Sunteți pe pagina 1din 69

LEMNUL

1. GENERALITĂŢI PRIVIND LEMNUL, SURSELE DE LEMN ŞI


FORMAREA LEMNULUI

1.1. NOŢIUNEA DE LEMN

În limbile greacă şi latină, lemnul este cunoscut sub numele de xilos, şi respectiv
igrtum, de la care provin actualii termeni xilem şi lignină.
în conformitate cu prevederile STAS 5125-89, prin lemn se înţelege “totalitatea
ţesuturilor secundare de rezistenţă, conducere şi depozitare, situate între coajă şi măduvă,
care constituie partea principală a trunchiului, ramurilor şi rădăcinii plantelor lemnoase”.
F i 1 i p o v i c i, J. (1964) pune în evidenţă două sensuri ale acestei noţiuni. In sens
restrâns lemnul ar reprezenta “acea parte a masei organice vegetale care e cuprinsă între
cambiul şi măduva plantei, având construcţia anatomică şi compoziţia chimică foarte
complicată”, iar în sens lărgit el ar constitui “partea “lemnificată” a masei organice
vegetale, elaborată şi acumulată de plantele lemnoase”.
G u i n i e r, P h. (citat de Ve n e t, J., 1986) defineşte lemnul punând accentul pe
modul de formare a lui. în concepţia sa, acesta ar reprezenta “un ansamblu de ţesuturi de
origine secundară, cu pereţii lignificaţi, rezultând din funcţionarea către interior a stratului
generator cambial”. Autorul consideră că “pentru a înţelege lemnul, pentru a-i studia
proprietăţile fizice, mecanice sau chimice, pentru a şti să-i remediem inconvenientele şi
pentru a-1 utiliza raţional, nu trebuie să se piardă niciodată din vedere originea şi rolul său
în corpul arborelui”.
După o altă definiţie, lemnul este un “material organic natural de origine vegetală,
constituit din celule cu membrane lignificate” (x x x Terminologia forestieră română, Voi.
I, 1978). Se scoate aici în evidenţă, calitatea lemnului de materie primă aptă pentru
realizarea de diverse produse necesare omului, ca şi de material combustibil.
Se precizează că, în definiţiile consemnate, este luat în considerare numai lemnul
speciilor dicotiledonate, cel al speciilor monocotiledonate fiind total diferit ca mod de
formare şi structură.
1.2. PLANTE LEMNOASE

Speciile lemnoase susceptibile de a da lemn de dimensiuni şi calitate


corespunzătoare diverselor utilizări, al căror număr pe glob se ridică la circa 20 000,
aparţin încrengăturilor Gimnospermatophyta (gimnosperme) şi Angiospermatophyta
(angiosperme). Dintre gimnosperme, la noi, o importanţă deosebită sub raport economic
prezintă familia Pinaceae şi respectiv genurile Abies, Larix, Picea, Pinus şi Pseudotsuga,
din ordinul Coniferales.
în cadrul angiospermelor, se disting două grupe mari de specii lemnoase şi anume,
clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae), ce include plante forestiere extrem de valoroase şi
clasa Liliatae (Monocotyledonatae) ce cuprinde palmieri, bambuşi, bananieri, al căror lemn
nu constituie o materie primă de importanţă industrială. Speciile de dicotiledonate de
interes deosebit, răspândite la noi, se încadrează în următoarele 10 familii: Aceraceae
(genul Acer), Betulaceae (Alnus, Betula, Carpinus), Fagaceae (Fagus, Quercus),
Juglandaceae (Juglans), Leguminosae (Robinia), Oleaceae (Fraxinus), Rosaceae (Malus,
Primus, Pyrus), Salicaceae (Populus, Salix), Tiliaceae (Tilia) şi Ulmaceae (Ulmus).
La scara globului pământesc, numărul speciilor având lemn cu utilizări industriale
este de numai câteva sute; se afirmă că dintre acestea în Europa sunt mai bine cunoscute de
către negociatori şi utilizatori, circa 100.
în legătură cu denumirea de lemn de răşinoase, folosită în mod curent în cazul
coniferelor, se menţionează faptul că, în realitate, nu întotdeauna lemnul acestora din urmă
produce oleorezine, existând în schimb specii foioase tropicale al căror lemn conţine astfel
de substanţe.
Plantele lemnoase se clasifică în raport cu înălţimea şi conformaţia generală în
arbori, arbuşti şi subarbuşti.
Arborii sunt plante lemnoase cu înălţimea mai mare de 7 m şi care dispun de un
trunchi şi o coroană tulpină distincte. In raport de mărimea pe care o ating, arborii se
împart în trei categorii: arbori de mărimea I cu înălţimea de peste 25 m; arbori de mărimea
a Ii-a cu înălţimea cuprinsă între 15 şi 25 m şi arbori de mărimea a III-a cu înălţimea
cuprinsă între 7 şi 15 m.
Arbuştii au înălţimea cuprinsă între 1 şi 7 m. Ei sunt prevăzuţi cu mai multe tulpini,
ramificate începând de la bază şi, din această cauză, capătă forma de tufa.
Subarbuştii au înălţimi mai mici de 1 m, fiind denumiţi şi arbuşti pitici. Unii
consideră subarbuştii o categorie de plante de sine stătătoare situate între plantele lemnoase
şi cele ierbacee, tulpina lor fiind lemnoasă la bază şi ierboasă în partea superioară.

1.3. ARBORELE, BAZĂ PRODUCĂTOARE DE LEMN.


PĂRŢILE PRINCIPALE ALE ARBORILOR

Pădurea reprezintă o adevărată uzină vie producătoare de biomasă, arborii, ceilalţi


constituenți ai fitocenozelor forestiere având însuşirea de a transforma energia solară, prin
intermediul fotosintezei, în energie chimică, acumulată îndeosebi sub formă de lemn, dar
şi sub formă de coajă, frunze, flori ş.a.
Deşi pot creşte şi în stare izolată, în accepţiunea curentă arborii reprezintă
elementele constitutive de bază ale pădurii şi totodată principala componentă a acesteia in
care se formează lemnul. Arborii aflaţi în mediul pădurii au formă forestieră, de unde şi
denumirea de arbori forestieri, prezentând o tulpină înaltă, cilindrică, spălată în mare parte
de crăci şi o coroană concentrată spre vârf. Spre deosebire de aceştia, arborii crescuţi
izolaţi, aflaţi în plină lumină, au o formă diferită de cea forestieră, denumită formă
specifică sau habitus, la ei remarcându-se o tulpină ceva mai puţin înaltă, puternic
îngroşată la partea inferioară şi o coroană mult mai bine dezvoltată, atât lateral, cât şi în
jos. După forma specifică, arborii aparţinând diferitelor specii pot fi deosebiţi de la
distanţă.
La un arbore se remarcă două mari părţi componente, tulpina şi rădăcina. La rândul
ei, tulpina este alcătuită din trunchi şi coroană.
Rectitudinea şi zvelteţea fusului, capacitatea de elagare, forma coroanelor sunt
caractere controlate genetic, fapt demonstrat la o serie de pini exotici, larice ş.a., deşi
influenţa mediului de pădure, datorat consistenţei, structurii verticale a arboretului ş.a., are
de multe ori un rol foarte important asupra acestora. Un puternic control genetic este de
asemenea evident în cazul unor caractere ale coroanei, cum sunt unghiul de inserţie a
ramurilor, numărul de ramuri în verticil, poziţia ramurilor de ordinele II şi III, raportul
dintre lungimea şi lăţimea coroanei, iar la molid, tipurile intraspecifice de coroană perie,
plat, pieptene, forma columnară, formele cu coroane largi sau înguste (S t ă n e s c u, V., Ş
o f 1 e t e a, N., 1998,).
1.3.1. RĂDĂCINA ARBORILOR

Rădăcina arborilor este în mod normal subterană, când îndeplineşte în principal


funcţiile de absorbţie a apei şi substanţelor minerale din sol şi de fixare şi susţinere a părţii
aeriene a arborilor. Masa rădăcinii poate ajunge la valori considerabile, respectiv la câteva
zeci de tone. O serie de caracteristici ale rădăcinii unui arbore, ca forma constructivă
(pivotantă, trasantă sau pivotant-trasantă), suprafaţa proiecţiei în plan orizontal, repartiţia
radicelelor pe clase de grosime, depind de specie, de vârsta arborelui, de consistenţa
arboretului, de condiţiile staţionale etc. Ponderea volumului rădăcinii în volumul total al
unui arbore variază între 5 şi 21 % (tab. 1.1), unele cercetări atestând totodată faptul că în
staţiuni de bonitate superioară aceasta are valori semnificativ mai reduse decât în condiţii
staţionale precare.
Pe lângă rădăcinile normale, la unele specii lemnoase, îndeosebi tropicale (de
exemplu, la tec -Tectona grandis L.f.), se întâlnesc rădăcini aeriene sau adventive.

1.3.2. TULPINA ARBORILOR

Tulpina este partea arborelui situată deasupra solului, fiind alcătuită din trunchi şi
coroană.
Cioata este partea din tulpina arborelui care la doborârea acestuia rămâne la
suprafaţa terenului.
împreună cu întreaga rădăcină sau numai cu o parte a acesteia, cioata formează
buturuga. In literatura de specialitate se întâlneşte, de asemenea, termenul de buturugă
industrială (C o r 1 ă ţ e a n u, S., 1984). Aceasta din urmă este o buturugă la care
rădăcinile principale au lungimea limitată în funcţie de diametrul cioatei; la valori ale
diametrului cioatei până la 50 cm lungimea rădăcinilor este egală cu mărimea acestuia, iar
la valori superioare lungimea rădăcinilor se ia 50 cm. Uneori, lemnul din buturugă face
obiectul valorificării, ca de exemplu în cazul nucului (pentru obţinerea furnirului de
rădăcină) şi al speciilor răşinoase (pentru extracţia oleorezinelor).
Cioata, dar mai ales buturugile conţin o cantitate importantă de lemn. In cazul
cioatei, după unele date, la fag şi molid, proporţia din volumul total al arborilor respectivi
s-ar cifra la circa 1 %.
Trunchiul este partea din tulpină ce porneşte de la nivelul solului şi se continuă până
la nivelul unde are loc inserţia primei crăci verzi, el servind la susţinerea coroanei, la
circulaţia sevei brute şi a sevei elaborate şi la depozitarea substanţelor de rezervă. Din
punct de vedere tehnologic, trunchiul prezintă o mare importanţă, întrucât, aşa după cum
rezultă din tabelul 1.1, deţine cea mai mare pondere din volumul de lemn al unui arbore
(61 - 90 %).
Unii consideră trunchiul având ca limite secţiunea de la cioata arborelui şi locul unde
el se pierde în coroană, apreciindu-se ca fiind uşor de distins în cazul majorităţii speciilor
forestiere.
O altă noţiune, strâns legată de cea de trunchi, întâlnită în literatura de specialitate (G
i u r g i u, V., 1979), este cea de fus, prin care se înţelege partea din tulpină de la sol până la
mugurele terminal, fără crăci, bine vizibilă la majoritatea speciilor răşinoase, dar şi la unele
specii foioase . Partea superioară a fusului, cu diametrul de bază mai mic de 5 cm, se
numeşte vârf
In domeniul exploatării pădurilor este cunoscută tehnologia exploatării lemnului sub
formă de trunchiuri şi catarge. După I o n a ş c u , Gh., ş i C o n s t a n t i n e s c u , G h.,
(1987), trunchiul, întâlnit la speciile foioase, ar fi partea cuprinsă între “secţiunea rezultată
la doborâre şi secţiunea de sub prima cracă groasă, având lungimea părţii elagate la vârsta
de exploatabilitate mai mare de 12 m”, în timp ce catargul, întâlnit la speciile răşinoase, ar
fi partea cuprinsă între “secţiunea de la doborâre şi cea de tăiere (înlăturare) a vârfului”.

Tabelul 1.1
Proporţia de lemn aflată în trunchiul, coroana şi rădăcina unor specii forestiere
Specia Proporţia de lemn conţinută în:
Trunchi Coroană Rădăcină
Molid 73-83 8-11 9-16
Brad 74-86 7-10 7-16
Pin 69-80 8-10 12-21
Larice 78-88 6-8 6-14
Stejar 64-78 10-20 12-16
Fag 62-76 10-20 14-18
Salcâm 80-90 5-10 5-10
Mesteacăn 76-88 7-14 5 -10
Frasin 78-90 5-10 5-12
Forma trunchiului arborilor în secţiune transversală este aproximativ circulară,
uneori apropiindu-se de elipsă sau prezentându-se ca o combinaţie cerc-elipsă ori cerc -
parabolă. Ea este controlată atât de factori genetici, cât şi de factori externi (fiecare arbore
este influenţat de exemplarele din jur şi de condiţiile staţionale). Neregularitatea secţiunii
transversale, urmare a neuniformităţii grosimii învelişurilor periferice de biomasă depuse
anual, este cauzată de asimetria coroanei, lumina unilaterală, spaţiul de dezvoltare
disponibil unidirecţional, vântul bătând dintr-o direcţie dominantă, expoziţia şi panta
terenului, toţi aceşti factori acţionând în strânsă interdependenţă.
Forma în secţiune longitudinală a trunchiului arborilor, consecinţă a interacţiunii
dintre genotip şi mediu, diferă de la specie la specie şi, în cadrul speciei, variază cu vârsta
arborelui, cu consistenţa arboretului, cu condiţiile staţionale. O amprentă puternică asupra
acesteia îşi pune, de asemenea, creşterea în masiv sau pe teren liber a arborilor. In linii
mari însă, ea prezintă şi elemente relativ stabile, trunchiul putând fi, de exemplu, împărţit
în porţiuni cu conformaţie generală asemănătoare de la un arbore la altul. Astfel,
examinând, de la bază spre vârf, trunchiul unui arbore cu formă regulată, se pot deosebi:
- o porţiune, la baza trunchiului, de forma unui trunchi de neiloid - corp de rotaţie
având curba generatoare concavă;
- o porţiune cilindrică;
- o porţiune de forma unui trunchi de parabolă - corp de rotaţie având curba
generatoare convexă;
- porţiunea de la vârf, conică.
Factorii care ar explica forma secţiunii longitudinale a trunchiului au fost consideraţi,
de-a lungul timpului, forţa vântului, având ca punct de aplicaţie centrul de greutate al
coroanei arborilor (M e t z g e r, 1893), forţa vântului combinată cu greutatea proprie a
arborelui (H o j e r, 1903), cerinţa de ordin fiziologic, în conformitate cu care aria secţiunii
transversale a vaselor lemnoase, la o înălţime oarecare pe trunchi, trebuie să fie
proporţională cu suprafaţa frunzelor aflate deasupra acestui nivel (J a c c a r d, 1913).
Relaţiile de calcul adoptate în baza acestor ipoteze nu au dat însă decât parţial rezultatele
scontate, demonstrându-se astfel că forma trunchiului se datoreşte unei multitudini de
factori, ce acţionează în strânsă interdependenţă. Ulterior, pentru determinarea curbei de
contur a trunchiului s-a trecut la utilizarea metodelor statistico-matematice, ale căror
rezultate s-au dovedit pe deplin satisfăcătoare pentru practica silvică.

2.5.3. FORMAȚIUNI ANATOMICE ALE LEMNULUI

Formațiunile anatomice ale lemnului sunt componente ale structurii lemnului, în


alcătuirea cărora intră mai multe celule, uneori de tipuri și cu funcții diferite. În această categorie
se încadrează razele și canalele rezinifere.

2.5.3.1. RAZE

Razele (denumite și raze lemnoase sau raze modulare) sunt formații anatomice ale
lemnului perpendicular pe axa arborelui, alcătuite cu precădere din celule parenchimatice și
având ca funcție principal conducerea în direcție radial a apei și substanţelor nutritive şi
depozitarea substanţelor de rezervă. în duramen, la arborii în picioare, celulele razelor sunt
moarte, acestea rămânând vii doar în album. In interiorul razelor există spaţii intercelulare, prin
care are de asemenea loc schimbul de gaze intre elementele vii din lemn şi atmosfera din jur.
Razele lemnoase acumulează substanţe de rezervă în timpul fiecărei perioade de
vegetaţie, restituindu-le la începutul perioadei de vegetaţie următoare.
La răşinoase, razele, parenchimul lemnos, diferitele pungi şi canale rezinifere comunică
unele cu altele, alcătuind un sistem unitar de celule vii, capabil să funcţioneze un timp
îndelungat. Legătura dintre raze şi celelalte elemente anatomice din lemn se face prin
intermediul punctuaţiilor (vizibile în câmpul de încrucişare), ceea ce face posibil transferul
substanţelor pe orizontală.
Se menţionează că, după unii autori, fluxul pe direcţie orizontală al apei şi substanţelor
nutritive se realizează nu numai cu ajutorul razelor, ci şi prin intermediul traheidelor axiale,
transferul lateral efectuându-se prin punctuaţiile areolate ale acestora.
Celulele din componenţa razelor sunt mult mai scurte decât cele dispus«; pe direcţie
longitudinală, aceste formaţii anatomice având ca urmare o calitate papetară mai slabă (T a y 1
o r, F.W., 1969, T a y 1 o r, F.W., W o o t e n, T.E., 1973).
Ponderea razelor, ca volum, în ansamblul elementelor anatomice ale lemnului variază
între 3 şi 30 %, depinzând de specie, ca de exemplu: la pinul negru 5,5 %, la pinul silvestru 6,4
%, ia brad 7,5 %, la platanul american 19,2 %, la Quercus alba 28 % (P a n s h i n, A.J.C. ş.a.,
1964, 1980; W a g e n f u h r, R., 1966). Alt factor de influenţă este vârsta arborilor, la fag
determinându-se, de exemplu, valori de 25 % la exemplarele tinere şi respectiv, de 15 % la cele
mature (K o 11 z e n b u r g, C„ 1966; J a v m e, G., A z z o 1 a, F.K., 1965). Abundenţa razelor
este controlată genetic, fapt pus în evidenţă de către T e 11 e r u p, E. şi M u c k a d e 11, S.
(1953).
La examinarea microscopică a lemnului se iau în considerare tipurile de raze, desimea
razelor, tipurile de punctuaţii în câmpul de încrucişare şi, după cercetări mai noi, structura
pereţilor celulari orizontali şi tangenţiali ai razelor.
Tipuri de raze. Razele se clasifică în raport cu punctul de pe suprafaţa transversală a
lemnului de unde pornesc (raze primare, raze secundare), cu felul celulelor componente vizibile
pe secţiunea radială a lemnului (raze omogene, raze eterogene), cu numărul de şiruri verticale
de celule detectabile pe secţiunea tangenţială a lemnului (raze uniseriate, raze biseriate, raze
pluriseriate), şi cu numărul de rânduri orizontale de celule detectabile pe secţiunea radială a
lemnului (raze cu număr mi: şi respectiv cu număr mare de rânduri de celule).
Razele primare {medulare) sunt raze care pornesc din măduvă şi se continuă până în
scoarţă.
Razele secundare sunt raze care pornesc dintr-un inel anual oarecare de pe suprafaţa
transversală a lemnului şi se continuă până în scoarţă.
Razele omogene (fig. 2.44,a) sunt raze alcătuite dintr-un singur fel de celule. Ele pot fi
formate din celule de parenchim radial orizontale (procumbente) (ca de exemplu la paltin, anin
negru, mesteacăn, fag, frasin, stejar, ulm), din celule de parenchim radial verticale (la specii din
genul Ilex) şi din traheide radiale (la câteva specii răşinoase, de exemplu la zîmbru).

Razele eterogene sunt raze constituite din mai multe feluri de celule. Se remarcă:
- raze eterogene conţinând rânduri suprapuse de celule de parenchim radial orizontale,
mărginite la partea superioară şi partea inferioară de traheide radiale, uneori acestea din urmă
intercalându-se şi printre rândurile de celule parenchimatice; astfel de raze se întâlnesc frecvent
la specii din genurile Picea, Pinus, Larix, Pseudotsuga şi mai rar la cele din genurile Abies,
Juniperus, Chamaecyparis şi Thuja.
- raze eterogene cuprinzând rânduri suprapuse de celule de parenchim radial orizontale,
mărginite la partea superioară şi partea inferioară de un rînd sau mai multe rânduri de celule de
parenchim radial verticale (fig. 2.44,6), mai rar pătrate, uneori celulele verticale sau pătrate
intercalându-se şi printre rândurile de celule de parenchim radial orizontale; raze eterogene cu
celule de parenchim verticale pe margine sunt prezente la salcie, iar raze eterogene cu celule de
parenchim pătrate pe margine există la fag, carpen.

