Sunteți pe pagina 1din 132

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TĂRGOVIŞTE

FACULTATEA INGINERIA MEDIULUI ŞI ŞTIINŢA ALIMENTELOR


SPECIALIZAREA: MONTANOLOGIE

CONSTRUCŢII AGROMONTANE

( SUPORT DE CURS )

Conf.dr.ing. PETRESCU NICOLAE

- Construcţii agromontane - 1
CUPRINS

Notiuni introductive……………………………………………………………… 3
Obiectivul general al cursului…………………………………………………... 4
CAP 1 - NOŢIUNI GENERALE DESPRE FUNDAŢIILE CONSTRUCŢIILOR
AGROMONTANE……………………………………………………………… 6
1.1 Fundaţia……………………………………………………………... 6
1.2 Clasificarea fundaţiilor………………………………………………. 7
1.3 Alegerea tipului de fundaţie…………………………………………. 7
1.4 Stabilirea cotei de fundare …………………………………………... 8
1.5. Fundaţii directe……………………………………………………… 9
1.6. Principii de calcul privind fundaţiile………………………………... 10
CAP 2 - CONSTRUCŢII AGROMONTANE………………………………….. 18
2.1. Generalităţi…………………………………………………………… 18
2.2. Factori de mediu…………………………………………………… 19
2.2.1. Factori fiziologici………………………………………….. 21
2.2.2. Factori fizici………………………………………………… 23
2.2.3. Factori chimici……………………………………………… 33
2.2.4. Balanţa termică…………………………………………….. 35
2.2.5. Probleme higrotermice specifice microclimatului clădirilor
zootehnice………………………………………………………… 39
2.3. ELEMENTE TEHNOLOGICE DETERMINANTE PENTRU
SOLUTIILE CONSTRUCTIVE………………………………………….. 40
2.3.1. Construcţii pentru taurine ………………………………….. 40
2.3.1.1. Sisteme de furajare…………………………………. 40
2.3.1.2. Sisteme de evacuare a dejecţiilor…………………… 49
2.3.1.3. Sisteme de recoltare a laptelui……………………… 55
2.3.1.4. Sistemul de întreţinere………………………………. 57
2.4. STRUCTURI DE REZISTENŢĂ IN CONSTRUCTIILE
AGROMONTANE………………………………………………………… 63
2.4.1.Structuri tradiţionale cu reazeme intermediare………………. 63
2.4.1.1. Structuri fără reazeme intermediare………………….64
2.4.1.2. Structuri de rezistenţă din beton armat……………… 69
2.4.1.3. Structuri de rezistenţă metalice……………………… 83
2.4.1.4. Indici de apreciere a soluţiilor de structură…………..84
2.4.2. Elemente de construcţii pentru construcţii zootehnice……… 85
2.4.2.1. Pardoseli în construcţii zootehnice …………………. 86
2.4.2.2. Acoperişuri la construcţii zootehnice……………….102
2.4.2.3. Ferestre şi uşi………………………………………..121
2.4.2.4. Elemente de organizare interioară,
compartimentări…………………………………………..…123
2.5. ELEMENTE DE INSTALAŢII Şl UTILITĂŢI…………………...…125

- Construcţii agromontane - 2
2.5.1. Ventilaţia construcţiilor zootehnice………………………...125
2.5.2. Instalaţii de încălzire………………………………………..129
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………..131

NOTIUNI INTRODUCTIVE

Dezvoltarea spaţiului rural în zonele montane ale României, presupune un


ansamblu de măsuri care să vizeze modernizarea şi adaptarea microfermelor la
nivelul cerinţelor actuale ale dezvoltării societăţii moderne. Modernizarea sectorului
zootehnic din zonele montane are ca sistem de referinţă dezvoltarea insfrastructurii
concretizată prin infiinţarea sau modernizarea unor ferme zootehnice adaptate la
specificul zonei. Asigurarea dezvoltării unor ferme viabile în zona montană se poate
face prin:
— achiziţionarea de animale cu un înalt potenţial genetic cu
menţionarea provenienţei şi înregistrarea la unităţile teritoriale
ale Agenţiei Naţionale pentru Ameliorare, Reproducţie şi
Selecţie , precum şi achiziţionarea de material seminal de
calitate;
— dotarea cu tractoare, utilaje, maşini, instalaţii şi echipamente
pentru efectuarea activităţii din fermele de creştere a animalelor.
— Modernizarea şi construirea fermelor de creştere a animalelor,
completarea cu utilităţi si alte construcţii: padocuri, fânare, fose
septice, bazine de purin, platforme de dejecţii, staţii de epurare,
instalaţii pentru producerea şi depozitarea furajelor complexe,
instalaţii de alimentare cu apă, instalaţii electrice, reţele de
canalizare etc.
Specialistul în montanologie trebuie să cunoască criteriile de amplasament,
modul de dimensionare a fermelor zootehnice în funcţiie de condiţiile de
favorabilitate ale zonei montane, în urma unor calcule de optimizare. Construcţiile
zootehnice sunt destinate creşterii animalelor care reprezintă sau trebuie să
reprezinte o preocupare pentru dezvoltarea zonei montame.
Cursul de construcţii montane are rolul de a prezenta studenţilor
microfermele de producţie, pe elemente de construcţii. Centrul de greutate se axează
pe construcţiile destinate producţiei de bază adică adăposturile prpopriu-zise pentru
animale.
Aceste clădiri intră cu ponderea cea mai mare în valoarea de investiţie a unei
ferme zootehnice şi constituie preocuparea generală la proiectarea unităţilor
zootehnice.

- Construcţii agromontane - 3
OBIECTIVUL GENERAL AL CURSULUI
Amplasarea fermelor zootehnice în teritoriu şi a construcţiilor în interiorul
fermelor sunt deosebit de importante, putând influenţa favorabil sau dimpotrivă,
desfăşurarea procesului de producţie, starea de sănătate a animalelor şi confortul
populaţiei. Deoarece adesea alegerea locului şi chiar sistematizarea interioară a
fermelor nu costă mult, dar prezintă efecte pe o perioadă îndelungată, acestea trebuie
bine gândite în perspectiva dezvoltării fermelor şi a localităţilor din jur, valorifîcându
se la maximum condiţiile naturale pe care le oferă terenul.
La baza opţiunilor privind încadrarea fermelor într o anumită zonă stau
studiile de organizare şi de sistematizare a teritoriului, care se întocmesc sub
coordonarea autorităţii administrative, la nivel de judeţ şi la nivel de localitate, în
conformitate cu prevederile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
Inexistenţa acestor studii sau efectuarea lor după amplasarea unor obiective
zootehnice sau de industrializare a produselor agricole, poate cauza neplăceri mari
investitorilor şi chiar pierderi economice considerabile.
Pentru localizarea amplasamentului fermei în cadrul aceleiaşi soluţii generale,
se iau în considerare o serie de deziderate de ordin economic şi igienico sanitar, între
care trebuie să se realizeze un echilibru. Dezideratele economice reclamă în primul
rând legătura fermelor cu locul de prelucrare şi desfacere a produselor obţinute. In
general, fermele de vaci cu lapte, de găini ouătoare şi de ,animale la îngrăşat se
amplasează în zona preorăşenească, iar fermele de reproducţie, de creştere şi de
selecţie, în zona rurală, mai departe de marile oraşe. Amplasarea fermelor zootehnice
mai este condiţionată şi de situaţia căilor de comunicaţie, de volumul şi distanţele de
transport pentru furaje, produsele animaliere şi de sursa de energie, care influenţează
în mare măsură eficienţa economică a producţiei, în acelaşi timp, atragem atenţia
asupra faptului că amplasamentul fermelor de vaci, de găini ouătoare şi de animale,
la îngrăşat în apropierea marilor centre industriale cresc riscurile de supraâncărcare
cu poluanţia organismelor, care nu numai că îmbolnăvesc animalele, dar se elimină
prin produsele alimentare şi influenţează negativ şi sănătatea oamenilor.
Dezideratele igienico - sanitare condiţionează riscul de apariţie a unor boli
infecţioase şi parazitare, protecţia mediului ambiant şi apărarea sănătăţii publice.
Alegerea locului pentru amplasarea fermei se va face după un prealabil studiu din
punct de vedere igienic al solului, apei şi a climei (direcţia vânturilor dominante,
nivelul şi repartiţia precipitaţiilor etc.).
Terenul destinat pentru construcţii zootehnice trebuie să fie pe cât posibil ferit
de vânturile dominante, puternice şi reci, preferându se pantele dealurilor opuse
acestora. Terenurile plane nu se recomandă, deoarece complică lucrările pentru
scurgerea şi evacuarea apelor meteorice şi a dejecţiilor. Pantele sudice, uniforme, de
aproximativ 0,5-3 %, sunt mai avantajoase, deoarece permit totodată şi o bună
expunere la radiaţia solară. Fermele de animale însă este bine să fie amplasate mai

- Construcţii agromontane - 4
jos decât nivelul localităţilor apropiate, pentru a se preveni scurgerea apelor
meteorice şi a dejecţiilor spre acestea. Se vor prefera solurile cu permeabilitate mare
pentru apă şi aer, capilaritate şi capacitate de reţinere a apei mică, deoarece aceste
soluri prezintă o capacitate maximă de autopurificare naturală. Se vor evita văile
strâmte, neînsorite şi terenurile din apropierea bălţilor, unde se dezvoltă uşor
insectele transmiţătoare de boli şi generatoare de disconfort. Locul trebuie să fie cu
cel puţin 0,5 m deasupra nivelului maxim posibil al apelor în cursul inundaţiilor.
Pentru fermele zootehnice mari, ca nivel maxim al apelor se consideră cel care poate
fi atins odată la 100 de ani (risc l %), iar pentru fermele mici –nivelul ce poate fi
atins cu ocazia inundaţiilor ce au loc odată la 50 de ani (risc 2 %). Sursele de apă
potabilă condiţionează direct amplasarea fermelor de animale.
Acestea trebuie să asigure apa potabilă la calităţile cerute de standardele în
vigoare şi în cantităţi suficiente, luând în considerare şi perspectivele de dezvoltare a
fermei. Deciziile se vor lua numai după studierea atentă a hărţilor hidrografice ale
regiunii si a forajelor de probă. Distanţa faţă de drumuri trebuie să asigure o zonă de
protecţie care să prevină contractarea unor boli, ce ar putea fi transmise prin
mijloacele de transport şi praf.
Normativul sanitar veterinar privind amplasarea, proiectarea şi sistematizarea
obiectivelor zootehnice şi de industrie alimentară, aprobat prin Ordinul nr. 76/1979 al
Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, prevede ca perimetrul fermei de
animale să nu fie mai aproape de 22 m de la drumurile naţionale, europene şi liniile
de cale ferată, 20 m de la şoselele judeţene şi 18 m de la drumurile comunale.
Distanţele dintre diferitele unităţi zootehnice trebuie să asigure prevenirea
transmiterii bolilor prin curenţii de aer şi insectele vectoare Sunt stabilite oficial
următoarele distanţe minime: 100 m - între fermele avicole cu pui de carne; 50 m -
între staţia de incubaţie şi diferite ferme avicole; 50 m - între fermele avicole cu
păsări adulte şi fermele avicole cu tineret; 500 m - între fermele (sectoarele) de păsări
cu linii pure şi cele cu bunici; l 500 m între fermele avicole şi abatorul de păsări; 100
- 200 m între unităţile cu animale de blană şi celelalte unităţi zootehnice; l 500 m -
între fermele de porci/păsări de reproducţie şi celelalte ferme zootehnice.
Distanţele faţă de unităţile industriale şi faţă de locurile publice de odihnă şi
recreaţie se stabilesc în baza prevederilor Legii de protecţie a mediului nr. 137/1995
şi a Ordinului ministrului Pădurilor şi protecţiei mediului nr. 125/1996. Conform
acestor reglementari, iniţierea unei lucrări de construcţii şi montaj, la un obiectiv
nou, este permisă numai după obţinerea acordului de mediu, iar acesta se poate
obţine, de regulă, după efectuarea unui studiu de impact asupra mediului. Studiile de
impact asupra mediului se solicită pentru toate obiectivele şi activităţile pentru care
este obligatorie obţinerea autorizaţiei de mediu: creşterea animalelor; industrializarea
produselor agricole şi zootehnice, epurarea şi evacuarea apelor uzate etc.

- Construcţii agromontane - 5
CAP 1 -
NOŢIUNI GENERALE DESPRE FUNDAŢIILE CONSTRUCŢIILOR
AGROMONTANE

Cuvinte cheie
— Pământ coeziv, compresiune centrică, compresiune excentrică, forfecare,
cotă fundare, fundaţii rigide, fundaţii elastice,

1.1. FUNDAŢIA este subansamblul structural al construcţiei, în contact


direct cu terenul bun de fundare şi care transmite acestuia încărcările care solicită
construcţia, astfel încât să nu fie depăşită capacitatea portantă a terenului, iar tasările
care rezultă să fie câţ mai uniforme şi în limitele admise.
Capacitatea portantă a terenului (presiunea de calcul) este determinată de
presiunea maximă pe care o poate prelua terenul de fundare, fără pericolul ruperii
acestuia sau al apariţiei unor tasări care să pericliteze siguranţa construcţiei.
Presiunea de calcul depinde de natura pământurilor din amplasamentul construcţiei.
Geotehnica — ştiinţa care se ocupă cu studiul pământurilor — consideră pământurile
ca fiind constituite din particule solide, provenite prin dezagregarea pe cale fizică sau
chimică a diferitelor roci întâlnite în scoarţa terestră. Existenţa unor forţe de legătură
între particulele solide delimitează pământurile coezive de cele necoezive.
În categoria pământurilor coezive se încadrează pământurile prăfoase şi cele
argiloase. Pământurile prăfoase (praf argilos, praf argilos-nisipos, praf şi praf nisipos)
au coeziune şi plasticitate mijlocie sau redusă si pun probleme dificile de fundare
datorită compresibilităţii mari, tendinţei de a fi uşor antrenate de apa în mişcare şi
sensibilităţii la cicluri repetate de îngheţ-dezgheţ. Un caz particular îl prezintă
pământurile prăfoase de origine eoliană (pământurile loessoide) destul de răspândite
în ţara noastră, sensibile la umezire, care pot avea tasări importante.
Pământurile argiloase (argila grasă, argila, argila prăfoasă, argila nisipoasă)
au coeziune şi plasticitate mijlocie, mare sau foarte mare, şi conţinut mare de
particule foarte fine. Comportarea pământurilor argiloase sub solicitări este
influenţată de umiditatea lor: la variaţii de umiditate prezintă modificări sensibile de
volum (umflare-contracţie).
În categoria pământurilor necoezive se încadrează blocurile formate din
bucăţi mari de roci, bolovănişurile, pietrişurile şi nisipurile. Acestea constituie în
general terenuri bune de fundare, având un grad redus de compresibilitate,
sensibilitate redusă la înmuiere şi la cicluri repetate de îngheţ-dezgheţ.
Pentru stabilirea tipului şi a modului de fundare sunt necesare cercetări
experimentale pentru identificarea pământurilor care se clasifică după granulozitate,
compoziţie mineralogică, plasticitate, permeabilitate etc., precum şi pentru
cunoaşterea proprietăţilor lor mecanice.
- Construcţii agromontane - 6
Rezolvarea problemei deformaţiilor — necesară determinării tasării pre-
vizibile a fundaţiei — impune cunoaşterea compresibilităţii pământului, iar
rezolvarea problemelor de capacitate portantă — necesară determinării siguranţei în
exploatare — impune cunoaşterea rezistenţei la forfecare a pământului.
În acest scop sunt necesare determinări cu mijloace adecvate, efectuate pe
teren şi în laborator.

1.2. CLASIFICAREA FUNDAŢIILOR

Fundaţiile se pot clasifica după diverse criterii:

După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte terenul bun de


fundare), pot fi:
— fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
— fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (pe piloţi, chesoane, puţuri,
coloane etc.).

După modul de execuţie faţă de nivelul apelor subterane sunt:


— fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice (fundaţii executate în
uscat);
— fundaţii executate sub nivelul apei freatice (fundaţii executate sub apă).

După materialele folosite, pot fi:


— fundaţii rigide (din piatră naturală, cărămidă, beton simplu sau
ciclopian);
— fundaţii elastice (din beton armat).

După forma lor în plan se deosebesc:


— fundaţii izolate;
— fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi (tălpi continue);
— fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);
— fundaţii pe radier general — placă continuă., placă cu grinzi.

După tehnologia de execuţie, pot fi:


— fundaţii executate la faţa locului, direct în groapa de fundaţie;
— fundaţii prefabricate.

1.3. ALEGEREA TIPULUI DE FUNDAŢIE

Tipul de fundaţie, adâncimile de fundare, presiunile efective pe teren,


materialele pentru fundaţii se stabilesc ţinând seama de:
— condiţiile climatice (adâncimea de îngheţ, cantitatea de precipitaţii etc.);
— condiţiile de stabilitate generală a amplasamentului
— adâncimile, natura, grosimile şi caracteristicile fizico-mecanice şi chimice
ale straturilor de pământ de sub talpa fundaţiei, determinate cu ajutorul
studiilor geotehnice ;

- Construcţii agromontane - 7
— condiţiile hidrogeologice ale terenului (ape subterane şi de suprafaţă,
proprietăţile lor chimice, agresivitatea, posibilitatea pătrunderii acesteia la
fundaţii etc.);
— gradul de importanţă a clădirii;
— gradul de protecţie antiseismică a clădirii;
— caracteristicile structurii de rezistenţă a construcţiei, existenţa subsolurilor,
densitatea şi tipul elementelor portante verticale (pereţi, stâlpi);
— mărimea şi uniformitatea în plan a încărcărilor transmise de structură la
teren;
— particularităţile funcţionale ale construcţiei (agresivitatea apelor indus-
triale, încălzirea excesivă a fundaţiei şi a terenului de fundaţie, răcirea sau
îngheţarea artificială a acestuia etc.)

Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul structurii, fundaţiile trebuie să satisfacă o


serie de condiţii fundamentale, printre care:
— sistemul de fundare trebuie astfel ales încât să prezinte siguranţă în
exploatare, deoarece reparaţiile şi consolidările acestuia sunt dificile şi costisitoare ;
— soluţiile de fundare trebuie să asigure evitarea tasărilor diferenţiate; în
acelaşi scop se urmăreşte ca repartiţia presiunilor pe talpa fundaţiei să fie cât mai
uniformă;
— fundaţiile se execută din materiale rezistente la acţiunile agresive ale
apelor subterane sau ale terenului de fundare;
— fundaţiile trebuie să fie economice, să necesite manoperă cât mai redusă şi
să folosească pe cât posibil materialele locale; să permită mecanizarea şi
industrializarea lucrărilor; în acelaşi scop se evită fundarea clădirilor în apă sau
execuţia subsolurilor pe amplasamentele în care nivelul apei subterane este apropiat
de suprafaţa terenului.

1.4. STABILIREA COTEI DE FUNDARE

Una din problemele de bază ale proiectării fundaţiilor este stabilirea cotei de
fundare. Aceasta se alege ţinându-se seama de următoarele elemente: cota minimă de
îngheţ, cota fundaţiilor vecine, cota minimă constructivă de fundare, cota apelor
freatice, caracteristicile geotehnice ale pământului etc.

a. Cota minimă de îngheţ Hi = Adâncimea de îngheţ este în funcţie de zona


climatică şi are valori cuprinse între 60 ... 70 cm (minime) şi 1,10 ... 1,15 cm
(maxime); adâncimea de îngheţ se măsoară de la cota terenului nivelat din jurul
construcţiei. Cota minimă de fundare pentru talpa fundaţiei se stabileşte întotdeauna
cu 10 ... 20 cm sub adâncimea minimă de îngheţ.

b. Cota fundaţiilor vecine. La stabilirea cotei de fundare se impune corelarea


între cota noii fundaţii şi cele ale fundaţiilor vecine, pentru a se evita perturbarea
stabilităţii acestora.

c. Cota apelor freatice. Se urmăreşte proiectarea fundaţiilor astfel încât cota


de fundare să rămână deasupra cotei apelor freatice, deoarece execuţia fundaţiilor în
apă este dificilă şi necesită cheltuieli ridicate.

- Construcţii agromontane - 8
d. Caracteristicile geotehnice. Cercetările geotehnice (stabilirea caracteris-
ticilor geotehnice, a presiunii de calcul, a tasărilor etc.) sunt indispensabile în vederea
furnizării datelor cu privire la terenul de fundare şi determină soluţiile ce urmează a
fi adoptate,

e. Cota minimă constructivă de fundare H. Aceasta se ia:


— pentru ziduri exterioare (sau interioare reci) între Hi şi Hi + 20 cm, unde Hi
este adâncimea de îngheţ şi în general nu mai puţin de 80 ... 90 cm pentru construcţii
definitive şi 60 ... 70 cm pentru construcţii provizorii;
— pentru ziduri interioare în spaţii calde şi la construcţii fără subsol. 40 ... 50
cm; la construcţii cu subsol 40 cm, de la nivelul plăcii subsolului.
Tălpile fundaţiilor trebuie să pătrundă cel puţin 20 cm în stratul de teren bun
de fundare.
În cazul terenurilor sensibile la umezire şi al celor argiloase cu contracţii
mari, adâncimea minimă de fundare este cuprinsă între 1,20 şi 1,50 m de la cota
trotuarului.
Cota minimă constructivă de fundare poate fi determinată şi de elementele
funcţionale ale clădirii. Astfel, când construcţia are subsol, cota este legată de
caracteristicile acestuia (înălţime, număr de subsoluri etc.). Tot în cazul subsolurilor,
atunci când sunt şi canale tehnice pentru instalaţii, fundaţiile se amplasează cu circa
20 cm mai jos decât nivelul radierului canalelor.
Alegerea cotei de fundare optime este o problemă complexă, care poate fi
rezolvată prin calcule comparative, luând în considerare mai multe variante posibile.
Având în vedere cota de fundare, rezultă următoarele sisteme de fundare:
— fundarea directă, când cota minimă constructivă de fundare coincide
practic cu cota terenului bun de fundare, în acest caz fundaţiile se numesc fundaţii de
suprafaţă sau fundaţii de mică adâncime;
— fundarea indirectă, când terenul bun de fundare se află la adâncime, caz în
care transmiterea încărcărilor de la construcţie la terenul bun de fundare se face
indirect rezultând fundaţiile de adîncime sau fundaţiile indirecte, în această categorie
intră fundaţiile pe piloţi (din beton armat, din lemn), pe piloţi de pământ, pe
chesoane, puţuri, coloane etc.

1.5. FUNDAŢII DIRECTE

Funuaţiile directe sau de mică adâncime se execută în condiţiile terenului bun


de fundare situat la adâncime mică faţă de nivelul terenului natural şi pot fi:
— fundaţii rigide, continue sau izolate, executate din piatră naturală, beton
simplu sau beton ciclopian, care se comportă avantajos numai la compresiune ;
— fundaţii elastice, continue sau izolate, executate din beton armat, lucrează
avantajos atât pentru preluarea solicitărilor de compresiune, cât şi a celor de
încovoiere, armătura având rolul de a prelua eforturile de întindere datorate
încovoierii.
a. Fundaţiile pereţilor (zidurilor), încărcările ce revin pereţilor portanţii (de
zidărie sau beton) se transmit la terenul bun de fundare în mod obişnuit prin
intermediul unor fundaţii continue, directe, în general axate faţă de pereţi. La

- Construcţii agromontane - 9
rosturile de tasare, la pereţi solicitaţi de împingerea pământului, la pereţi de calcan
etc. pot apărea abateri faţă de axa pereţilor.

Fig. 1.1 Fundaţii din beton simplu, cu secţiune


dreptunghiulară, la construcţii fără subsol: Fig. 1.2. Fundaţie din beton simplu cu
a — Ia peretele exterior; b — la peretele interior; ' 1 — perete; 2 — bloc evazări:
de fundaţie; 3 — izolaţie hidrofugă orizontala; 4 — placa suport a 1 — perete; 2 — fundaţie; 3 — izolaţie hidrofugă
pardoselii; 5 —strat de balast pentru ruperea capilarităţii; 6 — teren orizontală; 4 — placa suport a pardoselii; 5 — strat de
natural; 7 — soclu de beton; 8 — umplutură de pâmânt bine compactată; balast pentru ruperea capiiarităţii; 6 — teren natural.
9 — trotuar; 10 — dop de bitum; 11—tencuială hidrofugă de protecţie a
soclului; 12 — nisip

Fundaţiile pereţilor pot fi continue din beton simplu, continue din beton armat sau
cu descărcări pe reazeme izolate.
Fundaţiile continue din beton simplu, după forma secţiunii transversale, pot fi
dreptunghiulare, cu evazări sau în trepte.
Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară (fig.1) sunt cele mai utilizate în
practică. inalimea blocului de fundaţie trebuie să fie mai mare decât a zidului sau
soclului cu 5 ... 10 cm de fiecare parte, pentru a permite corectarea unor abateri de la
trasarea fundaţiei. Soclul (dacă există) se proiectează cu lăţimea secţiunii mai mare
cu cel puţin 2,5 cm de fiecare parte a zidului, astfel încât se poate considera că
valoarea minimă pentru lăţimea constructivă a fundaţiei este:

B ≥ b0 + (10 ... 20) cm, [1.1]

unde b0 este grosimea peretelui (zidului) care reazemă pe fundaţie.


