
condamnarea pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni grave etc.
Dacă în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă
acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen de
împăcare de la o lună la 6 luni. Dacă măsurile de împăcare n-au dat efecte şi soţii continuă să
insiste asupra divorţului, instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.
În baza hotărârii judecătoreşti privind desfacerea căsătoriei de către OSC din raza
teritorială a instanţei judecătoreşti respective, atât la cererea foştilor soţi (a unuia dintre ei), cât şi
în lipsa acestora, se întocmeşte actul de divorţ, în baza căruia se elibereată certificatul de divorţ
(două exemplare - cîte unul pentru fiecare fost soţ).
În cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească, căsătoria încetează din ziua când
hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă (adică cînd a expirat termenul atacării - 30
zile).

3. Relaţiile personale nepatrimoniale şi relaţiile patrimoniale între soţi

În urma încheierii căsătoriei între soţi apar relaţii personal-nepatrimoniale şi


patrimoniale.
Relaţiile personal-nepatrimoniale se bazează pe existenţa drepturilor şi obligaţiilor
reciproce lipsite de conţinut economic. Evident, nu toate relaţiile personale dintre soţi sunt
reglementate de lege, deoarece în caz contrar aceasta ar însemna implicarea statului în viaţa
intimă a lor. Totuşi pentru a garanta unele drepturi personale ale soţilor legea stabileşte dreptul
lor de a continua sau de a-şi alege domeniul de activitate sau profesia, dreptul la secretul
corespondenţei. De aceea niciunul dintre soţi nu este îndreptăţit să exercite un control atât în ce
priveşte corespondenţa, cât şi în ce priveşte relaţiile sociale pe care celălalt soţ le întreţine cu alte
persoane (prieteni, colegi de serviciu), cu toate că intimitatea creată în relaţiile de familie ar
permite soţilor de a avea acces la corespondenţa celuilalt.
La încheierea căsătoriei viitorii soţi pot determina ce nume vor purta în timpul căsătoriei,
avînd următoarele posibilităţi:
- să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei (de exemplu: Munteanu ori Ţurcanu)

23
- să-şi aleagă numele format prin conexarea numelor ambilor, drept nume de familie
comun (de exemplu: Munteanu-Ţurcanu);
- fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a purtat până la căsătorie;
- conexează numele de familie al celuilalt soţ la numele de familie propriu (de exemplu,
soţul – Munteanu, iar soţia – Ţurcanu -Munteanu).
Ca rezultat al încheierii căsătoriei soţii îşi asumă şi anumite obligaţii personale şi
anume:
a) Obligaţia de sprijin moral.
Această obligaţie se bazează pe comunitatea şi înţelegerea ce trebuie să caracterizeze
viaţa conjugală. Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme şi se afirmă în deosebi în
împrejurările mai dificile cu care se pot confrunta soţii în timpul căsătoriei (de exemplu: ajutorul
dat de un soţ celuilalt pentru depăşirea unei situaţii critice, pentru îndeplinirea proiectelor
profesionale ori sociale, în îngrijiri cu caracter personal pe care un soţ trebuie să le dea celuilalt
în cazul în care starea sănătăţii al unui este şubredă).

