Sunteți pe pagina 1din 168

SILVICULTURA

1. Obiectul şi scopul silviculturii.....................................................

1.1. Metode de cercetare în silvicultură....................................


1.2. Raporturile silviculturii cu alte domenii de activitate........

2. Pădurile României. Caracterizare generală...............................

2.1. Zonele de vegetaţie forestieră............................................


2.2. Repartizarea teritorială a pădurilor.....................................
2.3. Potenţialul productiv al arboretelor....................................
2.4. Particularităţi de creştere a arborilor şi arboretelor............
2.5. Caracterul fitogeografic al florei forestiere din .................
România

3. Funcţiile pădurilor. Evaluarea acestora.....................................

3.1. Funcţiile ecologice ale pădurilor........................................


3.2. Funcţiile de producţie şi protecţie ale pădurilor.................
3.2.1. Producerea de lemn, funcţia principală .........................
a pădurilor
3.2.2. Funcţia hidrologică a pădurilor......................................
3.2.3. Funcţia antierozională a pădurilor.............................
3.2.4. Influenţa pădurilor asupra regimului climatic...........
3.2.5. Funcţiile recreative ale pădurii..................................
3.2.6. Evaluarea funcţiilor pădurii.......................................

4. Constituirea stării de masiv.........................................................

5. Creşterea arborilor şi arboretelor...............................................

5.1. Noţiuni despre arbori şi arborete........................................


5.1.1. Arborele – element caracteristic al pădurii.................
5.1.2. Arboretul – definiţie şi importanţă.................................
5.1.3. Alte componente ale fitocenozei................................
5.1.4. Zoocenoza forestieră..................................................
5.1.5. Caracterizarea structurală şi calitativă a.....................
arboretelor
6. Diferenţierea arborilor.................................................................

7. Eliminarea naturală a arborilor în pădure................................

8. Regenerarea...................................................................................

8..1. Elemente introductive.......................................................


8.2. Calitatea şi germinarea seminţelor.....................................
8.3. Dezvoltarea seminţişului....................................................
8.4. Regenerarea pe cale vegetativă..........................................
8.5. Evaluarea regenerării pădurilor..........................................

9 Îngrijirea şi conducerea arboretelor............................................

9.1. Aspecte de ordin general....................................................


9.2. Natura lucrărilor de îngrijire şi conducere a......................
arboretelor

10. Regime şi tratamente...................................................................

10.1. Elemente introductive.......................................................


10.2. Tratamente aplicate în păduri de codru.............................
10.3. Tratamentului codrului grădinărit.....................................
10.4. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite...............................
10.5. Tratamente aplicate în păduri de crâng ............................
10.6. Tratamentul crângului compus..........................................

11. Lucrări silvice de interes particular...........................................

11.1. Conversiunea.....................................................................
11.2. Perdele forestiere de protecţie...........................................
11.3. Ameliorarea terenurilor erodate........................................
11.4. Reconstrucţia ecologică a pădurilor..................................
11.5. Lucrări de conservare........................................................
SILVICULTURA

Obiectul şi scopul silviculturii

Silvicultura, ca ştiinţă şi activitate practică, se ocupă de pădurea


cultivată. Pădurea virgină face obiectul cercetării şi conservării de către
silvicultori, în măsura în care aceasta reprezintă sanctuarul de valoare
inestimabilă, element de referinţă pentru studiul fitocenologic sau
geobotanic al asociaţiilor plante – animale caracteristice şi al legăturilor
acestora cu mediul natural de dezvoltare.
Pădurea este astfel privită şi înţeleasă ca o adevărată
comunitate de viaţă. Fundamentele cercetării sale ştiinţifice sunt
adecvate specificului trupurilor şi complexelor de pădure şi se
caracterizează prin intervenţii culturale ce se diferenţiază prin tehnologii
de producţie şi decizii manageriale corespunzătoare ţelurilor de
gospodărire şi situaţiilor concrete din teren. Metodele de lucru folosite în
practica silvică iau în considerare alcătuirea, organizarea şi succesiunea
vegetaţiei pădurilor ca o asociaţie vegetală, tehnologiile promovate la
întemeierea, îngrijirea şi conducerea arboretelor pe o perioadă
îndelungată de timp, considerând biocenozele de pădure şi habitatul lor
natural ca un sistem fitocenotic.
Definirea aspectului fizionomic al covorului vegetal, a relaţiilor
inter şi intraspecifice din comunitatea intimă de viaţă a pădurii, a
raporturilor dintre elementele constitutive ale acesteia şi condiţiile de
mediu justifică fundamentarea ştiinţifică a silviculturii pe baze
ecologice, înţelegându-se prin aceasta că cercetarea silvică caută să
desluşească relaţiile reciproce dintre populaţiile de arbori şi celelalte
componente ale regnului vegetal şi animal şi mediul înconjurător al
biosistemului forestier, definit de factorii climatici, edafici, orografici,
biotici şi antropeici.
Trecerea de la o silvicultură empirică, bazată pe observaţii
întâmplătoare la o silvicultură ecologică, reprezintă un salt calitativ ce
corespunde cerinţelor de modernizare şi tehnologizare a activităţilor
practice care au ca obiect principal de folosire complexul ape – soluri –
păduri. Orientarea ecologică a adus o contribuţie esenţială la
fundamentarea teoretică a solurilor menite să instituţionalizeze un
pronunţat caracter ştiinţific silviculturii.
Pentru a servi cerinţele practicii silvice şi a sprijini eficient
interesele social – economice, silvicultura abordează de pe poziţii noi şi
la un alt nivel conţinutul de idei ale acestei discipline ştiinţifice,
atitudinea faţă de funcţiile şi rolul pădurilor pădurilor, concepţia şi
tehnologiile sale de lucru. Evidenţierea caracterului biologic al pădurii,
concomitent cu studiul proceselor fiziologice care întreţin existenţa,
creşterea şi dezvoltarea arborilor şi arboretelor pe toată durata existenţei
lor, conferă silviculturii un scop bine definit: producţia de bunuri şi
servicii cu mare valoare protectivă şi de întrebuinţare.
În sensul considerentelor de mai sus, silvicultura ca ştiinţă
acţionează în două direcţii complementare:
- în sens restrâns, studiază legile şi procesele de viaţă din
pădure, stabilind pe această bază măsurile capabile să-i sporească
stabilitatea ca ecosistem, funcţiile protective, productivitatea şi producţia
de biomasă. Astfel definită, silvicultura ca ştiinţă fundamentează
tehnicile şi tehnologiile specifice de întemeiere a pădurii în vederea
conservării biodiversităţii, intensificării stabilităţii ei bioecologice pentru
a satisface cerinţele comunităţilor umane şi ale societăţii în ansamblul
său;
- în sens larg, cercetarea în silvicultura se referă la ansamblul
preocupărilor privind cunoaşterea pădurii, îngrijirea şi conducerea
acesteia, recoltarea şi valorificarea eficientă, raţională a produselor şi
serviciilor protective, organizarea şi conducerea întregului proces de
gospodărire durabilă a resurselor forestiere.
Din cele două direcţii de acţiune ştiinţifică şi practică se desprind
următoarele părţi constitutive ale silviculturii:
- silvobiologia, ca parte ce se ocupă cu studiul ecosistemelor de
pădure sub raport morfologic, fiziologic, evolutiv şi sistematic. Se
au în vedere elementele constitutive şi modul de organizare
dinamică ale acestora, studiul relaţiilor dintre factorii ecologici şi
pădure, procesele de nivel ecosistemic care guvernează existenţa
şi polifuncţionalitatea pădurii, pe mari spaţii geografice şi pe
unităţi tipologice de amănunt (Florescu şi Nicolescu, 1976);
- silvotehnica, ce studiază fundamentele aplicative ale
tehnicilor şi tehnologiilor care se aplică pe durata gestionării
durabile a pădurilor de la întemeiere şi până la exploatarea
lemnului destinat recoltării şi comercializării. Se fundamentează
în acest mod relaţiile din pădurea cultivată, dintre exploatare –
regenerare şi tehnicile de reconstrucţie a arboretelor destructurate
ecologic.
Cele două părţi constitutive ale silviculturii, prin conţinutul
fundamentelor ştiinţifice şi aplicabilitate practică, se intercondiţionează
iar prin complexitatea influenţelor asupra pădurii definesc caracterul
unitar al silviculturii ca disciplină ştiinţifică. Silvicultura se află
permanent sub influenţa cerinţelor economice, ecologice, tehnice şi
sociale, foarte variate de la o zonă la alta, de la un popor la altul.
Pădurea prin produsele ei şi serviciile sale devine astfel produsul
culturii silvice şi ca element definitoriu al forţelor naturii un important
proces de producţie cu atribuţii specifice.
Ca ştiinţă şi ca ramură de producţie, obiectul silviculturii îl
constituie aşadar, pădurea cultivată, scopurile sale fiind promovarea de
cunoştinţe teoretice şi aplicarea de soluţii tehnice eficiente şi stabile
necesare geostionării durabile a resurselor de biomasă forestieră aceasta
în concordanţă cu strategia de dezvoltare a economiei naţionale şi
interesele proprietarilor sau deţinătorilor de terenuri împădurite.
Obiectivul principal al creării, îngrijirii şi conducerii pădurii cultivate îl
reprezintă creşterea stabilităţii ecosistemice, sporirea resurselor de
biomasă lemnoasă, amplificarea efectelor protectoare ale arboretelor,
valorificarea raţională, profitabilă a tuturor produselor şi serviciilor sale.
Polifuncţionalitatea pădurilor rămâne principalul deziderat al
silviculturii moderne; conturându-se de la o etapă la alta de gospodărire,
cerinţe noi sociale, ecologice şi economice, atributele silviculturii ca
ramură a economiei naţionale se amplifică în valoare şi importanţă.
Conceptul de pădure cu funcţii multiple capătă în acest mod semnificaţii
aparte ceea ce conduce la o nouă atitudine faţă de folosirea resurselor
complexului de resurse ape – soluri – păduri. Diversitatea genetică şi
structurală a arborilor şi arboretelor, capabilitatea profesională a
silvicultorilor şi atitudinea corectă a fiecăruia dintre locuitorii satelor şi
centrelor populate faţă de vegetaţia lemnoasă, de ecosistemele naturale
de pădure reprezintă repere menite, prin înfăptuirea lor ireproşabilă să
promoveze o silvicultură modernă, durabilă în spaţiul românesc.
Se consideră că lui Henry – Louis Duhamel du Monceau prin
lucrările sale “Traité complet des bois et forets”, publicate în intervalul
1755 – 1764 îi revine paternitatea ştiinţelor silvice. I se atribuie aceeaşi
onoare şi lui John Evelin şi lucrării sale”Silva – on a discourse of forest
trees and the própagation of timber in His Majesty's Dominions”, apărută
în 1964. N. Rucăreanu este de părere că meritul constituirii silviculturii
ca ştiinţă revine lui G.L. Hartig, prin valoarea ştiinţifică a lucrărilor sale:
“Instrucţiuni de cultura pădurii pentru silvicultori şi viitori silvicultori”
(1971) şi “Instrucţiuni pentru amenajarea pădurilor”.
Este cert faptul că evoluţia silviculturii ca ştiinţă şi ramură de
producţie s-a aflat în continuă legătură cu nevoile şi resursele de lemn din
fiecare ţară, precum şi cu dezvoltarea activităţilor de învăţământ şi
cercetare ştiinţifică din domeniu. Primele nuclee de administraţie silvică
în România au luat fiinţă în Banat (1739), Transilvania (1785), Moldova
şi Muntenia, după 1847.
Înfiinţarea în 1882 a Ministerului Agriculturii, Industriei,
Comerţului şi Domeniilor şi promulgarea Codului Silvic din 1883
reprezintă momente de referinţă în sprijinul constituirii administraţiei
silvice româneşti. A fost astfel posibilă adoptarea unor legi silvice cu
valoare de aplicare pe tot cuprinsul ţării, care au întărit autoritatea
Silviculturii ca ştiinţă şi autoritatea administrativă. Cu titlu de
exemplificare, se menţionează: Legea pentru Organizarea Corpului silvic
şi Legea pentru administrarea pădurilor; Legea pentru ameliorarea
terenurilor degradate şi Legea pentru pădurile de protecţie; Legea pentru
învăţământul silvic şi Înfiinţarea Institutului de Cercetări şi
Experimentaţie Silvică.

1.1. Metoda de cercetare în silvicultură

Silvicultura s-a sprijinit şi a promovat metode de cercetare


specificului său de activitate, pentru a evidenţia şi fundamenta ştiinţific
fenomene şi procese existenţiale ale populaţiilor de plante şi animale care
intră în alcătuirea biocenozelor de pădure, definesc valoarea mediului lor
de viaţă, direcţionează organizarea lor structurală, dezvoltarea şi evoluţia
pădurii, fundamentează conceptele ecologice şi economice de adaptare a
soluţiilor tehnice de îngrijire şi conducere a acesteia, corespunzător
intereselor şi strategiilor de dezvoltare economico – socială.
Comunitatea de viaţă a pădurii este dominată puternic de numărul
mare al fiinţelor vii vegetale şi animale care participă la constituirea ei,
de unde şi pronunţatul caracter biologic al cercetărilor din silvicultură.
Potrivit opiniilor susţinute de Negulescu (1967) din orizonturile cele mai
profunde ale solului şi până în vârfurile arborilor cei mai înalţi,
biologicul este omniprezent şi omnipotent în realizarea şi definirea
pădurii. Obţinerea unei cantităţi cât mai ridicate de biomasă forestieră de
valoare tehnologică şi comercială superioară, este posibilă prin
ameliorarea continuă a proceselor de creştere şi dezvoltare a arborilor şi
arboretelor. Studiul şi dirijarea proceselor ce stau la baza elaborării şi
acumulării de biomasă determină criteriul esenţial de diferenţiere a
silviculturii de alte discipline silvice.
Considerându-se pădurea o comunitate de viaţă de mare
complexitate, cercetarea în silvicultură foloseşte metode proprii din
biologia populaţiilor, prin intermediul cărora se explică mutaţiile de ordin
numeric şi de compoziţie care se succed în spaţiul masivelor şi
complexelor forestiere. Şi-au găsit astfel o largă aplicare în studierea
pădurii observaţia, experimentul şi raţionamentul. Ca fenomen
geografic dintre cele mai pregnante, pădurea exercită influenţe
semnificative în atmosferă, hidrosferă, litosferă şi biosferă. Legea
geografică a subordonării învelişurilor este aplicată şi în studierea
pădurii, începând cu atmosfera şi continuându-se cu hidrosfera, litosfera
şi biosfera.
Luând în seamă şi integritatea ei ca sistem biologic deschis,
pădurea dispune de o structurare şi funcţionalitate proprie, pentru
studiul ei este aplicabilă”metoda logică de cercetare”, ce constă în
îmbinarea analizei cu sinteza. Aceasta înseamnă că cercetarea în
silvicultură nu se referă numai la studiul analitic al părţilor componente,
oricât de amănunţit ar fi acesta, ci finalizarea studiilor întreprinse se face
numai în raport cu locul şi rolul jucat de acestea în sistemul pădurii, în
ansamblul său. Studiul sintetic al pădurii - morfologic, structural,
funcţional, sistemic - nu poate la rândul său să fie realizat decât dacă se
bazează pe date faptice obţinute din analiza detaliată a părţilor
componente.
Spre deosebire de activităţile din agricultură, unde se lucrează în
genere cu plante anuale, cercetările din silvicultură se desfăşoară în
condiţii speciale, determinate de mărimea ciclului său de producţie,
dimensiunile arborilor ceea ce face ca măsurile culturale ce se
preconizează să surprindă totdeauna intervenţiile factorilor ecologici şi
ale omului ce se succed pe durata a peste 100 ani, adicăprin 3-4 generaţii
de silvicultori.
Din asemenea considerente, observaţia în silvicultură a avut o
mare întrebuinţare: ea constă din cercetarea unui obiect sau a unui
fenomen aşa cum se prezintă în natură, fără o intervenţie prealabilă din
partea observatorului. Ca să fie veridică, observaţia ştiinţifică trebuie să
fie cât mai exactă şi mai completă, să sesizeze caracteristicul şi
esenţialul, să fie cât mai exactă şi cantitativă, adică să se bazeze pe un
număr suficient de date şi măsurători.
Este necesar, în cazul cercetărilor prin această metodă, ca
fenomenul studiat să fie cercetat pe itinerar, ceea ce presupune să fie
urmărit şi analizat comparativ în situaţii cât mai variate şi pe o suprafaţă
apreciabil de mare spre a putea surprinde cât mai multe aspecte din
desfăşurarea sa succesivă în timp. Aceste cercetări pe itinerar trebuie să
scoată în evidenţă deosebirile existente la nivel de arboret şi de staţiune
de la un loc la altul, aspecte de care trebuie să se ţină seama la stabilirea
naturii intervenţiilor silviculturale şi a dinamicii de aplicare a acestora.
Sesizarea corectă a caracteristicului permite gruparea şi clasificarea
fenomenelor, fapt posibil prin acumularea unei vaste experienţe şi a unor
temeinice cunoştinţe teoretice. Însoţită şi ajutată de un amplu proces de
gândire, observaţia se îmbogăţeşte, prinde viaţă şi devine dinamică şi
explicativă. În cazul când se sprijină pe cunoştinţe anterioare, observaţia
conferă mai multă încredere şi indicaţii mai complete despre însuşirile
elementelor studiate, succesiunea fenomenelor.
Observaţiile pot fi şi în staţionar, adică pe suprafeţe de probă
materializate pe teren pe o perioadă mai lungă de timp. Observaţiile în
staţionar, ca şi observaţiile pe itinerar trebuie să fie reprezentative
pentru fenomenul luat în studiu, având un caracter temporar sau de
durată. Valoarea observaţiilor se apreciază în condiţii de verificare
practică; prin observaţii repetate, reprezentative, silvicultura a soluţionat
numeroase aspecte de cercetare ştiinţifică, cum sunt: identificarea şi
clasificarea tipurilor de pădure, succesiunea şi distribuţia vegetaţiei,
fenologia arborilor, productivitatea arboretelor etc.
Experimentaţia, ca metodă de cercetare în silvicultură urmăreşte
cercetarea unui obiect sau a unor fenomene în condiţii impuse de
cercetări, după reguli dinainte stabilite. Experimentaţia nu este lipsită de
observaţie, din contră apelează la numeroase şi minuţioase observaţii,
ceea ce presupune că nu este o separare netă între aceste două metode de
cercetare.
Spre deosebire de observaţie, experimentaţia foloseşte mijloace
de investigaţie mai perfecţionate, mai sigure şi mai exacte pentru
caracterizarea cantitativă şi calitativă a fenomenelor studiate. În
experimentaţie, cercetările se organizează şi se efectuează de aşa manieră
încât să varieze factorul sau factorii cercetaţi, în timp ce alţi factori rămân
pe cât posibil constanţi. Ea se execută potrivit metodicii de lucru adoptate
de cercetător, în laborator, în seră, în camere climatizate, în solarii şi
pepiniere, precum şi direct în pădure,.
Prin modul cum este concepută şi înfăptuită experimentaţia
reprezintă şi o cale de verificare a concluziilor la care se ajunge prin
observaţie. Datele obţinute în cazul experienţelor de laborator sau în sere
au caracteristici de orientare. Ele trebuie reluate pe teren în condiţii
naturale sub influenţa diferiţilor factori, climatici în primul rând, care pot
modifica mersul lucrărilor. Se remarcă o superioritate a experimentaţiei
faţă de observaţie, ca urmare a faptului că această metodă de cercetare
dispune de mijloace de investigaţie mai variate, mai exacte, mai sigure.
Experimentele în silvicultură sunt lucrări de lungă durată,
pretenţioase, se extind pe mari suprafeţe şi sunt costisitoare. Execuţia lor
presupune aparatură variată şi un personal calificat, perseverent şi
conştiincios. În numeroase situaţii, reuşita experimentaţiei depinde de
autoritatea instituţiilor de profil, competenţa cercetătorilor şi
variabilitatea metodelor de lucru: în silvicultura naţională pot fi
menţionate în acest scop rezultatele obţinute în domeniul creşterii şi
sortării arborilor şi arboretelor, fundamentării operaţiunilor culturale, al
alegerii şi aplicării tratamentelor.
Ca precursor al idei de experimentaţie în silvicultura română este
considerat Ion Ionescu de la Brad, care a iniţiat în 1868 executarea în
pădurea Pantelimon de lângă Bucureşti, a unor experienţe privind
regenerarea, amenajarea şi exploatarea arboretelor. Conceptul de
experimentaţie forestieră a fost introdus în 1887 de V. Cârnu – Munteanu,
preocupări efective şi rezultate apreciate de posteritate au obţinut Iuliu
Moldovan la Mihăieşti – Muscel şi Dofteana – Bacău, L.R. Rusescu pe
nisipurile din Oltenia. Profesorul Marin Drăcea a considerat
experimentaţia forestieră de importanţă fundamentată în cunoaşterea
legilor de viaţă şi a particularităţilor pădurii.
Raţionamentul se bazează pe analiza unor fapte şi date desprinse
din observaţii şi experimente, din care decurg legi proprii sau constatări
noi cu privire la fenomenul sau procesele studiate. Această metodă de
cercetare în silvicultură se axează pe capacitatea specialistului de a le
corela, astfel încât pornind de la premize şi judecăţi clare să se ajungă la
concluzii riguroase. Interacţiunea dintre organismele biologice, dintre
acestea şi mediul lor de existenţă, prezintă o mare varietate şi, deci,
dificultăţi în desluşirea legăturilor dintre fenomenele cercetate. Se
utilizează în acest scop metode biologice, matematice şi cibernetice care
permite formularea şi fundamentarea ştiinţifică a legilor care guvernează
procesele existente în comunitatea de viaţă intimă a pădurii.
În fundamentarea acestor procese se apelează la cele trei metode
de cercetare cunoscute: analitică, istorică şi sistemică. Metoda analitică
sau carteziană constă în analiza obiectivă a organizării, funcţionării şi
evoluţiei ecosistemelor naturale de pădure, precum şi a legăturilor dintre
acestea şi sistemul social – economic. Se utilizează în acest scop
observaţia, experimentul, raţionamentul şi comparaţia, punându-se în
valoare progresele ştiinţifice şi tehnice obţinute anterior.
Metoda istorică sau darwiană se bazează pe realitatea existentă
că ecosistemul forestier se află într-un continuu proces evolutiv şi, ca
urmare, fiecare subsistem component se găseşte într-un anumit moment
din dezvoltarea sa în timp. În acest fel se pune în evidenţă semnificaţia
interacţiunilor existente în procesul normal al dezvoltării şi evoluţiei
pădurii, ceea ce contribuie la formularea sistemului de măsuri
silvotehnice.
Metoda sistematică ia în considerare organizarea ecosistemului
natural de pădure în ansamblul său, cercetarea pădurii efectuându-se
potrivit organizării sale în subsisteme ierarhizate, de diferite grade de
complexitate şi nivele de integrare. Un rol important exercită în acest
scop legătura permanentă între practica silvică şi cercetarea
ştiinţifică. Utilizarea tehnologiilor moderne de colectare, stocare şi
prelucrare a informaţiilor are un impact sigur şi eficient în gestionarea
durabilă a resurselor forestiere.

1.2. Raporturile silviculturii cu alte ramuri de activitate

Silvicultura ca ştiinţă şi ramură de producţie, s-a dezvoltat sub


presiunea cerinţelor social – economice, în strânsă legătură cu progresul
tehnic şi ştiinţific din celelalte domenii de activitate. Silvicultura şi-a
precizat caracterul său biologic aplicativ pe măsura acumulării de
rezultate în gospodărirea pădurilor; determinante în aceste activităţi,
pentru fundamentarea teoretică şi practică a proceselor de cultura
pădurilor, dovedindu-se preocupările biologice, tehnice şi economice.
S-au folosit prin aceste preocupări cunoştinţele existente în
domeniul ştiinţelor generale şi speciale, cum sunt: botanica, fiziologia,
genetica, zoologia, pedologia, meteorologia, paleontologia etc.
Concomitent, în cadrul silviculturii s-au precizat variate genuri de
preocupări ceea ce a condus la diferenţierea disciplinelor silvice:
topografie şi cadastru forestier, staţiuni, dendrometrie şi auxologie,
amenajament, fitopatologie şi entomologie forestieră, exploatarea
pădurilor, economie şi management, transportul produselor pădurii,
corectarea torenţilor şi ameliorarea terenurilor degradate. La cumulul de
cunoştinţe al disciplinelor silvice s-au adăugat noţiuni de matematică,
fizică şi chimie vegetală, mecanică şi cibernetică, care completează astfel
fondul teoretic şi tehnic necesar cunoaşterii pădurii şi gospodăririi
judicioase a acesteia.
Totalitatea disciplinelor ştiinţifice care au influenţe asupra pădurii
şi utilizarea produselor sale definesc ştiinţele silvice. De menţionat, însă,
că de-a lungul evoluţiei sale silvicultura a păstrat strânse legături cu
agricultura şi cultura plantelor furajere. Prin racordarea intereselor
agriculturii, creşterii animalelor şi silviculturii este posibilă o folosire
raţională a terenurilor. Pe măsura eficientizării activităţilor de cultură a
plantelor şi de creşterea animalelor unele dintre terenurile considerate în
prezent agricole pot deveni terenuri marginale şi readuse în circuitul
economic prin împăduriri.
Agricultura, silvicultura şi praticultura (cultura plantelor furajere)
prezintă trăsături comune şi deosebiri evidente. La baza producţiei
acestor activităţi stau plantele capabile să asigure conversia energiei
solare în biomasă prin fotosinteză. Clima, vegetaţia şi nivelul de
fertilitate a solului, potenţialul productiv al celor trei ramuri de folosire a
pământului determină tehnologiile aplicate şi fundamentează strategiile
social – economice pentru modul de gospodărire.
Aceste domenii de activitate au dobândit recunoaşterea de ramuri
de producţie datorită exclusiv plantelor, care integral sau parţial
constituie atât obiectul cât şi mijloacele de producţie, precum şi
produsele propriu-zise. Cultura plantelor agricole, furajere şi lemnoase se
desfăşoară pe mari întinderi de teren, ceea ce reprezintă de fapt peste 4/5
din suprafaţa ţării
Elementele de diferenţiere între cele trei domenii de activitate se
caracterizează prin: cicluri mari (40 la 140 ani) în cazul silviculturii faţă
de 1-2 ani în agricultură şi cultura plantelor furajere. În primul caz
cantitatea de muncă prestată într-un an la unitatea de suprafaţă este mult
prea mare în cultura plantelor cerealiere ori leguminoase faţă de culturile
silvice.
Produsul principal în activitatea de silvicultură îl reprezintă
biomasa forestieră, în timp ce în agricultura, care se practică de regulă în
staţiuni prielnice, importanţa majoră au seminţele şi fructele. Un aspect
de neglijat, îl constituie şi faptul că pădurea suportă mai uşor acţiunea
vătămătoare a factorilor atmosferici, ceea ce înseamnă că producţia
silvică este mai sigură decât producţia agricolă.
O valoare semnificativă o reprezintă şi capacitatea de regenerare
pe cale naturală a pădurilor, precum şi funcţiile energetice şi de înveliş
protector al scoarţei terestre exercitate de asociaţiile vegetale lemnoase.
2. Pădurile României. Caracterizare generală

România a fost şi continuă a fi considerată o ţară forestieră. În


timpurile trecute, pădurea era mult întinsă în ţinutul carpato-danubian;
acoperea munţii, dealurile şi o mare parte a câmpiei. Emil Pop (1943)
susţine că pământul românesc a fost acoperit cu păduri în proporţie de
60-70%.
Starea de vegetaţie şi indicatorii caracteristici arboretelor actuale
sunt ilustrative; compoziţia prezentă a pădurilor noastre este, cu puţine
excepţii, rezultatul variabilităţii accentuate a reliefului şi climatului, a
depozitelor pedogenetice şi a solurilor. În centrul ţării se află lanţul
Munţilor Carpaţi, care închide în interior Podişul Transilvaniei. Spre
exterior, munţii trec în dealurile şi piemonturile pericarpatice, la periferia
cărora se întinde Câmpia Tisei, Câmpia Dunării şi Podişul Moldovei.
Podişul Dobrogei are o poziţie izolată între Dunăre şi Marea Neagră.
Repartizarea pădurilor pe aceste categorii de relief este următoarea:
munte - 60%, deal - 32%, câmpie - 8%.
În raport de aşezarea sa geografică, teritoriul României se
încadrează în zona caracteristică regiunii continentale a climatului
temperat. În aceste condiţii, se dezvoltă o vegetaţie forestieră în care
predomină specii central-europene, cea mai răspândită fiind fagul. Dintre
speciile caracteristice climatului temperat, sunt bine reprezentate molidul
şi stejarul pedunculat. Speciile originale din sud formează arborete de
întinderi apreciabile, cu participarea şi a unor cvercinee termofile,
precum cerul, gârniţa, stejarul pufos şi stejarul brumăriu. Sunt frecvente
şi speciile de tei şi frasin.

2.1. Zonele de vegetaţie forestieră

Se deosebesc trei zone de vegetaţie: alpină, forestieră şi de stepă,


în care includem şi silvostepa. Zona alpină este localizată pe înălţimile
cele mai înalte ale munţilor, fiind lipsită de păduri, cu excepţia parţii
inferioare, unde se găsesc tufărişuri de ienupăr, jneapăn, anin verde etc.
Trecerea de la zona alpină la cea forestieră se face prin arborete, de
obicei rărite, alcătuite din molid, molid cu fag sau, urmare a unui proces
de inversiune a speciilor, numai fag, mai rar larice şi zâmbru.
În zona forestieră se disting:
- subzona molidişurilor, caracterizată prin predominarea acestei
specii, care se localizează în Carpaţii Meridionali la altitudini mai
ridicate (1700 – 1800 m), iar în partea de nord a ţării în Carpaţii
Orientali, la altitudini mai mici (1600 – 1700 m). Ca specii de arbori
însoţitoare menţionăm: laricele, zâmbrul, paltinul de munte, scoruşul,
plopul tremurător, mesteacănul, aninul alb şi pinul silvestru;
- subzona amestecului de răşinoase cu fag, caracterizată prin
participarea speciilor de molid, brad şi fag ce coboară altitudinal până în
regiunea de dealuri. Pe lângă speciile menţionate apar, în amestecuri, tisa,
carpenul, aninul negru, ulmul de munte, teiul pucios, părul şi mărul
pădureţ, precum şi gorunul, stejarul pedunculat şi frasinul;
- subzona fagului pur, cu o mare extindere în sudul şi sud-vestul
ţării. Răşinoasele se menţin în amestec, iar foioasele sunt din ce în ce mai
abundente, la cele menţionate adăugându-se ulmul de câmp, jugastrrul,
sorbul de câmp etc;
- subzona fagului în amestec cu gorunul, caracteristică în raport
de compoziţie, prin alternanţa făgetelor pure cu gorunetele pure. Este
subzona cea mai bogată în specii forestiere, deosebindu-se între altele
goruneto-făgete, făgeto-carpinete, făgete amestecate şi şleauri cu sau fără
participarea fagului;
- subzona gorunului pur, localizată în partea inferioară a
dealurilor, mai bine reprezentată în Podişul Transilvaniei şi în Podişul
Central Moldovenesc, precum şi în Nordul Dobrogei. În interferenţă cu
subzona gorunului, se deosebesc şi subzone ale stejarului pedunculat,
cerului şi gârniţei. Subzona cerului şi gârniţei se localizează în sudul şi
vestul ţării; cea a stejarului pedunculat în întreaga ţară, cu excepţia
Dobrogei.
Silvostepa se află la periferia zonei forestiere şi se caracterizează
în primul rând printr-un volum al precipitaţiilor anuale scăzut, precum şi
prin elemente pedologice - prezenţa solurilor de stepă levigate, în care
vegetează speciile de stejari termofili (Quercus pedunculiflora, Q.
pubescens).
Un loc aparte ocupă în ansamblul vegetaţiei din ţara noastră
vegetaţia azonală de lunci, reprezentată prin plopi şi sălcii, răspândite
mai ales în lunca şi Delta Dunării.
În fig. 3.1 se prezintă, după P. Enculescu (1924), zonele de
vegetaţie din România, lucrare sensibil îmbunătăţibilă prin Harta de
vegetaţie a României, realizată de N. Doniţă (1969). În această ultimă
lucrare se remarcă că, prin evoluţia postglaciară s-au format unităţi
zonale de vegetaţie, care se deosebesc prin compoziţia, structura,
funcţiile şi productivitatea cantitativă şi calitativă a ecosistemelor. Unele
dintre aceste unităţi reflectă influenţa predominantă a climatului
latitudinal, altele pe cea a climatului altitudinal. În acest sens s-a adoptat
o definire corespunzătoare de zone şi subzone pentru unităţile
latitudinale şi etaje şi subetaje pentru cele altitudinale. Potrivit acestor
considerente, schema generală de zonalitate a vegetaţiei în ţara noastră se
prezintă (Doniţă, 1969) în modul următor:
Unităţi zonale pe latitudine:
- zona de stepă;
- zona de silvostepă:
- subzona de silvostepă sudică;
- subzona de silvostepă nordică;
- zona pădurilor de stejari (nemorală);
- subetajul pădurilor de cer şi gârniţă;
- subetajul pădurilor de stejar pedunculat;
Unităţi zonale pe altitudine:
- etajul pădurilor de foioase (nemoral):
- subetajul pădurilor de gorun;
- subetajul pădurilor de fag;
- subetajul pădurilor de amestec de fag şi răşinoase;
- etajul pădurilor de molid (boreal);
- etajul subalpin;
- etajul alpin.
Pentru fiecare unitate zonală de vegetaţie este caracteristică o
anumită formaţie forestieră care îi determină fizionomia şi îi dă numele.
Cercetări efectuate de apreciatul silvicultor C. Chiriţă (1982), cu
privire la favorabilitatea pentru pădure a condiţiilor fizico-geografice ale
României, evidenţiază faptul că teritoriul ţării noastre, deşi situat în
climatul temperat, în general favorabil creşterii arborilor, nu este în
întregime propriu pentru formarea şi dezvoltarea pădurii. Există o limită
termică şi una hidrică care îngrădesc creşterea corespunzătoare a
vegetaţiei forestiere. Limita termică se formează la altitudini de 1650 -
1850 m şi este determinată de un complex de cauze, cum sunt: scăderea
perioadei de vegetaţie sub 100 zile, insuficienţa resurselor termice în aer
şi sol, cu deosebire în perioadele de vegetaţie. Limita hidrică apare în
sud-estul ţării, în teritoriul de stepă, fiind condiţionată de insuficienţa
apei în sol, datorită volumului redus de precipitaţii şi evapotranspiraţiei
ridicate.
Dacă se ia în considerare nivelul producţiei de biomasă, se
realizează un grad ridicat de favorabilitate pentru stabilitatea
ecosistemelor forestiere în teritorii în care nu intervine uscăciunea de
vară, iar durata perioadei de vegetaţie nu scade sub 100 zile. Aceste
condiţii sunt întrunite în regiunea dealurilor şi în partea inferioară şi
mijlocie a munţilor, la altitudini cuprinse între 500 şi 1400 m. În aceste
zone se dezvoltă bine gorunul, fagul, bradul, molidul, precum şi unele
specii de amestec - teiul, frasinul comun, paltinul de munte, cireşul.
Un grad ridicat de stabilitate a ecosistemelor forestiere se
realizează şi în luncile râurilor interioare, datorită sezonului de vegetaţie
lung şi condiţiilor hidrice favorabile. Este vorba de staţiuni favorabile
dezvoltării sălciilor, plopilor, ulmilor, frasinilor, stejarului pedunculat.
Specificul condiţiilor fizico-geografice ale României determină şi
o pronunţată variaţie regională a vegetaţiei forestiere. S-au separat astfel,
5 mari regiuni forestiere, corespunzătoare unor sectoare distincte de
macroclimat: regiunea carpatică, regiunea est-europeană, regiunea sud-
est europeană, regiunea sud-europeană şi regiunea vest-europeană.
De asemenea, variaţiile climatice latitudinale şi altitudinale pot
induce o distribuţie a vegetaţiei pe zone altitudinale, cu deosebite
particularităţi, ca de exemplu:
- întinderea zonelor de vegetaţie în altitudine este mai mică decât
în latitudine;
- pe măsură ce ne îndepărtăm de Ecuator, numărul zonelor de
vegetaţie se restrânge, iar pe măsura creşterii valorilor latitudinale, limita
superioară a pădurii coboară mai jos.
Evoluţia gândirii cu privire la zonarea vegetaţiei pe glob a suscitat
vii controverse, inclusiv la noi în ţară. Preocupările în această privinţă au
condus la sisteme diferite de clasificare a vegetaţiei şi la realizarea de
hărţi ale vegetaţiei la scară naţională şi continentală. Distribuţia
vegetaţiei la noi în ţară s-a realizat în strânsă dependenţă faţă de
condiţiile staţionale, un rol deosebit revenind regimului termic şi
pluviometric. Pe lângă condiţiile climaterice, exercită un rol semnificativ
în distribuţia vegetaţiei şi condiţiile orografice, edafice şi însuşirile
biologice ale speciilor de plante, respectiv capacitatea lor competitivă,
capacitatea de reproducere şi de migrare, rezistenţa la adversităţi etc.
În sensul celor de mai sus, vegetaţia naturală de la noi se poate
împărţi în două grupe: herboza şi lignoza. Grupa herboza a avut o
întindere relativ mică în regiunile calde, uscate, din câmpie, precum şi la
altitudini ridicate din Carpaţi cu climat rece. Vegetaţia lignoza a ocupat ¾
din teritoriul ţării şi se încadrează după Rubel [19] în zonele aestilignosa,
aricilignosa şi ericilignosa. După clasificările FAO vegetaţia din ţara
noastră se încadrează în vegetaţia pădurilor de foioase şi răşinoase din
zona climatului temperat şi a pădurilor de răşinoase din zona climatului
rece. Pentru exemplificare, se prezintă în figura 3.1 corespondenţa între
unităţile de clasificare a vegetaţiei din România.

2.2. Repartizarea teritorială a pădurilor

Fondul forestier include pădurile, terenurile afectate împăduririi


sau care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie
forestieră, determinate ca atare prin amenajamentele silvice. În prezent,
fondul forestier al României, constituit din totalitatea pădurilor şi
terenurilor necesare gospodăririi acestora, însumează 6.360 mii hectare,
respectiv 26,8% din teritoriul ţării, revenind la un locuitor 0,27 hectare
pădure. Potrivit datelor cadastrului funciar al ţării, suprafaţa împădurită
(fond forestier şi vegetaţie forestieră din afara acestuia) este mai mare; în
tabelul 3.1 se prezintă dinamica indicatorilor de bază privind resursele
forestiere ale României în ultimele decenii.
În judeţele Suceava, Vâlcea, Covasna, Caraş-Severin, Hunedoara,
Neamţ, Maramureş, Argeş, Gorj, Bacău pădurile ocupă peste 40% din
teritoriu. Judeţele Constanţa, Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Teleorman,
Galaţi, Dolj, Olt şi Botoşani dispun de suprafeţe reduse cu pădure,
respectiv între 4 şi 9% din teritoriu.
Se dispune de valoroase arborete de conifere în Suceava,
Harghita, Neamţ, Bacău, Argeş, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş,
Mureş; păduri de fag şi stejari se întâlnesc în toate judeţele ţării.
Sub raportul compoziţiei, aspect care imprimă o notă de
particularitate valorii silviculturale şi comerciale ale pădurilor, speciile de
răşinoase ocupă 1.922 mii hectare, din care 1.427 mii hectare molid, 315
mii hectare brad şi 137 mii hectare diverse specii de pin. Speciile de
foioase sunt preponderente, reprezentând 70% din întinderea fondului
forestier. Pe primul loc se situează arboretele de fag, care ocupă 1.894
mii hectare; pădurile de stejari însumează 1.143 mii hectare, între care
stejarul pedunculat 687 mii hectare şi gorunul 144 mii hectare. Diverse
alte specii de foioase totalizează 1.270 mii hectare, între care 334 mii
hectare populate cu specii de foioase moi.

Fig. 3.1. Zonele de vegetaţie din România (Enculescu, 1924)


Potenţialul productiv al condiţiilor de sol şi climă în care se
dezvoltă vegetaţia forestieră se redă prin clasa de producţie, indicator
care reflectă în parte aceste condiţii. Elementele specifice cadrului
natural românesc favorizează existenţa unor condiţii superioare de
producţie, indicele mediu fiind de II-9; deosebiri sensibile sub acest
raport se înregistrează între diferite formaţiuni forestiere.
Molidişurile şi brădetele, de exemplu, vegetează în proporţie de
90% pe staţiuni de productivitate superioară şi mijlocie, făgetele de
bonitate inferioară reprezintă numai 18%, iar arboretele de stejari şi
"diverse tari" vegetează în proporţie de peste 70% în staţiuni de
productivitate mijlocie şi inferioară.
Aceste condiţii de vegetaţie variază sensibil în profil teritorial, de
la foarte bune în Suceava, Mureş, Bacău, la moderate în judeţele din
Câmpia Română şi Dobrogea.
Tabelul 3.1

Dinamica indicatorilor privind resursele forestiere ale României

Specificări 1922 1950 1970 1990 2000


1. Suprafaţa împădurită - total mii ha 6688,6 6408,5 6562,2 6600,0 6650,0
% din teritoriul ţării 28,2 27,0 27,6 27,8 28,0
din care:
- fondul forestier - total mii ha 6555,0 6446,0 6315,0 6365,0 6670,0
din care:
* răşinoase - total mii ha 1289,0 1465,0 1654,0 1928,0 1922,0
% din fondul forestier 19,6 22,7 26,1 30,3 30,2
* foioase - total mii ha 5266,0 4981,0 4661,0 4437,0 4748,0
% din fondul forestier 80,4 77,3 73,9 69,7 69,8
2. Vol. lemnos pe picior - total mil. mc 1400 1298 1312 1350 1368
din care:
* răşinoase - total mil. mc. 540 528 531 536 540
* foioase - total mil. mc. 860 770 781 814 828
3. Vol. mediu la hectarul de pădure mc 209 214 216 217 219
4. Creşterea medie pe an şi hectar mc 5,0 5,1 5,3 5,4 5,5

Pentru a completa imaginea condiţiilor de vegetaţie ale diferitelor


specii lemnoase de interes economic se menţionează că, dintre speciile
componente ale pădurilor de munte, bradul realizează cele mai mari
dimensiuni medii, fiind urmat de molid şi fag. În unele staţiuni din raza
ocolului silvic Nehoiaşi judeţul Buzău, s-au găsit exemplare de molid cu
diametrul de bază de 2,90 m şi înălţimea de 62 m, la o vârstă de circa 400
ani; în ocolul silvic Năsăud, în pădurea Romuli, exemplarele de brad au
atins frecvent diametre de peste 1,50 m şi înălţimi de 56 - 58 m la vârste
cuprinse între 400 şi 500 ani. În rezervaţia Ciurumela din ocolul silvic
Calafat, judeţul Dolj, s-au inventariat exemplare de salcâm cu diametre
de 73 cm şi înălţimi de 36 m la vârsta de 63 ani. Repartizarea actuală a
terenurilor forestiere pe clase de fertilitate a solurilor şi principalele
grupe de specii forestiere se redă în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2

Repartizarea terenurilor forestiere pe clase de fertilitate a solului

Clase de fertilitate a solului


Specificare
superioară mijlocie inferioară
Suprafaţa împădurită - total mii ha 1088 4119 1393
% 16 63 21
din care:
- răşinoase- total mii ha 408 1262 257
% 21 66 13
- fag - mii ha 259 1312 370
% 13 68 19
- stejari - total mii ha 211 721 249
% 18 61 21

2.3. Potenţialul productiv al arboretelor

Asortimentul speciilor care intră în compoziţia arboretelor,


precum şi bonitatea staţiunilor forestiere, fac ca pădurile României să se
caracterizeze printr-un potenţial productiv superior. Volumul lemnos pe
picior se estimează la 1.350 milioane mc, din care 39% se constituie în
păduri de răşinoase, 37% în făgete, 13% în arborete de stejari şi 11% alte
specii de foioase. Din volumul total de lemn pe picior, în pădurile de
crâng şi zăvoaie se realizează numai 2,3%.
Producţiile medii la hectar au valori ridicate: 280 mc în păduri de
răşinoase, 256 mc în arboretele de fag, 151 mc în cvercinee. Volumul
mediu la hectar reprezintă 217 mc, iar indicele creşterii medii se
apreciază la 5,4 mc pe an şi hectar. În unele formaţii forestiere, creşterile
medii, pe an şi hectar, sunt de 6,5 mc la răşinoase, 5,5 mc în făgete şi 4,7
mc la stejari.
În comparaţie cu datele similare înregistrate de arboretele din
Centrul Europei şi partea europeană a fostei Uniuni Sovietice, pădurile
din România realizează la aceeaşi vârstă înălţimi şi creşteri medii anuale
superioare, cu 15 la 28%.
O prezentare a principalelor specii forestiere din pădurile noastre,
în raport de productivitatea lor potenţială, exprimată volumetric (metri
cubi pe an şi hectar) şi în greutate de substanţă lemnoasă uscată (tone pe
an şi hectar) se prezintă în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3

Productivitatea potenţială a speciilor forestiere din pădurile României

Clase de fertilitate a solului


Specia sup. miljoc. inf. sup. mijloc. inf.
Volume - mc/an/ha Greutate - tone/an/ha
Răşinoase
- molid 17,1 11,1 5,8 7,2 4,7 2,4
- brad 14,2 9,7 5,9 6,0 4,1 2,4
- larice
- pin silvestru 13,1 7,5 3,1 5,5 3,2 1,3
- pin negru 11,4 6,6 3,0 5,2 3,0 1,4
Foioase tari
- stejar din sămânţă 12,7 8,2 4,8 8,6 5,6 3,3
- stejar din lăstari 11,3 7,0 4,1 7,7 4,8 2,7
- gorun din sămânţă 10,5 6,7 3,8 7,2 4,5 2,6
- gorun din lăstari 10,3 6,6 3,6 6,9 4,4 2,3
- fag 11,8 7,8 4,3 7,4 4,9 2,7
- salcâm din plantaţii 19,2 10,7 3,7 13,4 7,4 2,6
- salcâm din sămânţă 18,3 9,3 3,4 12,8 6,5 2,4
- carpen 10,5 7,5 5,1 8,3 5,5 3,7
- mesteacăn 9,8 6,5 3,4 5,9 3,9 2,0
- cer 10,5 6,9 3,9 6,4 4,3 2,5
- gârniţă 8,0 5,7 3,7 5,3 3,8 2,4
Foioase moi
- plopi indigeni 20,9 11,7 4,8 8,4 4,7 1,9
- plopi euramericani 25,6 15,1 7,2 10,2 6,1 2,9
- salcie (renis) 29,3 19,2 11,1 13,2 8,6 5,9
- tei 14,0 9,2 5,7 7,0 4,6 2,9

Pe linia cunoaşterii cantitative şi calitative a materiilor prime


convertibile în surse de energie, se menţionează cercetările cu privire la
conţinutul în biomasă al arborilor şi arboretelor de fag, gorun, molid şi
brad. Rezultatele acestor cercetări arată că lemnul existent în trunchi,
deci care poate fi folosit cu prioritate pentru producţia industrială,
reprezintă între 75 şi 85% din volumul total de masă lemnoasă pe
picior. Procentul de coajă variază între 4 şi 13%, volumul crăcilor
reprezintă între 8 şi 11%, iar cioatele şi rădăcinile conţin, împreună,
până la 16% din volumul de masă lemnoasă nediferenţiată.
Masa verde a aparatului foliar variază între 6 şi 8 tone/ha, în
cazul speciilor de foioase şi de la 35 la 50 tone/ha la speciile de
răşinoase, reprezentând 1,5 şi respectiv 5,9% din volumul total de
biomasă la hectarul de pădure. Prin uscare, frunzele pierd între 58 şi
60% din greutate, revenind în final o biomasă a aparatului foliar, ce
variază între 2 şi 4 tone/ha în arboretele de fag şi gorun şi 10 la 14,5
tone/ha în pădurile de răşinoase.
În raport de mărimea creşterii medii a producţiei totale,
determinată pentru arboretele pure şi echiene, molidul este specia cea
mai productivă dintre răşinoase, salcâmul, plopii şi sălciile dintre
foioase
Datele prezentate în tabelul 3 relevă aspecte interesante sub
raport silvicultural şi economic (Milescu şi Armăşescu, 1976), oferind
posibilitatea şi a unor interpretări de ordin ecologic: astfel, luând în
considerare, de exemplu, greutatea în substanţă lemnoasă uscată a
speciilor, rezultă că în arboretele de fag în amestec cu brad şi molid, în
care toate cele trei specii au, practic, aceeaşi clasă de producţie,
greutatea în substanţă lemnoasă uscată este mai mare în arboret după
cum proporţia fagului este mai ridicată.
Analizate prin intermediul greutăţii în substanţă lemnoasă
uscată, molidul şi bradul ar apărea, ca importanţă, în urma laricelui. Din
considerente naturale şi economice, nu se poate pleda în favoarea
acestei ultime specii, în dauna primelor două. De asemenea, arboretele
de pin se situează, în condiţii de bonitate dintre cele mai diferite; prin
prisma indicatorilor analizaţi extinderea pinilor în dauna unor specii de
cvercinee şi brad, în zone naturale de dezvoltare a acestora, exceptând
plantaţiile de pe terenuri excesiv degradate, inapte pentru folosinţe
agricole, nu este indicată.
Concomitent cu creşterea importanţei lemnului pentru nevoi
economice, au loc, atât la noi cât şi în majoritatea altor ţări, opinii şi
formulări diferite în ceea ce priveşte rolul şi funcţiile pădurilor. Se
atenţionează asupra consecinţelor nefaste ale exploatării iraţionale a
pădurilor asupra mediului înconjurător. Impactul civilizaţiei moderne
asupra biosferei confirmă o deteriorare continuă a stării de echilibru a
mediului natural de viaţă, respectiv o prejudiciere a condiţiilor care
influenţează viaţa oamenilor pe planeta Pământ. Pădurea a devenit un
factor economic cu multiple rosturi ecologice se înţelege, deci, că
societatea modernă nu poate renunţa la păduri, decât cu preţul
declanşării conştiente a mari prejudicii, ireversibile din punct de vedere
social.
Pădurea reprezintă baza economică a producţiei de lemn, dar cel
puţin tot atât de important este faptul că, prin existenţa lor, pădurile au o
contribuţie esenţială în asigurarea şi îmbunătăţirea regimului hidric, a
purităţii şi îmbogăţirii resurselor se apă subterană. Majoritatea
naţiunilor consideră pădurea ca un factor economic şi spaţial, care
serveşte la menţinerea mediului de viaţă. Mutaţiile ce au loc în evoluţia
tehnică, economică, socială şi demografică, fac ca însuşi importanţa
lemnului să fie evaluată într-o viziune nouă.
Pentru ţările care promovează o politică fermă de conservare şi
protejare a propriilor resurse forestiere, cele menţionate mai sus capătă
semnificaţii deosebite.
Legislaţia silvică din multe ţări, a pus sub ocrotire pădurile.
Făcând o analiză a principalilor indicatori privind resursele noastre
forestiere, comparativ cu o serie de ţări europene, se evidenţiază faptul
că sub raportul procentului de împădurire şi al suprafeţei de pădure ce
revine la un locuitor, ne situăm pe poziţii medii între ţările europene. În
ceea ce priveşte ponderea arboretelor de răşinoase, specii solicitate în
principal pentru producerea de cherestea, deţinem o poziţie modestă,
fapt compensat prin valoarea arboretelor formate din specii de foioase
valoroase (stajar, gorun, fag), care la noi găsesc condiţii bune de
dezvoltare.
Este instructiv de ştiut că, din masa lemnoasă care se aduce în
circuitul economic, unităţile de industrializare şi prelucrare a lemnului
realizează o gamă diversificată de produse, a căror valoare mare de
întrebuinţare, la nivelul economiei naţionale, ilustrează aportul pădurii
la venitul naţional. Valoarea produselor obţinute dintr-un metru cub de
masă lemnoasă, ce se industrializează anual, a crescut, faţă de 1950, de
două ori în 1958, de trei ori în 1963, de patru ori în 1967, de peste 16
ori în 1983 şi de peste 21 de ori în 2000. Aceasta, în condiţiile
menţinerii unui volum relativ constant al cotelor anuale de tăiere,
sporirii continue a rolului de protecţie deosebită a arboretelor şi
cerinţelor tot mai mari pentru conservarea şi protejarea mediului
înconjurător.
România dispune, aşadar, de un potenţial forestier ce se
caracterizează prin valoarea ridicată a indicatorilor care evidenţiază
mărimea şi structura resurselor forestiere, prin capacitatea industriei
proprii de a valorifica în mod superior şi complex biomasa lemnoasă
care se dă anual în circuitul economic, volumul de masă lemnoasă pe
picior şi potenţialul productiv al arboretelor de răşinoase şi fag.
România se află, de asemenea, printre ţările din Europa şi din lume care
au amenajat integral resursele lor forestiere.