Fundaţiile de secţiune dreptunghiulară se execută de regulă pentru lăţimi ale
tălpii de fundaţie care nu depăşesc 1,00 m.
Fundaţiile cu evazări (fig. 2) se proiectează pentru lăţimi ale tălpii care
rezultă malmari decât grosimea peretelui cu 25.....35cm de fiecare parte a acestuia,
iar terenul are coeziune suficientă pentru execuţia cu evazări a săpăturii. La execuţia
acestor fundaţii se recomandă următoarele măsuri constructive:
— lăţimea evazării să fie de cel mult 15 cm;

- Construcţii agromontane - 10
— panta evazării să fie de circa 4/1;
— săpătura să se execute cu puţin timp înainte de turnarea betonului.
Fundaţiile cu trepte (fig. 3) se prevăd când talpa fundaţiei rezultă mai lată cu
35 ... 40 cm de fiecare parte a zidului. Treptele trebuie să aibă înălţimea de cel puţin
40 cm, iar tg a valori cuprinse între 1,1 şi 1,8, în funcţie de presiunea pe teren şi
marca betonului din care se realizează fundaţia (tab. I). Fundaţiile cu trepte au
avantajul economisirii betonului, dar necesită folosirea cofrajelor.
Tabelul 1
Presiune pe teren, Valorile minime tgα pentru betoane
2
daN/cm de marcă:

B 50 E 100 B 150
P<2 1,3 1,1 1,0
p=3 1,6 1,3 1,1
p=4 1,8 1,5 1,3
p=6 - 1,8 1,6

Spaţiul dintre peretele săpăturii şi fundaţie se umple cu pământ bine


compactat.
Fundaţiile pereţilor de subsol se execută curent cu secţiune dreptunghiulară,
având înălţimea minimă de 40 cm (fig. 4). La pereţii exteriori ai subsolului talpa
fundaţiei se execută mai lată decât peretele cu 10 ... 15 cm spre exterior, pentru a
permite rezemarea unui zid de 7,5 sau 12,5 cm grosime, pentru protecţia izolaţiei
hidrofuge verticale (fig. 4, a).
Lăţimea B a tălpii unei fundaţii continue din beton simplu se alege cea mai
mare dintre urrnătoarele valori: dimensiunea obţinută prin calcul, dimensiunile
minime necesare execuţiei săpăturilor sub formă de şanţuri, grosimea zidurilor ce
sprijină pe fundaţie.
Lăţimea fundaţiei se rotunjeşte la 5 cm.
Lăţimile minune B, necesare pentru executarea săpăturilor la fundaţiile
continue, în funcţie de adâncimea H a săpăturii sunt:
H ≤ 0,40 m B = 0,30m
0,40< H ≤ 0,80 m B = 0,40m
0,80< H ≤ 1,20 m B = 0,45m
H ≤ 1,20 m B = 0,50m

Fig. 1.3. Fundaţii din beton simplu cu secţiune dreptunghiulară, la construcţii cu subsol:
a – la peretele exterior; b – la peretele intreior ; 1 – perete; 2- fundaţie; 3 – izolaţie hidrofugă orizontală şi verticală; 4 – placa suport a
pardoseli; 5 – strat pentru ruperea capilaritatii; 6 – teren natural; 7 – zidarie de protecţie a izolaţiei hidrofuge verticale; 8 - trotuar; 9 –
nisip; 10 – dop de bitum; 11 - tencuiala hidrofugă pentru protectia solului

- Construcţii agromontane - 11
Eforturile de întindere din încovoiere ale fundaţiilor continue din beton
simplu sunt neglijabile dacă se respectă condiţia:

tg α ≥ tg αminim, [1.2]
La fundaţiile din beton simplu sau beton ciclopian tg a minim = H/l, )
are valorile din tabelul 1
În cazul fundaţiilor din zidărie de piatră sau cărămidă tg α > 2.
Fundaţiile continue din beton armat se adoptă când solicitările sunt mari
iar terenul de fundare este neuniform sau are rezistenţă mică. In aceste cazuri apare
necesitatea lăţirii tălpii fundaţiei; pentru respectarea condiţiei tg α > tg αminim se
impune creşterea corespunzătoare a înălţimii secţiunii. In aceste condiţii, fundaţiile
din beton simplu nu mai sunt economice şi se adoptă soluţia fundaţiilor din beton
armat; se poate adopta o fundaţie elastică în locul celei rigide şi pentru a evita
execuţia sub apă sau în cazul terenurilor cu tasări inegale. La lăţimi mici, fundaţiile
continue elastice sub ziduri se prevăd cu secţiune dreptunghiulară (fig. 5, a), iar la
lăţimi mai mari teşite (fig. 5, b) sau sub formă de grindă întoarsă (fig. 5, c).
Fundaţia se toarnă pe un strat de beton de egalizare de 5 ... 10 cm grosime.
Pentru asigurarea rigidităţii necesare repartizării presiunilor pe teren raportul H/B
limitează la valorile minime date în tabelul,2 înălţimea H se alege cel puţin 30 cm
1 1
(multiplu de 5 cm). Înălţimea minimă la marginea fundaţiei se alege h =  ...  H,
3 2
dar cel puţin de 15 cm.
Betonul folosit la fundaţii este de marcă minimă B 100.
Armătura de rezistenţă se prevede la partea inferioară a fundaţiei si este
alcătuită din bare drepte de oţel-beton cu diametrul minim de 10 mm aşezate la
distanţe de 10 ... 25 cm dispuse transversal şi din armătură longitudinală

Tabelul VI.2
Presiunea Valori H/B peste care nu mai este necesară
maximă pe verificarea la forţă tăietoare
teren, p, H/B minim
daN/cm2 B 100 B 150
Fig. 1.4. Fundaţii continue, elastice sub ziduri:
1 0,20 0,20 0,20
a — cu secţiune dreptunghiulară ; b — cu pante (teşita); c — sub formă de grindă întoarsă; 1 — perete; 2 — fundaţie din beton armat; 3 — beton de egalizare
2 0,21 0,21 0,21
3 0,23 0,22 0,22
4 0,26 0,23 0,23
5 0,28 0,26 0,24
6 0,30 0,28 0,25

de repartiţie, alcătuită din bare Φ 6 mm/25 cm. Se recomandă armarea


fundaţiei cu plase sudate STNB (STPB). Procentul minim de armare se limitează la
0,05% iar armătura înclinată se prevede numai dacă rezultă din calcul şi are
diametrul minim 12 mm.

- Construcţii agromontane - 12
În cazul pereţilor de beton armat (diafragme),
fundaţiile sunt prevăzute la partea superioară
cu o centură (talpă armată), în care se prevăd
mustăţi din oţel-beton pentru legătura
peretelui cu fundaţia (fig. 6). Dimensiunile
centurii se aleg astfel încât raportul ho/a≥ l; în
acest caz, armarea transversală a centurii se
prevede numai cu etrieri Ø6 mm/25 cm. Când
raportul ho/a≥ 2, armătura transversală se
determină prin calcul şi se execută sub Fig 1.5. Fundaţii continue sub
formă de etrieri şi bare drepte, cel puţin Ø10 diafragme:
mm la 10 ... 20 cm. Armătura longitudinală a 1 -diafragmă; 2 -armatura in diafragma; 3 - centură
armată; 4 — bloc de fundaţie din beton simplu 5 —
centurilor se compune din bare având umplutură de pământ bine compactată; 6 – placă
diametrul minim de 10 mm reprezentind suport a pardoselei; 7 – pa rdoseala; 8 – izolatie
hidrofugă rigidă
cel puţin 0,2% din secţiunea de beton

1.6. PRINCIPII DE CALCUL PRIVIND FUNDAŢIILE

Fundaţiile trebuie să asigure transmiterea încărcărilor de la construcţie şi din


greutatea proprie, la terenul bun de fundare, astfel încât să nu se depăşească
capacitatea portantă a acestuia. Pentru calcul este necesar să se cunoască:
— rezultanta încărcărilor la nivelul tălpii fundaţiei în care sunt cuprinse
încărcările permanente, utile, accidentale şi extraordinare, inclusiv greutatea
fundaţiei;
— presiunea convenţională de calcul p la nivelul tălpii fundaţiei, când cal-
culul se face la starea limită de capacitate portantă. Calculul unei fundaţii poate avea
două aspecte: dimensionarea unei fundaţii care se proiectează şi verificarea unei
fundaţii existente.
a. Calculul fundaţiilor rigide solicitate centric. Dimensionarea fundaţiei,
în cazul încărcării centrice, presiunile se
repartizează uniform pe talpa fundaţiei
(fig. 6). Dacă fundaţia are în plan
dimensiunile A şi B, presiunea efectivă
uniform repartizată pe talpă are expresia:
N G
pef   p, [1.4]
A B

unde:
N este rezultanta tuturor
încărcărilor de calcul (permanente, utile,
accidentale etc.) care solicită fundaţia, în
daN ;
G — greutatea proprie a
fundaţiei, în daN ;
A, B — dimensiunile în plan ale
tălpii fundaţiei; Fig. 1.6. Schema de calcul a unei
fundaţii solicitată centric.

- Construcţii agromontane - 13
p — presiunea convenţională sau de calcul, în daN/cm 2, stabilită
conform normelor.
Din această condiţie rezultă suprafaţa necesară a tălpii de fundaţie:

N G
A B  , [cm 2 ] [1.5]
p

Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub pereţi se reduce la determi-


narea lăţimii tălpii fundaţiei, considerând un tronson de l m din lungimea fundaţiei,
adică A = 100 cm, deci,
N G
B , [cm] [1.6]
100 p

În care N este încărcarea transmisă de peretele care reazemă pe fundaţie, pe l


m, în daN/m, iar G — greutatea proprie a unui metru din fundaţie, în daN/m.
Greutatea proprie a fundaţiei fiind funcţie de dimensiunile acesteia, deci tot
necunoscută, în practica de proiectare se procedează la aproximarea ei şi anume, G =
(0,1 ...0,15)N, deci:
(1.10......0.15) N
B , [cm] [1.7]
100 p

Deoarece fundaţiile rigide lucrează numai la compresiune, înălţimea minimă H a


blocului depinde de unghiul αmln de repartizare a presiunilor în masivul fundaţiei (v.
tab. 1):
B  b0
H tg min , [cm] [1.8]
2

în care: B este lăţimea fundaţiei, în cm, iar b0 — grosimea peretelui care


reazemă pe fundaţie, în cm.
Dimensionarea fundaţiilor rigide izolate, sub stâlpi constă în determinarea
dimensiunilor blocului de fundaţie (A, B, H), respectiv ale cuzinetului (a, b, h),
precum şi calcularea armăturii din cuzinet.
Dimensiunile în plan ale blocului de fundaţie (A, B) se aleg astfel ca pre-
siunea transmisă terenului să nu depăşească presiunea de calcul, adică:
N G
pef   p, [1.9]
A B

înălţimea minimă H a blocului rezultă din condiţia de rigiditate


Dimensiunile cuzinetului se aleg pe baza recomandărilor constructive
Calculul armăturii din cuzinet se face considerând cuzinetul ca o consolă încărcată de
jos în sus cu reacţiunea blocului de beton, stabilindu-se momentele încovoietoare pe
cele două direcţii în secţiunile de încastrare de la marginile stâlpului (fig. 1.7):
— armătura după direcţia x— x se dimensionează la momentul încovoietor din
secţiunea 9—1—2—11, dat de presiunile de pe porţiunea 5—1—2—6;
— armătura după direcţia y—y se dimensionează la momentul încovoietor din
secţiunea 10—1—4—12, dat de presiunile de pe porţiunea 5—1—4—8.
Procentul de armare pe fiecare direcţie trebuie să fie de cel puţin 0,05%.

- Construcţii agromontane - 14
Verificarea fundaţiei. Cunoscând dimensiunile fundaţiei şi încărcarea la care este
solicitată, se pot verifica presiunile efective pe teren:
— la fundaţii rigide continue, sub pereţi:

N G
pef   p, [1.10]
100 B

— la fundaţii rigide izolate, sub stâlpi:


N G
pef   p, [1.11]
A B

unde pef este presiunea efectivă pe teren, în daN/cm2.

b. Calculul fundaţiilor rigide solicitate excentric. In


cazul încărcării excentrice, rezultanta P a tuturor
forţelor ce acţionează asupra fundaţiei nu coincide cu
centrul de greutate al acesteia în acest caz diagrama
Fig. 7- Schema de calcul a cuzinetului la
presiunilor pe talpa fundaţiei poate avea una din fundatii solicitate centric
formele din figura 8 în situaţia unei diagrame
trapezoidale (fig.8,a.) presiunea maximă are expresia:

P M
p1   , [1.12]
S W

unde:
P  N  G;

M este momentul încovoietor care acţionează în planul tălpii fundaţiei si


are valoarea M =
S suprafaţa tălpii fundaţiei, egală cu A-B;
E excentricitatea încărcării P faţă de axul fundaţiei;
1
W= A*B2 modulul de rezistenţă al suprafeţei tălpii fundaţiei în raport cu axa de
6
încovoiere.

Fig. 1.7- Schema de calcul a fundaţiilor solicitate excentric:


a —când e < B/6; b — când e = B/6; c — când e > B/6.
Rezultă relaţia:

- Construcţii agromontane - 15
P  6e  P  6 e 
p1 ,2  1    1  , [1.13]
A B  B S B

care este valabilă pentru cazul când rezultanta P nu iese din limitele sâmburelui
central (e<B/6), în acest caz, presiunile p1 şi p2 sunt eforturi unitare de compresiune.
Dacă excentricitatea e = (rezultanta se găseşte la marginea sâmburelui central)
relaţia (1. 12) devine:
P  6B  2P
p1  pmax  1   [1.14]
A B  6B  A  B
respectiv
P2 = Pmax = 0.

Diagrama presiunilor rezultă triunghiulară (fig. 1.7, b).


Dacă excentricitatea e creşte peste valoarea B/6, în planul tălpii fundaţiei apar
şi eforturi unitare de întindere (fig. 1.7, c). Deoarece în teren nu se pot dezvolta astfel
de eforturi se consideră numai lăţimea (zona) activă a fundaţiei, adică zona unde apar
eforturi de compresiune: B1 = 3c = 3 (0,5B— e).
În cazul când fundaţia este solicitată excentric se va urmări ca rezultanta
tuturor încărcărilor să se menţină în treimea mijlocie a bazei, astfel ca întreaga ei
lăţime să fie activă la transmiterea presiunilor pe teren, iar pmax nu trebuie să
depăşească presiunea convenţională de calcul p:
Pmax < P [1.15]

Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub ziduri solicitate excentric când e >
B/6 se face cu relaţia:

2P 2P 2P
pmax  p1   , pentru A=1m [1.16]
A  B1 3 A  c 3c

În cazul fundaţiilor rigide izolate sub stâlpi, solicitate excentric după o direcţie,
dimensionarea blocului de fundaţie se face cu relaţia:

N  G  6e 
p1,2 = 1  ;
A B  B
p1 = pmax ≤ 1,2 pconv
p2 = pmin ≥ 0
p1  p2
pmed = [1.17]
2
Excentricitatea e are valoarea:
M
e [1.18]
N G
unde M este momentul tuturor încărcărilor în raport cu axa fundaţiei.

Principii de calcul privind fundatiile elastice.

- Construcţii agromontane - 16
CAP 2
CONSTRUCŢII AGROMONTANE

Cuvinte cheie
— microclimat, factori fiziologici, umiditate optimă, balanţă termică,
stabulaţie forţată, dejecţii, reazem, cadre, beton armat, prefabricate,
panouri termoizolante.

2.1. GENERALITĂŢI

- Construcţii agromontane - 17
Construcţiile zootehnice sunt destinate creşterii animalelor pentru producţia
de carne, lapte, ouă, lână etc.
Dezvoltarea creşterii animalelor constituie pe plan mondial o preocupare de
bază, având în vedere necesitatea crescândă de alimente cu valoare nutritivă ridicată,
şi aportul zootehniei la asigurarea cu materii prime a industriei alimentare şi uşoare.
In ţara noastră, creşterea animalelor are condiţii de dezvoltare deosebit de
favorabile datorită suprafeţelor de păşuni si fâneţe naturale, producţii mari de cereale,
cultivarii plantelor furajere. Speciile care prezintă cel mai mare interes în condiţiile
ţării noastre sunt: taurinele, porcinele, ovinele şi păsările.

Clădirile destinate producţiei de bază sunt adăposturile propriu-zise pentru


animalele de diferite specii şi destinaţii, numite şi construcţii zootehnice. Aceste
clădiri intră cu ponderea cea mai mare în valoarea de investiţie a unei unităţi
zootehnice (65—80%, în funcţie de tipul, capacitatea complexului, dotarea cu
utilităţi), ocupând şi cea mai mare parte a suprafeţei construite. Adăposturile pentru
animale au cerinţe tehnologice specifice, constituind preocuparea principală la
proiectarea unei unităţi zootehnice.
Clădirile şi construcţiile auxiliare sunt obiecte încadrate în desfăşurarea
procesului tehnologic, ca de exemplu: clădiri si construcţii pentru depozitarea
furajelor (silozuri pentru nutreţuri concentrate, fânare, magazii), pentru prepararea
hranei animalelor (bucătării de furaje), grupuri de muls, incubatoare.
Clădirile şi construcţiile accesorii permit realizarea procesului tehnologic
prin asigurarea utilităţilor, transportului, întreţinerii, grupând: remize, ateliere
mecanice, centrale termice, depozite de carburanţi, construcţii pentru alimentarea cu
apă (rezervoare, castele, staţii hidrofor), canalizare (staţii de pompare, staţii de
epurare, bazine de colectare a dejecţiilor), alimentarea cu energie electrică (staţii si
posturi de transformare), reţele de apă canal, termice, electrice etc.
Clădirile administrative şi sociale, pavilioane administrative, filtre sanitare,
cantine, sunt destinate personalului care lucrează în unităţile zootehnice.

1) Funcţia, destinaţia construcţiei, adică specia căreia îi va fi destinată


(porcine, taurine, păsări), scopul creşterii (carne, lapte, ouă), vârsta, valoarea
biologică a animalelor (pentru producţie, pentru reproducţie) etc.
2) Soluţia tehnologică preconizată, prin care se înţelege sistemul de
întreţinere, furajare, evacuare a dejecţiilor, recoltare a produselor, gradul de
mecanizare a proceselor de producţie etc.
Pe baza acestor factori, ce constituie date de temă pentru construcţia de
analizat, rezultă următoarele elemente necesare proiectării:
— spaţiile pentru animale;
— spaţiile de deservire;
— organizarea interioară a adăpostului;
— condiţiile de microclimat (temperatura aerului interior, umiditatea relativă,
viteza aerului, iluminarea etc.);
— agresivităţile degajate de animale, furaje, dejecţii ce solicită elementele de
construcţie.
Aceste elemente cunoscute conduc la precizarea clădirii din punct de vedere
constructiv, rezultând, pe de o parte, parametrii geometrici caracteristici (deschideri,
travee, înălţimi), şi pe de altă parte, condiţiile higrotermice pentru elementele de

- Construcţii agromontane - 18
închidere (acoperiş, pereţi, pardoseală). Acestea generează rezolvările constructive
pentru structură şi închideri, precum şi sistemul de execuţie (fig. 2.2).

Destinatia constructiei Solutia tehnologica de intretinere, furajare,


evacuare dejectii, muls

Modulare de plan si Conditii de Medii agresive


sectiune microclimat

Structura de rezistenta Elemente de constitutie Elemente de constructie


pentru specifice
incheiere (iesle, canale)

Fig.2.2. schema proiectarii unei constructii zootehnice

2.2. FACTORI DE MEDIU

Factorii de mediu natural (energia solară, aerul, solul, apa) ţin sub dependenţa
lor viaţa tuturor fiinţelor, printre care se încadrează şi animalele domestice. Acţiunea
acestor factori variabili este permanentă, din combinarea lor rezultând influenţe
asupra organismelor,. când favorabile, când dăunătoare, cu diferite grade de
intensitate.
Omul, prin activitatea lui, poate crea condiţii artificiale cît mai adecvate unei
producţii superioare. Acest mediu artificial se realizează în adăposturi unde se caută
să >se reproducă condiţiile cu efect favorabil din -mediul natural, si să se elimine
factorii vătămători.
Necesitatea adăpostului este evidentă. Animalele domestice, prin condiţiile si
exigenţele create de om, şi-au modificat funcţiile organice faţă de animalele
sălbatice, devenind mai puţin rezistente la acţiunea si variaţia factorilor din mediul
natural. Se pot exemplifica cele de mai sus prin prezentarea a două fenomene, si
anume:
— animalele sălbatice întrebuinţează, in timpul rece, cea mai mare parte din
energia conţinută în hrană, pentru a înlocui pierderile de căldură corporală, pe când
animalele domestice sunt obligate de om, prin condiţiile create, să întrebuinţeze un
- Construcţii agromontane - 19
procent cît mai mare din alimente pentru diferite producţii: carne (creştere în
greutate), lapte, ouă etc. şi să cheltuiască un procent cît mai mic de energie sub formă
de pierderi de căldură;
— animalele sălbatice se înmulţesc numai în anotimpurile cele mai favorabile
dezvoltării puilor lor; la animalele domestice funcţia de reproducţie s-a modificat,
puilor născuţi în anotimpurile neprielnice trebuind să li se asigure condiţii artificiale
asemănătoare cu cele naturale din anotimpurile favorabile.
Deci, crearea mediului artificial adecvat cu specia animalului si cu rolul
economic al acestuia (de selecţie, de producţie industrială)' este problema pe care
trebuie s-o rezolve construcţiile zootehnice.
Mediul artificial sau microclimatul din adăposturile pentru animale şi păsări
reprezintă condiţiile generale ale mediului înconjurător din interiorul adăpostului.

La determinarea, respectiv definirea mediului artificial, concură o serie de


factori, şi anume:
— factori fiziologici reprezentând manifestări ale activităţii de metabolism a
animalelor;
— factori fizici reprezentând caracteristici fizice ale aerului interior şi
exterior;
— factori chimici reprezentând caracteristici chimice ale aerului interior.
Aceşti factori se pot grupa, după poziţia relativă faţă de mediul artificial, în
două grupe:
1) Factori care determină sau generează microclimatul, adică factori din a
căror acţiune intercondiţionată apare ca rezultantă mediul artificial, aceştia fiind
factorii fiziologici si factorii fizici, care reprezintă caracteristici ale aerului exterior
(temperatură, umiditate).
2) Factori care caracterizează microclimatul, adică factorii fizici re-
prezentând caracteristici ale mediului interior (temperatură, umiditate, viteză de
mişcare a aerului interior, iluminare) şi factorii chimici reprezentând caracteristici
chimice ale mediului, adică concentraţii de nocivităţi în aerul interior.
Această a doua grupă de factori poate să apară cu valori care să definească un
microclimat optim pentru destinaţia prevăzută, sau un microclimat limită (limita
admisibilă) sub care exploatarea să nu mai fie posibilă fără riscuri.

2.2.1. Factori fiziologici

Factorii fiziologici sau zoofiziologici reprezintă rezultate ale activităţii de


metabolism a animalelor.
Substanţele organice şi anorganice absorbite la nivelul tubului digestiv, şi
transportate de celule prin mediul intern, suferă procesul de metabolism. Prin
transformările chimice care alcătuiesc metabolismul, organismul îşi construieşte
materia proprie în acelaşi timp însă, aceasta se degradează eliminând energie.
Energia eliberată este utilizată fie pentru noi sinteze, fie în diferite manifestări
energetice ale organismului. Dintre aceste manifestări interesează degajarea căldurii,
umidităţii si bioxidului de carbon de către animale şi păsări, întrucât căldura degajată
se ia în considerare la asigurarea temperaturii de funcţionare a adăposturilor în

- Construcţii agromontane - 20
timpul iernii, iar excesul de umiditate, de bioxid de carbon, ca şi excesul de căldură
(în timpul verii) trebuie cunoscute în vederea eliminării lor.
Degajarea căldurii. Viaţa presupune o reânnoire a materiei ce formează
organismul, eliberîndu-se în acelaşi timp energia potenţială cuprinsă în alimente,
eliberare care se face în ultimă analiză prin procesul de oxidare, presupunând
degradarea substanţelor celulare şi eliminarea lor sub formă de compuşi sărăciţi sau
complet lipsiţi de energie chimică. Cea mai mare parte a energiei eliberate de
alimente prin procesele de metabolism apare sub formă de căldură, care tinde să
ridice temperatura corpului. Concomitent are loc o pierdere continuă de căldură,
temperatura corpului fiind rezultanta celor două procese.
Pierderile de căldură se produc prin radiaţie (emisii de energie radiantă),
conductifoilitate (trecerea căldurii la mediul ambiant prin contact) şi convecţie
(cedarea căldurii unui mediu gazos sau lichid în mişcare). In afară de aceste forme,
animalele mai pierd căldură prin evaporare la nivelul pielii şi al plămânului.
Pierderea de căldură din corpul animalului prin radiaţie, conductibilitate,
convecţie este cu atât mai mare cu cât temperatura mediului ambiant este mai mică si
temperatura corpului animalului este mai mare. Prin urmare, în acelaşi mediu,
păsările pierd mai multă căldură de cât mamiferele, tineretul mai multă decât adulţii.
Această pierdere creste direct proporţional cu raportul dintre mărimea suprafeţei
corporale şi greutate (animalele mici pierd în aceleaşi condiţii mai multă căldură
decât animalele mari).
S-a dovedit, prin încercări, existenţa unui paralelism între căldura produsă de
un animal şi cantitatea de CO2 eliminată. Determinând cu un calorimetru căldura
produsă de un animal, în mai multe zile, s-a observat că această energie este egală cu
căldura ce ar fi fost eliminată prin combustia directă a alimentelor ingerate de animal
în acest timp. Deşi arderea unei substanţe în organism se face printr-un şir de reacţii,
pe când în bomba calorimetrică arderea aceloraşi substanţe se face direct, căldura
produsă este aceeaşi dacă rezultatul final este CO 2 si H2O. Intr-adevăr, conform
principiului întâi al termodinamicii, energia apărută într-o reacţie depinde doar de
starea iniţială şi finală, indiferent de drumul parcurs. Astfel, glucidele si lipidele, care
ard în organism până la CO2 si H2O, produc aceeaşi cantitate de energie ca si în
bomba calorimetrică. Pentru protide însă, căldura de ardere în bomba calorimetrică
este 5—6 cal/g, pe când în organism aceleaşi substanţe produc doar 4,4 cal/g.
Această diferenţă provine din faptul că protidele nu sunt complet arse în organism, ci
unele produse de catabolism eliminate .(ureea) mai conţin o cantitate de energie.
Se pot considera următorii echivalenţi calorici ai alimentelor:
— protide 4 cal/g;
— glucide 4 cal/g;
— lipide 9 cal/g.

Căldura produsă de animale se exprimă de obicei în calorii mari. Ea se poate


determina fie direct (calorimetrie directă), fie indirect (calorimetrie indirectă).
Prin calorimetrie directă, căldura se măsoară introducând animalul într-o
cameră calorimetrică adecvată, cu pereţi impermeabili la căldură, care cuprinde în
interior un sistem de tuburi prin care circulă apă, ce se încălzeşte prin căldura
produsă de animal. Cantitatea acestei călduri se deduce din numărul de grade cu care
s-a ridicat temperatura apei în trecere prin camera calorimetrică.
Prin calorimetrie indirectă se deduce căldura produsă de animal într-un
interval de timp anumit, din cantitatea de O consumat si CO2 produs.
- Construcţii agromontane - 21
Cantitatea de căldură degajată de animale si păsări depinde de o serie de
factori ca specia, vârsta animalului, alimentaţia etc. Pentru proiectare se iau în
considerare de obicei valori medii ale cedării de căldură, care se raportează la 500 kg
masă vie a animalelor sau păsărilor — 500 kg masă vie reprezintă o unitate de
măsură denumită unitate vită mare si este notată prescurtat U.V.M. — (tab. 2.1).
Degajarea de umiditate. Aceasta este si ea un rezultat al metabolismului,
fiind în funcţie de specia animalului şi mai ales de temperatura şi umiditatea
mediului înconjurător. Valoarea umidităţii degajată de animale se ia pentru proiectare
ca o medie raportată la o U.V.M.
Degajarea bioxidului de carbon. Animalele elimină, odată cu aerul expirat,
mari cantităţi de bioxid de carbon; cantitatea de bioxid de carbon eliminată prin aerul
expirat este de circa 100 de ori mai mare decât cantitatea din aerul inspirat, variind
după starea de repaus sau activitate si după specia animalului.
Legătura dintre bioxidul de carbon şi oxigenul în activitatea de respiraţie a
animalelor se face prin definirea noţiunii de cât respirator. Câtul respirator C.R. este
raportul dintre volumul de bioxid de carbon eliminat prin expiraţie şi cel de oxigen
reţinut din aerul inspirat.
Acest raport variază cu alimentul care este ars în organism. Variaţia se explică
prin faptul că substanţele ce urmează a fi oxidate cuprind deja în molecula lor o parte
din cantitatea de oxigen necesară oxidării carbonului şi hidrogenului. Din aerul
inspirat se reţine doar cantitatea de oxigen de care este nevoie pentru completare.
Deci modul de hrănire a animalului influenţează câtul respirator şi cantitatea de
bioxid de carbon rezultată.
Pentru măsurarea cantităţilor de bioxid de carbon şi vapori de apă eliminaţi
prin expiraţie se folosesc aparate cu circuit deschis sau cu circuit închis. In aparatele
cu circuit deschis, animalul, închis într-o cutie, respiră într-un curent de aer, care
înainte de intrare trece prin vase de spălare cu acid sulfuric şi calce sodată, unde este
curăţat de apă si bioxid de carbon. La ieşire, aerul viciat prin respiraţia animalului
trece prin alte vase de spălare, cântărite în prealabil, unde lasă vaporii de apă si
bioxidul de carbon expirate, a căror cantitate se află prin recântărire. In tabelul 2.1
sunt date valori medii, pe specii de animale, pentru degajările de căldură, umiditate si
bioxid de carbon.

TABEL 2.1
Degajări de căldură, umiditate, şi CO2 de către animale
Nr. Specia Degajarea medie totală la 500 kg masă vie (U.V.M.)
crt.
Căldura apă CO2
[kcal/h] [g/h] (1\h)
1. Bovine 600—700 300—350 160—200

2. reproducţie 900—1000 400—500 180—200


Porcine
Ingraşare 1 200 400—500 180
3. Ovine 800—1 000 300—500 160—200

- Construcţii agromontane - 22
4. Găini 2 500—3 000 1 500—1 900 570—600

2.2.2. Factori fizici


Factorii fizici care se iau în consideraţie sunt: temperatura şi umiditatea
relativă a aerului exterior, temperatura, umiditatea relativă şi viteza de mişcare a
aerului interior, precum şi iluminarea din adăposturi.