b) Obligaţia de fidelitate.
Obligaţia de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt reprezintă o caracteristică
esenţială a căsătoriei, fiind reglementată în mod expres de Codul familei. Din punctul de vedere
al îndatoririlor soţiei, obligaţia de fidelitate stă la baza prezumţiei de paternitate consacrată de
art. 47 din Codul familiei, prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în
timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului
soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit
contrariul. Avînd în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din moment ce această obligaţie
există pentru femeie, ea există şi pentru bărbat.
c) Obligaţia de a locui împreună - domiciliul comun constituind o condiţie necesară
pentru o viaţă de familie normală şi trainică.
d) Îndatoririle conjugale.
Conţinutul îndatoririlor conjugale, deşi nu este în mod expres arătat de lege, constă în
datoria soţilor de a avea relaţii intime împreună. De aceea, refuzul nejustificat al unuia dintre soţi
de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală, poate constitui un motiv de divorţ pentru celălalt soţ.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi se referă la regimul juridic al bunurilor acestora, adică
la dreptul de proprietate asupra bunurilor comune şi bunurilor personale ale soţilor.
Regimul juridic al bunurilor soţilor poate fi legal sau contractual. Regimul juridic legal se
bazează pe prevederile legii, iar cel contractual se referă la posibilitatea încheierii contractului
matrimonial, în care soţii pot stabili alt regim al bunurilor comune sau personale decât cel
prevăzut de lege, precum şi pot stabili regulile partajului în caz de divorţ.
Conform Codului familiei şi a Codului civil asupra bunurilor comune ale soţilor se aplică
regimul juridic de proprietate comună în devălmăşie, conform căreia soţii nu au cote determinate
asupra averii lor comune şi posedă, folosesc şi dispun de aceasta de comun acord şi în interesul
ambilor sau a familei.
Bunurile comune ale soţilor se consideră toate bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, cu
excepţia celor primite prin moştenire, în dar sau în baza altor convenţii gratuite.
Sunt considerate bunuri comune cele procurate din contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă; activitatea de
întreprinzător; activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de
compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare,
depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor

24
comune, precum şi alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit
propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.
Fiecare dintre soţi este în drept să încheie convenţii prin care să dispună de bunurile
comune, cu excepţia bunurilor imobile, acordul celuilalt soţ fiind prezumat, cu excepţia cazurilor
convenţiilor cu bunurile imobile, cînd se cere acordul scris al celuilalt soţ. Dacă unul dintre soţi
încheie o convenţie şi cealaltă parte ştie că celalt soţ nu este de acord cu aceasta, ultimul poate
cere anularea convenţeiei în termen de 3 ani din momentul cînd a aflat despre această convenţie.

La bunurile personale ale soţilor se referă:


-bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei;
-bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către unul
dintre soţi în timpul căsătoriei;
-lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor
de preţ şi altor obiecte de lux indiferent de timpul şi modul de dobîndire.
Bunurile ce aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească
proprietate în devălmăşie a acestora dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul
mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în urma muncii numai a
unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor.
Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite în timpul căsătoriei sau cu ocazia divorţului.
Partajul averii comune ale soţilor poate fi cerută de unul dintre soţi, de creditorii unuia dintre soţi
sau în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ în proprietatea în
devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească. La împărţirea
proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sunt
considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel. Instanţa judecătorească este în
drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinând cont de interesele
unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor minori. Nu se supun partajului bunurile personale,
bunurile ce aparţin copiilor.
Soţii au posibilitatea de a schimba regimul patrimonial legal încheind un contract
matrimonial care reprezintă o convenţie încheiată benevol între persoanele care doresc să se
căsătorească sau între soţi, în care se determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora
în timpul căsătoriei şi/sau cazul desfacerii acesteia. Acest contract se încheie în forma scrisă, se
autentifică notarial şi intră în vigoare din momentul încheierii căsătoriei sau din momentul
semnării lui dacă-l încheie în timpul căsătoriei. Contract nu poate reglementa relaţiile personal-
nepatrimoniale, însă soţii pot stabili anumite sancţiuni pentru încălcarea lor (de exemplu, amenda
pentru înşelarea sau determinarea în cazul partajului cotei mai mici din averea comună celui soţ
care va fi vinovat de desfacerea căsătoriei).