Fig. 2.44. Raze de tip omogen (a) şi de tip eterogen (b):


1 - celule orizontale (procumbente); 2 - celule verticale;
T - secţiune tangenţială; R - secţiune radială.

Unele specii răşinoase, ca brad, ienupăr, tisă, au raze lipsite de traheide radiale,
prezentând numai celule de parenchim.
Razele uniseriate sunt raze cu un singur şir vertical de celule, cele biseriate sunt raze cu
două şiruri verticale de celule, iar cele pluriseriate sunt raze cu mai multe şiruri verticale de
celule. Raze uniseriate se întâlnesc la salcie, plop, castan porcesc. Raze uniseriate, uneori şi
biseriate sunt prezente la speciile răşinoase, la castanul bun. La fag, gorun, există atât raze uni-
şi biseriate, cât şi raze pluriseriate. Cele mai multe specii lemnoase au raze 2 3 - şi 4 seriate
şi foarte puţine au raze cu 12 sau mai multe şiruri verticale de celule. La fag, platan, există raze
cu 12 - 16 şiruri, iar la stejar unele raze au 30 de şiruri. Speciile cu raze formate din mai multe
şiruri au şi raze formate din mai puţine şiruri. La pinul silvestru, numărul de raze uniseriate
scade de la măduvă către periferia secţiunii transversale, în timp ce înălţimea lor medie
descreşte ( K ă r k k ă i n e n , M., 1973).
Razele biseriate, precum şi cele pluriseriate se termină în partea superioară şi în partea
inferioară prin câte un rînd de celule, uneori prin mai multe rînduri, grupate într-un singur şir
vertical, apărând astfel, pe secţiunea tangenţială, ascuţite la capete. Datorită formei
caracteristice in secţiunea tangenţială, razele pluriseriate cava mai îngroşate la mjloc, cu aspect
leticular, poartă numele de lenticele. Razele foarte groase la mijloc şi alungite axial, cu canale
rezinifere sau gumifere în componenţa lor, din cauza aspectului în secţiunea respectivă se
numesc raze fuziforme. Raze fuziforme conţinînd un canal rezinifer, mai rar două, sînt prezente
la speciile din genurile Pinus, Picea, Larix şi Pseudotsuga.
Se precizează că, la razele pluriseriate, numărul de şiruri verticale de celule se determină
la mijlocul acestora, spre capetele lor numărul de şiruri descrescând.
In figura 2.45 se prezintă câteva tipuri de raze, cu număr diferit de şiruri de celule în
secţiune tangenţială, aparţinând unor specii răşinoase.

Fig. 2.45. Tipuri diferite de raze, în secţiune tangenţială, la unele specii


răşinoase:
1 - rază uniseriată, cu celule de parenchim Araucaria excelsa)', 2 - rază
uniseriată, cu traheide (Pinus cembra); 3 - rază uniseriată, cu celule de
parenchim şi mărginită sus şi jos de traheide (Thujopsis dola.brata); 4 - rază
biseriată cu celule de parenchim (Sequoiasempervirens); 5 - rază triseriată,
cu celule de parenchim (Jatsenkoxylon sibiricum); 6 - rază fiiziformă, cu
celule de parenchim, conţinând două canale rezinifere (Larix decidua); 7 -
rază fuziformă, cu celule de parenchim, mărginită sus de o traheidă, tară
canale rezinifere (Pinus cembra).

In cazul anumitor specii, ca de exemplu la anin, carpen, alun, sunt prezente aş i numitele
raze false (fig. 2.46). Acestea se remarcă pe secţiunea transversală a lemnului, ca grupări de
raze fine, care alternează cu rânduri de fibre. Denumirea se datoreşte faptului că la examinarea
cu ochiul liber a lemnului, aceste grupări dau impresia că reprezintă raze unitare, late, în timp
ce în realitate, structura lor este total diferită.
Lăţimea razelor este variabilă. Cele extrem de înguste au lăţimea mai mică de 15 pm, în
timp ce acelea extrem de late ajung la peste 400 pm.
Razele cu număr mic de rânduri de celule sunt prezente la salcia albă, iar razele cu
număr mare de rânduri de celule, uneori de peste 100, se întâlnesc la fag.

Fig. 2.46. Raze false:

1 - anin negru; 2 – carpen

Specii ca stejarul, fagul, paltinul au atât raze formate dintr-


un număr mic de rânduri, cât şi raze formate dintr- un număr foarte
mare de rânduri.
în general, la una şi aceeaşi specie, numărul de rânduri
orizontale de celule pe înălţimea razei variază între limite mai largi
decât numărul de şiruri verticale de celule pe lăţimea acesteia.
Desimea (frecvenţa, densitatea) razelor. Desimea razelor este dată de numărul acestora
pe o dreaptă de pe secţiunea transversală a lemnului, tangentă la inelele anuale, cu lungimea de 1
mm.
Razele rare sunt cele cu desimea, până la 5 pe mm, iar razele foarte dese cele cu desimea
peste 21 pe mm.
Desimea razelor se poate exprima şi prin numărul lor pe suprafaţa de 1 mm 2 de pe
secţiunea tangenţială a lemnului.
Speciile răşinoase au, în general, raze normal de dese. Speciile foioase au desime
variabilă. Astfel, la tei există circa 7 raze pe mm, iar la aninul negru circa 15 pe mm.
Tipuri de punctuaţii în câmpul de încrucişare la speciile răşinoase. Prin câmp de
încrucişare, în cazul speciilor răşinoase, se înţelege zona de intersecţie a razelor, în principal a
celulelor de parenchim din cuprinsul lor, cu traheidele longitudinale timpurii. El prezintă un
interes deosebit, întrucât punctuaţiile din cuprinsul său sunt foarte bine vizibile, astfel că
examinarea microscopică a acestora permite determinarea a o serie de particularităţi, care pot
servi drept criterii pentru identificarea lemnului. In figura 2.47, în care se redă, pentru
exemplificare, schema unei punctuaţii în câmpul de încrucişare, se observă corespondenţa dintre
aspectul acesteia în secţiunea radială a lemnului (secţiunea A - A) şi forma deschiderilor sale
către celula de parenchim şi traheida longitudinală.
Tipurile de punctuaţii în câmpul de încrucişare au fost puse în evidenţă la începutul anilor
40 ai secolului nostru.

Fig. 2.47. Schema unei punctuaţii în câmpul de încrucişare, la


speciile răşinoase:
1 - celule de parenchim de rază; 2 - traheidă longitudinală
timpurie; 3 - câmp de încrucişare; dp - deschiderea punctuaţiei in
celula de parenchim de rază; di - deschiderea punctuaţiei în
traheida longitudinală timpurie; ma - marginile areolei punctuaţiei.
După P h i 11 i p s, E. W. J., B r o w n, H. P., P a n s h i n, A. J. şi F o r e s a i : h, C. C.,
tipurile de punctuaţii în câmpul de încrucişare, diferenţiate în raport cu forma lor generală, cu
conturul lor exterior, precum şi cu configuraţia deschiderii lor interioare, respectiv a areolei,
sunt, la speciile răşinoase, următoarele (fig. 2.48);
- punctuaţii poligonale (fenestriforme, ferestre) (fig. 2.48,/), respectiv punctuaţii simple,
mari, cu contur patrulater - cu colţurile rotunjite, sau cu contur ovoidal, ocupând întregul câmp
de încrucişare sau o mare parte a acestuia; sunt frecvente la pinul silvestru;
-punctuaţiipinoide simple (fig. 2.48,2). Acestea sunt punctuaţii simple, mai mici decât
cele poligonale, adesea de formă neregulată, prezente la specii din genul Pinus;
- punctuaţii pinoide areolate (fig.2.48,3), respectiv asemănătoare ca mărime cu ce le
pinoide simple, de formă generală ovală, uneori neregulată, cu areola parţială sau întreagă,
câteodată slab reliefată. Deschiderea interioară poate avea forme diferite, depăşind sau
rămânând mai îngustă decât areola. Sunt caracteristice speciilor din genul Pinus.
- punctuaţii piceoide (fig. 2.48,4). Sunt punctuaţii areolate, eliptice sau circulare, cu
deschiderea liniară, extinsă sau tangentă, având laturile paralele, de regulă mai îngustă ca
marginile areolei, uneori egală cu ele, întâlnite la specii din genurile Picea, Larix, Pseudotsuga;
- punctuaţii taxodioide (fig. 2.48.5). Sunt punctuaţii areolate, ovale sau circulare, mari,
cu deschiderea interioară tangenţială sau inclusă, cu marginile areolei înguste, caracteristice
speciilor din genurile Abies, Thuja, Taxodium, Sequoia;
- punctuaţii cupressoide (fig. 2.48,6), respectiv punctuaţii areolate, circulare sau ovale,
cu deschidere interioară eliptică, inclusă, cu marginile areolei întotdeauna mai late ca
deschiderea. In câmpul de încrucişare, uneori, aceste punctuaţii vin în contact în unu - două
puncte. Ele sînt caracteristice unor genuri din familiile Cupressaceae (Cupressus, Juniperus,.
Chamaecyparis), Pinaceae (Tsuga), Taxaceae (Taxus), Araucariaceae (Agathis).
-

Fig. 2.48. Tipuri de


punctuaţii în
câmpul de încrucişare,
la speciile
răşinoase:
1 - punctuaţii poligonale (Dacrydium franclinii)\ 2 - punctuaţii pinoide simple (Phyllocladus
glaucus); 3 - punctuaţii pinoide areolate (Taxus canadensis)', 4 - punctuaţii piceoide (Picea
mariana); 5 - punctuaţii taxodioide (Podocarpus minor); 6 - punctuaţii cupressoide (Agathis
celebrica).

Legat de prezenţa punctuaţiilor în câmpul de încrucişare, la speciile răşinoase unii autori


consideră necesar ca în lucrările de identificare să se ia în considerare şi alte caracteristici, cum
sunt distribuţia şi numărul punctuaţiilor în câmpul de încrucişare, mărimea punctuaţiilor (în
valori absolute), orientarea punctuaţiilor. Se deosebesc, de exemplu, specii cu punctuaţii foarte
multe(5 sau mai multe), multe (3-4) şi puţine (1-2).
De reţinut că aspectul caracteristic al câmpului de încrucişare (tipul de câmp), pentru o
specie, un gen sau un grup de genuri, este considerat cel din lemnul matur (duramen), acesta
suferind modificări odată cu înaintarea arborilor în vârstă.
Structura pereţilor orizontali şi tangenţiali ai celulelor razelor la speciile răşinoase.
Date relativ recente scot în evidenţă particularităţi interesante ale pereţilor orizontali şi
tangenţiali ai celulelor razelor speciilor răşinoase, subliniindu-se utilitatea lor pentru
caracterizarea lemnului acestora. Se menţionează că pereţii tangenţiali ai celulelor respective
prezintă elemente comune cu pereţii transversali ai celulelor de parenchim lemnos longitudinal,
în ambele cazuri fiind vorba de pereţi aflaţi în calea fluxului de substanţe nutritive.
Criteriile luate în considerare la clasificarea pereţilor orizontali şi tangenţiali ai celulelor
razelor sunt: prezenţa punctuaţiilor; configuraţia porţiunilor îngroşate ale pereţilor; felul,
mărimea şi numărul adânciturilor şi punctuaţiilor pe care le au pereţii.
De pildă, în raport cu prezenţa punctuaţiilor, se deosebesc:
- Pereți continui (fără punctuații);
- pereți cu punctuații;
- pereți cu porțiuni continui și cu porțiuni cu punctuații.

2.5.3.2. CANALE ŞI PUNGI REZIN1FERE

Canalele şi pungile rezinifere (balsamifere), prezente la unele specii răşinoase, sunt


formaţii anatomice ale structurii lemnului cu niveluri de organizare diferite, care îndeplinesc
funcţii de secreţie şi de înmagazinare a oleorezinelor (balsamurilor), substanţe cu rol de apărare
a arborilor împotriva factorilor dăunători.
Canalele rezinifere sunt produse de cambiu, la unele specii în mod obişnuit (canale
rezinifere normale), dar la alte specii ele se formează ca urmare a reacţiilor arborilor la
diferitele vătămări suferite (canale rezinifere traumatice). Pungile rezinifere au întotdeauna
caracter traumatic. De reţinut că prezenţa la unele specii a canalelor rezinifere normale nu
micşorează intensitatea reacţiei de apărare faţă de acţiunea factorilor dăunători, în cazul
acestora cambiul având însuşirea de a genera, în plus, canale rezinifere traumatice, precum şi
pungi rezinifere. Mai mult, canalele rezinifere traumatice, inexistente la multe alte specii, se
întâlnesc cu predilecţie şi au un grad mai avansat de dezvoltare tocmai la speciile cu canale
rezinifere normale.
între canalele şi pungile rezinifere, prezente uneori concomitent în lemnul arborilor
forestieri, ca de exemplu în cazul genului Pinus, considerat ca dispunând de un sistem rezinifer
complet, nu există o comunicaţie directă. Prin intermediul celulelor de parenchim lemnos şi de
parenchim de rază, acestea formează totuşi o adevărată reţea, aflată în legătură cu liberul, de
unde provin substanţele necesare elaborării balsamului.

2.5.3.2.1.CANALELE REZINIFERE
Canalele rezinefere (balsamifere) fac parte din categoria canalelor intercelulare, în
rândul cărora se încadrează şi canalele gumifere. Prezente la unele specii foioase, acestea din
urmă conţin substanţe gumoase, rezine, uleiuri etc. şi au, comparativ, o importanţă mai mică.
în principiu, un canal rezinifer este o formaţie anatomică tubulară, alcătuită din celule
secretoare şi dintr-o cavitate generată schizogen, respectiv prin retragerea părţii dinspre centru a
pereţilor celulelor secretoare. In jurul formaţiei anatomice respective se află celule cu rol de
susţinere şi de depozitare a substanţelor de rezervă necesare pentru elaborarea balsamului.
Se precizează că, după unii autori, în componenţa canalelor rezinifere ar intra şi celulele
cu rol de susţinere şi de depozitare adiacente, în timp ce după alţi autori canalele rezinifere ar fi
constituite doar din cavitatea în care este înmagazinat balsamul.
Canalele rezinifere sunt de mai multe tipuri. Aşa cum s-a menţionat, în raport cu cauzele
care stau nemijlocit la baza prezenţei lor în lemnul diferitelor specii, se deosebesc:
- canale rezinifere normale;
- canale rezinifere traumatice (patologice).
După poziţia lor în arbore, atât canalele rezinifere normale cât şi canalele rezinifere
traumatice se împart în următoarele două grupe:
- canale rezinifere longitudinale (axiale, verticale);
- canale rezinifere transversale (radiale, orizontale).
Canalele rezinifere normale se întâlnesc exclusiv la specii din familia Pinaceae, genurile
Pinus, Picea, Pseudotsuga, Larix, precum şi Keteleeria, Cathava şi Ducampopinus. La genul
Keteleeria există numai canale rezinifere normale longitudinale, în timp ce la celelalte genuri se
formează canale rezinifere normale atât longitudinale cât şi transversale.
Prezenţa canalelor rezinifere normale, ca şi unele caracteristici ale acestora, ca de
exemplu structura, mărimea şi desimea pot servi drept criterii pentru identificarea lemnului.
Canale rezinifere normale longitudinale (axiale, verticale). în figura 2.52. se redă
aspectul în secţiunile transversală şi longitudinală al unui canal rezinifer normal de pin silvestru,
având diferite grade de umplere cu balsam. Se remarcă faptul că în cazul dat, această formaţie
anatomică este alcătuită dintr-un strat de celule secretoare 1, care închide central o cavitate cu
balsam 3. In afara canalului rezinifer 2 se găsesc celulele moarte 4 şi celulele de parenchim
însoţitor 5, întregul ansamblu fiind înconjurat de masa traheidelor longitudinale 7 ale lemnului.
Ţesutul din apropierea canalului rezinifer are numeroase spaţii intercelulare 6.
Celulele secretoare (epiteliale) sunt vii, mari, aproape izodiametrice, cu nucleu bine
dezvoltat, pline cu o citoplasmă densă, grăunţoasă, conţinând substanţe de rezervă ca amidon,
uleiuri ş.a. Spre centrul canalului rezinifer normal longitudinal, la pinul silvestru pereţii
celulelor secretoare sunt subţiri şi elastici, în timp ce înspre exterior, aceştia sunt ceva mai groşi
şi concrescuţi (sudaţi între ei), formând peretele canalului rezinifer. La genurile Picea, Larix,
Pseudotsuga ş.a. există celule secretoare cu pereţi subţiri spre centrul canalului rezinifer, la fel
ca la pinul silvestru, precum şi celule cu pereţi groşi. Când celulele epiteliale secretă balsam,
volumul acestora se micşorează, partea dinspre centru a pereţilor lor retrăgându-se.
Concomitent, cavitatea canalului rezinifer devenind mai bogată în balsam, se măreşte. în
schimb, când din diferite cauze balsamul este evacuat din canalul rezinifer, celulele secretoare
cresc în volum şi cavitatea cu balsam se micşorează din nou. La celulele secretoare vii, partea
dinspre exterior a pereţilor lor, îngroşată, este impermeabilă pentru balsam. După moartea lor,
această însuşire dispare şi balsamul poate difuza în ţesutul înconjurător.
Celulele moarte nu au citoplasmă, sunt pline cu aer, puternic turtite şi alungite. Celulele
moarte sînt concrescute cu celulele secretoare şi au rol de susţinere. Ele pot fi dispuse într-un
singur strat, alteori în mai multe straturi, formând un fel de manşon, uneori întrerupt, în jurul
celulelor secretoare.
Celulele de parenchim însoţitor sunt vii, mult alungite, cu membrane subţiri şi
citoplasmă densă, conţinând substanţe de rezervă necesare pentru elaborarea balsamului. Aceste
celule sunt dispuse într-un strat sau în mai multe straturi în jurul celulelor moarte. La molid, ele
au pereţi .groşi, deosebindu-se cu greu de traheidele longitudinale înconjurătoare.
Traheidele longitudinale, cu pereţii îngroşaţi, cu lumenul îngust, plin de regulă cu apă, se
află în mod normal în jurul celulelor de parenchim însoţitor. Ele pot ajunge însă şi până în
vecinătatea directă a celulelor secretoare, dacă straturile intermediare, alcătuite din celelalte
tipuri de celule, sunt întrerupte.
Fig.2.52. Canal rezinifer normal longitudinal de pin silvestru, având grade diferite de umplere
cu balsam:
1 - celule secretoare (epiteliale); 2 - canal rezinifer; 3 - cavitatea canalului; 4 - celule moarte; 5 -
celule de parenchim însoţitor; 6 - spaţii intercelulare; 7 - traheide longitudinale; T - secţiune
transversală;
L - secţiune longitudinală.