2.2.2.1. Temperatura aerului exterior


Temperatura aerului exterior interesează atât sub aspectul valorilor din timpul
iernii, cât si sub aspectul valorilor din timpul verii, fiind caracterizată nu prin valorile
extreme (maxime sau minime), ci prin valorile convenţionale de calcul.
Pe baza temperaturii convenţionale de calcul, pentru perioada de iarnă, se
stabilesc:
— necesarul de capacitate de izolare termică a elementelor de construcţie;
— pierderile de căldură, pentru calculul necesarului de încălzire.
În funcţie de temperaturile exterioare t, pentru perioada de iarnă, teritoriul
ţării noastre se împarte, conform STAS 6472-68, în trei zone climatice, şi anume:
— zona I:
te = — 12°C cuprinde litoralul, apusul ţării (o parte a regiunii Crisana si Banat) si o
zonă în jurul Piteştiului;
— zona a Il-a:
te = —15°C cuprinde majoritatea teritoriului ţării;
— zona a III-a:
te = —18°C cuprinde regiunea muntoasă, nordul Moldovei şi Bucovina.
Temperaturile exterioare pentru perioada de vară sunt date în acelaşi standard.
Pentru perioada de vară, teritoriul se împarte de asemenea în trei zone climatice:
— zona I: te = +22°C cuprinde regiunea muntoasă;
— zona a II-a: te = + 25°C cuprinde Transilvania, litoralul şi nordul
Moldovei;
— zona a III-a: te = + 28°C cuprinde câmpia Banatului, Crisana, Muntenia,
Oltenia, sudul Moldovei.

2.2.2.2. Umiditatea relativă a aerului exterior

Umiditatea relativă a aerului exterior concură în generarea microclimatului, si


este dată în norme, variind în funcţie de temperatură (deci de anotimp), si anume:
— umiditatea relativă de calcul a aerului exterior <φe pentru perioada de
iarnă este de 85%;
— umiditatea relativă de calcul a aerului exterior <φs pentru perioada de vară
este de 70%.

2.2.2.3. Temperatura interioara


Organismele animalelor vii, pentru a se menţine în viaţă, trebuie să-si
păstreze temperatura constantă, în acest scop se desfăşoară o activitate permanentă,
care constă, pe de o parte, în consum de materie şi energie din mediul extern,
transformate apoi printr-un lung şir de procese chimice în alte forme de energie şi
- Construcţii agromontane - 23
materie, iar pe de altă parte, într-un mecanism de termoreglare, adică o producere
mai mare sau mai mică de căldură proprie în vederea compensării pierderilor de căl-
dură spre mediul extern, după cum temperatura mediului înconjurător este mai mică
sau mai mare ca temperatura optimă de 15—18°C.
Animalele nu-şi pot asigura energia necesară decât din alimente, ceilalţi
factori din mediul extern pot să favorizeze sau nu procesul de asimilare al hranei, dar
nu pot fi folosiţi direct de către organismul animal.
Intr-o atmosferă cu o temperatură mai ridicată decât cea necesară corpului
animalelor, procesele de oxidare se fac mai încet, animalul se mişcă greoi, pofta de
mâncare este redusă şi cantitatea de alimente pe care o ingeră este mică; dimpotrivă,
într-un mediu rece activitatea musculară este mai mare, oxidaţiile sunt mai vii si
pofta de mâncare cere o cantitate mai mare de alimente, cu atât mai mare cu cât
diferenţa dintre temperatura corpului şi a mediului este mai mare.
Ceea ce trebuie reţinut este că animalele nu folosesc căldura din mediul
extern pentru mărirea căldurii proprii decât într-un procent foarte mic, însă pierd
multă căldură pe diferite căi, aceasta neputând fi înlocuită decât prin energia eliberată
din alimente. Deci sunt necesare pentru animale asemenea condiţii de viaţă, încât
organismul să piardă cât mai puţină energie sub formă de căldură.
Temperatura în interiorul adăposturilor nu trebuie să depăşească anumite
valori limită, ce condiţionează starea de sănătate a animalelor; în acest sens se
defineşte o temperatură minimă admisibilă, respectiv o temperatură maximă. Valorile
acestor temperaturi limită depind de specia si vârsta animalelor (tab. 2.2).
Sub aspectul obţinerii unor indicatori economici superiori, adică sub aspectul
unui randament economic optim, interesează stabilirea temperaturii optime.
Temperaturile mai scăzute decât cele optime conduc la consumuri sporite de furaje
(pentru producerea unui plus de energie calorică) ceea ce măreşte preţul de cost al
produselor, iar temperaturile prea ridicate conduc la scăderea poftei de mâncare, deci
la diminuarea

TABEL 2.2
Temperaturi limită în adăposturile pentru animale

Nr. Destinatia adapostului Temperatura Temperatura


crt minima maxima
(oC) (oC)
1. Vaci de lapte +6 +28
2. Vitei peste 90 zile (tineret) +8 +28
3. Vitei 15 – 90 zile +15 +28
4. Vitei 0 – 15 zile +18 +28
5. Porci la ingrasat +10 -
6. Tineret porcin +11 -
7. Scroafe mame +10 -
8. Purcei dupa nastere +22 -
9. Gaini outoare +5 +30

- Construcţii agromontane - 24
Sporului în greutate si a producţiei de lapte, ambele fenomene influenţând
negativ eficienţa economică.
Se exemplifică în figurile 2.3 si 2.4 influenţa temperaturii interioare asupra
randamentului economic al adăposturilor. Se observă (fig. 2.3) că, la creşterea
porcilor în condiţiile limită (la temperatura minimă), se realizează l kg spor în 3,3
zile, cu un consum de furaje luat ca etalon de 100%, pe când la temperatura optimă
se obţine l kg spor/zi cu un consum de furaje de 35% din cel folosit la temperatura
minimă (U.N, reprezintă unitate nutritivă).

Fig. 2.3. Variaţia vitezei de creştere în greutate şi a consumului de furaje, în


îngrăşatoriile de porci, în funcţie de temperatură: 1 — viteză de creştere; 2 — consum furaje.

Fig. 2.4. Variaţia producţiei de lapte în funcţie de temperatura, pentru vaci de rasa
Jcwssy
Temperatura
, optimă reprezintă de fapt o zonă de temperatură, fiind
influenţată de rasa animalelor şi de aclimatizarea acestora la condiţii diverse, de unde
variaţia valorilor indicate de diferite norme (tab. 2.3).
Este important de semnalat că elementele de construcţie, prin asigurarea
condiţiilor optime de microclimat, au un pronunţat rol tehnologic, caracteristic pentru
construcţiile zootehnice. Corecta realizare a elementelor de închidere sub aspect
higrotermic se reflectă direct în eficienţa economică.

2.2.2.4. Umiditatea relativă interioară


Umiditatea are efecte importante, acţionând în diferite moduri, asupra
organismelor animale.

- Construcţii agromontane - 25
Organismul animalelor homeoterne (care sunt capabile să-şi menţină
temperatura constantă datorită unui mecanism termoregulator) produce în
permanenţă căldură, în condiţiile unei temperaturi ridicate a aerului înconjurător,
organismul animal trebuie să piardă surplusul de căldură prin evaporarea cutanată

- Construcţii agromontane - 26
Tabel 2.3

Temperaturi si umiditati optime, recomandate de diversi autori, pentru adaposturile de animale

Nr. Destinatia adapostului Temperatura interioara [oC] Umiditatea interioara relativa [%]
crt I II III IV V VI I II III IV V VI
1. Vaci pentru lapte 10-14 10-16 10-15 10-16 10-15 6-8 85 65-85 - 65-85 70-85 75-85
2. Taurine la ingrasat 10-14 6-16 6-15 10-16 10-15 6-8 85 60-70 70-80 65-85 70-85 75-85
Vitei in varsta de 15-90 zile 18 10-13 10-15 13-21 10-15 7-12 75 70-80 - 70-90 70-80 75
3. Porci la ingrasat 14-18 18 15-24 15-21 15-20 - 75 - - 70-75 70-85 -
4. Purcei dupa nastere 24-28 18-21 - 21-27 - - 75 70-75 - 70-80 - -
5. Gaini outoare 13-18 16 16-17 13 - 18 50-70 70-75 70 60-65 - 70
6. Pui de gaina in varsta de peste 4-
7. 5saptamani 13 - - 16-18 13-18 18 50-70 - 70 60-70 - -

Legenda Valori date in:

I – complexe zootehnice de tip industrial; autori: Calin Lulu, Eliat Musetescu,


Adriana, Ghereu Tudor, Ghica Ion
II – Norme americane
- Construcţii agromontane - 27
III – Norme engleze
IV – Norme franceze
V – Norme germane
VI – Norme rusesti

- Construcţii agromontane - 28
sau pulmonară. Dacă atmosfera în care trăieşte animalul este uscată, pierderea
surplusului de căldură corporală se face cu uşurinţă, chiar la o temperatură de 25—
30°C. In cazul când atmosfera este umedă, evaporarea se face cu atât mai încet si mai
greu cu cât umiditatea relativă este mai mare, şi devine imposibilă când aerul este
saturat de vapori de apă.
In cazul când temperatura mediului înconjurător este scăzută sub 18—20°C,
organismul pierde o parte din căldură prin radiaţie, conductibilitate sau convecţie.
Dacă aerul din atmosfera înconjurătoare este uscat, radiaţia si conductibilitatea sunt
reduse, animalul reuşind să-şi facă o microclimă care-l apără de pierderi mari de
căldură; dacă aerul este umed, vaporii de apă măresc considerabil conductibilitetea
aerului, care absoarbe o cantitate mare din căldura organismului.
Umiditatea aerului influenţează nu numai temperatura corpului animal, ci
poate produce si schimbări în metabolismul general al organismului; dezvoltarea
tineretului animal într-o atmosferă umedă creează organisme puţin rezistente.
Umiditatea favorizează în acelaşi timp dezvoltarea în adăposturi a microbilor şi
paraziţilor, oare pot conduce la îmbolnăvirea animalelor ce au rezistenţa micşorată
datorită întreţinerii lor într-un mediu umed.
Valorile umidităţii relative interioare φi sunt semnificative între o limită
minimă şi una (maximă. Umiditatea minimă este mai crescută de-cît la oameni,
animalele suferind iritaţii la umidităţi prea mici (la pasări se manifestă fenomene de
canibalism). Astfel, pentru oameni umiditatea minimă poate fi considerată
φi — 45—55%, pe câtă vreme la animale ea este de φi = 55—60%
Umiditatea maximă admisibilă este în funcţie de temperatură, scăzând pe mă-
sura creşterii acesteia, în vederea asigurării termoreglării (tab. 2.4).

2.2.2.5. Mişcarea aerului


Mişcarea aerului produce pierderea căldurii prin convecţie. Pentru prevenirea
răcirii inadmisibile, si eventual unilaterale a corpului, viteza de deplasare a aerului în
apropierea animalelor nu trebuie să depăşească 0,3 m/s, iar în adăposturile pentru
porci 0,1—0,2 m/s. Viteza mai mare de circulaţie a aerului este percepută ca o
senzaţie de curent.

2.2.2.6 Iluminarea
Numeroase cercetări şi experienţe, ca şi observaţiile practice, au dovedit că
lipsa de lumină pune în pericol productivitatea, dezvoltarea tineretului şi chiar
sănătatea şi viaţa animalelor adulte.
Lumina solară este excitantul specific pentru organul de simţ cel mai
dezvoltat; datorită refluxului condiţionat pe care-l declanşează lumina, animalele pot
să găsească şi să aleagă hrana necesară. Celelalte simţuri nu sunt deopotrivă de
dezvoltate la toate speciile şi rasele de animale, de exemplu, păsările nu se pot hrăni
pe întuneric.
Lumina solară acţionează asupra animalelor şi provoacă o serie de reacţii
fotochimice, iar pe altele le diminuează. Dintre razele solare au efecte numai cele
absorbite, cele reflectate neavând nici un efect.
Razele soarelui influenţează în primul rând pielea (în straturile superficiale
prin razele infraroşii, iar în profunzime prin razele luminoase) şi sângele (prin razele
verzi, albastre, violete şi ultraviolete pe care le absoarbe la nivelul pielii). Are loc o
creştere a numărului globulelor roşii sub acţiunea razelor solare directe şi sub
- Construcţii agromontane - 29
acţiunea luminii difuze, iar vasele sanguine devin mai elastice, cu o putere mai mare
de contracţie.
Lumina solară are o influenţă hotărâtoare asupra schimbului de substanţe
minerale în special asupra fixării calciului si fosforului. Vitamina D, antirahitică, nu
poate fi produsă decât sub influenţa razelor ultraviolete.
Razele solare au o pronunţată acţiune bactericidă, lumina difuză distrugând
microbii în 5—6 h, iar radiaţiile directe în l—2 h. Razele ultraviolete au putere
bactericidă maximă, vindecând rănile deschise şi distrugând o serie de microbi, cum
sunt cei ai tuberculozei, difteriei, colibacilii, stafilococii.
Aceste constatări sunt de extremă importanţă pentru organizarea
creşterii animalelor.
Desigur că necesitatea expunerii animalului la razele solare este diferită, după
scopul care se urmăreşte. Astfel, creşterea animalelor se poate face pentru selecţie
(reproducţie) sau pentru producţie (lapte, ouă sau carne).
În cazul animalelor de selecţie sau destinate producţiei de lapte şi ouă,
necesitatea expunerii la razele solare este importantă, spre deosebire de animalele
destinate producţiei de carne, pentru care expunerea, este de interes redus. Cantitatea
de calciu şi fosfor din organism se micsorează la animalele care dau lapte, lipsurile
putând fi înlocuite numai prin acţiunea razelor ultraviolete naturale sau artificiale. De
asemenea, se poate mări producţia de ouă, în special în anotimpurile cu temperatura
scăzută (toamna, iarna), prin influenţa pozitivă a razelor ultraviolete.
Observaţiile de mai sus, privind necesitatea expunerii animalelor la razele
solare, influenţează distribuţia interioară a adăposturilor, forma şi mărimea lor,
poziţia şi mărimea ferestrelor, suprafeţele ocupate de unităţile zootehnice prin
eventuala introducere de padocuri etc.
Iluminarea interioară a adăposturilor urmăreşte:
— asigurarea unor condiţii de dezvoltare normală a animalelor, în sensul
necesităţilor biologice analizate anterior;
— asigurarea condiţiilor de lucru pentru oamenii care activează în
respectivele încăperi, deservind procesul de producţie.
Iluminarea se poate asigura prin lumina naturală sau artificială.

Iluminarea naturală prezintă avantaje si dezavantaje. Ca avantaje se poate


menţiona faptul că este ieftină, sănătoasă, plăcută. Ca dezavantaje apar variabilitatea
duratei si intensităţii, ce depinde de factori care nu pot fi controlaţi (anotimp,
nebulozitate etc.), precum şi faptul că deschiderile care servesc la iluminarea naturală
(ferestre, luminatoare) influenţează puternic balanţa termică, fiind zone prin care au
loc pierderi însemnate de căldură.
Pentru proiectarea construcţiilor, în sensul asigurării luminii naturale
corespunzătoare, se introduc indicatori de măsurare a acestei iluminări: coeficientul
de iluminare naturală si indicele de iluminare.
1) Coeficientul de iluminare naturală sau factor de lumină a zilei, notat cu e,
reprezintă raportul, în procente, între iluminarea unui punct din încăpere si
iluminarea în aer liber măsurată pe o suprafaţă orizontală. Pentru definirea acestui
indicator trebuie precizat termenul — iluminare orizontală în aer liber —, deoarece
aceasta variază în timpul anului si a zilei în funcţie de poziţia soarelui pe boltă,
nebulozitate,transparenţa atmosferei. S-a introdus o valoare considerată ca iluminare
etalon, care reprezintă iluminarea orizontală în aer liber la 45° latitudine nordică, în
preajma solstiţiului de iarnă (decembrie), într-o zi cu cerul acoperit, la ora 9,45 sau
- Construcţii agromontane - 30
14,45. In aceste condiţii, iluminarea orizontală în aerul liber este de 5 000 lx (Fig.
2.5).

Fig. 2.5

Proiectarea deschiderilor necesare pentru iluminarea interioară se face astfel


încât să se respecte condiţia:
eefectiv ≥erecomandabil
Din punctul de vedere al valorii recomandabile a coeficientului de iluminare
naturală (erecomandabil), încăperile se împart în următoarele categorii:
— încăperi în care se execută muncă fină, de precizie: e ≥ 2%;
— încăperi în care se execută muncă de precizie medie: e ≥ l,5%;
— încăperi pentru muncă brută: : e ≥ 0,5%;
— încăperi pentru depozitare: : e ≥ 0,3%;
Clădirile agrozootehnice au valori pentru erecomandabil între 0,3—1,5%.
Valoarea efectivă a coeficientului de iluminare naturală (eefectiv), într-un anumit
punct din încăpere, se obţine determinâd, cu diferite metode grafice, procentul de
suprafaţă din bolta cerească vizibilă din acel punct. Acest indicator apreciază bine
situaţia efectivă din fiecare punct al încăperii, însă este greu de aplicat datorită
determinării laborioase a valorii eefectiv,. Din această cauză se utilizează rar în
construcţiile zootehnice.
2) Indicele de iluminare, notat cu i, reprezintă raportul dintre suprafaţa
deschiderilor pentru iluminare si suprafaţa pardoselii:

aria deschiderilor pentru iluminare


iefectiv
aria pardoselii
Suprafaţa deschiderilor pentru iluminare se alege astfel ca:

iefectiv ≥ i recomandabil

Pentru construcţiile agrozootehnice, valorile irecomandabil sunt date în tabelul 2.5.


Indicele i efectiv este o valoare mai rigidă decât eefectiv care nu ţine seama de forma
şi poziţia deschiderilor, prezenţa obstacolelor etc.

Valori minime pentru indicele de iluminare

- Construcţii agromontane - 31
1
Nr. Destinaţia clădirii norme U.E. norme Rusia
crt.
1. taurine
tineret (viţei) 1 :15 1 : 12
vaci pentru lapte 1 : 20 1 : 12
taurine la îngrăşat 1 :25 1 : 16
2. Porcine
reproducţii 1 : 20 1:10
Îngrăşâtorii 1 : 25 1 :15
2 ovine 1 : 25 1 :25

4. Cabaline 1 : 15 1 : 10

5. pasari
pui 1:15 1 : 10
găini pentru ouă 1:15 1 : 10
pui carne 1 :20 1 : 20
6. personal de deservire 1 :10 1 : 10

Obişnuit, la situaţiile curente se adoptă iluminarea prin ferestre, în urma


cercetărilor s-a constatat că iluminarea nu creste proporţional cu indicele de
iluminare decât pînă la raportul:
A ferestre 1

Apardoseala 8
Astfel, mărirea suprafeţei ferestrelor de la l : 6 la l : 3 corespunde unei creşteri a
iluminării de 60% (în loc de 100%) Din această cauză, numai un calcul economic
poate arăta dacă mărirea indicelui de iluminare peste l : 8 este rentabilă prin mărirea
suprafeţelor de iluminare laterală (ferestre) sau trebuie să se recurgă la alte sisteme
(luminatoare), Luminatoarele reprezintă însă puncte sensibile pentru izolaţia hidrofu-
gă şi termică, si în construcţii destinate adăpostirii animalelor se evită pe cât posibil,
iluminarea prin ferestre fiind suficientă pentru construcţii cu deschideri până la 18 m.
Pentru acelaşi indice de iluminare, iluminarea efectivă a unei încăperi este
influenţată de o serie de factori, şi anume: înălţimea parapetului ferestrei, reflexia
interioară, calitatea geamurilor, existenţa obstacolelor.

Fig. 2.6

Cu cât fereastra este aşezată mai sus, randamentul ei este mai mic. dar
uniformitatea luminii în încăpere este mai mare. Ferestrele aşezate aproape de

- Construcţii agromontane - 32
pardoseală dau o luminozitate mare (în apropierea ferestrei) dar neuniformă (fig.
2.6). Pentru construcţii zootehnice, la care nu este nevoie de spaţii cu o iluminare
preferenţială, -se alege soluţia cu parapet înalt (h = 1,50—1,80 m) pentru a obţine o
iluminare cât mai uniformă. Această soluţionare evită şi alte neplăceri, si anume
căderea aerului rece direct pe animale, sau suprafeţe reci (ferestrele) la nivelul
acestora. Ferestrele aşezate prea sus (sub streaşină acoperişului) nu sunt
recomandabile datorită umbririi produse de aceasta, la aşezarea marginii superioare a
ferestrei la nivelul streaşinii eficienta ferestrei fiind redusă cu 50%
Reflexia interioară influenţează; iluminarea interioară, ea depinzând de finisajul
pereţilor, respectiv tavanului, tâmplăriei, mobilierului (culoarea albă reflectă 85-95%
din razele luminoase, cenuşiu si galben 40% rosu si cărămiziu 20%).
Calitatea geamurilor intervine în valoarea iluminării, întrucât, în raport cu
natura lor, ele sunt mai transparente sau mai translucide, absorb mai mult sau mai
puţin razele ultraviolete, reflectă şi difuzează lumina în diferite proporţii. Dacă la
întocmirea proiectelor se prevede alt material decât geam obişnuit de 1,6-2,5 mm, se
înmulţeşte suprafaţa necesară a geamurilor cu coeficienţi de corecţie (pentru sticla
armată l,25 pentru blocuri de sticlă 1,15).
Existenţa obstacolelor (clădiri, arbori) influenţează luminozitatea încăperilor
(fig. 2.7) cu factorul:

H h
L ,
B
B ≥ 2H

Fig. 2.7

unde:
H este înălţimea obstacolului, în m;
h — distanţa de la nivelul terenului la mijlocul înălţimii ferestrei, în m;
B — distanţa de la ferestre la obstacol, în m.
Se recomandă ca distanţa între adăposturi să fie cel puţin egală cu de două ori
înălţimea clădirii ce constituie obstacol pentru iluminare.
Iluminarea artificială apare totdeauna în clădirile agrozootehnice ea putând
avea, calitativ, diverse roluri.
Iluminarea de completare a luminii naturale (a cărei durată este limitată si
variabilă) poate apare ca iluminare generală, uniformă pe întreaga încăpere, sau
iluminare locală, în anumite puncte de interes mai deosebit, şi anume la locurile de
muncă ale oamenilor, locurile de hrănire si adăpare a animalelor etc.
Iluminarea tehnologică poate fi folosită ca o componentă a unui sistem
tehnologic, utilizându-se ca un stimulator al producţiei. In acest sens se foloseşte
iluminatul tehnologic la creşterea intensivă a păsărilor. S-a determinat, experimental,
variaţia indicilor de producţie prin modificarea regimului de iluminare, stabilindu-se
necesitatea folosirii iluminatului artificial tehnologic. Efectul iluminării asupra
organismului depinde de durata de iluminare, si mai puţin de intensitate. Cercetările
au arătat că lumina acţionează pe cale nervoasă prin intermediul retinei, respectiv a

- Construcţii agromontane - 33
nervului optic, asupra hipofizei care stimulează dezvoltarea. In creşterea industrială,
unde factorul lumină poate fi controlat, se foloseşte lumina ca stimulator si regulator
al intensităţii producţiei. La adăposturile cu ferestre, ziua de lumină se reglementează
prin completarea cu lumină artificială dimineaţa si seara, respectiv prin limitarea,
când este cazul, cu obloane sau jaluzele a acesteia. Pentru controlul riguros al
regimului de iluminat se extind adăposturile fără ferestre (hale blindate), variind ziua
de lumină după necesităţile pentru creştere sau producţie de ouă.
De exemplu, la puii de carne, influenţa iluminatului asupra creşterii este
indirectă, prin prelungirea timpului de hrănire. în primele săptămâni de creştere se
menţine ziua de lumină de 24 ore, ceea ce duce la creşteri rapide. Cu înaintarea în
vârstă, o parte tot mai mare din cantitatea de hrană ingerată se foloseşte pentru
întreţinere si mişcare şi mai puţin pentru formare de ţesuturi noi, deci ziua se scade
treptat, ajungând la puii de 12 săptămâni la durata obişnuită.

2.2.3. Factori chimici


Prin factori chimici se înţelege concentraţia admisibilă pentru anumite
componente nocive din aerul adăposturilor (gaze sau particule solide).
Aerul atmosferic este un amestec de gaze si vapori de apă, unele componente
existând permanent şi în cantităţi constante, iar altele găsindu-se în cantităţi foarte
mici şi variabile. Gazele care intră permanent în compoziţia aerului, exprimate în
procente volumetrice, sunt: azotul 78,09%, oxigenul 2l%, argonul 0,93%, bioxidul de
carbon 0,03 % si vapori de apă în diferite cantităţi. Pe lângă aceşti constituenţi
principali, se mai găsesc în mod constant gaze nobile, iar in stratul inferior si în
anumite locuri, în preajma centrelor populate, industriilor, apar urme de amoniac,
hidrogen sulfurat, oxid de carbon etc.

2.2.3.1. Influenţa componenţilor gazoşi asupra animalelor


Azotul, componentul principal al aerului, nu poate fi folosit în mod direct de
animale nici ca element plastic (pentru construcţia şi reparaţia organismelor), nici
pentru întreţinerea vieţii, acţiunea azotului reducându-se la diluarea oxigenului.
Oxigenul, spre deosebire de azot, este consumat de toate fiinţele aerobe. Dacă se
examinează prin metode chimice compoziţia aerului atmosferic, înainte de a fi
inspirat şi după ce a fost expirat, se constată că oxigenul se găseşte în procent mult
mai mic (cu 25%) în aerul expirat (tab. 2.6).
Compoziţia aerului

Nr. Compoziţia ae-ruiui Azot oxigen bioxid vapori de apă


crt. [%] [%] de
carbon
[%]
1. atmosferic 78 21,0 0,03—0,04 cantităţi diferite
2. expirat 78 15,4—16,0 3,40—4,70 saturat

Cantitatea de oxigen necesară pentru diferite specii de animale variază în


funcţie de starea organismului (în mişcare sau în repaus), de alimentaţie, de vârsta şi
dimensiunile animalelor, consumându-se volume de oxigen, raportate la unitatea de
greutate şi oră, cu atât mai mari cu cât greutatea corpului este mai mică.

- Construcţii agromontane - 34
Cu toate că oxigenul este indispensabil vieţii, creşterea cantităţii de oxigen nu
are efecte favorabile sau dăunătoare, cât timp această creştere nu este mare. Scăderea
cantităţii de oxigen (cu variaţii mici), până la concentraţii de 14—15%, nu are efecte
imediate asupra organismului.
Bioxidul de carbon (CO2) se găseşte în aerul atmosferic în proporţie de 0,03-
0,04%, provenind din pământ şi din combustiile lente la suprafaţa pământului, deci şi
din aerul expirat de animale. Aceasta face ca în spaţii închise, neventilate
(adăposturi), concentraţia lui să poată creste până la 1%.
Bioxidul de carbon are o însemnătate deosebită din punct de vedere igienic, atât
prin rolul important pe care-1 are în respiraţie, cât si prin efectele dăunătoare asupra
organismului animal. Bioxidul de carbon se dizolvă cu mult mai uşor în sânge ca în
apă şi formează combinaţii chimice nu numai cu hematiile, ci chiar cu plasma
sanguină, făcând în organism un circuit invers decât oxigenul, activitatea acestor
două gaze fiind foarte strâns legată si condiţionându-se reciproc. In cazul în care
cantitatea de bioxid de carbon din atmosfera unui spaţiu închis creşte, se produc în
organisme diferite manifestări nefavorabile, care nu sunt datorate atât procentului
mare de CO2, cit mai ales micşorării cantităţii de oxigen. O atmosferă cu o
concentraţie mare de CO2 produce scăderea temperaturii corpului animalelor datorită
inhibării proceselor de oxidare.
Bioxidul de carbon fiind un gaz mai greu decât aerul, în spaţiile închise şi reci,
ocupă împreună cu alte gaze toxice, mai mult stratul inferior de lângă pardoseală.
Aceste gaze menţin o atmosferă viciată mai ales la nivelul animalelor mici (porci,
păsări), al tineretului şi al animalelor culcate. Animalele obligate să respire un
asemenea aer, timp mai îndelungat, manifestă simptome de intoxicaţie cronică, cu
scăderea poftei de mâncare, încetinirea creşterii în greutate şi micşorarea produc-
tivităţii (lapte, ouă etc.).
Conţinutul de bioxid de carbon din aerul adăposturilor constituie o unitate de
măsură a calităţii aerului şi nu trebuie să depăşească 0,3% (în volum).
Amoniacul (NH3), hidrogenul sulfurat (H2S), care iau naştere prin
descompunerea substanţelor organice, sunt gaze care în concentraţii mari sunt toxice,
iar în concentraţii mici si acţionând vreme îndelungată provoacă o micşorare a
rezistenţei organismului. Conţinutul în NH3 din aerul adăposturilor este limitat la
0,01%, iar cel de H2S la 0,005% (în volum).
Oxidul de carbon (CO) este un gaz foarte toxic, care se găseşte rar şi în cantităţi
extrem de mici în aer. El poate apărea datorită combustiei incomplete, în cazul
folosirii în adăposturi a surselor improvizate de încălzire; prezenţa lui este interzisă.