2.4. Particularităţi de creştere a arborilor şi arboretelor

Procesul de creştere a arborilor se diferenţiază sensibil după:


înălţime, grosime, întinderea şi forma coroanei, conformaţia tulpinii şi
grosimea scoarţei, desimea ramurilor şi bogăţia frunzişului, dezvoltarea
sistemului radicelar, volumul masei lemnoase, calitatea lemnului etc.
Diferenţierea între arbori, chiar şi în arborete pure şi echiene, are loc şi
după însuşirile lor biologice: înmugurire, înfrunzire, înflorire,
fructificaţie, perioada de vegetaţie, comportamentul ecologic. Desigur,
toate acestea în biosistemul pădurii depind de natura speciei şi variază
odată cu vârsta, în raport de condiţiile staţionale. De regulă, din
numărul iniţial de plantule răsărite, la finele primului an rămân 59,7%,
după 2 ani - 51,4%, iar după 20 ani doar 0,7 %.
Nu orice pădure deasă este şi productivă, în sensul creării de
resurse valoroase sub aspectul producţiei cantitative şi calitative de
lemn. Mecanismul de dispariţie treptată a arborilor în cursul existenţei
unei păduri prezintă unele legităţi auxologice: de exemplu în staţiuni de
bonitate superioară, speciile care se dezvoltă mai bine la lumină
realizează la aceeaşi înălţime medie, un număr mai mic de exemplare
decât speciile de umbră. La aceeaşi vârstă, fiecare specie prezintă cel
mai redus număr de arbori în clasa superioară de fertilitate a solului. De
asemenea, la aceeaşi vârstă, în staţiuni de aceeaşi bonitate, speciile cu
temperament de umbră realizează un număr mai mare de exemplare la
unitatea de suprafaţă decât cele de lumină.
La aceeaşi vârstă, speciile de lumină au nevoie de un spaţiu de
nutriţie mai mare decât cele de umbră. În acelaşi timp, speciile de
foioase, care în mod obişnuit au coroane mult mai dezvoltate, au nevoie
de un spaţiu de hrană mai mare decât coniferele care au aceeaşi
exigenţă faţă de lumină (Tabelul 3.4).
Tabelul 3.4

Spaţiul de nutriţie al arborilor în unele păduri


(după Negulescu şi colab., 1973)

Suprafaţa la vârsta de ......... ani, în m2


Specia
20 40 60 80 100 120
molid 2,8 7,7 13,6 19,2 25,4 30,2
brad 1,5 6,6 13,0 18,8 24,0 28,6
fag 2,3 8,1 14,7 21,4 27,4 32,0
stejar 4,3 12,2 18,9 25,1 31,2 36,0

Eliminarea naturală a arborilor are loc în cadrul procesului dinamic de


selecţie inter şi intraspecifică, inclusiv de autoreglare sistemică.
Pe lângă faptul că favorizează creşterea şi dezvoltarea
exemplarelor celor mai bine dotate, acest proces contribuie în mare
măsură şi la schimbarea calitativă a însuşirilor genetice ale populaţiei de
arbori, în concordanţă cu evoluţia mediului în care vegetează pădurea
respectivă. Selecţia şi eliminarea în natură intervine hotărâtor prin
îndepărtarea de la reproducere a unor indivizi cu ocazia polenizării,
diseminării, germinării, răsăririi, precum şi în cursul creşterii şi
dezvoltării acestora (Tabelul 3.5).
Tabelul 3.5

Reducerea numărului de arbori la hectar, pe specii, în raport de vârstă


(după Biometria arborilor şi arboretelor, 1972)

molid brad fag stejar


Vârsta
Clasa de fertilitate a solului
ani
super. infer. super. infer. super. infer. super. infer.
20 3637 9090 6574 - 4300 - 2333 5346
40 1308 3696 1515 5127 1242 3940 818 1667
60 735 2106 771 2117 681 2016 529 865
80 520 1343 533 1208 469 1308 399 566
100 395 1005 417 876 366 996 321 420
120 332 819 350 705 312 862 278 354

Eliminarea naturală afectează structura şi mărimea resurselor


forestiere sub influenţa a două grupe de factori (însuşirile interne
biologice ale speciilor forestiere şi neuniformitatea condiţiilor ecologice).
Acest proces poate amplifica sau diminua aptitudinile înnăscute ale
fiecărui arbore, fapt ce explică dispariţia celor mai puţini viguroşi sau
mai puţini longevivi. Ritmul de diminuare a numărului de arbori depinde
de specie, variază odată cu vârsta şi este condiţionată de calitatea
factorilor de staţiune. Cu scop ilustrativ se prezintă în tabelul 3.6 date
privind densitatea arborilor la vârsta de exploatare pentru molid, brad,
fag şi stejar pedunculat, pe clase de fertilitate a solului.
Tabelul 3.6

Densitatea şi producţia de masă lemnoasă la hectar, precum şi volumul


arborelui mediu, pe clase de fertilitate şi specii principale*)
molid=100 ani brad=120 ani fag=110 ani stejar=120 ani
Ţara Specificaţii Clasa de Clasa de Clasa de Clasa de
fertilitate fertilitate fetilitate fertiliate
sup. mijl. infr. sup. mijl. infr. sup. mijl. infr. sup. mijl. infr.
nr. arbori 356 522 804 347 592 564 301 425 732 250 266 283
România mc/ha 891 568 280 887 592 360 705 418 220 768 496 288
mc/arbore 2,5 1,1 0,3 2,6 1,0 0,6 2,3 1,0 0,3 3,1 1,9 1,0
nr. arbori 371 620 734 360 552 840 364 535 - 143 202 -
Germania mc/ha 679 410 196 964 603 324 495 319 - 298 217 -
mc/arbore 1,8 0,7 0,3 2,7 1,1 0,4 1,4 0,6 - 2,1 1,1 -
nr. arbori 410 630 1165 268 480 978 323 475 746 213 286 464
Cehia mc/ha 954 581 306 896 606 365 728 487 290 737 550 338
mc/arbore 2,3 0,9 0,3 3,3 1,3 0,4 2,3 1,0 0,4 3,5 1,9 0,7
nr. arbori 652 953 1680 391 531 - 318 460 690 190 273 -
Ucraina mc/ha 760 403 203 995 597 - 630 421 244 545 360 -
mc/arbore 1,2 0,4 0,1 2,5 1,1 - 2,0 0,9 0,3 2,9 1,3 -
*)
După tabelele de producţie folosite în ţările respective, la consistenţa de 0,85.

Procesele amintite imprimă particularităţi variate: schimbările se


produc la intervale mari de timp şi conduc la modificarea evidentă a
structurii, organizării şi funcţionării acesteia. Urmare a acestor
modificări, pădurea evoluează de la o structură simplă către una mai
complexă, cu o utilizare mai eficientă. O pădure cu structură complexă
devine, prin mijloace proprii de autoreglare, mai stabilă sub raport
ecologic şi mai valoroasă sub raport economic.

2.5. Caracterul fitogeografic al florei forestiere din România

În scopul obţinerii unei imagini de ansamblu asupra caracterului


fitogeografic al florei noastre forestiere, A. Beldie (1964) a realizat o
sinteză a categoriilor de elemente fitogeografice, grupându-le potrivit atât
lucrărilor recente asupra ecologiei plantelor europene, cât şi
interpretărilor în ceea ce priveşte centrul de răspândire şi direcţiile de
migraţie ale acestora. S-au deosebit astfel 14 categorii de elemente,
respectiv grupe de elemente fitogeografice.
Stocul de bază al florei forestiere ca de altfel şi al întregii flore a
ţării, este alcătuit din elementele larg răspândite şi totodată cele mai
numeroase, eurasiatice şi europene, care întrunesc 39% din total. Pe locul
al treilea se situează speciile submediteraneene împreună cu cele
specifice ţinuturilor sudice şi sud-estice ale Europei, ceea ce corespunde
firesc poziţiei geografice a ţării noastre.
Cu titlu ilustrativ se prezintă în continuare şi lista speciilor
spontane de arbori din pădurile României (Tabelul 3.7).
Tabelul 3.7

Speciile spontane de arbori din pădurile României

Etajul
Specia R T U Obs.
Subzona*
Optimal:
Abies alba Mill. - Brad fa (mo) 2-4 0 3-4
T= 2-3
Acer campestre L. - jugastru ss-go (fa) 3-4 2 2-3
Acer monspessulanum L. - localizat;
go 4 2 2-3
jugastru de Banat termofil
Acer platanoides L. - paltin de
st, go (fa) 3-4 3 3 (4)
câmp
Acer pseudoplatanus L. - paltin
(go) fa, mo 2 - 3(4) 2-3 3-4
de munte
Acer tataricum L. - arţar tătăresc ss-go (fa) 3-5 2-3 2
Alnus glutinosa (L.) Gaertn. -
st, go(fa) 2-4 2 5
anin negru
Alnus incana (L.) Moench - anin
(go) fa, mo 3-4 2-3 4-5
alb
Betula pendula Roth -
(st) go - mo 1-2 1 0
mesteacăn
Betula pubescens Ehrh. -
fa, mo 1-2 1 5
mesteacăn pufos
Carpinus betulus L. - carpen (ss) cg-fa (2)3 - 4 2-3 3
Castanea sativa Mill. - castan localizat:
go 2 1 2
bun subtermofil
localizat;
Celtis australis L. - sîmbovină cg - go 4 2 2
termofil
Corylus colurna L. - alun localizat;
go - fa 4-5 3 3
turcesc termofil
Fagus orientalis Lipsky - fag localizat;
go- fa 3 2 3
oriental subtermofil
optimal: R=2-3,
go - fa (mo)
Fagus sylvatica L. - fag 1-3 0 2-4 T=2, U= 3 - 4
Fraxinus angustifolia Vahl -
ss - st (go) 3-4 3 4 (5)
frasin de câmp
Fraxinus coriariaefolia** localizat;
Scheele - frasin păros caucazian st, go ? ? 2 subtermofil
Fraxinus excelsior L. - frasin st - fa 2-4 3 3-4
Fraxinus ornus L. - mojdrean ss, st-fa 4-5 2 2 subtermofil
Tabelul 3.7 (continuare)
Etajul
Specia R T U Obs.
Subzona*
Fraxinus pallisae Willm. -
ss, st 3-4 2-3 4- 5
frasin pufos
localizat:
Juglans regia L. - nuc st, go 3 3 4
subtermofil
Larix decidua Mill. ssp.
carpatica (Domin) Siman -
fa - mo 1-3 0 2-3 localizat
larice carpatin
Malus sylvestris (L.) Mill. - măr
ss - fa ? 2-3 2-3
pădureţ
optimal: R=2-3,
Picea abies(L.) Karst. - molid
fa, mo 1-3 0 (2)3 - 5 T=2, U=3
Pinus cembra L. - zîmbru mo 1 -2 1 3 localizat
Pinus nigra Arn.ssp. banatica
(Endl.) Novak - pin negru de
gp - fa 4 -5 1-2 1 localizat
Banat
optimal: U =
Pinus sylvestris L. - pin silvestru go - mo 1-2 1 0
2-3
Populus alba L. - plop alb ss-go(fa) 3 - 4(5) 3 4
Populus nigra L. - plop negru ss-go (fa) 3-4 3 4-5
Populus tremula L. - plop
(st) go-mo 2-4 0 2-5
tremurător
Prunus avium L. - cireş păsăresc st - fa 3 2 3
Prunus mahaleb L. - vişin
sp - go(fa) 4-5 2 1 (2) subtermofil
turcesc
Prunus padus L. - mălin (ss) st-fa 3-4 3 3 -4
Prunus pyraster (L.) Burgsd. -
st - go(fa) 3-4 2-3 2
păr pădureţ
subtermofil;
1-2
optimal: R=2-3,
Quercus cerris L. - cer ss - go 1-3 0 (A5 - 1)
T=2-3, U=2
subermofil:
optimal: R= 2-3,
1-2
Quercus frainetto Ten. - gârniţă ss-go 1-3 0 T=2-3, U=2 (A4-
(A5 - 1)
2)
Quercus pedunculiflora K.
ss 3-4 3 2
Koch - stejar brumăriu
optimal:
Quercus petraea - gorun st, go (fa) 2-3 0 3 - (4)
T=2 - 3
Quercus petraea (Mattuschka) optimal: R= 2-3,
Lieb.ssp. dalechampii Ten. - 0 2-3 T=2-3, U=3(A3-
ss - go(fa) 1-3
gorun de Dalmaţia (A5-2) 2)
Quercus petraea (Mattuschka)
Liebl.ssp. polycarpa (Schur)
ss - go 2-3 0 2
Soo - gorun transilvănean
Quecrus pubescens Willd. -
ss - go 4-5 2-3 1 subtermofil
stejar pufos
optimal:
Quercus robur L. - stejar
cg - go(fa) 1-4 0 0(A5-2) R=3-4; T=2-3,
pedunculat
U=3-4
Quercus virgiliana Ten. - stejar
ss - go 4-5 2-3 1 subtermofil
pufos italian
Salix alba L. - salcie albă ss - fa 3 (4 - 5) 2-3 5
Salix fragilis L. - salcie
ss - fa 3 - 4(5) 2-3 5
plesnitoare
Sorbus aria (L.) Cr. - sorb alb go, fa 3-5 ? 2
Sorbus aucuparia L. - scoruş
(cg) go-mo 2-4 1-2 2-3
păsăresc
Tabelul 3.7 (continuare)
Etajul
Specia R T U Obs.
Subzona*
Sorbus domestica L. - scoruş cg - go 3-5 3 2 subtermofil
Sorbus torminalis (L.) Cr. - sorb ss,st-fa 3-5 2-3 2-3
Taxus baccata L. - Tisă fa 3 - 4(5) 3 3 subtermofil
Tilia cordata Mill. - tei pucios (st) go, fa 3-4 3 2-3
Tilia platyphylos Scop. - tei cu
(ss)st, go 3-5 3 2-3
frunză mare
Tilia tomentosa Moench -tei
(ss) st, go 3-4 3 3 (4)
argintiu
Ulmus glabra Huds, (U.
montanaWith.) - ulm de munte (st) go, fa 3-4 3 3 (4)
Ulmus laevis Pall. - veliş st - fa 3 3 4-5
Ulmus minor Mill. (U. folacea
Gilib.) - ulm de câmp ss - go 3 - 4(5) 3 0
Ulmus procera Salisb. - ulm
s - go ? ? 2 subtermofil
păros de câmp
*
Sunt indicate abreviat astfel: mo - etajul pădurilor de molid; fa - etajul pădurilor de
fag; go - etajul pădurilor de gorun; cg - etajul, respectiv subzona pădurilor de cer şi
gârniţă; st - subzona pădurilor de stejar; ss - silvostepa; s - stepa.
**
F. excelsior ssp. coriariifolia (Scheele) E. Murray (Cf. Flora Europaea)

Speciile spontane de arbori se prezintă în ordine alfabetică


(tabelul 3.7), indicându-se totodată etajele şi subzonele de vegetaţie,
precum şi principalele caractere ecologice ale staţiunilor ocupate în mod
obişnuit, ca: reacţia solurilor (R), troficitatea, respectiv bogăţia în
substanţe nutritive (T) şi regimul de umiditate al acestora din perioada
estivală mijlocie (U). Valorile relative ale acestor factori sunt exprimate
prin indici convenţionali cuprinşi între 0 şi 5 (indicele 0 înseamnă largă
amplitudine ecologică faţă de factorul respectiv). Astfel, R - 1 = acide; 2
= moderat acide; 3 = slab acide; 4 = neutre. T - 1 = sărace în substanţe
nutritive; 2 = mijlociu bogate; 3 = bogate. U - 1 = uscate - uscat-reavene;
2 = uscat-reavene - reavene; 3 = reavene - reavăn-jilave; 4 = reavăn-
jilave - jilav umede; 5 = jilav-umede - umed-ude (ude); A = cu regim
alternant de umiditate (se indică şi nivelurile între care alternează).
Categoriilor 1 - 5 de soluri după umiditate estivală, le corespund
categoriile de plante: xerofite, mezoxerofite, mezofite, mezohigrofite şi
higrofite.
3. Funcţiile pădurii. Evaluarea acestora

3.1. Funcţiile ecologice ale pădurilor

Pădurea are legi proprii de dezvoltare şi se află în raporturi de


condiţionare reciprocă cu mediul în care se dezvoltă. Dezvoltarea pădurii
este puternic influenţată de condiţiile de mediu şi exercită, în acelaşi
timp, o influenţă considerabilă asupra acestor condiţii, implicit asupra
vieţii oamenilor.
Dintre toate structurile sale componente, etajul arborilor
îndeplineşte rolul principal, atât sub aspect fiziologic cât şi sub aspect
funcţional, arborii fiind principalii mobilizatori de substanţe şi energie
din mediul de viaţă al pădurii, principalii producători de biomasă
vegetală şi, totodată, principalii edificatori de mediu intern, prin
multiplele influenţe pe care le exercită coroanele acestora asupra
intercepţiei precipitaţiilor, radiaţiei luminoase şi calorice, prin acţiunile
pedogenetice ale rădăcinilor lor, ale resturilor organice din litieră ş.a.
(Stănescu, 1981).
Comuniunea de plante, animale, microorganisme şi condiţii de
viaţă ale pădurii depăşeşte cu mult condiţia unor simple asocieri,
diferitele elemente şi structuri constituente interferându-se în
permanenţă, intercondiţionându-se reciproc. Aceasta şi conduce la ideea
potrivit căreia pădurea ca ecosistem natural reprezintă o mare
complexitate graţie organizării sale superioare, infinitelor conexiuni
biocenotice, care determină o puternică stratificare a funcţiilor pe care le
îndeplinesc în cadrul comunităţilor lor de viaţă. Numărul mare de specii
forestiere, multitudinea interdependenţelor existente între acestea şi
totalitatea componentelor vegetale şi animale ce habitează în cadrul
aceluiaşi spaţiu caracterizează superioritatea pădurii faţă de celelalte
ecosisteme naturale.
Faţă de cele arătate se pot deduce următoarele funcţii importante
ale pădurilor:
- funcţia energetică, care constă în captarea energiei solare de către
organismele fotosintetizante, arbori în principal, sau a energiei chimice
de către substanţe chemosintetizante şi apoi transferul acesteia la grupele
de consumatori;
- funcţia de circulaţie a materiei, constând în faptul că substanţele
nutritive (organice sau anorganice), datorită relaţiilor trofice circulă în
ecosistem, de la hrana folosită la consumatori;
- funcţia de autoreglare a ecosistemului. Pentru ca funcţiile
energetică şi de circulaţie a materiei să poată fi îndeplinite în mod
normal, structura pădurii, ca şi întreaga sa organizare, trebuie să aibă o
anumită stabilitate în timp şi spaţiu. Populaţiile componente ale
biocenozelor de pădure reuşesc prin selecţie naturală să se adapteze faţă
de factorii biotopului, să păstreze un timp mai mult sau mai puţin
îndelungat structura lor proprie.
Această constituire complexă din plante verzi, animale şi
microorganisme, de elemente diverse ale mediului fizic intern, conferă
pădurii, ca entitate ecologică, o serie de însuşiri, cum sunt:
- capacitatea de a primi din afară, de a prelucra, de a fixa şi de a
ceda mediului exterior substanţă şi energie;
- capacitatea de a acumula, astfel, biomasă vegetală şi animală şi de
a transforma energia cosmică în energie chimică potenţială;
- capacitatea de a-şi autoregla compoziţia, structura, procesele
interne, de a-şi menţine un anumit echilibru dinamic şi de a funcţiona ca
un ansamblu peren, unitar şi integrat, de mare stabilitate.
Graţie acestor însuşiri, pădurile sunt sisteme cibernetice deschise,
integrate structural-funcţional, care realizează schimburi permanente de
informaţie de substanţe şi energie cu mediul exterior. Arborii, arbuştii,
plantele erbacee, ca şi animalele din păduri, reprezintă, la rândul lor,
sisteme individuale, care se integrează la nivel supraindividual, în
ecosistem. Orice modificare adusă biocenozei atrage după sine schimbări
în habitat şi invers.
Conceperea pădurii ca ecosistem are la bază ideea că biocenoza şi
staţiunea sunt strâns legate şi intercondiţionate prin schimbul de energie
şi materie care se desfăşoară permanent între ele. Asemenea schimburi în
natură au ca rezultat formarea de biocenoze asemănătoare în staţiuni
echivalente din punct de vedere al regimului factorilor ecologici: energie,
apă, substanţe minerale.
Sunt frecvente cazurile când staţiunile respective diferă sub
raportul reliefului, climei, substratului pedogenetic, solului. Din
considerente de ordonare şi definire a unor măsuri de gospodărire, în
practică ecosistemele asemănătoare prin structura şi funcţiile biocenozei
şi prin caracteristicile biotopului se încadrează în acelaşi tip de ecosistem,
chiar dacă se găsesc în staţiuni diferite din punct de vedere al condiţiilor
staţionale (altitudine, relief, rocă).
Procesele de viaţă ale arborilor şi arboretelor, ca de exemplu:
fotosinteza, nutriţia minerală, creşterea aeriană şi a sistemului radicelar,
fructificaţia, eliminarea naturală, activitatea faunei şi a microorganismelor,
au la bază relaţiile plantelor, animalelor şi microorganismelor cu factorii de
mediu. Aceste relaţii constă în schimbul de energie (lumină, căldură) şi
materie (elemente nutritive şi microelemente din sol, apă, oxigen, CO 2),
precum şi influenţe ale unor factori de mediu (vânt, temperaturi extreme,
precipitaţii etc.).
În acţiunea de formare şi acumulare a biomasei lemnoase au loc
procese de organizare în care acţionează, în primul rând, arborii; este
vorba de procesul de formare a biomasei vegetale din componente
anorganice şi energie cosmică şi de mineralizare, respectiv de
descompunerea biomasei moarte în componentele minerale din care s-a
format, ca urmare a acţiunii faunei fitofagilor şi microorganismelor. S-a
apreciat că aproape 90% din biomasa formată anual de arbori se
descompune, pădurea fiind caracterizată astfel printr-o complexă
activitate trofică. Din circuitul elementelor minerale se încorporează în
creşterea şi dezvoltarea plantelor importante cantităţi de azot, calciu,
potasiu, fosfor, magneziu ş.a., care sunt restituite în cea mai mare parte
solului forestier prin depunerile de resturi organice.
Anual, se vehiculează din mediul fizic spre biocenoză şi din
biocenoză spre biotop mari cantităţi de apă. În păduri mature de fag, de
exemplu, se elimină prin transpiraţie pentru formarea aparatului foliar
aproximativ 2.000 m3 apă pe an şi ha, în cele de pin sau molid - între 400
şi 500 m3. Pentru formarea lemnului, se elimină în plus la hectar peste
1.000 m3 apă în făgete, circa 2.500 m3 în molidişuri şi 1.400 m3 în pinete.
Cantitatea de apă consumată de pădure pentru transpiraţie se estimează
între 200 şi 400 mm/an echivalent precipitaţii. Transpiraţia zilnică,
exprimată în litri pe hectar, este în medie de 43.000 la molid, 33.000 la
fag, 23.000 la pin.
În pădure, arborii, plantele erbacee, animalele, microorganismele,
solul etc. nu-şi pierd individualitatea lor de organisme sau de complexe
fizico-geografice, putând fi recunoscute uşor. Prin integrarea lor în
ecosistem, aceste părţi constitutive suferă totuşi modificări. Însuşirea
biocenozelor de pădure de a-şi menţine şi regla în timp structura şi
funcţiile lor specifice poate, în anumite limite, împiedica dereglarea lor
puternică, ca urmare a variaţiei factorilor ecologici.
Prin această însuşire, ele fac dovada capacităţii lor de autoreglare,
dispunând de un comportament antiantropic ce le permite să ţină sub
control biotopul. Se manifestă o tendinţă perpetuă a acestora de realizare
a stabilităţii ecosistemului prin creşterea complexităţii relaţiilor
biocenotice, diversitatea genetică a populaţiilor, intensitatea controlului
exercitat de către biocenoză asupra biotopului. Din această însuşire
izvorăşte şi capacitatea ecosistemelor forestiere de a îndeplini diferite
funcţii de protecţie a factorilor de mediu.

3.2. Funcţiile pădurii de protecţie a mediului

Prezenţa pădurii în spaţiul geografic generează influenţe favorabile


asupra factorilor de mediu - aerul, apa, solul şi substanţele litologice, flora şi
fauna - nu numai în teritoriul pe care îl ocupă, ci şi în afara acestuia.
Omenirea devine din ce în ce mai conştientă de ameninţarea pe care o
reprezintă diminuarea suprafeţei ocupate de păduri, majoritatea
comunităţilor umane înţelegând în prezent că acestea ameliorează condiţii
climatice, frânează scurgerile de suprafaţă, împiedică torenţializarea
cursurilor de apă, protejează agricultura, diminuează poluarea, apără şi
întăreşte sănătatea omului, înfrumuseţează peisajul, generează bună
dispoziţie şi recreare, adăposteşte şi ocroteşte vânatul.
Comprehensiunea cvasiunanimă cu privire la rosturile şi funcţiile
de protecţie ale pădurilor este urmarea impactului omului asupra
mediului natural, în primul rând al despăduririlor ce au avut loc de-a
lungul timpului. Toate ţările de pe glob se confruntă cu probleme de o
mare actualitate cum sunt: sporirea productivităţii solurilor, asigurarea
necesarului de apă, combaterea efectelor dăunătoare ale apelor (inundaţii,
eroziuni şi alunecări de terenuri, excesul de umiditate), secetele
prelungite, protecţia mediului împotriva efectelor nocive ale noxelor
industriale. Importanţa apelor şi pădurilor pentru existenţa omenirii şi a
dezvoltării acesteia în perspectivă capătă proporţii nebănuite, ca urmare a
creşterii populaţiei şi aglomerărilor din marile centre urbane, a
dezvoltării industriei, transporturilor, comerţului şi turismului etc.
În ideea motivării deciziilor ce se adoptă pe plan naţional, la noi
şi în multe ţări ale lumii, în legătură cu legiferarea funcţiilor multiple ale
pădurilor, se dau câteva elemente privind balanţa apei în natură. O
proporţie de peste 97% din cantitatea totală de apă, estimată pe glob la
1.337 milioane km3, se găseşte în mări şi oceane. Volumul de apă
conţinută în biosferă (ape subterane, lacuri şi mări interioare, cursuri de
apă etc.) se apreciază la circa 200 milioane km3; resursele existente de
apă dulce, care ar putea fi folosite fără a necesita investiţii mari,
reprezintă doar 0,015% din rezerva totală. Obârşia izvoarelor acestor
surse de apă dulce se află în păduri.
Sunt bine cunoscute influenţele pădurii asupra precipitaţiilor în
general, repartiţiei ploilor, intercepţiei acestora în coronamentul pădurii şi
factorii ce influenţează scurgerea, infiltrarea, înmagazinarea şi mişcarea
apei în solul forestier, evapotranspiraţia în funcţie de compoziţia,
consistenţa şi vârsta arboretului. Speciile forestiere, în majoritatea lor, au
însuşirea de a regla regimul apelor, de a conserva şi ameliora solul: în
comparaţie cu terenurile lipsite de vegetaţie forestieră, excedentul
precipitaţiilor în pădure se ridică la peste 25% în lunile de vară, când
transpiraţia atinge valoarea maximă. Un hectar de sol împădurit cu o
grosime de 0,5 m, o porozitate medie de peste 50% şi umiditate de 28,3%
este capabil să absoarbă 1.460 m3 apă, respectiv o coloană de 146 mm
precipitaţii atmosferice.
Legislaţia silvică din multe ţări a înserat în prevederile sale, cu
peste două secole în urmă, obligativitatea ocrotirii pădurilor în scopuri de
protejare a debitelor apelor, de conservare a solului, de apărare a
instalaţiilor de transport sau pentru considerente silvocinegetice. S-a
realizat deja un consens mondial cu privire la polivalenţa fondului
forestier, al cărui moment de referinţă poate fi considerat prima
Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător (Stockholm,
1972). S-a evocat ideea că pădurea exercită la nivelul biosferei un rol
complex, prin proprietăţile sale la suprafaţa solului: reflexivitate,
capacitate de a absorbi căldură, rugozitatea aerodinamicii, capacitatea de
emisiune în undele infraroşii, căldura eliberată în sol. Pădurea a rămas,
totodată, refugiu pentru fauna sălbatică şi prin prezenţa nişelor ecologice
permite existenţa unei faune diversificate.
Faţă de multitudinea şi varietatea funcţiilor, a serviciilor pe care
le exercită pădurile, se pot grupa, la modul general, în două grupe: de
protecţie şi de producţie. Mulţi specialişti convin ca, funcţiile pădurii să
fie împărţite în următoarele grupe: funcţia de producţie, funcţia de
protecţie a apelor şi solului, funcţia climatică şi antipoluantă, funcţia
sanitar-igienică, funcţia estetico-peisagistică, funcţia de asanare
(purificare a aerului) şi refacere.
S-a susţinut, pe drept cuvânt, că pădurile îndeplinesc concomitent
atât funcţii de producţie, cât şi funcţii de protecţie, practic acestea fiind
greu de separat. Se pot defini sub acest raport numai interesele societăţii;
comandamentele sociale impun diversificarea funcţiilor sau serviciilor ce
le doresc de la păduri. Grupele şi categoriile de tipuri funcţionale pot fi
mult extinse, cum este cazul ţării noastre, sau limitate la funcţia
energetică a pădurii de a acumula biomasă (energie chimică potenţială)
prin procesele de fotosinteză - bioconversie a energiei cosmice şi de
creştere a arborilor ori la funcţia de conservare.

3.2.1. Producerea de lemn, funcţie principală a pădurilor


Dintre funcţiile pădurilor, suscită interes acelea de producţie şi
protecţie a mediului înconjurător şi funcţiile sociale. Spunem funcţie de
producţie şi protecţie, întrucât prin existenţa sa o pădure îndeplineşte
concomitent două sau mai multe funcţii. Procesul de dezvoltare a
arborilor, prin care se realizează anual creşteri în diametru şi înălţime,
până la limita fiziologică a acestora, continuă să reprezinte un interes
particular pentru toate comunităţile umane, mai întâi sub forma
producţiei de lemn.
Producţia de biomasă lemnoasă depinde, desigur, de factorii
naturali - precipitaţii, temperatura aerului şi fertilitatea solului. Cu cât o
pădure se află în optimul său hidroecologic, vegetează într-un sol fertil şi
într-un mediu termic prielnic, cu atât producţia sa de lemn este mai mare.
Rostul pădurilor de a produce lemn pentru cât mai variate utilizări nu se
pune în discuţie; cererile de lemn trebuie însă bine dimensionate şi
convenite numai în contextul menţinerii integrităţii pădurilor.
Evoluţia exploatărilor forestiere în perioada ultimelor decenii
(tabelul 3.8) confirmă nevoile crescânde în produse pe bază de lemn ale
unei populaţii în plină explozie demografică pe Terra. Societatea umană,
însă, nu poate forţa pragul de suportanţă al pădurilor, fie la nivelul unor
simple comunităţi rurale, fie pe plan naţional sau regional. Este pe deplin
înţeles imperativul asigurării de lemn pentru producţia industrială şi
nevoi locale, urmând să se dezvolte separat tehnologiile de exploatare a
lemnului. Recunoaşterea funcţiei de producţie şi protecţie a pădurilor în
mileniul trei, nu se poate concepe fără restricţii de ordin ecologic şi
social. Continuarea procesului de valorificare a materiilor prime furnizate
de pădure se va face cu mijloace tehnice perfecţionate, condiţionate
desigur de imperativele conservării şi protejării fondului forestier, ca o
garanţie a continuităţii producţiei de biomasă lemnoasă.
Tabelul 3.8

Dinamica exploatărilor de lemn, pe plan mondial şi regional,


în perioada 1950-2000
- milioane mc -
Volumul mediu de masă lemnoasă exploatată la nivelul anului . . . . .
Regiunea 1950 1960 1970 1980 1990 2000*)
geografică lemn lemn lemn lemn Total lemn lemn
Total Total Total Total Total
lucru lucru lucru lucru lucru lucru
Europa 286 167 317 215 382 325 374 334 390 360 400 380
Fosta U.R.S.S. 329 180 370 202 472 385 465 357 480 390 500 400
Asia 290 84 384 124 1100 635 1477 912 1580 1100 1720 1280
Africa 120 20 190 22 605 322 679 384 720 517 800 520
America de Nord 392 320 405 356 468 449 550 495 590 520 600 540
America de Sud 140 21 268 127 325 182 421 281 510 380 540 390
America Centrală 40 6 42 7 69 39 36 28 42 35 50 44
Zona Pacificului 20 15 25 16 35 28 38 32 46 40 50 46
TOTAL
1617 813 2001 1069 3456 2365 4040 2823 4358 3352 4660 3600
GENERAL
*)
Preliminări pe baza datelor publicate sub egida F.A.O.

Asupra lemnului şi produselor pe bază de lemn se va reveni;


dintre funcţiile de protecţie a mediului înconjurător se disting funcţia
hidrologică a pădurii, funcţia de protecţie a solului şi de asigurare a
stabilităţii terenurilor, funcţia de ameliorare a factorilor climatici şi aceea
de purificare a atmosferei.

3.2.2. Funcţia hidrologică a pădurii


Cu privire la relaţia apă-pădure s-au prezentat unele date. Sunt de
reţinut, în continuare, noi elemente care potenţează influenţa pădurii
asupra ciclului apei în natură. Primul îl reprezintă intercepţia
precipitaţiilor căzute deasupra pădurilor, proces ce depinde de capacitatea
de reţinere a ploii de către frunzişul, ramurile şi trunchiul arborelui, de la
care picăturile de apă cad pe sol. Volumul precipitaţiilor reţinute în
coronamentul arborilor depinde de suprafaţa foliară, rugozitatea,
mărimea, numărul şi modul în care sunt dispuse frunzele, felul şi
temperatura precipitaţiilor, tăria vântului şi deficitul de apă.
Ilustrativ, se menţionează valorile medii ale capacităţii de reţinere
a apei de către frunzişul arborilor: 3,8 - 7,6 mm, de către diferite specii de
brad, 0,3 - 3,0 mm în cazul pinului şi 0,2 - 2,0 mm în pădurile de foioase.
O parte din precipitaţiile naturale se scurge în lungul tulpinii
arborilor: procentul acestor scurgeri variază cu cantitatea precipitaţiilor,
specia şi orografia terenului. Din cercetări efectuate în acest scop în Cehia.
(Dinu V., 1974) se arată că, într-un arboret rărit de molid, 66% din
precipitaţii trec prin coroane, 33% sunt interceptate şi 1% se scurg pe
tulpină. La noi, în cazul unor plantaţii tinere, la ploi neînsoţite de vânt,
retenţia în coronament are valori maxime la molid şi pin (831, respectiv 810
g/m2). În cazul ploilor însoţite de vânt, aceste valori se reduc cu 36 - 37%.
Influenţa pădurii asupra ciclului apei se manifestă intens prin
evaporaţie şi transpiraţie. Evaporaţia este condiţionată de existenţa energiei
solare (circa 600 cal./cm2 apă), a unui deficit de saturaţie în aer şi de
acţiunea vântului. Un arboret de fag elimină prin evaporaţie într-o zi de vară
circa 40 m3 apă/ha, un molidiş de productivitate superioară 35 m 3/ha. În
cazul unor arborete de duglas rărite, evaporaţia în cursul zilei reprezintă 54%
din evaporaţia potenţială a suprafeţelor goale învecinate pădurii.
Prin transpiraţie, arborii restituie în atmosferă o importantă
cantitate de apă, din aceea absorbită iniţial; aceasta poate varia în funcţie
de însuşirile speciei şi de condiţiile de mediu. Mesteacănul şi teiul
înregistrează cea mai mare transpiraţie - 85, respectiv 200 l/zi arbore la
începutul verii; în cursul verii, un arboret de anin negru transpiră mai
mult de 200 mm de apă, adesea această cantitate fiind mai mare decât
volumul precipitaţiilor căzute. Molcianov (1963) indică pentru pădurile
de stejar din sudul Rusiei o pierdere prin transpiraţie echivalentă cu 11 la
24% din volumul total al precipitaţiilor anuale.
Asupra transpiraţiei o mare influenţă au compoziţia arboretelor şi
structura acestora: arboretele tratate în codru grădinărit consumă prin
transpiraţie de 4 ori mai multă apă decât arboretele tinere şi echiene de molid.
Apa provenită din precipitaţii, care nu s-a întors în atmosferă prin
evapotranspiraţie sau nu s-a infiltrat în sol, se scurge sub formă de şiroaie
şi torenţi. Acest fenomen are urmări defavorabile pentru economia
terenurilor, instalaţiilor şi construcţiilor din zone afectată de inundaţii. La
aceeaşi intensitate şi durată a ploii, scurgerea de suprafaţă este influenţată
de panta terenului, lungimea versantului, substratul litologic, calitatea
litierei şi caracteristicile solului. În pădurile cu litieră şi sol bogat în
humus, bine structurat, scurgerea de suprafaţă este mai redusă chiar şi pe
terenurile în pantă.
Scurgerea de suprafaţă se măreşte considerabil în urma tăierilor
rase şi a înrăutăţirii măsurilor de gospodărire. Păşunatul abuziv în păduri
are consecinţe nefaste din acest punct de vedere, fapt confirmat de
cercetări îndelungate efectuate în România şi în multe alte ţări europene.
Urmare a acestor practici, regimul hidrologic se dereglează, litiera
se "spală", apele se scurg la vale, agravând viiturile, se acoperă cu mâl
terenurile de cultură şi se colmatează lacurile de acumulare a apei. Se
generează în acest mod procese de eroziune, însoţite pretutindeni de
torenţialitatea reţelei hidrografice şi de inundaţii de mari proporţii. Există
pe această temă un volum impresionant de rezultate ale cercetărilor
efectuate în multe ţări ale lumii, în ţara noastră înregistrându-se în ultimii
ani frecvente inundaţii cu prejudicii economice foarte importante.

3.2.3. Funcţia antierozională a pădurii


Funcţia antierozională a pădurii îmbracă forme diferite,
ecosistemele forestiere constituind din totdeauna haina protectoare a
formării şi evoluţiei învelişului solurilor. Biocenozele de pădure sunt
factorul biologic cel mai complex de formare a solului. Sub pădure se
realizează condiţii şi procese de solificare, caracterizate prin stabilitate
mecanică, bioacumulare de humus şi elemente nutritive, reţinerea apei în
profilul de sol, levigarea substanţelor solubile, aprovizionarea continuă
cu elemente nutritive prin circuitul substanţelor între arboret, litieră şi
solul folosit de rădăcini.
Adăpostirea solului de către pătura de frunze moarte, atenuarea
scurgerilor de suprafaţă asigură infiltrarea apei în sol şi păstrarea
orizontului superior de bioacumulare; ancorarea arborilor prin sistemele
de rădăcini asigură stabilitatea stratului de sol. În condiţii de despădurire
pe versanţi, procesul de spălare a litierei şi solului se dezlănţuie cu
violenţă, apar procese de eroziune accelerată în suprafaţă şi în adâncime,
cu atât mai puternice cu cât relieful este mai fragmentat, înclinarea
terenului mai mare. Numai pădurea bine închisă, cu o mare capacitate de
intercepţie şi filtrare a precipitaţiilor prin coronament, cu topire lentă a
zăpezii şi cu litieră bogată exercită integral, pe terenuri înclinate,
protecţia şi conservarea solului.

3.2.4. Influenţa pădurii asupra regimului climatic


Se iau în considerare influenţe precum reflectarea, absorbţia
radiaţiilor, atenuarea extremelor de temperatură, distribuţia precipitaţiilor,
reducerea evapotranspiraţiei, creşterea umidităţii atmosferice, diminuarea
intensităţii vânturilor. Pădurile au cea mai mare capacitate de absorbţie a
radiaţiilor solare, comparativ cu alte ecosisteme naturale, cum sunt, de
exemplu, pajiştile sau culturile agricole. În zilele însorite, în păduri se
realizează o temperatură mai scăzută, faţă de terenurile descoperite din
jur.
În zonele cu climat temperat, influenţa pădurii se manifestă prin
coborârea maximelor şi ridicarea minimelor de temperatură a aerului;
vara temperatura din păduri este mai scăzută cu 1,90C, iar în timpul iernii
mai ridicată cu 1,70C, în comparaţie cu suprafeţele deschise. La nivelul
solului, temperaturile în timpul verii sunt cu 3-50C mai mici în pădure,
decât în câmp cultivat agricol.
Pădurile reduc, de asemenea, din intensitatea vântului, măresc
umiditatea relativă a aerului, favorizează ploile, sporesc volumul
precipitaţiilor. Ecosistemul forestier îşi creează, aşadar, pe fondul
climatului local, un microclimat propriu, caracterizat prin calm
atmosferic, un minus de radiaţii solare, temperaturi mai moderate şi
umiditate atmosferică mai mare.
Procesele metabolice din interiorul biocenozelor forestiere
conferă pădurii însuşiri de filtru biologic absorbant şi de ecran viu, prin
care se produc efecte de purificare a atmosferei din jur. Asemenea efecte
ca: absorbţia fizică a pulberilor, gazelor şi vaporilor toxici, metabolizarea
unora dintre acestea în frunze, absorbţia undelor sonore etc. se datorează
procesului de fotosinteză.
Pentru producerea unei tone de biomasă lemnoasă, arborii
consumă 1,8 tone bioxid de carbon şi eliberează 1,3 tone oxigen. Un
arbore de fag cu înălţimea de 25 m şi diametrul coroanei de 15 m
produce ziua, într-o oră, 1,7 kg oxigen, cantitate ce corespunde
necesarului de oxigen al unui om timp de 3 zile. Se estimează, de
exemplu, că pădurile ţării noastre produc 50 milioane tone/an oxigen
necesar vieţii; în acelaşi timp, ele resorb peste 60 milioane tone bioxid de
carbon. Pădurile de molid şi pin produc 10 tone oxigen pe an şi hectar,
făgetele 7 tone; arboretele de molid şi pin reţin anual 30-35 tone praf/ha,
iar cele de fag 68 tone.
Vegetaţia forestieră are capacitatea de a reţine şi neutraliza în
mare măsură poluanţi (noxe industriale) în stare gazoasă (bioxid şi
trioxid de sulf, compuşi ai fluorului etc.); pot fixa şi metaboliza anhidrida
sulfuroasă. Pădurea funcţionează astfel ca barieră biologică împotriva
noxelor din atmosferă, modificând şi modul de dispersie a acestora.
Pădurea, de asemenea, constituie un ecran acustic, care absoarbe undele
sonore, atenuând în acest mod intensitatea zgomotului.
Pădurile îmbogăţesc aerul cu ioni negativi; unele specii de arbori
şi arbuşti elimină fitoncide, respectiv substanţe antimicrobiene cu efect
distructiv asupra unor viruşi. Este vorba de substanţele cu acţiune
antibiotică, mult răspândite în plantele superioare care împiedică
dezvoltarea microorganismelor, cum sunt: acidul parasorbic din fructele
de scoruş (Sorbus aucuparia L.), juglana (benzochinonă) obtenabilă din
specii aparţinând genului Juglans, pinosilvina - de la diferite specii de
pin, şi altele.
S-au găsit substanţe antibiotice şi în lemnul unor arbori, de pildă
Thuja plicata, care manifestă acţiune bacteriostatică, fungistatică şi fungicidă.
Concentraţia în asemenea substanţe este mai mică în centrul lemnului şi
sporeşte spre părţile periferice ale cambiului (Bodea şi colab., 1966).