Celulele de parenchim însoţitor care nu vin în contact cu traheidele longitudinale şi, de


asemenea, celulele secretoare şi celulele moarte nu au punctuaţii. Celulele de parenchim
însoţitor aflate în contact cu traheidele longitudinale prezintă punctuaţii simple.
Comparativ cu alte genuri, aşa după cum s-a mai specificat, genul Pinus prezintă canale
rezinifere normale mai evoluate. Ca elemente de superioritate se consideră; grosimea mică a
pereţilor celulelor secretoare; existenţa unui număr de celule moarte, care ajung să constituie un
strat de sine stătător în jurul celulelor secretoare; numărul relativ mic de celule de parenchim
însoţitor. Alte elemente de superioritate sunt dimensiunile mai mari ale canalelor rezinifere, ca şi
desimea sporită a reţelei de canale rezinifere din cuprinsul arborilor.
Canalele rezinifere normale longitudinale se formează de regulă în a doua parte a
perioadei de vegetaţie. La pinul silvestru, cele mai multe dintre ele, respectiv până la 2/3 din
totalul celor dintr-un inel anual sunt întâlnite spre limita exterioară a zonei de lemn târziu, restul
de 1/3 localizându-se în partea centrală a inelului anual, Arareori, ca de exemplu la larice, pot
exista canale rezinifere şi în zona de lemn timpuriu.
Forma în secţiune transversală a acestor canale rezinifere este circulară, ovală sau
poligonală, cu dimensiunea mare orientată în direcţie tangenţială. Obişnuit, ele sunt dispuse
izolat sau grupate câte două, rar mai multe, alăturate în direcţie tangenţială.
La pinul silvestru s-a remarcat că, la vârste mai înaintate ale arborilor, diametrul
canalelor rezinifere normale longitudinale este mai mare decât în tinereţe. Diametrul mediu în
cazul inelelor anuale formate la vârsta de 100 ani este de circa 100 (im. în general, la această
specie, un canal rezinifer este aproximativ egal ca mărime cu lăţimea a 2 - 4 traheide
longitudinale vecine, diametrul cavităţii pline cu balsam reprezentând circa 80% din diametrul
canalului. Obişnuit, însă, în cadrul genului Pinus diametrul acestor canale poate ajunge la 300
(350) fim. La genurile Picea şi Larix, diametrul poate ajunge doar până la 50 (70-80) (im,
canalele respective fiind în acelaşi timp şi mult mai rare.
Lungimea canalelor rezinifere normale verticale variază de la câteva zeci de centimetri
până la 1 metru, lungimea medie fiind de 50-60 cm.
Desimea canalelor rezinifere normale longitudinale este mai mare în cazul inelelor
anuale mai înguste decât în cazul celor late (în mod contrastant, inelelor anuale înguste le
corespund mai puţine canale rezinifere decât celor late). Drept urmare, la arborii vârstnici, ale
căror creşteri anuale sunt din ce în ce mai mici, desimea canalelor rezinifere în album este mai
mare decât la arborii tineri. Se precizează că desimea la arborii vârstnici, în album, poate ajunge
la circa 110/cm .
Canale rezinifere normale transversale (radiale, orizontale). Speciile răşinoase cu
canale rezinifere normale longitudinale au de regulă şi canale rezinifere normale transversale.
Fig. 2.53. Canal rezinifer normal transversal de pin silvestru'.
1 - celule secretoare (epiteliale);
2 - canal rezinifer; 3 - cavitatea canalului; 4 - celule moarte;
5 - celule de parenchim de rază;
6 - spaţii intercelulare;
7- traheide radiale.
Canalele rezinifere normale transversale sunt situate în interiorul razelor fuziforme,
acestea dinurmă cuprinzând,în mod obişnuit, în zona bombată, pe verticală, câte 2-3
şiruri de celule la molid şi larice şicâte 2-4 şiruri de celule la pin.
În figura 2.53 se prezintă un canal rezinifer normal transversal de pin silvestru, văzut pe
secţiunea tangenţială a lemnului. Se remarcă celulele secretoare 1, ai căror pereţi sunt îngroşaţi
spre exterior, constituind peretele canalului rezinifer 2, celulele moarte 4 şi celulele de
parenchim de rază 5. La capetele de sus şi de josale razei, se află traheidele radiale 7. Celulele
secretoare, la pinul silvestru, au pereţi subţiri, iar la molid şi larice, au pereţi groşi. Adeseori, la
pinul silvestru, celulele secretoare se învecinează doar lateral cu celulele moarte, deasupra şi
dedesubt ele venind în contact direct cu celulele de parenchim.
La pinul silvestru, diametrul canalelor rezinifere normale transversale este de 2,5 -3,0 ori
mai mic decât cel al canalelor longitudinale, el măsurând în medie cir:a 40 (im. Diametrul
cavităţii pline cu balsam reprezintă circa 75 % din diametrul canalului.
Lungimea canalelor rezinifere normale transversale este egală cu cea a razelor, ele prelungindu-
se, împreună cu razele, până în scoarţă. In interiorul trunchiului, la limita de unde începe lemnul
matur, respectiv duramenul, canalele rezinifere normale transversale se închid, astfel că zona
activă, de interes pentru lucrările de rezinaj, este numai cea din zona albumului.
Canalele rezinifere normale longitudinale şi cele transversale se intersectează din loc in
loc (fig. 2.54), permiţând transferul balsamului de la unele la celelalte. Astfel, după unii autori.
în cazul pinului silvestru, la 1 cm3 de lemn ar exista 250 - 600 asemenea intersecţii. Când
canalele rezinifere transversale se află ceva mai departe de cele longitudinale, acestea din urmă
se pot curba înspre cele dintâi. De reţinut că circulaţia balsamului în interiorul canalelor
rezinifere transversale este mult încetinită.

Fig. 2.54. Secţiune transversală prin lemnul de


pin silvestru, în punctul de intersecţie al unui
canal rezinifer normal longitudinal cu un canal
rezinifer normal transversal:
1,2 -canalul rezinifer şi
respectiv cavitatea canalului rezinifer
normal longitudinal;
3,4 - canalul rezinifer şi
respectiv cavitatea canalului rezinifer
normal transversal.
Fig. 2.55. Schema reţelei de canale rezinifere normale longitudinale şi
transversale, la pinul silvestru:
1 - canale rezinifere longitudinale;
- canale rezinifere transversale

Reţeaua comunicantă alcătuită din canalele rezinifere normale transversale şi


longitudinale (fig. 2.55) permite circulaţia liberă a balsamului în arbori pe direcţie atât radială
cât şi verticală. Prin trecerea de la un tip de canal la celălalt tip, balsamul poate parcurge în
înălţime distanţe mai mari decât lungimea unui singur canal rezinifer vertical şi totodată poate
ocoli locurile în care canalele rezinifere longitudinale sunt întrerupte din cauza vătămării
arborilor. în direcţie tangenţială fluxul de balsam nu este posibil, decât dacă, întâmplător, în zona
respectivă, există intersecţii între canalele longitudinale
Canalele rezinifere traumatice {patologice) sunt formaţii anatomice generate la unele
specii răşinoase, în mod accidental, ca urmare a vătămărilor produse arborilor prin rănire,
datorită temperaturilor scăzute, incendiilor etc. Ele sunt prezente, îndeosebi, la speciile care au
canale rezinifere normale. Specii lipsite de canale rezinifere normale, dar care au canale
rezinifere traumatice sunt puţine la număr, cum este, de exemplu, cazul unora din genul Abies, la
care însă se întâlnesc numai canale rezinifere traumatice longitudinale, nu şi transversale. Se
adaugă faptul că, la speciile din genul Abies, canalele rezinifere traumatice longitudinale sunt
amplasate în cuprinsul inelelor în număr de câte 2-5, uneori mai multe alăturat, în direcţie
tangenţială.
Fig. 2.56. Canale rezinifere traumatice longitudinale la pinul silvestru, în secţiune transversală

In figura 2.56 se redă aspectul canalelor rezinifere traumatice longitudinale de pin


silvestru. Faţă de cazul canalelor rezinifere normale longitudinale aparţinând
aceleiaşi specii (v. şi fig. 2.52), canalele rezinifere traumatice longitudinale, respectiv zona
adiacentă acestora pun în evidenţă următoarele deosebiri:
- aparatul lor secretor este mai puţin perfecţionat: celulele secretoare sunt în număr mai
mit şi uneori nu alcătuiesc un strat inelar complet în jurul cavităţii cu balsam;
- canalul rezinifer propriu-zis are de obicei o formă neregulată;
- celulele moarte sunt în număr redus sau lipsesc;
- celulele de parenchim sunt abundente, putând constitui zone largi, ce înglobează mai
multe canale rezinifere; în lipsa unora dintre celulele secretoare, ele participă la închiderea
cavităţii cu balsam a canalelor rezinifere.
Un altelement important de recunoaştere este desimea, la pinul silvestru
numărul de canalerezinifere traumatice longitudinale pe unitatea de suprafaţă fiind mai mare
(uneori, de peste 2,5 – 3,0 ori) decât cel al canalelor rezinifere normale.

1
2

2.57. Canale
rezinifere
traumatice
longitudinale la Abies vetusta (1) şi Picea abies (2), în secţiune transversală.

Spre deosebire de canalele rezinifere normale longitudinale, cele traumatice prezintă


deosebiri mai mari sau mai mici de la o specie lemnoasă la alta. în figura 2.57 este reprezentat,
în acest sens, comparativ, aspectul canalelor rezinifere traumatice longitudinale la două specii
din genurile Abies şi Picea, care diferă semnificativ de cel văzut în cazul pinului silvestru.
Imaginea unui canal rezinifer traumatic transversal, în secţiune tangenţială, poate fi
urmărită în figura 2.58.
Reacţia la vătămări a arborilor şi întărirea aparatului lor de protecţie, prin formarea
canalelor rezinifere traumatice, este foarte puternică îndeosebi în cazul vătămărilor dezvoltate în
direcţie tangenţială (pe circumferinţă), care afectează incomparabil mai grav conducerea sevei
brute şi a sevei elaborate, decât cele dezvoltate 111 direcţie longitudinală (pe înălţime), chiar
dacă în cazul acestora din urmă zonele vătămate sunt mai profunde.
Pe măsura îndepărtării pe verticală de locul vătămat, reacţia arborilor slăbeşte, cambiul
generând un număr de canale rezinifere traumatice din ce în ce mai mic. deoarece alimentarea
cu apă şi cu substanţe nutritive se îmbunătăţeşte, pe seama afluxului din zonele laterale
învecinate. De exemplu, la pinul silvestru, numărul de canale rezinifere traumatice la 10 m
deasupra locului vătămat este de 10 ori mai mic decât imediat deasupra acestuia.

Fig. 2.58. Canal rezinifer

Canalele rezinifere traumatice sunt localizate traumatic transversal la molid mai cu


seamă în lemnul târziu, independent de momentul vătămării ele formându-se în cea de a doua
parte a perioadei de vegetaţie, ca şi canalele rezinifere normale.
Cunoştinţele privind canalele rezinifere traumatice pot servi la fundamentarea ştiinţifică a
tehnologiei lucrărilor de rezinaj organizat, întrucât inciziile special practicate în album conduc la
apariţia acestor formaţii anatomice şi concomitent, la intensificarea bioproducţiei de balsam a
arborilor. Prin alegerea unui sistem geometric corespunzător de incizii, prin colectarea răşinii în
mai multe reprize în perioada de vegetaţie şi prin răzuirea, în fiecare repriză, a crustei de răşină
de pe suprafaţa inciziilor, se poate provoca creşterea intensităţii reacţiei de apărare a arborilor şi
mărirea numărului de canale rezinifere traumatice generate, asigurându-se astfel majorarea
cantităţii de produs recoltat. Numărul maxim de canale rezinifere traumatice în cuprinsul unui
inel anual se înregistrează în al doilea an al lucrărilor de rezinaj.

2.5.3.2.2. PUNGI REZINIFERE.

Pungi rezinifere (balsamifere, de răşină), în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc şi


respectiv cu nivelul de organizare ce le caracterizează, se împart în două categorii:
- pungi rezinifere cu funcţie de înmagazinare şi de secreţie a oleorezinelor;
- pungi rezinifere cu funcţie numai de înmagazinare a oleorezinelor;
Pungile rezinifere sunt considerate etape distincte în procesul de evoluţie înregistrat de
speciile răşinoase pe parcursul formării aparatului de protecţie a lor împotriva vătămărilor
cauzate de factorii mediului înconjurător, proces care a avut ca punct culminant apariţia
canalelor rezinifere normale.
Pungile rezinifere cu funcţie de înmagazinare şi de secreţie a oleorezinelor (fig. 2.59) sunt
formaţii anatomice asemănătoare prin rolul pe care îl îndeplinesc cu canalele rezinifere
traumatice, dar care au, caracteristic, un nivel de organizare inferior acestora din urmă. Ele
prezintă o cavitate intercelulară generată schizogen, uşor alungită, cu forma în secţiunea
transversală destul de regulată, circulară sau poligonală. In jurul cavităţii există un strat,
incomplet, de celule secretoare, cu pereţi groşi, provenite din celulele de parenchim. Gradul mai
redus de complexitate a acestor formaţii este dat de slaba specializare a celulelor secretoare
(pereţii lor sunt groşi), de absenta celulelor moarte, cu rol de susținere, de participarea celulelor
de parenchim la delimitarea cavității cu balsam, de lungimea relativ mică a lor față de canalele
rezinifere.
2.6. STRUCTURA MACROSCOPICA ŞI ÎNFĂŢIŞAREA FIZICĂ A
LEMNULUI.

2.6.1.CARACTERE MACROSCOPICE ALE STRUCTURII


LEMNULUI

2.6.1.1. ALBURN, LEMN MATUR, DURAMEN.


Prin alburn se înţelege zona periferică a lemnului din trunchi şi ramuri, constituită din
creşterile ultimilor ani şi caracterizată printr-o culoare în general deschisă. Imediat după
doborârea arborelui, albumul se poate de asemenea diferenţia printr-un plus de umiditate faţă de
restul lemnului, ca urmare a faptului că această parte a arborelui este activă fiziologic şi serveşte
la circulaţia ascendentă a sevei brute, ca şi la depozitarea unor substanţe de rezervă.
Lemnul matur este zona interioară de pe secţiunea transversală a trunchiului şi ramurilor,
inactivă din punct de vedere fiziologic, cu rol în asigurarea rezistenţei arborilor la diversele
solicitări mecanice şi având o umiditate mai redusă decât albumul.
Când zona interioară a secţiunii transversale a lemnului are altă culoare decât albumul,
aceasta poartă denumirea de duramen. Altfel spus, duramenul este lemnul matur colorat diferit
de alburn. De reţinut că, imediat după doborârea arborilor, culoarea duramenului nu diferă totuşi
întotdeauna semnificativ de cea a albumului. Prin expunere la aer şi uscare, acesta se închide
însă repede la culoare.
Speciile forestiere cu album şi lemn matur au o culoare uniformă pe întreaga secţiune
transversală a lemnului, iar cele cu album şi duramen prezintă diferenţe de culoare mai mari sau
mai mici între zona periferică şi zona interioară a secţiunii respective.
Dintre speciile cu duramen se menţionează pinii, laricele, duglasul verde, tisa, stejarii,
ulmii, frasinul, salcâmul, cireşul pădureţ, plopul alb, plopul negru, plopii negri hibrizi, salcia
albă. Nu au duramen (prezintă lemn matur) molidul, bradul, fagul, carpenul, aninii, teii, paltinii,
plopul tremurător.
Duramenul este clar distinct de album la specii ca pinul silvestru, laricele, duglasul verde,
plopul alb, salcia albă, cerul, gorunul, ulmul de munte, salcâmul şi este puţin distinct la alte
specii, ca de exemplu la pinul negru, stejarul roşu, frasinul, plopul negru, plopii negri hibrizi.
Trecerea de la culoarea albumului la cea a duramenului poate fi bruscă (la tisă, larice,
salcâm, ulm de munte) sau treptată (la nuc), iar linia de limită dintre cele două zone poate să nu
urmeze conturul unui anumit inel anual.
La punerea în evidenţă a duramenului trebuie evitate confuziile posibile, legate de
eventualele abateri de la normalitate ale culorii lemnului. Modificările cromatice, de pildă inima
roşie a fagului, se pot recunoaşte datorită neuniformităţii accentuate a culorii în zona respectivă,
precum şi datorită liniei marginale, cu devieri faţă de conturul inelelor anuale ale acestei zone.
Proporţia de duramen se determină în funcţie de diametrul zonei de duramen d în cm şi de
diametrul secţiunii transversale D în cm a trunchiului, cu ajutorul relaţiei:

100
(2.1)
Pd = —
D
Duramenificarea este considerată d e l a ţ e n k o - H m e l e v s k i i , A. A. (1971) ca un
factor de supravieţuire a speciilor, autorul subliniind astfel importanţa acesteia. Formarea
duramenului este apreciată de către B o s s h a r d . H.H. (1966) un proces de maturizare
extrem de complex, care se desfăşoară la arborele în picioare. Locul unde se produce
duramenificarea este zona îngustă dintre album şi duramen. în procesul de duramenificare se
desfăşoară transformări chimice în care însă nu sunt antrenate modificări cantitative privind
celuloza şi lignina. Dispare în schimb amidonul, iar zaharurile, prezente şi ele în alburn, în
duramen rămân în cantităţi foarte mici. Totodată, pereţii celulari se impregnează cu o serie de
substanţe organice (taninuri, oleorezine, gume, fenoli, alcaloizi ş.a.) şi săruri minerale.
întregul duramen (inclusiv celulele de parenchim şi elementele anatomice din cuprinsul
razelor) este lipsit de viaţă, dar. ca urmare a substanţelor pe care le conţine, acesta este foarte
rezistent la diversele alterări. Lemnul duramenificat nu mai conduce apă, la speciile răşinoase
punctuaţiile fiind închise, iar la speciile foioase vasele fiind obturate cu tile. La unele specii,
substanţele de duramenificare, iniţial nepigmentate, se pigmentează, astfel că duramenul este
colorat. Existând însă şi specii la care duramenul nu se colorează şi duramenificarea
considerându-se un proces întotdeauna prezent, chiar dacă uneori doar schiţat, în cazul
acestora, în locul denumirii de lemn matur, unii autori folosesc denumirea de duramen
necolorat. Se consideră, totuşi, ţinând cont de cerinţele identificării speciilor după aspectul
exterior al lemnului doborât, că actuala împărţire în specii cu duramen (având duramenul
colorat permanent) şi specii fără duramen (la care culoarea, diferită, mai închisă, din partea
centrală a secţiunii transversale, poate să apară doar uneori, de exemplu, în cazul
duramenului fals), este indicat să se păstreze în continuare. în ramuri, procesul de formare a
duramenului se desfăşoară la fel ca în trunchi.
Duramenificarea unui inel anual necesită un an sau chiar mai mult; la pinul silvestru
această perioadă de timp măsoară 2,5 ani.
La plopii euramericani, duramenificarea este influenţată pozitiv de elagajui artificial, S a
c h s s e, H. (1965), citat de S u c i u, P., constatând că, în dreptul şi deasupra punctelor de
unde ramurile sunt îndepărtate, se măreşte proporţia de duramen pe suprafaţa secţiunii
transversale a trunchiului arborilor şi creşte intensitatea culorii acestuia.
După cercetări efectuate de H a r t i g, R. (1894), B u r g e r, H. (1947) şi P e c h m a n n.
H. (1957), citaţi de S u c i u, P., la stejar şi gorun duramenul s-a dovedit a avea o densitate mai
mare decât albumul, valorile fiind în cazul celui dintâi 0.68 şi respectiv 0.61 g/cm 3, iar în cazul
celui de al doilea 0,66 şi respectiv 0,59 g/cm3, faptul datorindu-se depunerilor de substanţe în
pereţii şi golurile celulare în timpul duramenificării. Duramenul este totodată mai dur şi prezintă
o trăinicie naturală mult mai mare decât albumul (după unele date, de 5 - 10 ori). Investigaţii
mr
urmărind să scoată elief, la stejar, influenţa duramenificării asupra proprietăţilor mecanice nu
au dus la rezultate concludente. Albumul, comparativ cu duramenul, este mai elastic, mai
permeabil (mai uşor de impregnat), mai sărac în compuşi chimici secundari (conţine, de
exemplu, doar circa 1% substanţe tanante, faţă de circa 9% în duramen). Lemnului de duramen,
mai greu. îi corespund valori ale umflării şi contragerii mai mici decât celui de album.
Lăţimea albumului depinde de vârsta la care se formează duramenul, respectiv lemnul
matur, care la rândul lor variază cu specia. Se consideră specii cu album îngust salcâmul (cu 2 -
5 inele anuale), nucul negru (7), ulmul de câmp (8 - 10), tisa. Specii cu album lat sunt plopul alb
(18 - 20), ulmul de munte (20 - 25), pinul silvestru (30 - 35), frasinul (18 - 20, după unii 50 -
70). începutul formării duramenului se apreciază că are loc, în general, între 10 şi 20 ani. Se
observă că, la pinul silvestru, lăţimea albumului este de circa 10 ori mai mare ca la salcâm.
Cercetări întreprinse în Franţa la gorun, pe un număr de 82 exemplare mature, provenite
din cinci regiuni diferite sub raportul climatului, arată că numărul de inele anuale din album este
uniform pe 1 0 - 7 0 % din tulpină, cifrându-se în medie la 17. Se înregistrează o uşoară sporire
a acestuia către baza trunchiului (până la 19 inele anuale) şi respectiv, în coroană (până la 23) (D
h o t e, J.-F., H a t s c h, E„ R i 11 i e, D., 199'?).
Lăţimea albumului este de asemenea influenţată de condiţiile staţionale. După S t ă n e s c
u, V. (1979), lemnul de pin silvestru produs în staţiuni de mică altitudine, pe soluri bogate sau
argiloase, unde arborii sunt expuşi la rupturi de zăpadă, are mult album, fiind considerat de
calitate mai slabă. în Franţa, s-au semnalat (V e n e t, J. 1986) deosebiri între pinul silvestru din
zona montană şi cel din zona de câmpie, ultimul cu o duramenificare mai târzie şi cu o proporţie
de alburn mai mare ca primul. Tot V e n e t, J. observă şi faptul că Pinus nigra ssp. laricio,
răspândit în zona montană din Corsica, are duramenul brun închis, în timp ce acela plantat în
regiunea pariziană sau pe Valea Loarei este lipsit de duramen, fiind alcătuit complet numai din
album. Şi la stejar s-a remarcat o creştere a lăţimii albumului datorită formării cu întârziere a
duramenului, faptul fiind pus în legătură cu umiditatea mai scăzută a solului.
Duramenul apărând numai după un anumit număr de ani, iniţial, arborii sunt alcătuiţi în
întregime doar din album. Cu timpul însă proporţia acestuia creşte şi scade în schimb proporţia
albumului. La arborii vârstnici, sunt constituite exclusiv din album doar ramurile cele mai
subţiri de la extremităţile coroanei.
La stejar şi gorun, S a v i 1 1, P.S., K a n o w s k i , P.J., G o u r 1 a y, I.D. şi J a r v i s,
A.R. (1993) stabilesc că există un puternic control genetic al numărului de inele anuale în
album, dar că există şi o variabilitate intraindividuală a acestui indice. Măsurătorile efectuate
asupra carotelor de sondaj extrase de la înălţimea de 1,30 m au demonstrat că, în comparaţie cu
arborii cu creştere înceată, arborii cu o vigoare de creştere sporită aparţinând speciilor respective
au un număr de inele anuale în album mai mic, procesul de duramenificare având deci, la aceştia
din urmă, un început mai de timpuriu. în consecinţă, selecţia arborilor repede crescători ar putea
permite obţinerea de lemn cu o proporţie mai mare de duramen şi respectiv, cu o valoare
comercială superioară. De reţinut însă că lăţimea zonei de album era în ambele cazuri aceeaşi,
fapt explicabil dacă se are în vedere că, la prima categorie de arbori, inelele anuale erau mai
înguste şi, la cea de a doua categorie, mai late.
După aceiaşi autori, la speciile menţionate, pe primii 10 m ai trunchiului numărul de inele
anuale din album rămâne aproximativ constant. Pe ansamblu însă, spre partea superioară a
trunchiului, numărul de inele anuale din album înregistrează o descreştere treptată, dinamica sa
fiind asemănătoare aceleia puse în evidenţă la duglasul verde ( E s p i n o s a - B a n c a l a r i ş.a.,
1987), în cadrul altor cercetări. Un alt factor de influenţă este vârsta. Numărul de inele anuale
din album creşte odată cu vârsta arborilor, descrescând însă dacă este raportat la numărul total
de inele din cuprinsul secţiunii transversale.
Diferenţierea zonei de lemn matur de cea de album, sau identificarea duramenului, operaţii
necesare în unele situaţii, ca de pildă în cazul pieselor mici, care nu se ştie din ce parte a
secţiunii transversale a trunchiului provin, se pot efectua prin diferite metode. Foarte răspândită
este metoda colorării. Spre exemplu, albastrul de bromfenol (soluţie 0,3% în apă) colorează, la
brad, albumul în brun şi lemnul matur în albastru. Verdele de bromcresol colorează albumul în
verde, în timp ce duramenul rămâne la culoarea naturală (la pin silvestru, gorun, stejar, salcâm)
sau capătă o culoare galben-brună (la larice). Alţi coloranţi utilizaţi sunt: amestecul format dintr-
o soluţie de 5 g benzidin şi 25 g acid clorhidric 25% în 970 ml apă cu 1000 ml soluţie de azotat
de sodiu 10%, soluţia de metiloranj 1:500 în apă, soluţia de roşu de metil 0,1-0,2% în alcool
etilic 60%.