2.2.3.2. Influenţa prafului atmosferic


In afară de componenţii gazosi ai aerului, în atmosferă se mai găsesc mici
particule de corpuri solide, cu origini diferite, care constituie praful atmosferic.
Acesta poate fi praf cosmic, vulcanic, de fum, nori de praf ridicaţi din câmpii si
deserturi, praf de sare etc.
Praful atmosferic îşi schimbă în bună măsură compoziţia în adăposturile
animalelor putând proveni din material de aşternut, furaje fibroase sau concentrate
(date sub formă de faini uscate), praf care rezultă din curăţirea adăposturilor, săruri
minerale care se folosesc în creşterea animalelor. Praful din grajduri se împrăştie mai
ales în zonele în care trăiesc şi se mişcă animalele si oamenii (îngrijitorii), adică până
la 1,20—1,50 m înălţime de la pardoseală, mai mult la mijlocul grajdurilor, şi mai
ales în locurile ferite de curenţi de aer.
- Construcţii agromontane - 35
Influenţa pe care o exercită praful asupra organismelor este variată. Particulele
mari, cu dimensiuni de l-150μ, se depun repede pe suprafaţa corpului animalelor,
sunt absorbite în căile respiratorii sau digestive şi eliminate. Particulele mici (praful
fin) au o acţiune mult mai însemnată, exercitând asupra învelişului cutanat o acţiune
mecanică, astupând porii, dând naştere unor iritaţii şi fenomene inflamatorii, iar la
nivelul aparatului respirator putând da naştere unor afecţiuni pulmonare
(pneumomicoze).
Particulele solide se elimină prin ventilare odată cu celelalte nocivităţi,
eliminarea lor ridicând probleme mult mai simple decât realizarea celorlalte condiţii
de puritate a aerului.

2.2.4. Balanţa termică


Factorii analizaţi anterior trebuie luaţi în considerare, în realizarea
microclimatului, în interacţiunea lor, din care rezultă balanţa termică.
Cea mai importantă premisă pentru condiţii bune în interiorul unui adăpost de
creşterea animalelor o constituie balanţa termică echilibrată.
Baza de analizare a balanţei termice o reprezintă condiţia ca principala sursă de
căldură în timpul iernii în adăposturi să fie căldura cedată de către animale.
O balanţă termică echilibrată cere îmbinarea minuţioasă a pierderilor de căldură
prin elementele de construcţii, cu cantitatea de căldură emanată de animale şi
cantitatea de căldură eventual necesară pentru încălzirea aerului introdus pentru
ventilare.
Deci factorii care intervin în balanţa termică sunt:
— cantitatea de căldură degajată de către animale în procesele de metabolism;
— pierderea de căldură prin elementele limită ale clădirii (pereţi, tavane,
pardoseli);
— necesarul de schimb de aer pentru evacuarea continuă şi în suficientă măsură
a vaporilor de apă şi a altor gaze dăunătoare;
— cantitatea de căldură necesară pentru încălzirea aerului de acces.
Balanţa termică se consideră echilibrată când căldura cedată de animale QA este
suficientă pentru compensarea pierderilor de căldură prin elementele de construcţie
exterioare QL, şi a pierderilor de căldură datorate ventilaţiei QV:

QA = QL +QV

Fiind cunoscut efectivul de animale, rezultă cantitatea de căldură QA, precum si


cea de vapori de apă şi bioxid de carbon degajate, din care derivă necesarul de aer de
schimb, deci şi căldura care se pierde prin ventilare QV. Elementul variabil asupra
căruia se poate acţiona pentru realizarea unei balanţe termice echilibrate este izolaţia
termică a elementelor de construcţie ce delimitează adăpostul.
Doar în cazuri deosebite, când izolaţia termică suplimentară nu este economică,
sau se cer temperaturi interioare ridicate, rezultă necesară pentru echilibrarea balanţei
termice încălzirea suplimentară Qs :
QA +Qs = QL + QV
La calculul balanţei termice se determină schimbul de aer plecând de la
condiţiile cele mai defavorabile din timpul iernii sau verii, adică:
— de la existenţa unei cantităţi de căldură în exces (vara), rezultând un volum
de aer VQ necesar eliminării acesteia;

- Construcţii agromontane - 36
— de la necesitatea înlăturării unei cantităţi de umiditate în exces, rezultând
un volum de aer VU ;
— de la necesitatea înlăturării unei cantităţi în exces de CO 2 rezultând un
volum de aer VCO2
Volumul de aer pentru înlăturarea excesului de CO2 este totdeauna mai mic
decât cel determinat pentru înlăturarea excesului de umiditate (VCO2<Vu)
Volumul de aer de schimb necesar pentru înlăturarea surplusului de vapori de
apă este:

XA
VU  [ m3 / h]
xi  xe

XA este umiditatea cedată de animal, în g/h, conform tabelului 2.1;


Xi conţinutul de apă în aerul adăpostului, pentru temperatura şi umiditatea
considerată, în g/m3;
Xe conţinutul de apă din aerul exterior, în .g/m3.
Volumul de aer pentru eliminarea unei cantităţi de căldură în exces este:
Q  QL 3
VQ  A [ m / h]
qi  qe
unde:

QA — este degajarea totală de căldură de către animale, în kcal/h;


QL — pierderile de căldură prin elementele de construcţii care delimitează
adăpostul, în kcal/h;
qi — conţinutul de căldură în aerul din interiorul adăpostului pentru
temperatura si umiditatea recomandată, în kcal/m3;
qe — conţinutul de căldură din aerul exterior la temperatura şi umiditatea
efectivă, în kcal/m3.
Balanţa termică şi a schimbului de aer se consideră echilibrată, dacă volumul de aer
schimbat, în vederea înlăturării excesului de vapori de apă, este egal sau mai mic
decât cel pentru eliminarea excesului de căldură.
În acest caz se elimină o cantitate suficientă de vapori de apă din adăpost (deci
implicit si excesul de CO2), păstrându-se temperatura interioară necesară unei bune
funcţionări a adăpostului.
Dacă VQ < VU, pentru înlăturarea vaporilor de apă sunt posibile două soluţii:
— o preâncălzire iniţială a aerului care se introduce în adăpost;
— o mărire a însuşirilor de protecţie termică (adică la straturilor izolante termice) a
elementelor de construcţie.

Alegerea soluţiei optime se face prin analizarea eficienţei economice a celor


două posibilităţi.
Factorii care influenţează balanţa termică sunt soluţiile de volum si suprafaţă,
şi orientarea construcţiilor.
Volumul construcţiilor, pentru creşterea animalelor, trebuie coordonat cu
destinaţia, investiţii de prisos pentru izolarea termică putând fi evitate prin

- Construcţii agromontane - 37
proiectarea judicioasă a volumului pe cap de animal. Astfel se recomandă volume
specifice:

— cornute mari: 25 m3/U.V.M.;


— porcine: 55 m3/U.V.M. — scroafe;
15 m3/U.V.M — porci la îngrăşat;
— găini: 185 m3/U.V.M.
Suprafaţa în plan a adăposturilor trebuie proiectată astfel încât să se reducă
la minimum pierderile de căldură. Se recomandă forme cât mai apropiate de pătrat,
formă pentru care, la acelaşi volum rezultă cea mai mică suprafaţă a pereţilor
exteriori, precum şi comasarea adăposturilor.
Golurile de ferestre trebuie reduse la valorile limită admisibile pentru
iluminare, evitând pierderi de căldură de prisos.
Orientarea adăposturilor este un factor important în echilibrarea balanţei
termice, aceasta luîndu-se în considerare în raport cu punctele cardinale si cu direcţia
vânturilor dominante.
Orientarea fronturilor de ferestre faţă de punctele cardinale leagă strâns
problema iluminării de cea a radiaţiei calorice. Variaţia iradiaţiei cu orientarea faţadei
este determinată de durata diferită a insolaţiei .pentru diversele puncte cardinale.
Această durată variază conform figurii 2.8 (datele din figură corespund la 49°
latitudine nordică). Pentru a obţine insolatia efectivă, aceste durate maxime trebuie
reduse, datorită condiţiilor meteorologice, cu valori variabile de la un amplasament la
altul. Valoarea energetică a radiaţiei depinde nu numai de durata insolaţiei directe, ci
şi de unghiul de incidenţă cu suprafeţele receptoare. Acest ultim factor determină şi
adâncimea de pătrundere a razelor în interior (fig. 2.9).

Fig. 2.8

Totalul zilnic al radiaţiei directe a căldurii solare pe o suprafaţă verticală de


lm2, cu diferite orientări şi în diverse anotimpuri, variază conform graficelor din
figura 2.10. Se constată că faţada orientată spre sud primeşte maximum de raze
solare directe, deci o maximă radiaţie calorică în perioada echinoxurilor, valorile
radiaţiei menţinându-se ridicate în timpul iernii si coborând la valori minime în
timpul verii. Faţadele orientate est-vest sunt supuse, în general, efectului caloric
maxim din radiaţia solară în timpul verii, când temperatura aerului exterior are
valorile cele mai ridicate.

- Construcţii agromontane - 38
Fig. 2.9

Studiile şi măsurătorile efectuate în clădiri experimentale, de către Institutul


pentru fizică tehnică din Bruxelles, au demonstrat că în încăperile orientate spre sud,
prevăzute cu geamuri duble, necesarul de căldură scade, pe întreaga perioada de
încălzire, pe măsura creşterii ferestrelor (la ferestre bine etanşate). Rezultă că
orientarea clădirii faţă de punctele cardinale este un factor important de influenţare a
balanţei termice, atât în timpul iernii cât si în timpul verii. Această orientare trebuie
însă aleasă ţinând concomitent seama si de un element foarte important, direcţia
vânturilor dominante.
Aerul în mişcare, adică vântul, produce o importantă răcire a suprafeţei pe
care acţionează în vederea reducerii influenţei vântului se recomandă ca axele lungi
ale tlădirilor să fie orientate în direcţia vânturilor dominante, iar intrările să se
amplaseze pe latura ferită de vânt.
Pentru zona în care bate crivăţul, se recomandă o axa longitudinală a clădirii
să aibă direcţia NE-SV, cu deviaţii de maximum 30° de la această direcţie.

Fig. 2.10

2.2.5. Probleme higrotermice specifice microclimatului clădirilor zootehnice

- Construcţii agromontane - 39
Alegerea soluţiei constructive pentru diferitele elemente de construcţii (pereţi,
tavane, pardoseli) se face astfel, ca acestea să-şi îndeplinească rolul de asigurare a
microclimatului interior, urmărindu-se o serie de aspecte.

1) Pierderile de căldură, calculate în funcţie de rezistenţele la transmiterea


căldurii ale straturilor din care sunt alcătuite elementele de construcţie, trebuie să se
încadreze în balanţa termică preconizată. Pentru calculul pierderilor de căldură se
consideră suprafeţele pereţilor, tavanelor (calculate cu lungimea si lăţimea liberă),
suprafeţele ferestrelor si uşilor (considerând întreaga suprafaţă a golului, nu numai
geamul), în ceea ce priveşte pardoseala, suprafaţa ei nu se include în calculul pier-
derilor de căldură (cu excepţia unei zone de 2,0 — 4,0 m lăţime, dispusă în lungul
pereţilor exteriori, luată în calcul în zonele climatice cu temperaturi foarte scăzute).

2) Rezistenţa la transmiterea căldurii trebuie să fie suficientă pentru ca


temperatura pe faţa interioară a pereţilor şi tavanului să nu favorizeze condensarea
vaporilor de apă:
 i >ts,
 i - este temperatura suprafeţei interioare a elementelor de construcţie;
ts - temperatura de saturaţie la care apare condensul.

Dacă temperatura suprafeţei construcţiei scade sub temperatura la care se


formează rouă (temperatura de condensare a vaporilor din aerul interior), umiditatea
excesivă se condensează pe pereţi sau tavane. Apariţia acestui fenomen duce la
înrăutăţirea microclimatului, favorizează apariţia şi dezvoltarea dăunătorilor
biologici, putind produce degradarea elementelor de construcţie.
Dacă, pentru zilele foarte reci, nu este posibilă, sub aspect economic,
prevenirea formării de rouă pe pereţi (această condiţie ducând la îngroşarea
nejustificată a izolaţiei termice), se admite o cantitate limitată de condens de 12,5
g/m3, h (în care caz rezistenţa termică Re se miscorează cu 20—25%).
Pe tavanele adăposturilor pentru animale şi păsări nu se admite în nici un caz
condensarea vaporilor de apă (formarea de rouă).
3) Pentru pereţi exteriori din mai multe straturi este necesar calculul la
difuzia vaporilor, pentru evitarea apariţiei condensului interior sau limitarea acestuia
la valorile admise de norme.
4) Pardoselilor, ce servesc ca zone de odihnă animalelor, li se pune condiţia
ca pierderile de căldură prin radiaţie între suprafaţa corpului si a pardoselii pe de o
parte, şi fluxul de căldură la contact, când animalul este culcat, pe de altă parte, să nu
pericliteze dezvoltarea şi sănătatea animalelor. Deci la realizarea pardoselilor trebuie
utilizate soluţii astfel ca temperatura de pe suprafaţa acestora să aibă valori apropiate
de temperatura aerului interior şi fluxul termic între corpul animalului culcat şi
pardoseală să fie corespunzător condiţiilor sanitar-veteriraare.

2.3. ELEMENTE TEHNOLOGICE DETERMINANTE PENTRU


SOLUTIILE CONSTRUCTIVE

- Construcţii agromontane - 40
Obţinerea unor rezultate eficiente în proiectarea clădirilor de producţie
zootehnică este condiţionată de studierea fenomenelor de funcţionalitate care
generează soluţiile constructive.
În cele ce urmează se vor analiza elementele tehnologice determinante în
măsura în care acestea condiţionează construcţia adăposturilor pentru animale şi
păsări.

2.3.1. Construcţii pentru taurine

In sistemul mic gospodăresc taurinele se pot creşte în triplu scop, pentru


lapte, carne si muncă.
Intr-o organizare superioară, atât în complexele industriale cât şi în ferme,
taurinele se cresc în unităţi specializate, fie pentru producţia de lapte, fie pentru
producţia de carne. Specializarea conduce la o producţie intensivă prin alegerea
adecvată a raselor, furajare corespunzătoare, mecanizare etc.
Construcţiile pentru taurine se pot grupa după funcţiune în:
— adăposturi pentru vaci de lapte;
— adăposturi crese pentru viţei;
— adăposturi pentru taurine la îngrăşat.
Ca elemente tehnologice ce condiţionează soluţiile de construcţii se pot
enumera: sistemul de furajare, de evacuare a dejecţilor, de recoltare a laptelui si de
întreţinere a animalelor.

2.3.1.1. Sisteme de furajare


Hrănirea taurinelor se face, în general, cu furaje grosiere cu volum mare, la
care se adaugă, în funcţie de vârsta si destinaţia animalului, nutreţuri combinate,
lapte de vacă sau artificial, furaje concentrate.
Furajarea se face în jgheaburi numite iesle. Ieslea poate fi executată, din lemn
(soluţie întâlnită mai ales în trecut, la adăposturi mici), din cărămidă tencuită sau,
mai curent, din beton armat monolit sau prefabricat.
Dimensiunile si forma ieislei sunt în funcţie de vârsta animalului, sistemul de
legare şi sistemul de încărcare cu furaje; trebuie astfel concepută, încât să permită o
uşoară descărcare a furajelor, preluarea volumului corespunzător, consumarea fără
efort si fără a fi risipite pe pardoseală, forma, coroborată cu sistemul de legare, nu
trebuie să permită intrarea animalelor cu trenul anterior în iesle (fig. 2.11).

Finisarea trebuie să asigure o suprafaţă netedă care să nu deranjeze botul


animalelor, şi totodată să reziste la agresivitatea furajelor, nutreţurile murate având
un conţinut ridicat de acid lactic, eventual acid butiric, melasă etc. Suprafaţa de beton
se acoperă obişnuit cu tencuială de ciment sclivisită (fig. 2.12), care are însă o
durabilitate redusă datorită coroziunii, îmbunătăţirea rezistenţei la coroziune se poate
face prin tratarea superficială a tencuielii (de exemplu, cu sticlă solubilă), sau o
soluţie mai eficientă constă în căptusirea ieslei cu elemente ceramice.

- Construcţii agromontane - 41
Ieslea se poate executa, în scopul măririi gradului de industrializare, din

Fig. 2.11

elemente prefabricate care au înglobat finisajul, din corpuri ceramice. Lungimea


ieslei trebuie coordonată cu numărul de animale şi sistemul, de întreţinere. Se
introduce noţiunea de front de furajare, care reprezintă lungimea de iesle, pe cap de
animal, ce asigură hrănirea în bune condiţiuni

Fig. 2.12

- Construcţii agromontane - 42
Fig. 2.13

- Construcţii agromontane - 43
La sistemul de stabulaţie fixă, frontul de furajare corespunde cu lăţimea
standului, pe câtă vreme la sistemul de stabulaţie liberă acesta trebuie să permită
furajarea prin rotaţie, furajele fiind distribuite la discreţie (de exemplu, lungimea
minimă a frontului de furajare la taurine la îngrăşat, perioada a II-a, este de 0,2 m/cap
animal).
Accesul animalelor la iesle este reglementat fie prin sistemul de legare, la
întreţinerea lor în stabulaţie ficxă (fig. 2.13), fie prin grilaje de furajare, la
întreţinerea în stabulaţie liberă (fig. 2.14).

Fig. 2.14

- Construcţii agromontane - 44
Fig. 2.15

Grilajele de furajare se fac cu rigla orizontală reglabilă (prin culisarea ei pe


stâlpi), pentru a asigura accesul optim la iesle a animalelor de diferite vârste.
Sistemul de încărcare a ieslei este unul din factorii care determină dimensionarea şi
organizarea interioară a grajdului, el putând fi conceput cu alee de furajare sau cu
mecanizarea ieslei.
Aleea de furajare, deservind una sau două iesle, este un spaţiu amplasat în
faţa acestora, ca încărcarea cu furaje să nu deranjeze animalele. Lăţimea aleii de
furajare este în funcţie de modul de transport al furajului, care se poate face manual
(la efective mici de animale), cu vagoneţi (fig. 2.15), cu cupe suspendate (monorail
— fig. 2.16), cu tractorul şi remorca autodescărcătoare (fig. 2.17) etc.
La noi în ţară s-a generalizat sistemul cu tractor şi remorcă auto-
descărcătoare, având în vedere întreţinerea uşoară a utilajului şi manopera mică,
datorită unei singure manipulări a furajului la încărcare (care în sezonul favorabil se
poate face direct pe câmp.

- Construcţii agromontane - 45
Fig. 2.16

Soluţia are însă dezavantajul unor lăţimi mari de culoare de furajare (deci
creşterea ariei construite pe cap de animal, înălţimi mari de construcţie în dreptul
acestora la tipurile curente de remorci hliber = 3,50 m, pardoseală adecvată circulaţiei
grele, lungimi mari de drumuri în complex. Reţeaua de dramuri trebuie .să fie
inelară, cu drumuri la ambele capete ale construcţiilor, deoarece tractorul cu remorcă
nu poate face manevra de întoarcere în grajd.
Ieslea mecanică presupune un grad înalt de mecanizare aplicabil la
complexele industriale de mare capacitate. Transportul furajului din depozit se face
pneumatic

- Construcţii agromontane - 46
sau cu benzi transportoare până la un capăt al ieslei, acolo se descarcă în
buncăre, de unde este preluat de transportoare cu racleţi sau cu melc (şnec),
alimentând ieslea dublă (fig. 2.18). Se poate utiliza pentru transportul din depozit şi
tractorul cu remorcă, rezultând însă un consum suplimentar de manoperă (la
descărcarea din remorcă şi încărcarea în buncăr).
Ieslea mecanică are avantajul unor suprafeţe construite mai mici prin
eliminarea aleii de furajare, dar necesită utilaje mai pretenţioase ca întreţinere şi
oţeluri de calitate superioară pentru transportoare, având în vedere uzura rapidă a
snecurilor la transportul furajelor grosiere.

Fig.
Fig.2.17
2.18

- Construcţii agromontane - 47
Fig. 2.19

în legătură cu soluţia de furajare si întreţinere se rezolvă şi problema adăpării.


Grajdurile se prevăd cu instalaţii interioare de alimentare cu apa obişnuită, ce se
termină cu dotări speciale denumite adăpători.
Numărul adăpătorilor prevăzute într-un grajd trebuie să asigure adăparea, în
funcţie de necesităţile fiziologice, la discreţie. Reducerea consumului de apă sub
minimul necesar duce imediat la scăderea poftei de mâncare, la micşorarea
asimilaţiei şi dezasimilaţiei. Ca urmare animalele nu-si mai consumă raţia de furaje,
creşterea tineretului se încetineşte până la oprire si producţia animalelor de toate
speciile şi categoriile se micşorează până la dispariţia completă. Invers, sistemele de
organizare a creşterii animalelor cu instalaţii care permit alimentarea cu apă la dis-
creţie, asigură metabolismul normal al animalelor.
Poziţia adăpătorilor trebuie să permită accesul animalelor uşor şi direct.
Amplasarea se face deci coordonat cu sistemul de întreţinere şi anume:
— la stabulaţie fixă, lângă iesle câte o adăpătoare la două standuri (fig. 2.19);
— la stabulaţie liberă, fixată de obicei de compartimentări sau de peretele
opus ieslei, în aşa fel încât să nu blocheze accesul la iesle, la care furajarea se face
prin rotaţie (fig. 2.20).
Fixarea adăpătorilor se face solid, pentru a nu fi dislocate de mişcările
animalelor. Adăpătorile utilizate trebuie să funcţioneze fără intervenţia omului,
asigurând apa la discreţie, dar numai în momentul consumării ei; ele sunt astfel
concepute încât să evite înfundarea cu rămăşiţe de hrană de pe botul animalelor, se
folosesc în acest scop adăpători cu nivel constant sau adăpători automate.

- Construcţii agromontane - 48
Fig. 2.20

Adăpătorile cu nivel constant au forma unor cupe sau jgheaburi aşezate în


serie de-a lungul unei conducte prin care sunt alimentate cu apă de la un rezervor
racordat la reţeaua de apă prin intermediul unui ventil acţionat de un plutitor (fig.
2.21). Instalaţia, relativ simplă, funcţionează după principiul vaselor comunicante. In
ţara noastră s-au realizat adăpători cu nivel constant, cu ventil şi plutitor, racordat
direct la reţeaua de alimentare cu apă. Prin această soluţie se elimină rezervorul cu
apă de la capătul adăpostului, dar construcţia adăpătorilor propriu-zise devine mai
complicată.
Adăpătorile cu nivel constant au dezavantajul că se pot înfunda mai uşor. de
aceea se folosesc din ce în ce mai mult adăpătorile automate.

Fig. 2.21

- Construcţii agromontane - 49
Fig. 2.22

Adăpătorile automate sub presiune sunt racordate direct la reţeaua de


alimentare cu apă (sub presiune), legătura fiind realizată astfel încât în mod obişnuit
curgerea apei este oprită, deschiderea supapei ce împiedică curgerea fiind declanşată
de împingerea botului animalului în momentul adăpării (fig. 2.22).

2.3.1.2. Sisteme de evacuare a dejecţiilor


Evacuarea dejecţiilor constituie o problemă foarte importantă având în vedere
volumul mare produs anual (în medie 10 — 15 m 3/cap, an), la care se adaugă
aşternutul în cazul întreţinerii animalelor pe aşternut.
Trebuie remarcat că dejecţiile taurinelor, spre deosebire de porcine, reprezintă
un valoros îngrăşământ, deci soluţiile de evacuare trebuie să, aibă în vedere
posibilitatea folosirii lui în acest scop.

- Construcţii agromontane - 50
Cea mai primitivă formă de evacuare a dejecţiilor o constituie evacuarea
manuală, aplicabilă la adăposturi mici, la unităţile cu un număr redus de animale. In
această soluţie, la capătul standului se prevăd rigole cu pantă ce conduc urina la nişte
bazine de colectare, iar dejecţiile solide se încarcă manual în roabe şi se transportă la
capătul grajdului, unde se pot depozita, sau de unde se pot transporta la platforma de
gunoi.
Mecanizarea acestei operaţii se poate face în sisteme variate, dependent de
tehnologia de creştere.
La întreţinerea animalelor pe aşternut permanent adânc, ce se evacuează de 2
—3 ori pe an, dejecţiile solide rămân pe loc, prinse între straturile de aşternut,
degajările de căldură produse de fermentarea acestui amestec reprezentând o sursă de
căldură pe timpul iernii, pentru adăpost.

Fig. 2.23

- Construcţii agromontane - 51
Evacuarea se face utilizând un tractor cu lamă de buldozer, ceea ce impune
anumite condiţii pentru construcţie uşi de acces în frontoane de dimensiuni
corespunzătoare gabaritului utilajului şi un plan liber, iară stâlpi interiori, pentru a
permite mişcarea acestuia.
In tehnologiile moderne de creştere intensivă a taurinelor întreţinerea
animalelor se face fără aşternut, în care caz pentru evacuarea dejecţiilor se pot aplica
sisteme de rigolă mecanizată sau evacuare hidraulică.
Rigola mecanizată este o soluţie aplicabilă în cazul întreţinerii animalelor în
stabulaţie fixă, cu legare scurtă, care împiedică mişcările şi reduce zona de defecare
(fig. 2.23).

Fig. 2.24

În acest sistem se prevede la capătul standului o rigolă de 0,4—0,5 m lăţime, având


fundul în pantă, pentru scurgerea dejecţiilor lichide. Acestea se colectează în
rezervoare de dejecţii lichide, de unde, după fermentare, se pot folosi ca îngrăsământ.
Soluţia constructivă pentru aceste rezervoare trebuie să ţină cont de degajările de
agresivităţi care se produc la fermentare, ca de exemplu: hidrogen sulfurat, amoniac,
gaz metan etc.
Pentru dejecţiile solide se amplasează în rigole transportoare cu palete de
diverse construcţii (cu lanţ si palete, ou şină şi palete). Acestea pot avea, în funcţie de
- Construcţii agromontane - 52
dispoziţia standurilor o mişcare într-un singur sens sau de dute-vino, fiind prevăzute
cu o ramură ascendentă la capătul grajdului pentru încărcarea gunoiului direct într-un
mijloc de transport. Depozitarea se face pe o platformă de fermentare, de unde se
evacuează pe câmp (fig. 2.24).

Evacuarea hidraulică a dejecţiilor presupune în zona de defecare o


pardoseală sub formă de grătare, prin golurile cărora să treacă dejecţiile, iar sub
grătare canale de evacuare cu ajutorul apei. Evacuarea hidraulică a dejecţiilor se
poate aplica la întreţinerea animalelor, atât în stabulaţie fixă, cât şi în stabulaţie
liberă. La stabulaţie fixă (fig. 2.25), pardoseala din grătare se execută în zonele unde
este posibilă depunerea dejecţiilor şi anume sub trenul posterior al animalelor, la
stabulaţia liberă (fig. 2.26) unde mişcarea animalelor este liberă în cadrul boxelor,
pardoseala, din grătare cu canale, se dispune pe toată suprafaţa grajdului accesibilă
animalelor.
Grătarele, care constituie pardoseala, trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, indicate în. § 2.4.3, forma şi mărimea secţiunii grătarului si a golului fiind în
funcţie de vârsta animalelor.

Fig. 2.25

Fig. 2.26
- Construcţii agromontane - 53

Fig. 2.26
Evacuarea dejecţiilor din canale se face hidraulic în unul din următoarele
sisteme:
— sistemul de evacuare cu scurgere rapidă şi discontinuă;
— sistemul de evacuare cu scurgere lentă şi continuă.
La scurgerea rapidă canalul are fundul în pantă, iar înspre capătul cel mai
adânc este închis cu vane, care prin deschidere conduc la golirea bruscă, realizând
spălarea pereţilor şi fundului prin curgerea cu viteză a lichidului. Acest sistem
necesită o cantitate mare de apă, ceea ce constituie un dezavantaj atât din punct de
vedere al consumului, cât mai ales sub aspectul depozitării în continuare a dejecţiilor
(fig. 2.27, a).
La sistemul cu evacuare lentă, canalul are fundul perfect orizontal, sau cu
pantă mică, având la capătul dinspre canalul colector o lamă deversoare. Dejecţiile
- Construcţii agromontane - 54
cad pe o pernă de apă cu înălţimea până la vârful lamei deversoare, ele se
descompun, partea fină se ridică la suprafaţă, şi pe măsura căderii altor dejecţii
deversează spre colector (fig. 2.27, b). In lama deversoare, la nivelul fundului
canalului, se prevăd vane pentru spălarea acestuia la schimbarea seriei de animale,
spălare ce se efectuează cu jet de apă după golirea completă.
La ambele sisteme de scurgere, dejecţiile se strâng într-o fosă colectoare
amplasată la capătul grajdului sau între grajduri (fig. 2.25). Din această fosă,
compostul (amestecul apă-dejecţii) se pompează pe platforma de dejecţii. Aici, partea
lichidă se drenează, colectându-se într-un bazin de unde după fermentare se
evacuează pe câmp, iar partea solidă, care rămâne pe platformă, fermentează şi se
usucă, fiind apoi transportată cu mijloace rutiere pe terenurile de cultură. Gunoiul
poate fi împrăştiat pe câmp numai în anumite perioade în care nu este vegetaţie,
adică pe zăpadă sau pe arătură, în cantităţi ce să nu ducă la degradarea structurii
solului.