3.2.5. Funcţiile recreative ale pădurii


O mare parte din omenire se bucură de funcţiile recreative,
estetico-peisagistice ale pădurilor. Sunt multe statistici cu privire la
presiunea recreativă asupra pădurilor, acestea reflectând aspiraţia firească
a omului către o viaţă mai bună.
Progresul material al societăţii, axat pe aspiraţiile acesteia către o
deplină dezvoltare economică nu asigură, oricât ar părea de discutat,
satisfacţia integrală a individului. O serie de alte valori, precum calmul,
aerul curat, contemplarea frumuseţii peisajului, dezvoltarea contactelor
dintre oameni au şi ele o semnificaţie aparte.
În multe ţări ale lumii, pădurile din jurul centrelor urbane sunt
destinate să satisfacă cerinţele de recreare ale populaţiei. Suprafaţa
acestora, luând în seamă şi parcurile naturale, este considerabil de mare:
135,9 ,milioane ha, din care 20,5 milioane ha în fosta Uniune Sovietică,
5,8 milioane ha în S.U.A., 2,4 milioane ha în Franţa etc. Există, în
prezent, declarate şi delimitate ca atare, 928 parcuri naţionale şi rezervaţii
analoage, dintre care 157 se află în Australia, 181 pe teritoriul S.U.A., 85
în fosta U.R.S.S., 41 în Canada, 27 în Chile, 25 în Japonia, 24 în
Indonezia, 19 în Anglia, 5 (recunoscute în reţeaua internaţională) în
România Delta Dunării - 40.000 ha, Retezat - 13.000 ha, Bucegi - 4.775
ha, Pietrosul Mare - 2.700 ha, Ceahlău - 1.836 ha. În afara acestor unităţi,
mai sunt delimitate pe mapamond 1060 rezervaţii, având ca scop
ocrotirea ca monumente ale naturii a unor specii rare de plante şi
animale. La noi, numărul ariilor protejate a crescut în ultimul deceniu,
depăşind în prezent, cifra de 260.
Efortul unanim de reîntoarcere la Natură implică motivaţii mai
profunde decât simpla nevoia de recreare. Contactul cu pădurea, cu
natura în general, presupune, totodată, şi noi valenţe de ordin cultural şi
spiritual. Parcurile forestiere, pădurile-parc, pădurile cu grad mare de
prelucrare artistică sau cele cu însuşiri estetice naturale, oferă efecte
peisagistice de mare valoare, în măsură să creeze armonia stimulatoare de
frumos şi bună dispoziţie.
Cerinţele recreative diferă de la ţară la ţară, de la o regiune la
alta,în raport de o multitudine de factori, între care preponderenţi sunt
dezvoltarea economică şi socială, nivelul de cultură şi educaţie. Este,
într-adevăr, nevoie de înţelegere şi sensibilitate pentru a considera
pădurea ca element indispensabil în peisajul vieţii contemporane, ce
impresionează prin masivitate, vitalitate şi armonie, varietate nesfârşită,
schimbătoare în spaţiu şi timp a culorilor şi nuanţelor.
Polifuncţionalitatea pădurilor şi promovarea gospodăririi lor în
România, după criterii funcţionale, diferenţiate în raport de considerente
tehnice, ecologice, economice şi sociale, sunt recunoscute prin lege.
Codul silvic (1881, 1910, 1962, 1996) şi alte acte normative (H.C.M. nr.
114/1953, Legea nr. 2/1976, Legea nr. 2/1987) consfinţesc funcţiile de
protecţie şi producţie ale pădurilor, amplificându-le de la etapă la etapă,
corespunzător comandamentelor sociale şi economice. Se au astfel în
vedere două grupe funcţionale:
Grupa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie (grupa I-a),
care cuprinde toate arboretele destinate protejării unor obiective
economice şi social-culturale, precum şi pe cele din jurul marilor centre
populate, staţiunilor balneo-climaterice ori sunt constituite ca rezervaţii
naturale sau de interes ştiinţific. Această grupă de păduri se divide în
cinci subgrupe funcţionale (protecţia apelor, protecţia terenurilor şi a
solurilor, protecţia contra factorilor climatici şi industriali nocivi, funcţii
de recreare, păduri de interes ştiinţific şi de ocrotire a genofondului şi
ecofondului), în interesul cărora s-au constituit 57 categorii funcţionale.
Categoria funcţională reprezintă ultima verigă a sistemului de
clasificare funcţională a arboretelor, omogenă sub raportul funcţiei date şi
pentru care sunt stabilite criterii de încadrare a arboretelor pe funcţii -
grupe şi subgrupe funcţionale (Giurgiu, 1988). Din considerente practice,
categoriile funcţionale au fost grupate în 6 tipuri, după natura şi
importanţa funcţiilor de protecţie şi producţie. Alegerea modalităţilor de
tăiere se face în raport cu aceste tipuri de categorii funcţionale.
Grupa pădurilor de producţie şi protecţie (grupa a II-a), în
care se încadrează toate arboretele destinate producerii de lemn sau altor
bunuri materiale şi să îndeplinească, concomitent, funcţii de protecţie
(hidrologică, combaterea eroziunii solului, a factorilor climatici
dăunători, interese cinegetice etc.). Aceste păduri nu se împart în
subgrupe funcţionale.
Caracteristica sistemului românesc de zonare funcţională a
pădurilor o reprezintă generalizarea ideii că orice pădure îndeplineşte
minimum două funcţii. Este raţional să fie aşa, întrucât formele de relief
imprimă o notă particulară în repartizarea pădurilor pe plan teritorial -
administrativ, iar integritatea lor se impune mai mult ca oricând pentru
menţinerea echilibrului ecologic la nivelul fiecărui judeţ. În prezent,
peste 2,8 milioane ha păduri, din 6,6 milioane hectare suprafaţă
împădurită, îndeplinesc funţii speciale de protecţie.

3.2.6. Evaluarea funcţiilor pădurii

În majoritatea ţărilor lumii, numeroşi economişti, silvicultori,


proprietari de păduri şi sociologi se ocupă de evaluarea funcţiilor
productive şi protectivă ale pădurii. Metodologiile folosite în acest scop
sunt diferite, luându-se în considerare patru izvoare ale valorii: pământul,
munca, capitalul, managementul.
Pădurea este considerată "capital" care generează "rentă
forestieră". Când trebuie determinat venitul aşteptat în viitor de la pădure,
se recomandă, în cazul evaluării funcţiei de producţie, utilizarea rentei
absolute şi diferenţiale deduse în funcţie de preţurile pieţii. Formula
bazată pe capitalizare, şi care se referă la preţul lemnului pe picior, are
următoarea structură (Djikovici, 1976, citat de Milescu şi Alexe, 1982):
q ( A W )
x  S  Lc  M c  D  , în care:
Q
x = preţul lemnului pe picior;
S = preţul de piaţă al produsului lemnos finit;
Lc = cheltuielile de exploatare a pădurii;
Mc = cheltuielile de prelucrare a lemnului;
D = amortizarea capitalului fix din exploatare şi prelucrare;
q = dobânda pentru capital, în %;
A = capitalul fix;
W = capitalul circulant;
Q = volumul anual al exploatărilor.
Renta forestieră se determină ca diferenţă între valoarea fondului
lemnos pe picior (calculată pe baza preţurilor pe picior ale lemnului) şi
cheltuielile de cultură şi gospodărire a pădurilor. Această rentă se ia în
considerare la stabilirea vârstei exploatabilităţii financiare a pădurii; renta
forestieră este cu atât mai mare cu cât vârsta culminării "rentei solului"
este mai mică.
Formulele de calcul diferă de la o ţară la alta, mai ales în cazul
când pădurile provin din plantaţii; prezintă interes faptul că preţul
lemnului pe picior continuă să crească, ponderea acestuia fiind de 40 -
50% din preţul de cost al produselor forestiere (Petrov, 1973).
Sunt situaţii când, la stabilirea preţului lemnului pe picior, se
porneşte de la ideea că munca este unicul izvor al valorii, un obiect care
nu este rezultatul muncii omeneşti poate avea o valoare de întrebuinţare,
dar nu şi valoare în sens economic. Valorile de întrebuinţare create de om
fiind în acelaşi timp şi purtătoare ale valorii, sunt destinate schimbului,
deci sunt considerate mărfuri, expresia în bani a valorii lor constituind-o
preţul. Lucrările create de natură, fără intervenţia omului, sunt purtătoare
ale rentei, care reprezintă bani ce se plătesc pentru folosirea acestora,
plata efectuându-se de regulă, către stat.
În sensul celor de mai sus, în unele ţări (SUA, Finlanda, Rusia) se
folosesc mai multe categorii de preţuri pentru evaluarea resurselor
forestiere:
- preţuri care se referă la producţia marfă: preţurile produselor
intermediare rezultate din tăieri de îngrijire, preţurile materialului săditor
(seminţe, puieţi, butaşi), preţurile pentru utilaje;
- preţuri care se referă la producţie, dar nu la producţia marfă:
preţurile comparabile, preţurile planificate pe lucrări, preţurile de deviz
pe lucrări şi obiective;
- preţuri rentă: taxele forestiere ale lemnului pe picior, taxele pentru
produsele accesorii ale pădurii, preţurile evaluării economice a resurselor
forestiere.
Sunt şi aici de remarcat opinii diferite: nu ne propunem
examinarea lor, putând fi consultate în lucrări de specialitate. Pentru
interesul urmărit, menţinem că se disting două concepţii de bază cu
privire la evaluarea economică a resurselor forestiere: evaluarea după
mărimea efectului pe care aceste resurse le are asupra economiei unei ţări
şi evaluarea făcută pe baza cheltuielilor de muncă necesară realizării lor.
Evaluarea economică a funcţiilor, mai corect a serviciilor
(considerând funcţia ca o noţiune abstractă) de protecţie a pădurilor este
legată de o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane. Înţelegem
oportunitatea unei asemenea evaluări ca un mijloc de limitare a
distrugerii resurselor forestiere şi o asociem cu evaluările de ordin tehnic
ale stării pădurilor. Pe plan internaţional, F.A.O. a întreprins prima
tentativă de evaluare a funcţiilor sociale de protecţie ale pădurilor în
1962, când a recomandat efectuarea de cercetări, care să permită
estimarea valorică a influenţelor favorabile exercitate de păduri, în afara
producţiei de lemn.
S-a apelat atunci la "indicatorii de utilitate", susceptibili de a
exprima în bani influenţa pădurilor asupra climatului şi a altor factori de
mediu. Astfel, s-au menţionat:
- costul împăduririi sau reîmpăduririi pentru crearea pădurii;
- beneficiul rezultat din existenţa pădurii generatoare de influenţe
favorabile privind protecţia împotriva eroziunii şi a inundaţiilor, protecţia
căilor de comunicaţie şi aceea a canalelor împotriva colmatării etc.;
- raportul costuri/beneficiu;
- costuri de substituire, respectiv costul instalaţiilor care pot asigura
aceleaşi efecte ca şi pădurea.
Lucrurile au evoluat, apărând metode de asemenea calcule în
Franţa (Bourgau) şi Germania (Prodan şi Pabst), precum şi metodologii
naţionale de evaluare a funcţiilor pădurii în Ungaria, Bulgaria, Polonia,
Cehia, Slovacia şi România. Se recunoaşte faptul că funcţiile de protecţie
ale pădurilor din bazinele de interes hidroenergetic, cele de protecţie
antierozională a solului, perdelele de protecţie a câmpurilor agricole, a
digurilor şi canalelor de irigaţii, ca şi funcţiile sociale - recreativă,
terapeutică - au caracter economic.
Funcţia de protecţie a pădurilor din bazinele de interes
hidroenergetic se caracterizează prin asigurarea unui debit constant şi
puritatea apei izvoarelor şi râurilor care alimentează lacurile de
acumulare; în lipsa pădurii, se produce colmatarea acestora, cu rezultat
final - lipsa energiei electrice. Pentru a obţine această energie se fac
lucrări costisitoare de evacuare a materialelor depuse din lacurile
respective.
Absenţa pădurii de pe terenurile în pantă din apropierea căilor de
comunicaţie sau a aşezărilor omeneşti duce la erodarea solului de către
apele din precipitaţii şi distrugerea instalaţiilor de transport pe anumite
tronsoane, precum şi la avarierea unor clădiri etc. Valoarea funcţiei de
protecţie a pădurilor se exprimă, în acest caz, prin valoarea pagubelor ce
s-ar pricinui sau prin valoarea construcţiilor speciale care să apere
instalaţiile sau construcţiile respective împotriva inundaţiilor.
Funcţiile de protecţie hidrologică şi antierozională ale pădurilor
se pot evalua după efectul care se produce în sfera producţiei şi în
domeniile învecinate (agricultură, transport, gospodărirea apelor etc.).
După opinia lui Turkevici (1980) acest efect reprezintă renta diferenţială,
mai corect creşterea acesteia datorată influenţei pădurii. Dintre formele
de calcul uzitate în scopurile arătate, redăm, pentru exemplificare, pe
acelea ale lui N.N. Constantinescu (1988), care propune ca, valoarea
economică de ansamblu a efectelor produse de funcţia hidrologică a
pădurii, să se calculeze cu ajutorul relaţiei:
VH  C AAP  QTAP  C AAP  Ke  E Ai  E S  E pCE  E Hi , în care:
CAAP = costul mediu anual al unui m3 de apă;
QTAP = producţia anuală totală de apă asigurată de pădure;
Ke = coeficient de eficienţă economică;
Eai = efectul economic al exercitării funcţiei hidrologice a pădurii în
legătură cu inundaţiile;
ES = efecte ale funcţiei hidrologice prin evitarea pierderilor de recoltă ce
s-ar datora secetei;
EpCE = efectul economic la pădurii, ca factor de protecţie împotriva
eroziunii eoliene şi hidraulice;
Ehi = efectele nedorite prin evitarea deficitelor de apă în sistemul lacurilor
de acumulare şi a celor de irigaţii.
Evaluarea economică a funcţiei de protecţie a terenurilor şi solurilor
se poate face după formula:
E  Eect  Eetap  Ea  Ec  Em  En  Ecfd , în care:
Eect = evaluarea economică a protecţiei asigurată de pădure terenurilor şi
solurilor contra eroziunii eoliene;
Eetap = evaluarea economică a protecţiei contra eroziunii provocată de
apele superficiale terenurilor şi solurilor arabile şi păşunilor de pe
versanţi;
Ea = evaluarea economică a protecţiei terenurilor asigurată de pădure
împotriva alunecărilor;
Ec = evaluarea economică a protecţiei oferită de pădure contra colmatării
lacurilor de acumulare;
Em = evaluarea economică a protecţiei malurilor de către pădure;
En = evaluarea economică a funcţiei pădurii în raport cu nisipurile mobile
sau terenurile nisipoase;
Ecfd = evaluarea protecţiei asigurată căilor ferate şi drumurilor de către
pădure.
Evaluarea resurselor forestiere contribuie incontestabil la trecerea
de la gospodăria silvică orientată pe producţia de lemn la cea bazată pe
utilizarea complexă a pădurii. Acest fapt reprezintă în multe ţări o
preocupare de perspectivă, fiind condiţionată de un anume grad de
înţelegere şi dezvoltare economico-socială a societăţii umane.
Aspecte deosebite se ridică în legătură cu evaluarea funcţiilor de
protecţie socială ale pădurilor: sanitare, estetice, recreare, interes turistic
sau cinegetic, determinate de faptul că o pădure îndeplineşte simultan
mai multe asemenea funcţii şi nu-i uşor a stabili cât revine fiecăreia din
valoarea totală. Prin studiile făcute, s-a abordat rezolvarea acestei situaţii
în mod pluridisciplinar. Un exemplu: perspectiva bivalentă a creşterii
demografice, concomitent cu degradarea ireversibilă a biosferei, a pus
problema consumului şi producţiei de oxigen. Krebs (1970) a dedus
pentru Elveţia un consum anual de circa 30 milioane tone; producţia de
oxigen a covorului vegetal echivalează în acest caz cu 650.000 tone
oxigen, respectiv cu 600.000 tone substanţă lemnoasă. Lumea a devenit
conştientă de eficacitatea pădurii ca "plămân verde" pentru zonele cu
mare densitate a locuinţelor sau construcţiilor industriale.
Fiecare arbore poate fi considerat o fabrică de oxigen în miniatură
şi, în acelaşi timp, un filtru: reţine în coronamentul lui particulele fine de
material solid (praf, cenuşă) din emanaţiile noxelor industriale în
atmosferă. Prin căderea frunzelor şi apariţia altora noi, acest filtru se
reînnoieşte. Arboretele de molid şi pin reţin anual la hectar, după cum s-a
menţionat deja, 30 - 35 tone praf, iar cele de fag 68 tone (Hauser, 1970).
Se cunoaşte capacitatea de stocare a carbonului în ţesuturile
plantelor şi se apreciază la 15 miliarde de tone cantitatea de carbon
stocată anual prin creşterea arborilor. Se susţine că, în regiunile
temperate, pădurea fixează circa 300 grame carbon pe metru pătrat, faţă
de 2 kg în zona tropicală şi 20 grame în tundra arctică. Pentru formarea
unei tone de biomasă lemnoasă, pădurea absoarbe din atmosferă
aproximativ 1,8 tone bioxid de carbon şi elimină concomitent 1,32 tone
oxigen (Giurgiu, 1978).
S-a menţionat, deja, că vegetaţia îndeplineşte rolul unui ecran
acustic, datorită suprafeţei mari a frunzelor arborilor, care absorb
vibraţiile sonore. Perdelele de arbori fac posibilă izolarea caselor pe care
dorim să le protejăm de zgomotul străzii. Spaţiul împădurit reprezintă un
mijloc de apărare împotriva poluării fonice. Influenţa microclimatului
spaţiilor verzi asupra organismului se manifestă sub diferite forme.
Pădurea de foioase, de exemplu, este mai umedă decât cea de
răşinoase, fapt ce denotă un confort termic mai ridicat pe vreme de
caniculă. Se constată acest confort începând cu temperatura de 17 0C.
Calmul atmosferic din pădure reduce stressul cutanat, ca efect al relaţiei
între temperatură şi vânt, pe de o parte şi organismul uman, pe de altă
parte. În acest mod, climatul din pădure apare ca relaxant, nesolicitant
fiziologic, capabil de a pune în repaus mecanismele de termoreglare mult
mai solicitate în mediul pădurii. În pădure predomină radiaţia difuză, mai
uşor de suportat de organism şi cu efect calmant asupra sistemului nervos
(Teodoreanu, 1988).
S-a stăruit asupra acestor servicii aduse de către păduri fiinţei
umane pentru a înlesni cunoaşterea complexităţii factorilor ce se iau în
calcul la evaluarea economică a funcţiei sociale de protecţie a fondului
forestier şi a vegetaţiei lemnoase din afara acestuia. Metodologiile
existente de evaluare a funcţiilor pădurii, iau în considerare fie
cuantificarea acestei funcţii prin valoarea de întrebuinţare a serviciilor,
fie prin cheltuielile ce se fac în mod suplimentar în ideea de a organiza şi
gospodări pădurea respectivă pentru unul din scopurile amintite.
Prodan (1969) susţine că estimarea valorii funcţiilor sociale ale
pădurii trebuie tratată în legătură cu condiţiile cultural-sociale şi cu sistemul
economic existent în fiecare ţară, stabilirea valorii concrete diferenţiindu-se,
de la caz la caz, în funcţie de sistemul social. El porneşte de la ideea că, în
orice activitate economică intervin costuri şi venituri care pot fi exprimate în
bani, precum şi influenţe pozitive sau negative asupra societăţii, care nu apar
în calcule de rentabilitate ale întreprinderilor, ele fiind însă, transmise asupra
societăţii. El consideră influenţele pozitive ca produse sociale, iar pe cele
negative costuri sociale.
Sunt multe aprecieri cu privire la evaluarea funcţiei sociale de
protecţie a pădurilor; redăm, cu titlu de informare câteva: Westoby
(1967) susţine că, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cu
grad ridicat de industrializare, acordând coeficientul 1 funcţiei de
producţie a pădurilor, celor de protecţie deosebită trebuie să li se acorde
coeficientul 5. Prodan apreciază, în preţuri 1965, la 70 miliarde DM
valoarea totală a funcţiilor sociale pe care le exercită cele 7 milioane
hectare păduri din Germania. După metodologia folosită în fosta Uniune
Sovietică (Stepin, 1974), valoarea resurselor forestiere ale acestei ţări se
estima în acel timp la 100 miliarde ruble, din care circa 70% reprezintă
valoarea funcţiilor sociale de protecţie.
Purcăreanu şi Ceacoveanu (1975) opinează că valoarea funcţiilor
de protecţie ale pădurilor din ţara noastră poate fi de la 3 până la 20 ori
mai mare decât valoarea producţiilor anuale de lemn, fiind determinată
de mărimea totală a efectelor care se materializează în alte ramuri ale
economiei naţionale. Exprimarea valorică a acestui raport, denumit în
mod curent "efecte de protecţie", reprezintă o economie creată de pădure
prin existenţa sa şi are caracter de rentă diferenţială a silviculturii.
Considerarea economică a pădurii sub raportul tuturor serviciilor
aduse societăţii constituie o problemă a funcţionarii corecte a
autogestiunii economico-financiare în silvicultură, a determinării
ponderii acesteia în crearea venitului naţional. Spre deosebire de
industria prelucrătoare, unde oferta de produse se poate mări sau
diminua, după cerere, silvicultura este condiţionată de întinderea sa pe o
suprafaţă de pământ limitată, de condiţii naturale diferenţiate,
nemodificabile, un ciclu de producţie foarte lung (deseori, peste 100 de
ani). Munca cheltuită pentru ca pădurea să poată exercita funcţii speciale
de protecţie creează şi valoare nouă, respectiv venit net. Faptul că se
beneficiază în mod gratuit de funcţiile speciale protective ale pădurilor
generează atitudini de neglijenţă şi lipsă de civism din partea unor
cetăţeni sau instituţii.
Funcţia de protecţie exercitată de pădure are calitatea de a menţine la
timpul prezent valori economice care, deteriorate în lipsa pădurilor de
protecţie, nu pot fi reobţinute prin lucrări ulterioare de recuperare decât cu
foarte mare greutate şi în timp, cu cheltuieli incomparabil mai mari. Este
nevoie de înţelegerea factorilor sociali în direcţia folosirii cu cumpătare a
resurselor naturale, implicit a resurselor forestiere. Orice dezvoltare se
impune a fi atent exprimată şi sub raport ecologic: interferenţa ecologie -
economie se amplifică de la un an la altul.
Solul forestier este principalul mijloc de producţie (obiect şi
mijloc de muncă) în silvicultură şi se distinge printr-o serie de
particularităţi: este limitat, este nesubstituibil, cu excepţia unor mici
cantităţi, nu poate fi mutat, în general este nereproductibil, iar spre
deosebire de celelalte mijloace de producţie, dacă este gospodărit corect
nu-şi pierde calităţile şi poate servi la nesfârşit.
Considerăm, de asemenea, fondul forestier ca un important mijloc
de producţie din silvicultură, evaluarea lui corectă garantând menţinerea
integrităţii pădurilor pentru asigurarea unei producţii continue de
biomasă lemnoasă şi alte bunuri materiale. Mărimea şi structura fondului
de producţie determină, în ultimă analiză, extinderea sau restrângerea
capacităţii industriei naţionale de prelucrare a lemnului.
În legătură cu evaluarea funcţiilor de protecţie ale pădurilor,
apreciem că în prezent acestea nu pot fi considerate ca uzufruct şi tratate
ca o consecinţă nativă sau ca o manifestare automată a mediului pe care
orice pădure îl constituie. Exercitarea funcţiei hidrologice, de pildă, este
condiţionată de un şir de factori social-economici, a căror expresie
sintetică se regăseşte în relaţia "scop-mijloc-efect". Pierderea capacităţii
pădurilor de retenţie, retardare şi de acumulare a umidităţii de iarnă pune
în pericol resursele de apă ale unei ţări.
O corectă evaluare a funcţiilor productivă şi protective ale
pădurilor este posibilă în cadrul unei metodologii unitare de determinare
a avuţiei naţionale, definită ca totalitatea resurselor umane, resurselor
naturale ale solului şi subsolului, a valorii bunurilor materiale acumulate,
a patrimoniului cultural, ştiinţific şi potenţial creativ de care dispune
naţiunea la un moment dat. Luând în considerare producţia de biomasă
lemnoasă, producţia cinegetică, salmonicolă, valorificarea de fructe şi
ciuperci comestibile din flora spontană, precum şi efectul funcţiilor de
protecţie a solului, apelor şi aerului, se estimează că ponderea valorii
solului forestier din totalul evaluării pământului ţării, reprezintă 28,3%.
Valoarea medie a unui hectar de pădure revine la 72,8% din valoarea unui
hectar de teren arabil (Milescu, 1988).
4. Constituirea stării de masiv

Dintre procesele cu caracter colectiv care întreţin existenţa şi


dezvoltarea pădurii – constituirea stării de masiv are o importanţă
particulară. Acest proces semnifică momentul realizării, întemeierii unei
noi păduri, cu un nou mediu specific şi cu proprietăţi (mecanisme)
bioenergetice şi funcţionale proprii. Prin înfăptuirea acestui proces de
dezvoltare a pădurii se realizează o consistenţă plină a viitorului arboret.
Constituirea stării de masiv reprezintă în viaţa unui arboret saltul
calitativ de la existenţa izolată, caracterizată prin lupta fiecărui viitor
arbore împotriva acţiunilor vătămătoare a factorilor staţionali şi
concurenţa celorlalte etaje de vegetaţie, la existenţa în comun. În această
stare fiecare exemplar este condiţionat de exemplarele din jur, fiind astfel
protejat şi de protecţia colectivă a noului arboret. Starea de masiv
semnifică astfel începutul unei noi forme de manifestare a biocenozei
evidenţiată prin apariţia de noi însuşiri şi aptitudini la nivel
supraindividual.
Constituirea stării de masiv reprezintă în accepţiunea lui Florescu
(1971) „un proces biologic de apropiere a coroanelor puieţilor şi de
realizare a coronamentului unui arboret nou întemeiat”. La realizarea
acestui proces participă, ca faze preliminarii întemeierii unei noi păduri –
fructificarea, diseminarea, răsădirea, creşterea şi dezvoltarea puieţilor.
Procesul în sine, respectiv realizarea coronamentului noului arboret, se
realizează după ce masa seminţişului ajunge la independenţă biologică,
formează un coronament continuu şi un mediu propriu de existenţă.
Prin constituirea stării de masiv arboretul ce se întemeiază
realizează o consistenţă plină şi un salt calitativ important în dezvoltarea
sa, creându-se condiţiile cerute de trecerea exemplarelor componente la
viaţa gregară, existenţa şi dezvoltarea fiecăruia dintre acestea fiind
condiţionată şi de exemplarele din jur. La constituirea stării de masiv
participă, pe lângă speciile care reprezintă seminţişul de viitor,
numeroase exemplare din speciile pioniere, arbuşti şi subarbuşti: pe
durata trecerii timpului, puieţii din speciile respective sunt depăşiţi în
creştere şi eliminaţi pe cale naturală sau prin intervenţii silviculturale.
Deosebită importanţă prezintă modul de constituire a pădurii ce se
întemeiază după închiderea masivului. În fapt, se creează arborete noi cu
însuşiri şi fizionomie diferite de vechea pădure, care se manifestă ca o
comunitate cu însuşiri proprii, relativ stabilă, capabilă să-şi exercite
funcţiile protective şi productive. Se înregistrează, aşadar, o situaţie
calitativ nouă caracterizată prin starea de apropiere, întrepătrundere şi
intercondiţionare a arborilor, timp îndelungat, atât în spaţiul subteran cât
şi suprateran.
Arborii care se constituie în stare de masiv sunt angajaţi într-o
competiţie dură pentru spaţiul de nutriţie, luând practic în stăpânire un
anumit teritoriu, în limitele căruia se desăvârşeşte dinamica proceselor
individuale şi colective specifice existenţei ecosistemelor forestiere.
După structura pădurii se deosebesc două aspecte caracteristice: în cazul
arboretelor pluriene, starea de masiv se menţine cât timp se păstrează
structura acestora. Spaţiul ce se disponibilizează prin extragerea de arbori
sau ca rezultat al eliminării naturale este ocupat perpetuu de alte
exemplare, provenite din seminţişul instalat între timp; în pădurea
echienă, fiecare generaţie ce se instalează parcurge o anumită dinamică
de realizare şi dezvoltare a stării de masiv. Prin recoltarea arborilor ajunşi
la vârsta de exploatare sau prin dispariţia pădurii însăşi dintr-o cauză
oarecare se destramă structura respectivă, dispare starea de masiv urmând
să se creeze un nou arboret.
Menţinerea stării de masiv nu trebuie înţeleasă ca o stare
generatoare de riscuri. Este vorba de un proces de adaptare a speciilor de
arbori, care sunt folosite pentru a pune stăpânire pe suprafaţa pădurii ce
se întemeiază, de perpetuare a acesteia în condiţii noi de mediu forestier.
Starea de masiv întreţine, intensifică şi diversifică creşterea şi
dezvoltarea arborilor, a pădurii în ansamblu. În cursul acestui proces se
produc fenomenele de diferenţiere şi îndreptare a arborilor, elagare şi
eliminare naturală, selecţie a exemplarelor valoroase, sub raportul
biomasei, atât cantitativ cât şi calitativ.
La realizarea stării de masiv un rol important exercită structura
genetică a populaţiilor de arbori, precum şi modul de viaţă biotic şi
abiotic în care aceştia îşi duc existenţa. Din acest unghi, starea de masiv
prezintă un caracter dinamic şi contradictoriu, care se exprimă prin
însuşirile genetice ale arborilor, influenţa proceselor naturale de creştere
şi intervenţiile silviculturale aplicate.
Reuşita realizării stării de masiv depinde de specie, desimea şi
structura arboretului, condiţiile de staţiune, acţiunea factorilor naturali
(vânt, zăpadă, avalanşe) şi antropeici (păşunat, poluare etc.). Astfel,
speciile reped crescătoare şi exigente faţă de lumină realizează starea de
masiv într-un interval de timp scurt, comparativ cu speciile de umbră. În
cazul arboretelor amestecate sau chiar pure, starea de masiv se realizează
mai repede cu cât desimea puieţilor este mai mare, iar condiţiile de mediu
sunt mai prielnice.
Constituirea stării de masiv se desăvârşeşte mai repede în arborete
regenerate pe cale naturală, decât în cazul celor în care se aplică
regenerarea artificială. De reţinut şi faptul că lăstărişurile ajung să
constituie starea de masiv mai devreme decât seminţişurile constituite din
aceleaşi specii. La salcâm sau plopi, de exemplu, starea de masiv se
realizează după 3-4 ani, faţă de molid, fag sau cvercinee, când acest
proces se încheie după 8-15 ani.
După încheierea stării de masiv, pădurea se comportă ca o
comunitate de viaţă stabilă, ce se menţine în această stare până la
maturitate deplină, cu condiţia de a nu fi destructurată din varii motive.
Faptul în sine trebuie înţeles ca momentul închiderii generalizate a
masivului, ilustrat prin apropierea, întrepătrunderea şi intercondiţionarea
coroanei arborilor.
Starea de masiv se realizează concomitent sau într-o anumită
perioadă de timp, imprimând existenţei pădurii un conţinut nou ca
ritmuri, intensităţi şi sensuri, diferite de starea anterioară a dezvoltării
individuale. În prima parte a înfăptuirii acestui proces, pot participa la
închiderea stării de masiv şi numeroase exemplare din specii arbustive
mai puţin valoroasă, însă cu vremea prin operaţiuni de îngrijire şi
conducere se menţin numai arborii cu însuşiri tehnologice şi valoare
comercială ridicate.
Păstrarea stării de masiv reprezintă, totodată, condiţia necesară
pentru a pune stăpânire pe terenul de împădurit şi pentru creşterea
normală a arboretelor. Constituirea şi menţinerea stării de masiv
reprezintă o dovadă relevantă a adaptării speciilor lemnoase, a pădurii în
ansamblu, de a constitui biocenoze stabile în alcătuirea cărora populaţiile
de arbori dau măsura valorii lor biologici de conversie a energiei solare în
biomasă lemnoasă.
În existenţa pădurii, starea de masiv reprezintă un factor activ,
care întreţine şi intensifică selecţia în masă a exemplarelor cu însuşiri
genetice valoroase. Numărul mare de seminţe forestiere şi plantele care
se dezvoltă din acestea se diminuează treptat pe parcursul creşterii şi
dezvoltării arborilor în confruntarea aspră cu factorii biotici şi abiotici,
cei rămaşi la maturitate fiind de fapt rezultatul unui proces activ de
selecţie naturală. Prin intervenţiile sale de selecţie artificială, silvicultorul
dirijează şi înfăptuieşte în sensul obiectivelor urmărite un îndelungat
sistem de creare a arboretelor, constituite din arbori cu însuşiri genetice
ameliorate, capabile să exercite funcţiile protective şi productive dorite.
Realizarea desimii normale a arboretului constituie o cale sigură,
de altfel şi singura, pentru ca arborii prin vieţuirea în comun să
folosească din plin potenţialul nutritiv staţional. Adaptarea speciilor
forestiere la viaţa gregară ilustrează, de asemenea, un apanaj al stării de
masiv, putându-se în acest mod manifesta în interiorul pădurii şi al
mediului sau natural de viaţă un regim specific de lumină, căldură,
umiditate şi vânt. Importanţă deosebită în viaţa gregară a arborilor
crescuţi în masiv o au forma şi îndreptarea tulpinilor, elagarea şi
eliminarea naturală, procese despre care se va face referire în conţinutul
acestei lucrări.
Starea de masiv odată constituită se transmite ca o condiţie permanentă a
dezvoltării normale a pădurii, care asigură şi întreţine întreaga succesiune
de procese cu caracter colectiv. Are, de asemenea, un caracter dinamic şi
contradictoriu, pădurea având în anumite limite aptitudinea de a rezista
influenţei factorilor naturali cu acţiune perturbantă.
Dinamica constituirii stării de masiv depinde de natura speciei,
numărul, calitatea şi provenienţa exemplarelor participante, condiţiilor
staţionale în care se desfăşoară acest proces. Se cunoaşte că speciile de
lumină sau cele repede crescătoare realizează mai repede, în acelaşi
condiţii staţionale, starea de masiv, faţă de speciile de umbră, încet
crescătoare. Prin regenerarea din sămânţă, unele specii – salcâm, larice –
constituie starea de masiv în 2-3 ani, în timp ce bradul, fagul, molidul
ajung să îndeplinească această stare la un interval de 8 – 12 ani. Faţă de
exemplarele provenite din lăstari, arboretele din sămânţă realizează mai
greu starea e masiv.
Spre deosebire de pădurea virgină, unde starea de masiv se
realizează, se menţine şi se reface permanent numai sub acţiunea
factorilor naturali, constituirea stării de masiv în pădurea cultivată are loc
odată cu trecerea de la o generaţie la alta şi se realizează în dependenţa
de ţelurile de gospodărire adoptate. În pădurea cultivată constituirea şi
menţinerea stării de masiv reprezintă o necesitate ecologică şi economică
(fig. 3.2). De aici, obligaţia profesională a silvicultorului de a scurta
timpul necesar până la închiderea stării de masiv şi a realiza continuitatea
acestuia în pădurea cultivată: în acest mod seminţişul instalat în
suprafeţele de regenerare pune mai repede stăpânire pe sol, contribuie la
conservarea mediului, iar arboretul constituit creşte şi se dezvoltă până la
exploatabilitate potrivit obiectivelor de gospodărire stabilite.

Fig. 3.2. Arboret de molid de 70 ani, cu starea de masiv normal


constituită (după Florescu, 1969)

De remarcat că, o pădure normal costituită se caracterizează


printr-o dispunere stratificată a speciilor în spaţiul aerian şi edafic,
deosebindu-se următoarele etaje de vegetaţie: al arborilor care formează
arboretul, al seminţişului sau, în cazul regenerării din lăstari al
lăstărişului şi al păturii ierbacee. În mediul pădurii pe lângă aceste
etaje de vegetaţie se întâlnesc numeroase alte specii, care formează
microfitocenoza forestieră.
Pădurile României sunt situate în marea lor majoritate pe terenuri
în pantă, fapt ce îngreunează constituirea stării de masiv. În aceste
situaţii, complexul de măsuri silviculturale preconizează folosirea de
puieţi viguroşi din specii valoroase şi întreţinerea repetată a plantaţiilor
sau seminţişurilor respective. Realizarea întârziată a stării de masiv
influenţează în mod nedorit exercitarea funcţiilor de protecţie ale
arboretelor, producţia şi productivitatea acestora, cheltuielile financiare
ale unităţii silvice sau ale proprietarului de pădure.
5. Creşterea arborilor şi arboretelor

5.1. Noţiuni despre arbori şi arborete

5.1.1. Arborele – element caracteristic al pădurii


Plantele sunt reprezentate în păduri printr-o mare varietate de
specii. Unele dintre ele au tulpina lemnoasă, realizează dimensiuni mari
şi se numesc plante lemnoase, altele prezintă tulpini lipsite de ţesuturi
lemnoase, sunt de mici dimensiuni şi sunt numite plante erbacee. Între
plantele lemnoase se disting arborii, care ating în condiţii normale la
maturitate înălţimi de peste 7 m şi arbuştii, care nu depăşesc frecvent 7
m în înălţime.
Arborele constituie elementul fundamental dintre componentele
pădurii, caracteristic şi reprezentativ, care dă nota distinctivă asociaţiei
forestiere. Arborii participă cu ponderea cea mai mare la construirea,
structurarea şi funcţionarea pădurii, precum şi la evaluarea tehnologică şi
economică a biomasei lemnoase.
Arborele dispune de o puternică capacitate competitivă în sol şi în
atmosferă, condiţionând dezvoltarea şi existenţa celorlalte etaje de vegetaţie.
Importanţă hotărâtoare în constituirea celorlalte etaje de vegetaţie şi
elaborarea biomasei lemnoase o are coroana arborelui în care se desfăşoară
procesul complex de fotosinteză. Graţie conversiei energiei solare în
biomasă arborii reuşesc să valorifice în cel mai înalt grad potenţialul
staţiunii, definind producţia şi productivitatea de biomasă vegetală.
Din substanţa organică produsă de arbori, o cantitate însemnată se
restituie solului prin intermediul frunzelor, fructelor, seminţelor, al
ramurilor căzute, ceea ce contribuie la realizarea, menţinerea şi
ameliorarea însuşirilor trofice ale solurilor forestiere.
Capacitatea de a fructifica şi de a lăstări a unora dintre speciile
lemnoase asigură regenerarea pădurii, indirect stabilitatea biocenotică a
acesteia şi succesiunea vegetaţiei forestiere. În decursul existenţei lor,
arboretele suferă importante modificări de ordin cantitativ şi calitativ,
ilustrate prin creşterea şi dezvoltarea arborilor, sociabilitatea şi
plasticitatea lor.
Însuşirea arborilor de a se asocia şi de a convieţui cu alte specii de
plante se numeşte sociabilitate. Speciile de umbră, cum sunt bradul, fagul
pot convieţui într-o stare de masiv mai strânsă decât speciile de lumină –
plopul, laricele, stejarii. În condiţii de fertilitate ridicată a solurilor pădurea
este mai densă decât în staţiuni de productivitate inferioară.
Arborii au capacitatea de a se adapta condiţiilor de mediu, fapt
pentru care realizează particularităţi morfologice caracteristice, cum este,
de exemplu, forma speciilor lemnoase arborescente – una forestieră şi
alta specifică.
Arborii care cresc izolaţi (forma specifică) cresc nestingheriţi în
mediul edafic şi aerian. Suportând acţiunea nefavorabilă a vântului,
uscăciunii, arşiţei, îngheţurilor, aceştia au trunchiurile mai conice,
coroanele mai bogate, crăcile şi ramurile mai groase. Aceşti arbori au
rădăcini bogate, inele anuale neregulate multe noduri şi ajung de timpuriu
să fructifice, des şi abundent.
Arborii crescuţi în masiv (forma forestieră) prezintă tulpini mai
cilindrice, mai bine elagate, coroana având ramuri mai subţiri şi mai
puţin dezvoltate lateral. Lemnul acestor arbori este mai valoros, are
utilizări industriale, iar ei ajung să fructifice mult mai târziu.
Deosebirile evidente de ordin morfologic, anatomo – fiziologic şi
tehnologic dintre cele două forme de arbori se datorează, în primul rând
condiţiilor de mediu în care cresc şi se dezvoltă. Pădurea se
caracterizează şi printr-o ordine şi organizare structurală care-i conferă o
mare stabilitate bioecologică.

5.1.2. Arboretul – definiţie şi importanţă


Arboretul are o dublă accepţiune: ca etaj al arborilor, caz în care,
reprezintă totalitatea acestora prin participarea lor la constituirea unei
păduri şi ca parte omogenă de pădure, în care ansamblul staţiune –
vegetaţie are acelaşi aspect. Această ultimă accepţiune include nu numai
arborii dar şi celelalte componente organice şi anorganice dintr-o
porţiune omogenă de pădure.
În gândire sistemică, arboretul constituie o unitate bioecologică
de nivel superior de integrare, cu însuşiri structurale şi funcţionale noi,
care apar şi se manifestă ca rezultat al interacţiunilor dintre arbori în
arboret. În acest caz, arboretul se întemeiază din momentul când masa
exemplarelor componente realizează o desime la care acestea se
condiţionează reciproc în creştere şi în dezvoltare.
Constituirea unui nou arboret reprezintă un salt calitativ şi
coincide cu întemeierea unei noi păduri; din acest moment, existenţa,
dezvoltarea şi funcţiile populaţiilor de arbori, etajele de vegetaţie ale
pădurii ca entitate se desfăşoară în condiţiile generate de această stare.
Arboretul dispune de integralitate proprie, de un program propriu
de autoreglare în fiecare nouă generaţie. În acelaşi timp, arboretul se
subordonează programului de nivel superior al pădurii.
Arboretul realizează cele mai mari dimensiuni, atât în atmosferă
cât şi în sol, prin aceasta explorând un spaţiu aerian şi edafic superior
altor asociaţii vegetale terestre. Totodată, arboretul domină şi controlează
circuitul trofic şi energetic în pădure, cumulând şi conservând peste 90%
din biomasa vegetală produsă de aceasta .
Arboretul produce în general, resursele necesare consumatorilor şi
descompunătorilor, precum şi materia organică moartă, care contribuie la
evoluţia, conservarea şi ameliorarea solurilor forestiere. Arboretul
intervine hotărâtor în definirea şi realizarea funcţiilor de producţie şi
protecţie ale pădurii. Cantitatea şi calitatea biomasei forestiere definesc
producţia valorică a arboretului, valoarea silviculturală şi economică a
pădurii cultivate, polifuncţionalitatea pădurii în general.
La forma forestieră, cu cât dimensiunea arboretului este mai mare,
cu atât modificările suferite de fiecare arbore sunt mai pregnante. Ca
atare, realizarea unor forme arborescente superioare, corespunzătoare
obiectivelor silvicuturale şi economice urmărite, este posibilă acţionând
şi reglând în mod sistematic starea de desime a fiecărui arboret. Orice
rărire bruscă poate aduce însă prejudicii grave întregii păduri, arborii
rămaşi fiind expuşi acţiunii vântului sau insolaţiei.
Faptul că arborii îşi schimbă forma, ritmul de creştere şi
capacitatea de a fi rezistenţi în funcţie de desimea pădurii, îngăduie
silvicultorului ca prin intervenţiile sale, să influenţeze în mod indirect
mediul interior al pădurii şi, odată cu aceasta, producţia şi calitatea masei
lemnoase obţinute, precum şi stabilitatea arboretelor.

5.1.3. Alte componente ale fitocenozei


Pe lângă etajele de vegetaţie, care imprimă specificul structural al
pădurii, în constituirea ei participă şi numeroase specii de
microorganisme vegetale. Ele se regăsesc libere în atmosfera pădurii, pe
sol şi în solul forestier, sau sunt independente de celelalte specii vegetale
şi în primul rând de arbori. Toate acestea sporesc complexitatea
structurală a ecosistemului forestier.
Microflora este extrem de diversă. Astfel, pe coaja arborilor se pot
afla muşchi, licheni şi alge corticole; în aerul din pădure numeroase bacterii,
iar în litieră şi solul pădurii există mai ales flora descompunătoare şi unele
microorganisme cu nutriţie chimiotrofă. Dintre acestea un interes deosebit
prezintă bacteriile şi ciupercile micoritice, ce trăiesc în simbioză cu
rădăcinile arborilor, precum şi cele fixatoare de azot.
Microorganismele vegetale, împreună cu microfauna din litieră,
constituie o verigă de importanţă majoră în comunitatea de viaţă a
pădurii, în evoluţia solurilor forestiere, în existenţa florei şi a faunei
forestiere în ansamblu.
Influenţe negative, uneori foarte păgubitoare, exercită unele
bacterii, mai ales ciuperci fitopatogene, care produc frecvent boli
puieţilor şi arborilor, sau cauzează deprecierea lemnului.

5.1.4. Zoocenoza forestieră


În comunitatea de viaţă a pădurii participă un număr foarte mare
de specii, aproape din toate grupele, de la animale superioare (mamifere)
la microfauna din sol.
Zoocenoza pădurii se caracterizează printr-o amplă dezvoltare şi
stratificare în spaţiul supra şi subteran (în coronament, pe tulpinile
arborilor, pe sol şi în sol, pe rădăcini etc.) şi prezintă o accentuată
neuniformitate a concentraţiei numerice. Cel mai mare număr de specii
sunt din rândul artropodelor (insecte, acarieni).
Insectele defoliatoare, din scoarţă, din lemn, din rădăcină sunt
legate de vegetaţia arborescentă şi pot, în anumite situaţii, influenţa
existenţa pădurii.
Păsările şi mamiferele din pădure sunt reprezentate prin
numeroase specii adaptate condiţiilor oferite acestui mediu natural.
Fauna cinegetică şi piscicolă constituie componente deosebit de
importante ale biocenozei forestiere.
Arboretul presupune omogenitatea elementelor caracteristice
(provenienţa, vârsta, compoziţia, consistenţa productivitatea, structura)
pe întreaga sa suprafaţă. În lucrările silvice şi cele de amenajarea
pădurilor se consideră ca limită inferioară a întinderii unui arboret
suprafaţa de 0,5 ha. Unitatea teritorială de studiu a arboretelor o
constituie subparcela.
Ca unitate bioecologică distinctă, arboretul se constituie când
masa exemplarelor componente realizează starea de masiv
condiţionându-se reciproc în creştere şi dezvoltare.
Datorită stabilităţii bioecologice şi longevităţii, arboretul dă nota
dominantă a structurii şi dinamicii pădurii în ansamblu, influenţând
circuitul trofic şi energetic din pădure.
Prin însuşirile şi funcţiile exercitate de arboret, el intervine
hotărâtor în realizarea funcţiilor protectoare şi productive ale pădurii.
Arborele este producătorul de biomasă lemnoasă cu însuşiri tehnologice
deosebite, cantitatea şi calitatea acesteia determinând valoarea
silviculturală şi economică a pădurii cultivate, ca şi valoarea
multifuncţională a pădurii. Arboretul oferă câmpul de intervenţie prin
care silvotehnica influenţează starea, structura şi funcţionalitatea pădurii
cultivate şi dirijează dezvoltarea sa în conformitate cu ţelurile de
gospodărire urmărite. Prin urmare, în activitatea de producţie, proiectare
şi cercetare, arboretul trebuie să constituie preocuparea principală. În
funcţie de starea şi calitatea arboretului, de ţelurile urmărite, se stabilesc
lucrările silvotehnice necesare, intensitatea şi periodicitatea lor.