2.6.1.2. LEMN JUVENIL, LEMN ADULT

Lemnul juvenil (lemnul tânăr) (fig. 2.68) este zona de lemn din jurul axei trunchiului şi
ramurilor, generată de cambiul tânăr, cu caracteristici structurale şi proprietăţi fizice, chimice şi
tehnologice diferite de restul lemnului, de regulă inferioare. Prin contrast, lemnul rezultat din
activitatea ulterioară a cambiului este denumit lemn adult.
Uşor de delimitat pe cale macroscopică la unele specii tropicale şi subtropicale, delimitarea
lemnului juvenil la speciile din zona temperată, îndeosebi la foioase, se face mai greu. în cazul
arborilor proveniţi din arborete echiene sau izolaţi, zona de lemn juvenil se poate pune în
evidenţă după inelele anuale late, textura grosieră şi suprafaţa aspră, fără luciu, care le sunt
caracteristice în partea centrală a secţiunii transversale, pe toată înălţimea trunchiului. în acest
scop, se pot avea în vedere şi curbele creşterilor radiale cu vârsta, care, aşa după cum se
cunoaşte din auxologie, prezintă o asimetrie accentuată de stânga.
Durata de formare de către cambiul tânăr a zonei de lemn juvenil este variabilă, depinzând
de specie şi de condiţiile de vegetaţie. D u m i t r i u - T ă t ă r a n u , I. şi colectivul (1983) dau ca
exemple, în acest sens, un arboret echien de molid şi o cultură comparativă de specii exotice, din
care rezultă că durata de formare a lemnului juvenil s - a ridicat în primul caz la 15-20 ani, iar în
cel de al doilea la 3-4 ani. Pentru cultura comparativă a fost necesară o perioadă tranzitorie de la
caracteristicile lemnului juvenil la ale celui adult de 10-12 ani.
Fig. 2.68. Poziţia lemnului juvenil şi a lemnului adult în cuprinsul trunchiului:
1 - lemn juvenil; 2 - lemn adult, 3 – duramen

La Pinus elliottii zona de lemn juvenil cuprinde 5 - 8 inele anuale, respectiv un cilindru în
jurul mâduvei cu diametrul de peste 12 cm (J e n n i n g s, S.G., 1957), în timp ce la Pinus
taeda aceasta cuprinde 7 - 1 1 inele (Z o b e 1, B.J., M c E 1 w e e, R.L., 1958). în cazul
speciilor răşinoase australiene sunt menţionate 1 2 - 1 5 inele (D a d s w e 11, H.E., W ar d r op,
A.B., 1960).
Limita între lemnul juvenil şi lemnul adult nu este întotdeauna bruscă, uneori fiind
marcată de o zonă de tranziţie, cu inele anuale având caracteristici intermediare.
La arborii din arboretele pluriene, delimitarea zonei de lemn juvenil este mai dificilă.
Duramenificarea lemnului juvenil în cazul speciilor cu duramen se face asemănător lemnului
obişnuit.
P o 1 g e, H. (1964) scoate în evidenţă faptul ca în primul inel anual, situat în imediata
vecinătate a măduvei, la nivelul secţiunii de la 1,30 m înălţime, densitatea convenţională, ca şi
proporţia de lemn târziu au de regulă valori superioare, comparabile cu ale unor inele din
lemnul adult. Explicaţia constă în aceea că traheidele, a căror dispunere pe secţiunea
transversală a fusului este aici lipsită de regularitatea obişnuită, au lumenul mic şi pereţii
îngroşaţi atât pe direcţie radială cât şi pe direcţie tangenţială. La aproape toate speciile analizate
de autor, în zona lemnului juvenil densitatea lemnului din cuprinsul unui inel anual are valori
medii reduse, trecând printr-un minim, după care creşte, ajungând, în zona lemnului adult, la
valori superioare. Creşterea valorilor acestui parametru precede reducerea lăţimii inelelor anuale
înregistrată în timpul trecerii la zona de lemn adult.
La molidul de Sitka (Picea siichensis Bong.), după cercetările lui G u i 1 b a u d, L.
(1991), la lăţimi egale ale inelelor anuale, densitatea lemnului juvenil ar fi superioară celei a
lemnului adult. In cazul general al lemnului juvenil cu inele anuale mai late decât cele ale
lemnului adult, densitatea rămâne însă inferioară.
La lemnul juvenil de molid din arealul românesc, s-au determinat valori ale lungimii
medii a traheidelor cu circa 29% mai mici decât în restul secţiunii transversale a lemnului, la
pinul silvestru cu 5,6%, iar la pinul negru cu 6% (D u m i t r i u - T ă t ă r a n u, I. şi colab.,
1975, 1976). Variaţii asemănătoare au fost determinate şi la plop şi salcie. A reieşit totodată că
pe lângă traheidele mai scurte, care influenţează în mod negativ diversele caracteristici
papetare, mai cu seamă rezistenţa la sfâşiere, lemnul juvenil prezintă şi un randament mai redus
în pastă papetară. Comparativ cu lemnul adult, lemnul juvenil are un conţinut de substanţe
extractibile mai mare ( M i l e a, 1., 1979).
Cu privire la contragerea axială, K o e h 1 e r, A. semnalează încă din anul 1938 că, la
Pinus taeda şi P. elliottii, faţă de o valoare considerată normală pentru aceste specii, de
aproximativ 0,12 %, în cazul lemnului juvenil se ajunge la valoarea de 2 %. Datorită diferenţei
sub raportul contragerii, piesele conţinând atât lemn juvenil cât şi lemn adult suferă deformaţii
mari, fiind afectate de torsiune.
La Pinus radiata D. Don., specie introdusă în Noua Zeelandă în culturi cu ciclu scurt de
producţie (25 - 30 ani), s-a remarcat că lemnul juvenil, prezent într-o proporţie ridicată în piesele
de lemn de şarpantă debitate din buşteni de diametru mic, manifestă o puternică tendinţă de a se
deforma prin torsiune în timpul uscării. O contribuţie importantă la acest mod de deformare are
fibra torsă, prezentă de regulă în lemnul juvenil (C o w n, D J., H a s 1 e 11, A.N.,
K i m b e r l e y , M.O., M c C o n c h i e , 1996).
P o 1 g e, H. (1964) consideră că opiniile referitoare la calitatea inferioară a lemnului cu
inele anuale late trebuie în general circumscrise la cazul zonei de lemn juvenil, lemnul adult cu
astfel de inele satisfăcând cerinţele în ceea ce priveşte proprietăţile fizice, mecanice şi
tehnologice, pentru cele mai multe utilizări curente.
La fag, elagajul artificial ar permite reducerea proporţiei de lemn juvenil ( G e r s c h e r ş i
D e V i l l e r , 1963, citaţi de P o 1 g e, H.,1969).
Lemnul juvenil formându-se la începutul vieţii arborilor, ponderea sa în volumul acestora
este mare în tinereţe şi descreşte odată cu înaintarea în vârstă. Spre exemplu, la un exemplar de
larice din clasa a III-a de producţie, s-au determinat următoarele valori ale proporţiei de lemn
juvenil: 42% la 25 ani, 15% la 85 ani şi 13% la 110 ani ( D u m i t r i u - T ă t ă r a n u , I. şi
colab.,1983). Reiese, în acelaşi timp, că lemnul juvenil deţine întotdeauna o pondere ridicată în
sortimentele subţiri - vârfuri, crăci, produse rezultate din operaţiuni culturale şi din culturi cu
cicluri scurte de producţie şi dimpotrivă o pondere mică în sortimente groase obţinute din
arboretele conduse la vârste înaintate. Ca urmare, punerea în valoare a acestor categorii de
material lemnos face necesară, pe de o parte, luarea în considerare în producţia industrială a unei
calităţi ceva mai slabe a materiei prime disponibile şi, pe de altă parte, abordarea de cercetări pe
linia ameliorării arborilor având ca obiectiv diminuarea proporţiei de lemn juvenil şi
îmbunătăţirea caracteristicilor acestuia.
Cunoaşterea caracteristicilor fenotipice ale lemnului juvenil prezintă un interes deosebit
pentru ştiinţa şi practica ameliorării arborilor forestieri, acesta reprezentând un element cu care
se poate lucra în testele comparative de durată mică şi mijlocie. Se subliniază că eritabilitatea
densităţii lemnului juvenil este de regulă ridicată şi că el poate servi la testarea precoce a
materialelor genetice. Posibilitatea prognozării caracteristicilor lemnului la vârste relativ mari
ale arborilor, folosind ca element de referinţă caracteristicile la vârste mici, este semnalată
printre alţii de N e p v e u. G. (1981), specia de referinţă fiind fagul.

2.6.I.3. INELE ANUALE. LEMN TIMPURIU, LEMN TÂRZIU

Inelele anuale (inelele de creştere) sunt părţi componente, relativ concentrice, de pe