1. Relaţiile între părinţi şi copii

Drepturile copiilor şi drepturile şi îndatoririle părinţilor


Copii au drepturi asigurate şi protejate de stat, printre care:
- Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie;
- Dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rude;
- Dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertate de expresie, de gândire, de
conştiinţă, religie, asociere şi reuniune paşnică;
- Dreptul copilului de a fi protejat;
- Dreptul copilului la un nume. Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi.
Părinţii au următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul şi îndatorirea de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului;
b) dreptul şi îndatorirea de a educa copilul;
25
c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi pregătirea profesională a copilului;
d) dreptul de a creşte personal copilul;
e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare faţă de copil;
f) dreptul de a avea copilul lângă părinte;
g) dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului;
h) dreptul de a stabili locuinţa copilului;
i) dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului;
j) dreptul şi obligaţia de a reprezenta pe minor în actele juridice ori de a-i încuviinţa
aceste acte ş.a.
Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti părinţii pot fi sancţionaţi cu decăderea din
drepturile părinteşti şi luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de
întreţinere;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă, dintr-o
instituţie de asistenţă socială sau alta similară;
c) fac abuz de drepturile părinteşti;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa fizică sau psihică, atentează la
inviolabilitatea sexuală a copilului;
e) prin comportare amorală, influenţează negativ asupra copilului;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
g) au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului;
precum şi
h) în alte cazuri când aceasta o cere interesele copilului.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor
şi îndatoririlor părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine copilul. Copilul a cărui părinţi
(unul dintre ei) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti păstrează dreptul de folosinţă asupra
spaţiului locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele sale fireşti,
inclusiv dreptul la succesiune.
O altă sancţiune, mai puţin severă, aplicată în cazul neîndeplinirii adecvate a
îndatoririlor părinteşti este luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească poate hotărî luarea copilului de la
părinţi fără decăderea acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului împreună cu
părinţii prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui şi punerea acestuia la dispoziţia autorităţii
tutelare.
În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea copilului,
autoritatea tutelară poate decide luarea copilului de la părinţi, comunicând acest fapt procurorului
în termen de cel mult 24 de ore.
În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în termen de 7 zile, va porni o acţiune
în instanţa judecătorească privind decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului de la
părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, copilul va
fi înapoiat părinţilor.

Obligaţia de întreţinere
Părinţii sunt obligaţi să-si întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care
necesită sprijin material.

TEMA: DREPT PROCESUAL CIVIL

Noţiuni introductive
26
Dreptul procesual civil este o ramură autonomă de drept constituită dintr-o totalitate de
norme juridice, care reglementează relaţiile juridice ce apar între subiecţii raportului procesual
civil, în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile.
Potrivit Codului de procedură civilă sînt recunoscute 5 feluri de proceduri civile, care pot
fi divizate în două categorii:
1. Proceduri contencioase – constau în examinarea în contradictoriu a unui litigiu de drept
între două părţi cu interese opuse. Din această cazegorie fac parte:
a) Procedura generală, numită şi procedură în acţiune civilă sau procedură contencioasă, este
cea mai răspîndită procedură, prin intermediul căreia oricine pretinde un drept împotriva
unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.
b) Procedura contenciosului administrativ ce acordă oricărei persoane care se consideră
vătămată într-un drept, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri de a se adresa instanţei
judecătoreşti competente pentru anularea actului, repunerea în drept şi repararea prejudiciului.
2. Proceduri necontencioase – constau în examinarea unor pricini în baza unei ordini lipsite
de contradictorialitatea părţilor. În acest sens, avem următoarele feluri de procedură:
Procedura specială, prin intermediul căreia orice persoană care doreşte constatarea
existenţei unei fapte care are valoare juridică sau a unui drept se poate adresa în instanţa de
judecată cu o cerere respectivă (încuviinţarea adopţiei; declararea capacităţii depline de exerciţiu
minorului; declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată; constatarea inexactităţii
înscrierilor în registrele de stare civilă; încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
etc).
Procedura în ordonanţă, numită şi procedură simplificată, prin care creditorul poate
solicita încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor, doar pe
baza materialelor prezentate de creditor fără înştiinţarea debitorului (derivă dintr-un act juridic
autentificat notarial; urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neplătite
salariatului; rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri; rezultă din
nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă, etc).
a) Procedura de declarare a insolvabilităţii, obligatorie de urmat în cazul falimentării unei
persoane juridice.

SISTEMUL JUDECĂTORESC
Justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti:
a) Curtea Supremă de Justiţie;
b) curţile de apel;
c) judecătorii.
Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.
Instanţele judecătoreşti sunt persoane juridice, au ştampilă cu imaginea stemei de stat şi cu
denumirea lor.