5.1.5. Caracterizare structurală şi calitativă a arboretelor


Originea arboretelor, respectiv modul cum au luat naştere
arboretele, deosebindu-se arborete naturale (virgine), care se
reinstalează, se dezvoltă şi se restructurează numai sub acţiunea directă a
forţelor naturii; arborete cvasinaturale (cvasivirgine) a căror structură
naturală a fost modificată în mică măsură de om; arborete cultivate,
rezultate din regenerări naturale (provocate de silvicultor), plantaţii,
semănături sau din lăstari, butaşi ori drajoni, care se conduc prin măsuri
silviculturale. Arboretele create de om prin semănare, plantare, butăşire
se numesc arborete artificiale.
Provenienţa arboretelor. Arboretele pot proveni: din sămânţă
(însămânţare naturală sau artificială); din plantaţii, cu puieţi obţinuţi fie
din sămânţă, fie din butaşi; din lăstari, proveniţi din cioată sau din
rădăcină (drajoni).
Provenienţa arboretului poate fi mixtă, adică din sămânţă şi
plantaţii, sau din sămânţă şi lăstari (drajoni).
Arboretele din sămânţă şi plantaţii formează pădurile de codru,
cele din lăstari, pădurile de crâng.
În arboretele provenite din lăstari ritmul de creştere este mut mai
rapid în tinereţe faţă de acela al exemplarelor provenite din sămânţă,
totuşi valoarea materialului lemnos (cantitatea şi calitatea) este mai
scăzută în cazul crângurilor decât în cel al arboretelor de codru.
Vârsta arboretelor. După vârsta arborilor componenţi, se pot
distinge arborete echiene şi arborete pluriene.
Arboretele echiene sunt constituite din exemplare de aceeaşi
vârstă. Dacă diferenţa de vârstă a arborilor nu depăşeşte 20 de ani în
cazul pădurilor de codru şi 5 ani în cazul pădurilor de crâng, arboretul se
consideră relativ echien. Arboretele echiene şi relativ echiene sunt
considerate arborete cu o structură regulată.
Arboretele pluriene sunt alcătuite din arbori a căror vârstă diferă
cu mai mult de 5 ani în pădurile de crâng şi 20 de ani în pădurile de codru
şi sunt uniform răspândiţi în cuprinsul arboretului.
Arboretele tipic pluriene sunt acelea în care se întâlnesc arbori de
toate vârstele, de la puieţi instalaţi după fiecare fructificaţie şi până la
arbori ajunşi la limita longevităţii fiziologice.
În practica silvică se deosebesc: arborete tinere, până la începerea
fructificaţiei; arborete mature, în care arborii fructifică abundent;
arborete bătrâne, în care arborii vegetează slab şi încep să se usuce.
Vârsta exemplarelor care constituie un arboret şi distribuţia lor pe
categorii de diametre determină tipuri de structură (tipuri de frecvenţă)
diferite.
Structura echienă se realizează în arboretele ale căror exemplare
fac parte din aceeaşi generaţie, categoriile de diametre sunt relativ puţine,
iar numărul de arbori se distribuie după o curbă de frecvenţă tip Gauss
(fig. 3.2. a). În acest tip de structură se încadrează arboretele echiene sau
relativ echiene, indiferent de provenienţa lor (sămânţă sau lăstari).
Structura plurienă se caracterizează printr-o descreştere
continuă a numărului de arbori pe categorii de diametre (curba frecvenţei
exponenţiale) şi printr-o variaţie mare a vârstelor (fig. 3.2. b). Acest tip
de structură este caracteristic pentru arboretele virgine şi pentru
arboretele tratate grădinărit vreme îndelungată.
Structura mixtă (fig. 3.3. c)se caracterizează prin forme
intermediare (de tranziţie) între tipurile de structură echienă şi plurienă.
Un astfel de tip de structură se întâlneşte în cazul arboretelor
cvasivirgine.
Compoziţia este dată de speciile componente şi proporţia de
participare a acestora. În acest sens, se deosebesc arborete pure,
constituite dintr-o singură specie şi arborete amestecate, alcătuite din
două sau mai multe specii. În mod convenţional, un arboret se consideră
practic pur atunci când una din specii participă cu minimum 9/10 la
constituirea arboretului.

Fig. 3.3. Tipuri de structură: a – structură echienă; b – structură plurienă;


c – structură mixtă (după Petrescu, 1976)

În arboretele de amestec, specia majoritară se numeşte


predominantă iar celelalte specii sunt dispersate în masa arboretului
fie în mod intimi (uniform), fie grupat: în buchete (cu suprafaţa până
la 100 m2), în grupe (100 – 500 m 2), în pâlcuri mici (500 – 1000 m 2),
în pâlcuri mari (1000 – 5000 m 2).
În plantaţii şi semănături directe, amestecul mai poate fi
realizat în rânduri sau în benzi (fâşii).
Când specia de amestec apare într-o proporţie mai mică de 1/10
se spune că este diseminată.
După modul de grupare a speciilor ce intră în compunerea
unui amestec, se deosebesc amestecuri uniforme, în care gruparea
diferitelor specii se face cu o anumită regularitate (rânduri, fâşii etc.)
şi amestecuri neuniforme, în care speciile sunt amestecate întâmplător.
În studiul pădurii, interesează toate caracteristicile structurale
şi calitative ale arboretelor. Însuşirile culturale ale arboretului prezintă
semnificaţii calitative, iar acestea la rândul lor pot constitui elemente
de structură în descrierea acestuia, în plan orizontal şi vertical.
După durata amestecului de specii care constituie un
arboret se deosebesc amestecuri temporare, în care unele specii au o
longevitate mai mică decât vârsta exploatabilităţii speciilor principale
şi amestecuri permanente când speciile respective se menţin întregul
ciclu de existenţă al pădurii.
Compoziţia arboretelor se modifică în timp cu o dinamică care
diferă în raport cu natura speciilor, ritmul lor de creştere şi de
eliminare, condiţiile staţionale, intervenţiile silvotehnice aplicate etc.
În practică, compoziţia arboretului se determină periodic, iar prin
măsuri silviculturale adecvate acesta este permanent dirijată către o
stare optimă din punct de vedere ecologic şi economic numită
compoziţia – ţel.
Arboretele amestecate prezintă avantaje faţă de cele pure, ca de
exemplu: au rezistenţa mai mare la dăunători şi la factorii adverşi ai
mediului, au litieră mai bună, protejează şi folosesc mai bine solul,
dau sortimente mai valoroase şi mai variate etc. Crearea şi conducerea
arboretelor amestecate este însă mult mai pretenţioasă, acestea
reprezentând o formă de cultură mai intensivă, în comparaţie cu
arboretele pure.
Consistenţa exprimă o stare a desimii arboretului respectiv, a
gradului de apropiere a coroanelor arborilor componenţi, sau gradul de
închidere a masivului. Se exprimă prin indici de consistenţă de la 1,0
la 0,1, deosebindu-se următoarele categorii de arborete: cu consistenţă
plină (1,0); aproape plină (0,7 – 0,9); luminate, brăcuite (0,4-0,6);
poienite, degradate (0,1-0,3). În practică, consistenţa este redată
frecvent prin indicele de acoperire, ce reprezintă raportul dintre
suprafaţa proiecţiei coroanelor şi suprafaţa terenului ocupată de
arboret, cu alte cuvinte, el arată gradul de acoperire a solului de către
coroanele arborilor. Consistenţa condiţionează pătrunderea luminii, a
căldurii, a umidităţii şi a vântului în pădure. De aceea, prin lucrările
de îngrijire se poate regla consistenţa arboretului, ceea ce contribuie la
îmbunătăţirea stării de vegetaţie a acestuia.
Consistenţa arboretului poate fi stabilită mai exact prin
indicele de desime, sau prin indicele de densitate. În acest caz se
raportează valorile reale ale numărului de arbori, sau ale suprafeţei de
bază la hectar, la valorile normale, date de tabelele de producţie pentru
un arboret cu aceeaşi compoziţie, vârstă şi clasă de producţie.
Caracteristicile structurii verticale a arboretelor. Prin
structură verticală se înţelege etajarea arborilor şi profilul arboretului.
Etajarea arborilor se referă la modul cum se dispun în plan
vertical diferite categorii de arbori ce participă la constituirea
arboretului (fig. 3.4.). Această diferenţiere pe verticală poate fi mai
mult sau mai puţin pronunţată în raport cu vârsta, compoziţia şi
desimea arboretului, cu lucrările silviculturale efectuate etc. Sub acest
aspect se pot întâlni arborete constituite dintr-un singur etaj, numite
arborete unietajate sau monoetajate (fig. 3.5.) cum şi arborete în care
se pot distinge două etaje, arborete bietajate (fig. 3.6.). Mai rar se
întâlnesc arborete cu un număr mai mare de etaje – arborete
multietajate.
Etajul care în raport cu masa lemnoasă constituie partea
majoritară a arboretului, corespunzătoare ţelului de gospodărire, se
numeşte etaj principal, iar celelalte etaje secundare. De obicei, etajul
principal se află deasupra.
În general, arboretele pure şi echiene sunt constituite dintr-un
singur etaj (molidişurile, făgetele), iar cele de amestec, din două etaje
(şleaurile). Crearea şi menţinerea unui al doilea etaj în arboretele pure,
mai ales la speciile de lumină (stejar, plop, salcâm) au o deosebită
importanţă, pentru dezvoltarea arboretului, cât şi pentru acoperirea
solului.
În arboretele pluriene, caracterizate prin prezenţa arborilor de
vârste şi dimensiuni diferite, nu se mai pot diferenţia şi alte etaje de
vegetaţie.
La un arboret monoetajat, pe măsură ce înaintează în vârstă , se
remarcă o stratificare a coronamentului în două plafoane: plafonul
superior, format din arbori înalţi şi mijlocii; plafonul inferior,
reprezentat prin exemplarele rămase în urmă cu creşterea.
Fig. 3.4. Etajarea vegetaţiei în pădure

Fig.3.5. Arboret monoetajat cu două platforme

Fig. 3.6. Arboret bietajat


Profilul aboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafaţa
superioară a arboretului. După profilul lor, se deosebesc arborete cu
profil continuu, ondulat, în trepte şi dantelat (fig. 3.7.).
În cele ce urmează se vor ace referiri la o serie de caracteristici ce
reflectă în mod sintetic calitatea acestora.

Fig. 3.7. Profilul arboretului

Clasa de producţie exprimă capacitatea arboretului de a produce


masă lemnoasă în funcţie de condiţiile climatice şi edafice. Pentru fiecare
specie ea se stabileşte cu ajutorul tabelelor de producţie, în funcţie de
vârsta şi înălţimea medie la arboretele echiene (fig. 3.8.) şi în raport de
înălţimea realizată la un anumit diametru de referinţă (d=50 cm) în cele
pluriene (fig. 3.9.). În ţara noastră, pentru principalele specii forestiere au
fost elaborate tabele de producţie, pe cinci clase. Clasa I de producţie
cuprinde arborete care valorifică cele mai favorabile condiţii de creştere
pe când clasa a V-a de producţie include arboretele cu condiţiile de
creştere cele mai slabe.
Fig. 3.8. Grafic pentru determinarea claselor de producţie în arborete
echiene de brad (după Petrescu, 1976)

Fig. 3.9. Grafic pentru determinarea clasei de producţie în arborete


pluriene (după Giurgiu, 1979)

Calitatea arboretului se apreciază vizual după proporţia lemnului


de lucru, prin sondaje, la un anumit număr de arbori, reprezentativi. Pe
această bază e realizează sortarea primară şi dimensională a masei
lemnoase ce urmează să fie exploatată din produse principale, secundare
sau accidentale.
Starea de vegetaţie exprimă vigoarea de creştere (vitalitatea)
arborilor ce formează arboretul. Ea poate fi apreciată ca: luxuriantă,
foarte activă, activă şi lâncedă după aspectul general al majorităţii
arborilor, luându-se în considerare: mărimea creşterilor din ultimii ani,
desimea şi culoarea frunzişului, proporţia coroanei şi proporţia din
trunchi elagată, prezenţa lichenilor pe trunchiul arborilor.
Starea de sănătate a arborilor şi a arboretelor se apreciază pe
baza unor investigaţii periodice care constată prezenţa sau absenţa
agenţilor criptogamici, cât şi a atacurilor cauzate de dăunători. Se au în
vedere şi vătămările cauzate arborilor prin lucrările e recoltare şi
colectare a materialului lemnos din cuprinsul arboretelor cu prilejul
efectuării lucrărilor de îngrijire, de igienă, a produselor accidentale sau a
produselor principale.
Descrierea arboretului, deşi aparent are un caracter static, permite
să se prognozeze şi tendinţa de dezvoltare a acestuia şi pe această bază să
se adopte şi să se aplice măsurile silvotehnice necesare, atât în prezent cât
şi în perioada următoare, în raport cu obiectivele de protecţie şi producţie
stabilită.
Pe lângă caracteristicile menţionate, pentru cunoaşterea cât mai
completă a arboretului, se mai determină, prin inventarieri şi prelucrări
analitice, diametrul, înălţimea, suprafaţa de bază, volumul şi creşterea
arborilor şi a arboretelor etc. Toate elementele determinate prin observaţii
şi măsurători cât şi prin prelucrarea datelor se înscriu în amenajamentele
silvice sunt reactualizate periodic cu prilejul revizuirii acestora. Pe baza
lor stabileşte complexul de măsuri silvotehnice, de recoltare a masei
lemnoase şi de gospodărire, în ansamblu, a întregii păduri.

5.1.6. Subarboretul
Subarboretul este etajul de vegetaţie ce cuprinde totalitatea
arbuştilor care cresc şi se dezvoltă în pădure. Prezintă un rol important în
comunitatea de viaţă a pădurii, contribuind la ameliorarea şi protecţia
solului. Participă la început la constituirea stării de masiv şi la elagarea,
în primele stadii, a arborilor aparţinând etajului superior. Serveşte ca
adăpost pentru păsările folositoare din pădure cât şi pentru vânat. În
acelaşi timp, prezintă şi valoare economică fiind o sursă de produse
accesorii cu largi utilizări în industria alimentară şi farmaceutică,
frunzele, lemnul, coaja, dar mai ales fructele care sunt mult solicitate şi
apreciate. Dintre arbuşti se menţionează: măceşul, zmeurul, murul de
pădure, afinul, păducelul, scumpia, alunul, cornul, salba moale etc.
Deşi existenţa subarboretului poate fi considerată, până la o
anumită limită, ca o stare normală şi necesară de structurare a etajelor de
vegetaţie din pădure, totuşi un subarboret prea des şi cu o stare de
vegetaţie foarte activă influenţează negativ capacitatea de producţie de
biomasă lemnoasă ca şi condiţiile de regenerare.
Ca urmare a rolului ameliorator şi protector pe care arbuştii îl pot
îndeplini, se consideră deosebit de utilă introducerea lor, pe cale
artificială, îndeosebi în pădurile de cvercinee din zonele de câmpie.

5.1.7. Seminţişul
Seminţişul sau, după caz, lăstărişul formează un alt etaj
(subsistem) al pădurii, care reuneşte totalitatea puieţilor din speciile
arborescente din care, cu timpul, se constituie un nou arboret şi deci o
nouă pădure.
În perioada trecerii pădurii de la o generaţie la alta, seminţişul,
ocupă o poziţie importantă, asupra lui urmând să se îndrepte atenţia
silvicultorului, care va adopta măsuri şi tehnica necesare pentru ca din el
să constituie un nou arboret de valoare prin compoziţia şi calitatea sa.
În mod normal, după ce arboretul trece de etapa maturităţii şi
începe să fructifice, se poate instala seminţiş pe solul pădurii, după
fiecare fructificaţie.
După rolul şi starea sa, se pot distinge:
- seminţiş provizoriu (trecător), care apare după o
fructificaţie, dar, în condiţii nefavorabile, dispare în scurt timp de
la instalare;
- seminţiş utilizabil, de viitor, din care se poate constitui
un nou arboret;
- seminţiş preexistent utilizabil, constituit din puieţi
sănătoşi, din specii valoroase, având înălţimea de 30-50cm la
răşinoase şi 40-80cm la foioase;
- seminţiş preexistent neutilizabil (seminţiş nevaloros ca
specie, conformare, stare de sănătate şi care exercită doar
temporar un rol echivalent cu subarboretul).
Lăstărişul se instalează în mod obişnuit după tăierea tulpinilor în
arboretele de crâng, constituite din specii care dispun de capacitatea de a
lăstări. Această însuşire biologică o au numai speciile de foioase;
răşinoasele nu lăstăresc, excepţie făcând tisa.

5.1.8. Pătura erbacee


Aceasta constituie etajul cu talia cea mai redusă din pădure şi
cuprinde totalitatea plantelor ierboase, la care se adaugă şi unele specii
subarbustive, muşchii şi lichenii. Instalarea şi existenţa acestui etaj de
vegetaţie depind atât de condiţiile staţionale şi îndeosebi de sol, cât şi de
arboret, de celelalte etaje de vegetaţie.
Pătura erbacee (pătura vie) prezintă o compoziţie şi o densitate
variabile în dezvoltarea fiecărei generaţii de pădure. Ea reflectă fidel
condiţiile de sol şi de arboret, fiind totodată un indicator de mare valoare
al mediului ambiant.

5.2. Creşterea arborilor şi arboretelor

În scopul studiilor cu caracter dendrometric, creşterea pădurii este


înţeleasă ca o creştere numerică, dimensională, volumetrică şi de substanţă
uscată a arborilor şi arboretelor. La arbori creşterea începe din momentul
fecundării celulei – ou şi are loc în sămânţă prin creşterea embrionului. În
perioada când sămânţa se găseşte în diapauză, creşterea se reia cu procesele
de germinare a seminţei şi de răsărire a plantulei, continuându-se până ce
arborele ajunge la maturitate.
În cazul arboretului creşterea reprezintă un proces colectiv, care
începe cu constituirea stării de masiv şi continuă până la exploatarea
acestuia sau distrugerea din diverse cauze. Creşterea arboretului depinde,
aşadar, de creşterea arborilor, fiind puternic influenţată de îndreptarea şi
elagarea tulpinilor, de condiţiile de staţiune în care au loc eliminarea
naturală şi succesiunea speciilor.
În fapt creşterea arborilor şi arbortelor, în genere creşterea pădurii,
se constituie într-un proces colectiv care presupune participarea activă a
tuturor organismelor vii, vegetale şi animale, care exercită un rol deosebit de
important în existenţa, dezvoltarea şi producţia subsistemelor componente
ale pădurii. Acest proces se manifestă după o dinamică corespunzătoare
programelor proprii de integrare fito şi zoocenotică. Procesul complex şi
variat de creştere a arborilor şi arboretelor se înfăptuieşte la toate nivelurile
de organizare şi ierarhizare a ecosistemelor naturale de pădure în
concordanţă cu schimburile de informaţi, materie şi energie în mediul
pădurii. Creşterea pădurii însumează creşterea arboretului şi creşterea
realizată de arbori până la constituirea stării de masiv.
Procesul de creştere a arborilor şi arboretelor este influenţat de cauze
interne, care ţin de însuşirile ereditare ale arborilor şi cauze externe,
reprezentate prin valenţele mediului biotic şi abiotic al pădurii. În acest sens,
creşterea pădurii ca ecosistem natural nu trebuie înţeleasă doar ca un proces
fiziologic la nivel individual, ci ca un proces bioecologic cu caracter de
masă, proprii pădurii ca ecosistem. În studiul pădurii, creşterea arborilor şi
arboretelor are importanţă ştiinţifică şi practică, formând obiectul de studiu
al multor discipline silvice, care evidenţiază astfel particularităţile de
creştere şi valoarea economică a arboretelor din ţara noastră.
Creşterea arborilor în pădure. Dimensiunile, volumul şi
greutatea arborilor se schimbă continuu ca efect al sintezei substanţelor
organice vegetale produse în procesul de fotosinteză. Sporirile în
dimensiune, volum şi de substanţă uscată apar ca rezultat al activităţii
zonelor de creştere – ţesuturile libero – lemnoase şi suberoase,
filodermice, conurile de creştere etc. După cum se cunoaşte, din fitomasa
totală produsă prin fotosinteza arborilor şi arboretelor, o parte se
acumulează şi întreţine creşterea continuă a organelor vegetative şi de
reproducere, iar o parte se pierde prin respiraţie precum şi prin căderea
anuală a masei foliare, a ramurilor, a fructelor şi a scoarţei, prin uscarea
unei părţi a rădăcinii în sol şi prin consumul organismelor fitofage.

Tabelul 3.9

Producţia organică a unui arboret de fag de clasa a II-a de producţie


(după Mar Moller ş.a., 1945, din Negulescu ş.a., 1973)

Producţia anuală la vârsta de …ani


Componente ale producţiei 10 30 60 90
t/ha % t/ha % t/ha % t/ha %
Asimilaţia brută totală 15,9 100 23,2 100 23,2 100 20,9 100
Pierderea prin respiraţia frunzelor 4,0 25 4,7 20 4,7 20 4,7 23
Pierderea de frunze 2,2 14 2,7 12 2,7 12 2,7 13
Respiraţia rădăcinilor, trunchiutilor, ramurilor 3,6 23 4,8 21 5,6 24 5,1 24
Pierderea de ramuri, rădăcini 0,5 3 1,2 5 1,2 5 1,2 6
Creşterea netă a arborilor (inclusiv rădăcinilor) 5,6 35 9,8 42 9,1 38 7,2 34

Se înregistrează în acest fel, anual, o stocare de fitomasă variabilă


cantitativ, care devine cu timpul produs lemnos utilizabil în diferite
activităţi, iar diferenţa se depune sub formă de materie organică moartă
pe solul pădurii, unde este preluată de descompunători (microorganisme).
Această materie organică moartă, denumită necromasa este considerată
consum tehnologic propriu ecosistemului de pădure şi îndeplineşte un rol
important în dinamica circuitului de materie şi energie.
Este cunoscut că, în creşterea arborilor cu vârsta apar treptat
ţesuturi şi organe noi, prin care descendenţii ajung la forme asemănătoare
cu cele parentale. Acumulările cantitative la arbori urmează după
fecundare şi se exprimă prin creşterea embrionului. În momentul încetării
creşterii embrionului sămânţa parcurge o perioadă de diapauză. În
condiţii favorabile de mediu începe, după germinarea seminţelor şi
răsărirea plantulelor, creşterea puieţilor, care continuă după închiderea
stării de masiv la nivel de arbore, până la recoltarea sau uscarea acestora.
Când ne referim la creşterea arborilor, avem în vedere sporurile
înregistrate de ţesuturile şi organele acestora; aceste creşteri se determină
după procedee tehnice cunoscute şi se referă, după natura lor la:
- creşterea organelor vegetative (muguri foliari, frunze, ramuri,
tulpină, rădăcini);
- creşterea organelor generative (muguri floriferi, flori, conuri,
fructe, seminţe);
Procedeele de determinare a creşterilor deosebesc: o creştere
curentă (diurnă, anuală, periodică, decenală) şi o creştere totală. În sens
biometric şi pentru scopuri de gestiune, se deosebesc: creşteri în înălţime,
creşteri în grosime, creşteri în volum, creşteri în substanţă uscată. Ceea
ce interesează cu prioritate este creşterea în biomasă a trunchiului şi a
unei părţi din crăci sau rădăcini, care prin recoltare devin produse
lemnoase valorificabile.
Procesul de creştere variază în raport de specie, vârstă, condiţii de
staţiune, starea arboretelor, natura intervenţiilor silviculturale, influenţa
factorilor perturbatori. Din punctul de vedere al ritmului de creştere se
deosebesc specii repede crescătoare (plopii euramericani, sălciile,
salcâmul, duglasul etc.) şi specii încet crescătoare (stejarii, fagul,
carpenul, bradul etc.). Arborii crescuţi izolaţi au creşteri mai mici decât
cei crescuţi în masiv. Arborii proveniţi pe cale vegetativă înregistrează în
primii ani de viaţă ritmuri de creştere mai mari decât cei din sămânţă.
În cazul arboretelor se înregistrează ritmuri de creştere diferite, de
exemplu în arborete pure creşterile sunt mai susţinute decât în cele în
amestec. În cazul efectuării la timp a lucrărilor de îngrijire şi conducere,
arboretele parcurse au un ritm de creştere superior, comparativ cu acelea
neparcurse cu asemenea lucrări.
De menţionat că, fiecare arbore dispune de o dinamică potenţială de
creştere; programele de nivel individual ale arborilor se modifică însă în
pădure ca ritm, intensitate, durată şi sens, ca efect al interacţiunii cu celelalte
subsisteme vegetale şi animale care intră în constituirea biocenozei de
pădure. De asemenea, în funcţie de poziţia cenotică a arborilor, creşterile
sunt mai active la cei predominanţi faţă de cei dominaţi.
Se cuvine subliniat şi faptul că în zona temperată, procesul de
creştere a arborilor prezintă alternanţe (zi/noapte, sezon de
vegetaţie/repaus vegetativ) fiind, ca urmare discontinuu, faţă de cazul
arborilor din pădurile ecuatoriale şi tropicale.
În mod obişnuit creşterea curentă la arbori culminează mai întâi în
înălţime, după care la un oarecare interval de timp, care este variabil,
după specie şi condiţiile de staţiune, culminează în diametru, în suprafaţa
de bază, în volum şi în substanţă uscată. În toate aceste situaţii, creşterea
curentă culminează înainte de creşterea medie. La speciile repede
crescătoare creşterile culminează mai devreme decât la speciile încet
crescătoare. O grupare a speciilor după productivitate şi ritmul lor de
creştere pe staţiuni de productivitate superioară se redă în tabelul 3.10.

Tabelul 3.10

Gruparea speciilor forestiere după productivitatea şi rapiditatea lor de


creştere pe cele mai favorabile staţiuni (după Giurgiu, 1979)

Rapiditatea de creştere Productivitatea (creşterea medie şi maximă) (m3/an/ha)


(vârsta exploatabilităţii
Peste 15 Între 11 şi 15 Sub 10
absolute) (ani)
plopi euramericani
salcie
sub 40 mesteacăn
plopi indigeni
salcâm
pin silvestru carpen
pin negru cer
40 - 60
larice stejar pufos
tei stejar brumăriu
fag
molid
peste 60 gorun gârniţă
brad
stejar

Creşterea arboretelor. Este vorba de un proces rezultat în urma


unor tendinţe contrare: una pozitivă, de creştere a arborilor ce constituie
un arboret şi una negativă, caracterizată prin reducerea în timp a
numărului de arbori, ca efect al eliminării naturale. În pădurea virgină
acest aspect se menţine relativ constant, ca urmare a faptului că rata
creşterii arborilor este sensibil egală cu rata pierderilor prin concurenţa
pentru existenţă a arborilor. Durata, intensitatea şi ritmul creşterilor în
aceste păduri diferă de la arbore la arbore, în funcţie de evoluţia structurii
acestora. Evident că în cazul unor perturbaţii sensibile ale structurii
interioare a acestor păduri, cauzate de factori naturală perturbatori, acest
proces suferă modificări.
În pădurea cultivată, durata şi dinamica procesului de creştere
sunt influenţate de intervenţiile omului, care pot avea urmări pozitive sau
negative, condiţionate de alegerea speciilor, modul de realizare a
amestecurilor, aplicarea susţinută a operaţiilor culturale, prevenirea şi
combaterea dăunătorilor biotici şi abiotici ai pădurii.
Creşterea dimensională a arborilor în înălţime şi diametru este
influenţată de intervenţiile silvotehnice, ceea ce face ca în diametru, de
pildă, creşterea să culmineze mai devreme decât în arboretele neparcurse cu
asemenea lucrări, iar valorile absolute, care se înregistrează, să fie net
superioare. Datele prezentate în tabelul 3.11 sunt ilustrative în acest sens.

Tabelul 3.11

Influenţa măsurilor silvotehnice asupra creşterii în grosime la diferite


secţiuni de pe trunchi (după Assman, 1961, din Negulescu ş.a., 1973)

Înălţimea secţiunii pe trunchi (m)


Creşterea decenală (cm)
1,3 4,3 8,3 12,3 16,3 19,3 23,2 27,3 29,3
Înainte de luminare 1,06 0,97 0,91 0,98 1,05 1,07 1,18 1,36 0,02
Primul deceniu după luminare 1,09 1,00 0,81 0,84 0,95 0,83 0,80 0,69 0,72
Al doilea deceniu după luminare 1,49 1,28 1,15 1,09 1,05 0,95 0,86 0,70 0,64

Din contră, creşterea în suprafaţă de bază, în volum şi substanţă


uscată se diferenţiază la nivel de arboret principal, când se referă la
însumarea creşteri: arborilor componenţi şi la nivel de arboret total, când se
adaugă şi creşterea arborilor extraşi sau uscaţi pe durata ciclului. De
remarcat, că în volum, creşterea depinde în plus de vârstă şi coeficientul de
formă, iar în substanţă uscată, creşterea este influenţată de densitatea
aparentă a lemnului. O eşalonare a speciilor după asemenea elemente, se
prezintă cu caracter de exemplificare în tabelele 3.12 şi 3.13.
Tabelul 3.12

Variaţia creşterii curente şi medii în volum şi substanţă uscată în arborete


pure şi amestecate din bazinul superior al Prahovei, la vârsta medie de 70
ani (din Florescu, 1969)

Creşterea Creşterea Creşterea Creşterea


Natura
curentă în medie în volum curentă în subst. medie în subst.
arboretulu Specia
volum (t/an/ha) (t/an/ha) uscată (t/an/ha) uscată (t/an/ha)
i
max. min. max. min. max. min. max. min.
Molid 13,8 9,8 22,9 9,4 7,1 3,3 7,8 2,6
Arborete Larice 13,9 8,1 13,8 7,3 6,8 3,4 4,9 2,4
pure Pin silvestru 10,0 7,4 9,7 8,9 4,1 3,0 3,3 3,0
Pin strob 16,2 11,8 15,6 12,7 5,1 4,0 4,5 3,9
Molid 19,5 6,8 15,8 7,2 7,4 3,1 5,1 2,5
Arborete Larice 17,7 7,4 14,7 9,2 8,5 3,4 5,5 3,2
amestecat Pin silvestru 11,5 4,3 11,2 6,7 4,9 1,5 4,1 2,1
e Brad 21,7 13,6 14,8 6,5 7,9 5,3 4,8 3,6
Fag 16,9 6,6 13,7 8,4 9,2 6,4 7,8 4,2

Tabelul 3.13

Eşalonarea speciilor după creşterea potenţială a arboretelor echiene în volum


şi substanţă uscată (după Armăşescu, 1971)

Specii
Condiţii de Creşteri în % din
St(s St(l Go(s Go(l Ce(l Gâ(l
producţie molid Mo Br Fa Te Ca(l)
) ) ) ) ) )
În limita superioară în volum 100 90 77 80 63 66 58 61 49 76 58
de producţie în substanţă uscată 100 83 105 126 112 103 99 96 76 99 110
În limita inferioară în volum 100 111 76 89 65 70 70 93 57 102 65
de producţie în substanţă uscată 100 111 116 142 121 116 105 111 116 130 179
Notă: (s) = sămânţă; (l) = lăstari

Studiul creşterilor la arbori şi arborete prezintă o mare importanţă


ştiinţifică şi practică. Se cunosc un număr mare de tehnici şi procedee de
determinare a creşterilor care fac obiectul unor valoroase volume de
informaţii şi date cu valoare ştiinţifică sub denumirea generică de tabele
dendrometrice. Din unghiul de tratare a subiectului respectiv, prin
această lucrare, este util de cunoscut mersul creşterilor în arborete diferite
ca structură.
De pildă, în arboretele amestecate una dintre specii realizează
creşteri mai susţinute, ceea ce are ca efect al unei pronunţate concurenţe
între specii, modificarea creşterii celorlalte specii, cât şi eliminarea din
arboret a unora. În practica silvică, aceste arborete în amestec sunt
constituite din specii complementare, corespunzătoare condiţiilor de
staţiune, fapt ce permite înregistrarea de creşteri superioare faţă de
arboretele pure. În mod similar se constată că dinamica creşterilor în
arboretele echiene este diferită de creşterea celor din pădurea plurienă.
Pentru interese de gospodărire a pădurilor s-a realizat o eşalonare a
speciilor după creşterea potenţială a arboretelor echiene în volum şi
substanţă uscată.
În tabelul 3.13 se prezintă cu titlul de exemplu în condiţii extreme
de productivitate (superioară şi inferioară) creşteri respective în volum şi
substanţă, în valori relative faţă de molid, pentru speciile principale din
fondul nostru forestier.
De regulă, la începutul vieţii arborilor, creşterea curentă este
superioară creşterii medii, fiind mai mare în valoare absolută şi culminează
mai devreme. Momentul culminării creşterilor curentă şi medie în volum,
inclusiv mărimea acestora, depind de natura speciei, structura arboretului,
condiţiile staţionale. În tabele de producţie româneşti se prezintă aceste date
pentru specii de arbori din flora spontană.
De subliniat că în actuala generaţie, tabelele cuprind informaţii
auxologice pentru 40 de specii: 209 tabele de producţie, 20 tabele de
producţie simplificate, 40 tabele şi grafice pentru stabilirea clasei de
producţie (Giurgiu şi col., 2004). Spre deosebire de prima generaţie a
tablelor dendrometrice, noile tabele reprezintă o expresie tabelară a unui
model matematico-auxologic al dezvoltării arboretelor echiene. În forma
lor analitică aceste tabele rămân nu doar un instrument biometric clasic ci
şi un mijloc pentru simulări pe calculator în scopul efectuării de prognoze
economice, ecologice etc. Un model de tabelă nouă de producţie se
prezintă în tabelul 3.14a şi 3.14b. De observat că, pentru brad, clasa de
producţie relativă a II-a, arboretul înregistrează o creştere curentă de 10,8
m3/ha la vârsta de 20 de ani, 15,6 m 3/ha la 50 ani şi 10,8 m3/ha la 100 ani.
Nivelul creşterii medii maxime de 11,9 m3/ha se realizează între 75 şi 95
de ani. Stejarul din sămânţă produce în clasa de producţie relativă a III-a,
la aceleaşi vârste creşteri curente cuprinse între 10 m 3/ha şi 7,5 m3/ha şi
creşteri medii de 5,8 m3/ha la 8,4 m3/ha. Creşterea medie maximă se
realizează la această specie în condiţii staţionale de productivitate medie,
în jurul vârstei de 100 de ani.
Tabelul 13.4 a

BRAD Clasa de producţie relativă a II-a

Arboretul înainte de Arboretul după Producţia Producţia şi


T intervenţii intervenţii secundară creşterea totală T
hg hdom dg G V N hg dg G V N N V V V IVC IVM
2 3 2 3 3 3 3
ani m m cm m m buc. m cm m m buc. buc. m m m m3 m3 ani
20 5,6 8,0 5,9 23,5 72 - 5,9 7,2 19,5 63 - - 9 14 78 10,8 3,9 20
25 8,1 11,2 8,6 28,1 126 - 8,4 9,8 24,3 113 - - 13 27 140 13,6 5,6 25
30 10, 14,0 11,3 32,4 186 322 10, 12, 28,8 169 233 833 17 44 214 15,3 7,1 30
5 1 8 4 8

35 12, 16,5 13, 36,2 249 238 13, 14, 32,7 229 187 510 20 64 293 16,1 8,4 35
8 9 7 1 9 7
40 14, 18,7 16, 39,6 311 187 15, 17, 36,2 289 153 341 22 86 375 16,3 9,4 40
8 4 8 1 3 7
45 16, 20,6 18, 42,4 370 153 16, 19, 39,3 346 129 242 24 111 456 46,1 10, 45
7 8 7 9 6 5 1

50 18, 22,3 21, 44,9 425 129 18, 21, 41,9 399 1115 180 26 136 536 15,6 10, 50
4 0 5 6 9 7
55 19, 23,8 23, 47,1 476 1115 20, 24, 44,1 449 977 138 27 163 612 15 11,1 55
9 2 1 0
60 21, 25,2 25, 48,9 523 977 21, 26, 46,1 496 870 107 27 189 686 14,5 11,4 60
4 2 5 0

65 22, 26,4 27, 50,6 568 870 22, 27, 48,0 542 785 85 26 216 757 14,0 11,6 65
7 2 8 9
70 23, 27,6 29, 52,2 610 785 24, 29, 49,7 583 715 70 27 242 826 13,4 11,8 70
8 1 0 7
75 25, 28,6 30, 53,6 649 716 25, 31, 51,3 623 658 58 26 269 891 12,8 11,9 75
0 9 1 5

80 26, 29,6 32, 55,0 685 658 26, 33, 52,7 659 609 49 26 295 954 12,3 11,9 80
0 6 1 2
85 26, 30,5 34, 56,2 719 609 27, 34, 54,0 693 567 42 26 321 101 11,7 11,9 85
9 3 0 8 4
90 27, 31,3 35, 57,3 751 567 27, 36, 55,2 726 531 36 25 346 107 11,2 11,9 90
8 9 9 4 1

95 28, 32,1 37, 58,3 780 531 28, 37, 56,3 755 500 31 25 371 1126 10,8 11,9 95
6 4 7 9
100 29, 32,8 38, 59,2 808 499 29, 39, 57,3 783 471 28 25 396 1179 10,3 11,8 100
4 9 5 3
105 30, 33,4 40, 60,1 833 472 30, 40, 58,2 809 448 24 24 420 122 9,9 11,7 105
1 3 2 7 9

110 30, 34,1 41, 60,9 858 447 30, 42, 59,1 834 425 22 24 444 127 9,5 11,6 110
8 6 8 1 8
115 31, 34,7 42, 61,6 880 426 31, 43, 59,9 857 406 20 23 467 132 9,1 11,5 115
4 9 5 4 4
120 32, 35,2 44, 62,3 902 406 32, 44, 60,7 879 388 18 23 490 136 8,7 11,4 120
0 2 1 6 9

125 32, 35,7 45, 63,0 922 388 32, 45, 61,4 900 372 16 22 512 141 8,4 11,3 125
6 4 6 8 2
Tabelul 13.4 b

STEJAR DIN SĂMÂNŢĂ Clasa de producţie relativă a III-a

Arboretul înainte de Arboretul după Producţia Producţia şi


T intervenţii intervenţii secundară creşterea totală T
hg hdom dg G V N hg dg G V N N V V V IVC IVM
2 3 2 3 3 3 3
ani m m cm m m buc. m cm m m buc. buc. m m m m3 m3 ani
15 5,2 6,8 4,5 12,1 45 - 5,5 5,5 10,4 40 - - 5 7 46 8,3 3,1 15
20 7,9 9,9 7,1 17,1 87 - 8,1 8,2 14,7 77 - - 10 17 94 10,0 4,7 20
25 10, 12,6 9,7 20,5 129 276 10, 10, 17,8 115 194 815 14 32 146 10,4 5,8 25
3 3 5 8 8

30 12, 14,8 12, 22,8 167 194 12, 13, 20,1 150 147 478 17 49 198 10,3 6,6 30
4 2 9 6 2 1
35 14, 16,7 14, 24,5 200 147 14, 15, 22,0 181 1170 301 19 67 249 10,1 7,1 35
2 6 1 4 5
40 15, 18,3 16, 25,9 232 1170 16, 17, 23,6 213 971 199 19 86 299 9,9 7,5 40
9 8 0 6

45 17, 19,7 18, 27,3 262 971 17, 19, 25,2 243 834 137 19 105 349 9,8 7,7 45
3 9 4 6
50 18, 20,9 21, 28,7 292 833 18, 21, 26,8 274 735 98 18 124 398 9,8 8,0 50
6 0 7 5
55 19, 22,0 22, 30,2 323 735 19, 23, 28,5 305 663 72 18 141 447 9,8 8,1 55
8 9 9 4

60 20, 23,0 24, 31,8 354 663 20, 25, 30,2 337 609 54 17 158 496 9,8 8,3 60
9 7 9 1
65 21, 23,9 26, 33,4 387 609 21, 26, 31,7 368 557 52 19 177 545 9,5 8,4 65
9 4 9 9
70 22, 24,7 28, 34,6 413 557 22, 28, 32,9 394 515 42 19 196 591 9,1 8,4 70
8 1 8 5

75 23, 25,4 29, 35,7 439 515 23, 30, 34,1 420 480 35 19 215 635 8,8 8,5 75
6 7 6 1
80 24, 26,1 31, 36,8 464 480 24, 31, 35,3 446 450 30 18 233 679 8,6 8,5 95
4 2 4 6
85 25, 26,8 32, 37,8 488 450 25, 33, 36,4 470 424 26 18 252 722 8,4 8,5 85
1 7 1 0

90 25, 27,4 34, 38,7 511 424 25, 34, 37,4 493 401 23 18 270 763 8,1 8,5 90
7 1 7 4
95 26, 27,9 35, 39,6 533 402 26, 35, 38,3 515 382 20 18 288 803 7,9 8,5 95
3 4 3 8
100 26, 28,5 36, 40,4 554 381 26, 37, 39,1 536 363 18 18 306 842 7,6 8,4 100
9 7 9 0

105 27, 28,9 38, 41,2 573 363 27, 38, 39,9 555 347 16 18 324 879 7,4 8,4 105
4 0 4 3
110 27, 29,4 39, 41,9 592 347 27, 39, 40,6 574 332 15 18 342 916 7,2 8,3 110
9 2 9 5
115 28, 29,8 40, 42,5 609 332 28, 40, 41,3 591 319 13 18 360 951 7,0 8,3 115
4 4 4 6

120 28, 30,2 41, 43,1 626 319 28, 41, 42,0 609 307 12 17 377 986 6,8 8,2 120
9 5 9 8
125 29, 30,6 42, 43,7 642 306 29, 42, 42,6 625 295 11 17 394 101 6,6 8,2 125
3 6 3 8 9
În tabelul 3.15 se prezintă creşterea medie a producţiei totale a
arboretelor echiene pe specii şi clase de producţie relative.

Tabelul 3.15

Maximul creşterii medii a producţiei totale a arboretelor echiene pe


specii şi clase de producţie relative (după Giurgiu, V., Drăghiciu, D., 2004)

Clasa de producţie relativă (m3/an/ha)


Specia
I II III IV V
Molid (în arealul natural) 17,7 14,4 11,2 8,3 5,6
Molid (în afara arealului natural) 19,0 16,5 14,1 - -
Brad 14,2 11,9 9,8 7,8 6,0
Larice 17,6 14,2 10,9 7,8 5,1
Pin silvestru 14,2 10,6 7,4 4,8 2,8
Pin negru 12,1 9,1 6,6 4,4 2,8
Fag din sămânţă 11,8 9,7 7,8 6,0 4,5
Fag din lăstar 9,5 7,3 5,5 4,1 2,9
Mesteacăn 10,2 8,3 6,5 4,8 3,4
Gorun din sămânţă 11,5 9,2 7,3 5,5 4,1
Gorun din lăstar 10,7 8,4 6,5 4,9 3,5
Carpen 11,0 9,3 7,6 6,1 4,8
Tei argintiu 13,3 11,2 9,1 7,3 5,5
Stejar din sămânţă 12,3 10,3 8,5 6,9 5,5
Stejar din lăstar 10,7 8,7 7,1 5,6 4,3
Cer din sămânţă 10,7 8,8 7,1 5,5 4,1
Cer din lăstar 10,3 8,2 6,3 4,6 3,6
Gârniţă din sămânţă 10,3 8,3 6,5 4,8 3,3
Gârniţă din lăstar 9,4 7,5 5,7 4,2 2,9
Stejar brumăriu 9,9 7,6 5,5 3,7 2,2
Stejar pufos 7,4 5,5 3,9 2,7 1,5
Salcâm din sămânţă 20,7 15,6 11,1 7,3 4,3
Salcâm din lăstar 18,7 14,0 9,9 6,5 3,8
Plop alb şi plop negru 21,0 15,7 11,1 7,3 4,3
Salcie din sămânţă (reniş) 29,6 24,0 18,6 13,6 9,2
Salcie din lăstar 27,1 21,9 16,8 12,0 7,7

Se menţionează că din producţia de fitomasă a arboretelor, lemnul


utilizabil reprezintă 75-80%, coaja 4-13%, crăcile 8-11%, cioatele şi rădăcinile
până la 16%. Substanţa uscată din fitomasa aparatului foliar variază de la 2 la 4
t/ha în cazul foioaselor la 10-14 t/ha pentru răşinoase, ceea ce reprezintă 1,5 –
6% din volumul total al arboretului pe picior (Milescu, 1990)
Din cele de mai sus se poate reţine că în ansamblul ei bioproducţia
arboretelor apare ca rezultat al creşterii elementelor organice componente. Acest
fapt variază sensibil în raport de complexitatea structurală şi funcţională a
acestora, de natura intervenţiilor silviculturale şi potenţialul staţiunii. Aceste
influenţe determină susţinerea generală că producţia actuală a arboretelor
cultivate poate fi ameliorată prin mijloace silviculturale şi de management,
fiind, în realitate, inferioară potenţialului productiv al fondului forestier naţional.
6. Dezvoltarea arborilor şi arboretelor

Creşterea este, după cum s-a arătat anterior, un proces


bioacumulativ – în înălţime, în grosime, în suprafaţa de bază, în volum.
Dezvoltarea pădurii reprezintă etape şi faze diferite de organizare şi
funcţionare a acesteia. Acestea sunt stări calitativ noi ce caracterizează
un proces complex, evidenţiat de momentele importante prin care trece
pădurea de-a lungul existenţei unei generaţii. La înfăptuirea acestui
proces de ordin calitativ participă totalitatea organismelor vii care intră în
constituirea biocenozei forestiere. Perioada de timp în care se derulează
această succesiune reprezintă un ciclu de dezvoltare, care este parcurs de
fiecare generaţie şi depinde, în pădurea virgină, de longevitatea
fiziologică a speciilor, iar în pădurea cultivată de mărimea ciclului de
producţie. La arbori ciclul de dezvoltare începe cu fecundarea, continuă
cu formarea embrionului şi cu apariţia unui nou exemplar şi se desfăşoară
până când acesta este extras sau moare. La arborete ciclul de dezvoltare
începe din momentul constituirii stării de masiv şi se încheie când
arboretul în cauză este exploatat sau distrus dintr-o cauză oarecare.
Etapele şi fazele de dezvoltare se caracterizează prin ritm şi sens
şi depind de specie, structura arboretului, condiţiile de staţiune, natura
intervenţiilor silvotehnice, precum şi de acţiunea factorilor perturbanţi.
Dinamica procesului de înfăptuire a etapelor şi fazelor de dezvoltare a
pădurii este mai activă în arboretele constituite din specii repede
crescătoare. Tabelele de producţie evidenţiază foarte bine acest aspect.