secţiunea transversală a trunchiului, ramurilor sau rădăcinii arborilor, ce corespund straturilor de
lemn generate anual (creşterilor anuale), în cazul speciilor lemnoase din zona temperată, ca
urmare a activităţii periodice a cambiului. Pe secţiunea radială straturile de lemn depuse anual se
prezintă ca benzi longitudinale paralele, iar pe secţiunea tangenţială ca suprafeţe cu contur curb,
parabolic sau ondulat.
La unele specii tropicale cu creşteri continui, din regiuni cu perioade de vegetaţie mai
active şi mai puţin active, se întâlnesc formaţii de lemn asemănătoare inelelor anuale, ce cuprind
zone generate în anotimpul ploios şi anotimpul secetos.
In cuprinsul inelului anual, la speciile răşinoase şi unele specii foioase sunt evidente două
zone distincte: zona de lemn timpuriu şi zona de lemn târziu. Zona de lemn timpuriu (de
primăvară), formată la începutul perioadei de vegetaţie, este mai deschisă la culoare şi mai puţin
densă. Zona de lemn târziu (de vară), formată în a doua parte a perioadei de vegetaţie, este mai
închisă la culoare şi mai densă.
Detectarea limitei dintre lemnul timpuriu şi lemnul târziu se poate face prin mai multe
metode:
- colorarea lemnului folosind coloranţii specifici ai ligninei şi celulozei, având în vedere că
lemnul târziu este mai bogat în lignină şi se colorează diferit de cel timpuriu;
- analiza durităţii lemnului în cuprinsul inelului anual, determinarea se efectuează prin
apăsarea unui ac, la suprafaţa acestuia, cu o forţă cunoscută şi înregistrarea pe o diagramă a
variaţiei adâncimii de pătrundere (B ii s g e n, M., 1904 ş.a.);
- măsurarea absorbţiei de raze (3, cunoscând că lemnul are proprietatea de a absorbi astfel
de raze şi că intensitatea procesului depinde de densitatea absorbantului (C a m e r o n, J. F,, B e
r r y, P.F., P h i l l i p s , E.W.J. 1959);
- măsurarea variaţiei luminozităţii în cuprinsul inelului anual, la examinarea microscopică
a secţiunilor subţiri de lemn realizate la microtom;
- determinarea forţei necesare pentru pătrunderea în lemn a unui poanson cilindric cu faţa
şlefuită plan, până la o adâncime prestabilită (S a c h s s e, H. 1960);
- executarea de măsurători, în cazul speciilor răşinoase, asupra traheidelor, limita dintre
lemnul timpuriu şi lemnul târziu fiind considerată locul, pe direcţie radială, în care grosimea
pereţilor comuni aparţinând la două celule învecinate, multiplicată cu 2, este mai mare sau egală
cu grosimea lumenului acestora (M o r k, E., 1928).
Trecerea de la lemnul timpuriu la lemnul târziu este o caracteristică ce se apreciază în
funcţie de distribuţia diferitelor elemente şi formaţii structurale, ca şi de variaţia dimensiunilor
acestora în cuprinsul inelului anual. Se deosebesc specii cu trecere de la lemnul timpuriu la
lemnul târziu treptată sau lentă (molid) şi specii cu trecere bruscă (larice, pini, stejari, ulmi). La
brad, trecerea de la lemnul timpuriu la lemnul târziu este mai puţin bruscă decât la molid.
Începutul formării inelelor anuale are loc de regulă în zona superioară a coroanei şi,
treptat, coboară spre baza arborelui. La specii cu pori aşezaţi inelar - căzui stejarilor, inele
anuale încep să se formeze înainte de înfrunzire, fiind necesară generarea de vase noi care să
înlocuiască vasele vechi, ajunse inactive. După P o p e s c u - Z e l e t i n , I. ş.a. (citaţi de
G i u r g i u, V., 1979), pragul termic pentru începutul activităţii cambiului la răşinoase şi
fag corespunde momentului când temperatura medie decadică în creştere, atinge 8 - 10°C.
Perioada de timp necesară formării inelelor anuale durează 3,5 - 4,5 luni. A s s m a n n,
E. (citat de G i u r g i u, V., 1979) consideră că în condiţiile de vegetaţie din Europa Centrală
această perioadă este cuprinsă, în general, la speciile foioase între începutul lunii mai şi sfârşitul
lunii august, iar la speciile răşinoase între mijlocul lunii mai şi mijlocul lunii septembrie.
Perioada de maximă activitate cambială durează, după Giurgiu, V. (1979), cel mult două luni pe
an, desfășurându-se, cu fluctuaţii în funcţie de starea vremii, în intervalul mai - iulie.
Gradul de distincţie a inelelor anuale, la examinarea macroscopică a lemnului, diferă în
funcţie de specia lemnoasă considerată. La unele specii forestiere, inelele anuale sunt clar
distincte. Din categoria acestora fac parte speciile cu zonele de lemn timpuriu şi târziu evidente,
la care inelele anuale ies în relief datorită contrastului realizat între lemnul târziu, format la
sfârşitul perioadei de vegetaţie a anului precedent şi lemnul timpuriu apărut la începutul unei noi
perioade de vegetaţie. La speciile răşinoase (larice, pini, brad ş.a.), deosebirea dintre lemnul
timpuriu şi târziu este cauzată doar de diferenţa dintre mărimea traheidelor şi grosimea pereţilor
acestora, remarcată şi prin culoare, în timp ce la o parte dintre speciile foioase (stejari, ulmi,
frasin, salcâm), cele două zone se diferenţiază datorită unui întreg ansamblu de elemente şi
formaţii structurale. La cireşul pădureţ, distincţia inelelor anuale se datoreşte faptului că lemnul
timpuriu prezintă o mai mare concentraţie a vaselor decât lemnul târziu, fără ca în cele două
zone mărimea acestora să fie diferită. Aspectul dat de alternanţa zonelor de lemn timpuriu şi
târziu, îndeosebi când acestea sunt foarte expresive, face ca lemnul speciilor respective să fie
denumit vărgat.
Există de asemenea specii forestiere cu inele anuale slab distincte, uneori nedistincte. In
această categorie intră o serie de specii foioase (fag, anini, carpen, tei ş.a.), la care zona de lemn
timpuriu nu se diferenţiază de zona de lemn târziu şi al căror lemn, datorită aspectului, este
denumit nevărgat. La aceste specii, limita inelelor anuale rezultă ca o consecinţă a deosebirilor
privind numărul şi dimensiunile unor elemente anatomice (vase) din cuprinsul lor (ca la fag, nuc
comun) sau datorită prezenţei în partea finală a inelelor anuale în cauză a unor straturi de celule
de parenchim sau de fibre, sub formă de linii fine (ca la plopi şi salcie, respectiv paltini). La
unele specii din această categorie, inelele anuale nu pot fi puse în evidenţă decât cu ajutorul
unor metode de lucru speciale.
Conturul inelelor anuale pe secţiunea transversală a lemnului poate fi: regulat, când
corespunde unei curbe - cerc, elipsă (molid); ondulat fin (anini, fag); ondulat grosolan (carpen);
retras în dreptul razelor (fag, anini, stejari).
Lăţimea inelelor anuale, este o caracteristică puternic influenţată de numeroşi factori
(condiţii staţionale, starea vremii etc.), la identificarea macroscopică a speciilor ea interesând în
măsura în care are valori, permanent, ori foarte mari (ca la plopii negri hibrizi), ori foarte mici
(ca la tisă).
în cuprinsul arborelui, lăţimea inelelor anuale nu este egală de la un an la altul, variaţia
acestui indice, cauzată de legităţi naturale, manifestându-se atât pe secţiunea transversală cât şi
pe secţiunea longitudinală a trunchiului ( G i u r g i u , V., 1979). Asupra dinamicii acestei
caracteristici a inelelor anuale îşi pun amprenta atât factorii genetici cât şi factorii mediului
(condiţiile staţionale, starea vremii, măsurile gospodăreşti aplicate, fenomenele naturale sau
antropice perturbante, poziţia arborilor în arboret ş.a.), cu influenţele lor oscilante.
Cercetări întreprinse de către M o s e r, W. şi M a r k, E. (1963) asupra probelor de
creştere prelevate de la înălţimea pieptului, din arborete de molid, brad şi pin silvestru,
verificate prin procedeele statisticii matematice, au demonstrat existenţa unor ,legături certe
între variaţia lăţimii inelelor anuale şi variaţia stării vremii, în toate cazurile fiind evidentă o
corelaţie directă cu variaţia precipitaţiilor. Temperatura pare să joace un rol mai puţin important,
legătura cu valorile acesteia fiind mai puţin concludentă.
La brad, în general, elementele meteorologice au dovedit o influenţă mai slabă asupra
acestui indice, în timp ce la molid s-a remarcat influenţa cea mai puternică. A rezultat de
asemenea că variaţia lăţimii inelelor anuale în funcţie de variaţia elementelor meteorologice este
mai accentuată în cazul arborilor din plafonul superior al arboretelor, comparativ cu cei din
plafonul inferior. Influenţe superioare ca mărime s-au înregistrat totodată în cazul arboretelor
pluriene comparativ cu cele echiene, ca şi în cele amestecate comparativ cu cele pure.
Examinând variaţia pe raza trunchiului, la înălţimea de bază (1,30 m), se constată că, în
arboretele echiene, inelele anuale sunt mai late spre mijlocul secţiunii transversale şi devin din
ce în ce mai mici spre periferia acesteia. La specii de lumină, ca plop, pin, zona centrală cu inele
late este mai îngustă decât la alte specii. Se remarcă, de asemenea că, inelele anuale late dinspre
centrul secţiunii transversale şi respectiv cele înguste dinspre periferia acesteia sunt prezente
atât la baza trunchiului cât şi la înălţimi mai mari pe trunchi. In arboretele pluriene, în schimb,
datorită umbririi îndelungate a arborilor în tinereţe, inelele anuale din partea centrală a secţiunii
transversale sunt înguste, lăţimea lor crescând spre periferie, când, la vârste mai înaintate,
arborii ajung în plină lumină. Toate intervenţiile în arboret ce cauzează reducerea consistenţei,
inclusiv cele întreprinse la vârste mai mari, conduc la majorări ale lăţimii inelelor anuale, pentru
ca. ulterior, după refacerea consistenţei, să se revină la situaţia veche.
După B a r b u, I. (1991), reducerea progresivă a lăţimii inelelor anuale în ultimii 8 - 3 5
ani la baza fusului arborilor vârstnici de brad şi molid sau chiar lipsa unor inele ar constitui un
simptom intern, care poate oferi indicaţii în legătură cu starea de sănătate a acestora.
In ceea ce priveşte variaţia pe secţiunea longitudinală a trunchiului, se observă faptul că, în
arboretele echiene, lăţimea inelelor anuale scade mai întâi de la baza trunchiului până la o
înălţime ce poate ajunge la 12 m, unde are valoare minimă, după care, creşte, devenind maximă
în cuprinsul coroanei. La vârste mai înaintate, după 80 ani, rămâne aproape constantă de-a
lungul trunchiului. La arborii cu vigoare de creştere sporită, în partea superioară a trunchiului
are valori mai mari. în cazul arboretelor pluriene, variaţiile lăţimii inelelor anuale pe secţiunea
longitudinală sunt mai reduse.
În cazul arborilor izolaţi, cercetările au pus în evidenţă creşterea susţinută a lăţimii inelelor
anuale mai cu seamă spre baza acestora, procesul făcând ca, treptat, pe teren deschis, trunchiul
să capete o conicitate pronunţată. De altfel, îngroşarea mai accentuată a inelelor anuale la partea
inferioară a trunchiului este vizibilă şi în cazul arborilor din masiv, manifestându-se pregnant cu
fiecare ocazie când aceştia sunt puşi în lumină.
Pe diferitele direcţii (raze) ale secţiunii transversale, la unul şi acelaşi arbore, valorile
lăţimii inelelor anuale nu sunt întotdeauna egale. Depunerile neuniforme de masă lemnoasă se
datoresc îndeosebi luminii unilaterale şi asimetriei coroanei, spaţiului înconjurător disponibil,
expoziţiei şi pantei terenului, direcţiei şi intensităţii vântului predominant, în final ele conducând
la abateri ale secţiunii transversale de la forma regulată. De asemenea, pe verticală, direcţiile
corespunzătoare valorilor mai mari sau mai mici ale lăţimii inelelor anuale nu rămân tot timpul
aceleaşi, ci dimpotrivă ele se modifică de la o înălţime la alta a trunchiului.
Pe lângă inelele anuale de lăţime şi conformaţie normală, la care elementele şi formaţiile
structurale au mărimea, proporţia, gruparea şi aşezarea caracteristice speciei, în unele cazuri
arborii pot avea inele anuale false sau inele anuale întrerupte. Inele anuale false (duble sau
multiple) se recunosc prin aceea ca au un contur nedistinct, care se pierde în lungul inelului
anual normal, ele apărând ca urmare a unor condiţii de stare a vremii cu totul particulare sau ca
o consecinţă a pierderii şi refacerii aparatului fotosintetic, după atacurile insectelor defoliatoare,
ori în urma altor fenomene. Inelele anuale întrerupte (discontinui) se remarcă prin faptul că pe
anumite porţiuni dispar, existenţa lor fiind cauzată de funcţionarea parţială a cambiului. în
anumite condiţii extreme se poate ca la înălţimea pieptului inelele anuale să nu se formeze
deloc, ele fiind însă de regulă prezente în zona coroanei. în condiţii de vegetaţie neprielnice, ca
de exemplu în arborete cu atacuri de insecte defoliatoare şi stejărete cu fenomene de uscare în
masă şi de asemenea în anii cu secete prelungite, pot să nu se mai întâlnească inele anuale în
partea de jos a tulpinii, acestea formându-se numai în zona coroanei.
Caracteristicile (indicii) inelelor anuale. Depunerile succesive de masă lemnoasă
asimilată, concretizate sub forma inelelor anuale, depuneri determinate genetic şi totodată aflate
sub influenţa factorilor mediului înconjurător, nu sunt decât rareori uniforme şi aceasta doar
pentru perioade relativ scurte de timp. De regulă ele sunt inegale, fapt ce influenţează decisiv
calitatea lemnului, prin repercusiunile privind proprietăţilor lui fizice, mecanice şi tehnologice.
Principalele caracteristici ale inelelor anuale sunt: lăţimea inelului anual b, lăţimea medie a
inelelor anuale bm, regularitatea inelelor anuale r, proporţia de lemn timpuriu Pltp şi proporţia de
lemn târziu Pltz.
Se precizează că pentru determinarea unor valori autentice ale caracteristicilor inelelor
anuale, este necesar ca direcţia de măsurare să fie perpendiculară la linia acestora. In cazul în
care această condiţie nu este îndeplinită, se vor alege, succesiv, mai multe direcţii de măsurare,
fiecare perpendiculară pe un inel, sau pe mai multe inele paralele (fig.2.69), astfel ca erorile
înregistrate să fie minime. în cazul în care măsurătorile se fac pe carote de sondaj, burghiul de
creşteri va trebui dirijat cât mai corect, respectiv va trebui să fie ţinut perfect orizontal şi cât mai
bine centrat (îndreptat spre axul arborelui).

Fig. 2.69. Direcţii de măsurare pentru determinarea caracteristicilor inelelor


anuale

Lăţimea inelului anual b reprezintă măsura acestuia pe direcţia radială a secţiunii


transversale a trunchiului şi se exprimă în mm, cu o zecimală. Uneori, această caracteristică se
poate exprima şi prin numărul de inele anuale pe centimetru de rază. Lăţimea medie a inelelor
anuale se determină cu ajutorul relaţiei:

EA / r ,
bm= — sau bm=- [mm], (2.2)
n n

în care 16 reprezintă suma lăţimii inelelor anuale, în mm, n - numărul inelelor anuale, / - lăţimea
zonei celor n inele, în mm.

Această caracteristică a inelelor anuale se poate calcula şi în funcţie de diametrul secţiunii


transversale D, în mm:

bm= — [mm]. (2.3)


n

Regularitatea inelelor anuale este dată de relaţia:

i.ioo [o/o]) h.4)


b
m

în care ¿>max este lăţimea celei mai mari creşteri anuale.


Proporţia de lemn timpuriu şi respectiv de lemn târziu se determină folosind relaţiile de
calcul:
sb
ltp
p
ltp =-^-m[%] (2.5)
şi

pta=^-m [%], (2.6)

în care Ʃbltp şi Ʃbltz reprezintă suma lăţimii zonelor de lemn timpuriu şi respectiv suma lăţimii
zonelor de lemn târziu, măsurate cu o precizie de 0,1 mm.
Caracteristicile inelelor anuale se pot determina pe rondele prelevate din trunchiul
arborilor doborâţi. Pentru evitarea erorilor datorate abaterii secţiunii transversale a rondelelor de
la forma circulară, măsurătorile se pot executa pe câte două diametre perpendiculare ale
acestora, rezultatele finale calculându-se ca medii ale perechilor de valori obţinute. In acelaşi
scop se pot de asemenea utiliza carote de sondaj, extrase cu burghiul Pressler, procedeul
aplicându-se la determinări efectuate la arbori în picioare. Maşina Eklund pentru studiul inelelor
anuale pe carote este folosită în lucrări de serie mare, asigurând atât un randament sporit, cât şi
o precizie ridicată a rezultatelor. într-o variantă mai nouă, aceasta are anexate dispozitive pentru
calculul şi înregistrarea automată a datelor.
Corelaţii între caracteristicile inelelor anuale şi proprietăţile fizice, mecanice şi
tehnologice ale lemnului Caracteristicile inelelor anuale oferă indicii utile în legătură cu
calitatea lemnului (Venet, J., 1986). Lăţimea mică a inelelor anuale (1 - 2 mm), în cazul unor
specii răşinoase din zona montană, îndeosebi, molid şi brad, asigură lemnului calităţi mecanice
ridicate. Buştenii de brad cu lăţimi ale inelelor anuale până la 3 mm sunt excelenţi pentru lucrări
de tâmplărie şi construcţii. La lăţimi de peste 3 mm, calitatea începe să scadă, iar la lăţimi de
peste 5 mm, proprietăţile mecanice devin necorespunzătoare. La stejari, aceeaşi lăţime redusă
interesează în industria furnirelor, denotând aptitudini favorabile pentru tăiere plană, contragere
redusă şi suprafeţe prelucrate cu coloraţie omogenă, deschisă, cu posibilităţi deosebite de
finisare.
Lăţimea mare a inelelor anuale constituie şi ea în anumite cazuri un factor de calitate.
Astfel, la fag, o lăţime a inelelor anuale de 3 - 4 mm permite folosirea lemnului pentru furnir, în
timp ce lemnul cu inele sub 2 mm este de calitate inferioară. Lemnul de frasin cu inele anuale de
la 4 mm în sus este de asemenea de calitate superioară.
Proprietăţile lemnului depinzând de lăţimea inelelor anuale, în ultima vreme s- au abordat
cercetări în scopul cunoaşterii caracteristicilor de ordin calitativ de aşteptat prin aplicarea de
măsuri silviculturale urmărind sporirea ritmului de creştere a arboretelor (conceptul silviculturii
dinamice), comparativ cu ritmul realizat în condiţiile silviculturii tradiţionale. Un exemplu în
acest sens îl constituie cercetările întreprinse de ONF, INRA şi ENGREF, în Franţa, în cadrul
programului Silvicultura şi calitatea lemnului de gorun (N e p v e u, G., G u i 11 e y, E., 1997).
Neregularitatea inelelor anuale este dată nu numai de neuniformitatea creşterilor succesive.
Ea este de asemenea cauzată de abaterea de la forma circulară a inelelor anuale. întâlnită la
arborii cu canelură şi de neuniformitatea lăţimii inelelor anuale de-a lungul întregului lor contur,
prezentă la arborii cu ovalitate.
Modul de depunere a biomasei acumulate, care îşi pune amprenta asupra regularităţii
inelelor anuale de pe secţiunea transversală a trunchiului, se produce sub influenţa unui complex
de factori climatici, staţionali şi structurali. Formarea unei secţiuni transversale lipsită de
regularitate, prin creşteri neuniforme, se datoreşte mai cu seamă asimetriei coroanei, luminii
unilaterale, spaţiului de dezvoltare disponibil limitat pe unele direcţii din jurul arborelui,
existenţa vântului predominant dintr-o anumită direcţie, pantei accentuate şi expoziţiei terenului
improprii speciei în cauză.
Neregularitatea inelelor anuale provoacă variaţii ale densităţii, durităţii, contragerii şi
umflării, acestea având la rândul lor efect negativ asupra prelucrabilităţii şi omogenităţii
calităţii, ca şi asupra aspectului general al suprafeţelor, inclusiv asupra culorii lemnului.
Având în vedere că una din sarcinile ce revine silviculturii este aceea de a produce lemn
de calitate superioară, se subînţelege că toate măsurile de gospodărire vor trebui astfel gândite şi
executate încât să asigure arborilor o creştere uniformă şi respectiv o cât mai bună regularitate a
inelelor anuale.
Se menţionează ca o regularitate foarte bună a inelelor anuale au arborii de molid cu lemn
de rezonanţă crescuţi pe terenuri fără pante mari, în locuri ferite de vânturi bătând predominant
dintr-o anumită direcţie.
In ceea ce priveşte proporţia de lemn târziu, ca regulă generală, cu cât aceasta are valori
mai mari cu atât proprietăţile mecanice ale lemnului sunt mai bune. Se menţionează astfel că,
lemnul de molid şi brad din regiunea montană, cu inele anuale înguste ( 1 - 2 mm) şi care, după
cum s-a arătat, are proprietăţi mecanice bune, prezintă o proporţie ridicată de lemn târziu. în
cazul speciilor foioase cu pori aşezaţi inelar, proporţia de lemn târziu mare o are lemnul cu inele
anuale late. Aşa se face că lemnul de stejar cu inele anuale înguste, de 1 - 2 mm şi cu o proporţie
mai mică de lemn târziu (sub 50 %), datorită durităţii şi densităţii lui mici poate fi uşor prelucrat
prin tăiere plană, pentru obţinerea furnirului estetic. Invers, lemnul de stejar cu inele anuale mai
late de 2 mm şi îndeosebi de peste 3 mm, are o proporţie mare de lemn târziu, fiind apreciat
pentru utilizări în care se cer proprietăţi mecanice superioare. Un caz aparte îl reprezintă frasinul
cu inele late. de la 4 mm în sus, al cărui lemn târziu, aflat în proporţie mare, are totuşi o
densitate moderată şi proprietăţi mecanice foarte bune, care îi oferă o mare flexibilitate.

2.6.1.4, PORI

Orificiile de pe secţiunea transversală a lemnului de foioase, ce reprezintă lumenul vaselor


perfecte (traheelor), sunt denumite în mod convenţional, în literatura ştiinţifică de specialitate,
pori. Având în vedere această definiţie, rezultă că prin expresiile specii cu pori şi specii fără
pori se înţeleg speciile foioase şi respectiv, speciile răşinoase.
Se precizează că pe secţiunile longitudinale ale lemnului, vasele, mai ales cele cu lumen
mare, sunt vizibile ca striaţiuni fine, întrerupte din loc în loc, din cauza abaterii direcţiei lor de la
planul de tăiere.
Impresia de porozitate a lemnului pe secţiunea transversală se explică, la speciile foioase,
tocmai prin prezenţa în număr mare a porilor, în timp ce la speciile răşinoase aceasta se referă
îndeosebi la lumenul mare al traheidelor din lemnul timpuriu.
În caracterizarea lemnului speciilor forestiere, referitor la pori, în afară de
prezenţa acestora, interesează de asemenea mărimea, forma, gradul de individualizare,
distribuţia şi numărul acestora în cuprinsul inelului anual, precum şi prezenţa tilelor.
Mărimea porilor se poate analiza sub mai multe aspecte:
- în funcţie de posibilitatea ca aceştia să fie distinşi cu ochiul liber, se deosebesc
pori mari, vizibili cu ochiul liber (cu diametrul d ≥ 0,2 mm), cum sunt cei din lemnul
timpuriu de 1a stejari, ulmi, frasin, salcâm şi cei de la nucul comun şi pori mici, vizibili
cu lupa (d= 0,05...0,2 mm), cum sunt cei de la paltini, anini, carpen, mesteacăn.
Pentru o mai bună graduare a mărimii porilor, pe lângă aceste două categorii
principale se mai semnalează existenţa şi a unor pori abia vizibili cu ochiul liber
( d = 0,1...0,2 mm) la cătină albă, ca şi a unor pori abia vizibili sau greu de distins cu
lupa (d ≤ 0,05 mm) la păr pădureţ, măr pădureţ.
Prezenţa porilor mici, nevizibili în mod direct cu ochiul liber, se poate sesiza fără
ajutorul lupei, când aceştia sunt grupaţi în zone, zonele respective remarcându-se printr-
o culoare mai deschisă şi contribuind la accentuarea impresiei de porozitate a lemnului.
Porii mici sunt de asemenea mai uşor detectabili când au pereţii celulari
îngroşaţi, cum sunt cei din lemnul târziu de la cer.
- în funcţie de raportul dintre dimensiunile lor în lemnul timpuriu şi în lemnul
târziu, se deosebesc două cazuri: unul cu pori mari, vizibili cu ochiul liber în lemnul
timpuriu şi pori mici, vizibili până la nevizibili cu lupa în lemnul târziu (la cer, stejar)
şi al doilea cu pori mari, vizibili cu ochiul liber în lemnul timpuriu şi pori aproape la
fel de mari în lemnul târziu (la salcâm).
- în funcţie de modul de trecere de la o mărime la alta a porilor, în cuprinsul
inelului anual, se remarcă o trecere bruscă de la porii mari din lemnul timpuriu la porii
mici din lemnul târziu (la cer, stejar) şi o descreştere treptată a mărimii porilor spre
limita exterioară a inelului anual (la fag).
- în funcţie de raportul dintre mărimea porilor şi lăţimea razelor se deosebesc:
pori cu deschiderea mai mare decât lăţimea razelor (la mesteacăn) şi pori cu
deschiderea mai mică sau cel mult egală cu lăţimea razelor (la tei, măr pădureţ şi păr
pădureţ, paltin de câmp, scoruş de munte).
Forma porilor, uşor de examinat cu lupa pe secţiunea transversală a lemnului,
mai ales când porii sunt mari, poate să fie diferită. Se întâlnesc: pori circulari (porii din
lemnul timpuriudela cer, stejar), pori ovali - cu axa mare orientată pe direcţie radială (porii
din lemnul timpuriu de la frasin) şi pori poligonali - cu colţurile rotunjite (porii din lemnul
timpuriu de la ulmu l de munte).
Gradul de individualizare este un element important de caracterizare a porilor.
Există: pori unitari (izolaţi, individuali, singulari), vizibili ca unităţi distincte (fig. 2.70,
a) (porii din lemnul timpuriu de la cer, stejar, ulm de munte şi majoritatea porilor de la
paltini, mesteacăn) şi pori multipli, respectiv grupe de câte 2, 3 ori mai mulţi pori,
separaţi în zona de contact prin pereţi de obicei plaţi, pereţii dinspre exterior rămânând curbi
(fig. 2.70). Cel mai des, alăturarea se face sub formă de lanţuri radiale (la plop alb, plop
tremurător, anini), iar uneori sub formă de cuiburi (o parte din porii de la cireşul pădureţ).