NUMIREA JUDECĂTORULUI ÎN FUNCŢIE


Judecătorii judecătoriilor şi judecătorii curţilor de apel se numesc în funcţie, din numărul
candidaţilor selectaţi prin concurs, de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii. Candidaţii selectaţi, care întrunesc condiţiile specificate la
art.6, se numesc în funcţia de judecător iniţial pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului
de 5 ani, judecătorii sînt numiţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă de 65 de ani.
Judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi de către Parlament, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii.

PARTICIPANŢII LA PROCES

27
Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, petiţionarii,
persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74 din CPC, sunt împuternicite să
adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte
persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte
persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.

Drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces


Participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă extrase
şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor, să pună
întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri, să
reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună argumente şi considerente
asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să înainteze obiecţii împotriva
demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi, să atace actele judiciare şi
să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia procedurală civilă.
Participanţii la proces se bucură de drepturi procesuale egale şi au obligaţii procesuale
egale, cu unele excepţii stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces.
Participanţii la proces sînt obligaţi să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor
procedurale. În cazul abuzului de aceste drepturi sau al nerespectării obligaţiilor procedurale, se
aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procedurală civilă.

CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din cheltuielile de judecare a pricinii.

CĂILE DE ATAC ALE HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

Apelul
Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel
care, în baza materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea
constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept
material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă
instanţă.
Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de
apel de drept comun. Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Comercială de
Circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Chişinău.

Termenul de declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunţării dispozitivului


hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel.

Recursul împotriva încheierii primei instanţe


Încheierea dată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, separat de hotărîre, de către
părţi şi de ceilalţi participanţi la proces în cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi,
precum şi în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.
Ea se examinează în recurs conform regulilor stabilite de prezentul capitol.
Împotriva celorlalte încheieri pronunţate în primă instanţă nu se poate face recurs.
Curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de
judecătorii. Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curţile de apel.
Încheierile Curţii Supreme de Justiţie rămîn irevocabile de la momentul emiterii.

Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei.

28
Recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel

Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitatea lor de instanţe de
apel, cît şi hotărîrile pronunţate de curţile de apel în procedura de insolvabilitate.
Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei
integrale.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Dreptul procesual civil dispune de propriile sale principii, care prin esenţa lor juridică
contribuie nemijlocit la înfăptuirea justiţiei pe cauzele civile.
Înfăptuirea justiţiei numai în instanţă judecătorească
În pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale
civile şi numai de către instanţele judecătoreşti şi de judecătorii ei, numiţi în funcţie în modul
stabilit de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este interzisă.
Hotărîrea judecătorească emisă în pricină civilă poate fi controlată şi reexaminată numai de
instanţa judecătorească competentă, în ordinea stabilită de prezentul cod şi de alte legi.
Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii
Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă şi de cea executivă şi se exercită
în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu prezentul cod şi cu alte legi.
La înfăptuirea justiţiei în pricini civile, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai
legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută
de lege.
Garanţiile independenţei judecătorilor sînt consacrate în Constituţia Republicii Moldova şi
în alte legi.
Judecarea unipersonală şi colegială a pricinilor
Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din trei
judecători ai aceleiaşi instanţe. În cazul în care prezentul cod oferă judecătorului dreptul de a
examina pricinile civile şi de a întocmi unele acte de procedură unipersonal, judecătorul
operează în numele instanţei de judecată.
În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă colegial, în conformitate cu
prevederile prezentului cod şi ale altor legi.
Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei
Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor,
independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al
egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică,
subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.
Privilegiile procesuale ale persoanelor care beneficiază de imunitatea răspunderii civile se
stabilesc de prezentul cod şi de alte legi, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte.
Caracterul public al dezbaterilor judiciare
În toate instanţele, şedinţele de judecată sînt publice. În şedinţa de judecată nu se admit
minorii de pînă la vîrsta de 16 ani dacă nu sînt citaţi în calitate de participant la proces sau de
martor.
Pot avea loc şedinţe închise numai în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de
stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege.
Instanţa de judecată va dispune judecarea pricinii în şedinţă secretă pentru a preveni
divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea,
demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele
participanţilor la proces, ordinea publică sau moralitatea.