6.1. Dezvoltare arborilor

Arborii se caracterizează prin dimensionare, calitate tehnologică


şi longevitate; concomitent cu creşterea lor, arborii înregistrează o
dezvoltare cu caracter ireversibil, distingându-se patru etape: embrionară,
a tinereţii, a maturităţii şi a bătrâneţii.
Prima etapă de dezvoltare a arborilor – embrionară – începe cu
pătrunderea celulei ou, care are loc pe planta mamă şi durează până la
dezvoltarea completă a embrionului în sămânţă, când aceasta devine
capabilă să germineze. În raport de specie, acest proces poate dura un
sezon de vegetaţie (la majoritatea speciilor de la noi), doi ani (cer şi pini),
doi sau trei ani (ienupăr).
A doua etapă a tinereţii începe odată cu germinarea seminţelor şi
răsărirea plantulelor şi se încheie cu formarea organelor de reproducere
(flori, fructe). Este o etapă relativ scurtă şi variază ca durată de la individ
la individ, de la o specie la alta şi depinde de complexul factorilor
ecologici şi caracterul intervenţiilor silviculturale.
În etapa tinereţii, arborii dispun de o mare capacitate de adaptare;
speciile care lăstăresc sau drajonează posedă şi cea mai mare capacitate
de regenerare. În interiorul acestei etape, arborii parcurg mai multe faze
de dezvoltare, cum sunt:
- faza de plantulă, de la răsărire până la primul sezon de
vegetaţie. Este o perioadă în care plantulele consumă rezervele din
endospermul seminţelor sau cotiledoane, după care trec la nutriţia
autotrofă;
- faza dezvoltării individuale, începe din al doilea an de viaţă la
puieţi, lăstari, drajoni şi durează până se constituie starea de masiv, în
cazul arboretelor. La arborii crescuţi izolat, această fază se prelungeşte
până în momentul primei fructificaţii;
- faza dezvoltării în masiv, specifică arborilor cu formă
forestieră se încheie cu diferenţierea şi formarea primilor muguri florali.
A treia etapă, a maturităţii, durează cel mai mult, de la prima
fructificaţie şi până la intrarea arborilor într-o stare avansată de depericiune.
Este perioada de timp când arborii fructifică abundent, nu mai lăstăresc,
formează forme superioare. Este perioada de timp în care arborii îşi
păstrează calităţile ereditare şi participă din plin la regenerarea pădurii.
Ultima etapă, a bătrâneţii, începe atunci când cantitatea de biomasă
acumulată prin creştere se reduce sensibil, devenind inferioară pierderilor
prin dezasimilaţie.

6.2. Dezvoltarea arboretelor

În cazul pădurii cultivate se disting, de asemenea, etape şi faze de


dezvoltare, numite stadii de dezvoltare. Acestea sunt în strânsă legătură
cu modificările care survin în structura arboretului şi în mediul propriu de
viaţă al pădurii. Se cunosc trei etape în dezvoltarea arboretului: a
tinereţii, a maturităţii şi a bătrâneţii, având la rândul lor mai multe faze.
Etapa tinereţii începe cu răsărirea plantulelor. Este de remarcat
că pădurea în ansamblu se realizează structural şi funcţional numai după
închiderea stării de masiv, precizare necesară pentru a se reţine că etapa
de tinereţe a arboretului durează de la constituirea stării de masiv până la
prima fructificaţie abundentă.
Durata acestui interval de timp depinde de specie, de provenienţa
şi exigenţele acesteia faţă de lumină, precum şi de condiţiile staţionale. În
această etapă se instalează mai întâi generaţia (masa) de puieţi ca o fază
ce precede constituirea unei păduri tinere. După constituirea stării de
masiv, arboretul tânăr cuprinde un număr mare de exemplare cu creşteri
foarte active şi o bună stare de vegetaţie. Exemplarele din compoziţia
viitorului arboret au o mare plasticitate de adaptare la condiţiile mediului
forestier. Creşterile în înălţime contribuie la diferenţierea arborilor, fapt
ce evidenţiază totodată intensitatea şi ritmul eliminării naturale. Efectele
unor procese de nivel ecosistemic în dezvoltarea pădurii, cum sunt de
pildă, elagajul natural şi îndreptarea arborilor, sunt tot mai evidente. Este
momentul când arboretul instalat reacţionează la intervenţii cu caracter
silvotehnic de îngrijire şi conducere potrivit ţelurilor de gospodărire.
În etapa de tinereţe a arboretelor se disting mai multe faze de
dezvoltare: de seminţiş, de desiş sau hăţiş, de nuieliş şi de prăjiniş. În
fig. 3.10. se prezintă, după Oficiul Naţional al Pădurilor din Franţa,
fazele de dezvoltare într-un arboret echien.

Fig. 3.10. Etapele şi fazele de dezvoltare într-un arboret echien


(adaptare după ONF, 1984)

În faza de seminţiş, care începe din momentul apariţiei în masă a


plantulelor şi se încheie cu închiderea stării de masiv, se realizează
trecerea de la existenţa izolată a fiecărui exemplar la starea gregară a
masei arborilor ce formează viitorul arboret. În această fază numărul de
exemplare este influenţat în creştere de mediul asigurat de terenul
descoperit şi arboretul matur sub care se dezvoltă.
În această situaţie biocenoza se află, la început într-o stare de
nesaturare accentuată, staţiunea fiind expusă la fenomene nefavorabile,
precum: accentuarea eroziunii şi scurgerilor, migrarea în adâncime a
constituienţilor nutritivi din sol. La arboretele provenite din sămânţă se
deosebesc în această fază două subfaze: subfaza plantulelor şi subfaza
puieţilor. În ambele situaţii puieţii se confruntă în mod individual cu
acţiunea factorilor mediului abiotic (arboret, subarboret, pătură erbacee,
macro şi microfauna pădurii etc.) şi biotic (meiul climatic, orografic,
edafic, avalanşe etc.).
În faza de desiş, exemplarele care intră în compoziţia viitorului
arboret, cresc în înălţime şi trec la existenţa în comun, constituind un
mediu specific nou al pădurii tinere. Se produc în această fază de
dezvoltare, importante schimbări în structura biocenozei influenţate de
desimea arboretului şi capacitatea acestuia de reţinere a luminii în
coronament. Sub presiunea competiţiei inter şi intraspecifice se
realizează o dinamică activă în desfăşurarea proceselor colective din
existenţa arboretului, care întreţin dezvoltarea pădurii. Astfel, în condiţii
de staţiune favorabile durata acestei faze este mai scurtă; în arborete
constituite din specii cu ritmuri de creştere diferite se observă diferenţieri
mari de creştere, unele dintre specii, ca de exemplu: mesteacănul, plopul
tremurător etc putând copleşi sau chiar elimina speciile cu un ritm mai
lent de creştere.
În faza de nuieliş, care începe odată cu declanşarea elagajului
natural, ritmul de creştere a speciilor componente este foarte puternic în
înălţime şi puternic influenţat de factorii de mediu. Diferenţierea
arborilor şi eliminarea naturală se intensifică, încep să se contureze
calitatea şi valoarea arborilor. Arboretul prezintă un coronament bine
încheiat, o mare desime, fapt ce face ca subarboretul şi pătura erbacee să
fie parţial sau integral eliminate.
În faza de prăjiniş, când diametrul arborilor este cuprins între 5
şi 10cm, creşterea în înălţime se intensifică şi mai mult, diferenţa
arborilor se accentuează, elagajul natural, eliminarea arborilor şi
competiţia inter şi intraspecifică devin mai evidente. Arboretul se
menţine destul de des şi este capabil să exercite funcţii de protecţie.
Capacitatea de regenerare vegetativă, în cazul arboretelor de foioase se
menţine activă.
Faza de păriş este ultima din etapa tinereţii, începe când
diametrul arborelui depăşeşte 10cm şi durează până la producerea primei
fructificaţii. În această fază culminează creşterea curentă în înălţime, se
intensifică creşterile în grosime şi volum şi are loc dezvoltarea susţinută a
sistemului radicelar, reducerea numărului de arbori şi realizarea unor
bogate mase foliare şi de pătură moartă la unitatea de suprafaţă. Arborii
manifestă cereri sporite faţă de lumină şi elemente nutritive din sol.
Etapa maturităţii începe cu prima fructificaţie abundentă a
arboretului şi durează până când acesta ajunge într-o stare avansată de
lâncezire şi depericiune. Pădurea ajunge în această perioadă la termenul
de exploatare potrivit ciclului stabilit. În acest timp se accentuează şi
culminează creşterile în grosime, în volum şi substanţă uscată.
Pe măsura timpului ritmul creşterilor scade ca rezultat al reducerii
numărului de arbori şi diminuării ritmului de creştere. Indicele de
valorificare a masei lemnoase atinge valori maxime, ponderea
sortimentelor de lemn gros şi valoarea comercială a pădurii devine
maximă. Capacitatea de regenerare vegetativă se reduce şi se impune
regenerarea din sămânţă.
În ansamblul său, biocenoza suferă restructurări prin reinstalarea
de noi etaje de vegetaţie – subarboretul, pătura erbacee, dispărute între
timp. Arboretul acţionează încă activ la intervenţiile culturale.
În etapa maturităţii se disting două stadii de dezvoltare: codrişor
şi codru mijlociu. În faza de codrişor sau codru tânăr se realizează
trecerea arboretului la maturitate şi durează cât timp diametrul mediu al
arboretului este cuprins între 21 şi 35cm. Se înregistrează o creştere
activă a arboretului şi o capacitate remarcabilă de regenerare din
sămânţă. Creşterile în grosime, în volum şi substanţă uscată ating nivele
maxime, după care se diminuează în mod treptat. În această fază
intervenţiile silviculturale urmăresc stimularea creşterii în grosime şi
creează condiţii bune pentru o regenerare viitoare.
Faza de codru mijlociu se consideră perioada în care diametrul
mediu al arboretului depăşeşte 35cm şi care se încheie când creşterile curentă
şi medie ale arboretului devin inferioare piererilor de biomasă prin uscare.
Etapa bătrâneţii începe când arboretul reprezentat printr-un
număr relativ redus de arbori prezintă aspecte pronunţate de lâncezire şi
depericiune şi intră într-o fază avansată de degradare. Se încheie când se
usucă întreaga populaţie de arbori şi, ca atare, nu mai poate valorifica
resursele energetice şi trofice din ecosistem. Se distinge în această
perioadă o singură fază, aceea de codru bătrân. În pădurea cultivată,
prin intervenţiile care se aplică, se ţine seama de fiecare stadiu de
dezvoltare şi de obiectivele de gospodărire stabilite. Din aceste
considerente se impune o mare atenţie şi pricepere în diferenţierea
momentelor apariţiei şi încheierii acestora.
7. Îndreptarea şi elagarea arborilor

7.1. Îndreptarea tulpinilor

În condiţiile de creştere şi dezvoltare a arborilor, ce se crează


după constituirea stării de masiv, se produc modificări morfologice cu
semnificaţii distincte, ca rezultat al adaptării, cristalizate prin
îndreptarea tulpinilor şi elagarea acestora. Odată declanşate, aceste
procese de modificare a conformării şi calităţii tulpinilor arborilor se
continuă timp îndelungat, influenţându-se reciproc ca procese colective,
la producerea cărora participă totalitatea indivizilor ce alcătuiesc
populaţiile de arbori.
La realizarea proceselor respective participă factori interni,
reprezentaţi de însuşirile biologice ale speciilor/exemplarelor respective
şi factori externi ilustraţi prin condiţiile de mediu. În asociere şi
similitudine cu celelalte procese individuale şi colective care se
desfăşoară în biosistemul pădurii, mecanismele de îndreptare şi de
elagare a tulpinilor prezintă un conţinut specific şi o dinamică proprie ca
intensitate, sens şi durată. Îndreptarea tulpinilor este astfel, considerat un
proces de modificare treptată a tulpinilor neregulate, rău conformate ale
puieţilor, până se ajunge la tulpinile cilindrice şi valoroase pe care le au
arborii la maturitate. Acest proces se realizează concomitent, ca urmare a
creşterii în înălţime şi grosime a fiecărui exemplar din populaţiile de
arbori (Negulescu, 1973).
În starea de desime vârfurile tulpinilor arborilor îşi activează
creşterea în înălţime, pentru a beneficia de un plus de lumină în coroană,
ceea ce contribuie la îndreptarea tulpinilor. Creşterea în grosime a tulpinii
fiind inegală pe fusul arborelui, chiar şi la acelaşi nivel pe expoziţii
diferite, face ca tulpina să-şi modifice în permanenţă forma, tinzând către
o cilindricitate şi rectitudine pronunţate.
În general, creşterea în grosime de-a lungul tulpinii are forma
unei curbe bimodale: creşterea radială este mai redusă spre vârful
tulpinii, devine maximă către baza coroanei, se reduce la 1/5 din
înălţimea arborelui, după care se intensifică iarăşi spre baza arborelui.
Ca efect al elagării, baza tulpinii se deplasează în sus şi odată cu
aceasta şi zona de creştere maximă în grosime, fapt ce explică îngroşarea
accentuată a tulpinii înspre coroană şi o lăbărţare la baza arborelui ca
efect al intensificării creşterii la bază. Procesul în sine are ca rezultat
apropierea fusului arborilor din masiv de formă cilindrică.
Mecanismul de îndreptare a tulpinilor acţionează în dublu sens de
jos în sus, prin creşterile anuale în înălţime şi de sus în jos, prin
îndreptarea şi îngroşarea tulpinii. La răşinoase, ca şi la unele foioase cu
creştere monopodială, se formează de la început tulpini cu o rectitudine
deosebită. Prin menţinerea unei desimi normale forma arborilor se
apropie tot mai mult de cea cilindrică, exceptând arboretele pure de pin
silvestru şi larice unde această formă se realizează mai greu.
Îndreptarea tulpinilor apare evidentă la speciile de foioase cu
creştere simpodială, pe măsură ce se intensifică creşterea în înălţime.
Dinamica de îndreptare a tulpinilor este diferită la arboretele pure, provenite
din sămânţă sau lăstari, în sensul că lăstarii realizează tulpini mai drepte şi
forme mai cilindrice, datorită creşterilor mai active. Pe măsura înaintării în
vârstă însă, forma lăstarilor nu mai are cilindricitatea dorită.
În staţiuni favorabile de bonitate superioară şi mijlocie îndreptarea
arborilor se realizează mai rapid, faţă de staţiunile de productivitate
inferioară spre mijlocie ca rezultat al unor creşteri mai active. Stăpânind
mecanismele de îndreptare a tulpinii arborilor şi factorii care determină
dinamica acestui proces, silvicultorul poate interveni prin lucrări adecvate
pentru a obţine arbori cu cilindricitate şi rectitudine de valori ridicate, ceea
ce înseamnă o extensie a gamei de utilizări ale lemnului.

7.2. Elagarea arborilor

Prin elagaj natural se înţelege un proces de curăţire sau de


spălare de ramuri a părţii inferioare a tulpinii arborilor. La baza acestui
proces se află, de asemenea, două grupe de cauze: de natură internă,
biologică şi de natură externă, ecologică. Concomitent cu creşterea în
înălţime a arborilor şi cu îndreptarea tulpinilor, lipsa de lumină în arboret
exercită rolul de declanşare şi desfăşurare a procesului de elagaj natural.
Este aceasta o explicaţie a faptului că elagajul natural nu se manifestă
decât la arborii crescuţi în masiv. Spre deosebire de îndreptarea tulpinilor,
proces care acţionează în dublu sens, de jos în sus spre vârful arborelui,
cât şi de sus în jos spre baza tulpinii, procesul curăţirii de crăci a
tulpinilor are numai un sens ascendent. Fiind rezultatul unui proces
colectiv, elagajul natural are o contribuţie importantă la constituirea de
păduri valoroase. Are loc concomitent cu procesul de îndreptare a
tulpinilor şi urmează cu un oarecare decalaj faţă de creşterea în înălţime.
Această rămânere în urmă faţă de creşterea în înălţime întreţine adâncirea
coronamentului pe măsură ce arboretul înaintează în vârstă.
Elagajul slăbeşte treptat la bătrâneţe, odată cu destrămarea
consistenţei. În desfăşurarea acestui proces se disting următoarele etape:
pierderea frunzelor, uscarea ramurilor, putrezirea ramurilor, căderea
ramurilor, putrezirea ciotului şi cicatrizarea rănii. Elagajul natural se
consideră încheiat după acoperirea completă a urmei rămasă pe tulpină,
respectiv după cicatrizarea completă a rănii.
Frunzele de pe ramurile de la baza coroanei se pierd ca urmare a
faptului că intensitatea luminii scade sub punctul de compensaţie, fapt ce
duce la uscarea şi putrezirea ramurilor, care cad sub propria lor greutate.
De remarcat că ramurile de la baza coronamentului pot să cadă şi în urma
ruperii lor de vânt, zăpadă şi polei.
Cicatrizarea rănilor rămase, după căderea ramurilor şi putrezirea
cioturilor se realizează mai uşor la speciile cu lemn tare şi cu creştere
activă. Speciile repede crescătoare îşi acoperă mai repede rănile, însă
prezintă dezavantajul că include putregai ceea ce duce la degradarea
tulpinilor. Rănile rămase prin căderea ramurilor (subţiri) de la arbori
tineri, se cicatrizează mai repede decât cele groase de la arborii în vârstă,
ca efect al creşterii mai active.
De remarcat şi faptul că, la speciile de lumină căderea ramurilor
începe mai devreme şi are un ritm mai rapid, comparativ cu speciile de
umbră unde coronamentul arborilor se menţine mult coborât la baza
trunchiului. Sunt sensibile diferenţe în dinamica procesului de elagaj de
la o specie la alta, exemplu ilustrativ fiind fagul, care deşi specie de
umbră se elaghează foarte bine, în timp ce molidul, specie de semiumbră,
se elaghează anevoios având şi o cantitate ridicată de răşină.
În arboretele amestecate, elagajul poate fi mai activ chiar pentru
speciile la care se desfăşoară mai greu în arborete pure, cazul molidului şi
bradului constituie exemple în acest sens. În staţiuni de bonitate superioară,
care întreţin o creştere mai activă în înălţime şi grosime, elagajul natural este
mai activ decât în arborete situate pe staţiuni de bonitate inferioară. La limita
altitudinală a pădurilor elagajul este foarte anevoios.
Procesul de elagare naturală a arborilor contribuie la ameliorarea
calităţii tehnologice a arborilor. În arboretele de răşinoase excesiv de
dese, deşi elagajul este activ, se realizează tulpini lungi şi subţiri ceea ce
face ca arboretul să devină vulnerabil la acţiunea vânturilor şi zăpezii. Se
realizează totodată şi o diminuare a creşterii în grosime a arborilor, care
are ca efect reducerea ponderii lemnului gros în masa arboretului.
7.3 Diferenţierea arborilor

Procesul de diferenţiere a arborilor se referă la deosebirile ce se


realizează cu timpul între arborii ce cresc şi se dezvoltă în masiv.
Diferenţe importante se remarcă şi între arborii din cuprinsul unor
arborete pure şi echiene şi se referă la dimensiuni şi aspect morfologic:
înălţime, grosime, conformaţia tulpinii, grosimea scoarţei, întinderea şi
forma coroanei, desimea ramurilor, dezvoltarea sistemului radicilar,
volumul de biomasă etc.
De subliniat că, şi în cazul când forma tulpinilor rămâne
asemănătoare de la un arbore la altul, diferenţierea este mai evidentă cu
cât ne referim la înălţimi, grosimi şi la biomasa acumulată. Diferenţele
între arbori se răsfrâng şi asupra însuşirilor biologice: înmugurirea,
înfrunzirea, înflorirea, fructificaţia, perioada de vegetaţie, starea de
vegetaţie, exigenţele ecologice.
În desfăşurarea procesului de diferenţiere morfologică şi
fiziologică a arborilor acţionează concomitent cauze interne şi externe.
Cauzele interne sunt ilustrate prin însuşirile ereditare biologice ale
fiecărui individ din populaţiile de arbori; plantulele se deosebesc între ele
prin vitalitate de creştere şi rezistenţă faţă de adversităţi. Cauzele externe
se manifestă prin condiţiile ecologice în care creşte şi se dezvoltă fiecare
exemplar. Modul de dispersie a plantulelor, neuniformităţile fizico –
geografice din teren influenţează diferit creşterea şi dezvoltarea fiecărui
exemplar. Aceasta face ca diferenţierile iniţiale generate de seminţe să fie
cu timpul şi mai pronunţate.
Procesul de diferenţiere a arborilor se intensifică după constituirea
stării de masiv sub acţiunea mediului specific ce se creează în arboret.
Participă la amplificarea acestui proces şi dăunătorii animali (insecte,
rozătoare), cât şi factorii abiotici (vântul, zăpada, poleiul).
Diferenţierea arborilor nu este un fapt întâmplător; procesul fiind
normal şi colectiv trebuie înţeles ca un rezultat cumulat al variabilităţii
individuale.
Dinamica diferenţierii arborilor depinde de specie, variază cu
vârsta şi este influenţată de condiţiile staţionale. La aceeaşi vârstă, de
exemplu, (9 ani) diferenţele de creştere în înălţime la brad sunt de 27cm
şi la mesteacăn (4 ani) de 239cm, iar la salcâm (4 ani) de 246cm.
Se deduce din acest exemplu că la speciile de lumină, repede
crescătoare diferenţierea este mai activă, faţă de brad, molid specii cu un
ritm de creştere redus. La multe arborete de foioase (cvercinee) şi răşinoase
(larice, pini) diferenţierea mai pronunţată îngăduie exemplarelor ieşite în
lumină să se dezvolte viguros, realizând creşteri superioare.
În arboretele amestecate, unde se înregistrează ritmuri diferite de
creştere ale speciilor componente, intensitatea şi amplitudinea
diferenţierii arborilor sunt mai mari decât în arboretele pure.
Este normal şi de aşteptat ca ritmul de creştere al diferitelor specii
să se schimbe cu timpul şi raporturile dintre ele să se inverseze. Este
cazul raporturilor dintre speciile pioniere şi cele de bază, care pe durata
ciclului înregistrează diferenţieri sensibile de creştere.
De regulă, diferenţierea exemplarelor este mai redusă în faza de
seminţiş şi desiş; diferenţierea se accentuează din faza de nuieliş, când
creşterile în înălţime se intensifică, realizându-se la multe specii chiar,
culminarea acestora. La bătrâneţe când aceste creşteri în înălţime nu se
mai manifestă, nu mai sunt posibile asemenea diferenţieri.
Prin diferenţierea în înălţime în cadrul aceleiaşi specii sau între
specii se produc etajarea şi închiderea arboretelor echiene şi pluriene. Se
prefigurează în pădure şi profilul viitorului arboret, începând procesele
de eliminare naturală a arborilor.
În tabelul 3.16 se prezintă, cu titlu de ilustrare unele date cu
privire la dinamica trecerii arborilor, în funcţie de vârstă, din arboretul
principal în arboretul secundar pe staţiuni de productivitate superioară.
Trecerea arborilor din plafonul superior în cel inferior prezintă
importanţă în cazul operaţiunilor culturale, o serie de arbori rămaşi în
urmă ca înălţime, putându-şi activa creşterile şi realiza astfel producţii
ridicate. Exemplarele rămase în urmă cu creşterea au o rezistenţă mai
mare la umbrire, fapt ce se exprimă şi prin amplitudinea dintre înălţimile
extreme, mai mari pe staţiuni de productivitate superioară.
Tabelul 3.16

Dinamica trecerii arborilor din arboretul principal în arboretul secundar


în funcţie de vârstă (după S. Armăşescu, 1972)

Stejar Fag Molid


Vârsta
Arboret Arboret Arboret Arboret Arboret Arboret
ani
principal secundar principal secundar principal secundar
20 2333 - 4300 - 3637 -
30 1176 1157 2060 2240 2019 1618
40 818 358 1242 818 1308 711
50 640 178 888 354 943 355
60 529 111 681 207 735 208
70 455 74 552 129 614 121
80 399 56 469 83 520 94
90 354 45 410 59 450 70
100 321 33 366 44 395 55
110 297 24 334 32 357 38
120 278 19 312 22 332 25

Fig. 3.11. Clasificarea poziţională a arborilor (după Kraft, 1884)


Procesul de diferenţiere a condus la gruparea exemplarelor din
arboret în colectivităţi omogene, în funcţie de unele caracteristici. Se
cunoaşte astfel clasificarea biologică a lui G. Kraft (1884), care grupează
arborii în 5 clase de înălţime, dezvoltarea coroanei şi poziţia cenotică în
arboret (fig. 3.11.), astfel:
- clasa I, în care intră arborii cei mai înalţi (arbori
predominanţi), cu coroanele cele mai dezvoltate, uneori mult
întinse în laturi;
- clasa II, care include arborii aproape de aceeaşi înălţime cu
precedenţii (arbori dominanţi), dar cu coroane mai puţin dezvoltate;
- clasa III, reprezentată prin arbori cu înălţimea mai redusă
decât cei din clasa II (arbori codominanţi), iar coroanele mai slab
dezvoltate şi cu vârful ramurilor laterale uscate.
- clasa IV (arbori dominaţi), în care intră arborii cu coroana
înghesuită sau dezvoltată într-o singură parte. Aceştia se împart la
rândul lor în două subclase:
1. IV a, arbori din partea inferioară a coronamentului (arbori
copleşiţi), care ies numai cu vârful printre arborii celorlalte clase
şi au coroana înghesuită, dar relativ egal dezvoltată în toate
părţile. Extragerea acestor arbori prin operaţiuni culturale
provoacă doar mici goluri în coronament;
2. IV b, arbori care pătrund de asemenea numai cu vârful în
partea inferioară a coronamentului, dar prezintă coroane
asimetrice, cu unele ramuri de la bază uscate;
- Clasa V, în care intră arborii de înălţime redusă, cu coroanele
foarte slabe şi rămase integral sub acoperişul celorlalte clase de
arbori (arbori deperisaţi). Aceştia se împart în două subclase:
1. V a, arbori care la speciile de umbră prezintă numai câteva
frunze;
2. V b, arbori cu coroana complet uscată.
Relativ recent, s-a perfectat în Franţa clasificarea ENGREF prin care
se disting criterii poziţionale şi economice de diferenţiere a arborilor, în
interiorul cărora se deosebesc clase şi subdiviziuni de caracterizare a
acestora (fig. 3.12.).
Fig. 3.12. Clasificarea ENGREF (din Lanier, 1994)

Semnificaţiile notaţiilor din fig. 3.12. sunt:


1. Arbori dominanţi, care se diferenţiază astfel:
1A – arbori cu tulpini foarte frumoase, cu coroane bine
dezvoltate şi echilibrate. Se caracterizează prin rectitudine,
vigoare şi dominanţă apicală superioare, ca şi printr-un bun
elagaj natural;
1B – similar cu 1A, dar coroanele sunt asimetrice sau
comprimate datorită unuia sau mai multor arbori vecini;
1C – arbori dominanţi, însă cu însuşiri genetice discutabile
(crăci groase dispuse oblic, noduri ascunse, tulpini adesea
sinuoase, ondulate, canceroase, sau uşor afectate de fibră torsă).
2. Arbori însoţitori, codominanţi, cu coroană îngustă sau strâmbă, cu o
vigoare de creştere redusă.
3. Arbori viguroşi, cu coroana amplă, cel mai adesea preexistenţi,
înfurciţi sau cu ramuri groase.
4. Arbori dominaţi.
În arboretele divers structurate, sistemul cel mai utilizat pe plan
european este clasificarea IUFRO, propusă de Leibundgut (1956):
Tipul de criterii Clase Subdiviziuni
100 arbori în etajul superior
Înălţime 200 arbori în etajul mijlociu
300 arbori în etajul inferior
10 potenţial ridicat de creştere
Poziţionale (cifre 1–3) Vitalitatea 20 potenţial normal de creştere
30 potenţial redus de creştere
1 tinde să avanseze ierarhic
Poziţia ierarhică 2 nu îşi modifică poziţia ierarhică
3 tinde să piardă poziţia ierarhică
400 arbore de elită
Valoarea silvică 500 arbore complementar util
600 arbore dăunător
40 arbore cu tulpina de calitate bună
Economice (cifre 4-6) Calitatea tulpinii 50 arbore cu tulpina de calitate normală
60 arbore cu tulpina de calitate mediocră
4 coroană lungă (1/2 H)
Lungimea
5 coroană medie (1/4 – 1/2 H)
coroanei
6 coroană scurtă (1/4 H)

Astfel, un arbore al cărui cod este 111442 poate fi caracterizat ca


arbore valoros dominant, viguros cu potenţial de creştere şi calităţi
superioare, cu coroana normal dezvoltată, care poate realiza o pondere
ridicată a sortimentelor superioare de lemn de lucru şi care, în consecinţă,
trebuie promovat până la exploatabilitatea arboretului.
Clasificarea arborilor în arboret se face, de regulă, prin apreciere
vizuală şi are deci un caracter subiectiv. În procesul de creştere şi
dezvoltare, arborii îşi schimbă însă poziţia în arboret şi, în consecinţă,
clasificarea utilizată trebuie revizuită periodic.
7.4 Eliminarea naturală a arborilor

Procesul de eliminare naturală a arborilor se referă, după


Negulescu şi colab. (1979), la mecanismul de dispariţie treptată a
acestora în cursul existenţei unei păduri. De-a lungul existenţei unui
arboret se înregistrează o mare diferenţă între masa de exemplare ce iau
naştere din sămânţă şi numărul redus de indivizi ce ajung la maturitate.
Potrivit cercetărilor efectuate de Assmann (1961) la fag, pe
staţiuni de productivitate superioară, din 7,2 milioane de plantule/ha
inventariate la 3 luni după germinare ajung la vârsta de 100 ani 405
arbori. În tinereţe acest proces de dispariţie este foarte pronunţat: după un
an de la germinare numărul plantulelor se reduce cu 40%, după 5 ani cu
circa 75%, iar după 40 ani cu aproape 90%.
Procesul de reducere numerică a arborilor pe măsura înaintării în
vârstă este relevant, urmărindu-se pe specii şi clase de producţie (tabelul
3.17). Competiţia de nivel trofic între numărul mare al plantulelor şi
arboretul patern, precum şi vătămările cauzate de factorii edafici şi
climatici stau la originea producerii acestui proces.

Tabelul 3.17

Reducerea numărului de arbori la ha cu vârsta


(după tabelele de producţie)

Molid Brad Fag Stejar (sămânţă)


Vârsta
Clasa de producţie
ani
I a III-a a V-a I a III-a a V-a I a III-a a V-a I a III-a a V-a
20 3637 5396 9090 6574 10842 - 4300 6309 - 2333 3400 5346
40 1308 1999 3696 1515 2419 5127 1242 2045 3940 818 1088 1667
60 735 1122 2106 771 1120 2117 681 1039 2016 529 657 865
80 520 792 1343 533 746 1208 469 705 1308 399 471 566
100 395 614 1005 417 567 876 366 550 996 321 368 420
120 332 508 819 350 470 706 312 460 862 278 313 354

Temperamentul speciei şi condiţiile de staţiune exercită, de


asemenea un rol important în eliminarea naturală a arborilor în pădure.
Speciile cu temperament de lumină dispar mai repede în lupta lor pentru
existenţă. Pe măsură ce speciile înaintează în vârstă, se constată un număr
mai redus de exemplare pe staţiuni de bonitate superioară. La arboretele
amestecate acest proces de eliminare naturală este influenţat de evoluţia
raporturilor dintre specii în plan vertical.
Reducerea numărului de exemplare pe măsura înaintării acestora
în vârstă, permite arborilor rămaşi pe picior să beneficieze de un spaţiu
mai mare de creştere şi dezvoltare, fapt menţionat şi în tabelul 10 De
regulă, speciile de lumină au nevoie de un spaţiu mai mare de nutriţie,
faţă de cele de umbră. Foioasele care formează coronament mai dezvoltat
au şi ele nevoie de un spaţiu de hrană mai mare decât răşinoasele cu
temperament asimilat.
Eliminarea naturală a arborilor în pădure se produce în cadrul
dinamic al procesului de selecţie naturală. Starea de desime, după
constituirea stării de masiv întreţine eliminarea naturală a arborilor.
Dezvoltarea fiecărui arbore este determinată de arborii din jur, direct prin
acţiuni mecanice şi indirect prin influenţarea mediului de existenţă.
Variabilitatea individuală a arborilor stă la originea confruntării fiecăruia
pentru obţinerea unor condiţii mai favorabile de viaţă. În lumea vegetală,
desimea arborilor este un factor activ, care întreţine şi intensifică selecţia
naturală.
Condiţionarea reciprocă a exemplarelor angajate în competiţia
pentru hrană şi spaţiu produce ceea ce numim lupta pentru existenţă.
Această luptă inter şi intraspecifică determină intensitatea eliminării
naturale, nevoia de spaţiu putând fi satisfăcută numai în detrimentul
exemplarelor din jur.
Procesul de eliminare naturală a arborilor nu periclitează
stabilitatea şi permanenţa pădurii ca biosistem. Este un proces complex
bioecologic, care se desfăşoară după o dinamică, explicată prin legităţi:
intensitatea eliminării naturale slăbeşte în mod treptat, de la întemeierea
arborelui pe măsura înaintării acestuia în vârstă; în raport de exigenţele
speciei, pe aceleaşi clase de producţie, eliminarea naturală începe mai
devreme şi este mai intensă la speciile de lumină, fapt explicat prin
rapiditatea de creştere a acestora şi diferenţierea pronunţată a creşterilor
în înălţime.
Cazuri particulare prezintă eliminarea naturală în arboretele
situate în condiţii climatice, edafice şi orografice dificile. În asemenea
situaţii condiţiile grele de hrană, fac ca numărul de exemplare la unitatea
de suprafaţă să fie redus, iar starea de masiv se produce greu şi mult mai
târziu.
8. Regenerarea pădurilor

8.1. Elemente introductive

Prin trecerea arborilor de la existenţa izolată la starea de


colectivitate, în masiv se continuă procesele fiziologice de nutriţie
individuală, dobândindu-se în noile condiţii create, cracteristici noi
determinate de starea de desime în care cresc aceştia şi se dezvoltă.
Totodată, se manifestă procese cu caracter populaţional, ca rezultat al
influenţelor ecotipului asupra componentelor sale - plante şi animale – ce
intră în constituirea biocenozelor de pădure, aceasta ca efect al relaţiilor
intra şi interspecifice.
Odată cu procesul de regenerare, se manifestă o succesiune de
fenomene biocenotice cu influenţe hotărâtoare asupra creşterii arborilor
şi arboretelor, cum sunt: constituirea stării de masiv, îndreptarea şi
elagarea tulpinilor, eliminarea naturală, fiecare dintre acestea având
importanţa sa în condiţionarea şi dirijarea procesului de dezvoltare a
pădurii.
Urmare a modului de desfăşurare a acestor procese şi a
influenţelor pe care le exercită asupra creşterii şi dezvoltării arborilor şi
arboretelor se realizează distribuţii şi structuri diferite ale vegetaţiei
forestiere pe zone fizico-geografice şi climatice. Elaborarea de tehnologii
silviculturale, adecvate caracterului fiecăruia dintre stadiile de dezvoltare
a pădurii, înlesneşte definirea specificului bioecologic şi conduce la
fundamentarea unor tehnici specifice de lucru.
Participă la desfăşurarea proceselor bioecologice de creştere şi
dezvoltare a arborilor şi arboretelor toate componentele fitogeocenozelor,
care dobândesc astfel un pronunţat caracter de masă; se exprimă astfel
anumite procese colective în viaţa pădurii, al căror rol constă în
organizarea şi structurarea biocenozelor forestiere în sensul dorit.
Însuşirile ecosistemelor naturale, bine cunoscute precum:
heterogenitatea, integralitatea, autoreglarea, stabilitatea, autocontrolul şi
dinamismul se desfăşoară la nivelul ecosistemelor de pădure într-un mod
mai complex şi ilustrativ decât în oricare al ecosistem natural.
Procesele colective din viaţa pădurii joacă un rol hotărâtor în
organizarea, structurarea şi funcţionarea ecosistemului, fiind rezultatul
(expresia) relaţiilor de favorizare, cooperare sau competiţie intra şi
interspecifice din biocenoza forestieră, precum şi dintre aceasta şi mediul
său de existenţă. Relaţiile respective se manifestă după o dinamică
proprie, fiind influenţată de, şi influenţând la rândul său, procese
caracteristice subsistemelor din alcătuirea lor. În asemenea mecanisme cu
caracter biologic, procesele individuale continuă să-şi exercite influenţa,
participând împreună cu celelalte organisme esenţiale din pădure la
definirea capacităţii protective şi productive a acesteia.
Aşadar, procesele colective din existenţa pădurii nu se desfăşoară
în mod singular, ele prezintă variate şi complexe legături cauzale.
Procesele individuale ca şi cele colective se prezintă sub o formă de
programe proprii, care se derulează după o dinamică specifică ca sens,
intensitate, ritm, durată, caracterizate numeric, dimensional, volumetric şi
calitativ. Procesele colective, deşi au loc într-o succesiune bine definită,
acţionează asupra pădurii prin rezultanta lor globlă.
Regenerarea este un proces de înnoire sau de refacere a unei
păduri exploatate sau distruse din varii motive. Prin acest proces se
reînnoiesc generaţiile de arbori şi arborete, în locul unei păduri
îmbătrânite, care practic se destructurează, instalându-se perpetuu una
tânără. Regenerarea se impune astfel ca o verigă obligatorie între
generaţii, ca un mijloc permanent de evoluţie a vegetaţiei arborescente,
care asigură continuitatea pădurii în timp şi spaţiu. Prin regenerare
pădurea poate conserva şi diversifica structura compoziţională, funcţiile
sale protective şi productive dobândesc noi valenţe ecologice şi sociale.
Prin acest proces se urmăreşte regenerarea arboretului; la nivel de
ecosistem are loc reproducerea diferită ca ritm şi durată a generaţiilor
tuturor celorlalte componente ale biocenozei şi mediului de existenţă a
acesteia. Plantele anuale, de pildă, se regenerează an de an, în timp ce
speciile de arbori, arbuşti şi subarbuşti se regenerează potrivit însuşirilor
lor biologice şi condiţiilor ecologice, prielnice sau nu, care li se asigură
în procesul de cultură a pădurii. Regenerarea arboretului are la bază
capacitatea arborilor existenţi de a produce sămânţă sau de a lăstări.
Potrivit tehnicilor de lucru adoptate de silvicultor, arboretul poate fi
angajat în procesul de regenerare, fie periodic, aceasta în momentul când
se consideră că vechea generaţie nu mai este capabilă să asigure
continuitatea proceselor sale de existenţă.
Înmulţirea arborilor reprezintă o însuşire fundamentală a
organismelor vii care asigură perpetuarea speciilor, prin apariţia de noi
indivizi pe baza însuşirilor lor genetice. Reproducerea în sensul sporirii
numărului de indivizi capabili să asigure ciclul de evoluţie al formelor
parentale, se poate realiza pe cale sexuată şi asexuată. În scopul
regenerării arboretelor din sămânţă cu însuşiri genetice superioare, se
constituie rezervaţii de seminţe. Se selecţionează mai întâi arborete
surse de seminţe, capabile să producă la intervale scurte seminţe cu
indici calitativi superiori.
Arboretele surse de seminţe sunt transformate prin lucrări
speciale în rezervaţii de seminţe. La noi în ţară sunt constituie asemenea
rezervaţii pentru 28 specii forestiere, între care: molid, brad, larice, fag,
gorun, stejar pedunculat, gârniţă, tei argintiu, castan comestibil şi salcâm.
Se consideră oportună precizarea unor noţiuni, menite să
faciliteze folosirea corecte a termonologiei folosite în regenerarea
pădurilor. Bunăoară, regenerarea pe cale naturală constă în reînnoirea
vegetaţiei forestiere în mod natural din sămânţa căzută din arborii vechii
generaţii ori din lăstari sau drajoni. Pin regenerare pe cale artificială se
înţelege reînnoirea sau crearea unui arboret prin reîmpădurire sau
împădurire cu semănături directe, plantaţii sau butaşi.
În practica silvică se foloseşte, pentru a exprima anume lucrări de
regenerare a pădurilor, următoarea terminologie:
- lucrări de ajutorare a regenerării naturale, care cuprind:
mobilizarea solului, înlăturarea păturii erbacee, întreţinerea
seminţişului, extragerea tineretului preexistent inutilizabil,
receparea seminţişurilor prejudiciate şi lâncede, depresajul sau
rărirea seminţişurilor şi a desişurilor dese;
- împădurirea – lucrarea de instalare a vegetaţiei pe cale
artificială, pe un teren pe care aceasta nu a existat;
- reîmpădurirea – lucrarea de instalare a vegtaţiei forestiere pe
cale artificială pe un teren care a mai fost împădurit;
- refacerea arboretelor reprezintă acţiunea de înlocuire a
arboretelor alcătuite din specii slab productive cu specii
valoroase, care au existat în vechile arborete;
- substituirea arboretelor înseamnă înlocuirea speciilor
necorespunzătoare cu altele productive şi valoroase;
- completări în regenerările naturale reprezintă
reîmpădurirea ce se execută pe suprafeţe mai mari de 3x3 m, pe
care nu s-a obţinut regenerare naturală;
- completări în culturi forestiere, lucrări prin care se introduc
puieţi în golurile unde cei din plantaţia anterioară s-au uscat din
cauze diferite – secetă, păşunat, inundaţii etc.;
- reîmpăduriri şi împăduriri integrale, lucrări de regenerare
artificială executate pe întreaga suprafaţă sau pe o porţiune din
aceasta;
- ameliorarea arboretelor, lucrări prin care se intervine asupra
condiţiilor de staţiune ce conduc la reducerea consistenţei,
diminuarea vigorii de creştere a arborilor, înţelenirea şi
compactarea solului.
De menţionat că lucrările de reîmpădurire şi împădurire se
realizează ţinând seama de încadrarea arboretelor în urgenţe de
regenerare. Aceste urgenţe se stabilesc prin lucrările de amenajarea
pădurilor, prilej cu care se constituie şi perioadele de regenerare.
Factorii care întreţin aceste procese de regenerare la nivelul
ecosistemului sunt interni şi externi.
Factorii interni – biologici sunt reprezentaţi prin însuşirile
genetice ale arborilor. Graţie acestor însuşiri ereditare arborii pot, în
anumite condiţii de mediu, să fructifice şi să producă sămânţă necesară
întemeierii unui nou arboret. Speciile de foioase, având capacitatea de
regenerare şi pe cale vegetativă, dau naştere la lăstari, din care se pot
forma arborete valoroase, corespunzătoare a realiza producţii medii spre
superioare de masă lemnoasă.
Factorii externi – ecologici sunt constituiţi de elementele ce
caracterizează şi întreţin mediul interior şi exterior al pădurii: regimul
termic şi pluviometric, acţiunea vântului şi însuşirile solului, orografia
terenului, factori biotici şi antropeici. Factorii ecologici exercită direct
sau indirect o influenţă hotărâtoare, în sens favorabil sau nefavorabil,
asupra fenomenului de desfăşurare în timp şi spaţiu a regenerării pădurii.
Factorii biologici şi ecologici determină aşadar, variaţii sensibile
ale procesului de regenerare în conţinut, sens, intensitate şi durată;
dinamica acestui proces depinde, finalmente, de natura şi structura
componentelor principale ale ecosistemului: fitocenoza, zoocenoza,
staţiunea, precum şi de intervenţiile silviculturale practicate. Procesul de
regenerare dobândeşte un caracter de masă, complex, propriu arborilor
consideraţi individual şi pădurii în ansamblul său.
Prin influenţele lor, factorii biologici şi ecologici asigură:
exercitarea funcţiilor de echilibru ale pădurii; eficienţa ecologică în
producţia de biomasă; stabilitatea ecosistemului ca întreg. În acest mod,
regenerarea se constituie ca o verigă a sistemului integrat al pădurii şi ca
un mijloc prin care arboretele pot fi conduse către structurile dorite, în
măsură să asigure nivelele de producţie şi eficienţă financiară, stabilite
prin ţelurile de gospodărire.
Regenerarea se produce atât în pădurea virgină, cât şi în cea
cultivată, obiectivul prioritar al silvicultorului îl reprezintă însă
regenerarea pădurii cultivate. Pădurea virgină se regenerează din
sămânţă, regenerarea pădurii cultivate se asigură însă pe diferite căi; I.
Florescu (1991) a conceput o schemă de clasificare a regenerării pădurii.
Se constată că regenerarea în pădurea virgină se produce atât sub
adăpostul arboretului (masivului) existent, cât şi la marginea acestuia sau
în afara masivului pe teren descoperit. Regenerarea sub adăpost conferă
un caracter continuu în pădurea virgină, plurienă şi periodic în pădurea
cultivată cu structură echienă, relativ echienă şi relativ plurienă.
În pădurea cultivată, procesul de regenerare a luat forme diferite
ca urmare a aptitudinilor şi exigenţelor ecologice ale speciilor, condiţiilor
de mediu şi amestecului factorului antropeic. În raport de interesele
proprietarului de pădure, dotarea tehnico-financiară şi considerentele
silviculturale, pădurea cultivată se poate regenera pe cale naturală,
artificială şi mixtă (naturală şi artificială).
Regenerarea naturală are loc din sămânţă, lăstari şi drajoni,
reuşita acestora fiind condiţionată de influenţa factorilor de mediu şi de
priceperea silvicultorului. Acesta concepe şi conduce modul de producere
şi desfăşurare a procesului de regenerare, folosindu-se de tehnologii
corespunzătoare scopului urmărit.
Regenerarea artificială se produce din sămânţă sau din butaşi;
diferă de regenerarea naturală prin faptul că se stabilesc din timp
suprafeţele de regenerat şi materialul necesar întemeierii unei noi păduri.
Regenerarea mixtă s-a extins în practica silvică din raţiuni
financiare, procesul în sine fiind favorizat de fărâmiţarea proprietăţii
asupra pădurilor şi nevoia de a se instala în timp scurt, cu eforturi minime
o nouă pădure în locul celei exploatate sau distruse.
După materialul folosit la întemeierea pădurii cultivate, se
deosebesc:
- regenerarea din sămânţă, sexuată sau generativă, naturală sau
artificială;
- regenerarea vegetativă, nesexuată, naturală – din lăstari ori
drajoni; artificială – din butaşi sau puieţi prin micropropagare
vegetativă;
- regenerare mixtă, generativă şi vegetativă.
Procesul de regenerare în pădurea cultivată se produce sub adăpostul
arboretului matern, la marginea masivului sau pe teren descoperit. Sunt
diferite condiţiile de mediu şi obiectivele urmărite, ceea ce face ca
desfăşurarea procesului în sine să se deruleze după o dinamică proprie.
Aceasta influenţează durata şi caracterul regenerării în pădurea tratată în
codru grădinărit şi într-o anumită perioadă de timp, în arboretele unde se
aplică regimul de crâng, crâng compus sau codru regulat. În practica silvică,
modul de regenerare a arboretelor ajunse la maturitate se stabileşte prin
alegerea şi aplicarea tratamentelor. Se fundamentează cu acest prilej regimul
de gospodărire, tehnologiile de recoltare, colectare şi scoatere a lemnului,
tehnica de asigurare a continuităţii funcţiilor protective şi productive ale
pădurii. Regenerarea se consideră încheiată când generaţia tânără de arbori
instalată pe suprafaţa recent exploatată realizează o independenţă biologică
şi este în măsură să constituie starea de masiv, deci, capabilă să formeze o
nouă pădure matură.
Regenerarea din sămânţă se bazează pe capacitatea arborilor
ajunşi la vârsta maturităţii de a produce sămânţă, de calitatea cerută
pentru a da naştere la indivizi cu însuşiri corespunzătoare scopului
urmărit. În acest sens, se cer îndeplinite unele condiţii şi anume:
- existenţa unui număr suficient de arbori maturi, care să fructifice
abundent la nivelul întregii suprafeţe în curs de regenerare;
- seminţişul instalat să beneficieze de condiţii necesare dezvoltării
sale până la constituirea de noi arborete viabie, a unei noi păduri
tinere;
- solul să prezinte însuşiri favorabile proceselor de germinare şi
răsărire a puieţilor (plantulelor);
- concurenţa altor specii de plante erbacee şi arborescente nedorite
faţă de spaţiu şi nutrienţii minerali să fie practic nesemnificativă.
De remarcat că speciile de interes forestier nu fructifică în fiecare
an. Repetarea fructificaţiei abundente la anumite intervale de timp se
numeşte periodicitatea fructificaţiei. Recoltarea fructelor şi seminţelor
este precedată de o estimare calitativă a fructificaţiei pe specii forestiere,
care se stabileşte după modul de asigurare a necesarului pentru fiecare
unitate silvică. Observaţii cu privire la fructificaţie se efectuează către
sfârşitul lunii iulie când sunt vizibile fructele la majoritatea speciilor
lemnoase Gradul de fructificaţie se apreciază: 0 – lipsă de fructe, conuri
sau seminţe; 1 – fructificare slabă, când se găsesc fructe, conuri sau
seminţe în număr satisfăcător pe arbori izolaţi şi pe cei de la lizierele
însorite; 2- fructificaţie bună, în cazul când fructele, conurile sau
seminţele sunt din abundenţă pe arbori izolaţi şi pe cei de pe lizierele
însorite şi suficient de frecvente pe arbori maturi şi de vârstă mijlocie; 3 –
fructificaţie abundentă, când fructele, conurile, seminţele sunt din
abundenţă în toate situaţiile menţionate anterior.
Condiţiile fizico-geografice şi fito-climatice în care se dezvoltă
fondul nostru forestier permit ca pădurile ţării să se regenereze într-o
pondere ridicată, peste 60%, pe cale naturală din sămânţă. Este de dorit
promovarea acestui mijloc de regenerare a pădurilor din considerente
silviculturale, sociale şi financiare; există riscul prin decelarea
proprietăţii asupra pădurilor din România ca multe arborete valoroase
tratate în codru şi regenerate din sămânţă să fie transformate în crânguri
regenerate pe cale vegetativă. Consecinţele uşor vizibile, ale unei
asemenea stări de fapt, vor duce la diminuarea capacităţii bioproductive
şi bioprotective a viitoarelor păduri la randamente economice sub nivelul
a ceea ce, în condiţiile staţionale date, silvicultura europeană îşi propune
şi urmăreşte să înfăptuască.
Din punct de vedere tehnologic procesul de regenerare pe cale
naturală din sămânţă presupune: fructificarea arborilor, germinaţia
seminţelor, răsărirea plantulelor şi dezvoltarea seminţişului.
Capacitatea de reproducere a arborilor se manifestă la perioade de
timp variabile în raport de însuşirile genetice ale speciei, fertilitatea
solului, condiţiile atmosferice, în momentul când aceştia ajung la vârsta
maturităţii şi beneficiază în masiv de condiţiile cerute apariţiei şi
desfăşurării acestui proces.
Maturitatea arborilor se realizează în momentul culminării
creşterii acestora în înălţime, respectiv pe măsură ce arboretul se
stabilizează şi arborii beneficiază de lumina necesară producerii de flori
şi fructe. De regulă, speciile cu sămânţă uşoară şi exigenţe crescute faţă
de lumină fructifică mai des, de la vârste mai mici, în timp ce speciile cu
temperament de semiumbră şi umbră, cu seminţele mai grele încep să
fructifice la vârste mai înaintate şi cu o periodicitate mai mare.
De menţionat că în cadrul aceleiaşi specii momentul realizării
maturităţii şi fructificării arborilor este diferit dacă arborii provin din
sămânţă (vârste mai înaintate) sau din lăstari ori drajoni (la vârste mai
reduse). Un rol important în realizarea procesului de fructificare a
arborilor îl are şi gradul de închidere a coronamentului: în arboretele
rărite fructificaţia începe mai de timpuriu, iar producţiile de sămânţă care
se obţin sunt mai mari.
Pe staţiuni favorabile, caracterizate prin regim termic echilibrat
cu valori ale temperaturilor medii mai ridicate, pe versanţi însoriţi,
arborii au o longevitate mai redusă, fructifică mai de timpuriu şi la o
periodicitate mai scăzută; pe versanţii umbriţi ca şi la altitudini mai
ridicate, umede, răcoroase arborii fructifică la vârste înaintate.
La speciile care înfloresc primăvara timpuriu – anin, alun, salcie,
plopi, ulm – mugurii floriferi se diferenţiază la începutul primăverii sau
verii anului precedent. În cazul celorlalte specii, mugurii floriferi se
formează la finele verii anului precedent ori în primăvara anului în care
are loc înflorirea.
Epocile de înflorire şi polenizare la arbori diferă sensibil în raport
de specie, condiţiile de mediu, orografia terenului, de mersul vremii în
anul respectiv. Frecvent, la aceleaşi specii înflorirea poate întârzia cu 4 –
6 zile, pe măsura creşterii în altitudine cu 100 m. În cazul înrăutăţirii
condiţiilor atmosferice, apariţia gerurilor târzii, fenomenele de înflorire şi
polenizare se pot compromite şi odată cu aceasta reuşita fructificaţiei. La
majoritatea speciilor, polenizarea florilor femele coincide cu perioada
diseminării polenului şi durează între 2 (pini) şi 5 (stejari) zile.
Diseminarea polenului se asigură pe cale anemofilă (cu ajutorul vântului
– la sălcii, plopi etc.) sau entomofilă (cu ajutorul insectelor, cum este
cazul la salcâm, tei, scoruş, paltin).
Durata de timp dintre polenizare şi fecundare variază în limite
foarte largi la speciile arborescente: câteva zile la plopi, sălcii, ulmi,
larice; 4-6 săptămâni la stejari; se prelungeşte până la 12 – 14 luni la cer,
pini şi chiar mai mult la ienupăr. Se apreciază că maturaţia seminţelor are
loc când embrionul este complet dezvoltat şi capabil să germineze.
Coacerea fructelor şi seminţelor se înfăptuieşte concomitent sau după
maturaţie. De regulă maturaţia şi coacerea la majoritatea speciilor
forestiere se realizează în anul înfloririi; la pinul silvestru, cer, stejar roşu
ş.a. aceste fenomene se înfăptuiesc în toamna anului următor, iar la
ienupăr chiar în al treilea an.
Epoca de coacere diferă de la o specie la alta, între maturaţie şi
coacere existând raporturi variabile, în funcţie de care speciile se
grupează în:
- specii la care maturaţia seminţelor precede coacerea fructelor
sau conurilor (tei, frasin, măceş, unele acerinee etc.);
- specii la care maturaţia seminţelor se realizează în aceeaşi
perioadă cu coacerea fructelor sau conurilor (plop, salcie, salcâm,
molid, pini etc.);
- specii la care maturitatea seminţelor urmează la o perioadă
relativ scurtă coacerii fructelor sau conurilor (brad, fag, cvercinee,
arţari etc.).
În tabelul 3.18 se prezintă date medii cu privire la înflorirea,
coacere şi recoltarea principalelor specii forestiere. Se observă că epoca
coacerii diferă după specie, condiţiile de staţiune, mersul vremii în anul
respectiv. Modul natural de răspândire a fructelor şi seminţelor poartă în
limbaj curent denumirea de diseminare şi prezintă o mare importanţă în
reuşita regenerării pe cale naturală. Diseminarea fructelor şi seminţelor
are loc la epoci diferite: la unele specii – plopi, sălcii, ulmi, mesteacăn,
castan, fag, stejar, pin strob, brad – se produce la scurt timp după
maturaţie şi coacere; la alte specii ca: molid, larice, duglas, salcâm, tei,
frasin, carpen, anin, paltin de munte etc., diseminarea întârzie până în
iarnă sau se prelungeşte până în primăvara anului următor.
Tabelul 3.18