Fig. 2.70
Distribuţia porilor în cuprinsul inelului anual (fig. 2.71)
Categorii şi grupe de specii distinse în funcţie de distribuţia porilor cuprinsul inelului
anual. în funcţie de distribuţia porilor în cuprinsul inelului anual speciile foioase se împart în
următoarele categorii principale:

2.71. Distribuţia porilor in cuprinsul inelului anual: a - pori aşezaţi tipic


inelar; b - pori împrăştiaţi; c - pori aşezaţi semiinelar

- specii cu pori aşezaţi inelar, care prezintă o zonă distinctă de pori, de regulă compactă, la
limita interioară a inelului anual, ce formează lemnul timpuriu;
- specii cu pori împrăştiaţi (fig. 2.70, b), la care porii, de mărime aproape egală, sunt
răspândiţi relativ uniform în întregul inel anual (nuc comun, nuc negru, paltini, fag, carpen,
anini, plopi).
Speciile cu pori aşezaţi inelar se împart în două grupe, în raport de mărimea porilor şi
respectiv, de frecvenţa acestora în zonele de lemn timpuriu şi târziu şi anume:
- specii cu pori aşezaţi tipic inelar (fig. 2.70, a), în cazul cărora zona inelară de pod care
formează lemnul timpuriu se remarcă prin mărimea superioară a porilor comparativ cu mărimea
acelora din lemnul târziu (stejari, frasin, salcâm, ulmi, castan bun);
- specii cu pori aşezaţi semiinelar (fig. 2.70, c), la care mărimea porilor din lemnul
timpuriu nu diferă cu mult de mărimea porilor din lemnul târziu, în schimb numărul porilor din
lemnul timpuriu este mai ridicat (cireş pădureţ, mălin).
b. Aspectul macroscopic al lemnului, determinat de modul de distribuţie a porilor în
cuprinsul inelului anual, prezintă o serie de particularităţi care interesează în lucrările de
identificare a lemnului:
b. 1. La speciile cu pori aşezaţi tipic inelar, care au pori mari în lemnul timpuriu, pe
secţiunea transversală sunt bine vizibile cu ochiul liber zonele circulare concentrice poroase de
lemn timpuriu, în general mai deschise la culoare. Porii din aceste zone sunt dispuşi atât regulat,
pe unul, două, sau mai multe rânduri tangenţiale, cât şi neregulat, în funcţie de specie. In lemnul
târziu se întâlnesc pori, de regulă mici, aşezaţi după cum urmează:
- în zone cu aspect de flăcări (fig. 2.72), la stejari;
- în benzi tangenţiale ondulate, mai mult sau mai puţin întrerupte (fig. 2.73), la ulmi;
- în benzi radiale, radial - oblice, la castan bun;
- împrăştiaţi, la frasin, la salcâm.

Fig. 2.72. Aşezare în zone cu aspect de flăcări a porilor din lemnul târziu, la stejar
Fig. 2.73. Aşezare în benzi tangenţiale a porilor din lemnul târziu, la ulmi

Se precizează că, la salcâm, porii din lemnul târziu nu sunt cu mult mai mici decât cei
din lemnul timpuriu.
Pe secţiunile longitudinale, benzile de lemn timpuriu se văd cu ochiul liber sub formă de
striaţiuni axiale în general strâns alipite şi din loc în loc întrerupte, datorită abaterii lor de la
planul de tăiere. Pe secţiunea radială, aceste benzi se întind pe întreaga lungime a lemnului şi
sunt relativ paralele, în timp ce pe secţiunea tangenţială ele formează zone cu contur curb,
bine delimitate. In zonele de lemn târziu, pe secţiunile longitudinale se află striaţiuni în
general fine, vizibile până la nevizibile cu lupa, grupate sau dispersate, în funcţie de specie. La
salcâm, striaţiunile din lemnul târziu sunt vizibile cu ochiul liber.
Ca urmare a alternanţei zonelor de lemn timpuriu, accentuat poroase pe secţiunea
transversală şi intens striate pe secţiunile longitudinale, cu zonele de lemn târziu relativ netede
datorită porozităţii mai reduse şi a striaţiunilor în general rare şi fine, lemnul speciilor cu pori
așezați tipic inelar este neomogen, puternic vărgat.
b.2. La speciile cu pori aşezaţi semiinelar, cu pori în general mici, aproximativ de o
singură mărime în întregul inel anual, pe secţiunea transversală zonele de lemn timpuriu sunt
relativ bine distincte, deoarece în zonele respective aceştia au o frecvenţă sporită. Pe secţiunile
longitudinale, zonele de lemn timpuriu sunt vizibile datorită striaţiunilor fine, paralele, ceva
mai dese decât pe restul lemnului. Lemnul este omogen, slab vărgat.
a. 3. La speciile cu pori împrăştiaţi, la care porii de mărime relativ asemănătoare sunt
distribuiţi aproape uniform în întregul inel anual, zonele de lemn timpuriu şi de lemn târziu nu
sunt evidente nici pe secţiunea transversală şi nici pe secţiunile longitudinale. Lemnul este
omogen, nevărgat.
Numărul porilor, apreciat prin examinarea secţiunii transversale, se redă prin expresiile:
pori numeroşi (abundenţi); pori puţin numeroşi. Caracterizarea speciilor se poate face şi sub
raportul distanţei dintre pori, din acest punct de vedere deosebindu-se specii cu pori numeroşi
(măr pădureţ, pâr pădureţ, scoruş de munte) şi specii cu pori relativ rari (paltin de munte,
carpen, mesteacăn).
Prezenţa filelor. Tilele sunt excrescenţe ale celulelor de parenchim din jurul traheelor,
pătrunse în interiorul acestora din urmă şi au aspectul unor plăcuţe mici, de culoare albă,
argintie, verzuie sau violacee. Ele pot fi lucioase (salcâm), sau mate (frasin) şi pot obtura toţi
porii, începând de la un anumit inel anual (salcâm), sau numai o parte din pori (cer).
In raport de prezenţa tilelor, se deosebesc specii cu pori cu tile (nuc comun şi nuc negru,
ulmi, salcie albă) şi specii cu pori fără tile (mesteacăn, paltini).
Corelaţii între proporţia de pori şi proprietăţile lemnului. După Venet, J. (1986), în cazul
stejarului, lemnul cu o proporţie ridicată de vase prezintă o bună prelucrabilitate. De asemenea,
lemnul de fag cu porii având lumenul mare, bine vizibil cu lupa 10 X, se caracterizează printr-o
bună aptitudine pentru derulaj. La nucul comun s-a pus în evidenţă o legătură directă între
porozitatea ridicată şi uşurinţa cu care lemnul speciei respective se poate sculpta.
Dispunerea porilor în lemnul târziu în benzi radiale, radial-oblice, la castanul bun şi în
zone cu aspect de flăcări, la stejari, face ca lemnul acestor specii să fie mai uşor expus crăpării
decât cel de ulmi, la care aceştia sunt aşezaţi în benzi tangenţiale.

2.6.1.5. RAZE

Razele (fig. 2.74) sunt formaţiuni anatomice vizibile pe secţiunea transversală a


trunchiului, ramurilor şi rădăcinilor ca linii radiale, în general drepte, de culoare şi luciu de
regulă diferite faţă de restul lemnului înconjurător. Ele pot porni din măduvă (în cazul razelor
primare sau medulare) ori dintr-un inel anual oarecare (în cazul razelor secundare), dar
întotdeauna se continuă până în scoarţă. Uneori apar întrerupte, datorită nesuprapunerii planului
de tăiere cu direcţia acestora.
Pe secţiunea radială, razele se observă ca benzi perpendiculare pe direcţia inelelor anuale,
având înălţime variabilă şi luciu mai pronunţat decât lemnul înconjurător. Benzile respective pot
fi întrerupte, ca şi pe secţiunea transversală, cauza fiind aceeaşi. Razele înalte şi lucioase, ca de
exemplu cele de la stejari, paltini, ulmi, sunt denumite oglinzi. Razele joase, des întrerupte, apar
pe secţiunea radială sub forma de solzi, de mărime diferită, lucioşi. Aspectul razelor pe
secţiunea radială este important îndeosebi din punct de vedere estetic, având o valoare relativ
redusă în lucrările de identificare a lemnului.

Fig. 2.74. Aspectul razelor şi al petelor medulare pe secţiunile transversală, radială şi


tangenţială

Pe secţiunea tangenţială, razele se prezintă ca linii verticale, de lungime variabilă şi cu


lăţimea uneori uniformă. Razele a căror lăţime este mai mare spre mijlocul înălţimii se numesc
fuziforme sau lenticulare. Cele lenticulare, când sunt mici, poartă denumirea de lenticele (la fag).
La unele specii (specii răşinoase, plopi, sălcii), razele nu sunt vizibile pe secţiunea tangenţială.
De altfel, în general, pe această secţiune razele sunt mai puţin distincte şi nu dau desene
deosebite.
Importanţa razelor, ca formaţii anatomice constitutive ale lemnului, rezidă în aceea că
deţin o pondere însemnată în volumul total al acestuia, reprezintă o caracteristică variabilă atât
pe plan microscopic (sub raportul tipurilor de celule componente), cât şi pe plan macroscopic,
constituind o componentă măsurabilă de interes deosebit pentru adâncirea cunoştinţelor privind
structura, contribuie în mod semnificativ la realizarea aspectului estetic, influenţează
proprietăţile fizice, mecanice şi tehnologice
Forma razelor pe secţiunea tangenţială a lemnului, poate fi caracterizată cu h ajutorul
raportului h/g. S-a remarcat că, la fag, forma razelor pe secţiunea tangentială diferă mai mult
de la un arbore la altul, decât în interiorul unuia şi aceluiaşi arbore (T e 11 e r u p, E.,1953).
Relevând importanţa razelor ca material de studiu pentru adâncirea cunoştinţelor privind
structura şi proprietăţile lemnului, K e 11 e r, R. şi T h i e r c e 1 i n, F. (1975) au imaginat o
metodă de numărare şi măsurare automată a acestora, aplicabilă la determinări multiple, de serii
mari. Se folosesc eşantioane reprezentative, confecţionate din epruvetele normalizate utilizate
anterior la efectuarea încercărilor fizico-mecanice. Eşantioanele alese se fotografiază împreună,
obţinându-se o imagine a secţiunii lor tangenţiale. Placa fotografică rezultată se examinează la
un microscop, prevăzut cu cameră video cuplată la un ecran de televizor. Pentru analiză se
foloseşte un aparat Microvideomat Zeiss, capabil de a tria şi însuma elemente disparate, din
imaginea de ansamblu vizibilă pe ecran, evidenţiate prin diferenţe de culoare şi strălucire. în
locul plăcii fotografice se poate utiliza o radiografie, când se obţin şi date privind densitatea. In
acest scop, eşantioanele, în grosime de 3 mm, se expun la un flux de raze X, care le străbat pe
direcţie radială.
La examinarea lemnului se au în vedere următoarele elemente privind razele: mărimea,
structura razelor late, gradul de uniformitate a lăţimii, asocierea razelor late şi înguste, culoarea
şi luciul, desimea, gradul de rectitudine.
Mărimea razelor. Ca şi în cazul porilor, mărimea razelor poate fi analizată din mai multe
puncte de vedere.
- In funcţie de posibilitatea ca razele să fie distinse cu ochiul liber pe secţiunea
transversală alemnului, se remarcă: raze distincte cu ochiul liber (mai mari de 0,1 mm)
(stejar, gorun, cer,fag, paltin de munte) şi raze nedistincte cu ochiul liber (mesteacăn,
plop negru).
Caracteristicile dimensionale privind razele sunt (fig. 2.75): lăţimea sau grosimea (pe
secţiunea tangenţială) şi înălţimea (pe secţiunile radială şi tangenţială). Ambele caracteristici se
determină cu cea mai mare precizie pe secţiunea tangenţială.
Fig. 2.75. Caracteristicile dimensionale ale razelor: g - lăţimea sau grosimea; h - înălţimea.

- In funcţie de lăţime, se disting următoarele categorii de raze: raze late, vizibile cu ochiul
liber pe toate secţiunile (la stejar, gorun, cer, fag); raze înguste sau fine, vizibile cel puţin pe
secţiunile transversală şi radială (la frasin, cireş, paltin de câmp); raze foarte înguste, vizibile pe
secţiunea radială, în rest nevizibile cu ochiul liber, distincte cu lupa (la plop tremurător, plop
negru).
N e p v e u, G. şi G u i 1 1 e y, E. (1997) menţionează următoarele clase de grosimi (talii)
ale razelor : talia 00 - grosime mult sub 0,05 mm, razele fiind dificil de numărat; talia 0 -
grosime apropiată şi inclusiv de 0,05 mm; talia I - grosime între 0,05 şi 0,1 mm; talia II -
grosime între 0,1 şi 0,2 mm; talia III - grosime între 0,2 şi 0,3 mm ş.a.m.d. Stejarul are raze de
grosimi variate, mergând până la taliile V şi chiar VI.
- în funcţie de înălţime, razele se pot împărţi în următoarele categorii: raze joase, cu
înălţimea mai mică de 2 mm (la ulm de munte, ulm de câmp, nuc comun şi nuc negru, paltin de
munte); raze potrivit de înalte, cu înălţimea de 2 - 5 mm (la fag); raze înalte, cu înălţimea mai
mare de 5 mm (la stejar, gorun, cer).
B o u r e a u, E., şi M o r e a u, R. (1989) fac referiri privind următoarele clase de înălţimi
ale razelor: clasa I - raze înalte (peste 1 cm, la stejar); clasa II - raze destul de înalte (între 2 mm
şi 1 cm, la fag); clasa III - raze joase (între 1 şi 2 mm, la prun); clasa IV - raze foarte joase (sub
0,5 mm, la frasin, răşinoase).
Razele joase, desîntrerupte, apar pe secţiunea radială sub formă de solzi lucioşi (ulm de
munte).
Mărimea razelor se poate de asemenea reda prin comparaţie cu mărimea unor elemente
anatomice, de exemplu cu lăţimea porilor, mai ales din lemnul timpuriu, care sunt bine vizibili.
Structura razelor late. Aşa după cum s-a arătat anterior (v. 2.5.3.1), la unele specii (carpen,
anini), razele vizibile cu ochiul liber sunt numai aparent late, ele fiind de fapt alcătuite din
grupări de raze înguste, strâns alipite, din care cauză se numesc raze late false sau compuse. Spre
deosebire de acestea, există şi raze late normale, care se prezintă ca structuri compacte (fag).
Gradul de uniformitate a lăţimii razelor. în raport cu această caracteristică a razelor pe
secţiunea transversală, se disting: raze uniforme ca lăţime pe toată lungimea (paltin de munte) şi
raze neuniforme ca lăţime, prezentând îngroşări în dreptul inelelor anuale (fag stejar).
Asocierea razelor late şi înguste. Privitor la posibilitatea de a prezenta raze de diferite
lăţimi, alăturate, speciile lemnoase se împart în două categorii: specii cu raze de o singură
mărime, având aproximativ aceeaşi lăţime (mesteacăn, plop alb. plop negru, salcie albă): specii
cu raze de două mărimi, unele late, foarte bine vizibile cu ochiul liber şi unele înguste ori foarte
înguste, distincte sau nedistincte cu lupa (fag, stejar, gorun, cer).
Culoarea şi luciul razelor, caracteristice diferitelor specii, se pun în evidenţă pe secţiunea
radială, îndeosebi când aceasta din urmă rezultă prin despicare longitudinală proaspătă. Culoarea
şi luciul, adesea deosebite de restul lemnului înconjurător, fac ca razele să fie bine vizibile pe
toate secţiunile.
în legătură cu raportul între culoarea razelor şi culoarea lemnului înconjurător pe secţiunea
transversală, se întâlnesc: raze de culoare mai deschisă ca a lemnului (stejari, carpen, salcâm,
frasin); raze de culoare mai închisă ca a lemnului (nuc comun şi nuc negru, fag, ulmi, cireş
pădureţ, scoruş de munte); raze de aceeaşi culoare ca a lemnului (paltini).
De regulă, razele sunt mai lucioase decât lemnul înconjurător, de unde şi denumirea de
oglinzi, care li se dă când sunt examinate pe secţiunea radială. După aspect, se deosebesc:
oglinzi sidefii (stejari, frasin); oglinzi roşiatice (ulmi, fag, păr pădureţ, cireş pădureţ); oglinzi
galben-brun deschis (salcâm).
Razele false sunt mate.
Desimea (frecvenţa, densitatea, abundenţa) razelor se pune în evidenţă pe secţiunea
transversală sau pe secţiunea tangenţială, prin determinarea numărului lor pe o anumită distanţă
(de regulă 5 mm), întotdeauna în sens tangenţial. Clasamentul, întocmit de Laboratorul de
Produse Forestiere Princes Risborough (Marea Britanie), adoptat şi de specialiștii francezi,
cuprinde 5 clase: clasa A - mai puţin de 25 raze pe 5 mm; clasa B - între 25 şi 50 raze; clasa C -
între 50 şi 80 raze; clasa D - peste 80 raze, numărabile cu lupa G x 10; clasa X - mult peste 80,
nevizibile cu lupa G x 10.
In cazul speciilor care prezintă atât raze late cât şi raze înguste, alături de numărul total de
raze se poate determina de asemenea, separat şi numărul de raze late.
Dacă razele sunt foarte late, se poate adopta pentru distanţa pe direcţie tangenţială o unitate
de lungime superioară, de exemplu 10 cm, rezultatul recalculându-se pentru lungimea de 5 mm.
N e p v e u, G. şi G u i 11 e y, E. (1997) determină numărul de raze late la gorun considerând o
distanţă pe direcţia tangenţială de 5 cm (fig. 2.76).
Când sunt raze atât late cât şi înguste, precum şi raze atât normale cât şi false, se pot
determina abundenţe diferite, câte una pentru fiecare categorie în parte.
Desimea poate fi indicată şi prin mărimea depărtării dintre două raze învecinate, care la
rândul ei se stabileşte prin comparaţie cu deschiderea porilor; de exemplu, la tei, razele sunt rare,
fiind aşezate la distanţe egale cu de mai multe ori deschiderea porilor.

Fig. 2.76. Determinarea numărului de raze la o specie cu raze late (gorun)

Gradul de rectitudine a razelor se apreciază pe secţiunea transversală. Se deosebesc: raze


rectilinii (stejari, fag, ulmi); raze arcuite (carpen); raze sinuoase, ocolind porii, vizibile cu lupa
(plop tremurător, frasin).
Corelaţii între prezenţa razelor şi proprietăţile lemnului. Prezenţa in număr mare a razelor
în cazul unor specii (ulm, cireş pădureţ, paltin) constituie un important factor de calitate,
întrucât prin alegerea unor soluţii adecvate de debitare a furnirului se poate asigura punerea în
valoare a aspectului estetic al oglinzilor pe care acestea le formează pe secţiunea radială.
Uneori, însă, ca de exemplu în cazul stejarului şi al fagului, abundenţa razelor şi respectiv a
oglinzilor poate constitui un inconvenient, deoarece, datorită creşterii durităţii, este mult
îngreunată debitarea furnirului.
Datorită durităţii mari, lemnul de fag, provenit de la exemplare cu raze numeroase (bogate
în oglinzi) este mai puţin apreciat pentru fabricarea furnirului tehnic prin derulare (şi chiar
pentru alte genuri de prelucrare folosind utilaje cu mare viteză de tăiere), necesitând tratarea
termică adecvată în prealabil. Din acelaşi motiv este mai puţin recomandat în lucrările de
tâmplărie fină (V e n e t, J. şi K e 1 1 e r, R., 1986). De reţinut că, în urma cercetărilor
întreprinse, K e 11 e r, R. şi T h i e r c e 1 i n, F. (1975) au determinat valori ale densităţii razelor
late la fag cuprinse între 0,735 şi 1,080 g/cm .
Razele contribuie la creşterea modulului de elasticitate radială (K e n n e d y, R.W., 1968),
iar proporţia volumică ce le revine în alcătuirea lemnului ar reprezenta un factor de influenţă
privind variabilitatea anizotropiei elasticităţii lemnului (G u i t a r d,
D. şi E 1 A m r i , F., 1987). Ele conduc în acelaşi timp la creşterea rezistenţelor la încovoiere
statică şi compresiune. De asemenea, constituie unul din factorii care explică anizotropia
contragerii, datorită lor contragerea radială fiind, aşa după cum se cunoaşte, mai mică decât
contragerea tangenţială (B o s s h a r d, H.H., 1974). în particular, la stejarul roşu, prezenţa
razelor foarte late conduce la o accentuare a diminuării contragerii radiale (Mc Intosh, D.C.,
1955).
Exemplarele de stejar cu raze foarte late sunt într-o măsură mai mare expuse gelivurilor
( R o l , E., 1986 şi C i n o 11 i, B., 1989).
Se apreciază că, cel puţin în cazul anumitor specii, cum este spre exemplu stejarul,
caracteristicile razelor par să prezinte o variabilitate considerabilă, influenţând în mod apreciabil
proprietăţile chimice, fizice şi mecanice ale lemnului.
După N e p v e u, G. şi G u i 1 1 e y, E. (1997), la gorun grosimea medie a razelor late are
tendinţa generală de a creşte dinspre măduvă către periferia secţiunii transversal.