29
Şedinţa poate fi declarată secretă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea unor
anumite acte procedurale.
Privitor la examinarea pricinii în şedinţă secretă, instanţa judecătorească emite o încheiere
motivată.
Şedinţa secretă se desfăşoară în prezenţa participanţilor la proces, iar în caz de necesitate la
ea asistă de asemenea martorul, expertul, specialistul şi interpretul.
Instanţa judecătorească ia măsurile de rigoare în vederea păstrării secretului de stat, tainei
comerciale, informaţiei despre viaţa intimă a persoanei. Participanţii la proces şi alte persoane
care asistă la actele procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie astfel de secrete
sînt somaţi de răspunderea în cazul divulgării lor.
Judecarea pricinii în şedinţă secretă se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de
procedură civilă.
Hotărîrile şedinţei secrete se pronunţă public.
În cazul dezbaterii pricinii în şedinţă secretă, pot fi eliberate unor alte persoane decît părţile
copii de pe încheieri, rapoarte de expertiză sau declaraţii ale martorilor doar cu permisiunea dată
de preşedintele şedinţei.
Limba de procedură şi dreptul la interpret
Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba
moldovenească.
Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba
moldovenească sînt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în
judecată prin interpret.
Prin încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea participanţilor la proces.
În cazul în care procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărîrea în mod
obligatoriu şi în limba moldovenească.
Actele de dispoziţie ale instanţei judecătoreşti se înmînează participanţilor la proces, fiind
perfectate în limba în care se desfăşoară procesul ori, la solicitare, în limba de stat.

Principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile judiciare


Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor şi
intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile
specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze
înregistrările audio şi să vizioneze înregistrările video, să emită hotărîrea numai în temeiul
circumstanţelor constatate şi al probelor cercetate şi verificate în şedinţă de judecată.
Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa aceluiaşi complet de judecată. În cazul
înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început.

Contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în drepturile procedurale


Procesele civile se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în
drepturile procedurale.
Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît părţile şi ceilalţi
participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces,
de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de
alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care
are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor
instanţei.
Instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi obiectivitatea, creează condiţii
pentru exercitarea drepturilor participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă a
circumstanţelor reale ale pricinii.
Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege şi se asigură de către
instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor

30
procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încît nici
una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Disponibilitatea în drepturi a participanţilor la proces


Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces, în primul
rînd a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus
judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele
procedurale de apărare.
Instanţa nu admite dispunerea de un drept sau folosirea modalităţii de apărare dacă aceste
acte contravin legii ori încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei.

TEMA. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

31
1. Noţiunea dreptului civil
Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

2. Persoana fizică
Persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă
Este aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.

Dobîndirea capacităţii de folosinţă:


1. Persoana fizică dobîndeşte această capacitate:
- de la naştere, ca regulă;
- din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu (de interes
major în cazul în care şi acesta vine la moştenire).

Încetarea capacităţii de folosinţă:


1. pentru persoana fizică: - la moartea ei;
- la declararea judecătorească a morţii.
Capacitatea de exerciţiu
Presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii
săvîrşind acte juridice.
1. Persoana fizică dobîndeşte capacitea de exercitări depline la vîrsta de 18 ani. Pînă la 14 ani
este complet lipsită de capacitate de exerciţiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exerciţiu
restrînsă, putînd face singură acte de administrare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare.
Minorul care a împlinit 16 ani poate dispune personal prin testament de jumătate din averea
de care poate dispune un major. Minorul sub 14 ani răspunde de fapta sa producătoare de
prejudicii dacă a avut discernămînt în momentul săvîrşirii faptei. După 14 ani se prezumă că
minorul are discernămînt şi răspunde de fapta ce l-a prejudiciat pe altul.
Majorii sînt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu în situaţia în care sînt puşi sub interdicţie de către
instanţa de judecată.
Astfel persoanele fizice pot fi:
 persoane deplin capabile;
 persoane cu capacitate de exerciţiu restrînsă;
 persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
.

ACTUL JURIDIC

Noţiunea actului juridic


Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate
spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.

Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral


Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Actul juridic
unilateral poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
Actului juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind obligaţiile şi
contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului juridic.

Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a două părţi.

Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau a mai multe părţi.

32
Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros
Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial
fără a se urmări obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru
obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.

PROCURA

Procură este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat


unui sau mai multor reprezentanţi.
Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie
autentificată notarial.
Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sînt
echivalate cu procurile autentificate notarial.

Procura de substituire
Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest
drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului.
În toate cazurile, procura de substituire trebuie autentificată notarial.

Termenul procurii
Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură,
ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi
autentificată notarial este valabilă pînă la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.

Încetarea valabilităţii procurii


Valabilitatea procurii încetează în cazul:
a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de veste.
(2) Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar persoana căreia îi este
eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment. Orice clauză contrară este nulă.
(3) O dată cu încetarea valabilităţii procurii, încetează valabilitatea procurii de substituire.

Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea
valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care
reprezentantul urma să contracteze.

MOŞTENIREA

33
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat
moştenirea) către succesorii săi.
Moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi
indivizibilă.
Moştenirea are loc conform testamentului (succesiune testamentară) şi în temeiul legii
(succesiune legală).

Succesorii
Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii:
a) testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-
au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi
persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
b) legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea,
precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după
decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală
asupra unui patrimoniu succesoral vacant.

Deschiderea succesiunii
Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de
către instanţa de judecată.
Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat
moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui.
Notarul, primind informaţia despre decesul persoanei, deschide procedura succesorală în baza
declaraţiei scrise:
a) a moştenitorilor legali, moştenitorilor testamentari ori a mandatarilor lor legali de acceptare a
succesiunii sau de renunţare la ea;
b) a reprezentanţilor organelor de stat;
c) a creditorilor defunctului.
În cazul în care pe unul şi acelaşi teritoriu îşi desfăşoară activitatea mai mulţi notari,
competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar sesizat. Notarul este
obligat să verifice dacă procedura succesorală nu a fost deschisă de un alt notar din acelaşi
teritoriu.
Notarul, primind informaţia despre deschiderea procedurii succesorale de alt notar, este obligat
să informeze despre aceasta moştenitorii al căror domiciliu îi este cunoscut.
Notarul poate, de asemenea, chema moştenitorii prin publicarea unui aviz în mijloacele de
informare în masă.
Evidenţa dosarelor succesorale şi testamentelor întocmite o ţine Ministerul Justiţiei.

Locul deschiderii succesiunii


Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă
locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află
în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai
valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află
partea principală ca valoare a bunurilor mobile.

Mostenirea testamentară
Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul
dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o
parte din ele.
34
Testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu.
Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.

Forma testamentului
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
b) autentic – autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat
notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

Testamentele asimilate celor autentificate notarial


Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:
a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului,
al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal al azilului pentru
invalizi şi bătrîni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful
expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se
află într-o astfel de expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în aeronavă;
c) comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului militar dacă la locul aflării
lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau
este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de
libertate.
Testamentul autentificat se expediază cel tîrziu a doua zi după autentificare unuia dintre
notarii de la locul instituţiei date.

Testatorul poate modifica sau revoca testamentul în orice moment:


a) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul
anterior ce contravine noului testament;
b) prin depunerea unei cereri la notar;
c) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.

Mostenirea legală
Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în
lege, se aplică în cazul în care:
a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b) a fost declarată nulitatea testamentului;
c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d) succesorul testamentar este nedemn.

Moştenitorii legali
În cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă egală sînt:
a) de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după
decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii,
înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea;
b) de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atît
din partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;
c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.

Acceptarea succesiunii
35
Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau
succesor legal. Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la
locul deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea
patrimoniului succesoral.
Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a
acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.

Termenul de acceptare a succesiunii


Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.
Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o
acceptă, ea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă
această parte este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.

Certificatul de moştenitor
Persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii
eliberarea certificatului de moştenitor. Certificatul de moştenitor se eliberează după 6 luni din
ziua deschiderii succesiunii, în orice timp. Certificatul de moştenitor se eliberează pînă la
expirarea termenului de 6 luni dacă notarul dispune de suficiente dovezi că, în afară de
persoanele care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moştenitori.

36