Perioada de înflorire, coacere şi recoltare a fructelor şi seminţelor

Perioada
Specia
înfloririi coacerii recoltării
Brad mai septembrie-octombrie septembrie-octombrie
Molid mai octombrie-noiembrie octombrie-ianuarie
Larice aprilie-mai octombrie-noiembrie noiembrie-ianuarie
Pin silvestru mai-iunie octombrie-noiembrie an II octombrie-februarie
Fag mai septembrie-octombrie octombrie
Frasin aprilie-mai septembrie-octombrie octombrie-decembrie
Anin februarie-martie octombrie octombrie-decembrie
Paltin mai-iunie septembrie-octombrie octombrie
Salcâm mai octombrie noiembrie-februarie
cvercinee mai septembrie-octombrie octombrie-noiembrie

Fructele şi seminţele care se diseminează toamna după coacere se


păstrează în solul pădurii până primăvara, în stare latentă, timp în care îşi
menţine şi însuşirile ereditare. În această perioadă de timp, o mare
importanţă exercită mersul vremii, zoocenoza şi microcenoza pădurii.
Pentru reuşita regenerării, au semnificaţie viteza de diseminare,
distanţa până la care se împrăştie seminţele: vânt, păsări, animale, om,
ape etc. La speciile cu seminţe uşoare, diseminarea este anemofilă şi se
asigură până la mari depărtări; în cazul speciilor cu seminţe mai grele,
diseminarea este entomofilă şi se împrăştie, în majoritatea situaţiilor sub
coronametul arborilor, cum se întâmplă cu ghinda, jirul, castanele.
Seminţele mai grele se împrăştie până la distanţe mari cu ajutorul
păsărilor, animalelor de pădure şi a omului sau prin alunecare pe versanţi,
în multe situaţii sub coronamentul arborilor, cum se întâmplă cu ghinda,
jirul, castanele. Seminţele mai grele se împrăştie până la distanţe mari cu
ajutorul păsărilor, animalelor de pădure şi a omului sau prin alunecare pe
versanţi, în multe situaţii sub efectul apelor.
Astfel se şi explică regenerarea unor specii pe cale naturală în
afara suprafeţelor ocupate de arborete exploatate. S-a realizat în acest
mod deplasarea multor specii şi colonizarea de noi teritorii, precum şi
migraţia unor specii.
Migraţia speciilor se poate realiza treptat (migraţia treptată),
fiind caracteristică speciilor cu sămânţă mai grea, care se înfăptuieşte din
aproape în aproape şi pe sărite (migraţia pe sărite). Migraţia pe sărite se
înfăptuieşte la distanţe mari prin împrăştierea anemofilă a seminţelor.
Acestea ajung duse de vânt în centre de colonizare a noi teritorii, de
unde, după producerea de noi seminţe, speciile respective migrează pe
sărite sau din aproape în aproape, punând stăpânire pe suprafeţe întinse.
Exemplu ilustrativ în acest sens îl reprezintă pădurea virgină care a găsit
astfel condiţii favorabile de mediu.
Intervalul dintre două fructificaţii consecutive în acelaşi arboret
poartă denumirea de periodicitatea fructificaţiei. Anii cu fructificaţie
normală, abundentă sunt numiţi ani de sămânţă, iar anii cu fructificaţie
slabă sunt ani de stropeală. Anii de sămânţă, respectiv periodicitatea
fructificaţiei, diferă de la specie la specie şi de la o regiune la alta.
În raport de favorabilitatea staţiunii, periodicitatea fructificaţiei
poate fi mai mică şi superioară sub raport cantitativ şi calitativ pe soluri
de clasa I – II de producţie. Periodicitatea fructificaţiei creşte pe măsură
ce speciile respective nu se dezvoltă în optimul lor ecologic. În spaţiul
european, periodicitatea speciilor principale – brad, molid, pin silvestru,
stejar, gorun, fag – diferă de la o zonă la alta, în limite destul de largi. Se
explică aceasta prin diferenţe orografice, amplitudini mari ale
temperaturilor diurne şi zonale, regimul pluviometric şi compoziţia
aerului atmosferic.
Randamentul în fructe şi seminţe depinde de starea pădurii,
condiţiile de staţiune, vârsta şi însuşirile ereditare ale arborilor. Poziţia pe
care o ocupă arborii în arboret prezintă o mare influenţă asupra
intensităţii fructificaţiei. S-a constatat că arborii care beneficiază de mai
multă lumină de obicei în treimea superioară a coroanei, produc o
cantitate mai mare de fructe şi seminţe.
Înainte de recoltare se verifică calitatea fructificaţiei prin
estimarea numărului de seminţe bune întâlnite la mai multe conuri
reprezentative. Se consideră un randament satisfăcător când pe o secţiune
centrală a conului se găsesc 10 seminţe bune la pin, 14 la molid şi 6 la
duglas. La cursul de împăduriri se tratează amănunţit aspectele legate de
recoltarea şi păstrarea seminşelor, prelucrarea fructelor şi conurilor,
calitatea seminţelor.
De remarcat că la speciile de lumină –laricele, pinul silvestru,
mesteacănul, în cazul pădurilor noastre – se formează fructe şi seminţe în
toată coroana arborelui. La unele specii tropicale este frecvent fenomenul
de cauliflorie, adică de creştere a fructelor şi seminţelor pe tulpină; la noi
se constată deseori la larice producerea de conuri şi pe tulpină.
Perioada maturităţii, intensitatea fructificaţiei, ca şi alte procese
vitale ale dezvoltării arborilor, sporeşte treptat până la culminarea
creşterii în volum şi începe să scadă odată cu manifestarea simptomelor
de depreciere fiziologică.
Reuşita regenerării este influenţată de numărul arborilor
seminceri, de modul de răspândire a acestora în arboret, de cantitatea de
seminţe care ajunge la sol, de factorii ecologici care
favorizează/împiedică germinarea seminţelor, răsărirea plantulelor,
dezvoltarea puieţilor.
Intensitatea fructificaţiei se exprimă prin producţia de fructe sau
seminţe la unitatea de suprafaţă. În anumite formaţii forestiere, producţia
de seminţe la hectar variază în limite destul de largi. Pregătirea
arboretului în acest scop se asigură prin lucrări de întreţinere, care
constau în extragerea exemplarelor rău conformate sau din specii de mai
mică importanţă.
După cum s-a menţionat, organele silvice efectuează evaluarea
fructificaţiei pentru a obţine informaţii edificatoare asupra producţiei de
fructe şi seminţe, din nevoia de a pregăti lucrările cerute de regenerarea
pădurii fie pe cale naturală, fie pe cale artificială. Lucrarea se execută
încă din momentul diferenţierii mugurilor floriferi şi se continuă până la
coacerea fructelor, se realizează prin observaţii, prognoze sau pe cale
analitică prin măsurători.
Evaluarea fructificaţiei prin prognoze rezidă în aprecierea prin
indici calitativi (slabă, mijlocie şi foarte bună), precum şi prin prevederea
cu anticipaţie a recoltelor posibile de obţinut. Se au în vedere anii de
fructificaţie abundentă şi intensitatea acesteia. În multe situaţii evaluarea
fructificaţiei prin prognoze nu dă rezultatele scontate.
Evaluarea fructificaţiei prin măsurători se face prin:
- numărarea florilor sau fructelor de pe lujerii de probă,
stabilindu-se numărul mediu al acestora pe metru de lujer şi cantitatea de
lujeri la nivelul arboretului. Se determină astfel producţia de fructe sau
seminţe pe arboret la hctar;
- arbori de probă sau prin arbori cu coroane de dimensiuni medii,
de pe care se recoltează toate fructele trecându-se apoi la evaluarea
producţiei de fructe şi seminţe pe arbore, cât şi la nivelul arboretului;
- instalarea de prelate, diferite recipiente de colectare şi cântărire a
cantităţii de fructe obţinute;
- prin suprafeţe de probă dimensionate prin norme tehnice în uz,
de unde se recoltează întreaga producţie de fructe şi seminţe.

8.2. Calitatea şi germinarea seminţelor

Regenerarea pădurii pe cale naturală depinde de cantitatea şi


calitatea seminţelor căzute pe sol şi de acţiunea factorilor mediului biotic
şi abiotic. În pădurea cultivată sunt, de obşte, favorizate speciile sau
ecotipurile valoroase silvicultural şi economic, urmărindu-se crearea de
arborete viabile în perspectivă cu însuşiri ecologice şi genetice
ameliorate. Sunt şi situaţii nedorite când regenerarea se asigură la voia
întâmplării din specii mai puţin importante, care se manifestă însă cu mai
multă capacitate competitivă.
Calitatea seminţelor reflectă atât însuşirile ereditare cât şi
capacitatea de a produce puieţi valoroşi, corespunzători cerinţelor
standardelor în vigoare. În acest scop se realizează controlul puterii
germinative a seminţelor, făcându-se evaluări (aprecieri) asupra reuşitei
răsăririi, luându-se în caz de nevoie măsuri de ajutorare a regenerării.
Seminţele căzute pe sol ca efect al diseminării traversează un timp
(perioadă) de repaus vegetativ, variabil ca durată cu natura speciei,
condiţiile de mediu, epoca şi durata procesului de diseminare. În starea
latentă de repaus vegetativ seminţele parcurg o perioadă uscată şi mai
rece, relativ dură, care poate dura un număr redus de zile, cum este cazul
la plopi, sălcii, ulmi sau mai multe luni, la majoritatea speciilor de
răşinoase şi foioase tari. La frasin, tei, carpen, perioada de repaus
vegetativ se poate prelungi peste un an. La brad, fag, duglas, gorun cea
mai mare parte din sămânţa căzută toamna germinează şi răsare
primăvara: sunt frecvente cazuri când sămânţa speciilor respective îşi
păstrează puterea germinativă peste un an. Seminţele de salcâm, glădiţă,
zâmbru, au un tegument gros, rezistent ceea ce face nesigură regenerarea
acestor specii în mediul pădurii; în cazul acestor seminţe se execută în
prealabil lucrări de forţare a seminţelor, recurgându-se astfel la
regenerarea artificială.
Pentru a germina seminţele şi a răsări plantulele acestora este
nevoie de asigurarea unor temperaturi medii pozitive, o umezeală ridicată
şi aeraţie corespunzătoare în sol. Aceste condiţii sunt satisfăcute de
mediul interior al pădurii şi din apropierea imediată a acesteia, grosimea
litierei având o influenţă semnificativă, de multe ori negativă.
Se consideră înfăptuite germinaţia seminţelor şi răsărirea
plantulelor în momentul când tulpiniţa străbate solul de deasupra şi se
nutreşte autotrof. Acest proces prezintă o durată şi dinamică de
desfăşurare diferite, plantulele având o vitalitate variabilă, ca efect al
însuşirilor ereditare individuale, al modului de înrădăcinare şi reacţiei
păturii erbacee, în genere a factorilor cu care intră în competiţie.
Un rol important în procesul regenerării îl are puterea de
răsărire care se exprimă prin procentul de plantule răsărite din numărul
total de seminţe căzute la sol. Interesează, de asemenea, procentul de
puieţi apţi, care se menţin în lupta cu vitregia condiţiilor în care se
dezvoltă. De regulă, puterea de răsărire este mai mică decât capacitatea
de germinare a seminţelor, factorii de favorizare/defavorizare (căldură,
aer, apă) având influenţă decisivă.
Se menţionează că în cultură se folosesc seminţe de origine
cunoscută cu valoare biologică ridicată, adaptate condiţiilor climatice şi
edafice locale. Fiecare lot de seminţe este însoţit de un certificat de
provenienţă şi un buletin de analiză, care atestă locul de unde au fost
recoltate şi calitatea acestora. Condiţiile tehnice de calitate, regulile de
verificare, ambalare, marcare şi transport pentru seminţele de arbori şi
arbuşti ajunse la coacere sunt standardizate (STAS 1808-83). De regulă,
buletinele de analiză a seminţelor cuprind puritatea fizică, masa a 100 de
seminţe şi numărul de seminţe la kg, germinaţia seminţelor, valoarea
culturală şi numărul de seminţe germinate sau viabile la kg. Indicii
calitativi ai seminţelor speciilor forestiere se determină pe trei categorii
de calitate, potrivit cerinţelor STAS 1801-80.

8.3. Dezvoltarea seminţişului

A treia etapă în derularea procesului de regenerare pe cale naturală


o constituie dezvoltarea seminţişului. Se disting două subfaze cu
momente de manifestare şi particularităţi diferite ale acestui fenomen:
aceea de plantulă şi de tineret.
Plantulele reprezintă de fapt seminţişul considerat în dezvoltare,
din primul an de vegetaţie până la lignificarea completă. Dezvoltarea
seminţişului depinde de însuşirile ereditare ale arborilor seminceri şi
factorii de mediu, dintre care o mare importanţă revine regimului de
lumină, căldură, umiditate, însuşirile solului, florei şi faunei pădurii,
formelor de relief, mersului vremii etc. Influenţa factorilor de mediu în
cazul dezvoltării plantulelor se exercită sub diferite forme, dată fiind
sensibilitatea acestora în acest moment de existenţă a viitorului arboret.
În urma unei fructificaţii abundente se instalează de obicei un
număr foarte mare de plantule la hectar; în cazul fagului de exemplu până
la 7-8 milioane, care într-un prim sezon de vegetaţie dispar în proporţie
de peste 50%, ca urmare a influenţei condiţiilor de mediu. Sensibilitatea
pronunţată a plantulelor la reacţia factorilor ecologici poate conduce în
multe situaţii la compromiterea regenerării, chiar dacă fructificaţia
arborilor a fost corespunzătoare şi în timp util.
Modul de exprimare a factorilor climatici în cazul plantulelor este
diferit, motiv pentru care se cere o atenţie deosebită din partea
silvicultorului în urmărirea acestui proces. Lumina, de pildă, se manifestă
ca un factor determinant în cazul regenerării sub masiv. Negulescu
(1966), Stănescu (1970) ş.a. consideră că reducerea cantităţii de lumină
sub punctul de compensaţie conduce la compromiterea regenerării prin
dispariţia în masă a plantulelor. De aici atenţia dublată de iscusinţa şi
experienţa practicianului, care trebuie să conducă cu abilitate procesul de
rărire a arboretului matur, corespunzător exigenţelor speciilor principale
faţă de factorii mediului forestier fără a provoca o reacţie nefavorabilă
din partea altor factori de mediu.
Exigenţele diferitelor specii faţă de lumină se manifestă şi prin
modul în care reacţionează plantulele în acest moment al existenţei lor.
Plantulele de fag şi brad de pildă, cunoscute ca specii de umbră, sunt
sensibile la geruri, în special la geruri târzii, arşiţe şi uscăciune, având
nevoie de umbrire din partea arborilor rămaşi pe picior. În cazul unor
specii de lumină – larice, pin silvestru, mesteacăn, plopi, chiar molid –
plantulele rezistă şi în teren descoperit, fiind mai puţin sensibile la arşiţă,
secetă şi la concurenţa plantelor erbacee.
Căldura, ca şi umiditatea în sol şi atmosferă se manifestă de multe ori
decisiv în existenţa plantulelor. S-a subliniat deja rolul negativ al
îngheţurilor târzii şi timpurii, precum şi al arşiţei şi secetei din timpul verii.
Excesul de apă din sol poate fi, de asemenea dăunător în condiţii de
menţinere timp îndelungat. Baden (1970) susţine că troficitatea solului,
caracteristicile fizice ale acestuia condiţionează vigoarea de creştere a
plantulelor şi capacitatea lor de rezistenţă în competiţia cu celelalte etaje de
vegetaţie. La rândul lor, Negulescu şi colab. (1959) remarcă influenţa
deosebită pe care o exercită asupra dezvoltării seminţişului în această primă
subfază a dezvoltării sale, factori orografici – altitudine, expoziţie, pantă etc.
De cele mai multe flora şi fauna pădurii exercită o influenţă
negativă asupra dezvoltării plantulelor. Speciile de animale care
păşunează în păduri, ca şi cele de vânat, când sunt menţinute la nivelul
unor efective supranumerice, provoacă mari pagube pădurii încă din
acest moment al existenţei sale. În pădurea cultivată este tot atât de
necesară liniştea cerută de dezvoltarea arboretelor, indiferent de stadiul în
care se află, ca şi în pădurea virgină.
O a doua subfază din dezvoltarea seminţişului o constituie
seminţişul propriu-zis. Începe din al doilea an de vegetaţie şi durează
până în momentul constituirii stării de masiv. Se consideră că, în acest
moment de existenţă seminţişul dispune de o capacitate sporită de
folosire a mediului său de viaţă, dovedind o rezistenţă mai pronunţată
faţă de ostilitatea factorilor de mediu. Pe măsură ce seminţişul se
dezvoltă, cresc exigenţele sale faţă de lumină, apă şi constituenţii
minerali.
Rolul de protecţie pe care l-a asigurat arboretul rămas pe picior
devine din ce în ce mai redus/limitat odată cu tăierea definitivă. În
realitate, seminţişul diferitelor specii manifestă reacţii variate faţă de
acoperişul arboretului rămas pe picior: puieţii de mesteacăn, de exemplu,
rezistă sub masiv numai primul an, cei de stejar pedunculat doi ani, la
molid şi fag peste 20 de ani, iar la brad şi mai mult.

8.4. Regenerarea pe cale vegetativă

Negulescu şi Ciumac (1959) definesc regenerarea naturală


vegetativă ca însuşirea de care dispun arborii anumitor specii de a se
reface sau reîntineri din anumite părţi ale tulpinii şi rădăcinii. Acest mod
de regenerare se poate realiza pe cale naturală din lăstari şi drajoni,
precum şi pe cale artificială din butaşi, altoire sau prin micropropagare.
Se poate produce regenerare vegetativă la unele specii şi prin marcotaj
sau altoire: aceste modalităţi de regenerare nu sunt aplicabile în cazul
întemeierii unei păduri.
Regenerarea prin lăstărire este proprie speciilor de foioase; dintre
răşinoase prezintă o asemenea însuşire numai tisa. Lăstarii speciilor de
foioase se formează pe tulpină sau pe cioata rămasă după tăierea tulpinii,
putând proveni din muguri dorminzi (proventivi) sau din muguri
adventivi (întâmplători). În primul caz, lăstarii obţinuţi se numesc lăstari
proventivi, iar în al doilea – lăstari adventivi.
Lăstarii proventivi sunt mai tineri stadiali şi în consecinţă mai viguroşi,
se individualizează mai repede şi dispun de o stare de vegetaţie mai viguroasă.
În genere se urmăreşte ca aceşti lăstari să nu fie expuşi la putregai. La unele
specii, se întâmplă ca în perioada estivală, tulpina unor puieţi tineri să se usuce
sau să fie ruptă ori retezată. Partea sănătoasă a tulpinii respective se poate
reface; când acest fenomen se produce natural se numeşte autorecepare, iar
atunci când este provocat de practicieni – recepare.
La fag, cvercinee, acerinee – se dezvoltă frecvent pe tulpina
arborilor din pădurile rărite, brăcuite crăci lacome. Fenomenul în sine
reprezintă cazuri particulare la unii arbori din speciile menţionate, crăcile
lacome pe tulpinile unor lăstari provenind din muguri dorminzi, care se
situează de obicei sub coroana normală a arborilor.
Lăstarii care se formează constituie la nivelul parcelei respective
lăstărişul din care se întemeiază pe cale vegetativă un arboret, o pădure. La
început, lăstarii primesc seva brută prin rădăcinile arborelui pe care s-a format,
însă cu timpul îşi creează rădăcini proprii, în timp ce cioata putrezeşte.
Potenţialul de lăstărire are, de asemenea, o importanţă de apreciat,
această capacitate a tulpinilor şi cioatelor fiind dependentă de factori
bioecologici, precum: însuşirile speciei, vârsta arborilor, condiţiile de
staţiune. Lăstăresc viguros şi pe o durată de timp mai mare; stejarul,
gorunul, salcia, plopul, aninul, carpenul, jugastrul şi majoritatea speciilor
de arbuşti. Prezintă o capacitate de lăstărire medie salcâmul, mesteacănul
şi fagul; se poate sconta pe potenţialul ridicat de lăstărire al acestor specii
când arborii şi cioatele sunt tinere.
Butaşii sunt părţi ale plantelor care dacă se pun în condiţii
favorabile de sol, temperatură şi umiditate se înrădăcinează uşor, dând
naştere la puieţi viguroşi. Se utilizează la plop, salcie şi răchită, precum şi
la unele specii ornamentale de arbori şi arbuşti. Recoltarea de mlădiţe
pentru butaşi (plop, salcie, răchită) se face din culturi de plante mame, în
perioada de repaus vegetativ, în zilele fără îngheţ. Tăierea se efectuează
cu unelte bine ascuţite (foarfece de vie, ferăstrău de pomi). Mlădiţele
sănătoase, drepte, cu muguri evidenţi, fără defecte, lignificate, se leagă în
snopi de 50 sau 100 exemplare şi se păstrează îngropate la 10-20 cm în
pământ sau nisip umezit.
La unele specii, ca de exemplu: tei, salcâm, stejar, salcie se
formează în cazul tăierii crăcilor din partea inferioară şi mijlocie a
coroanei, un proces de coronare, ca urmare a apariţiei de ramuri din
muguri proventivi. Arborii coronaţi îşi păstrează capacitatea de creştere,
dar calitatea lor tehnologică nu este aptă pentru utilizări industrile.
Vârsta arborilor constituie un element important pentru a evalua
capacitatea de lăstărire: în primii ani de existenţă, arborii lăstăresc
viguros, după care acest potenţial scade sensibil în jurul vârstei de 30-40
ani. La anin doar, se menţine capacitatea de lăstărire peste vârsta de 50 de
ani. La aceeaşi specie şi vârstă, capacitatea de lăstărire este mai viguroasă
pe staţiuni superioare de fertilitate. Se remarcă că, cioatele care lăstăresc
de mai multe ori, cum este cazul frecvent răspândit la salcâm, îşi pierd
capacitatea de lăstărire cu cca. 25-30% de la o generaţie la alta.
Cercetări auxologice pun în evidenţă creşterea mai viguroasă în
primii ani ai lăstarilor decât la exemplarele din sămânţă. Este cazul
speciilor de la noi, de stejar, gorun, salcâm, tratate în crâng, care
realizează dimensiuni în înălţime şi în diametru mai mari până la vârsta
de 20-30 ani.
Ritmul de creştere a lăstarilor este deci mai activ în primii ani, pe
motiv că beneficiază de sistemul radicelar al cioatei şi de un spor de
lumină, căldură şi nutrienţi minerali. Totodată, lăstarii nu întâmpină prea
mare rezistenţă din partea plantelor erbacee cum este cazul puieţilor
proveniţi din sămânţă, care până la realizarea stării de masiv sunt supuşi
unui proces puternic de eliminare naturală.
Din considerente silviculturale şi utilizări în scopuri multiple a
masei lemnoase, se consideră că lemnul arborilor proveniţi din sămânţă
are mai multe valenţe valorice, în care sens pledăm pentru restrângerea
suprafeţelor gospodărite în regim de crâng, indiferent de natura
proprietăţii asupra pădurilor.
Proprietatea speciilor de foioase de a produce lăstari din muguri
adventivi formaţi pe rădăcini poartă denumirea de drajonare. Dintre
speciile arborescente din fondul nostru forestier, drajonează viguros
plopul tremurător, salcâmul, aninul alb, cenuşarul, plopul alb, plopul
negru, teiul etc. Drajonii se formează pe rădăcinile subţiri laterale de la
suprafaţa solului.
Capacitatea de drajonare variază în raport de specie, vârstă şi
condiţii staţionale. Prin lucrări de mobilizare superficială a solului şi
rănirea superficială a rădăcinilor se poate stimula capacitatea de
drajonare, fapt extins în practică la salcâm. Drajonii se întind până la
distanţe apreciabile (10-15 m) de cioată, în funcţie de lungimea
rădăcinilor. Se apreciază. Îndeosebi, la regenerarea pe cale vegetativă a
arboretelor de salcâm, că drajonarea este mai sigură decât lăstărirea, pe
motiv că drajonii se formează atât în anul tăierii câ şi în anii următori.
Ritmul de dezvoltare a drajonilor este asemănător cu al lăstarilor; se
preferă drajonii şi pe considerentul că aceştia se individualizează mai de
timpuriu, nu prezintă curburi la bază şi sunt mai puţin expuşi la putregai.
La unele specii de arbori – fag, jneapăn, molid – se practică
marcotarea, aceasta însă la exemplare singulare, nu în scopuri de
producţie. Un fenomen vegetativ frecvent întâlnit îl reprezintă
concreşterea; se produc concreşteri pe ramuri la aceiaşi arbori,
concreşteri de tulpini la arbori învecinaţi, concreşteri de rădăcini la
arborii aceleiaşi specii sau între specii apropiate filogenetic. Fenomenul
prezintă importanţă prin faptul că unele exemplare pot beneficia de un
plus de nutrienţi de la rădăcinile arborilor exploataţi.
Altoirea este o operaţie de grefare artificială a două plante întregi
sau numai a unei părţi viabile (mugur, parte dintr-o ramură) detaşată de
planta mamă, cu o altă plantă cu rădăcină în scopul concreşterii şi
formării unui organism fiziologic unic. Planta cu rădăcină (suport altoi)
după altoire asigură fixarea în sol şi nutriţia minerală. Se cunosc peste
200 metode de altoire, grupate în:
- metode de altoire prin alipire, când altoiul rămâne prins de planta
mamă câtva timp după altoire;
- altoire cu lujer sau mugur detaşat când portaltoiul este o plantă
înrădăcinată, iar altoiul un lujer cu 2-3 muguri sau un mugur cu o
porţiune de coajă detaşată de planta mamă.
În practica silvică, se evaluează periodic şi calitatea seminţişului,
respectiv lăstăririi, până la constituirea stării de masiv. Se face acest lucru
prin apreciere vizuală, prin fotograme şi prin metode analitice.

8.5. Evaluarea regenerării pădurilor

Se realizează prin indici calitativi după mersul regenerării – de la


foarte bine la slab, preconizându-se în situaţii nesatisfăcătoare, măsuri
de ajutorare a regenerării. Folosirea de fotograme, în caz că acestea se
află la îndemâna silvicultorului, oferă multiple posibilităţi de evaluare
integrală a modului de răspândire a seminţişului. Evaluarea analitică
constă în inventarierea pe suprafeţe de probă, în mărime de 1 la 100 m 2, a
seminţişului instalat sau a lăstarilor de tulpină şi cioate. Amplasarea
suprafeţelor de probă se face în condiţii reprezentative la nivelul
suprafeţei în curs de regenerare pe cel puţin 20% din întinderea parcelei
respective. Normele tehnice în uz, recomandă amplasarea a 3-7 suprafeţe
de probă la hectar, fiecare având între 5 şi 15 m 2, în condiţii de orografie
a terenului şi modul de instalare a seminţişului, respectiv a lăstarilor.
Inventarierea puieţilor instalaţi natural se face pe relevee de 1-1,5
2
m stabilindu-se câte 5 la 15 relevee în fiecare suprafaţă de probă.
Lucrarea de inventariere constă din numărarea puieţilor pe specii,
dimensiuni, calitate, notându-se şi ponderea ocupată de seminţiş din
suprafaţa în curs de regenerare, iar în cazul lăstarilor dimensiunile
exemplarelor valoroase sau ale concurenţilor. Regenerarea se consideră
reuşită dacă se găsesc cel puţin 1-2 puieţi viabili pe m2, respectiv dacă
seminţişul ocupă minim 70% din mărimea arboretului.
Regenerarea în pădurea virgină se asigură numai prin sămânţă, în
condiţii bioecologice determinate de influenţa factorilor ecologici, fără nici
un fel de intervenţii ale omului. Ca regulă, regenerarea în acest caz este
dependentă de fructificaţia arboretului, modul de diseminare şi migraţiune a
seminţelor, calitatea acestora, precum şi influenţa mediului în care are loc
germinarea, răsărirea, creşterea şi dezvoltarea seminţişului instalat.
În pădurea virgină se produce suficientă sămânţă şi sunt asigurate
condiţii pentru realizarea fără dificultăţi a regenerării: Continuitatea
pădurii virgine este, deci, asigurată în condiţii naturale,, deşi se realizează
într-un ritm lent. Singurul factor perturbator, cu excepţia unor calamităţi
naturale, care poate împiedica regenerarea pădurii virgine este omul, care
prin amestecul şi intervenţiile sale în viaţa ecosistemului prejudiciază
intimitatea de viaţă a colectivităţilor de plante şi animale ce alcătuiesc
biocenoza respectivă.
Dintre factorii ecologici, lumina poate deveni un factor stânjenitor
pentru regenerarea în pădurea virgină, mai ales când desimea arborilor
este mare (supranumerică). Principial, sunt posibile două căi de
regenerare în astfel de situaţii: sub masiv şi pe teren descoperit.
Regenerarea sub masiv constituie calea normală de regenerare a pădurii
virgine, fiind favorizată de capacitatea arborilor maturi de a produce
sămânţa necesară şi de existenţa condiţiilor prielnice pentru instalarea şi
dezvoltarea seminţişului ce se instalează. Acest mod de regenerare se
poate produce continuu şi în valuri.
Regenerarea cu caracter continuu, caracteristică de altfel
pădurilor cu structură tipic grădinărită, constă în amestecul intim de
arbori cu vârste şi dimensiuni diferite; pe măsură ce arborii groşi ajung la
limita longevităţii se usucă, dând posibilitatea de dezvoltare a unei noi
generaţii de seminţiş. Se realizează astfel, în interiorul pădurii virgine un
proces permanent de reînnoire prin care eliminarea naturală se produce
după o anumită dinmică, asemănătoare constantei numerice a arborilor
viabili din pădurea cu structură plurienă.
Regenerarea în valuri apare în mod frecvent în pădurea virgină
cu structură echienă, relativ echienă şi relativ plurienă. Este cazul unor
făgete şi molidişuri pure sau în amestec, cu desime mare de arbori, de
vârste şi dimensiuni apropiate, care deşi fructifică abundent nu se
regenerează satisfăcător. În timp, prin rărirea naturală a arboretului se pot
asigura condiţii de instalare a unui nou val de seminţiş.
Regenerarea pădurii virgine pe teren descoperit apare cel puţin, ca
o controversă: este vorba despre refacerea unei asemenea păduri, distruse
sub acţiunea unor calamităţi naturale. Într-un astfel de caz, solul rămâne
descoperit pe întreaga suprafaţă sau pe anume porţiuni, ceea ce necesită
instalarea în condiţii naturale a unei noi păduri. Procesul de regenerare se
desfăşoară cu dificultăţi ce sunt provocate de influenţa nefavorabilă a
factorilor ecologici, lipsa de sămânţă corespunzătoare şi absenţa
protecţiei din partea arboretului matern. Intervine într-o astfel de situaţie
şi capacitatea de migraţiune a speciilor, rezistenţa puieţilor la intemperii
şi concurenţa florei şi faunei existente. În asemenea condiţii, regenerarea
se realizează ca efect al proceselor succesionale dintre specii pioniere şi
specii de bază.
9. Îngrijirea şi conducerea arboretelor

9.1 Aspecte de ordin general

Este vorba de un sistem de lucrări silviculturale care au ca scop


dirijarea creşterii şi dezvoltării arboretelor, selecţia arborilor cu însuşiri
genetice superioare şi ameliorarea compoziţiei structurii şi funcţiilor
viitoarei păduri, în sensul dorit de proprietarul/managerul acesteia.
Se promovează în acest scop, de la întemeierea şi până la
apropierea termenului de exploatare a arboretului, o suită de lucrări cu
caracter special, corespunzătoare legilor şi particularităţilor de creştere
ale arborilor şi arboretelor. Lucrările care se fac au ca finalitate realizarea
unei compoziţii şi structuri a viitorului arboret în măsură să asigure
exercitarea integrală a funcţiilor atribuite, lemn de valoare comercială
ridicată şi condiţii dintre cele mai prielnice pentru regenerarea pădurii
respective. În acest mod se acţionează asupra tuturor componentelor
biocenozei de pădure şi ale mediului forestier.
Lucrările de îngrijire, care se referă cu prioritate la culturile şi
seminţişurile care nu au încheiat încă starea de masiv, precum şi la lucrări cu
caracter silvotehnice (elagaj artificial, emondaj, îngrijirea marginii de masiv)
se constituie într-un mijloc important de realizare a unor arborete valoroase
corespunzătoare atributelor menţionate mai sus. Caracterul acestor
intervenţii şi efectuarea lor la timp conduc la ridicarea valorii silviculturale,
economice şi ecologice a fiecărui arboret, la îmbunătăţirea rezistenţei
acestuia faţă de acţiunea factorilor biotici şi abiotici perturbanţi.
Conducerea arboretelor, termen mult comentat în silvotehnică
şi interpretat de multe ori în sens deformat, reprezintă de fapt mijlocul
prin care silvicultorul poate atinge obiectivele enunţate până în prezent.
Se exprimă în adevăratul sens după constituirea stării de masiv, prin
lucrări de degajări, curăţiri şi rărituri, asigurându-se treptat selecţia
arborilor care să prezinte la exploatare calităţile dorite din punct de
vedere tehnologic şi cenotic. Se operează astfel la alegerea speciilor de
interes, la reglarea numărului de arbori în concordanţă cu stadiul de
dezvoltare al acestora, la ameliorarea continuă a factorilor de mediu.
Intervenţiile de conducere a arboretelor au caracter cultural, ele
fiind executate periodic ca o reflectare a acţiunii de continuitate şi
consecvenţă în cultura pădurilor. Denumirea de lucrări de îngrijire şi
conducere a arboretelor, multă vreme cunoscută sub numele de
operaţiuni culturale, este încetăţenită şi exprimă, de la instalarea
seminţişurilor naturale sau efectuarea de plantaţii, preocuparea susţinută
a silvicultorului pe întreaga durată a ciclului de gospodărire durabilă a
pădurilor. Prin modul cum se intervine cu asemenea lucrări, prin
rezultatele ce se obţin, timp de peste 80 ani se pot desluşi
reuşitele/nereuşitele sistemului de gospodărire durabilă a arboretelor.
În toate ţările dezvoltate economic, care dispun şi de resurse
forestiere proprii, se practică lucrări de îngrijire şi conducere a
arboretelor de peste un secol. Îndrumările tehnice cu privire la motivaţia
de aplicare a acestor lucrări sunt elaborate în raport de condiţiile
economice locale, precum şi de considerente ecologice legate de tipurile
de pădure existente. În mod normal, executarea lucrărilor de îngrijire şi
conducere îşi propun să acţioneze în direcţia:
- ameliorarea compoziţiei, structurii şi calităţii arboretelor;
- reducerii convenabile a arboretului, astfel încât să nu afecteze
calităţile mediului de pădure, ci să asigure treptat aportul de
nutriţie al arborilor valoroşi şi creşterile acestora;
- reglării raporturilor inter şi intraspecifice, atât la nivel de arboret
cât şi între diferitele etaje de vegetaţie;
- ameliorării treptate a mediului pădurii, astfel încât să se
realizeze intensificarea funcţiilor protective şi productive ale
acesteia;
- recoltării şi valorificării unei cantităţi suplimentare de masă
lemnoasă sub formă de produse secundare.
Silvicultorul evaluează eficienţa lucrărilor de îngrijire şi
conducere prin valoarea silviculturală şi financiară a pădurii la
exploatabilitate şi nu prin cuantumul produselor intermediare obţinute
între timp. Condiţiile de relief, provenienţă şi obiectivele de gospodărire
urmărite, impun tehnologii diferite de lucru şi un personal silvic calificat.
Neexecutarea acestor lucrări la timpul cerut de starea arboretului ori
efectuarea lor greşită, poate avea urmări nedorite pentru viaţa pădurii şi
interesul proprietarului/managerului de pădure.
De la instalarea unui arboret şi până la începerea lucrărilor de
regenerare a unui nou arboret se deosebesc următoarele categorii de
lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor:
- lucrări de îngrijire a seminţişurilor naturale şi a plantaţiilor până
la constituirea stării de masiv;
- lucrări de îngrijire şi conducere după încheierea stării de masiv;
- lucrări speciale de îngrijire.
În interiorul fiecăruia dintre aceste categorii de lucrări se
deosebesc lucrări corespunzătoare stadiilor de dezvoltare a arboretelor şi
obiectivelor economice şi sociale urmărite. În ansamblul lor, aceste lucrări
au un caracter sistematic
De observat că, prin aceste lucrări se urmăreşte o gamă mai largă
de intervenţii, având ca scop ameliorarea solului, introducerea de noi
specii, inclusiv cu scopul de constituire a subarboretului, accesibilizarea
interioară a arboretelor, mărirea rezistenţei acestora la acţiunea
vătămătoare a factorilor biotici şi abiotici.
Lucrări speciale de îngrijire se prevăd şi se execută numai acolo
unde este oportun. În arboretele cu structură plurienă şi relativ plurienă
tratate în codru grădinărit, lucrările de îngrijire şi conducere au caracter
continuu şi se execută concomitent cu recoltarea arborilor ale căror
grosimi au depăşit diametrul ţel.
Tehnicile folosite în executarea acestor lucrări sunt diferite, după
stadiul de dezvoltare a arboretului, scopurile urmărite fiind determinate
de obiective bioecologice şi tehnico-economice. Pot avea astfel, caracter
selectiv, schematic şi combinat şi se constituie în tot atâtea metode de
rărire a arboretelor. Reducerea desimii arboretelor influenţează echilibrul
ecologic şi stabilitatea biocenozelor de pădure, pentru care motiv se
determină o intensitate optimă a acestor lucrări, evitându-se intervenţiile
puternice şi foarte puternice, precum şi cele ce se află sub nivelul de
intensitate a eliminării naturale.
Intensitatea tăierilor de îngrijire este, aşadar, condiţionată de:
particularităţile arboretului, condiţiile staţioale, starea fitosanitară,
vulnerabilitatea faţă de vânt, ţelul de gospodărire etc. Intensitatea poate fi
parţială (la nivel de fiecare intervenţie) în care caz, după suprafaţa de
bază sau volumul extras la o intervenţie se disting următoarele grade de
intensitate:
- sub 6%, intensitate slabă;
- între 6 şi 15%, intensitate moderată;
- între 16 şi 25%, intensitate forte;
- peste 25%, intensitate foarte puternică.
În lucrările curente, cu deosebire în arboretele tinere, intensitatea
fiecărei intervenţii se reglează prin indicele de acoperire (consistenţa
arboretului), precizându-se valoarea acestuia pe natură de lucrări. În
cvasitotalitatea situaţiilor din teren consistenţa sub care nu scade
intensitatea fiecărei intervenţii este 0,8.
La arboretele constituite din specii de umbră acest indicator poate
avea valori minime de 0,9. Este cazul arboretelor de molid unde se
recomandă însă ca de timpuriu să se adopte intensităţi mai mari pentru a
pregăti şi consolida arboretele respective împotriva efectelor distructive
ale vântului. De asemenea, în cazul arboretelor care vegetează în condiţii
staţionale favorabile, este recomandabil ca intensitatea lucrărilor de
curăţiri şi rărituri să fie mai ridicată, aceasta pentru a asigura sortimente
de dimensiuni mai mari. În situaţia arboretelor care nu au fost parcurse la
timp cu lucrări de îngrijire şi conducere, intensitatea primelor extrageri
va fi mai mică.
La modul obişnuit, intensitatea generală a tăierilor de îngrijire
reprezintă proporţia volumului de material lemnos recoltat dintr-un
arboret prin curăţiri şi rărituri faţă de producţia totală a arboretului
respectiv la vârsta exploatabilităţii. Intensitatea generală a lucrărilor de
îngrijire şi conducere caracterizează regimul de rărire practicat,
determinat de intensitatea fiecărei intervenţii şi de periodicitatea acestora.
Se urmăreşte prin aceste lucrări, efectuate de-a lungul ciclului să se
recolteze un volum de produse secundare cel puţin egal cu volumul
arborilor care se elimină pe cale naturală. Se scontează în acest mod pe
recoltarea unor produse intermediare, echivalente cu cca. 30% din
producţia totală a pădurilor.
Dozarea intensităţii intervenţiilor de rărire pe durata existenţei
unui arboret reprezintă un aspect tehnic şi economic în practica lucrărilor
de îngrijire şi conducere. Sunt două praguri critice ale lucrărilor de acest
gen: odată când acestea nu se execută când arboretul o cere şi apoi, în
cazul unor intensităţi puternice, când reacţia arboretului nu este cea
scontată. Intensitatea intervenţiei este determinată de specie, vârstă şi
condiţii staţionale.
Calitatea lemnului ce se obţine prin asemenea intervenţii şi
proporţia acestuia din producţia totală a pădurii diferă de metoda
adoptată de răritură şi de intensitatea lucrărilor executate. Intervalul de
timp după care se revine pe aceeaşi unitate amenajistică cu o anumită
lucrare de îngrijire este determinată de exigenţele faţă de lumină ale
speciilor ce intră în compoziţia arboretului, vârsta şi consistenţa, stadiul
de dezvoltare ale acestuia, precum şi de clasa de producţie. De regulă, nu
se efectuează o nouă curăţire sau răritură decât după ce arboretul şi-a
închis din nou starea de masiv.