2.6.2. ÎNFĂŢIŞAREA FIZICĂ A LEMNULUI

2.6.2.1. CULOAREA
La examinarea lemnului, datorită numeroşilor componenţi chimici pe care acesta îi
conţine în pereţii celulari, ca şi în golurile celulare, pe retina ochiului ajung radiaţii luminoase
cu lungimi de undă diferite, percepute ca un ansamblu de nuanţe de culori, între care unele
dominante.
Definirea pe cale organoleptică a culorii lemnului unei specii se face de regulă prin mai
multe atribute, dintre care primul se referă la nuanţa dominantă, numită şi culoare de bază. iar
celelalte privesc restul nuanţelor importante observate. La lemnul vărgat, îndeosebi de
răşinoase. la care există o diferenţă pronunţată între aspectul zonei de lemn timpuriu şi cel al
zonei de lemn târziu, aprecierea se face având în vedere impresia dată de ambele zone, nuanţa
dominantă fiind cea corespunzătoare zonei mai late.
Celuloza, substanţa principală din care este alcătuit lemnul, are culoarea aproape albă,
deosebirile de la o specie la alta fiind cauzate de celelalte substanţe prezente în pereţii celulari
ori depozitate în golurile celulare.
Speciile din ţara noastră şi în general cele din zona temperată au culori în general mai
deschise, mergând de la alb (paltin de munte) până la cenuşiu-negricios (duramenul de nuc
comun), în timp ce speciile tropicale au culori mai variate şi mai vii. Spre exemplu, duramenul
de pernambuc (Cesalpinia sp.), care iniţial are o culoare vie, portocalie, prin expunere la aer
devine roşu; duramenul de abanos (Diospyros sp.) este negru.
Prin culoare normală a lemnului se înţelege culoarea lemnului sănătos, netratat 1
provenit de la arbori maturi, din părţi ale trunchiului fără defecte şi proaspăt doborât I Datorită
acţiunii unor factori fizici, chimici şi biologici, în principal din cauza oxidării şi 1 a acţiunii
radiaţiilor solare, culoarea lemnului se modifică în timp. De acest fapt se ține cont la
diagnosticarea speciilor, impunându-se ca în cazul în care eşantionul examinaţi este mai vechi,
suprafaţa lui să fie reîmprospătată prin rindeluire. De asemenea, de multe ori, prin udare, lemnul
uscat îşi poate recăpăta culoarea avută în stare verde.
În funcţie de absenţa sau prezenţa duramenului, se deosebesc specii cu lemn unicolor, la
care nu există duramen (brad, molid, fag, paltini, mesteacăn, anini, tei carpen) şi specii cu lemn
bicolor, care au duramen (pini, larice, tisă, stejari, ulmi 1 frasin). In cazul în care la speciile cu
lemn bicolor se face o singură referire la aspectul cromatic, aceasta priveşte duramenul.
Culoarea este considerată de către utilizatori un parametru calitativ esenţial pentru
determinarea valorii comerciale a lemnului unui arbore, mai ales când, în raport f cu forma şi
dimensiunile avute, acesta urmează a fi destinat pentru obţinerea furnirului, 1 dar şi pentru
numeroase alte produse, ca lambriuri, parchet, panouri decorative, 13 tâmplărie fină,
marchetărie (J a n i n, G. şi M a z e t, J.F.,1987). Se precizează că, în funcţie de aspectul final al
produsului fabricat, preţul pe m3 al lemnului de dimensiuni | egale şi lipsit de defecte variază,
după autorii citaţi, între limitele 1 - 5 .
În literatura ştiinţifică de specialitate întâlnim menţiuni privind existenţa la noi a 1 unor
forme ale speciilor forestiere cu lemn mai deschis la culoare decât formele 1 obişnuite. Se
semnalează astfel prezenţa în părţile vestice ale ţării a două forme de cer, | cerul alb şi cerul
roşu, primul având lemnul mai deschis la culoare şi mai valoros decât cel de al doilea (Stănescu,
V.,1979). De asemenea, se menţionează existenţa unui brad roşu, cu lemn trandafiriu, greu
fizibil şi a unui brad alb, cu lemn de culoare deschisă, mai fin şi mai uşor de prelucrat
(Stănescu, V., Șofletea, N.,1998). La fag, G e o r g e s c u , C.C. şi D u m i t r i u - Tătăranu, I.,
(citaţi de S t ă n e s c u, V., 1979) au descris forma Fagus sylvatica f. leucodermis, cu lemn alb,
omogen, cu inele anuale înguste, de lăţime egală şi cu o proporţie redusă de inimă roşie.
Metode de determinare cantitativă a culorii lemnului. Avându-se în vedere caracterul
subiectiv al definirii culorii pe cale organoleptică, se caută să se pună la 1 punct noi metode de
efectuare a determinărilor. J a n i n, G. şi M a z e t, J.F. (1987) au | elaborat o metodă de
determinare cantitativă a culorii lemnului arborilor în picioare, folosind probe de creștere, de 5
respectiv 10 mm grosime, extrase cu burghiul | P r e s s 1 e r. Un număr de astfel de probe, după
ce se condiționează, aducându-se la umiditatea de 12 %, se fixează cu ajutorul unui adeziv, în
poziţie paralelă, distanţat una faţă de alta, într-un suport din lemn (de forma unui bloc, din
lamele de fag, cu şanţuri pentru aşezarea probelor) (fig. 2.80). După ce a avut loc priza
adezivului, suportul se secţionează, obţinându-se foi miniaturale de furnir, de 0,6 mm grosime,
;
având înglobate în cuprinsul lor fâşii din probele de creştere, în număr de 4 - 5 în cazul
probelor de creştere cu diametrul de 10 mm, sau de 8 - 10 în cazul probelor de creştere
cu diametrul de 5 mm. Determinarea propriu-zisă a culorii se efectuează cu ajutorul unui
spectrofotocolorimetru tip Colorquest, Hunterlab, cuplat la un calculator electronic.
Măsurătorile permit cunoaşterea pe baze obiective a culorilor lemnului arborilor forestieri şi fac
posibilă realizarea de comparaţii şi clasamente, în baza unor date de ordin cantitativ, folosind
scările de culori CIELAB sau HUNTER. Culorile probelor sunt definite cu ajutorul a trei indici
şi anume: L (mărimea luminanţei sau strălucirii: 0 pentru negru şi 100 pentru alb), a (mărimea
nuanţei de roşu sau verde: valori pozitive în direcţia roşu şi negative în direcţia verde) şi b
(mărimea nuanţei de galben sau albastru: valori pozitive în direcţia galben şi negative în
direcţia bleu).
Metoda are aplicaţii în silvicultură, dar interesează şi în industrie. în domeniul culturii
pădurilor, în virtutea caracterului obiectiv asigurat determinărilor, metoda în speţă face posibilă
adâncirea cunoştinţelor privind variabilitatea culorii lemnului arborilor forestieri, datele stabilite
prin măsurători urmând a fi luate în considerare în lucrările de ameliorare a arborilor.

Fig. 2.80. Pregătirea probelor de creştere pentru determinarea culorii


lemnului după metoda Ja n i n, G. şi Ma z e t, J.F. : a - lamelă cu şanţuri
pentru aşezarea probelor de creştere; b - suportul cu probele de creştere; c
- foaie de furnir miniaturală având înglobate fâşii de probe de creştere

C h a n t r e, G. (1995), în cercetările sale privind culoarea lemnului de plop, foloseşte un


spectrofotocolorimetru mobil MINOLTA, componentele cromatice exprimându-se în sistemul
Hunterlab L, a, b. Probele examinate sunt constituite din furnir.
O altă metodă, descrisă de U g o 1 e v, B.N. (1986), recurge la definirea culorii folosind trei
parametri: tonalitatea (tenta) respectiv lungimea de undă a culorii spectrale pure în nm,
saturaţia respectiv diferenţa relativă faţă de lumina albă în % şi strălucirea respectiv diferenţa
relativă dintre energia reflectată de lemn comparativ cu energia reflectată de corpurile negre, în
%. Determinarea valorilor numerice ale acestor parametri, într-un caz dat, se efectuează prin
compararea culorii suprafeţei lemnului examinat, cu imaginile unui album, special întocmit,
cuprinzând diversele tonalităţi, fiecare cu diferite saturaţii şi străluciri.
Factori de influenţă privind culoarea lemnului. Cercetări efectuate cu ajutorul
spectrocolorimetrului (K 1 u m p e r s, J., J a n i n, G., B e c k e r, M., L e v y. G., 1993) au scos
in evidenţă faptul că, la stejar şi gorun, culoarea duramenului este influenţată atât de vârsta
arborelui cât şi de vârsta lemnului (sau vârsta cambială, indicată de numărul inelului anual dat
de cambiu). Arborii tineri au o culoare a lemnului mai deschisă faţă de cei vârstnici. Culoarea
mai închisă a duramenului este pusă în legătură cu conţinutul net superior în substanţe
extractibile (exprimat în mg acid galic/g lemn) al acestuia, comparativ cu conţinutul
corespunzător albumului. Dintre caracteristicile solului, cea mai mare influenţă asupra culorii
lemnului la speciile respective o are cantitatea de apă disponibilă.
După V e n e t, J. (1986), culoarea lemnului este influenţată atât de factorii ereditari, cât şi
de factorii mediului înconjurător. Autorul precizează în acest sens că pe soluri formate pe
calcare, în Estul Franţei, lemnul de fag are culoarea albă; pe soluri acide, cu umiditate ridicată,
în staţiuni montane, lemnul aceleiaşi specii este roşiatic. Tot pe soluri formate pe calcare, cireşul
pădureţ are o culoare roşiatică, mai închisă decât pe soluri argiloase. Pe solurile cu drenaj
defectuos, însuşirile estetice ale lemnului de stejar sunt influenţate în mod negativ de apariţia
unor vine negricioase, vine care lipsesc la lemnul de stejar crescut pe soluri bine drenate, în
arborete cu consistenţa plină.
R i n k, G., Mc B r i d e, F.D. (1993) au efectuat cercetări comparative asupra lemnului
unor arbori de 15 ani din speciile Quercus robur şi Q. alba. A rezultat că, în ambele cazuri,
culoarea duramenului, măsurată prin intermediul luminanţei (strălucirii), prezintă diferenţe mai
mari de la un arbore la altul decât între cele două specii.
Pentru cunoaşterea factorilor de influenţă care îşi pun amprenta asupra calităţii furnirului
tehnic de plop, s-au efectuat cercetări în legătură cu variabilitatea a o serie de proprietăţi ale
acestuia, inclusiv culoarea, în funcţie de poziţia în trunchi a lemnului prelucrat şi de originea
genetică a arborilor (C h a n t r e, G.. 1995). Furnirul, cu grosimea de 1 mm şi umiditatea de 9 -
10 %, derulat în condiţii industriale, era provenit de la 22 arbori, de 19 ani, din 11 clone ale unor
hibrizi euramericani şi interamericani. înălţimea pe trunchi, cuprinsă între 1 şi 7 m, s-a dovedit a
avea o influenţă puternică, rezultând că atât la periferia secţiunii transversale, cât şi spre centrul
acesteia, culoarea este mai închisă la baza arborilor decât la înălţimi mai mari. Micşorarea
strălucirii spre partea inferioară a trunchiului este corelată cu creşterea semnificativă (cu 22 %),
tot spre bază, între 1 şi 3 m, a valorii componentei cromatice a (în direcţia roşu). Valorile
componentei b, au o evoluţie asemănătoare, dar de intensitate mai redusă. Culoarea mai închisă
în partea centrală a trunchiului se datoreşte prezenţei duramenului fals. Eterogenitatea culorii,
exprimată prin valoarea coeficienţilor de variaţie a componentelor cromatice, se dovedeşte a fi
destul de mare, oricare ar fi poziţia lemnului în trunchi Ea creşte către baza trunchiului, precum
şi în partea centrală a secţiunii transversale, fiind maximă în cel de al treilea sfert (considerat
dinspre periferie către măduvă), din volumul debitat. Așa după cum a rezultat, culoarea medie a
furnirelor, ca și tipul de variație a acesteia pe secțiunea transversală a trunchiului variază în mod
foarte semnificativ, în funcție de originea genetică a arborilor.
Culoarea lemnului se poate modifica pe cale naturală sub acţiunea factorilor de mediu
precum şi prin mijloace artificiale. Astfel, prin învechire, lemnul se închide la culoare, cauza
constituind-o, după S a n d e r m a n n , W . ş i S c h l u m b o m , F. (citaţi de S u c i u, P..
1975), acţiunea oxidantă a radiaţiilor ultraviolete asupra ligninei de la suprafaţa pereţilor
celulari. Fenomenul este bine vizibil la lemnul din construcţiile în aer liber, în special în zona
alpină, unde intensitatea acestor radiaţii este mai mare. Lemnul de anin proaspăt doborât, în
urma oxidării substanţelor din seva conţinută devine portocaliu. Prin aburire, lemnul de fag îşi
modifică aspectul cromatic, căpătând
oculoare roşiatică relativ omogenă. Lemnul de răşinoase uscat la temperaturi înalte se brunifică.
Lemnul de stejar ţinut în apă de râu se înnegreşte, ca rezultat al combinării substanţelor tanante
cu sărurile de fier. Deprecierea cromatică a duramenului de stejar, prin apariţia petelor
întunecate, pusă pe seama oxidării substanţelor tanante în prezenţa apei, este menţionată şi de Z
s c h m i d t, K. (1986).
Pentru creşterea valorii estetice se pot aplica unele procedee de tratare cu diferite substanţe.
De exemplu, prin tratarea lemnului de păr pădureţ cu coloranţi negri se poate imita lemnul de
abanos. Lemnul de specii moi poate fi făcut să imite lemnul de nuc comun, dacă se tratează cu
extracte din frunzele şi coaja speciei respective, învechirea lemnului de stejar poate fi realizată
artificial prin tratarea cu amoniac sau introducându-1 într-o atmosferă de gaz metan.
Corelaţii între culoarea şi calitatea lemnului. Culoarea poate servi la evaluarea
proprietăţilor lemnului, ca şi la detectarea unor defecte ale acestuia.
Aşa cum arată V e n e t, J. (1986), culoarea deschisă este căutată în cazul lemnului de stejar
destinat fabricării furnirului estetic prin tăiere plană, ea presupunând în general contragere şi
duritate mici. Din contra, lemnul de stejar de culoare gălbuie, gălbui-brună are densitate mai
mare, este mai dur, mai rezistent la solicitări mecanice, întrunind astfel o serie de însuşiri cerute
lemnului folosit în construcţii. Aceeaşi culoare deschisă se cere lemnului de fag pentru derulaj,
considerat mai valoros pentru acest gen de prelucrare, datorită furnirului foarte puţin deformabil
rezultat.
Omogenitatea culorii constituie un important factor calitativ de care se ţine cont la
aprecierea însuşirilor estetice ale lemnului de păr pădureţ, cireş pădureţ, nuc comun ş.a.
O serie de defecte ale lemnului, cum sunt duramenul fals, lemnul de reacţie,
încinderea, de care trebuie să se ţină cont la sortare, se manifestă prin modificări cromatice mai
mult sau mai puţin accentuate. Alte modificări ale culorii, dar şi ale altor caracteristici se pot
datora unor cauze de ordin patologic, care produc modificări profunde ale compoziţiei chimice a
lemnului (de exemplu, putregaiul).
Grupe de specii forestiere din România în raport cu culoarea lemnului, respectiv a
albumului (a) şi duramenului (d) (după G h e 1 m e z i u, N.G. şi S u c i u, P.N., 1959):
Culoarea de bază albă:
- alb: paltin de munte;
- alb-gălbui: brad, gârniţă (a), gorun (a), măr pădureţ (a), molid, paltin de câmp, pin strob
(a), plop alb (a), plopii negri hibrizi P. 'regenerata' (a), P. 'robusta' (a), şi P ’serotina' (a), salcie
albă (a),scoruș de munte (a), stejar (a), stejar brumăriu (a), tei cu frunza mică, tisă (a);
- alb-gălbui-roşiatic: duglas verde (a), păr pădureţ, tei alb, tei cu frunza mare ulm de
munte (a);
- alb-gălbui-roz: cer (a), frasin (a);
- alb-gălbui-cenuşiu: plopii negri hibrizi P.'regenerata' (a), P.'robusta' (a). şi P.'serótina'
(a);
- alb-roşiatic: anin alb, anin negru, cireş pădureţ (a), fag, mesteacăn, paltin de munte,
pin silvestru (a), plop alb (a), salcie albă (a);
- alb-brun deschis: castan bun (a), nuc comun (a);
- alb-cenuşiu: carpen, nuc comun (a), plop negru (a), plopul negru hibrid P.
'marilandica' (a), plop tremurător.
Culoarea de bază galbenă:
- gălbui: pin silvestru (a), zâmbru (a);
- gălbui-trandafiriu: duglas verde (d);
- gălbui- roşiatic-roz: zâmbru (d);
- gălbui-brun deschis: gârniţă (a), gorun (a), stejar (a), stejar brumăriu (a), stejar roşu
(a);
- gălbui-brun: pin negru (d), pin strob (d);
- gălbui- brun-roşiatic: lárice (a), stejar roşu (d);
- gălbui-cenuşiu: pin negru (a);
- galben-auriu: salcâm (d).
Culoarea de bază roşie:
- roşiatic: salcie albă (d);
- roşiatic-roz: frasin (d), pin silvestru (d);
- roşiatic- brun: cireş pădureţ (d), pin silvestru (d), pin strob (d), plop alb (d), salcie
albă (d).
Culoarea de bază brună:
- brun deschis: castan bun (d), frasin (d), ulm de câmp (a), ulm de munte (d);
- brun-gălbui: gorun (d), stejar(d), tisă(d);
- brun-roşiatic: gorun (d), lárice (d), măr pădureţ (d), pin negru (d), scoruş de munte
(d), stejar (d), tisă (d);
- brun-roz: duglas verde (d), nuc negru (d);
- brun-cenuşiu: gârniţă (d), stejar brumăriu (d);
- brun-cenuşiu-roşiatic: cer (d), nuc negru (d);
- brun-ciocolatiu: gârniţă (d), stejar brumăriu (d), ulm de câmp (d);
- brun-verzui: salcâm (d).
Culoarea de bază cenuşie:
- cenuşiu, cenuşiu-albicios: nuc comun (d), plop negru (d), plopul negru hibrid P.
'marilandica' (d);
- cenuşiu-gălbui: plopii negri hibrizi P.'regenerata' (d), P. 'robusta' (d) şi P. 'serótina'
(d);
- cenuşiu-brun: plop negru (d), plopul negru hibrid P. 'marilandica' (d);
- cenuşiu-negricios: nuc comun (d)
Specii forestiere cu două culori:
- frasin (d): roşiatic-roz sau brun deschis;
- nuc comun (a): alb-cenuşiu sau alb-brun deschis;
- nuc comun (d): cenuşiu sau cenuşiu-negricios;
- nuc negru (d); brun-cenuşiu-roşcat sau brun-roz;
- paltin de munte: alb sau alb-roşiatic;
- pin silvestru (a): gălbui sau alb-roşiatic;
- pin strob (d): gălbui-brun sau roşiatic-brun;
- plop alb (d): alb-roşiatic sau roşiatic-brun;
- plop negru (d) şi plopul negru hibrid P.'marilandica' (d): cenuşiu-albicios sau
cenuşiu-brun;
- plopii negri hibrizi P.'regenerata' (a), P.'robusta' (a) şi P.'serotina' (a): alb- gălbui sau
alb-gălbui-cenuşiu;
- salcie albă (a): alb-gălbui sau alb-gălbui-roşiatic;
- tisă (d): brun-roşiatic sau brun-gălbui.
Specii forestiere cu mai mult de două culori:
- duglas verde (d): galben-trandafiriu până la brun-roşcat;
- gorun (a): alb-gălbui până la gălbui-brun deschis;
- gorun (d): brun-gălbui până la brun slab roşcat;
- gâmiţă (a): alb-gălbui până la gălbui-brun deschis;
- gâmiţă (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu;
- pin negru (d): gălbui-brun până la brun-roşiatic;
- pin silvestru (d): roşiatic-roz până la roşiatic-brun;
- stejar (a): alb-gălbui până la gălbui-brun deschis;
- stejar (d): brun-gălbui până la brun slab roşcat;
- stejar brumăriu (a): alb-gălbui până la galben-brun deschis;
- stejar brumăriu (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu.
Variaţia culorii cu vârsta arborilor:
- salcâm (d): bmn-verzui la arborii tineri, galben-auriu la arborii maturi.
Specii forestiere la care lemnul prezintă dungi sau coloraţie neuniformă:
- cireş pădureţ (d): roşiatic-brun cu dungi verzui-roz sau violacee;
- gâmiţă (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu, neuniform colorat;
- nuc comun (d): cenuşiu sau cenuşiu-negricios, uneori cu dungi brun-negricioase;
- nuc negru (d): brun-cenuşiu-roşcat sau brun-roz, uneori vărgat;
- paltin de munte:alb (rareori alb-roşiatic), uneori cu dungi anormale negre-cenuşii;
- stejar brumăriu (d): brun-cenuşiu până la brun-ciocolatiu, neuniform colorat;

- tisă (d): brun-roşiatic sau brun-gălbui, uneori cu dungi mai închise (negricioase);
- ulm de câmp (d): brun-ciocolatiu cu nuanţe slab violacee, neuniform colorat.
Modificarea în timp a culorii sub acţiunea mediului ambiant:
- aproape toate speciile, in contact cu aerul liber şi lumina solară, îşi schimbă culoarea, pe
o mică adâncime, închizându-se;
- anin alb şi anin negru: alb-roşiatic în stare verde, portocaliu intens la suprafaţă la puţin
timp după doborâre şi brun-roşcat prin învechire;
- măr pădureţ (a): alb-gălbui iniţial, trandafiriu după expunere la soare;
- paltin de munte: alb (rareori alb-roşiatic), prin învechire se îngălbeneşte;
- scoruş de munte (d): alb-gălbui iniţial, trandafiriu după expunere la soare.