Sistemul de evacuare hidraulică a dejecţiilor conduce la micşorarea


substanţială a volumului de manoperă în exploatare, prezentând însă investiţii iniţiale
mari, atât pentru canale, grătare, cât şi pentru platformele de dejecţie.
Se are în vedere că soluţia pentru canale trebuie coordonată cu natura
terenului, ridicând probleme delicate la terenuri sensibile la înmuiere.
Fig. 2.27

La grajdurile cu animale în stabulaţie fixă, canalele hidroizolate se


amplasează departe de fundaţii. La pardoseala executată din grătare pe toată
suprafaţa grajdului, la sistemul în stabulaţie liberă, apare o cuvă generală (fig. 2.28)
ce conduce la soluţii pretenţioase de consolidare a terenului (de exemplu, pernă de
loess).
Sub aspectul microclimatului, in canale iau naştere degajări de hidrogen
sulfurat, amoniac etc., ce necesită soluţii speciale de ventilaţie cu absorbţie la nivelul
acestora.

Fig. 2.28
- Construcţii agromontane - 55
Fig. 2.29

2.3.1.3. Sisteme de recoltare a laptelui

Recoltarea laptelui la complexele de vaci este o operaţie ce necesită o mare


cantitate de manoperă; la unităţi cu un număr important de animale se urmăreşte
mecanizarea acestei operaţii.
Mulgerea se face în grajd sau centralizat.
Mulgerea în grajd este aplicabilă în cazul stabulaţiei fixe. Instalaţia de muls
constă dintr-un grup de pompe, o conductă de vid cu racorduri pentru fixarea
aparatelor de muls şi aparate de muls. Transportul laptelui se face în bidoane sau pe
conducte la o încăpere din capătul grajdului, sau la o construcţie specială (lăptărie),
dotată cu instalaţii de refrigerare. Sistemul are productivitate mică, si desfăsurmdu-se
în grajd, nu are condiţii optime de igienă.

Fig. 2.30

- Construcţii agromontane - 56
Mulgerea centralizată într-un grajd sau în încăperi special amenajate
denumite grupuri de muls este un sistem ce se aplică în special la stabulaţie liberă.
Tehnologia de creştere se realizează în aşa fel încât sa se formeze grupuri de animale
corespunzătoare cu capacitatea instalaţiei centralizate de muls.
Grupul de muls are următoarele funcţiuni: mulgerea vacilor, furajarea cu
concentrate, refrigerarea si conservarea laptelui.
Cele mai utilizate grupuri de muls stat sistem brăduleţ (fig. 2.29) şi sistem
rotolactor (fig. 2.30). Deosebirea dintre ele constă în faptul că la sistemul brăduleţ
- Construcţii agromontane - 57
standurile vacilor sunt fixe, operatorul deplasându-se pentru diferitele operaţii, în
timp ce la sistemul rotolactor poziţia operatorilor este fixă, deplasându-se standurile
vacilor prin rotirea platformei, ceea ce măreşte foarte mult productivitatea. In ambele
situaţii animalele stau pe un plan situat la o cotă mai ridicată decât operatorul.

2.3.1.4. Sistemul de întreţinere


O coordonată tehnologică importantă, oare condiţionează în cea mai mare
măsură caracterul şi dimensiunile construcţiei, este sistemul de întreţinere, în
principal putându-se lua în considerare două variante întreţinere în stabulaţie fixă şi
întreţinere în stabulaţie liberă.
Stabulaţia fixă reprezintă sistemul de întreţinere legată a taurinelor în spaţii
speciale denumite standuri, destinate unui singur animal, aplicabilă mai ales la vacile
de lapte, deoarece permite o tehnologie individualizată prelungite a vacilor pentru
lapte, se pot prevedea padocuri exterioare, sau mişcarea la păşune pe timp elementul
tehnologic principal este standul, oare poate fi lung sau scurt în funcţie de sistemul
de legare, Standul lung, adoptat în cazul unei legări lungi (fig. 2.31, a), permite mai
multe mişcări, deci o situaţie biologic mai apropiată de cea naturală, având însă
dezavantajul unor suprafeţe construite mari, cu zone de defecare extinse.

De asemenea, pentru a împiedica intrarea animalelor cu trenul anterior în


iesle (mişcare permisă de legătură), ieslea trebuie făcută înaltă (h i ≥ 40 cm). In zona
din spatele ieslei se adună nocivităţile mai grele ca aerul, şi animalul stă în poziţia
culcat cu capul chiar la nivelul zonei de nocivităţi. Soluţiile de ventilaţie trebuie să
ţină cont de acest lucru, realizând în special ventilarea acestei zone.
Standul lung se foloseşte la adăposturi pentru animale de rase superioare, la
grajduri maternităţi, clinici veterinare, sau în creşterea în sistem gospodăresc.
Standul scurt corespunde unui sistem de legare ce permite mişcări minime
(fig. 2.31, b), cu avantaje importante pentru producţia industrială intensivă, din
punctul de vedere al suprafeţei construite, al evacuării gunoiului (datorită faptului că
zona de depunere a dejecţiilor este mică) şi al furajării.
Pentru a compensa dezavantajul imobilizării favorabil. Padocurile sunt spaţii
exterioare pentru mişcarea animalelor, amplasate de obicei lângă adăposturi şi în
directă legătură cu acestea, ca ieşirea animalelor să se facă fără a intersecta alte
fluxuri din complex. Padocurile trebuie compartimentate în aşa fel întcât, acolo unde
tehnologia prevede întreţinerea animalelor pe grupe, această grupare să se menţină,
ele putând fi prevăzute şi cu dotări pentru furajare, adăpare şi evacuarea dejecţiilor.

Spaţiul interior al adăposturilor în sistemul de stafoulaţie fixă prezintă


următoarele zone:
— standuri:
— jgheaburi de furajare (iesle);
— culoare de furajare şi culoare de serviciu pentru evacuarea gunoiului si
circulaţie, a căror amplasare şi dimensiuni sunt determinate de soluţiile de furajere şi
evacuare a dejecţiilor.

- Construcţii agromontane - 58
Fig. 2.31
Din punctul de vedere al grupării acestor zone, planul unui grajd poate
prevedea mai multe variante. Cea mai curentă rezolvare este aceea cu unul sau mai
multe rânduri de standuri dispuse longitudinal (fig. 2.32). Soluţia cu un rând de
standuri este oneroasă, conducând la suprafeţe mari pe cap de animal, deci este
folosită la adăposturi mici. La grajduri cu mai mult de 4 rânduri de standuri, lăţimea
construcţiei crescând apar probleme din punct de vedere al ventilaţiei si iluminării
naturale.

Şirurile de standuri se întrerup cu culoare transversale de legătură, pentru a


grupa la o uşă de evacuare numărul de animale prescris de normele de protecţie
contra incendiului. Dispunerea animalelor se poate face fie cap la cap, fie crupă la
crupă.
Amplasarea transversală a standurilor (fig. 2.33) permite lăţimi mari de
construcţie, dar îngreunează mecanizarea tuturor proceselor, din acest motiv este rar
folosită.
In figurile 2.34 si 2.35 se prezintă organizarea interioară a unor grajduri
pentru vaci în sistemul de stabulaţie fixă, cu evacuarea dejecţiilor hidraulic, respectiv
cu rigolă mecanizată (cu racleţi).

Fig. 2.32

- Construcţii agromontane - 59
Fig. 2.33

Stabulaţia liberă reprezintă sistemul de întreţinere a animalelor nelegate,


adoptându-se tehnologii de grup, adică formarea de grupuri de animale sensibil egale
între ele ca stări fiziologice şi randament în producţie, întreţinute în spaţii denumite
boxe. Este posibilă mişcarea libera a animalelor, deci o situaţie mai apropiată de
condiţiile biologice naturale.
Sistemul de stabulaţie liberă s-a dezvoltat, în general, pentru taurine destinate
producţiei de carne (în îngrăşătorii), începând să se aplice în ultimul timp şi pentru
vacile cu lapte.
Stabulaţia liberă este caracterizată, de obicei, prin delimitarea zonei de odihnă
de zona de furajare şi de zona de recoltare a laptelui.

- Construcţii agromontane - 60
Zona de odihnă reprezintă adăpostul propriu-zis. Acesta poate fi conceput ca
o construcţie închisă, rezolvată în vederea satisfacerii condiţiilor de microclimat
corespunzătoare animalelor adăpostite. Zona de odihnă poate fi compartimentată în
boxe colective (fig. 2.36), sau la vacile pentru lapte în cusete individuale (fig. 2.26),
prevăzându-se ca numărul de uşi necesare pentru evacuare în caz de incendiu.
O altă concepţie tehnologică foloseşte ca spaţiu de odihnă un adăpost
semideschis, realizat ca o construcţie uşoară de tip şopron, întreţinerea se face în
acest caz, pe aşternut permanent (evacuat o dată la 3—4 luni), care prin fermentare
degajă căldură. Lăţimea construcţiei trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura
o zonă ferită de vânturi spre partea închisă. Această soluţie este adecvată regiunilor
cu climă blândă, fără geruri şi vânturi puternice.

Fig. 2.34

Ba a fost încercată şi la noi, dând însă rezultate mediocre, de aceea latura


liberă, cu timpul, s-a completat cu elemente în cel mai bun caz mobile, rămânând a
avea un adăpost deschis numai pe perioadele favorabile din punct de vedere climatic.
Zona de furajare, cu furaje grosiere şi cu furaje concentrate, poate să fie
exterioară (fig. 2.37) sau interioară. In cazul în care zona de furajare este interioară,
- Construcţii agromontane - 61
ea poate fi amplasată fie în aceeaşi construcţie cu zona de adăpost (fig. 2.26 si 2:28),
fie întor-o construcţie uşoară, fără izolaţie termică, deci mult mai ieftină (fig. 2.38).
Elementele determinante pentru planul construcţiei sunt suprafaţa utilă pe cap de
animal şi mărimea frontului de furajare. Frontul de furajare necesar depinde de
concepţia de furajare, furajarea întregului efectiv putându-se face concomitent,
printr-un blocaj colectiv la iesle, furajul fiind administrat cu porţia (fig. 2.26) sau la
discreţie, deci prin rotaţie, mărimea frontului de furajare fiind mult mai mică decât în
cazul anterior (fig. 2.28).

Se poate observa că adâncimea boxei este limitata de condiţia de front de


furajare pe cap de animal, aceasta determinând direct lăţimea grajdului.
Zona de muls apare în cazul fermelor pentru producţia de lapte şi se rezolvă,
de obicei, centralizat pentru întreaga fermă cu grupuri de muls de tip brăduleţ,
rotolactor etc.
Zona de mişcare la exterior este alcătuită din padocuri în care se amplasează
şi ieslele în cazul adoptării soluţiei cu furajare exterioară.
Soluţia cu stabulaţie liberă prezintă avantaje substanţiale sub aspectul
reducerii manoperei în exploatare. Sistemul este îndeosebi adecvat pentru
Fig. 2.35
îngrăsătorii; la unităţile pentru vaci de lapte, producţia nu atinge parametrii de la
sistemul în stabulaţie fixă.
Din punct de vedere constructiv se poate reduce investiţia iniţială prin
micşorarea ariei construite, respectiv prin defalcarea acesteia în două tipuri de
construcţii, dintre care zona de odihnă este o clădire izolată termic, zona de furajare
fiind o construcţie uşoară, cu un cost pe m 2 de aproximativ 30—50% din cel al zonei
de odihnă.
Din analiza soluţiilor rezultate din combinaţia diferitelor sisteme de
întreţinere, furajare, evacuare a dejecţiilor rezultă parametrii geometrici caracteristici
ai construcţiei: deschideri, travei, posibilităţile de amplasare a reazemelor interioare
(stâlpi interiori), precum şi aria specifică, adică aria construită raportată la unitatea de
folosinţă (m2/cap). In ceea ce priveşte înălţimea construcţiei, ea este determinată, în
principal, de volumul optim de aer pe cap de animal, rezultând înălţimi în jur de
2,50m. Pentru diverse soluţii de mecanizare poate apare necesară mărirea înălţimii,
de exemplu, la furajarea cu tractor cu remorcă autodescărcătoare, unde pe zona
culoarelor de furajare înălţimea minimă este de 3,50 m.

Fig. 2.36

- Construcţii agromontane - 62
2.4. STRUCTURI DE REZISTENŢĂ IN CONSTRUCTIILE
AGROMONTANE

2.4.1.Structuri tradiţionale cu reazeme intermediare

- Construcţii agromontane - 63
Structurile tradiţionale sunt rezolvate, în general, cu stâlpi intermediari,
folosindu-se la căpriori, pane şi stâlpi lemn ecarisat (grinzi, rigle) cioplitură sau chiar
lemn rotund. Schema structurii poate prezenta diferite variante de alcătuire, în funcţie
de posibilitatea de amplasare a reazemelor (amplasare ce decurge din dispoziţia
tehnologică interioară (fig. 2.85). Distanţa între stâlpi, în lungul construcţiei, este
limitată la 3—4m, de capacitatea portantă a panei, aceasta fiind condiţionată de
dimensiunile sortimentului de material lemnos. Bazele stâlpilor nu se încastrează în
blocurile fundaţiei, ci se prind prin elemente metalice şi se tratează contra putrezirii,
ele fiind expuse, în special, umezirii şi agenţilor agresivi.

Fig. 2.37

O variantă mai durabilă prevede executarea stâlpilor din ţeava, încastraţi în


fundaţie, rezemarea panelor făcându-se într-o cutie metalică realizată din platbande,
sudată pe capul stâlpului de ţeava (fig. 2.86).

- Construcţii agromontane - 64
Spre exterior, elementul portant este alcătuit din zidărie de cărămidă plină,
zidărie mixtă sau chiar lut turnat în cofraje (dacă se iau măsuri de protejare a acestuia
contra umidităţii). Se consideră, de obicei, (la deschiderile mici) că zidăria preia si
încărcările orizontale (din vânt), dat fiind că din condiţii higrotermice grosimea
zidurilor este importantă (≥ 37,5 cm), iar înălţimea lor mică.

2.4.1.1. Structuri fără reazeme intermediare


Structurile fără reazeme intermediare se pot realiza ca structuri articulate pe
zidărie portantă sau pe stâlpi (sub formă de ferme din lemn) sau structuri în cadre cu
două sau trei articulaţii.

Structurile din ferme se pot executa cu consum mic, mediu sau mare de
oţel.
1) Fermele cu consum mic de oţel se realizează din scinduri sau dulapi cu
îmbinări în cuie sau buloane. Aceste structuri se întâlnesc frecvent pentru deschideri
mici (L = 9—12 m), prezentând însă dezavantajul unui grad de industrializare redus.
Caracteristic acestei structuri, este traveea mică, fermele dispunându-se la distanţe de
1,00—1,25 m în lungul construcţiei, ceea ce permite fixarea directă a elementelor
mărunte sau a panourilor suport ale învelitorii fără a fi necesare pane (fig. 2.39).

Fig. 2.38

- Construcţii agromontane - 65
Fig. 2.39
Fig. 2.40
2) Fermele cu consum mediu de oţel se alcătuiesc din lemn rotund sau
ecarisat (tălpile şi zăbrelele comprimate) şi oţel beton (zăbrelele întinse). Aceste
tipuri de ferme, îmbinate prin chertare, sunt economice la travei de 3,00—4,50 m,
deci se execută cu elemente secundare de acoperiş sub formă de pane sau pane-
căpriori. Fiind vorba de ferme realizate cu material lemnos local, elementele verticale
sunt, de obicei, zidurile exterioare portante (fig. 2.40).
Fig. 2.41
3) Structurile de acoperiş cu ferme cu consum mare de oţel (ferme
inginereşti) au elementele comprimate alcătuite din lemn ecarisat, rotund sau lemn
lamelat încleiat, toate elementele întinse (zăbrele şi talpa inferioară) fiind din metal.
Această alcătuire pune cele două materiale în condiţii optime de lucru pentru fiecare,
obţinându-se ferme cu capacităţi portante mari, ce pot acoperi travei şi deschideri
importante, până la L =40 m (fig. 2.41).

Fig. 2.42

- Construcţii agromontane - 66
Având în vedere complicaţiile ce le prezintă încastrarea stâlpilor de lemn în
fundaţii (sub aspectul pericolului de putrezire şi al nesiguranţei realizării încastrării),
aceste structuri articulate necesită, în vederea preluării încărcărilor orizontale, fie
- Construcţii agromontane - 67
rezemarea pe zidărie portantă (fig. 2.41), fie realizarea unor contravântuiri orizontale
longitudinale în planul tălpii superioare sau inferioare, care să transmită încărcările
orizontale din vânt la frontoanele rigide (fig. 2.39).

Structurile în cadre rezolvă favorabil problema asigurării unei conformaţii


stabile la încărcări pe orice direcţie, în condiţiile nesiguranţei încastrării stâlpilor de
lemn în fundaţii. Cadrele din lemn se execută cu inimă plină sau cu zăbrele.
Soluţia cu zăbrele nu se pretează la industrializare şi realizează schema de
cadru mai ales prin introducerea unor contrafişe. Îmbinările se pot executa în tije sau
inele (fig. 2.41).
Cele mai utilizate sisteme de cadre sunt cadrele cu inimă plină, executate din
lemn ecarisat, dar mai ales din lemn lamelat încleiat (fig. 2.52). Acest sistem dă
rezultate economice până la deschideri de aproximativ 15 m. Eclisele, care realizează
nodurile, pot fi din placaj bătut în cuie
sau din elemente metalice. Se obţine un
înalt grad de industrializare, părţile de
cadru se pot executa într-un atelier sau
fabrică, montajul necesită un număr mic
de operaţiuni. Prin adoptarea de travei
mici, elementele prefabricate de pereţi,
acoperiş sau tavan se pot monta uşor şi
rapid.

2.4.2.1.2. Structuri din panouri


O soluţie interesantă, cu un înalt
grad de industrializare, se abţine prin
folosirea panourilor din lemn si produse
derivate (P.A.L., P.F.L. etc.). O astfel de
soluţie s-a folosit şi în ţara noastră (fig.
2.44) la construirea unor hale avicole
blindate (fără ferestre).
Structura de rezistenţă este alcătuită din
panouri de 1,25 m lăţime, realizate
(pentru a asigura termoizolaţia) din două
straturi din placaj impregnat cu tegofilin
spre exterior, două straturi din P.F.L.
poros şi un Strat polistiren la interior. Pe
conturul panourilor este prevăzută o
ramă din şipci de lemn. în dreptul
îmbinărilor dintre panouri (detaliu c),
unde se întâlnesc şipcile din două
panouri cu şipcile ecliselor de îmbinare
(poziţia 11), se realizează, prin prinderea
în buloane, un stâlpişor compus, pe care Fig. 2.43
se reazemă fermele de acoperiş alcătuite
din scânduri băturte în cuie.

Fig. 2.44
- Construcţii agromontane - 68
Pentru a asigura stabilitatea transversală a sistemului sunt prevăzute
contrafise, din două piese de lemn ecarisat, ce prind ferma în cleşte. Stabilitatea
longitudinală a acoperişului este asigurată printr-o contravântuire verticală
longitudinală în dreptul montantului central.
Atât tavanul (termoizolat), cât şi acoperişul sunt din panouri, montate simplu,
cu ajutorul unor eclise (detaliul d).
Structurile de rezistenţă din lemn prezintă un avantaj demn de luat în
considerare, şi anume se pot executa cu mână de lucru locală. Acest aspect este
deplin valabil pentru structurile tradiţionale; pentru structurile inginereşti, dacă sunt
judicios proiectate, montajul lor poate fi de asemenea făcut de persoane necalificate.
De exemplu, o firmă din Anglia a pus la punct tipuri de construcţii de lemn pentru
grajduri, alcătuite din elemente ce se aduc la fermă cu găurile de asamblare deja
executate.
Elementele livrate au un plan detaliat de montaj, ilustrat si se pot deci monta
cu personalul fermei, întreprinderea ce le livrează având doar rolul de supraveghere.
Acest montaj simplu este datorat si greutăţii reduse a elementelor structurilor de
lemn.

- Construcţii agromontane - 69
Sub aspectul durabilităţii, structurile de lemn corect executate, si unde este
cazul impregnate, se încadrează în conceptul de durabilitate pentru construcţiile
zootehnice.
La noi în ţară, lemnul este un material de construcţie deficitar, urmărindu-se o
valorificare superioară a lui, deci frecvenţa structurilor de rezistenţă de lemn este
mică şi se referă mai ales la construcţii în sistem gospodăresc sau la ferme de mică
capacitate.

2.4.1.2. Structuri de rezistenţă din beton armat


Betonul armat se întâlneşte foarte curent la construcţiile agrozootehnice mai
ales prefabricat.
Soluţiile de structuri în beton armat prefabricat se pot grupa după anumite
caracteristici privind concepţia de prefabricare şi anume: organizarea producţiei de
prefabricate, greutatea elementelor, gradul de prefabricare, uşurinţa şi precizia
montajului etc.

Concepţia de prefabricare poate duce la organizarea producţiei de


prefabricate în varianta de prefabricare închisă, sau de prefabricare deschisă.
Prefabricarea închisă presupune proiectarea şi executarea unor elemente de
construcţie ce se referă la un anumit obiect, şi ea poate fi avantajoasă în cazul în care
acest obiect se repetă identic de un mare număr de ori, situaţie cunoscută de la
începutul proiectării.
Prefabricarea deschisă, sau prefabricarea pe stoc, se bazează pe modularea şi
tipizarea elementelor de construcţie; se prevede executarea unui număr limitat de
tipuri de prefabricate ce realizează prin asamblare diverse variante de construcţii.
Această formă de prefabricare generează o creştere deosebită a economicităţii.
Eforturile în direcţia modulării si tipizării construcţiilor zootehnice au ca urmare
dezvoltarea acestui tip de prefabricare.
În tendinţa de prefabricare deschisă se folosesc în realizarea structurilor
elemente de catalog de multe ori comune cu cele pentru construcţii industriale
(chesoane, grinzi etc.).
La organizarea producţiei de prefabricate cu un caracter mai specific
zootehnic, se urmăreşte utilizarea unui element într-un număr cât mai mare de cazuri.
De exemplu, la structura de tipul prezentat în figura 2.60 se foloseşte un singur tip de
stâlp pentru 8 deschideri.
Un alt exemplu în acest sens este prezentat în figura 2.45. Fâşia de perete
alcătuită din beton cu goluri, cu grosimea de 20 cm, se foloseşte atât pentru pereţi de
umplutură (structură cu stâlpi) cât şi pentru pereţi portanţi, în cazul utilizării ca pereţi
portanţi, aceştia se precomprimă prin cablul introdus în golul ø 50 mm existent în
centrul panourilor. Panourile de perete se ţes, astfel ca acest cablu să treacă succesiv
pe înălţime prin rostul dintre panouri si prin golul de ø 50 mm.

- Construcţii agromontane - 70
Fig. 2.45
O altă caracteristică a concepţiei de prefabricare o constituie dimensiunile şi
greutăţile elementelor prefabricate. In acest sens se poate vorbi de o prefabricare grea
(greutatea elementelor G ≥ 30 kN), o prefabricare medie (G = 10—30 kN) sau o
prefabricare uşoară (G ≤ 10 kN).
Prezentarea ulterioară a soluţiilor din beton se va face urmărind această
clasificare.
Gradul de prefabricare este şi el un element interesant în analizarea
soluţiilor. In majoritatea cazurilor, acoperişul (atât structura cât şi închiderea) se
prezintă integral prefabricat, ca şi stâlpii structurii. In ceea ce priveşte pereţii
exteriori, aceştia se găsesc prefabricaţi sau realizaţi din zidărie (ceramică, blocuri de
beton uşor etc.), jucând rol fie numai de element de închidere, fie făcând parte din
structura de rezistenţă.
O situaţie mai deosebită sub aspectul industrializării prezintă lucrările sub
cota ± 0,00 care, în general, au un grad redus de industrializare.

Precizia şi uşurinţa montajului reprezintă un deziderat al soluţiilor din


elemente prefabricate, preconizându-se un montaj simplu, care să evite erorile şi să
compenseze anumite abateri dimensionale (de exemplu, soluţia din fig. 2.59). De
asemenea, este de preferat a evita îmbinarea prefabricatelor prin procese umede.
O preocupare demnă de interes, şi în cazul prefabricatelor din beton armat,
este aceea de a prevedea rezolvări care să se poată executa cu muncitori fără
calificare în domeniul construcţiilor, aspect îndeosebi important pentru construcţiile
în mediul rural. In acest sens sunt interesante variantele la care îmbinările se execută
prin bulooare (fig. 2.60 şi 2.62).

2.4.1.2.1. Structuri din elemente prefabricate grele

- Construcţii agromontane - 71
In structurile cu prefabricare grea se preconizează elemente din beton armat
de mare gabarit, mai ales sub formă de elemente spaţiale. Această soluţie, folosită în
U.R.S.S., realizează viteze mari de execuţie, însă cu inconveniente la transport si
montaj. Se dau ca exemple în acest sens prefabricate sub formă de unde hiperbolice,
semicadre spaţiale etc.
Acoperişurile din elemente hiperbolice de beton armat prefabricat, cu
deschidere de 18 m si o travee de 3 m, au traveea alcătuită dintr-o singură undă (fig.
2.46). Grinzile longitudinale de rigidizare (marginale), ca şi stâlpii sunt de asemenea
prefabricaţi.
Panourile spaţiale de tipul semicadrelor cu deschidere de 12 şi 18 m, cu
travee tot de 3 m (fig. 2.47), cu traveea alcătuită numai din două elemente şi anume
cele două panouri semicadru ce înglobează plăcile de acoperiş şi perete. O variantă
interesantă o constituie panourile spaţiale (semicadre) din cheramzit. Ca schemă
statică se realizează un cadru cu 3 articulaţii. Prezintă interes faptul că în acelaşi tipar
pot fi confecţionate 4 variante de panouri: panou plin, panou cu gol de uşă, panou cu
gol de fereastră, panou cu gol pentru ventilaţie.

Fig. 2.46
Fig. 2.47

- Construcţii agromontane - 72
Sistemul exclude aproape operaţiile pe şantier, unde se realizează articulaţia
panourilor la coamă prin câte două buloane (se evită sudura), si rosturile dintre
panouri se etansează cu mortar cu adaosuri hidrofuge şi cu frânghie gudronată.
Avantajul cel mai important al soluţiei îl constituie viteza de execuţie: un
grajd pentru 200 vaci a fost montat numai în 7 zile de către 4 muncitori şi un mecanic
de macara (la o structură cu grinzi, stâlpi şi elemente de închidere sunt necesari 20
muncitori si 2—3 luni).
Dezavantajul structurilor de mare gabarit îl constituie greutăţile mari ale
prefabricatelor, pentru deschiderea L = 12 m, greutatea G=46—48 kN, pentru L
=18,0 m, G =62—65 kN. Aceste greutăţi, ca şi gabaritul mare, creează dificultăţi
importante la transport si necesită macarale de mare capacitate.

2.4.1.2.2. Structuri din elemente prefabricate de greutate medie


Structurile cu prefabricate de greutate medie reprezintă soluţia cea mai larg
răspândită pentru betonul armat.
Acestea se pot prezenta cu deschideri libere (L < 18 m) (fig. 2.48) sau cu
reazeme aşa cum s-a arătat anterior, variantele cu stâlpi intermediari sunt mai
economice decât soluţiile corespunzătoare cu deschideri libere.
Traveile folosite în cazul elementelor prefabricate de greutate medie sunt, în
general, de minimum 6 m, adică travei medii şi chiar mari.
intermediare (fig. 2.50).