9.2. Natura lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor

Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor au un caracter


sistematic, ele executându-se în mod periodic potrivit stadiului de
dezvoltare a acestora, într-o succesiune bine definită pentru toată perioada
ciclului de producţie. Totodată se includ între aceste lucrări şi o categorie de
intervenţii cu caracter special, cum este cazul lucrărilor de îngrijire a
marginii de masiv, elagajul artificial şi emondajul, lucrările de igienă.

Tabelul 3.19

Clasificarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor


(după Florescu, 1981)

Stadiul de
dezvoltare în
Denumirea lucrărilor Obiective urmărite
care se
execută
- Ţinerea în frâu a speciilor nevaloroase,
copleşitoare, a lăstarilor, preexistenţilor
Lucrări de îngrijire
etc.;
(operaţiuni culturale) desiş
- promovarea exemplarelor valoroase;
Degajări
- ameliorarea compoziţiei arboretului;
- ameliorarea condiţiilor de creştere etc.
- rărirea convenabilă a arboretelor pure
seminţiş – excesiv de dese;
Depresaj
desiş - ameliorarea condiţiilor de creştere şi
dezvoltare.
- rărirea şi selecţia în masă prin extragerea
exemplarelor necorespunzătoare ca specie
şi conformare;
- ameliorarea compoziţiei arboretului;
nuieliş –
Curăţiri - creşterea rezistenţei arboretului la acţiunea
prăjiniş
factorilor vătămători;
- ameliorarea condiţiilor de creştere şi
dezvoltare a arborilor şi arboretului;
- valorificarea masei lemnoase rezultate.
Tabelul 3.19 (continuare)

Stadiul de
dezvoltare în
Denumirea lucrărilor Obiective urmărite
care se
execută
- selecţia individuală inter şi intraspecifică;
- ameliorarea stării de desime, a compoziţiei
şi calităţii arboretului;
- creşterea rezistenţei arboretului la acţiunea
păriş – codru factorilor vătămători;
Rărituri
mijlociu - ameliorarea condiţiilor de creştere şi
dezvoltare a arborilor valoroşi;
- pregătirea arboretului pentru regenerare;
- recoltarea şi valorificarea raţională şi
superioară a masei lemnoase rezultate.
- ameliorarea stării fitosanitare prin
extragerea arborilor uscaţi, rupţi şi
Lucrări de îngrijire cu
prăjiniş – doborâţi, vătămaţi etc.;
caracter special
codru bătrân - obţinerea şi valorificarea unei mase
Lucrări de igienă
lemnoase suplimentare sub formă de
produse accidentale.
- înlăturarea cioturilor, a ramurilor uscate şi
nuieliş –
Elagajul artificial a unor ramuri verzi de la baza coroanei
păriş
arborilor valoroşi.
- îndepărtarea crăcilor lacome şi a
Emondajul „ mugurilor din partea inferioară a tulpinii
arborilor.
în toate - creşterea rezistenţei lizierelor de pădure la
Îngrijirea marginii de masiv
stadiile acţiunea factorilor vătămători.
- crearea unei reţele cu caracter permanent a
Deschiderea culoarelor de
„ căilor de colectare a materialului lemnos
acces
recoltat.

Se prezintă în continuare, într-o formă succintă, aspectele particulare


ale intervenţiilor silviculturale de-a lungul ciclului unui arboret.
Degajările sunt lucrări frecvente în existenţa unui arboret care şi-a
constituit starea de masiv, aflat în stadiul de desiş. Importanţa lor se
constituie în preocuparea mărturisită a silvicultorului de a apăra speciile
valoroase, de interes ecologic şi economic, împotriva acţiunii de copleşire a
speciilor mai puţin valoroase, dar cu un ritm de creştere mai pronunţat. Se
execută în momentul când concurenţa dintre specii este mai evidentă, practic
atunci când desimea este mare şi se impune îndepărtarea speciilor de
provenienţă şi valoare inferioare. Se menţin în arboret prin intervenţiile care
se fac, exemplarele din sămânţă, bine conformate în dauna lăstarilor, a
preexistenţilor necorespunzători şi a seminţişurilor neutilizabile.
Acest gen de lucrări se realizează prin tăierea sau ruperea vârfurilor
ori a ramurilor speciilor copleşitoare, la 30-50 cm sub nivelul exemplarelor
valoroase, pentru a face posibilă pătrunderea luminii de sus sau din lateral la
partea superioară a coroanelor acestora. Se extrag şi exemplarele bolnave,
puternic vătămate, înfurcite. Operaţiunea se execută manual cu cosoare,
foarfece speciale şi toporaşe precum şi prin procedee şi mijloace chimice.
Epoca de execuţie a lucrărilor de degajări pentru arboretele de
foioase este august – septembrie, când pot fi deosebite bine speciile;
periodicitatea acestora este determinată de caracteristicile biologice ale
acestora şi condiţiile de staţiune, între 1 şi 3 ani. Sunt frecvente cazuri când
se intervine cu asemenea lucrări de 2 ori, la intervale de până la 3 ani.
Prin lucrări de depresaj se urmăreşte rărirea seminţişurilor şi a
desişurilor pure provenite din regenerări naturale sau din semănături directe.
Scopul execuţiei acestor lucrări îl constituie crearea de condiţii favorabile de
dezvoltare a tinerei generaţii. Prin depresaj se asigură o mai bună spaţiere şi
dezvoltare a puieţilor, îndepărtarea exemplarelor nedorite şi dezvoltarea
puieţilor. Executarea acestor lucrări, atât în seminţişurile naturale cât şi în
desişurile excesiv de dese are caracter selectiv şi se face în benzi (1-3 m
lăţime). Se delimitează în acest scop culoare, amplasate alternativ, de pe care
se extrag toate exemplarele existente, procedându-se manual sau folosind
utilaje mecanice de tip uşor, ori procedee chimice.
Se recomandă efectuarea de depresaj de timpuriu şi în mod
progresiv, pentru a nu produce perturbări la nivelul întregii biocenoze.
Depresajul de fapt se constituie ca o primă selecţie a exemplarelor ce vor
forma viitorul arboret, fapt ce reclamă o atenţie specială de a nu se răni
exemplarele care rămân pe picior.
Curăţirile se execută în stadiul de nuieliş şi prăjiniş şi au ca scop
îmbunătăţirea compoziţiei, creşterii şi calităţii arboretului. Se asigură acest
fapt prin extragerea arborilor ce nu corespund ţelurilor de gospodărire ca
specie, conformare, stare de sănătate şi poziţie cenotică. În stadiile de nuieliş
şi prăjiniş se manifestă o puternică concurenţă intra şi interspecifică, ca
rezultat al activării procesului de eliminare naturală şi, cum este cazul
molidişurilor unde formează tulpini prea subţiri în raport cu înălţimea lor. În
mod obişnuit se remarcă diferenţieri în dezvoltare, mai mari în cazul
semănăturilor directe sau în regenerări naturale şi mai mici în arboretele
provenite din plantaţii, situaţii ce conduc la creşterea activă a exemplarelor
din specii mai puţin valoroase.
Intervenţiile care se fac urmăresc o selecţie în masă, ce are un
caracter negativ, evident fără a se neglija exemplarele bine conformate din
speciile care prezintă interes silvicultural şi economic. Este necesar ca în
prealabil asemenea lucrări să fie precedate de o accesibilizare interioară a
arboretelor prin deschiderea de linii de acces.

Fig. 3.13. Nuieliş înainte de curăţire (sus) şi după curăţire (jos)


(după G. Ciumac)

În figura 3.13 se prezintă cazul ipotetic al unui arboret de şleau în


stadiul de nuieliş – prăjiniş, unde se poate observa, după curăţire, arborii
care s-au extras. Silvicultorul este preocupat de a marca şi extrage mai întâi
exemplarele de preexistenţi sau cele rău conformate, ori din specii mi puţin
valoroase, care au fost îndepărtate cu ocazia lucrărilor de degajări. Prin
intervenţia de curăţire se urmăreşte proporţionarea amestecului, reducerea
desimii, îndepărtarea exemplarelor rupte, rău conformate, necorespunzătoare
scopului urmărit. Se remarcă că exemplarele din plafonul inferior se menţin
în continuare pentru a nu se dezgoli solul, mai ales dacă sunt constituite din
specii de umbră. Exemplarele din speciile ajutătoare nu se extrag în măsura
în care nu stânjenesc speciile valoroase sau împiedică accesibilitatea şi
colectarea lemnului ce rezultă prin asemenea intervenţii. În cazul arboretelor
provenite din sămânţă şi lăstari se acordă importanţă celor dintâi.
Intensitatea curăţirilor depinde de specie, consistenţă, starea de
vegetaţie, de ponderea arborilor cu defecţiuni şi modul de repartizare al
acestora, de ţelurile de gospodărire. Este obligatoriu să nu se scadă
consistenţa sub 0,8. Se revine, cu asemenea intervenţii după reînchiderea
coronamentului, la intervale cuprinse între 3 şi 5 ani. Execuţia lucrărilor se
face în perioada 1 mai – 15 iunie, manual cu topoare şi fierăstraie de tip uşor
sau cu agregate mecanice portabile.
Materialul rezultat din curăţiri se valorifică în principal ca lemn de
foc sub formă de grămezi de crăci, precum şi ca fascine, araci, cozi de
unelte, manele, lemn pentru construcţii rurale.
Răriturile sunt lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor care se
realizează periodic în arborete care au realizat stadiul de păriş. Se execută în
stadiile de păriş, codrişor şi codru mijlociu şi au ca scop reducerea în mod
selectiv a numărului de exemplare la unitatea de suprafaţă pentru
ameliorarea structurii, creşterii, calităţii şi funcţiilor pădurii. În stadiile de
dezvoltare a arboretelor în care se efectuează asemenea lucrări, dimensiunile
arborilor sunt mai mari şi coroanele acestora bine distincte.
Răriturile sunt intervenţii mai pretenţioase, complexe şi cu efecte
favorabile asupra generaţiei existente şi, în egală măsură şi asupra viitorului
arboret. Prin aceste intervenţii se realizează o selecţie pozitivă, favorizându-se
dintre arborii rămaşi după execuţia curăţirilor exemplarele cele mai bine
conformate şi valoroase din punct de vedere silvicultural şi comercial.
Se cunosc, în practica silvică din ţările europene – inclusiv din
România, diverse modalităţi şi procedee de lucru, care sunt grupate în două
metode fundamentale de răritură: răritura selectivă şi răritura schematică.
Prin răritura selectivă alegerea arborilor care rămân şi a celor care se
extrag se face după criterii stabilite anterior. Luând în considerare metoda
adoptată (Kraft, ENGREF) de clasificare a arborilor, se deosebesc: răritura
de jos, răritura de sus, răritura mixtă (combinată), răritura grădinărită etc.
(fig. 3.14.).
Fig. 3.14. Distribuţia arborilor pe categorii de diametre şi a arborilor extraşi,
în funcţie de metoda de răritură adoptată (după L. Petrescu, 1971)

Răritura de jos, cunoscută ca răritură în dominat, constă în


extragerea exemplarelor dominante, din plafonul inferior, clasele a IV-a şi a
V-a Kraft. Prin aceste intervenţii plafonul inferior dispare, adâncimea
coronamentului se reduce, situaţie care conduce la realizarea de arborete
monoetajate uniforme, cu închidere pe orizontală. În funcţie de clasificarea
şi numărul arborilor, răritura de jos poate fi: slabă, moderată şi forte.
Răritura de sus, denumită şi răritura în dominant, constă în
extragerea arborilor apreciaţi ca necorespunzători din planul superior. Este
vorba de exemplare rău conformate cu coroana asimetrică, vătămate sau din
specii secundare. Din plafonul inferior se scot numai exemplarele uscate sau
vătămate. Este de dorit să se menţină un plafon inferior suficient de dens şi
continuu pentru a proteja solul şi a favoriza producerea elagajului natural. Şi
în această răritură se deosebesc trei grade de intensitate: slabă, moderată şi
forte. Se aplică cu precădere în arboretele de stejar pur, sau în amestec cu cer
şi gârniţă, precum şi în amestecurile de răşinoase cu foioase.
Răritura mixtă (combinată) (fig. 3.15.) constă din selecţionarea şi
promovarea arborilor valoroşi ca specie şi conformaţie, bine plasaţi spaţial,
intervenindu-se, după caz, atât în plafonul inferior cât şi în cel superior.

Fig. 3.15. Schema unei biogrupe de arbori: V – valoare; f – folositori;


d – dăunători; i – indiferenţi (după G. Negulescu)

Prin rărituri schematice, arborii de extras se îndepărtează după o


schemă stabilită în prealabil, fără a se face o diferenţiere a acestora în raport
cu anumite criterii. Potrivit clasificării funcţionale a arborilor, adoptată la noi
în 1966, se disting în lucrările de rărituri următoarele clase de arbori:
- arbori de valoare (de viitor), care se aleg dintre exemplarele
dominante, din speciile principale, astfel încât să prezinte o
coroană normală, uniform constituită, cu o bună înrădăcinare şi o
spaţiere corespunzătoare;
- arbori ajutători (folositori), ce se aleg de preferinţă din clasele
III şi IV Kraft, indiferent de specie, în scopul favorizării creşterii
şi dezvoltării exemplarelor valoroase şi, totodată, protejării şi
ameliorării solului;
- arbori de extras, cei dăunători, vătămaţi, rău conformaţi, care
prin poziţia lor în arboret împiedică creşterea şi dezvoltarea
arborilor de valoare şi folositori.
Tehnica de executare a răriturilor depinde de ţelul de gospodărire,
starea şi structura arboretului. Se identifică mai întâi arborii de valoare, care
vor fi favorizaţi şi se marcă apoi arborii de extras. Tehnologiile de recoltare
şi colectare a arborilor extraşi sunt diferite, în raport de volumul de material
lemnos rezultat, condiţiile de arboret, orografia terenului şi mijloacele de
care se dispune. Caracterul intervenţiei şi intensitatea extragerilor se
stabilesc după vârstă, specie, condiţiile de vegetaţie, stadiul de dezvoltare,
ţelul de gospodărire şi natura lucrărilor executate anterior. La începutul
stadiului de păriş se execută prima intervenţie, care în mod obişnuit este mai
puţin intensă, după care intensitatea poate creşte în raport cu vârsta
arboretului. În stadiile de codrişor şi codru mijlociu, intensitatea răriturii
poate scade treptat.
Stabilirea intensităţii şi periodicităţii răriturilor nu trebuie să afecteze
creşterea, calitatea şi rezistenţa la vânt a arboretului, iar consistenţa acestuia
să nu scadă sub 0,8 (0,7 în rare cazuri bine motivate). În mod curent aceste
intervenţii se execută după compoziţia arboretului şi stadiul de dezvoltare a
acestuia la intervale cuprinse între 4 – 6 ani (păriş) şi 5 – 10 ani (codrişor şi
codru mijlociu).
Marcarea arborilor de extras se face în perioada de vegetaţie, iar
recoltarea şi colectarea de material lenos rezultat din rărituri poate fi de 25 –
30 m3/ha, condiţionat de caracteristicile arboretului, intensitatea intervenţiei
şi metoda de răritură adoptată. Efectuarea lucrărilor de rărituri, ţine, aşadar,
de considerente de natură ecologică şi economică. Ele trebuie să influenţeze
pozitiv dezvoltarea viitorului arboret.
Sunt şi intervenţii în viaţa arboretelor categorisite ca lucrări de
îngrijire cu caracter special. Primele dintre acestea sunt denumite lucrări
de igienă; ele sunt necesare într-o gospodărire silvică intensivă şi au ca scop
asigurarea unei stări fitosanitare corespunzătoare a arboretelor cu arbori
uscaţi sau în curs de uscare, rupţi sau doborâţi, atacaţi de dăunători etc. De
fapt sunt tăieri care se execută periodic în arborete a căror stare fitosanitară
reclamă asemenea intervenţii. Volumul de extras prin astfel de intervenţii
este sub 1 m3/ha, este determinat de starea fiecărui arboret, lemnul rezultat
valorificându-se sub formă de produse accidentale.
A doua formă de intervenţie cu caracter special se referă la elagajul
artificial şi emondaj. Elagajul artificial urmăreşte ameliorarea calităţii
arborilor prin tăierea ramurilor uscate, parţial uscate sau chiar verzi de pe
trunchiul acestora. Se înlătură prin tăierea aceste ramuri în mod progresiv,
operaţiunea făcându-se de lângă scoarţă, paralel cu axa tulpinii arborelui, cât
mai neted posibil. Se aplică selectiv în arborete de productivitate superioară,
asupra arborilor de valoare, la înălţimi de până la 6-12 m de la sol. Tăierea
de ramuri verzi este mai puţin recomandată şi se execută la arbori plantaţi în
dispozitive rare.
Emondajul se referă la tăierea ramurilor lacome apărute pe
trunchiul arborilor din mugurii dorminzi. Se aplică după ce s-au format
ramuri lacome mai ales la arboretele rărite.
Îngrijirea marginii de masiv, se asigură prin lucrări care se execută
în liziere cu scopul de a mări rezistenţa arborilor individuali prin
formarea de coroane dezvoltate până în apropierea solului şi a provoca o
înrădăcinare puternică împotriva efectelor distructive ale vântului. Se
execută aceste lucrări de la plantare cu puieţi amplasaţi pe 3-4 rânduri în
scheme de 2,5/2,5, 3/3 m. Cu ocazia deschiderii liniilor parcelare, a liniilor
electrice sau prin construcţia de drumuri de acces se consolidează aceste
margini de masiv.
Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor se stabilesc de către
unităţile silvice pe natură de lucrări, după prevederile amenajamentelor
silvice. Execuţia acestor lucrări se face în raport de vârsta şi starea
arboretelor, condiţiile economice şi ţelul stabilit.
10. Regime şi tratamente

10.1 Elemente introductive

În activitatea de silvicultură se disting, după provenienţa arborilor,


două regime de cultură: crângul şi codrul. Regenerarea pădurii pe cale
vegetativă, din lăstari, drajoni sau marcotaj, dă naştere la regimul
crângului, arborii proveniţi pe această cale având la vârsta de exploatare
(până la 40 ani) dimensiuni mici şi mijlocii şi o calitate a lemnului
inferioară. Arborii proveniţi din sămânţă formează, de regulă, arborete
tratate în regimul codrului, ating la exploatare vârste înaintate (peste 100 –
120 ani), au dimensiuni mari şi o calitate superioară a lemnului. Există şi o
situaţie intermediară a crângului compus, în care arborii provin atât din
sămânţă cât şi din lăstari.
La nivelul fondului nostru forestier, regimul codrului este aplicat în
proporţie de 91%, dată fiind justificarea silviculturală şi economică de a se
produce lemn gros şi mijlociu pentru scopuri industriale şi de
comercializare. Pădurile de crâng au o pondere redusă, sub 5%, nu este
exclus ca prin retrocedarea multor suprafeţe împădurite proprietarilor
particulari, ponderea acestor arborete să crească.
Din considerente ecologice şi financiare, proprietarul de păduri este
avantajat să trateze pădurile sale în regim de codru, care se disting astfel prin
productivitate superioară la hectar, calitate superioară a lemnului şi o mare
valoare de întrebuinţare. Condiţiile naturale de creştere şi dezvoltare a
pădurilor din spaţiul carpato-dunărean sunt favorabile realizării şi
gospodăririi durabile a arboretelor în regim de codru. De menţionat, că în
afară de regim de cultură (crâng, codru, crâng compus) se utilizează şi
termenul de regim de gospodărire, care exprimă un complex de
reglementări şi lucrări specifice ce se adoptă în pădurea cultivată pe toată
durata ciclului de existenţă a acesteia.
La vârsta de exploatare, stabilită prin studiile de amenajare a
pădurilor, arboretul ajuns la maturitate se recoltează pentru a se crea
condiţiile cerute pentru instalarea şi dezvoltarea unei noi generaţii de arbori.
Modul special în care se recoltează arborii ajunşi la maturitate şi se asigură
regenerarea arboretului, în cadrul aceluiaşi regim, în scopul înfăptuirii
ţelurilor de gospodărire, se numeşte tratament. Această noţiune cunoaşte
două sensuri: sens restrâns şi un sens larg. În această situaţie tratamentul
presupune ansamblul de măsuri silvotehnice prin care este condusă o pădure
de la întemeiere până la exploatare şi regenerare. Se observă că aria noţiunii
de tratament s-a extins, cuprinzând pe lângă obiectivele de exploatare –
regenerare şi pe cele de îngrijire şi conducere, precum şi pe cele de protecţie.
Din acest unghi, zonarea funcţională ca şi ţelurile de gospodărire şi starea
arboretelor reprezintă criterii de fundamentare a structurii optime a pădurii şi
a tratamentelor.
Silvicultorul, folosindu-se atent prevederile din amenajament şi
cunoscând situaţia „la zi” a fiecărui arboret, stabileşte anual: natura şi
intensitatea tăierilor de regenerare, urgenţa intervenţiilor, măsuri necesare
pentru instalarea şi îngrijirea seminţişurilor, precum şi sarcinile ce se impun
din punct de vedere tehnic şi organizatoric, în raport de condiţiile concrete
de lucru. De modul cum se aleg şi se aplică tratamentele depind reuşita
lucrărilor de exploatare, regenerare şi structura viitorului arboret. Masa
lemnoasă rezultată în urma doborârii şi colectării arborilor ajunşi la
maturitate formează grupa produselor principale ale pădurii, iar tăierile
(intervenţiile) respective se constituie în tăieri de produse principale sau
tăieri de regenerare. Tăierile de produse principale se deosebesc de tăierile
de produse secundare, care sunt de fapt intervenţii în scop de îngrijire şi
conducere a arboretelor.
Sursa principală de date cu privire la efectuarea tăierilor de produse
principale sau de produse secundare o reprezintă amenajamentul, ale căror
lucrări de teren şi de birou se execută de organe specializate, pe unităţi
teritorial administrative: ocoale silvice, asociaţii de proprietari, obşti, comune,
simpli proprietari de pădure ori secţii silvo-cinegetice. Unităţile amenajistice
(parcele sau subparcele) care fac obiectul studiului amănunţit al arboretului şi
al pădurii în ansamblu, reprezintă subdiviziuni de lucru de mărimi variabile
(de la 0,50 la 50 ha) pentru care se măsoară şi analizează mutaţiile ce intervin
în viaţa arboretului pe durata de valabilitate a amenajamentului (10 ani) şi se
stabilesc soluţii tehnice de urmat. La fundamentarea acestor soluţii se iau în
considerare bazele de amenajare pentru fiecare unitate amenajistică, şi
anume: compoziţia ţel, exploatabilitatea, ciclul, posibilitatea şi tratamentul.
În cazul tratamentului se diferenţiază suprafaţa periodică în rând,
perioada de regenerare ori rotaţia, pentru cazul arboretelor tratate în codru
grădinărit, perioada specială de regenerare, acestea fiind definite potrivit
ţelurilor stabilite la alegerea şi aplicarea tratamentelor. În fig. 3.16. se prezintă
pentru ilustrare o schemă de clasificare a tratamentelor în regimul codrului şi
109

Fig. 3.16. Schema de clasificare a tratamentelor în regimul codrului şi crângului


regimul crângului. Sunt de reţinut ca având o largă aplicare în pădurile ţării
noastre: tratamentele cu tăiere unică, tratamentele cu regenerare sub masiv,
tratamentele cu tăieri continue şi tratamentele aplicate în pădurile tratate în
crâng. Aceste tratamente sunt grupate la rândul lor după nivelul de
intensivizare a măsurilor de gospodărire în: intensive, relativ intensive, relativ
extensive şi extensive.
Se acordă mare importanţă alegerii şi aplicării tratamentului, o
soluţie corectă în acest scop fiind definitorie pentru compoziţia şi structura
viitorului arboret. Se iau, aşadar, în studiu nivelul de intensivizare şi
localizarea tăierilor (sub adăpost, fără adăpost, dispersate), modul în care se
revine cu tăieri pe suprafaţa de regenerat (tăiere unică, tăieri repetate, tăieri
continue).

10.2. Tratamente aplicate în păduri de codru

Se au în vedere, la alegerea tratamentului, însuşirile biologice ale


speciei, condiţiile staţionale, considerente ecologice şi economice. În raport de
aceste elemente, în care se desfăşoară procesul de regenerare, se stabilesc:
durata procesului de regenerare, numărul, periodicitatea şi intensitatea
intervenţiilor, epocile şi termenele de execuţie a lucrărilor de exploatare.
În grupa tratamentului cu tăieri rase pe parchete cu regenerare
artificială se urmăreşte ca materialul lemnos de pe o unitate amenajistică să
se recolteze printr-o tăiere unică, regenerarea făcându-se după exploatarea
arboretului. Arborii de recoltat se marchează şi se taie la rând până la nivelul
suprafeţei stabilite în acest scop.
Se deosebesc: tăieri rase pe suprafeţe mari, cu regenerare artificială
şi tăieri rase în benzi cu regenerare naturală. În cazul primei variante de
tratament, recoltarea arborilor este relativ simplă, mai puţin costisitoare, iar
regenerarea pădurii urmează să se realizeze în teren complet descoperit.
Arboretul ce rezultă prin regenerare artificială va fi echien, relativ uniform,
monoetajat. În funcţie de încadrarea pădurilor în grupe funcţionale, mărimea
maximă a unui parchet cu tăieri rase este de 3 ha pentru pădurile din
grupa a I-a şi în arborete de molid şi de 5 ha pentru cele din grupa a II-a.
Amplasarea parchetelor se va face astfel încât materialul lemnos rezultat
să nu fie scos prin parchete care se află în curs de regenerare. În zonele
montane se recomandă ca tăierile să înainteze de jos în sus, iar forma
parchetelor să fie alungită, cu latura mare în sensul pantei, pentru a
satisface şi cerinţele exploatării. În arboretele expuse vântului, se are în
vedere şi direcţia vântului periculos, organizându-se pentru considerente
de protecţie succesiuni de tăieri (fig.3.17.). Acest tratament se aplică în
molidişuri echiene, pinete şi laricete, în plantaţii de salcâm, în culturi de
plopi euramericani.

Fig. 3.17. Înaintarea tăierilor rase contra vântului dominant


(după E. G. Negulescu)

Tratamentul cu tăieri rase în benzi cu regenerare naturală se


justifică din necesitatea de a diminua dezavantajele tăierilor rase pe
suprafeţe mari şi pentru a favoriza regenerarea pe cale naturală, a evita
efectele dăunătoare ale vântului şi insolaţiei. Se urmăreşte cu precădere
regenerarea naturală a speciilor cu sămânţă uşoară, care se diseminează la
distanţe convenabile şi al căror seminţiş suportă lumina din teren deschis.
Au importanţă pentru reuşita regenerării lăţimea benzilor şi orientarea
acestora faţă de direcţia vântului.
Se practică mai multe variante ale acestui tratament: tăierile rase
în benzi alăturate, tăieri rase în benzi alterne şi tăieri rase în margine
de masiv. Toate aceste variante pot asigura o bună reuşită a regenerării
pe cale naturală, în condiţiile de teren accidentat de la noi, extinderea lor
este însă limitată.
Tratamente cu regenerare naturală sub adăpost se
caracterizează prin îndepărtarea arboretului bătrân în două sau mai multe
reprize, deosebindu-se prin răspândirea lor în producţie în: tăieri
succesive şi tăieri progresive (în ochiuri).
În cazul tratamentului tăierilor succesive arboretul bătrân se
înlătură prin două – trei intervenţii repetate, uniform amplasate pe
suprafaţa în curs de regenerare. Se creează astfel condiţii pentru
instalarea şi dezvoltarea sub masiv a unui nou arboret, precum şi
favorizarea speciilor valoroase, cum este cazul bradului şi fagului, care în
teren deschis se regenerează mai greu. Se disting în cazul acestui
tratament prin ritm, scop şi intensitate, mai multe feluri de tăieri: tăierea
preparatorie, tăierea de însămânţare, tăierea de punere în lumină
sau de dezvoltare şi tăierea definitivă (fig. 3.18.).

Fig. 3.18. Aplicarea tratamentului tăierilor succesive (după E.G. Negulescu)


Prin tăierea preparatorie se pregăteşte arboretul matur pentru
fructificare şi solul pentru a primi sămânţa. Se execută cu 2 la 10 ani
înainte de începerea tăierilor de regenerare, dacă arboretul în cauză nu a
fost parcurs cu rărituri. Se îndepărtează arborii necorespunzători ca
specie, stare de sănătate, capacitate de fructificare.
Tăierea de însămânţare urmăreşte, concomitent cu recoltarea
posibilităţii să creeze condiţii pentru dezvoltarea şi germinarea
seminţişului în primii ani de la instalare. Se aplică în anul de fructificare
abundentă a speciei de regenerat. Extragerile se fac pe cât posibil
uniform pe întreaga suprafaţă, astfel ca însămânţarea să se asigure în mod
egal.
Tăierea de punere în lumină sau de dezvoltare urmăreşte să
asigure lumina, căldura şi umezeala necesare seminţişului. Se execută la
3-5 ani de la tăierea de însămânţare, exceptând situaţiile de la salcâm şi
plopi euramericani, când acest interval este de 1-3 ani. Consistenţa
arboretului rămas va fi de 0,2 la 0,4.
Tăierea definitivă are ca obiect recoltarea ultimilor arbori şi se
execută când regenerarea pe cale naturală a suprafeţei exploatate este
asigurată în proporţie de 80%. Instrucţiunile unităţilor silvice conţin
indicaţii clare de procedat în toate aceste situaţii.
Tratamentul tăierilor succesive prezintă avantaje şi dezavantaje:
se menţionează ca avantaje: uşurinţă în aplicare, condiţii bune de
regenerare pe cale naturală, cheltuieli reduse, asigură protecţia necesară a
seminţişurilor din specii sensibile la insolaţie şi secetă, protejează solul
menţinând în permanenţă o acoperire cu vegetaţie forestieră. Dintre
dezavantaje se subliniază: exploatarea mai greoaie şi costisitoare, se
întâmpină dificultate în mecanizarea integrală a operaţiunilor de
recoltare, colectare, apropiere a materialului lemnos, se produc vătămări
prin scoaterea lemnului arborilor rămaşi pe picior. Acest tratament se
aplică cu bune rezultate în făgete, brădete, brădeto-făgete, precum şi în
gorunete pure.
Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri), constă în tăieri
repetate neuniform repartizate pe unitatea amenajistică. Intervenţiile se
localizează pe porţiuni alese cu discernământ ecologic şi tehnic în
cuprinsul suprafeţei de regenerat, denumite ochiuri de regenerare. În
aplicarea tratamentului se deosebesc trei etape: deschiderea ochiurilor,
lărgirea ochiurilor şi racordarea ochiurilor (fig. 3.19.).
Fig. 3.19. Aplicarea tratamentului tăierilor progresive
(după E.G. Negulescu)
În cazul unor seminţişuri preexistente utilizabile, tăierile de însămânţare
au acelaşi rol ca şi cele de deschidere a ochiurilor. Mărimea, forma şi
orientarea ochiurilor depind de temperamentul speciei, condiţiile
staţionale şi ţelul de gospodărire. În cazul speciilor de umbră, ochiurile
sunt mai mici 0,5H (H = înălţimea arborelui), iar la speciile de lumină
ochiurile ating 1,5H. Forma ochiurilor poate fi circulară, eliptică, ovală.
În regiuni călduroase se practică forme eliptice cu orientare est – vest, în
zone mai reci, suficient de umede, orientarea ochiurilor este nord – sud.
După ce s-au executat tăierile de deschidere şi lărgire a ochiurilor
se îndepărtează şi arborii care au mai rămas pe picior urmărindu-se în
acest mod racordarea ochiurilor. Aceste tăieri de racordare asigură şi
regenerarea spaţiilor dintre ochiuri. Tăierile ce se execută prin acest
tratament nu sunt stabilite în timp, se revine cu asemenea operaţiuni ori
de câte ori este nevoie şi cu intensitate diferită, în raport de condiţiile de
instalare şi dezvoltare a seminţişurilor. Perioada de regenerare poate dura
între 15 şi 20 de ani, chiar 30 de ani dacă se consideră justificată o
perioadă lungă de regenerare.
În situaţia instalării de seminţiş repartizat semiuniform pe
suprafaţa unităţii amenajistice se vor executa lucrări de recepare a celor
vătămate şi de completare a golurilor neregenerate.
În aplicarea tratamentului tăierilor progresive se înregistrează
avantaje şi dezavantaje. Avantaje: valorificarea eficientă a seminţişurilor
preexistente utilizabile, dezvoltarea unei noi generaţii de seminţiş şi
condiţii bioecologice dintre cele mai favorabile de dezvoltare a acestuia,
menţinerea calităţii solului, obţinerea de arborete viabile cu structuri
relativ pluriene. Dezavantaje: prejudicii ridicate seminţişului cu prilejul
colectării – apropierii şi scoaterii lemnului, exploatare costisitoare care
comportă un personal bine instruit.
Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri) se aplică în
cvasitotalitatea arboretelor în amestec din ţara noastră. Este un tratament
mai pretenţios şi mai costisitor decât cele menţionate anterior, ceea ce
ridică aspecte deosebite din punct de vedere ecologic şi economic.
10.3.Tratamentul codrului grădinărit
Este cunoscut sub numele de tratament cu tăieri continue, se
caracterizează prin faptul că tăierile grădinărite se efectuează pe întreaga
suprafaţă a cuponului în curs de tăiere. Nivelul acestor tăieri se stabileşte
în raport de volumul de extras şi de mărimea creşterilor. Se extrag numai
arbori care au atins diametrul ţel, ce se stabileşte de regulă prin lucrările
de amenajare a pădurilor.
Cuponul reprezintă o parte din unitatea de producţie ce se
tratează în codru grădinărit, echivalentă cu numărul de ani stabiliţi
pentru o rotaţie a tăierilor. Stabilind durata în ani a rotaţiei egală cu
numărul cupoanelor (în mod obişnuit de la 5 la 10), amenajistul asigură
recoltarea permanentă a arborilor care au diametre corespunzătoare
scopului urmărit. Cu prilejul organizării procesului de producţie în codru
grădinărit se recomandă, în raport de exigenţele speciilor faţă de lumină,
ca rotaţia şi numărul de cupoane să fie de 4-5 ani pentru speciile de
umbră şi 2-3 ani pentru cele de semiumbră.
Particularitatea acestui tratament constă şi în faptul că tăierea
arborilor care au atins diametrul ţel (cuprins între 68 cm la fag şi 76 cm
la brad) se face concomitent cu extragerea acelora, care din motive stabilite
prin îndrumările tehnice în vigoare, se taie sub formă de operaţiuni culturale.
Arborii care se exploatează prin adoptarea acestui tratament se stabilesc
după: diametrul ţel, starea de vegetaţie şi rolul pe care îl îndeplinesc în
arboret. Marcarea se face pe biogrupe, iar doborârea şi scoaterea
materialului respectiv se execută în următoarea ordine:
- arbori exploatabili care au atins diametrul limită;
- arbori rupţi sau răniţi în procesul de exploatare;
- arbori de dimensiuni mai mici stabiliţi a fi extraşi ca
lucrări de rărituri sau curăţiri întârziate.
După extragerea arborilor marcaţi se efectuează lucrările necesare
de îngrijire în seminţişuri sau în pâlcurile ajunse în stadiile de desiş şi
nuieliş, urmărindu-se atent proporţionarea amestecului, descoperirea şi
depresajul, acolo unde sunt necesare asemenea lucrări. Golurile din
arboret rămase neregenerate se completează prin plantaţii.
Aplicându-se acest tratament, pădurea se află într-o permanentă
reînnoire constituită din arbori de toate vârstele, uniform repartizaţi pe
suprafaţă. (fig.3.20.).
Fig. 3.20. Schema aplicării tratamentului codrului grădinărit: 1 – înainte
de intervenţie; 2 – după intervenţie.

Tratamentul codrului grădinărit prezintă ca avantaje:


- solul pădurii rămâne în permanenţă acoperit de vegetaţie
lemnoasă, arborii de diferite vârste folosind cu eficienţă maximă
potenţialul staţiunii şi spaţiul aerian;
- arborii puşi treptat în lumină dobândesc o mai mare rezistenţă la
vânt, zăpadă, arşiţă, avalanşe etc, iar seminţişul instalat pe cale naturală
este protejat faţă de ger şi căldura soarelui;
- în codru grădinărit se obţin mai multe sortimente de utilitate
industrială decât în codru regulat, precum şi efecte de ordin estetic şi
recreativ turistic superioare.
Se consideră ca dezavantaj în aplicarea acestui tratament faptul
că presupune lucrări costisitoare de inventariere şi construire a unei reţele
dense de instalaţii de transport, precum şi un personal numeros, bine
calificat profesional.
Tratamentul tăierilor grădinărite poate fi aplicat cu bune rezultate
în pădurile cu funcţii de protecţie şi agrement constituite din brad,
amestecuri de brad , fag şi molid, precum şi în stejărete sau gorunete pure
sau în amestec cu răşinoase – brad şi pin silvestru. În aplicarea acestui
tratament se cere ca arboretele să aibă o structură plurienă ori prin tăieri
de transformare să se formeze asemenea structuri.
10.4. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite.

Se caracterizează prin rărirea traptată a arboretelor ajunse la


exploatare, prin nuclee de regenerare deschise în principal sub formă de
ochiuri, urmărindu-se realizarea de structuri relativ pluriene şi o
regenerare naturală sub masiv. Se înscrie în grupa tratamentelor cu tăieri
repetate, neuniform amplasate în interiorul unităţii amenajistice, cu
perioadă lungă de regenerare (40 la 60 ani). Aplicarea acestui tratament a
condus la ideea tratamentului tăierilor combinate, folosindu-se, după
situaţia terenului şi structura arboretului, atât tăieri progresive cât şi
extracţii grădinărite.
Ca tehnică de lucru, în suprafaţa ce urmează a se exploata se
deschid ochiuri (nuclee de regenerare) în care există seminţişuri
preexistente utilizabile, care se pun treptat în lumină. Unde nu există
seminţiş utilizabil, primele intervenţii au caracter de tăieri preparatorii
sau de însămânţare. Perioada se regenerare se prelungeşte în suprafaţa în
rând de exploatare pentru a se folosi anii cu fructificaţie abundentă şi a se
realiza în timp o structură plurienă.
În asemenea situaţii lucrările de exploatare sunt pretenţioase şi
costisitoare. Acest tratament se aplică în arborete amestecate, molid, fag
ori cvercinee, localizate în terenuri accidentate sau în apropierea
localităţilor urbane. Extinderea tratamentului comportă încă discuţii,
cunoscându-se că prin intervenţii repetate în arboret cu mijloace
mecanizate de scos apropiat lemnul se produc prejudicii solului,
seminţişului instalat şi arborilor rămaşi pe picior.

10.5. Tratamente aplicate în păduri de crâng

Este cazul arboretelor care se regenerează din lăstari (cazul


arboretelor de foioase) sau din drajoni pe rădăcini (cu precădere la
salcâm). Regenerarea vegetativă prin lăstari se poate asigura de mai
multe ori pe aceeaşi tulpină sau cioată, puterea de regenerare
diminuându-se după mai multe tăieri. Când se pierde capacitatea de
regenerare a cioatelor şi a tulpinilor, pădurea respectivă se reface în mod
natural sau prin plantaţii.
Arboretele tratat în crâng se conduc până la 30-40 de ani, iar
tehnica exploatării lor datează din vechime, pe scară largă aplicându-se în
multe ţări europene şi de pe alte continente. În ultimul secol, ca urmare a
extinderii tehnicilor de conversiune de la crâng la codru, aplicarea acestui
tratament s-a restrâns. În pădurile de crâng se aplică tratamente cu
tăieri de jos (tratamentul crângului simplu, tratamentul crângului cu
rezerve şi tratamentul crângului grădinărit) şi tratamente cu tăieri de
sus (tratamentul tăierilor în scaun).
Tratamentul crîngului simplu se aplică în arborete provenite din
lăstari sau drajoni, în urma tăierilor rase, unice, făcute la vârste mici (25
de ani) când capacitatea de lăstărire şi drajonare este activă. După prima
intervenţie, dezvoltarea lăstarilor este rapidă, ca efect al bunei
aprovizionări cu apă şi substanţe nutritive din sol. După două – patru
intervenţii acest ritm de creştere scade simţitor, fapt ce reclamă refacerea
arboretelor respective. Arboretele ce se obţin prin aplicarea acestui
tratament sunt echiene, monoetajate, cu închidere pe orizontală.
Tehnica de aplicare a tratamentului crângului simplu constă într-o
tăiere unică a arborilor la începutul primăverii, la o înălţime faţă de sol de
1/3 din diametrul cioatei, folosindu-se topoare bine ascuţite. În cazul
răchităriilor se folosesc foarfeci pneumatice sau de vie, cosoare etc.
Materialul lemnos rezultat se scoate din parchet înaintea pornirii
vegetaţiei, cu excepţia tăierilor de crâng pentru coajă de tăbăcit sau
pentru liber de tei. Tăierile pentru coajă şi liber de tei se execută după
pornirea vegetaţiei sau, cum este cazul terenurilor cu inundaţie prelungită
sau al mlaştinilor, iarna când solul este îngheţat.
Mărimea parchetelor nu va depăşi 10 ha în cazul arboretelor
încadrate în grupa a II-a şi 5 ha pentru acelea care îndeplinesc funcţii
deosebite de protecţie. Parchetele au de regulă formă de benzi cu lăţimea
de 50 – 100 m. În cazul zăvoaielor ordinea tăierilor prezintă importanţă
pentru protecţia malurilor, în aceste situaţii parchetele sunt orientate
perpendicular pe malul apei.
Există, pe lângă tăierea de crâng de la suprafaţa solului şi alte
forme de aplicare a tratamentului crângului simplu. Este cazul speciilor
cu putere de drajonare semnificativă (salcâm, plop alb şi negru), unde
tăierea se poate face din pământ. Operaţiunea se numeşte căzănire şi
constă în descoperirea rădăcinilor prin săpare sau mijloace mecanice
după care acestea se taie la câţiva centimetri faţă de tulpină. Se creează în
acest mod o groapă (cazan), care după efectuarea operaţiunii se acoperă
cu pământ. Drajonii care pornesc din rădăcinile rămase în sol dau naştere
unui nou arboret.
Tăierile în crâng simplu, ca şi tăierile unice în pădurile de codru
au efecte ecologice semnificative: modifică sensibil mediul forestier ca
efect al surplusului de lumină, apă, căldură şi mişcarea vântului. Pe
terenuri în pantă se înregistrează şi o creştere a mineralizării substanţei
organice la suprafaţa solului şi în sol. Avantajele tratamentului crângului
simplu sunt evidente:
- simplu şi uşor de aplicat, cu costuri scăzute;
- regenerarea se realizează în scurt timp şi cu cheltuieli reduse;
- starea de masiv se închide repede şi comportă un volum mai mic
de lucrări de îngrijire.
Ca dezavantaje, se menţionează:
- producţia de masă lemnoasă este de valoare redusă;
- productivitatea arboretelor scade de la o intervenţie la alta ca
efect al epuizării solului şi a cioatelor.
- sub raport hidrologic, antierozional şi recreativ, valoarea
protectivă a crângurilor este mai scăzută.
Tratamentul crângului cu tăiere de jos se aplică în salcâmete,
stejărete (stejar pufos şi stejar brumăriu), în unele păduri de importanţă
cinegetică şi de interes local, precum şi în zăvoaie. Crângurile rămân în
continuare un regim răspândit mai ales în cazul micilor proprietari de
păduri şi în zonele unde lemnul reprezintă principala sursă de energie
pentru combustibil şi prepararea hranei.
Tratamentul crângului simplu cu rezerve se aplică în pădurile
cu arbori rămaşi pe picior, după prima intervenţie (60-80 exemplare) cu
scopul de a obţine lemn gros şi mijlociu pentru utilizări industriale şi o
regenerare pe cale naturală din sămânţă. Este un tratament larg răspândit
în pădurile de foioase din ţările europene, la noi având extindere în
arboretele de cvercinee din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Ca
rezultat al aplicării acestui tratament se realizează o trecere spre regimul
crângului compus, fără a se înregistra însă avantaje semnificative.
Tratamentul crângului grădinărit, urmăreşte o tăiere pe alese a
lăstarilor ajunşi la anume dimensiuni, pădurea respectivă aflându-se
permanent în regenerare pe cale vegetativă. Se cere ca lăstarii arboretelor în
care se aplică acest tratament să reziste în condiţii de lumină sub masiv.
Tăierile în crâng au caracter continuu, ca şi în cazul tratamentului
de codru grădinărit şi se practică destul de sporadic în făgete situate pe
terenuri degradate.
Tratamentul cu tăieri de sus. Se caracterizează prin tăierea
tulpinilor care lăstăresc la o înălţime de 2-3 cm de la sol, caz frecvent
întâlnit la tăierile din zăvoaiele de salcie din terenuri cu inundaţie
prelungită, cum este cazul sălciilor din Delta şi lunca inundabilă a
Dunării. Din acest considerent tratamentul este denumit „cu tăieri în
scaun”. Lăstarii care se formează în urma unor astfel de tăieri se numesc
sulinari, iar partea de tulpină care nu se taie se cheamă scaun.
Sulinarii se taie când ating dimensiunile dorite (după 3 la 10 ani),
masa lemnoasă stabilită a se exploata fiind constituită din generaţii
succesive de sulinari ce se formează pe tulpinile înalte. Se înregistrează
la salcie şi la alte specii care se regenerează pe cale vegetativă o
îmbătrânire cu timpul a scaunelor şi o diminuare a capacităţii de lăstărire.
Pentru întinerirea scaunelor după 3-4 tăieri de sulinari se realizează o
nouă plantare (puieţi sau sade/butaşi) care vor fi trataţi în scaun. Lemnul
obţinut prin asemenea tăieri se foloseşte în scopuri industriale la
fabricarea cheltuielilor şi a plăcilor stratificate din lemn.