2.6.2.2. LUCIUL

Luciul reprezintă aspectul suprafeţei lemnului, generat de reflexia regulată a luminii la


nivelul acesteia. In general dificil de definit în cazul unei specii oarecare, luciul se pune în
evidenţă prin iluminare laterală sub un unghi adecvat de incidenţă a luminii, fiind cel mai
expresiv pe secţiunea radială, despicată sau netezită cu cuţitul (şlefuirea este exclusă).
Gradul de intensitate a luciului lemnului depinde în principal de proporţia de participare a
unor elemente şi formaţii anatomice, ca raze, fibre, traheide, precum şi de orientarea în spaţiu a
acestora în raport cu suprafaţa examinată. Lemnul lucios are o suprafaţă cu porozitate minimă.
Gradul de intesitate a luciului este de asemenea influenţat de prezenţa substanţelor încrustante şi
de umiditatea lemnului. Sub acţiunea factorilor distructivi ai mediului (oxidare, alterare cauzată
de ciuperci), luciul scade treptat în intensitate, până dispare complet.
Luciul cel mai pronunţat este caracteristic secţiunii radiale, o contribuţie importantă în
acest caz având-o razele, formaţii anatomice care de regulă reflectă bine lumina şi formează
oglinzile (excepţie fac razele de la anini, carpen, plop tremurător, care sunt mate). Urmează
secţiunea tangenţială, care uneori prezintă luciu datorită îndeosebi lemnului târziu, iar luciul cel
mai slab îl are secţiunea transversală.
Luciul poate constitui un criteriu foarte relevant în cazul unor specii care se deosebesc
greu una de alta în raport cu alte criterii, dar care se pot diferenţia uşor prin această însuşire.
Spre exemplu, lemnul de molid, care se aseamănă bine cu lemnul de brad, prezintă un luciu mai
pronunţat decât acesta din urmă.
După felul luciului, apreciat prin comparaţie cu luciul unor materiale mai bine cunoscute,
se deosebesc: specii cu luciu mătăsos (pin strob, molid) şi specii cu luciu de sidef (mesteacăn).
După gradul de intensitate a luciului, speciile forestiere se pot clasifica în trei categorii:
specii cu lemn fără luciu [mat) (păr pădureţ, pin negru, plop alb, plop negru, tei); specii cu lemn
puţin lucios (brad, tisă, carpen, cireş pădureţ) şi specii cu lemn lucios (paltini, pin strob, molid,
mesteacăn, stejari, frasin, ulmi, salcâm, plop tremurător).
Lemnul de la noi cu luciul cel mai pronunţat este cel al paltinilor.

2.6.2.3 TEXTURA

Textura reprezintă o caracteristică a suprafeţelor lemnului, rezultată ca impresie vizuală a


naturii şi respectiv a mărimii, proporţiei de participare şi dispoziţiei elementelor şi formaţiilor
lui anatomice.
Datorită numărului mare de elemente şi formaţii anatomice care intră în alcătuirea
lemnului, în general, precum şi ca urmare a variaţiei mărimii, proporţiei de participare şi
dispoziţiei acestora între limite destul de largi, chiar la una şi aceeaşi specie (structura lemnului
fiind influenţată nu numai de factorii ereditari, ci şi de factorii de mediu), determinarea texturii
într-un caz dat este o operaţie dificilă. Ca atare. în practică aceasta se stabileşte în raport cu un
număr de criterii relativ redus, dintre cele mai semnificative.
Corespunzător terminologiei încetăţenite în literatura ştiinţifică de specialitate, textura
lemnului se stabileşte prin atributele: fină - mijlocie - grosieră; omogenă - eterogenă, uniformă -
neuniformă, cărora le corespund criterii concrete, bine precizate:
- Textură fină au speciile răşinoase cu traheide de lăţime mică, diferenţă redusă între
lemnul timpuriu şi târziu, inele anuale înguste şi grad ridicat de uniformitate (tisă, larice),
precum şi speciile foioase cu pori, raze, zone de fibre şi zone de parenchim de dimensiuni mici
şi cu distribuţie uniformă şi având inele anuale slab distincte sau nedistincte cu ochiul liber (nuc
comun, paltin de munte, mesteacăn);
- Textură grosieră au speciile foioase cu raze late, zone de fibre şi zone de parenchim bine
evidente, fiecare dintre aceste formaţii structurale contrastând clar faţă de restul lemnului
înconjurător (stejari, frasin, salcâm, ulmi);
- Textură mijlocie au speciile cu caracteristici intermediare celor cu textură fmă şi textură
grosieră (pin silvestru, castan bun).
Bradul are textură fină până la mijlocie, iar duglasul verde textură fină până la grosieră.
- Textură omogenă au speciile la care zonele de lemn timpuriu şi de lemn târziu nu sunt
deloc evidente, precum şi cele la care zona de lemn timpuriu se diferenţiază îndeosebi doar ca
urmare a unei frecvenţe sporite a porilor, în rest lemnul format în prima parte a perioadei de
vegetaţie având particularităţi structurale şi proprietăţi asemănătoare celui format ulterior. Din
această categorie fac parte speciile cu pori împrăştiaţi şi cele cu pori aşezaţi semiinelar;
- Textură eterogenă au speciile la care zonele de lemn timpuriu şi de lemn târziu sunt bine
reliefate în cuprinsul inelului anual, respectiv speciile răşinoase şi speciile foioase cu pori
aşezaţi tipic inelar;
Textura uniformă şi respectiv textura neuniformă se apreciază mai ales în funcţie de
uniformitatea inelelor anuale şi mai puţin în funcţie de particularităţile structurale şi de
proprietăţile lemnului în cuprinsul inelelor anuale. Au textură uniformă tisa, laricele, textură mai
mult sau mai puţin uniformă gorunul, stejarul și textură neuniformă duglasul verde.
Uneori, textura se apreciază examinând suprafeţele nefinisate ale lemnului prin pipăit, sau
observând comportarea acestuia la prelucrarea cu diferite scule, îndeosebi la tăierea cu cuţitul.
Rezultatele se consideră concludente, întrucât calitatea suprafeţelor nefinisate, ca şi modul de
comportare la prelucrare depind de structură. Se remarcă în acest sens că, în linii mari, lemnul
apreciat pe baza impresiei vizuale ca având textură fină sau textură omogenă este fin atât după
impresia produsă la pipăit, cât şi după modul de prelucrare. în acest caz, uneori se foloseşte şi
denumirea de textură moale. pe de altă parte, lemnul cu textură grosieră sau cu textură eterogenă
este apreciat ca având textură aspră, el fiind aspru la pipăit şi prelucrându-se mai greu.

2.6.2.3. DESENUL

Prin desen se înţelege imaginea dată de jocul de linii, dungi, pete şi puncte de diferite
nuanţe de culoare, creată de ansamblul particularităţilor de structură pe suprafeţele produselor
realizate din acest material şi caracteristică fiecărei specii lemnoase. Se precizează că imaginea
oferită de secţiunea transversală, deşi considerată în literatura ştiinţifică de specialitate tipică
pentru speciile forestiere, nu se încadrează în sfera noţiunii de faţă, întrucât, în practică,
secţiunea respectivă se întâlneşte foarte rar la obiectele realizate din lemn, care prezintă aproape
întotdeauna secţiuni longitudinale, radiale şi tangenţiale.
La alcătuirea desenului participă în principal unele caractere ale structurii, cum sunt inelele
anuale, zonele de lemn timpuriu şi de lemn târziu, razele, vasele şi fibrele. In anumite cazuri, o
contribuţie însemnată au, de asemenea, nodurile, prin forma, mărimea şi gruparea lor, ca şi prin
buclele pe care acestea le produc, datorită devierii fibrelor. Totodată, pot participa la crearea
desenului unele defecte, ca de exemplu fibra ondulată, excrescenţele, ca şi ovalitatea,
excentricitatea şi canelura trunchiului. Alături de toate aceste particularităţi structurale, un rol la
fel de important în realizarea desenului îl are poziţia planului de secţionare în raport cu inelele
anuale. Printr-o direcţionare judicios aleasă, planul de secţionare poate asigura evidenţierea
acelor elemente care îndeplinesc condiţia de a fi reprezentative în ceea ce priveşte specia şi de
avea, concomitent, o valoare estetică ridicată.
în lucrările de identificare macroscopică a lemnului, desenul constituie un criteriu preţios
îndeosebi în cazul speciilor care oferă imagini bine reliefate, cu diferenţieri pregnante ale
particularităţilor structurale. în această categorie intră specii foioase, cum sunt nucul comun,
stejarii, frasinul, ulmii şi specii răşinoase ca laricele şi tisa. Cu ajutorul desenului se poate
totodată deosebi cu precizie grupul speciilor foioase de cel al speciilor răşinoase. Există însă şi
situaţii când, pe această cale, nu se poate depăşi graniţa genului şi uneori, ca de exemplu în cazul
lemnului de răşinoase, nu este posibilă stabilirea nici chiar a genului.
Speciile forestiere având lemnul cu structură normală se grupează sub raportul tipurilor
de desen astfel:
- Specii fără desen caracteristic, la care particularitățile de structură nu ies în evidenţă,
iar porii şi razele nu se disting cu ochiul liber (sălcii, plopi, tei);
- Specii cu desen simplu, din linii longitudinale drepte, continui, denumit şi desert riglat
sau dungat, la care pe secţiunea radială se observă zonele de lemn târziu
ai late, bine conturate, ca o succesiune de benzi paralele (brad, lárice, pini);
- Specii cu desen din oglinzi de diferite înălţimi şi forme, la care pe secţiunea radială sunt
prezente zone lucioase transversale, reprezentând razele sub formă de linii, benzi, solzi
(paltini, ulmi, fag, stejari);
- Specii cu desen din striaţiuni longitudinale, la care pe secţiunea radială se remarcă
benzi paralele puternic striate, reprezentând vasele, ce formează lemnul timpuriu, alternând cu
benzi mai netede de lemn târziu, cu striaţiuni mai rare, uneori foarte fine (cazul speciilor cu
pori aşezaţi tipic inelar: stejari, ulmi,frasin, salcâm, castan bun);
- Specii cu desen din zone curbe, mai mult sau mai puţin parabolice, date de alternanţa,
pe secţiunea tangenţială, a lemnului timpuriu mai deschis la culoare - în cazul speciilor
răşinoase, sau a lemnului puternic striat - în cazul speciilor cu pori aşezaţi inelar, cu cea a
lemnului târziu de culoare mai închisă, respectiv mai neted, contrastul dintre zone fiind foarte
expresiv (brad, lárice, pini, stejari, ulmi, frasin, salcâm);
- Specii cu desen din linii longitudinale întrerupte, uneori combinat cu desen din zone
curbe parabolice, la care pe secţiunea tangenţială se observă razele, pe de o parte şi zonele de
lemn timpuriu şi târziu, pe de altă parte. Un caz particular îl constituie desenul din lenticele
întâlnit la fag, la această specie, razele, potrivit de înalte şi foarte dese, având pe secţiunea
tangenţială, forma lenticulară.
Speciile forestiere având lemnul cu grupări de noduri mici din muguri dorminzi sau
cu anomalii de structură se grupează sub raportul tipurilor de desen astfel:
- Specii cu desen sub formă de ochi de pasăre, urmă de lup, urmă de pisică, coadă de
păun, labă de urs, la care pe secţiunile radială sau tangenţială ale lemnului se remarcă
reprezentări ca cele menţionate, datorită grupării în diferite feluri a nodurilor mici, precum şi
ca urmare a buclelor rezultate prin devierea fibrelor (paltini, anini, mesteacăn, plopi, frasin,
ulmi);
- Specii cu desen ondulat sau vălurat, denumite şi specii cu fibră creaţă, la care pe
secţiunile radială sau tangenţială ale lemnului se observă zone cu fibre paralele şi uşor
sinuoase, sub forma unor valuri largi sau înguste, regulate sau neregulate, ce ies în evidenţă
datorită efectelor de lumină ale părţilor lor convexe şi concave (paltin de munte, frasin);
- Specii cu desen moarat sau cu ape, la care pe secţiunea radială apar fâşii paralele
strălucitoare alternând cu fâşii mate, datorită devierilor combinate şi alternante ale fibrelor
(păr pădureţ, tei);
- Specii cu desen din zone curbe mari, largi, neregulate, uneori combinat cu desen sub
formă de ochi de pasăre, generat pe secţiunile radială şi tangenţială, mai ales la lemnul de
buturugă, de excrescenţe mari şi neregulate, fibră încâlcită şi de noduri mici izolate sau
grupate în cuiburi (nuc comun, plopi, ulmi, păr pădureţ);
4. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A LEMNULUI

Primele studii sub raport chimic privind lemnul datează de la începutul secolului al XlX - lea,
aspectele cercetate iniţial fiind legate de compoziţia sa elementară. Multă vreme după acest
moment, lemnul a fost considerat o simplă hidrocarbură, formată din tip carbon şi hidrogen, în
diferite proporţii. După anii 1916 - 1919, prin punerea la punct I 1 unor metode de analiză din ce în
ce mai adecvate, au început să fie abordate noi S aspecte, date tot mai bine fundamentate asigurând
de-a lungul timpului adânciri cunoştinţelor în domeniu.

4.1. COMPOZIŢIA CHIMICĂ ELEMENTARĂ A LEMNULUI

Lemnul este alcătuit dintr-o serie de substanţe organice în a căror compoziţie intră carbon (48
- 51%), oxigen (41 - 44%), hidrogen (6 - 7%), azot (0,04 - 0,20%)j precum şi din substanţe
minerale, proporţiile de participare menţionate fiind raportate la masa acestuia în stare absolut
uscată. Azotul, prezent în cantităţi foarte reduse, se află în compuşii care se formează în stadiile
timpurii ale creşterii celulelor. Când' lemnul conţine alcaloizi, azotul se găseşte în cantităţi sporite.
Unele date privind compoziţia elementară a lemnului sunt precizate în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1.
Compoziţia elementară, în procente, a lemnului de alburn aparţinând unor specii forestiere
Partea componentă Molid Pin Larice Stejar Fag
Carbon 50,0 50,2 49,6 49,2 48,9
Oxigen 43,5 43,4 44,2 44,2 44,5
Hidrogen 6,0 6,1 5,8 5,8 5,9
Azot 0,2 0,2 0,2 0,4 0,2
Elemente minerale 0,3 0,2 0,2 0,4 0,5

Domeniul de variaţie foarte restrâns ale cantităţilor din elementele menţionate atestă faptul că,
din acest punct de vedere, speciile forestiere diferă între ele într-o foarte mică măsură. Variaţia
cantitativă a elementelor respective suferă însă modificări substanţiale în lemnul a cărui sănătate a
avut de suferit, ca de exemplu în cazul celui atacat de putregai roşu şi de putregai alb.
Cenuşa, rezultată la arderea lemnului, conţine drept elemente chimice calciu, potasiu, sodiu,
magneziu, fier, siliciu şi în cantităţi mici fosfor şi sulf. în proporţii limitate există de asemenea
aluminiu, mangan, bor, taliu, plumb, zinc, cupru, mangan ş.a. S i m i o n e s c u. C r. şi colab. (1964),
menţionează că analizele spectrale ale cenuşii de pin strob au pus în evidenţă existenţa a 27 elemente.

4.2. COMPONENŢI CHIMICI AI LEMNULUI

Lemnul este constituit din componenţi chimici principali şi secundari, formaţi în arbori
ca urmare a activităţii lor fotosintetizante, dar şi a transformării substanţelor organice primare
sintetizate. Câteva date cantitative privind prezenţa în lemn a acestor componenţi sunt
consemnate în tabelele 4.2. şi 4.3.

Proporţiile de participare a unor componenţi chimici în lemnul de răşinoase şi de foioase

Componenţii chimici Specii răşinoase, Specii foioase,


% %
Celuloză 50-57 42-52
Hemiceluloze, din care: 20-26 23-28
- pentozani; 10-12 16-23
- hexozani; 13 - 14 -
- acizi poliuronici. - 3-5
Lignină 28-34 18-27
Substanţe extractibile 5-10 5-10
Cenuşă 0,2- 1,7 0,2- 1,7

Dacă sub raportul compoziţiei chimice elementare, aşa cum s-a văzut, datorită
caracterului ei relativ uniform, lemnul putea fi apreciat ca fiind destul de omogen, prezenţa
sau absenţa unora dintre aceşti componenţi, precum şi proporţiile diferite de participare a lor
dau materialului în speţă o puternică notă de variabilitate.
Determinarea cantitativă a componenţilor chimici ai lemnului este o operaţie dificilă. Ea rămâne
însă deosebit de necesară sub raport atât ştiinţific cât şi practic, în ciuda faptului că numeroasele
particularităţi specifice acestuia fac ca metodele de analiză a lui să rămână încă insuficient de exacte.
Astfel, drept rezultat, structura, ca şi proprietăţile fizice, mecanice şi tehnologice ale lemnului,
dependente de constituţia lui chimică şi aflate sub influenţa factorilor genetici şi ai mediului
înconjurător, pot fi înţelese mult mai bine. Pe de altă parte, datele privind compoziţia chimică pot
permite stabilirea celor mai adecvate tehnologii de conservare, prelucrare şi ameliorare a însuşirilor
lemnului.

4.2.1. COMPONENŢI CHIMICI PRINCIPALI

Componenţii chimici principali ai lemnului sunt holoceluloza şi lignina.


Holoceluloia reprezintă un complex de hidraţi de carbon, cu grade de polimerizare diferite.
în alcătuirea sa intră celuloză, hemiceluloze şi pectină.

4.2.1.1. CELULOZA

Celuloza este un compus macromolecular, cu structură fibrilară, rezultată prin policondensarea


unui număr diferit de unirăţi de D-glucoză şi având formula empirică (C6H1005)n , în care n reprezintă
gradul de polimerizare. Formula structurală a acesteia se reprezintă în figura 4.1.

Fig. 4.1. Formula structurală a celulozei.