- Construcţii agromontane - 73
Fig. 2.48

În principiu, structurile prefabricate de greutate medie prezintă în alcătuire, ca


elemente principale: stâlpi prefabricaţi, grinzi prefabricate şi elemente ce alcătuiesc
acoperişul.
Din punct de vedere al dispunerii grinzilor principale, adică a grinzilor ce
reazemă pe stâlpi, schemele constructive pot fi cu grinzi principale transversale (fig.
2.49 si 2.50, a) sau cu grinzi principale longitudinale (fig. 2,48 si 2.50, b).
Grinzile principale se prezintă în diverse variante constructive adaptate
încărcărilor pe care le suportă (adică sistemului de alcătuire a acoperişului) şi
deschiderii dintre stâlpi.
Cele mai curente sunt soluţiile de grinzi cu inimă plină de forma T, I etc. (fig.
Fig. 2.49
2.49), din beton armat sau din beton precomprimat. Soluţiile din beton precomprimat
conduc la consumuri mai mici de beton şi oţel, dar costul lor este mai ridicat.

Grinzile principale cu zăbrele (ferme), de diverse forme, (fig. 2.51) se pot


executa integral prefabricate, în fabrici sau ateliere specializate, dar în acest caz apar
aceleaşi dificultăţi la transport ca si la elementele de mare gabarit. O altă posibilitate
este prefabricarea de panouri de fermă, ce se asamblează prin precomprimare la
şantier. Această asamblare este însă o operaţie dificilă si necesită un nivel ridicat de
tehnicitate pentru a obţine o calitate satisfăcătoare a lucrării.
Consumurile de oţel si costul sunt mai ridicate decât la grinzile cu inimă plină.
Grinzile cu zăbrele mai prezintă dezavantajul unor înălţimi mari de construcţie, ceea
ce creşte volumul de aer al clădirii. Ele ar putea prezenta interes în eventualitatea
realizării unui tavan la talpa inferioară a fermei, cu folosirea spaţiului de aer în
organizarea ventilaţiei. Soluţia poate fi interesantă si în cazul construcţiilor comasate,
la care se pune însă condiţia de iluminare naturală, în acest caz, se poate folosi
sistemul sfeed realizat cu ferme din beton armat (fig. 2.52).

- Construcţii agromontane - 74
Fig. 2.51

Elementele de susţinefe a învelitorii pot fi si ele de diverse alcătuiri O grupă


de soluţii o constituie elementele plane de tipul chesoanelor drepte (fig. 2.49), sau
curbe (fag. 2.48), de tipul grinzilor T şi Π prefabricate din beton armat cu armătură
pretensionată (fig. 2.53 şi 2.54).

Fig. 2.52

Fig. 2.50

Fig. 2.53

- Construcţii agromontane - 75
Fig.-2.54
Construcţii agromontane - 76
Acestea pot acoperi deschideri variate (3,0—18,0 m), deci se pot dispune atât
transversal cât si longitudinal, într-o gamă largă de rezolvări. Utilizarea elementelor
plane de acoperiş conduce la un consum ridicat de oţel si ciment pe total structură, şi
la încărcări mari pe (grinzile principale ale acoperişului. De asemenea, folosirea
acestor elemente conduce la o învelitoare de tip terasă care, în condiţiile de
microclimat ale construcţiilor zootehnice, necesită o alcătuire complexă şi generează
dificultăţi în exploatare.
O altă grupă de soluţii pentru elementele de susţinere o constituie panele
(elemente liniare) folosite pentru învelitori din azbociment ondulat, mase plastice,
panouri portante de azbociment plan, metal etc. (fig. 2.55).

Fig. 2.55

- Construcţii agromontane - 77
Panele se execută din beton armat sau precomprimat şi se aşază la distanţe,
între ele, dictate de natura învelitorii (pentru azbocimentul ondulat fabricat în ţara
noastră distanţa maximă dintre pane este de 1,50 m), în cazul folosirii panelor,
consumurile de materiale şi costul structurii scad, totodată micşorându-se mult
încărcările pe grinzile principale. Realizarea termoizolaţiei acoperişului se face în
soluţii specifice, cu eficienţă de obicei mai ridicată decât a teraselor.
O soluţie interesantă este cea realizată în Rusia pentru o deschidere liberă de
1,80 m şi o travee de 6,0 m. Este vorba de un acoperiş curbautoportant realizat din
plăci plane. Soluţia prezentată în figura 2.56 are indici tehnico-economici foarte
buni, având însă dezavantajul unei montări dificile şi laborioase, necesitând elemente
de susţinere a undelor până la monolitizare (cofraje).
Tot în grupul de prefabricate de greutate medie se înscriu şi soluţiile de hale
etajate

Fig. 2.56

- Construcţii agromontane - 78
2.4.1.2.3. Structuri din elemente prefabricate uşoare
Deoarece volumul mare de construcţii zootehnice şi dispersarea lor De un
teritoriu foarte larg impun transportul şi manipularea unei minoritate cantităţi de
prefabricate şi subansambluri, diminuarea greutăţii acestora constituie un obiectiv ce
trebuie luat în considerare. S-au realizat astfel clădiri cu structura din elemente
prefabricate din beton armat cu greutăţi sub 10 kN, uşor de transportat şi montat.
Structurile cu prefabricate uşoare se caracterizează prin folosirea elementelor
liniare, cu dimensiuni mici. Astfel structura acoperişului in loc să fie alcătuită dintr-
un singur element (grinda), se realizează din doi arbaletrieri articulaţi la coamă, cu
tirant. în soluţia prezentata în figura 2.57 toate elementele prefabricate au greutate
sub 10 kN la deschiderea liberă de 12,0 m şi traveea de 6,0 m.

Fig. 2.57

Arbaletrieru şi tirantul se asamblează la sol şi se montează cu ajutorul a două


ferme metalice aşezate de o parte şi de cealaltă a ansamblului (fig. 2.58).
Pentru a realiza structuri cu prefabricate foarte uşoare se tinde, în general, la
micşorarea traveii, la valori in jur de 2,50 m (soluţie ce se întâlnesc în realizări din
Italia,Germania etc.).

- Construcţii agromontane - 79
Fig. 2.58

La deschideri mai mari (L > 12 m), pentru a se menţine caracterul de


prefabricare uşoară, se impune introducerea de reazeme intermediare, acestea
limitează însă universalitatea construcţiei. O soluţie interesanta (fig 2 59) a fost
gândită în Germania., unde prin introducerea unor grinzi longitudinale poziţia
stâlpilor interiori poate suferi modificări in funcţie de necesităţile tehnologice. Tot în
această soluţie, având în vedere traveea mică (3,0 m), panele se execută din lemn,
ceea ce conduce la reducerea costului.

Fig. 2.59

- Construcţii agromontane - 80
2.4.1.2.4. Concepţii de montaj
In proiectarea structurilor prefabricate se manifestă puternic preocuparea
pentru îmbinări simple, gândite astfel încât să se asigure prin însăşi natura detaliilor
precizia montajului.
Un exemplu îl constituie structura din figura 2.60 (realizată de firma SCIA
din Italia), o construcţie cu deschiderea de 12,0 m şi traveea de 2,5 m, cu structura
acoperişului din arbaletrieri cu tirant (similar cu soluţia din figura 2.57). Interesul
este justificat de detaliile de îmbinare ce asigură un înalt grad de precizie. Astfel:
— capul stâlpului este prevăzut cu un cep ce pătrunde într-un locaş al grinzii
longitudinale;
— grinda longitudinală realizează un locaş în care se poziţionează elementul
transversal de structură (arbaletrieri cu tirant).

Fig. 2.60

- Construcţii agromontane - 81
De asemenea, simplitatea îmbinărilor este un element deosebit de important.
Se caută, ori de câte ori este posibil, a se evita îmbinările prin monolitizare (umede),
înlocuindu-se prin alte tipuri de îmbinări.
La noi în ţară se utilizează, în general, sudura, prefabricatele fiind prevăzute
de la execuţie cu plăcuţe metalice ce asigură prinderea lor prin sudură (fig. 2.61).
In multe soluţii folosite în străinătate se evită si îmbinarea prin sudură, ea
necesitând meseriaşi cu calificare superioară. Se utilizează mult îmbinările bulonate
între elementele prefabricate. In figura 2.62 grinda transversală se îmbină cu stâlpul
prin bulonare (se observă reproducerea unor detalii cunoscute din tehnica lemnului).
Posibilitatea utilizării bulonării este condiţionată de precizia montajului elementelor
prefabricate.
O rezolvare deosebit de simplă este indicată în figura 2.60, d, la prinderea panei de
arbaletrier. Se foloseşte o bridă metalică ce se fixează în arbaletrier prin împuşcarea
pe loc a unor tije.

Fig. 2.61

- Construcţii agromontane - 82
Fig. 2.62

2.4.1.2.5. Prefabricarea fundaţiilor


In practica curentă, lucrările sub cota ± 0,00 sunt mai puţin industrializate.
Totuşi pentru fundaţiile stâlpilor se pot menţiona diverse soluţii de prefabricare ca
fundaţii pahar obişnuite (fig. 2.111) şi fundaţii pahar uşoare, nervurate (fig. 2.112) cu
greutatea mai mică decât 250 daN. utilizate la structura din fig. 2.108. Acestea se
montează pe un pat de beton din care se lasă mustăţi ce se înglobează apoi în beton
turnat.
O soluţie interesantă (folosită mult în Germania.) este aceea cu stâlpi buraţi în găuri
forate (fig. 2.107). Forarea acestora se face cu o automacara universală ce execută si
montajul structurii. Viteza mare de execuţie ce se obţine în acest sistem este
evidenţiată de faptul că o gaură pentru burarea stâlpilor (ø 500 mm) se execută în 10
minute, pe când o groapă de fundaţie echivalentă executată în sistem obişnuit ar
necesite 100 minute.

Fig. 2.63 Fig. 2.64

- Construcţii agromontane - 83
2.4.1.3. Structuri de rezistenţă metalice
Structurile metalice apar mai ales la şarpanta acoperişului, folosindu-se, în
general, în combinaţie cu alte materiale pentru a realiza ansamblul structurii, de
exemplu, stâlpi din beton armat (fig. 2.65).
Se utilizează soluţii uşoare ca şarpantă triplu articulată cu tirant, ferme
metalice cu talpa superioară din profiluri şi restul barelor din oţel beton (fig. 2.66),
sau ferme metalice din profiluri din tablă îndoită (fig. 2.167).
Structurile metalice au avantajul unor greutăţi foarte mici, montaj uşor, dar
dezavantajul unui consum mare de metal şi, în condiţiile ţării noastre, un cost relativ
ridicat. De asemenea, se pune problema protecţiei contra coroziunii, microclimatul
construcţiilor zootehnice fiind agresiv datorită umidităţii foarte ridicate combinată cu
existenţa de acizi slabi (hidrogen sulfurat, acid lactic) şi bioxid de carbon.

Fig. 2.65

Fig. 2.66

- Construcţii agromontane - 84
Fig. 2.67

Interesante apar soluţiile din ferme metalice mai ales în cazul realizării unui
pod ventilat, soluţie higrotermică foarte potrivită microclimatului construcţiilor
zootehnice (fig. 2.67).
2.4.1.4. Indici de apreciere a soluţiilor de structură
Eficienţa soluţiilor de structură se poate exprima cu ajutorul indicilor de
consum de materiale, consum de manoperă si de preţ. Aceşti indici se pot raporta la:
— metru pătrat de suprafaţă construită, forma cea mai uzuală pentru
calificarea structurilor (daN/m2, h/m2, lei/m2);
— unitate de folosinţă (daN/cap animal, h/cap animal, lei/cap animal) formă
în care se limitează posibilităţile de comparaţie, putându-se aprecia numai eficienţa
unei structuri dintre mai multe variante destinate exact aceluiaşi scop tehnologic.
Materialele la care se face comparaţia sunt cele importante şi anume oţel,
lemn, beton (ciment).
în figura 2.68 se dau indici comparativi pentru unele din soluţiile prezentate.

- Construcţii agromontane - 85
Fig. 2.68

2.4.2. Elemente de construcţii pentru construcţii zootehnice


Elementele de construcţii pentru construcţiile zootehnice se grupează în
următoarele categorii:
— elemente de închidere a clădirii prin care înţelegem: acoperişul, pereţii,
pardoseala, tâmplăria;
— elemente pentru amenajări interioare şi exterioare prin care înţelegem:
compartimentări, iesle, troace etc.
Soluţiile pentru elementele de construcţii sunt subordonate cerinţelor
decurgând din tehnologia de creştere şi întreţinere a animalelor ce determină
condiţiile de microclimat la care acestea trebuie să corespundă. Aşa cum s-a arătat
deja, rolul tehnologic al elementelor de închidere prin participarea directă la
cantitatea şi calitatea producţiei este o caracteristică majoră a construcţiilor
zootehnice. De asemenea, destinaţia clădirilor determină apariţia unor medii agresive
specifice, ce necesită alcătuiri sau materiale adecvate.
Proiectarea închiderilor se face în concordanţă cu structura de rezistenţă, care
condiţionează direct mai ales soluţiile de acoperiş şi pereţi.
Elementele de închidere (acoperişuri, pereţi, pardoseli), destinate
construcţiilor zootehnice, prezintă o serie de caracteristici comune cu cele având alte
destinaţii, dar şi unele proprii, specifice. Abordarea acestor elemente de construcţii se
va face mai ales sub aspectul acestor caracteristici specifice.
- Construcţii agromontane - 86
2.4.2.1. Pardoseli în construcţii zootehnice
Suprafeţele din interiorul adăposturilor pe care se circulă, respectiv care
asigură animalelor locul pe care stau în picioare sau culcate (pat de dormit), se
numesc pardoseli. In mod general o pardoseală se compune din două straturi: stratul
de uzură, care se află la partea superioară, şi stratul de rezistenţă sau stratul suport al
stratului de uzură.
In adăposturile pentru animale, în afară de funcţia generală a pardoselilor, de
suprafaţă de cinculaţie, apar şi alte funcţii delimitând zone distincte cu cerinţe
diferenţiate. Astfel, într-o construcţie zootehnică se pot evidenţia:
— zone de circulaţie care se prezintă de obicei sub formă de culoare; în
funcţie de specia animalelor si de tehnologia de furajare şi eliminare a dejecţiilor,
circulaţia poate să fie uşoară (animale, cărucioare etc.) sau grea (tractoare cu remorci,
buldozere etc.);
— zone destinate stabulaţiei animalelor, denumite şi paturi, organizate în
standuri sau boxe;
— zone de depunere a dejecţiilor, porţiuni în care se depun preferenţial
dejecţiile animalelor.
Delimitarea strictă ia acestora într-un adăpost nou este totdeauna posibilă;
uneori zona de circulaţie serveşte si de evacuare a dejecţiilor, grajd de vaci cu canalul
de evacuare a dejecţiilor acoperit cu grătare amplasat sub aleea de circulaţie) sau
zona de stabulaţie se confundă cu cea de evacuare a dejecţiilor, grajd cu stabulaţie
liberă cu pardoseala boxelor executată integral din grătare).

2.4.2.1.1. Condiţii tehnice pentru pardoselile construcţiilor zootehnice


Cerinţele generale impuse pardoselilor au ponderi diferite pentru diversele
zone ale adăposturilor, ca de exemplu: rezistenţa mecanică este mai importantă în
zona de circulaţie, condiţiile termice sunt specifice zonei de stabulaţie, condiţia de
rezistenţă la agenţi chimici agresivi este mai pretenţioasă pentru zona de depunere a
dejecţiilor. Condiţiile tehnice ce se pun, în general, pardoselilor capătă la
construcţiile zootehnice anumite precizări sau completări.
Planeitatea este condiţia care cere ca pardoseala să nu prezinte denivelări (sau
mai bine zis eventualele denivelări să se încadreze în valorile admisibile).
Planeitatea este o condiţie necesară ca animalele să nu obosească când stau în
picioare si să nu li se producă afecţiuni (decubite) când stau culcate, asigurând
totodată condiţii pentru circulaţia oamenilor si a utilajelor. Planeitatea pardoselii nu
indică orizontalitatea acesteia, ci la construcţii zootehnice se organizează suprafaţa
adăpostului cu pante, care să permită scurgerea dejecţiilor şi a apelor de spălare.
Pantele au valori determinate de soluţia de pardoseală, adică de impermeabilitatea
acesteia, precum şi de tipul adăpostului şi tehnologia de creştere, ce determină gradul
şi frecvenţa umezirii acesteia (tab. 2.10). In condiţia de plameitate a pardoselii se
include şi evitarea denivelărilor dintre plăci sau blocuri la pardoselile discontinue.

- Construcţii agromontane - 87
TABEL 2.10
Pante pentru pardoseli, la construcţii zootehnice

Nr. Tip pardoseală Pante minime [%]

porcine taurine cabaline

1. Pardoseală de cărămidă
pe muchie 2,5 2,0 —
2. Calupuri de lemn 2,5 2,0 1,5
3. Beton 1,5 1,5 1,5
4. Asfalt 1,5 1,5 —

Rezistenţa este o condiţie ce se pune atât stratului suport cât si stratului de


uzură.
Stratul suport trebuie astfel dimensionat ca să nu se deformeze sub greutatea
utilajelor ce circulă pe alei sau sub greutatea corporală a animalelor ce poate atinge l
000—l 200 daN la taurine şi 250—300 daN la porcine.
Stratul superficial al pardoselii trebuie să reziste la uzură, rezistenţă ce se
determină cu un aparat al cărui principiu de funcţionare este indicat în figura 2,69
(aparat tip Stuttgart). Acesta este alcătuit din două părţi principale: o parte fixă pe
care se aplică proba de pardoseală şi o parte mobilă pe care se fixează o hârtie
abrazivă care în mişcarea de dute-vino freacă proba de pardoseală, încercarea se face
la 200 cicluri, schimbând hârtia abrazivă la fiecare 50 de cicluri

Fig. 2.69

Rezistenţa la uzură se determină prin pierderea de volum suferită de


pardoseală. Pardoselile se clasifică în ordinea rezistenţei lor la uzură, şi un nou tip de
pardoseală se încadrează în acest fel în raport cu pardoselile cu comportare
cunoscută. Rezistenţa la uzură a stratului superficial este importantă atât sub aspectul
durabilităţii pardoselii cât şi pentru condiţia ca prin uzare, pardoseala să nu fie
producătoare de praf, care înrăutăţeşte condiţiile de microclimat interior.
Durabilitatea se exprimă prin condiţia ca pardoselile să-si păstreze calităţile
în exploatare, aproximativ jumătate din perioada de folosire prevăzută pentru clădiri.
Mulţi autori (având în vedere şi evoluţia rapidă a tehnologiilor) consideră ca o
durabilitate suficientă o perioadă de 10 ani.
Proprietăţile suprafeţei privesc condiţiile ca aceasta să fie netedă şi
nealunecoasă.
- Construcţii agromontane - 88
A fi netede înseamnă, pentru pardoseli, să nu prezinte rugozităţi ce atacă
copitele, unghiile animalelor. Porcinele sunt în special sensibile, apărând pierderi
mari când această condiţie nu se respectă (de exemplu, la pardoseli de beton).
Indicaţia privind lipsa de rugozitate a pardoselii este deocamdată calitativă, nu sunt
valori care să indice limita igienică a rugozităţii, problema rezolvtadu-se prin
compararea soluţiilor noi cu soluţiile vechi verificate.
Atât pentru circulaţia oamenilor, cât mai ales a animalelor, pardoselile trebuie
să fie nealunecoase, pentru a evita loviturile, fracturile (pierderi mari apar la
pardoselile alunecoase în cazul porcinelor). La construcţiile zootehnice problema
alunecării pe pardoseală este mai complicată, pentru că aproape tot timpul acestea
sunt ude. Stabilirea calităţilor unei pardoseli, din acest punct de vedere, se face prin
compararea cu o pardoseală etalon, verificată (pardoseala de lemn sub formă de
parchet neceruit). Se utilizează un aparat simplu, un plan înclinat pe care este aşezat
stratul de pardoseală de verificat (fig. 2.70). Se măsoară unghiul α la care greutatea
G alunecă pe planul înclinait. Dacă unghiul α este mai mare sau egal cu cel al
pardoselii etalon (αetalon), soluţia de pardoseală este corespunzătoare.
În general este dificil de a realiza concomitent pardoseli netede şi
nealunecoase (pardoselile sclivisite sunt netede dar alunecoase, pardoselile
nesclivisite sunt nealuneeoase dar rugoase). Această condiţie este îndeplinită de
pardoselile din lemn, ceramică, covoare de cauciuc, straturi de uzură din răşini
sintetice (epoxi) şi mortare cu diferite adaosuri, ce se vor evidenţia la descrierea
soluţiilor.
Impermeabilitatea este calitatea pardoselii de a nu permite trecerea apei,
care poate duce la înmuierea terenului sub clădire, sau apariţia umezelii la etajele
inferioare, in cazul clădirilor etajate. impermeabilitatea este necesară şi pentru a nu
permite apei care antrenează dejecţiile, să pătrundă în masa pardoselii unde să
stagneze producându-se apoi descompunerea substanţelor organice şi apariţia unor
ageinţi agresivi.

La pardoselile din plăci, blocuri o


atenţie deosebită trebuie dată posturilor
Măsurarea permeabilităţii se face cu un
cilindru cu coloană de apă de 50 cm înălţime
pus pe proba de încercat. La începutul
încercării se produce o scădere a nivelului apei
datorită absorbţiei; dacă curba se stabilizează
apoi (fig. 2.71), şi nu apare umiditate la partea
inferioară a probei, pardoseala se consideră Fig. 2.70
satisfăcătoare.
Rezistenţa la coroziune a pardoselii,
în construcţiile zootehnice, este o calitate
necesară diferenţiat pentru diversele zone. Pardoselile trebuie să reziste atât la
acţiunea agenţilor agresivi, din dejecţiile animalelor, cât şi la acţiunea substanţelor
dezinfectante cu care se spală pardoseala: soluţii de creolină 40%, hidroxid de sodiu
20%, folosite sub formă de lichide fierbinţi, var cloros etc.
Elasticitatea pardoselii este importantă mai ales în zona de stabulaţie a
animalelor, pardoselile elastice (nerigide), cu modul de elasticitate mic, nu obosesc
animalele, nu produc afecţiuni podale şi pot servi ca paturi de dormit. Straturile de

- Construcţii agromontane - 89
rezistenţă pot fi rigide (beton în diverse grosimi) sau elastice (pietriş, zgură, beton
argilos etc.). Pentru straturile superficiale, în .cazul folosirii betonului se introduc
adaosuri ca să-i micşoreze modulul de elasticitate (de exemplu, latex de cauciuc
stabilizat).

Condiţiile termotehnice sunt


deosebit de importante la adăposturile
pentru animale, în special pentru zona
de stabulaţie a acestora.
Ca o primă indicaţie se
recomandă coeficientul de transmitere
termică K = 0,2—0,3 W/m2,K. Această
condiţie globală este insuficientă, nu
evidenţiază aspectele termotehnice
cele mai importante la pardoselile Fig. 2.71
adăposturilor pentru animale, aspecte
care se referă la:
— pierderile de căldură prin
pardoseală în ansamblul balanţei termice a încăperii;
— condiţii de suprafaţă privind temperatura superficială a pardoselii şi
asimilarea căldurii animale de către pardoseală la contactul cu animalul culcat.

Fig. 2.72

1) Pierderile de căldură prin pardoseală influenţează în mică măsură balanţa


termică, cu tot procentul mare pe care suprafaţa pardoselii îl reprezintă din totalul
suprafeţei laterale a construcţiei. Acest fapt se datorează aşezării ei direct pe teren.
Transmiterea căldurii prin masivul de pământ îmbracă forme diferenţiate faţă de
celelalte elemente de construcţii. La transmiterea căldurii prin pardoseală se poate
admite apariţia unor linii de curent termic, de formă circulară, cu centrul în dreptul
pereţilor exteriori (fig. 2.72).
- Construcţii agromontane - 90
Rezistenţa termică globală la transmiterea căldurii Ro are expresia:

unde:
Ri, R e reprezintă rezistenţele la schimb superficial de căldură, la suprafaţa
m2 , K
interioară sau exterioară a elementului de constructie, in ;
W
R — rezistenţa la permeabilitate termică a elementelor de constructie, in
2
m ,K
;
W
Rezistenţa te permeabilitate termică a elementelor de construcţie se
particularizează în cazul pardoselii (admiţând liniile de flux circular) astfel:
n
d k d p dt  m 2 , K 
R   ,
k 1 k  p t  W 

unde:

dp — este grosimea pardoselii, în m;


λp — conductibilitatea termică a materialului pardoselii, în W/m, K;
dt — grosimea stratului de pământ, măsurată pe linia circulară de flux, în m;
λt — conductivitatea termică a pământului egală aproximativ cu 1,2
W
m2 , K

Notând cu x distanţa de la un punct de pe pardoseală la peretele exterior,


relaţia rezistenţei la permeabilitate termică a complexului pardoseală—teren, devine:
dp x  m 2 , K 
R( x )  
p t  W 
Se observă că valoarea R x este variabilă pe suprafaţa clădirii, fiind influenţată
de distanţa x, şi anume este cu atât mai mare cu cât punctul considerat este mai
depărtat de peretele exterior.
Valoarea absolută a acestei rezistenţe este mare având în vedere că lungimea
drumului parcurs în teren (Π: x) se măsoară în metri, spre deosebire de celelalte
elemente de construcţie la care dimensiunile sunt de ordinul centimetrilor (aspect ce
compensează conductivitatea termică mare a pământului). Valoarea mare a rezistenţei
determină pierderi de căldură nesemnificative prin pardoseală, care au oarecare
importanţă doar în apropierea pereţilor exteriori.
Rezultă că termoizolarea pardoselii, prin introducerea de straturi
termoizolante în structura ei, în vederea asigurării unei balanţe termice echilibrate nu
are justificare. In adevăr, analizând o hală pentru creşterea porcilor, cu deschiderea
de 9 m, valorile coeficienţilor de schimb global de căldură ale halei sunt 0,477 W/m 2,
K pentru pardoseala termoizolantă si 0,488 W/m2, K în cazul pardoselii neizolate.
Pentru încadrarea în balanţa termică este favorabilă mărirea dimensiunii
transversale a clădirii, sau măsuri de termoizolare locală, ca în figura 2.73.
2) Condiţiile de suprafaţă se referă la temperatura suprafeţei pardoselii, care
trebuie să fie apropiată de temperatura aerului interior, şi la asimilarea căldurii

- Construcţii agromontane - 91
animale de către pardoseală, necesar a fi cât mai redusă. Aceste condiţii au apărut
pregnant în ultima vreme când, în cea mai mare parte a lumii, sistemele de întreţinere
a animalelor pe aşternut permanent de natură organică au fost părăsite (din cauza
consumului mare de aşternut necesar, valorificat superior în alte utilizări şi a impo-
sibilităţii de mecanizare a evacuării dejecţiilor în cazul existenţei aşternutului).
Temperatura pe suprafaţa interioară a unui element de construcţie 6,. se
determină cu relaţia:

Ri
 i  ti  (t i  t e ) [oC]
Ro

Fig. 2.73

In cazul pardoselii, relaţia devine:

Ri
 i ( x)  ti  (t i  t e )
Ro ( x)

unde ti- şi te reprezintă temperatura aerului interior, respectiv exterior, în °C.


Temperatura feţei interioare a pardoselii este şi ea variabilă, în funcţie de
distanţa la peretele exterior, prin Ro (x), fiind mult mai scăzută spre exterior şi
apropiindu-se de temperatura aerului interior după 2 — 3 m. Diferenţa între
temperatura aerului interior si temperatura superficială a pardoselii determină, când
animalul este în picioare, un schimb de căldură prin radiaţie, care-1 poate îmbolnăvi.
Se recomandă ca organizarea interioară a adăposturilor să prevadă zonele de
stabulaţie ale animalelor îndepărtate de pereţii exteriori, amplasând spre aceştia alei
de circulaţie, furajare etc. (fig. 2.74, b). Chiar dacă indicii de arie construită pe cap de
animal sunt mai defavorabili, avantajele zooveterinare sunt precumpănitoare.
Trebuie remarcat că relaţiile prezentate sunt stabilite în ipoteza regimului
termic staţionar. In realitate, regimul de lucru al construcţiilor este nestaţionar,
temperatura aerului exterior fiind variabilă în timp. si cu ea şi temperatura aerului
interior si a suprafeţei interioare a elementului de construcţie. Acestea din urmă nu
variază însă, nici în aceeaşi măsură, nici concomitent cu cauza ce le produce datorită
inerţiei termice a elementului de construcţie, defazându-se în timp faţă de cauză, şi
amplitudinea lor micşorându-se.