10.6. Tratamentul crângului compus

Înţeles şi aplicat ca un regim de cultură intermediar între crâng şi


codru, crângul compus are ca obiectiv atât regenerarea din sămânţă cât
şi pe cale vegetativă a arborilor. Arboretul rezultat în urma aplicării
acestui mod de regenerare se distinge printr-un etaj de crâng, de obicei de
vârste mici şi etaje de codru, de vârste diferite. Vârsta etajelor de codru
este, în fapt, un multiplu al ciclului de crâng (60, 90, 120 ani). Rezervele
se diferenţiază prin dimensiuni în diametru şi înălţime şi prin vârstă. Se
realizează în acest fel o structură plurienă, plurietajată a arbortelor ca şi în
cazul codrului grădinărit. Calitatea lemnului exploatat ca şi folosinţele sale
industriale sunt net superioare celor obţinute în pădurile tratate în crâng. Acest
tratament a fost gândit şi este încă aplicat pe scară largă în pădurile de foioase
(cvercinee cu deosebire) din Franţa unde se urmărea obţinerea de lemn gros
de stejar şi gorun, cu decenii în urmă pentru construcţia de nave. În ultimele
decenii se urmăreşte prin aplicarea crângului compus, lemn pentru producţia
de mobilă.
Aplicarea tratamentului crângului compus prezintă multiple
avantaje sub raportul calităţii tehnologice a lemnului şi al valorii sale
comerciale, precum şi din punct de vedere protectiv. Sunt, evident şi unele
dezavantaje: volum ridicat al lemnului de foc, folosinţe reduse în scop
industrial etc. Extinderea sa în România a avut, cu aproape un secol în urmă,
consecinţe silviculturale nedorite, motiv pentru care este puţin răspândit la
noi, cu unele excepţii în pădurile proprietate particulară din Podişul
Transilvaniei.
Un aspect deosebit în practica lucrărilor silvice îl reprezintă alegerea
şi aplicarea tratamentelor. Un prim element îl constituie intensitatea
tratamentului adoptat. Se iau în considerare obiectivele ce se doresc înfăptuite
prin aplicarea unuia sau altuia dintre tratamentele ce se recomandă în pădurile
ţării prin Normele tehnice în silvicultură, examinându-se atent eficienţa
ecologică, tehnică şi economică a fiecăruia. Prin această examinare se fac
judecăţi cu privire la eficacitatea polifuncţională a pădurii, a structurii de
realizat în viitor pentru fiecare arboret. Se ajunge astfel la gruparea
tratamentelor în:
- intensive, cu recomandare de aplicare în codru grădinărit, în
efectuarea unor lucrări speciale de transformare;
- relativ intensive, cum este cazul tratamentului tăierilor
progresive în ochiuri, al tratamentului tăierilor progresive şi al tăierilor
succesive în margine de masiv;
- relativ extensive, cum sunt: tratamentul tăierilor succesive şi
tratamentul tăierilor rase în benzi;
- extensive – cazul tratamentului tăierilor rase pe parchete cu
regenerare artificială
Alegerea tratamentului de aplicat se face ţinându-se seama de
complexitatea funcţională a arboretelor, gradul de dotare a pădurii cu
instalaţii de transport, modul de gospodărire urmărit. Se precizează
regimul, ţelurile de protecţie şi producţie, ciclul şi vârstele de
exploatabilitate. În acest mod acţiunea de alegere a tratamentului se
constituie într-un sistem integrat de măsuri pin care se dirijează
dezvoltarea pădurii cultivate spre obiectivele urmărite: structură optimă,
eficacitate sporită în plan protectiv şi productiv, stabilitate ecosistemică.
Se iau, de asemenea în considerare, modalităţile de recoltare a
lemnului cu pierderi şi cheltuieli reduse, căile de regenerare a viitorului
arboret, condiţiile orografice ale terenului, promovarea speciilor
valoroase etc. Importante în situaţiile rămâne aplicarea corectă a
tratamentului ales prezintă activă a silvicultorului în procesele de
recoltare a lemnului şi regenerare a arboretelor.
11. Lucrări silvotehnice de interes particular

In cele ce urmează se va aborda o suită de aspecte cu caracter


ameliorativ denumite – cu riscul de a provoca opinii în contradictoriu –
lucrări silvotehnice de interes particular. Va fi vorba despre:
convesiunea pădurilor de la crâng la codru; oportunitate perdelelor
forestiere de protecţie; lucrări de amelioraţie în terenuri cu exces de
umiditate; lucrări de ameliorare a terenurilor degradate; lucrări de
reconstrucţie ecologică a arboretelor; lucrări de conservare a pădurii.
Asemenea lucrări se efectuează în mod frecvent de către unităţile
silvice şi au ca scop: ridicarea producţiei şi productivităţii arboretelor
degradate; readucerea în circuitul economic a unor terenuri degradate,
neproductive sau puternic erodate din fondul funciar, improprii unor
folosinţe agricole; reconstrucţia arboretelor destucturate ecologic ca
urmare a uscărilor premature pe picior, doborâturilor în masă provocate
de vânt; conservarea arboretelor naturale valoroase etc. Executarea unor
asemenea lucrări se integrează în mod organic în politica generală de
organizare şi amenajare a teritoriului ţării. Ele au o vechime apreciabilă
în ţările membre ale Comunităţii Europene, inclusiv în România, fiind
considerate, unele dintre ele, ca lucrări de „geniu rural”. Considerăm
că necesitatea lor izvorăşte din obiectivele unei gestionări durabile a
resurselor naturale şi au ca finalitate ameliorarea permanentă a funcţiilor
protective şi productive ale pădurilor, o eficienţă sporită a influenţei
sociale şi mediogene a arboretelor, diminuarea efectelor nedorite ale
factorilor climatici sau ale poluării de orice natură.
S-a folosit termenul de amelioraţie, care semnifică o îmbunătăţire
ce vizează terenuri cu un anumit specific, destructurate ecologic şi lipsite de
valoare economică. Amelioraţiile s-au impus dintr-o necesitate socială şi au
ca principal scop îmbunătăţirea pe termen lung a condiţiilor de sol şi climă.
Din intercondiţionarea şi interacţiunea factorilor biotici, abiotici şi antropeici
rezultă capacitatea productivă (bonitatea) unui teren, respectiv aptitudinea
acestuia de a întreţine o vegetaţie utilă, în măsură să ofere recolte şi influenţe
benefice - servicii sociale.
Se cunoaşte că în condiţii naturale normale, terenurile de cultură
prezintă o capacitate productivă normală, caz în care fertilitatea naturală a
solului se realizează în mod plenar. În condiţii anormale de sol, sau
nefavorabile din punct de vedere climatic, determinate de procese de
degradare sau secetă, capacitatea productivă a terenurilor respective se
diminuează considerabil, devenind anormală. Prin activitatea conştientă a
omului atât capacitatea normală cât şi capacitatea anormală pot fi
îmbunătăţite. Este posibilă înfăptuirea acestui deziderat prin executarea
concertată a unor lucrări de amelioraţii agricole şi amelioraţii silvice ce se
sprijină în fundamentarea lor ştiinţifică pe cunoştinţe de geologie,
geomorfologie, pedologie, climatologie, hidrologie, ecologie, împăduriri,
corectarea torenţilor etc. Nu trebuie ignorat faptul că solul ne apare la
interferenţa dintre litosferă şi biosferă. Finalmente, solul reprezintă oglinda
landşaftului, ca element care sintetizează şi reflectă complexul condiţiilor
geografice.
Totodată, mediul fizic în care cresc şi se dezvoltă plantele nu este
constituit numai din elemente de ordin pedologic ci şi din elemente de
ordin climatic şi geomorfologic. Dacă relieful reprezintă cadrul
habitatului, cu rol determinant ecologic, considerăm solul şi clima
constituenţi cu rol de factori ecologici, componente de fundamentare a
staţiunii. Capacitatea productivă a unui teren este în ultimă analiză
rezultanta dintre capacitatea productivă a solului şi capacitatea
productivă a climei.
Pe suprafaţa Terrei între climă, sol şi vegetaţie are loc un proces
complex de interacţiune şi intercondiţionare, în cadrul căruia clima are un
rol dinamic fundamental. Regimul multianual al vremii, determinat de
radiaţia solară, circulaţia maselor de aer şi de factori fizico-geogafici,
influenţează în mod hotărâtor creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei. În acest
cadru, rolul şi importanţa pădurilor dobândesc semnificaţii noi, de
incontestabilă valoare ecologică şi economică, care vin să motiveze odată
în plus oportunitatea lucrărilor silvotehnice de interes particular.

11.1 Conversiunea

Reprezintă procedee şi tehnici silvice prin care se realizează


trecerea unei păduri din regimul de crâng în regimul de codru şi
presupune executarea succesivă a unor lucrări care să facă posibilă
obţinerea, în cadrul unor arborete care se pretează acestui scop, de
avantajele tratării pădurilor în regim de codru: calitatea ecologică şi
financiară superioară a arboretelor; sortimente de lemn gros şi lemn
mijlociu cerute în industria de prelucrare şi pe piaţa lemnului;
polifuncţionalitate sporită a pădurii în plan hidrologic, antierozional,
sanogen, recreativ etc.
Tehnica silvică foloseşte metode şi procedee de conversiune
diferite; uzual se practică conversiunea directă şi conversiunea indirectă.
Conversiunea directă se realizează prin trecerea de la un anumit
tratament de crâng la un anume tratament de codru. Conversiunea
indirectă are în principiu acelaşi obiectiv, însă se poate înfăptui doar prin
intermediul crângului compus.
În ţara noastră se aplică des conversiunea directă care cunoaşte
următoarele procedee de lucru:
- conversiunea prin îmbătrânire, bazată pe regenerare naturală;
- conversiunea prin refacere sau substituire, ce se bazează pe
regenerare artificială;
- conversiunea mixtă, bazată concomitent pe regenerarea naturală
şi regenerarea pe cale artificială.
Conversiunea prin îmbătrânire se practică în arboretele de
crâng bine structurate, cu lăstari viguroşi, constituite din specii de viitor,
care formează arborete cu consistenţă plină. Potenţialul condiţiilor
staţionale exercită o mare influenţă pentru reuşita acestui procedeu de
conversiune, asigurând mediul prielnic pentru instalarea şi dezvoltarea
seminţişurilor. În scopul obţinerii de seminţişuri viabile se urmăreşte
majorarea numărului de exemplare provenite din sămânţă în detrimentul
celor din lăstari. Ca mod de lucru, exemplarele obţinute pe cale
vegetativă se conduc până la vârsta când fructifică abundent, pentru a se
obţine astfel sămânţa necesară regenerării sexuate şi totodată slăbirea
capacităţii de înmulţire a lăstarilor.
Operaţiunea are ca scop reducerea gradului de eliminare a
exemplarelor din sămânţă de către lăstari. Un rol important revine
răriturilor selective, care se fac în etajul dominant, pentru a se forma
coroane dezvoltate şi luminate, necesare obţinerii de sămânţă. În acelaşi
timp se pun în lumină grupele de seminţiş utilizabil existent şi se înlătură
lăstarii uscaţi, bolnavi, copleşitori.
Conversiunea prin refacere sau substituire, corespunde
reînnoirii arboretelor de crâng aflate în stare de vegetaţie
necorespunzătoare, ca rezultat al epuizării capacităţii regenerative a
cioatelor sau condiţiilor staţionale nefavorabile. În astfel de situaţie nu
este posibilă o fructificaţie abundentă a arboretului respectiv şi, ca atare,
pentru înfăptuirea scopului urmărit, se execută plantaţii sau se fac
semănături în ochiuri sau în coridoare sub masiv.
Pin refacere se înţelege operaţiunea de reînnoire a unui arboret
brăcuit sau degradat prin plantaţii cu puieţi de talie mijlocie, fie în
parchete de până la 2 ha, fie prin benzi cu lăţimea de 50-70 m.
Substituirea constă în înlocuirea speciilor mai puţin valoroase
silvicultural şicomercial sau necorespunzătoare staţiunii în cazul
crângului compus.
Conversiunea mixtă se practică în arboretele de crâng care şi-au
pierdut parţial capacitatea de a se regenera pe cale naturală. Prin lucrări
de completare a regenerării naturale, se plantează golurile din unitatea
amenajistică cu puieţi din specii valoroase silvicutural şi financiar.
Lucrările de conversiune au cunoscut o extindere după 1948,
metodele concrete de lucru şi considerentele de aplicare fiind stabilite
prin proiectele de amenajare a pădurilor. În practica silvică se pune
această problemă în şleaurile de pe terase sau de deal, care au devenit din
varii motive arborete derivate, diferite sensibil de valenţele tipurilor
fundamentale de pădure.

11.2.Perdele forestiere de protecţie

În cazul multor terenuri considerate „marginale”, adică lipsite de


vocaţie (folosinţă) agricolă, cum sunt: suprafeţele neproductive acoperite
de nisipuri sau cele cu deficit de apă, se adoptă măsuri speciale cu
caracter silvotehnic pentru aducerea acestora în circuitul economic. O
largă aplicare în acest scop, o reprezintă înfiinţarea de culturi forestiere
cu caracter protectiv sub formă de benzi denumite perdele forestiere de
protecţie. Este vorba de fâşii de pădure de înălţime variabilă formate din
rânduri de arbori sau de arbori şi arbuşti care se instalează la marginea
terenurilor arabile sau a canalelor principale de irigaţie, cu scopul de a
preîntâmpina efectele nedorite ale vântului, secetei, colmatării etc.
Perdelele forestiere de protecţie pot fi categorisite (Ciortuz, 1981)
după obiectul lor protector în:
- mantale de lizieră pentru protecţia arboretelor împotriva
animalelor domestice;
- perdele antierozionale care au ca scop protecţia solului şi a
apelor împotriva eroziunii;
- perdele paranisipuri de proteţie a diferitelor obiective
împotriva înnisipării;
- perdele parazăpezi de protejare a căilor de comunicaţie şi a
aşezărilor umane împotriva înzăpezirii;
- perdele forestiere de protecţie a câmpurilor împotriva secetei.
Perdelele forestiere contra secetei se clasifică (Lupe, 1955), la
rândul lor în funcţie de orientarea faţă de vânturile dominante, de
penetrabilitatea faţă de vânt, de natura culturilor protejate, de natura
speciilor lemnoase componente. Astfel în raport cu orientarea faţă de
vânturile dominante (dispuse perpendicular pe direcţia vântului
predominant) se cunosc perdele principale şi perdele secundare (se
aşează perpendicular pe perdelele principale). După penetrabilitatea faţă
de vânt, perdelele forestiere de protecţie se clasifică în impenetrabile,
semipenetrabile şi penetrabile.
Perdelele forestiere impenetrabile sunt culturi compacte, lipsite de
goluri în profilul lor transversal. Cele semipenetrabile sunt culturi relativ
rare al căror profil prezintă numeroase goluri prin care trec cu uşurinţă
curenţii de aer. Perdelele forestiere penetrabile sunt culturi rare, care pot
fi străbătute uşor, pe toată înălţimea lor, de curenţii de aer. Cercetările
efectuate cu privire la influenţa perdelelor forestiere asupra câmpurilor
agricole (Braşov, 1969) evidenţiază influenţa pozitivă a acestora asupra
vitezei vântului, temperaturii aerului, umidităţii din sol şi atmosferă,
evapotranspiraţiei şi solului. Ca efect al acestor influenţe benefice ale
perdelelor forestiere se înregistrează şi un spor de recoltă în toate
culturile. Cele mai favorabile influenţe asupra vitezei vântului o exercită
perdelele semipenetrabile. Acest tip de perdele forestiere orientate
perpendicular pe direcţia vânturilor reduc cu 28 la 40% viteza vântului
(cuprinsă între 1,6 şi 5 m/s). În unele zone ale României (Câmpia
Română, Câmpia de vest a ţării, Podişul Moldovei) aceste culturi
forestiere de interes particular (în sensul deosebit al cuvântului) se
dovedesc încă foarte utile, cu consecinţe pozitive în plan ecologic,
economic şi estetico-social.
De menţionat şi faptul că, după felul culturilor protejate, se
deosebesc perdele de protecţie a culturilor agricole şi perdele de
protecţie a culturilor silvice. Acestea din urmă se instalează cu scop de
a proteja plantaţiile tinere, pepinierele, canalele de aducţiune a apei,
gospodăriile cetăţenilor.
De obicei, o perdea de protecţie se compune dintr-un număr
impar de rânduri (3,5,7 etc.). La o perdea de 7 rânduri de pildă, cele
externe se numesc rânduri marginale, următoarele două post marginale,
rândurile din mijloc formează miezul perdelei. Distanţa dintre rânduri
este de 1,5 m, iar între puieţi pe rând de 0,75 – 1 m. Lăţimea perdelei
forestiere se exprimă prin numărul de rânduri sau în metri.
Motivarea înfiinţării de perdele de protecţie este uşor de înţeles,
cunoscând că unele regiuni din ţara noastră se caracterizează printr-un
climat semiarid care se exprimă prin precipitaţii reduse, neuniform
repartizate în timp, un regim termic care se manifestă printr-o mare
amplitudine (diurnă, lunară, sezonală şi anuală) şi prin vânturi de mare
intensitate, reci în perioada de iarnă , calde şi uscate vara.
Sunt considerate vânturi dăunătoare vânturile calde şi uscate,
care intensifică seceta atmosferică şi determină ofilirea culturilor,
vânturile reci şi puternice de iarnă, care viscolesc zăpada şi dezvelesc
semănăturile şi furtunile care spulberă solul, rup crăcile arborilor
fructiferi, scutură rodul înainte de coacere.
Ca efect al acestor caractere climatice se înregistrează în regiunile
respective un mare deficit de apă în sol şi atmosferă, o evaporaţie
puternică, precum şi spulberarea solului şi a zăpezii, respectiv ofilirea sau
degerarea culturilor vegetale.
Cum s-a menţionat deja, perdelele forestiere de protecţie
îndeplinesc roluri pozitive de: natură climatică, prin ameliorarea
climatului local (domolirea vântului, ameliorarea generală a condiţiilor
staţionale); natură economică prin asigurarea de recolte agricole stabile,
prin furnizarea unor produse necesare economiei locale (lemn, fructe,
liber etc.); factură estetico-sanitară, prin înfrumuseţarea peisajului şi
ameliorarea generală a condiţiilor igienico-sanitare.
Un rol important îl are aşezarea perdelelor forestiere de
protecţie. Dispunerea acestora în teritoriu se face după reguli şi principii
prestabilite încât ele să nu stânjenească activitatea de exploataţie
agricolă, să ocupe o suprafaţă cât mai redusă şi să satisfacă pe deplin
rolul de protecţie a obiectivelor urmărite.
Crearea de perdele forestiere de protecţie presupune: alegerea
atentă a speciilor de arbori şi arbuşti; gruparea judicioasă a acestora în
formule şi scheme de amestec; adoptarea unei tehnici adecvate de lucru.
Speciile folosite la crearea perdelelor forestiere de protecţie se aleg dintre
acelea care pot vegeta în condiţii extreme de climă şi sol, manifestă
rezistenţă la acţiunea factorilor nefavorabili, prezintă o bună dezvoltare a
trunchiurilor şi coroanelor, pot oferi produse cu întrebuinţări diferite
(specii melifere, fructifere, de valoare horticolă). Se evită speciile de
arbori şi arbuşti care oferă medii de dezvoltare pentru dăunătorii
culturilor protejate. Putem astfel recomanda:
- ca specii arborescente principale: stejarul brumăriu,
mojdreanul, teii, salcâmul, glădiţa, ulmul de Turkestan, pinul negru, pinul
silvestru ş.a.;
- ca specii arborescente secundare: acerineele, mojdreanul, teii,
salcâmul japonez;
- ca specii arbustive de protecţie a solului: lemnul câinesc,
cornul, caprifoiul ş.a.;
- ca specii cu rol special pomicol şi tehnic: corcoduşul, părul,
zarzărul, mărul, dudul, scumpia, coacăzul negru şi auriu.
Sunt şi unele specii arbustive considerate marginale (au ghimpi),
cum sunt: sălcioara, maclura, cătina albă, măcieşul, care au o largă
răspândire şi utilitate.
Instalarea unei perdele de protecţie se face prin plantare, butăşire
şi însămânţare. Metoda principală de lucru o reprezintă plantarea cu
material săditor, provenit de la pepinierele silvice existente în zonă.
Culturile se execută toamna şi primăvara de timpuriu, cu mijloace
mecanizate ori hipo sau manual şi se întreţin: 3-5 intervenţii de la
instalare prin 1-3 operaţii de îngrijire.

11.3.Ameliorarea terenurilor erodate

Formele actuale de teren sunt rezultatul confruntării dintre acţiuni


constructive produse de agenţi interni care denivelează scoarţa terestră şi
acţiunii distructive generate de agenţii externi care o nivelează. Acţiunea
constructivă a agenţilor interni dau naştere la forme morfostructurale,
iar acţiunea distructivă a agenţilor externi conduc la forme
morfosculpturale ale reliefului. Morfosculptura se suprapune peste
morfostructură şi creează aspecte diferite ale peisajului geografic.
Agenţii externi care produc procesele morfosculpturale se numesc
agenţi de modelare; ei sculptează şi netezesc formele structurale de
teren, tind să niveleze scoarţa terestră şi să realizeze un stadiu de
uniformitate relativă denumit peneplenă. Agenţii de modelare sunt
numeroşi şi după intensitatea acţiunilor ce desfăşoară se deosebesc agenţi
majori (râurile, gheţarii, valurile mărilor şi oceanelor, vântul) şi agenţi
minori (factori de dezagregare şi de transport: temperatura, precipitaţiile,
gravitaţia etc.). Prin acţiunea agenţilor majori se formează văile, plajele şi
falezele marine, deşerturile de nisip etc. Acţiunea agenţilor minori
generează morfosculptura minoră a scoarţei terestre cu formele sale
variate de teren, care apar pe versanţi, cumpene de apă şi interbazine.
Procesul natural care are ca rezultat distrugerea formelor pozitive
de relief şi ridicarea (prin sedimentare) a locurilor depresionare sau plane
se numeşte denudare, eroziune sau gliptogeneză. Denumită în acest fel,
se pot defini mai multe feluri de eroziune: fluvială, glaciară, marină,
eoliană, pluvială. În fapt eroziunea ne apare ca un proces de dislocare a
solului şi a stratului subiacent produs de acţiunea picăturilor de ploaie şi
a scurgerii pluviale pe versanţi.
Este cazul eroziunii produse de către scurgerile pe versanţi şi al
eroziunii eoliene rezultată prin acţiunea vântului. Procesul de eroziune,
în toate situaţiile, se produce în mod lent, inperceptibil sau în mod
accelerat, brutal. În primul caz nu se produc pagube evidente, în al
doilea sunt afectate interesele agriculturii, prin degradarea terenurilor de
cultură.
Eroziunea pluvială reprezintă rezultatul unui proces de dislocare a
solului şi a subarboretului petrografic produs de acţiunea precipitaţiilor,
care prin scurgerea lor pe versanţi exercită o acţiune de roadere, de
transport şi de depunere. Acest tip de eroziune poate fi diferenţiată în
raport cu intensitatea de acţiune a apei şi în funcţie de modul în care este
înlăturat solul şi substratul litologic. Potrivit acestui mod de diferenţiere a
procesului de eroziune pluvială se deosebesc: eroziunea lentă (normală)
şi eroziunea rapidă (accelerată), aceasta după cum procesul de
stratificare nu este devansat de înlăturarea solului şi eroziune în
suprafaţă şi eroziune în adâncime, denumită şi eroziune torenţială.
Acţiunea apei din precipitaţii este de natură fizico-chimică, apa
dizolvant acţionează ca martor şi transportator al solului şi părţilor
petrografice dislocate. Transportul poate fi în soluţie şi suspensie, în
salturi scurte sau prin târâre ori rostogolire. Desfăşurarea eroziunii
pluviale depinde, la rândul său, de starea suprafeţei solului, natura şi
caracterul precipitaţiilor şi de elementele scurgerii.
Principalele elemente ale procesului de eroziune pluvială sunt:
viteza, volumul şi debitul curenţilor. Examinarea procesului de eroziune
pluvială pune în evidenţă două aspecte: al terenurilor protejate de
vegetaţie şi al celor neprotejate de vegetaţie. În acest din urmă caz,
particulele de sol şi de rocă sunt detaşate prin dilatări şi contrageri
sucesive, determinate de insolaţie/radiaţie şi de îngheţ/dezgheţ şi prin
acţiunea omului şi a vitelor, a picăturilor de ploaie şi a curenţilor de apă.
În cazul acţiunii de dislocare a solului exercitată de apa de scurgere
(eroziune în suprafaţă) are loc spălarea sau pluviodenudarea acestuia, iar
în cazul eroziunii în adâncime se formează şiroirea, ravenarea şi
colmatarea terenurilor.
Eroziunea în suprafaţă se manifestă pe: izlazuri neraţional
folosite, cumpenele de ape şi culmile secundare circulate de oameni şi de
vite, terenurile agricole înclinate, folosite agricol în mod neraţional, în
parchetele tăiate ras, în pădurile rărite, degradate şi brăcuite, în arboretele
cu doborâturi de vânt, locurile bătătorite de turişti etc.
Eroziunea în adâncime reprezintă o formă avansată de eroziune
pluvială, care se produce sub acţiunea şuvoaielor de apă rezultate în urma
ploilor şi a topirii zăpezilor. Este caracteristică pentru terenurile de bilanţ
pluvial dezechilibrat şi îşi face apariţia la obârşia cursurilor de apă, la
baza versanţilor intens exploataţi, de-a lungul drumurilor de pământ, de-a
lungul traseelor de scoatere a materialului lemnos exploatat, de-a lungul
potecilor turistice.
Factorii care condiţionează procesul de eroziune pluvială se pot
grupa în naturali şi economico-sociali. Ca factori naturali care generează
procesul de eroziune pluvială se menţionează: substratul petrografic,
relieful, clima, solul şi vegetaţia. În grupa factorilor economico-sociali,
un rol important îl are acţiunea omului, care poate fi apreciată atât ca
agent declanşator, cât şi ca factor de stăvilire a procesului de eroziune.
Defrişarea pădurii, tăierile ilicite de arbori şi păşunatul intens pot
declanşa eroziuni de adâncime, violente cu urmări greu de controlat.
Vegetaţia a constituit din totdeauna o stavilă în calea degradării
solului, acolo unde covorul vegetal se conservă/păstrează procesul de
eroziune pluvială nu se manifestă violent sau brutal.
Raportul dintre vegetaţie, ca factor de rezistenţă, şi eroziune, ca
proces de distrugere a solului, a preocupat multe categorii de specialişti.
Cercetările efectuate cu privire la ameliorarea solurilor în eroziune arată
că învelişul vegetal împiedică eroziunea accelerată, amortizează şocul
picăturilor de ploaie, reţine importante cantităţi de apă la nivelul
frunzelor, ramurilor, tulpinilor şi în stratul de litieră, favorizează
infiltraţia apei în sol, reduce viteza scurgerii pluviale şi sporeşte
rezistenţa solului, mărindu-i coeziunea.
Rolul antierozional al covorului vegetal depinde de natura şi
starea vegetaţiei, o importanţă deosebită manifestând în această direcţie
pădurile, pajiştile naturale şi culturile agricole. De departe, pădurile
constituie scutul optim de protejare a solului împotriva acţiunii
erozive a apei din precipitaţii. În acest sens sunt de evidenţiat
următoarele valenţe legate de rolul antierozional al vegetaţiei forestiere:
dispersează stropii de apă şi reţine în coronamentul şi în stratul de litieră
o mare cantitate de apă; favorizează infiltrarea apelor din precipitaţii,
determinând cu precădere o scurgere subterană; împiedică concentrarea
rapidă a apelor rezultate din ploi şi din topirea zăpezilor; consolidează
solul prin rădăcinile arborilor, arbuştilor şi subarbuştilor.
Un rol hidrologic şi antierozional eficient nu pot îndeplini decât
arboretele cu consistenţă plină, litieră continuă şi un proces normal de
formare a humusului. Eficienţă sporită realizează arboretele amestecate,
de vârstă mijlocie şi cu litieră afânată. Diminuarea consistenţei
arboretelor, înlăturarea litierei, bătătorirea şi distrugerea calităţii solului
prin exploatări, păşunat, manifestări turistice sub nivelul civilizaţiei
europene, conduc cu siguranţă la limitarea rolului hidrologic şi
antierozional al pădurii. Din aceste considerente, silvicultorilor le revin
sarcini deosebite pentru asigurarea unui procent de împădurire de
minimum 32% la nivelul fondului forestier naţional, ameliorarea
consistenţei structurii şi a compoziţiei arboretelor existente, împădurirea
terenurilor degradate din fondul funciar al ţării.
Ţelul principal al acestor sarcini se integrează armonios în
strategia generală de diminuare/combatere a eroziunii pluviale, care
interesează în egală măsură atât sectoarele de agricultură şi silvicultură
cât şi alte ramuri importante ale economiei naţionale. O strategie de
combatere a eroziunii solului urmăreşte recuperarea şi valorificarea cât
mai eficientă a terenurilor supuse acestui proces.
În interiorul activităţilor de silvicultură, ameliorarea silvică a
terenurilor degradate se desfăşoară organizat pe perimetre de
ameliorare stabilite şi organizate potrivit unor proiecte de ameliorare.
Fundamentarea ştiinţifică a unor asemenea proiecte se realizează prin
cercetarea generală şi cartarea terenurilor degradate incluse în perimetrul
de ameliorare. Cercetarea generală se referă la perimetrul de ameliorare
în ansamblu – cadrul geografic, intensitatea degradării şi consecinţele
acesteia, lucrări executate în trecut în cuprinsul perimetrului de
ameliorare. Cercetarea cu caracter general este însoţită de cercetarea în
detaliu pe unităţi omogene, care după identificare, delimitare se
caracterizează şi se clasifică în concordanţă cu normativele în vigoare.
Calea fundamentală de urmat în acţiunea de ameliorare a
terenurilor degradate o reprezintă împădurirea, rolul vegetaţiei fiind,
după cum s-a menţionat anterior, decisiv. Instalarea pădurii pe aceste
terenuri nu este nici uşoară şi nici ieftină. Împădurirea terenurilor
degradate prin eroziune prezintă variate particularităţi şi îmbracă
numeroase forme, determinate de condiţiile de lucru. Adoptarea
tehnicilor de lucru ridică probleme specifice în alegerea speciilor,
stabilirea asortimentelor, proporţiilor şi schemelor de împădurire, precum
şi în adoptarea tehnicilor de lucru.
Este uşor de imaginat că toate aceste cerinţe trebuie examinate şi
puse în operaţiune în mod diferit pentru terenurile cu eroziune pluvială
sau pentru terenurile nisipoase, sărăturate, fugitive/în alunecare ori cu
exces de apă.
În legătură cu aceste din urmă categorii de terenuri neproductive
considerăm oportune câteva sublinieri. Eroziunea eoliană reprezintă
procesul de dislocare a particulelor de sol şi de rocă, produs de curenţii
de aer. Acest proces constă în antrenarea şi resedimentarea particulelor
necoezive, cu alte cuvinte în roaderea, transportul şi depozitarea în altă
parte a acestor particule. Este de fapt un proces de degradare, care constă
în spulberarea solurilor productive sau în acoperirea acestora cu
sedimente nefertile.
Apariţia şi extinderea acestui proces se datoresc vântului ca agent
de modelare a scoarţei terestre, în această calitate de factor eolian, care
roade, transportă şi depune particule de sol şi de rocă, producând
modificări ale scoarţei terestre. Eroziunea eoliană, produsă de vânt ca
agent major de modelare a Terrei, este un proces morfosculptural ce
aparţine de morfosculptura majoră. Suprafeţele înnisipate, deşerturile de
nisip, deşerturile de pietre, dunele de nisip etc. sunt mărturii ale
capacităţii de modelare a factorului eolian, ce atestă posibilitatea ca
eroziunea eoliană să devină proces de degradare a terenurilor agricole şi
silvice.
După natura terenurilor afectate de acţiunea factorului eolian, se
deosebesc: eroziune eoliană a solurilor, eroziune eoliană a nisipurilor
şi eroziune eoliană a stâncilor. Aceste forme de eroziune pot fi lente sau
accelerate, în condiţiile ţării noastre prezentând un interes special
eroziunea accelerată a terenurilor nisipoase.
În desfăşurarea eroziunii eoliene intervin numeroşi factori (roca,
relieful, clima, solul, vegetaţia şi acţiunea omului); rocile friabile cu
climat uscat şi vânturi puternice, cu soluri prăfoase sau nisipoase, lipsite
de vegetaţie sau cu vegetaţie rară, exploatate în mod necorespunzător,
favorizează eroziunea eoliană. În regiunile cu puternice manifestări
eoliene se pot deosebi: terenuri cu nisipuri mobile (conţin sub 0,5%
humus şi sub 5% argilă), terenuri cu nisipuri semimobile (conţinutul de
humus este de 0,5-1% şi de argilă de 5 la 10%) şi terenuri cu nisipuri
fixate (caz în care cantitatea de humus depăşeşte 1% iar cea de argilă
10%).
Pagubele provocate de eroziunea eoliană pot consta în: subţierea
treptată a solului prin denudare sau/şi ravinare eoliană ori acoperirea
solului productiv cu material nisipos nefertil, dezrădăcinarea culturilor,
rănirea sau asfixierea acestora, înnisiparea aşezărilor umane, a
drumurilor, canalelor de aducţiune a apei etc.
Eroziunea eoliană este prezentă pe o mare întindere din suprafaţa
terestră, cu deosebire în regiunile cu climat arid, de pustiu şi semiarid, de
stepă. La noi în ţară acest proces se manifestă în regiunea de câmpie, în
condiţii de teren nisipos şi climat uscat, cele mai cunoscute zone fiind:
sudul Olteniei, nord-vestul Transilvaniei, litoralul marin şi Delta Dunării.
Lucrările de combatere a eroziunii eoliene urmăresc reducerea
vitezei vântului şi mărirea rezistenţei la spulberare a solului sau a
depozitelor de nisip. Măsurile de ordin tehnic care se adoptă în aceste
situaţii au caracter organizatoric şi tehnic: cele cu caracter tehnic se
aplică pe terenurile cu nisipuri mobile şi semimobile şi cuprind lucrări
fitoameliorative de împădurire şi de înierbare şi lucrări speciale de
stabilizare. Lucrările de împădurire constituie de fapt măsura radicală de
combatere a eroziunii eoliene, culturilor forestiere care se instalează pe
aceste terenuri având rol de domolire a vitezei vântului, de stăvilire a
spulberării nisipului şi de protejare a culturilor limitrofe. Pe terenurile
nisipoase se instalează, aşadar, culturi masive de arbori şi arbuşti sau se
execută perdele forestiere de protecţie antieoliene. Speciile care se
folosesc în diferite formule de împădurire cuprind, după caz: pin, mălin,
salcâm, plop alb, anin negru, arbuşti (lemn câinesc, scumpie, soc, cătină
albă ş.a.).
Aspecte deosebite comportă şi ameliorarea terenurilor cu exces
de apă. Procesul de înmlăştinare reprezintă un proces natural şi este
provocat de un exces de apă provenit din exterior, din interior, sau atât
din exteriorul cât şi din interiorul suprafeţelor de cultură. Sub influenţa
radiaţiei solare şi a gravitaţiei terestre are loc în natură un permanent
proces de circulaţie a apei. Acest proces denumit hidrologic cuprinde un
ansamblu de fenomene, reprezentate prin evaporaţie directă, transpiraţie,
mişcare a vaporilor, condensare, precipitare, infiltrare în sol, băltire
scurtă sau de durată, scurgere de suprafaţă şi scurgere subterană.
Prin circuitul hidrologic, uscatul primeşte şi pierde permanent
anumite cantităţi de apă. Relaţiile dintre veniturile de apă şi pierderile de
apă, într-un caz dat, poartă denumirea de bilanţ hidrologic şi se referă la
un teritoriu dat şi la o anumită perioadă de timp. Dacă diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile de apă este egală cu zero, bilanţul hidrologic este
normal sau echilibrat; în caz că acest bilanţ este pozitiv sau negativ,
bilanţul hidrologic este anormal sau dezechilibrat. Se înregistrează un
asemenea rezultat în terenuri puternic afectate climatic, geomorfologic
sau de activităţi antropice. Când veniturile de apă ale unui teritoriu
depăşesc pierderile de apă se ajunge la un exces de umiditate, la un
proces de supraumectare a terenurilor de cultură, denumit de
înmlăştinare, la baza lui aflându-se legea circulaţiei apei în natură.
Înmlăştinarea reprezintă, aşadar, un proces de umezire excesivă a unui
teren, ce se produce ca un efect al unui aflux de apă care se acumulează
în sol sau pe sol şi îi alterează proprietăţile fizice, chimice şi biologice,
determinând reducerea capacităţii productive a acestuia.
Supraumectarea se poate produce frecvent şi stă la originea
procesului de degradare a terenurilor de cultură. Acest proces îmbracă
diferite forme în raport cu: grosimea stratului de sol supraumectat
datorită excesului de apă, locul de stagnare a apei, activitatea factorului
antropic. Astfel, se vorbeşte de înmlăştinare parţială sau totală (după
grosimea stratului de sol care suferă de exces de apă), permanentă sau
periodică (după durata supraumectării). După locul de stagnare a apei se
deosebeşte o înmlăştinare de suprafaţă sau de băltire şi o înmlăştinare
de profunzime, subterană sau freatică.
De remarcat că procesul de înmlăştinare se produce şi pe
terenurile cu bilanţ anual echilibrat, dar în anume perioade pot înregistra
un coeficient de bilanţ hidrologic supraunitar. În aceste cazuri se
consideră din punct de vedere ameliorativ exces de apă surplusul de apă
care împiedică, întârzie sau limitează lucrările fitotehnice, prejudiciază
vegetaţia sau alterează proprietăţile solului. Se poate susţine că
înmlăştinarea se poate produce fie prin băltirea apelor de suprafaţă, fie
prin ascensiunea apei freatice în profilul solului (caz în care se produce
gleizarea solului). Excesul de apă este dăunător pentru om şi pentru
plantele de cultură prin faptul că lipsa sau insuficienţa aerului în sol
limitează până la anulare activitatea microorganismelor aerobe,
determinând acumularea substanţelor organice cu consecinţe negative
pentru sol şi vegetaţie.
Terenurile cu exces permanent sau periodic de apă se împart, sub
raport ameliorativ în: mlaştini, terenuri mlăştinoase şi terenuri
minerale periodic înmlăştinate. Mlaştinile, la rândul lor, pot fi: înalte
sau tinoave, joase sau bahne şi intermediare.
Tinoavele se formează exclusiv în climate umede şi reci; prezintă
un profil bombat; sunt acoperite de un strat de turbă oligotrofă şi acidă şi
se alimentează cu apa din precipitaţii. În mediul acid şi oligotrofic
respectiv, flora lemnoasă este reprezentată doar prin exemplare chircite
de Betula sp., Pinus sylvestris, Populus tremula, Salix aurita ş.a.
Bahnele se formează în locuri depresionare lipsite de scurgere şi
cu nivel freatic ridicat, indiferent de climat şi de stratul litologic. Aceste
mlaştini sunt deseori dominate de rogoz, trestie şi papură. Flora existentă
este constituită din specii de Carex sp., Juncus sp., Eriophorum sp.,.
Phraguntes sp., Tipha sp., precum şi Betula, Salix, Ribes, Spirea etc.
Ameliorarea terenurilor cu exces de apă interesează silvicultura,
urmărindu-se punerea în valoare a terenurilor înmlăştinate din fondul
forestier, cât şi o serie de terenuri din fondul funciar agricol, cum sunt:
zona dig-mal, malul canalelor din sistemele agricole de desecare etc. În
acest scop se elaborează proiecte de cunoaştere detaliată a terenurilor în
cauză, a modului cum s-a produs înmlăştinarea, a consecinţelor provocate
de excesul de apă. Se acţionează în două direcţii: prima vizează stăvilirea
revărsării cursului de apă, iar a doua se referă la evacuarea surplusului de
apă de pe terenurile în cultură şi urmăreşte realizarea în sol a unui regim
corespunzător sub raport hidric, nutritiv, biologic şi termic. Stăvilirea
revărsării cursurilor de apă se numeşte îndiguire iar evacuarea excesului
de apă – desecare. Lucrările silvoameliorative au caracter biologic şi
urmăresc atât ameliorarea terenurilor prin drenaj biologic cât şi
valorificarea silvică a acestora. Speciile de arbori folosite la aceste lucrări
sunt: salcia albă, plopul negru, plopul alb, chiparosul de baltă, aninul
negru, frasinul pufos, mălinul, gârniţa, pinul comun, plopii euramericani
etc. Dintre subarbuşti se recomandă lemnul câinesc, scumpia, călinul,
paţachina ş.a.

11.4. Reconstrucţia ecologică a pădurilor

La finele secolului trecut silvicultura europeană a instituţionalizat,


dacă ne putem exprima astfel, termenul de reconstrucţie ecologică a
pădurilor. Preluat din franceză (réstauration) şi din engleză
(rehabitation), prin acest termen se exprimă preocuparea de refacere,
substituire sau ameliorare a arboretelor destructurate ecologic. La
conferinţe paneuropene (Lisabona, 1998), prin documentele adoptate,
miniştrii pentru păduri şi-au exprimat unanim hotărârea „de a promova în
continuare gestiunea durabilă a pădurilor, contribuind, printre altele, la
conservarea diversităţii biologice, la reducerea efectelor negative ale
poluării atmosferice şi ale schimbărilor climaterice şi la lupta împotriva
deşertificării...“ Între criteriile cu privire la obiectivele dezvoltării
durabile a pădurilor în perioada 2000 – 2020, se susţine îndeplinirea de
către silvicultura europeană a următoarelor strategii:
• menţinerea, ameliorarea corespunzătoare a resurselor forestiere
şi a contribuţiei lor la circuitul global de carbon;
• menţinerea sănătăţii şi a vitalităţii ecosistemelor forestiere;
• menţinerea şi încurajarea funcţiilor productive ale pădurilor
(lemn şi alte produse nelemnoase);
• menţinerea, conservarea şi sporirea corespunzătoare a
diversităţii biologice în ecosistemele forestiere;
• menţinerea şi ameliorarea corespunzătoare a funcţiilor de
protecţie în gestionarea pădurilor, în special pentru protecţia
solului şi a apei;
• menţinerea altor funcţii cerute de condiţiile social-economice
actuale.
La originea acestor preocupări se află noţiuni de ordin ecologic,
biologic, tehnic, economic şi social. O importanţă deosebită a avut-o şi
apariţia fenomenului de uscare prematură a arborilor pe picior în anul
1910 în arboretele de stejar pedunculat din Slovenia, precum şi
extinderea acestuia în mai multe ţări europene. În România s-a semnalat
acest fenomen în anii 1930 – 1932 în pădurile de cvercinee, fenomen ce
s-a amplificat în perioadele 1946 – 1949, 1955 – 1961, 1972 – 1977.
Fenomenul s-a propagat de la o etapă la alta în stejărete, gorunete, şleauri
cu stejar pedunculat sau gorun, precum şi în păduri de brad, pin şi molid.
Apariţia şi evoluţia uscării premature a arborilor pe picior s-au
atribuit condiţiilor de stres climatic (secete excesive şi de durată, deficit
hidric), atacurilor de insecte şi poluării industriale (emanaţii toxice
industriale în atmosferă). Se consideră că pe fondul debilitării ecologice a
arboretelor acţionează, factori defoliatori, gândaci de scoarţă, ciuperci
xilofage şi vasculare, bacterii, vătămări produse de păşunat, vânat,
rezinajul neorganizat, măsuri de gospodărire defectuos aplicate.
S-au înregistrat numeroase cazuri de uscare, ca urmare a
modificării condiţiilor naturale de vegetaţie prin lucrări hidrotehnice, care
au avut ca rezultat coborârea nivelului apelor freatice, respectiv
dereglarea regimului de aprovizionare cu apă al arborilor. S-a constatat că
procesul de uscare anormală a arborilor este mai intens în staţiunile în
care factorii mediului fizic sunt limitativi: soluri cu regim alternant de
umiditate, soluri cu conţinut ridicat de schelet, soluri grele-compacte,
soluri cu ape freatice puternic mineralizate, îngheţuri târzii etc. În
consens cu unele preocupări internaţionale, în multe cazuri chiar anterior
măsurilor concertate din silvicultura ţărilor vest-europene, s-au adoptat la
noi măsuri silvotehnice de limitare a acestui fenomen, concretizate prin
elaborarea de noi tehnologii de refacere a arboretelor afectate de uscare,
pe grupe de specii. În viziunea conceptului de reconstrucţie ecologică,
formulată prin Legea nr. 2/1987 privind conservarea, protejarea şi
dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea
echilibrului ecologic, au fost elaborate Îndrumări tehnice pentru
prevenirea fenomenului de uscare a arborilor pe picior şi restabilirea
echilibrului ecologic în pădurile din România, introduse în producţie
prin Ordinul ministrului silviculturii nr. 165/1988.
Prin acest document s-a stabilit ca în paralel cu lucrările de
depistare, semnalare şi combatere a dăunătorilor ce se efectuează anual
prin monitoringul forestier, să se execute lucrări de reconstrucţie
ecologică în pădurile respective.
Faţă de starea de infestare şi vătămare a arboretelor afectate de
uscare, lucrările de reconstrucţie ecologică necesare constau din:
• ameliorarea compoziţiei arboretelor prin introducerea de specii
de amestec în suprafeţele cu consistenţă redusă;
• refacerea integrală a arboretelor afectate de uscare în cazurile
în care ponderea speciei principale este puternic diminuată;
• substituirea arboretelor din staţiuni necorespunzătoare, în care
se produc uscări intense.
Ca idee, reconstrucţia ecologică a arboretelor sau a trupurilor de
pădure afectate se realizează prin tehnologii adecvate: tehnologii de
refacere prin semănături directe în ochiuri, tehnologii de refacere prin
plantaţii în ochiuri, tehnologii de refacere integrală în coridoare sau
benzi, tehnologii de refacere a arboretelor de fag, tehnologii de refacere-
substituire a plantaţiilor de plopi euramericani, tehnologii de refacere a
arboretelor de brad afectate de uscare etc.
S-a considerat necesar ca, odată cu lucrările pregătitoare
(identificarea arboretelor cu fenomene de uscare şi aprecierea suprafeţei
porţiunilor de arboret destructurate ecologic) să se stabilească şi urgenţa
intervenţiilor silvotehnice, în următoarele situaţii:
• urgenţa I - arborete în care s-au aplicat sau sunt absolut
necesare tăieri rase de refacere;
• urgenţa a II-a - arborete puternic rărite (consistenţa 0,3 – 0,5,
cu început de înierbare);
• urgenţa a III-a - arborete rărite (consistenţa 0,5 – 0,8) cu
tendinţe de rărire continuă.

11.5. Lucrări de conservare

În ultimii ani s-a încetăţenit în literatura de specialitate de la noi


ideea lucrărilor speciale de conservare. S-a considerat oportună
generalizarea în practica silvică a acestei idei întrucât obiectivele
prioritare ale gospodăririi pădurilor erau subordonate conceptului de
permanenţă a resurselor forestiere puternic destructurate în perioada
1950-1990 de tăierile anuale de lemn peste posibilitatea normală în
produse principale a pădurilor. Introducerea acestei idei prin analizele
care s-au făcut la adoptarea soluţiilor din proiectele de amenajare a
pădurilor, realizate după 1980, urmărea ca unele măsuri incipiente de
gospodărire durabilă, cum sunt: ciclurile, fundamentarea nivelului
posibilităţii grupate pe natură de produse, alegerea şi aplicarea
tratamentelor, reconstrucţia ecologică, creşterea eficienţei sociale a
pădurilor cu funcţii multiple, să asigure efectiv menţinerea integrităţii
şi ameliorarea permanentă a potenţialului ecoprotectiv ale fondului
forestier naţional.
S-a considerat necesar ca lucrările speciale de conservare să nu se
limiteze la tăieri de conservare, ci să înglobeze intervenţii deosebite de
combatere a bolilor şi dăunătorilor vegetaţiei silvestre, generalizând în
practică conceptul de combatere biologică, acţiuni ferme de optimizare a
efectivelor de vânat, interzicerea rezinajului şi a păşunatului abuziv,
executarea sistemelor de drenare a terenurilor din fondul forestier cu
exces de umiditate etc.
S-a stabilit astfel, prin Normele tehnice din silvicultură, soluţii de
adoptat cu privire la natura şi intensitatea tăierilor de conservare;
practicarea unor intervenţii de transformare a unor arborete cu structuri
pluriene şi relativ pluriene tratate în codru regulat la codrul grădinărit;
refacerea, substituirea şi ameliorarea arboretelor necorespunzătoare
staţional şi economic. Implementarea soluţiilor de adoptat iau cu
prioritate în considerare: starea arboretelor, condiţiile de staţiune,
cerinţele biologice ale pădurii, necesitatea dezvoltării seminţişurilor
naturale şi efectuarea lucrărilor de ajutorare şi completare a regenerării
naturale. Periodicitatea intervenţiilor se stabileşte după natura acestora şi
nivelul de intensivizare a silviculturii locale.
Un aspect deosebit în urmărirea îndeplinirii lucrărilor speciale de
conservare îl reprezintă restricţiile cu privire la exploatarea şi recoltarea
masei lemnoase. În acest sens capătă importanţă exigenţele silviculturale
legate de protejarea solului, a seminţişurilor naturale utilizabile şi a arborilor
rămaşi pe picior. Diminuarea pierderilor şi a prejudiciilor aduse pădurii în
procesul de recoltare şi transport a lemnului, constituie un prim semn al
înţelegerii corecte a oportunităţii lucrărilor speciale de conservare.