- Construcţii agromontane - 92
In cazul pardoselilor aşezate pe masivul de pământ, inerţia ansamblului este
foarte mare, ceea ce conduce la un defazaj important în timp (de ordinul
săptămânilor), temperatura minimă de pe faţa interioară a pardoselii apărând la
câteva săptămâni faţă de temperatura minimă a aerului exterior. Astfel, diferiţi
cercetători ca F r a n k e n, P e t k o v, I a n a c au măsurat sub pardoseală, în luna
ianuarie, temperatura de + 15°C, la o temperatură a aerului interior de + 12°C.
Când animalul este culcat pe pardoseală, deci corpul lui este în contact direct cu
aceasta, schimbul de căldură se produce în mod complex prin conductibilitate
termică, conveeţie şi radiaţie.

Fig. 2.75

Corpul animalului venind în contact cu pardoseala, după un timp suficient de


mare, se stabileşte un regim termic staţionar (fig. 2.75), apărând o temperatură de
contact θe [°C] şi un flux unitar de căldură constant q [W/m2].
Temperatura de contact între două corpuri se determină cu relaţia:

t1b1  t 2 b2 o
e  , [ C]
b1  b2

unde :

t1, t2 reprezintă temperaturile superficiale ale celor două corpuri în contact, în


°C;
b1, b2 — coeficienţii specifici de asimilare termică pentru cele două materiale,
valori dependente de calităţile celor două suprafeţe în contact (b =
cp, în W/m2, K;
c — căldura specifică a materialului, în J/kg, K;
p — densitatea aparentă a materialului, în kg/m3.

Temperatura de contact, ca si valoarea fluxului unitar de căldură trebuie să


aibă valori care să ferească de îmbolnăvire animalul. Această indicaţie calitativă nu
are precizări cantitative documentate din partea specialiştilor în zootehnie şi
medicină veterinară. In această situaţie aprecierea unei pardoseli oarecare se poate
face numai prin comparaţie cu o pardoseală cu rezultate verificate. O astfel de
pardoseală poate fi considerată cea cu aşternut permanent, care s-a dovedit

- Construcţii agromontane - 93
corespunzătoare ca pat de dormit sub aspectul sănătăţii animalelor, într-o îndelungată
folosire.
În acest sens, la Institutul de Igienă Veterinară de la Universitatea Humboldt
din Berlin, s-au făcut încercări de apreciere a calităţilor unei serii de pardoseli, prin
măsurarea valorii absolute a fluxului unitar de căldură apărut de la animal la
pardoseală. Măsurarea s-a făcut cu ajutorul unui aparat de măsurat curentul de
căldură cu folie (de grosime 0,3 mm) având dispuse pe suprafaţă, un număr mare de
termoelemente legate în serie. Pentru că măsurarea fluxului în cazul contactului
animalului cu pardoseala s-a dovedit greoaie şi influenţată de o serie de factori
nesemnificativi, fiind vorba de stabilirea calităţilor relative a anumitor soluţii, s-a
adoptat ca sursă de căldură un radiator de experimentare care menţinea o temperatură
de +39°C (în locul animalului)
în condiţiile unei temperaturi a aerului de +12°C si a unei temperaturi sub
proba de pardoseală de +15°C. Rezultatele măsurătorilor sunt indicate în figura
2.124.
Analizarea curbelor obţinute prin experimentare conduce la următoarele
concluzii:
— pardoselile pe care le putem considera satisfăcătoare trebuie să se apropie
de comportarea pardoselii cu aşternut permanent;
— calitatea pardoselii sub aspectul fluxului de la animal la pardoseală
depinde de calitatea suprafeţei pardoselii, izolaţii termice introduse sub un strat de
uzură necorespunzător nu au practic nici o influenţă (v. curba 6 si 7);
— pot fi considerate corespunzătoare pardoselile de cauciuc ale căror calităţi
sunt şi mai favorabile în cazul profilării feţei superioare; la noi în ţară sunt de luat in
considerare pardoseli din mortare cu agregate elasto-plastice, din deşeuri de cauciuc;
— sunt indicate, de asemenea, răşinile epoxi si blocurile ceramice cu goluri
cu condiţia de a nu se produce umezirea în masa lor, condiţie ce se asigură prin
tratarea superficială cu răşini sintetice sau bitum (prin imersare);
— pardoselile de asfalt sunt considerate de autori ca necorespunzătoare sub
aspect termic.

In lumina celor de mai sus apare clar că proprietăţile termice ale pardoselii
sunt condiţionate de calităţile stratului superficial si nu pot fi îmbunătăţite printr-o
izolaţie termică sub pardoseală, ce nu-si găseşte justificarea sub nici unul din
aspectele analizate.
Economicitatea este o condiţie general valabilă pentru toate elementele de
construcţie. Realizarea unui strat superficial care să corespundă tuturor exigenţelor
tehnice, de rugozitate, alunecare etc. si să fie şi ecoomic este o problemă destul de
dificilă, cu implicaţii foarte importante.

Fig. 2.76

- Construcţii agromontane - 94
Aprecierea unei pardoseli din punct de vedere economic nu se poate face prin
simpla comparare a indicelui de preţ (lei/m2), ci introducând în calcul si cheltuielile
ulterioare de întreţinere, si mai mult, efectele pardoselii asupra producţiei (de
exemplu, pardoselile din beton prin rugozitate, alunecare, calităţi termice
necorespunzătoare, dau pienderi foarte mari la complexele de porci, deci cu tot costul
lor iniţial scăzut, nu pot fi considerate economice).
Ca şi la celelalte elemente de construcţii, aprecierea unei pardoseli trebuie să
se facă si sub aspectul posibilităţilor de industrializare, cu reducerea manoperei în
ansamblu şi mai ales pe şantier.

2.4.2.1.2. Soluţii de pardoseli


In funcţie de destinaţie, de tehnologie şi de gradul de industrializare se pot
folosi în construcţiile zootehnice diverse tipuri de pardoseli.
Cum, în covărşitoare măsură, pardoselile sunt aşezate direct pe teren,
indiferent de soluţionarea particulară a stratului de rezistenţă si de uzură, apar
elemente generale comune.
Pentru executarea pardoselii, prima operaţie constă în îndepărtarea stratului
de teren vegetal, pe o adâncime de 10—20 cm, întrucât acest strat conţine materiale
- Construcţii agromontane - 95
organice ce se pot descompune. Dacă pardoseala se află pe umplutură (rezultată din
sistematizarea verticală) aceasta trebuie bine compactată cu mijloace manuale
(maiuri de mână), sau mijloace mecanice. Compactarea se face în straturi de câte 5—
10 cm grosime, până când maiul nu mai lasă urme vizibile. Sub pardoseală se
introduce un strat de 5—10 om pietriş, cu rol de rupere a capilarităţii. în cazul tere-
nurilor macroporice, sensibile la înmuiere, terenul de sub pardoseală se compactează
pe o adâncime de 0,50—1,00 m pentru a-i reduce porozitatea sub 40%. Se interzice
în acest caz interpunerea unui strat de nisip, balast sau alte materiale drenante sub
pardoseală, executându-se mai degrabă un ecran de argilă compactată.

Fig. 2.77

Fig. 2.78

Pardoseli de pământ se folosesc în cazul construcţiilor la care nu apare umiditate la


nivelul acestora, de exemplu, la întreţinerea taurinelor pe aşternut permanent gros, la
saivanele de oi etc.
Pardoselile din lut (fig. 2.78) se execută cu o grosime de 15—20 cm deasupra
nivelului terenului, aşezate pe o fundaţie de pământ nivelată si bine bătută, (pe
adâncimea rezultată prin decaparea stratului vegetal). Lutul ce se utilizează trebuie să
aibă o umiditate naturală de 12—18%, si un conţinut de maximum 40% nisip.
Aşezarea în operă se face în straturi succesive de 5—8 cm, care se compactează,
manual sau mecanic, până când maiul nu mai lasă urme vizibile si sunetul la batere
este un sunet clar. Pentru a i se mări rezistenţa, în stratul de uzură, pe 5—8 cm
grosime, se înglobează rumeguş, paie tocate, pleavă etc. Ultimul strat este o tencuială
de 4—5 mm pastă de argilă fluidă aplicată de 2—3 ori la interval de câteva ore.
Pardoseli din beton argitos se utilizează ca strat de rezistenţă, executate cu
agregat de pietriş, piatră spartă, zgură si cu liant de argilă, rezultând un beton cu
marcă B50. Proporţia liant-agregat este de 1:2—1:3. Acest beton argilos poate servi
ca fundaţie pentru diverse tipuri de îmbrăcăminţi.

- Construcţii agromontane - 96
Pardoselile din lemn sunt elastice, calde, nerugoase si realizate cores-
punzător, sunt rezistente. Datorită acestor calităţi ele se utilizează în unele ţări (de
exemplu, în Germania), la noi fiind evitate datorită mai ales tendinţei de economisire
a materialului lemnos. S-a considerat că, în pofida unor păreri răspândite, lemnul nu
este atacat de urina si fecalele animalelor, dimpotrivă îmbibarea lui contribuie la
conservare.
Faţă de soluţiile cunoscute în construcţiile civile, se folosesc pardoseli din
dulapi sau pavaje din lemn ecarisat, de dimensiuni
mici.
Pardoselile din dulapi, de esenţă tare şi cu
structură uniformă, uscaţi natural (cel puţin un. an),
cu grosimea minimă de 45 mm (fig. 2.79), se
montează direct pe stratul suport de beton cu ajutorul
unor dibluri îngropate. Planşeul trebuie rectificat cu
şapă de egalizare, ca să nu existe sub pardoseală
interspaţii, locuri de adunare a murdăriei şi sursa unui Fig. 2.79
zgomot de rezonanţă ce sperie animalele.

Fig. 2.80

Pardoselile din lemn ecarisat, de dimensiuni mici (pavaje), se fixează pe


stratul suport de beton utilizând ca liant asfaltul rece, prevăzând eventual la partea
- Construcţii agromontane - 97
inferioară a pavajelor nuturi pentru o mai bună legătură. De asemenea, se umplu cu
asfalt rosturile dintre pavele (fig. 2.80).
Pardoselile ceramice pot fi executate din cărămidă sau din blocuri special
realizate în acest scop.
Pardoselile din cărămidă nu corespund din mai multe puncte de vedere şi
anume: au o rezistenţă mică la uzură, sunt distruse uşor de animale (scoase din ioc),
au absorbţie mare de apă şi deci îşi pierd calităţile termice (fig. 2.76).

Fig. 2.81

Materialul ceramic uscat are însă o comportare bună sub aspectul asimilării
căldurii animale, nu este alunecos, nu este rugos, este rezistent la coroziune. De
aceea, s-au proiectat blocuri ceramice de diverse tipuri, speciale pentru pardoseli în
zootehnie.
La noi în ţară s-au proiectat blocuri ceramice cu goluri, cu lambă şi uluc (fig.
2.81), realizate din argilă degresată cu nisip, pentru a obţine pori mai mari (Φpori > l μ,
ce se pretează bine la impregnare. Pentru a închide porii la partea superioară, în
vederea împiedicării umezirii şi prezervării de atacul bazelor folosite la dezinfectii,
se pot adopta diverse materiale:
— mase plastice (lac poliuretanic, răşini carbamidice) ce dau rezistenţe bune
la uzură si coroziune, dar sunt scumpe;
— bitum în soluţie de petrosin sau spirt alb, ce prin imersarea blocurilor timp
de 4 ore le impregnează pe 40 mm.
Pardoseala se poate realiza în diverse variante constructive, pe strat suport
elastic (fig. 2.82 a, b), sau strat suport rigid (fig. 2.82, c).
Rezultă o pardoseală cu bune calităţi termice (asimilarea termică 9,50 W/m 2,
K, faţă de 14,5 W/m2, K la beton) şi nealunecoase (a = 49°, pe când la beton drişcuit
a = 30°). Forma blocurilor cu lambă si uluc măreşte rezistenţa pardoselii, împiedică
denivelările, iar la adăposturile pentru porcine împiedică distrugerea de către animale
a acesteia. La margini lambă sau ulucul se încastrează în betonul bordurii pentru ca
blocurile să nu fie smulse. Rosturile dintre blocuri se umplu cu mortar de ciment
fluid, realizat cu nisip cu granule de 0—l mm, cu dozaj 400 kg ciment/m 3. Realizate

- Construcţii agromontane - 98
experimental în patru ani de exploatare pardoselile nu au prezentat distrugeri, tasări,
denivelări.
Pardoselile ceramice sunt indicate în zonele paturilor, la toate speciile de
animale. Au dezavantajul unei manopere de montare relativ ridicate.

Fig. 2.82

Pardoselile din pietre artificiale nearse se realizează în principiu din


următoarele straturi (fig. 2.83):
— strat de bază: balast, pietriş, piatră spartă, zgură (strat drenant);
— strat de beton B 100, în grosime de 10 cm (executat mai gros în zonele de
circulaţie grea);
— strat superficial căruia i se pun condiţiile specifice construcţiilor
zootehnice, de rezistenţă, alunecare, rugozitate, elasticitate şi condiţii termice.
Stratul de uzură se poate executa din mortar de ciment M 100 în grosime de
20 mm, folosind nisip cu 0 < 3 mm, deasupra căruia se aplică o scliviseală de ciment
de 1,5—2 mm (fig. 2.132). Acest tip de pardoseală se poate folosi pe culoarele de

- Construcţii agromontane - 99
circulaţie (unde faţa superioară se execută rolată), sau la adăposturile avicole (fie sub
aşternut, fie la întreţinerea în baterii), dar nu este indicat pentru paturile fără aşternut.

Fig. 2.83 Fig. 2.84

Pentru zonele de defecare se îngroaşă stratul de mortar la 35—40 mm,


introducând o reţea din plasă de sârmă Ø 2,5—3 mm, cu ochiuri de 40—50 mm, care
împiedică crăparea prin contracţie (fig. 2.85).
Când aceste pardoseli se execută pe suprafeţe mari, este necesar să se prevadă
rosturi de contracţie la cel mult 3 m distanţă, rosturi ce se umplu de regulă cu mastic
bituminos.
Pentru a îmbunătăţi calităţile stratului de uzură pe bază de ciment, se pot
introduce adaosuri de diverse tipuri care generează materiale cu denumiri comerciale
variate (dorit, ceresit, steinit etc.).
O soluţie, studiată la noi în ţară, foloseşte mortar de ciment cu adaos de
agregate elasto-plastice din granule de cauciuc vulcanizat mineralizate (deşeuri) (fig.
2.86). Mineralizarea granulelor se face prin tratarea lor cu o răşină sintetică (acetat de
polivinil), urmărind să obţină aderenţa între cauciuc si ciment. După turnarea
mortarului, când acesta începe să se întărească, se freacă faţa pardoselii cu o perie de
paie, îndepărtând excesul de lapte de ciment. In funcţie de dozajele diferitelor
componente ale mortarului (ciment P 400, granule de cauciuc mineralizate cu
dimensiuni l—8 mm, filer de azbest, apă), se obţin indicatori variabili).

Fig. 2.85 Fig. 2.86

In general, se realizează o pardoseală antiderapantă, impermeabilă, rezistentă


la uzură, elastică (modulul de elasticitate este de 45 000 daN/cm 2), cu bune calităţi
termice atât sub aspectul conductivităţii cât, mai ales, al asimilării termice (9,0 W/m 2,
K).
- Construcţii agromontane - 100
Un alt strat superficial turnat îl reprezintă pardoseala de tip italian, realizată
cu un mortar drişcuit de 4 cm, slab armat, alcătuit din carbonat de calciu, ceramică
(cărămidă) sfărâmată, granulit şi ciment. Se poate folosi în toate adăposturile pentru
animale, întrunind, în măsură suficientă, toate calităţile esenţiale.
Având în vedere că, aşa cum rezultă din figura 2.76, pardoselile din asfalt nu
sunt corespunzătoare sub aspect termic, unele firme străine propun straturi
superficiale rezultate din aglomerarea cu asfalt a diverselor materiale ca plută,
clincher etc. (malacarm, harrizit), cu fabricaţie rezervată prin patente. La aplicarea
acestora trebuie verificat conţinutul de fenol întrucât acesta s-a dovedit dăunător
(producând intoxicaţii). La grajdurile de vaci bitumurile utilizate nu trebuie să
depăşească 4%, iar la porci 3%, fenol.
Pardoselile din mase plastice, cauciuc fac obiectul unor studii si
experimentări în toate ţările lumii. Marea dezvoltare a maselor plastice începe să
ofere soluţii care chiar dacă sunt mai scumpe la început, prezintă multe avantaje.
Răşinile sintetice de tip epoxi, corespund, de exemplu, tuturor dezideratelor
tehnologice.
Materialele plastice pot apare turnate, sub formă de plăci (fig. 2.87), sau
covoare din P.V.C. executate profilate pentru a fi antiderapante. In acelaşi fel se
utilizează şi ansambluri cu cauciuc profilat.
Gradul de prefabricare al pardoselilor analizate până acum este foarte redus,
în figura 2.88 se prezintă o soluţie de pardoseală din P.V.C., cu preocupare pentru
industrializare.

Fig. 2.87

Fig. 2.88

Este vorba de o pardoseală din covor P.V.C. profilat, cu denumirea comercială de


Stalliflex (utilizat în Germania). Dimensiunile elementelor sunt variate, de la 200 X
HO mm la 200 x 50 mm. Covorul profilat are din fabricaţie o armătură din sârmă de
oţel ce urmează să se ancoreze în stratul suport pe 15 mm. Execuţia elementelor de
- Construcţii agromontane - 101
pardoseală se face în felul următor: se aşază covorul într-un tipar cu faţa profilată în
jos, se toarnă beton B 100 cu agregate cu granulaţie până la 7 mm, în grosime de 5—
6 cm, obţinându-se nişte plăci de dimensiuni mari (fig. 2.89). Acestea se pot monta
după 4—5 zile, într-un strat de mortar de ciment, de 2 cm, aşezat pe stratul suport.
Rosturile se umplu cu chit pe bază de P.V.C. La marginile solicitate, de exemplu, la
capătul standurilor scurte, plăcile sunt întărite cu profile P.V.C. rigide.
Covoarele de masă plastică ca şi cele de cauciuc se pot aplica şi prin lipire (au
însă rezistenţa mai mică) putându-se dispune si pe grătarele ce constituie pardoseala
în zonele de evacuare hidraulică a dejecţiilor.
Pardoselile din grătare se aplică peste canalele de dejecţii, în varianta de
evacuare hidraulică a acestora în funcţie de specie si de sistemul de întreţinere,
pardoseala din grătare poate acoperi doar anumite zone, zona de depunere a
dejecţiilor (fig. 2.25), sau se poate întinde pe toată zona de stabulaţie .
Pardoseli din grătare se mai utilizează la adăposturile pentru păsări, sub
acestea creindu-se buncăre de colectare a gunoiului (uscat), evacuat la intervale rare
(la schimbarea seriei).

Fig. 2.89

Fig. 2.90

- Construcţii agromontane - 102

Fig. 2.91
Alcătuirea grătarelor este variată, ele putându-se realiza din: lemn, beton
armat, metal, mase plastice (fig. 2.90).
Dimensiunile secţiunii grătarului depind de factori tehnologici si de
rezistenţă. Astfel forma, lăţimea plinului, lăţimea golului depind de specia şi vârsta
animalului, înălţimea secţiunii depinde de greutatea animalelor si de distanţa între
reazeme.
La noi în ţară se utilizează aproape numai grătare din beton armat prefabricat
(fig. 2.91). Faţa superioară a grătarului trebuie prelucrată îngrijit, cu muchiile
rotunjite pentru a nu răni copitele animalelor, o soluţie mai bună (dar mai scumpă) o
constituie aplicarea pe faţa superioară a grătarului a unui finisaj din cauciuc sau mase
plastice.

2.4.2.2. Acoperişuri la construcţii zootehnice


Acoperişul este elementul de construcţie care delimitează clădirea la partea
superioară, împiedicând pătrunderea precipitaţiilor şi conducând, împreună cu
celelalte elemente de închidere, la realizarea unui spaţiu cu un microclimat propriu.
Ansamblul acoperiş este format din structura de rezistenţă şi elementele de
închidere, cu o alcătuire mai mult sau mai puţin complexă, în funcţie de destinaţia
clădirii.
Structura de rezistenţă a acoperişului constituie un tot unitar cu întreaga
structură a clădirii deci în cele ce urmează se vor analiza elementele cu funcţii de
închidere, abordând structura numai în măsura în care constituie şi element de
închidere (strat suport).

2.4.2.2.1. Condiţii specifice pentru acoperişurile construcţiilor zootehnice


Prima condiţie care se impune acoperişului ca element de închidere este de a
asigura o izolare la intemperii prin învelitori etanşe, condiţie general valabilă la toate
tipurile de clădiri.
Problemele, specifice construcţiilor zootehnice decurg din funcţiile
higrotermice, caracterul particular faţă de alte tipuri de clădiri rezultând din
participarea elementelor de închidere la realizarea microclimatului şi din
particularităţile acestui microclimat.

Fig. 2.92

- Construcţii agromontane - 103


Pentru a se asigura o balanţă termică echilibrată, măsură a unui microclimat
corespunzător, se impune acoperişului o rezistenţă termică ridicată. Din analizarea
modului în care pierderile de căldură prin elementele limită ale construcţiei se
distribuie între acestea (fig. 2.92), rezultă că pentru o clădire neizolată termic, prin
acoperiş se pierde 48% din cantitatea totală de căldură, prin golurile de ventilaţie
38%, iar prin pardoseli şi pereţi (inclusiv ferestre şi uşi) restul. Se trage logic
concluzia că atenţia principală în izolarea termică trebuie îndreptată spre acoperiş.
Ca o indicaţie, se recomandă realizarea unei valori pentru coeficientul de
transmisie termică:

1
Knec= R = 0,45—0,70 [W/m2, K],
0

unde:
K este coeficientul de transmisie termică, în W/m2, K;
R0 — rezistenţa termică globală, în m2, K/W.
O caracteristică a microclimatului construcţiilor zootehnice, aşa cum rezultă
din parametrii prezentaţi în tabelul 2.4, rezidă în faptul că umiditatea relativă
interioară (Φi) are valori mult mai ridicate decât la majoritatea construcţiilor civile si
industriale, ajungând curent până la 85%. Umiditatea în construcţiile zootehnice
provine, sub formă de vapori, din respiraţia şi transpiraţia animalelor (sursa
principală), din adăpare, furajarea lichidă si evacuarea hidraulică a dejecţiilor şi ca la
orice construcţii si din apa încorporată în materialele de construcţii (betoane,
mortare) ce se usucă în timp. Aerul umed fiind mai uşor decât cel uscat (pentru
aceeaşi temperatură), acţionează în special pe verticală, de aceea acoperişul este
elementul cel mai puternic solicitat.
Soluţiile de închidere sunt în principal condiţionate de buna comportare la
umiditate exprimată prin condiţiile următoare:
— evitarea apariţiei apei de condens la faţa interioară a elementelor de
închidere, care este cu desăvârşire interzisă în cazul plafoanelor (acoperişurilor);
— evitarea formării condensului în interiorul structurii elementului de
construcţie (sau limitarea lui), în urma difuziei vaporilor din interior spre exterior.
Condiţia cu privire la evitarea apariţiei apei condensate pe suprafaţa
elementului se poate exprima prin cerinţa ca temperatura pe faţa interioară a
elementului (θi) să fie mai mare decât temperatura de condensare (θs) pentru
respectiva umiditate relativă interioară, adică:
θi > θs, [oC]

- Construcţii agromontane - 104


Din această condiţie rezultă rezistenţa termică globală la transmiterea căldurii
Ro minim, în cazul unei anumite temperaturi interioare ti a unei anumite temperaturi
exterioare te si a unei anumite umidităţi interioare Φi introdusă în relaţie prin θs:

ti  te  m2 , K 
Ro ncc ≥ Ri  W 
ti   s  

Variaţia valorii rezistenţei R0, pentru a realiza această condiţie, pentru diverse
umidităţi interioare, este reprezentată în graficul din figura 2.93, în condiţiile unei
temperaturi interioare ti = 10°C si a unei temperaturi exterioare te = —15°C (adică
valori uzuale pentru adăposturile zootehnice). Aşa cum se observă în diagramă, la
creşterea umidităţii relative a aerului interior, este necesară creşterea foarte
importantă a valorii rezistenţei termice, iar de la o anumită umiditate interioară (θI- >
85%) termoizolaţie eficientă nu este posibilă. Rezultă deci, că în astfel de cazuri, este
necesar să se asigure reducerea umidităţii în spaţiile exploatate prin soluţii de
ventilaţie naturală sau artificială.
În ceea ce priveşte condensul în interiorul elementelor de construcţie, acesta
conduce la scăderea capacităţii de izolare termică a materialelor si le poate degrada.

Fig. 2.23

De aceea se pun condiţii cu privire la cantitatea de condens:


— elementul de construcţie trebuie astfel realizat, ca apa ce condensează, în
perioada defavorabilă de iarnă (Pw în g/m2), să fie în cantitate mai mică decât aceea
care se evaporează în perioadele favorabile de vară (Pw în g/m2) dând posibilitate
elementului de construcţie de a se usca şi evitâd acumularea condensului de la an la
an :

- Construcţii agromontane - 105


Pw < Pv [g/m2];
— cantitatea de condens într-un sezon să nu depăşească valoarea ce ar
conduce la deteriorarea materialelor termoizolante:
Δefectiv[%] < ΔWadmisibil [%]
Cu cât umiditatea interioară este mai ridicată (pentru ceilalţi parametri
păstraţi constanţi), cu atât respectarea acestor condiţii este mai dificilă, în figura 2.94
se prezintă o soluţie clasică de acoperiş terasă, cu straturile semnificative, indicându-
se pe curba de variaţie a temperaturii valoarea care corespunde temperaturii de
condensare, în diverse condiţii de umiditate. Se observă că, pe măsură ce creste
umiditatea interioară, temperatura de apariţie a condensului este tot mai ridicată, deci
suprafaţa de apariţie a condensului este tot mai spre interiorul elementului de
construcţie; în condiţiile studiate, pentru Øi= 85%, condensul apare la faţa interioară
a acoperişului, deci sub bariera de vapori, pe câtă vreme pentru umidităţi normale,
suprafaţa de condens apărea în termoizolaţie, spre faţa exterioară a elementului.
Pentru respectarea condiţiilor ce protejează elementul de efectul condensului
interior, la umidităţi normale se recurge la utilizarea de bariere de vapori aşezate la
faţa caldă a termoizolaţiei si la dimensionarea corespunzătoare a acesteia.
Numai aceste măsuri nu corespund tehnic şi economic la umidităţile mari,
caracteristice construcţiilor zootehnice. La aceste construcţii apare necesară
eliminarea unei părţi din umiditatea ce pătrunde prin difuzia vaporilor în structura
elementelor exterioare (acoperiş, pereţi), ceea ce este o problemă de alcătuire
corespunzătoare a acestei structuri.
In cazul acoperişului, soluţiile se pot grupa principial în două categorii:
acoperiş terasă şi acoperiş ventilat (dublu).
1) Acoperişul într-un strat tip terasă (fig. 2.94), acoperiş cald se numeşte astfel
fiindcă straturile se succed unul după altul, fără spaţii de aer rece.

Fig. 2.94

Fig. 2.95 Fig. 2.96


- Construcţii agromontane - 106
In acest caz, reducerea presiunii vaporilor se face prin straturi de difuzie (fig.
2.95), respectiv canale de difuzie (fig. 2.96), care reprezintă canale de dimensiuni
mici (existente sub bariera de vapori, respectiv în grosimea termoizolaţiei), ce
comunică cu aerul exterior. Datorită dimensiunilor mici ale acestor canale, în ele nu
are loc o circulaţie de aer rece, acoperişul păstrându-si caracterul de acoperiş cald
reducerea presiunii vaporilor făcându-se prin expansiune tangenţială cu egalarea
presiunii aerului încărcat cu vapori cu cea a aerului exterior.
Aceste canale de difuzie trebuie să aibă o arie corespunzătoare şi legătură
bună cu exteriorul. Cercetări (făcute în ţările scandinave) apreciază suprafaţa
canalelor de difuzie faţă de aria totală a acoperişului la:
— 1/500—1/100 pentru termoizolaţie din blocuri de beton uşor;
— 1/1 500—1/2 000 pentru termoizolaţie din plăci de plută;
— 1/2 000 pentru termoizolaţie din vată minerală.
Legătura cu exteriorul trebuie să se asigure la streaşină, la coamă si dacă
lăţimea acoperişului este mare şi prin deflectoare în câmpul acoperişului.
2) Acoperişurile în două straturi (fig. 2.97), se mai numesc şi acoperişuri
ventilate, caracterizându-se prin existenţa unui spaţiu de ventilaţie cuprins în
structura acoperişului, în care eliminarea vaporilor se face prin antrenarea lor în
circulaţia aerului. Acest spaţiu prezintă orificii de admisie (acces) a aerului şi orificii
de evacuare. Acest tip de acoperişuri înglobează structurile cu pod, cu un spaţiu mare
de aer, cât şi structuri cu spaţii de aer foarte mic (fig. 2.108 şi 2.109).
Circulaţia aerului în spaţiul de ventilare trebuie să fie moderată, pentru a
antrena umiditatea si a o conduce în mediul exterior fără a provoca o răcire
importantă a termoizolaţiei. O circulaţie prea puternică este tot atât de dăunătoare ca
şi o ventilaţie insuficientă. Ventilarea prea puternică, provocând răcirea feţei
superioare a termoizolaţiei, măreşte pierderile de căldură din interior, iar o circulaţie
prea slabă nu elimină suficient umiditatea apărând pericol de condens pe faţa
interioară (rece) a stratului suport al învelitorii. In orice caz, ca efect al circulaţiei
aerului prin spaţiul de ventilare, izolaţia termică trebuie supradimensionată cu 20-
40% (faţă de calculul teoretic).

- Construcţii
Fig. 2.97 agromontane - 107
Mărimea orificiilor de acces şi evacuare este în funcţie de dimensiunile
spaţiului de ventilare, deci de tipul de acoperiş, astfel:

 1 1 
— acoperişuri cu spaţiu mare de aer, cu pod:    din aria
 1000 800 
învelitorii;
 1 1 
— acoperişuri cu spaţiu de aer mic:    din aria învelitorii.
 300 400 

Aceste deschideri se pot face sub formă de goluri individuale sau fante
continue.
Trebuie remarcat că la acoperişurile cu spaţiu de ventilare mic, acesta
serveşte numai pentru protejarea elementului de construcţie de efectul umidităţii, prin
evitarea apariţiei condensului, pe câtă vreme la acoperişurile cu pod el poate fi folosit
la organizarea ventilaţiei încăperii.
In concluzie, sub aspect higroterrnic acoperişurile construcţiilor zootehnice
au o alcătuire complexă.
Izolaţiile termice se dimensionează pentru a se încadra în balanţa termică
generală şi a evita apariţia condensului. Acestea se pot executa din materiale
eficiente, de greutate mică, imputrescibile, ca de exemplu: pâsla minerală, polistiren,
poliuretan, beton celular autoclavizat etc., aşezate pe straturi suport (fig. 2.95, 2.96)
sau pot fi alcătuite din elemente cu dublu rol (de rezistenţă şi izolaţie termică), de
exemplu, elemente de rezistenţă din beton uşor (fig. 2.98 si 2.99).

Fig. 2.98

Fig. 2.99

- Construcţii agromontane - 108


Bariera de vapori se aşază totdeauna la faţa caldă a termoizolaţîei si se
realizează din carton asfaltat, folii de polietilenă ete. Dacă structura este executată
din betoane uşoare, bariera de vapori trebuie dispusă la faţa interioară a complexului
acoperiş folosindu-se pelicule de vopsele pe bază de clor-cauciuc, copolimer vinilic
etc., sau folii metalice de staniol, aluminiu etc. Aceste folii au avantajul că fiind
reflectante contribuie la micşorarea pierderilor de căldură.
Alcătuirea acoperişului cuprinde totdeauna spaţii de aer pentru eliminarea
umidităţii ridicate, fie prin difuzie, fie prin ventilare. Soluţia acoperişurilor ventilate
este mai eficientă higrotehnic, fiind recomandabil a se aplica oricând acest lucru este
posibil si sub aspect economic.
In structura acoperişului sunt cuprinse bineânţeles straturi suport şi straturi de
protecţie pentru aceste elemente principale.

2.4.2.2.2. Soluţii de acoperişuri la construcţii zootehnice


În cele ce urmează se prezintă câteva soluţii particulare de acoperişuri pentru
construcţiile zootehnice, În vederea ilustrării principiilor generale expuse în
paragraful anterior. Clasificarea soluţiilor se va face în funcţie de stratul suport al
acoperişului si anume:
— soluţii cu stratul suport continuu realizat din beton greu, deci fără valoarea
termoizolantă;
— soluţii cu stratul suport continuu realizat din elemente cu valoare
termoizolantă;
— soluţii cu elemente suport liniare.
Soluţiile cu stratul suport continuu realizat din beton greu, derivă din
rezolvarea structurii de rezistenţă cu elemente prefabricate plane: chesoane, fâşii,
grinzi II , T etc. şi se încadrează în grupul acoperişurilor într-un strat (terase).
Ca principiu de alcătuire, peste elementul prefabricat se prevede un strat de
egalizare din mortar de ciment, ce serveşte ca suport pentru bariera de vapori. Sub
bariera de vapori se poate prevedea strat de difuzie din carton cutat, ondulat, perforat
etc., în cazul în care condiţiile higrotermice interioare pe de o parte, si materialul
termoizolant pe de altă parte nu necesită o aerare mai activă prin canale de difuzie.
Izolaţia termică se alcătuieşte de obicei din materiale eficace ca polistiren
expandat, poliuretan, pâslă minerală, beton celular autoclavizat, în diverse variante
constructive pentru asigurarea aerării.
Peste termoizolaţie se prevede stratul suport al hidroizolaţiei, a cărui grosime
este condiţionată de rigiditatea materialului termoizolant.
Hidroizolaţia la acoperişurile într-un strat este de obicei bituminoasă cu
armătura din carton asfaltat, pânză asfaltată, împletitură din fibre de sticlă etc. Ea
trebuie protejată contra acţiunilor mecanice si mai ales contra şocului termic.
Protejarea cu pietriş în grosime suficientă (~ 7 cm) conduce la creşterea însemnată a
greutăţii acoperişului şi depăşirea capacităţii portante a prefabricatelor de catalog.
O soluţie interesantă este utilizarea ansamblului bitum alurniniu pentru
învelitoare: peste straturile de bitum şi armătură se lipesc benzi de aluminiu foarte

- Construcţii agromontane - 109


subţiri, cu grosimi 0,05—0,08 mm. Acestea au un puternic caracter reflectant şi
sporesc simţitor calităţile microclimatului. Cercetări făcute în acest sens (Anglia) au
arătat că prin folosirea aluminiului s-au obţinut rezultate superioare la toate speciile
si anume: a scăzut mortalitatea puilor de carne, a crescut producţia de ouă, de lapte,
s-a activat sporirea masei porcinelor (cu aproximativ 100 g/zi), concomitent cu
reducerea consumului de furaje.
In figurile următoare sunt indicate, pentru exemplificare, soluţii de
acoperişuri tip terasă pentru diverse materiale termoizolafoare.
în figura 2.100 izolaţia termică este alcătuită din beton celular auto-clavizat,
canalele de ventilaţie obţinându-se prin teşirea plăcilor sau distanţarea acestora.
Canalele sunt dispuse pe două direcţii comunicând între ele la intersecţii (fig. 2.101),
având în general legătură cu exteriorul pe conturul clădirii. La clădiri late, prizele de
aer pe contur sunt insuficiente şi se introduc deflectoare aşezate la intersecţia
canalelor, unde se sparg plăcile pentru a crea goluri de 6—12 cm în jurul
defleotorului (fig. 2.102). Deflectoarele se vor proteja cu căciuli.
In figura 2.103 se prezintă o soluţie de termoizolare cu polistiren expandat.
Pentru a se obţine canale de difuzie, termoizolaţia este realizată sub formă de panouri
din P.F.L. dur, pe care este lipit polistirenul
Fig. 2.101 Fig. 2.102

Fig. 2.100

Fig. 2.103

- Construcţii agromontane - 110


Fig. 2.104
Fig. 2.105

- Construcţii agromontane - 111


(fig. 2.104). Panourile termoizolante se vor aşeza cu canalele de difuzie în
continuare, dispuse transversal acoperişului, legate la streaşină cu un canal colector
comunicând prin ştuţuri cu aerul atmosferic. Stratul de P.F.L. dur serveşte şi ca strat
suport pentru hidroizolaţie.
Polistirenul se poate realiza si cu caneluri care servesc drept canale de difuzie
(fig. 2.105).
Sistemul constructiv trebuie să prevadă măsuri de protecţie a canelurilor
contra umplerii cu bitum (golurile din cartonul perforat de sub învelitoare sunt
intercalate între canelurile stratului de polistiren), cât şi protecţia polistirenului
împotriva şocului termic la turnarea bitumului, prin tratarea superficială cu irasbit,
urelit, silicat de sodiu.
O situaţie mai deosebită poate apare în cazul folosirii grinzilor II şi T, la care
înălţimea mare a inimii, poate indica şi o soluţie de acoperiş ventilat, prin
suspendarea termoizolaţiei la partea inferioară a acestora (fig. 2.106).
Soluţiile cu strat suport continuu, cu valoare termoizolantă, apar tot la
-acoperişuri într-un strat, la care pentru structura acoperişului se folosesc fie
elemente plane din betoane uşoare, fie elemente ceramice.
Ca betoane uşoare s-au realizat prefabricate, experimentate cu succes (Rusia),
din beton cu granulit (cheramzit), sub formă de panouri portante ou goluri, în figura
2.107 se indică o soluţie de fâşie ceramică portantă alcătuită din corpuri ceramice cu
goluri. Betonul celular auto-clavizat portant (armat) prezintă anumite particularităţi
care îl fac ca până acum să nu fie o soluţie sigură pentru clădiri cu umiditate inte-
rioară ridicată .
In cazul stratului suport cu valoare termoizolantă, bariera de vapori apare la
interior, şi trebuie realizată adecvat (aşa cum s-a arătat mai înainte). O situaţie
specială poate rezulta când, peste stratul suport termoizolant, este necesară o
termoizolaţie de completare (pentru a atinge parametrii doriţi); aceasta se va aplica
fie liber, fie lipită prin puncte, o lipire continuă puţind funcţiona ca o barieră de
vapori nepotrivit aşezată .
Soluţiile cu elemente suport liniare conduc la acoperişuri uşoare, la care
învelitaarea se poate realiza din azbociment ondulat, materiale plastice ca poliesteri
armaţi cu fibre de sticlă, tablă ondulată de aluminiu, în soluţii în care să se asigure
spaţii de aer ventilat.

Fig. 2.106

- Construcţii agromontane - 112


Acest spaţiu de aer poate să fie de volum mic, în continuare indicându-se
soluţii la care atât termoizolaţia cât şi învelitoarea se găsesc la partea superioară a
acoperişului. In figurile 2.108 si 2.109 se prezintă un acoperiş ventilat cu învelitoare
din azbociment ondulat în două variante în funcţie de rigiditatea termoizolaţiei.
Astfel, în figura 2.108 termoizolaţia este alcătuită din pâslă minerală ce necesită un
suport continuu, în această situaţie se folosesc două straturi de azbociment, unul cu
funcţie de învelitoare, celălalt ca strat suport al termoizolaţiei. Pentru rezemarea
concomitentă a ambelor straturi pana din beton armat are o formă adecvată. Prezenţa
azbocimentului la faţa interioară este o soluţie indicată, acesta fiind un material
rezistent la agresivităţi si cu bună comportare igienico-veterinară.
În cazul în oare izolaţia termică este suficient de rigidă pentru a fi portantă pe
distanţa dintre pane, azbocimentul se foloseşte numai ca învelitoare (fig. 2.109).
In alcătuiri similare se pot utiliza şi masele plastice care prezintă şi ele
suprafeţe interioare igienice. Foile ondulate din răşini poliesterice se pot utiliza şi pe
porţiuni unde dorim să asigurăm o iluminare prin acoperiş.
Execuţia acoperişurilor descrise mai sus prezintă dificultăţi datorită
necesităţii unei manopere calificate si relativ mari. Pentru a simplifica

Fig. 2.107

- Construcţii agromontane - 113

Fig. 2.108
execuţia, se caută variante care să evite lasezarea pe şantier a unui număr mare de
straturi suprapuse. Pot apare astfel soluţii cu panouri uşoare aerate, rezemate pe
panele de acoperiş, panouri alcătuite din azbociment plan (fig. 2.110), plăci
fibrolemnoase dure, aluminiu (fig. 2.111). învelitoarea este alcătuită în acest caz din
materiale bituminoase, folie de aluminiu, permiţând pante mici, element important la
clădirile cu lăţime mare (clădiri comasate) în vederea abţinerii unui volum optim pe
cap de animal (învelitorile din azbociment ondulat necesitând pante relativ mari,
minimum 18%).
În cazul elementelor de structură înalte (ferme din beton armat, ferme din
lemn, structuri metalice cu pane cu zăbrele etc.), termoizolaţia se poate aşeza la talpa
inferioară a fermelor sau, panelor apărând soluţiile cu spaţiu de aer ventilat de volum
mare, ce se poate organiza şi pentru ventilarea interioară a clădirii
Prinderea termoizolaţiei la partea inferioară necesită, fie termoizolaţii rigide
autoportante pe distanţa dintre talpa inferioară a panelor

Fig. 2.110

Fig. 2.109

Fig. 2.111

- Construcţii agromontane - 114


(fig. 2.157), fie susţinerea de fermă prin profile din material plastic prinse cu sârmă
inoxidabilă (fig. 2.160).
Soluţiile uşoare, ventilate, sunt, în general, cele mai indicate, atât sub aspect
funcţional, cât şi sub aspect economic, ce se evidenţiază atât direct în costul
elementului de închidere, cât şi în costul structurii şi fundaţiilor ce au de suportat
încărcări mici.

2,4.3.3. Pereţi la construcţii zootehnice

Fig. 2.112

- Construcţii agromontane - 115


2.4.2.3.1. Condiţii specifice pentru pereţii construcţiilor zootehnice
Analiza condiţiilor speciale în care lucrează elementele de construcţie la
construcţiile zootehnice, ce s-a făcut în paragraful anterior (Acoperişuri), rămâne
valabilă si în cazul pereţilor, cu observaţia că pereţii se prezintă mai puţin solicitaţi
de efectul umidităţii si cu un aport mai mic la pierderile generale de căldură (sub 20
—25% inclusiv ferestre şi uşi. Pe de altă parte, apariţia unui eventual condens
accidental şi în mică cantitate pe faţa interioară a elementului de construcţie, nefiind
indicată, nu este atât de categoric interzisă ca la tavane.
Coeficientul de transmisie termică se recomandă să aibă cel puţin valoarea:

Knec = 0,70—0,95 [W/m2, K].

De asemenea, o indicaţie general valabilă este aceea că la structurile din mai


multe straturi permeabilitatea la vapori a straturilor să crească
de la interior la exterior, amplasând stratul cu permeabilitatea
cea mai mică la interior (barieră de vapori).
Sub aspectul participării la realizarea structurii de
rezistenţă, pereţii pot fi portanţi sau neportanţi.
Pereţii din cărămidă plină, fiind masivi şi omogeni, cu
o inerţie termică mare şi permeabili la vapori reprezintă o
soluţie tradiţională experimentată, d'ar pentru a artinge
valorile recomandabile pentru coeficientul de transmisie
termică, ar rezulta foarte groşi. Remarcăm că un zid de
cărămidă de 36,5cm are un coeficient Kef ≈ 1,5 W/m2, K,
faţă de Knec = 0,95 W/m2, K.
Zidăria de cărămidă necesită, de asemenea, manoperă
Fig. 2.113
multă si calificată, aşa că s-au căutat alte soluţii care
încadrându-se în concepţia constructivă generală, să
corespundă condiţiilor specifice construcţiilor zootehnice.

2.4.2.3.2. Soluţii de pereţi la construcţii zootehnice

Zidăria sub formă de pereţi portanţi sau autoportanti continuă să fie folosită,
însă în soluţii îmbunatăţite, utilizându-se fie cărămidă în zidării mixte cu
introducerea în grosimea zidurilor a unor materiale cu eficacitate termică ridicată, fie
zidării din alte materiale, ca blocurile din beton uşor.
În figurile următoare se indică soluţii de zidărie de cărămidă în structuri
mixte. Acestea se pot utiliza, fie cu umpluturi termoizolatoare în vrac (zgură,
granulit), cele două ziduri de cărămidă fiind legate cu diafragme verticale sau
- Construcţii agromontane - 116
orizontale, fie cu materiale termoizolatoare aglomerate sub formă de beton uşor (fig.
2.113). Cărămida folosită este de obicei cărămidă eficientă (cu goluri verticale
pătrunse G.V.P.). Pentru construcţiile la care problemele higrotermice sunt mai
complexe (porcine) s-a utilizat zidăria de cărămidă eficientă cu izolaţie termică din
polistiren (fig. 2.114). In structura peretelui se prevede un strat de aer ventilat

Fig. 2.114

Fig. 2.115

legat cu exteriorul prin introducerea în faţadă a unor cărămizi G.V.P. pe muchie, cu


canale orizontale, ce nu se tencuiesc.
Zidăriile din beton uşor cu agregate din granulit, zgură, deşeuri ceramice etc.
se pot realiza sub formă de zidării din blocuri sau turnate în cofraje. Un material
eficient termic îl constituie blocurile din beton celular autoclavizat. Sistemele din
beton uşor, în condiţiile de umiditate foarte ridicată a construcţiilor zootehnice, se
- Construcţii agromontane - 117
prevăd la interior cu bariere de vapori protejate cu placaj de zidărie ceramică plină, în
figura 2.115 se prezintă soluţii pentru zidurile autoportante ale unei construcţii cu
schelet.
In cazul blocurilor din beton celular autoclavizat, acesta nu se admite expus
precipitaţiilor, deci pe zona soclului trebuie protejat şi la exterior (fig. 2.116).
Pereţii prefabricaţi corespund tendinţei generale de industrializare a
construcţiilor zootehnice, si pot fi realizaţi sub formă de fâşii, panouri grele sau
uşoare.

Fig. 2.116 Fig. 2.117

Panourile, respectiv fâşiile grele, se alcătuiesc în sistemul în trei straturi, cu


zonele marginale din beton greu si în interior termoizolaţie dintr-un material eficient
termic sau dintr-un strat de aer. Alegerea între fâşii sau panouri depinde de concepţia
generală de prefabricare (închisă sau deschisă, uşoară sau grea) s-a prezentat un
sistem de pereţi din fîşii de beton cu goluri în concepţia unei prefabricări deschise,
uşoare, ce pot fi autoportanţi sau portanţi (prin precomprimarea lor).

- Construcţii agromontane - 118


Panourile mari în trei straturi reprezintă o soluţie de prefaibricare mai grea
utilizabilă atunci când si celelalte elemente de construcţii, prin greutatea lor, justifică
utilajul corespunzător. Ele pot fi autoportante sau portante. Sunt alcătuite din două
straturi marginale de beton de minimum 5 cm, când au numai rol de protecţie (la
pereţi autoportanţi) sau un strat exterior de
protecţie de 5 cm şi unul interior dimensionat pentru preluarea încărcărilor (la pereţi
portanţi); între acestea se găseşte miezul termoizolant din pâslă, beton celular
autoclavizat, polistiren etc. dimensionat pe criterii higrotermice. Bariera de vapori
poate fi aplicată la faţa caldă a termoizolaţiei când este alcătuită din carton asfaltat,
polietilenă, sau la faţa interioară a panoului sub formă de vopsele. Legătura între cele
două straturi de beton se face prin nervuri, ce constituie punţi termice defavorabile,
deci a căror lăţime trebuie micşorată la maximum posibil (fig. 2,117).
În cazul panourilor autoportante, structura de rezistenţă are stâlpi (ca
elemente verticale de structură) de care se prind aceste panouri; ele pot fi fixate de
asemenea la partea superioară în centuri de beton armat (fig. 2.118).
In ceea ce priveşte rezemarea la partea inferioară, panoul având înălţime
mare, nu necesită o fundaţie continuă, el putând funcţiona ca o grindă.

Fig. 2.118

La panourile portante, deosebit de importantă este îmbinarea lor, şi alcătuirea


unei construcţii conformate astfel încât să poată prelua atât sarcinile verticale cât şi
cele orizontale. Rezemarea pe teren, bazându-se pe aceeaşi observaţie de mai sus, se
poate face prin fundaţii izolate de tip pahar, în care să se încastreze panourile
terminate corespunzător (fig. 2.119).

Folosirea elementelor uşoare se face în cazul pereţilor neportanţi, acestea


putându-se realiza sub formă de fâşii din beton celular autoclavizat, panouri uşoare
de azbopan, materiale pe bază de înlocuitori de lemn etc. Pentru materialele sensibile
la umiditate trebuie luate măsuri de protecţie şi de aerare a sistemului perete.
In figura 2.120 se prezintă o soluţie de pereţi, cu fâşii din beton celular
aotoclavizat armat, cu lungimi egale cu distanţa dintre stâlpii structuri (6 m).

- Construcţii agromontane - 119


Protejarea se face la interior prin vopsire cu bariere de vapori de tipul clor-cauciuc,
de exemplu, iar la exterior cu azbociment ondulat, prin ondulele căruia se face si
aenarea sistemului.
In figura 2.120 se poate vedea un panou de perete alcătuit pe bază de
înlocuitori din lemn (placaj), iar în figura 2.121, ansamblul unui sistem de închidere
pe bază de P.F.L. dur, termoizolat si aerat.

Fig. 2.119

Pentru îmbunătăţirea microclimatului si protejarea mai eficientă a


elementului de construcţie, la partea interioară se pot prevedea folii metalice
reflectorizante (din aluminiu, de exemplu).
Desigur că în cazul utilizării elementelor uşoare ele vor fi protejate si de
contactul direct cu animalele mari (taurine, porcine) prin dispunerea adecvată a
boxelor sau prin prevederea de grilaje. La porcine, prevederea unui soclu mai înalt
termoizolat poate realiza această protecţie.

Fig. 2.120

Fig. 2.121

- Construcţii agromontane - 120


- Construcţii agromontane -
Fig. 2.122 121
2.4.2.3. Ferestre şi uşi
Ferestrele construcţiilor zootehnice îndeplinesc funcţia de iluminare naturală
şi de participare la ventilaţia naturală organizată a încăperii.
Din punct de vedere al iluminării, suprafaţa ferestrelor rezultă din destinaţia
clădirii si se indică în norme ca un procent din suprafaţa pardoselii (aşa cum s-a
arătat în § 2.2.2., tabelul 2.5).
Amplasarea fronturilor de ferestre se poate face pe o singură latură
longitudinală, sau pe ambele laturi, în funcţie de distribuţia interioară a spaţiilor, în
cazul dispunerii ferestrelor pe o singură latură se recomandă

Fig. 2.123

- Construcţii agromontane - 122


orientarea acesteia spre sud, iar la ferestre pe ambele laturi, pe direcţia est—
vest (orientare corelată cu direcţia vântului dominant).
In ceea ce priveşte înălţimea parapetului, acesta, aşa cum s-a arătat, este
raţional a fi un parapet înalt, h =1,50—1,80 m, în vederea unei iluminări uniforme şi
totodată pentru a se putea asigura participarea ferestrelor la ventilaţia naturală
evitând pericolul accesului aerului rece la nivelul animalelor.
Pentru a limita pierderile de căldură exagerate la nivelul ferestrelor, acestea se
prevăd de obicei cu geam dublu.
In ceea ce priveşte deschiderea, cercevelele se fac basculante, cu balamalele
la partea inferioară din motive sanitar-veterinare si de organizare a ventilaţiei <fig.
2.123). Ele trebuie deci dotate cu dispozitive de deschidere şi de fixare atât în poziţia
închis cât si deschis.

Fig. 2.124

Fig. 2.125

In vederea controlării riguroase a microclimatului, apare avantajoasă, în


anumite condiţii, soluţia fără ferestre (hale blindate), la care pierderile de căldură
sunt micşorate în măsură importantă.
Uşile, sub aspectul poziţiei si dimensiunilor, sunt determinate de două criterii
principale:
— soluţia tehnologică, ce priveşte transportul furajelor, evacuarea gunoiului
(mijlocul de transport) si circulaţia funcţională a animalelor si oamenilor;

- Construcţii agromontane - 123


— prescripţiile de protecţie contra incendiului, prin care în funcţie de tipul
animalelor şi gradul de rezistenţă la foc al clădirii se stabileşte numărul de uşi pe
baza numărului maxim de animale admis pe o uşă de evacuare
Distribuţia uşilor trebuie să fie cât mai uniformă, ţinând cont de faptul că se
admite ca lungimea drumului de evacuare până la ieşirea din clădire să fie de
maximum 30 m pentru animalele legate, iar pentru stabulaţie liberă 50 m.
Deschiderea uşilor trebuie să se facă în sensul de evacuare (fig. 2.124). iar în
faţa uşilor si porţilor nu se admite construirea de praguri.
Lăţimea minimă a ieşirilor de evacuare, în condiţii de incendiu, trebuie să fie,
în funcţie de specia animalelor, cel puţin de:
— 2,00 m pentru uşile grajdurilor de taurine si cabaline;
— 1,50 m pentru uşile grajdurilor de viţei până la 6 luni;
— 0,90 m pentru uşile grajdurilor de porci.
Uşile vor fi de regulă pivotante, admiţându-se uşi glisante numai la lăţimi mai
mari de 2,00 m (fig. 2.125).
Ca detalii de alcătuire, uşile se fac de regulă din lemn, mai rar metalice, iar
uşile de suprafeţe mai mari se pot realiza termoizolante.

2.4.2.4. Elemente de organizare interioară, compartimentări


Spaţiul în interiorul adăpostului este divizat, pentru organizarea tehnologică
corespunzătoare speciei, sistemului de stabulaţie etc. prin compartimentări executate
din lemn, oţel sau beton armat.

Fig. 2.126

Soluţia cu compartimentări de lemn este mai rar utilizată în adăposturile


moderne datorită secţiunilor relativ mari (consuni mare de material lemnos),
complicaţiilor de prindere (încastrare) în pardoseală.
Compartimentările din beton armat se pot realiza din dulapi prefabricaţi,
urmărindu-se o montare uşoară; greutatea lor trebuie să fie corespunzătoare

Fig. 2.127 Fig. 2.128

- Construcţii agromontane - 124


manipulării manuale, pentru
că punerea în operă se face după
acoperirea construcţiei. In figura
2,126 se indică o astfel de com-
partimentare din dulapi de circa 70
daN montaţi în ghidaje metalice. Se
pot folosi şi soluţii cu stâlpi din beton
armat prefabricat, cu forme adecvate
(fig. 2.127).

Cel mai adesea se folosesc


pentru compartimentări elemente
metalice, de obicei, din ţeava.
Acestea se îmbină prin sudură, fiind
alcătuite din montanţi verticali si
rigle orizontale, la distanţe depinzând
de specia si vârsta animalelor (fig.
2.128).
In cazul animalelor mici
(porcine în maternităţi, păsări),
compartimentările se fac din plasă de
sârmă susţinută pe un schelet de
ţeava sau oţel beton.
Pentru compartimentările
metalice trebuie luate măsuri de
protecţie contra coroziunii, prin
zincare sau vopsire cu miniu de
plumb.
O poziţie specială o ocupă
grilajul de furajare care
Fig. 2.129 reglementează accesul animalelor la
iesle, în mod corespunzător cu
tehnologia de furajare.
În figura 2.129 se prezintă un
grilaj pentru o îngrăşătorie de taurine, la care furajarea se face la discreţie. Pentru că
animalele rămân în adăpost de la 90 zile la 250 zile, rigla orizontală trebuie să aibă
poziţia pe înălţime reglabilă pentru a coordona spaţiul de acces la furaje cu vârsta
animalului; în acest scop rigla este prinsă în bucşe culisabile pe montanţi.
Compartimentările se dimensionează pentru a putea prelua împingerile
animalelor, care, în funcţie de densitatea acestora pe metru pătrat, se pot aplica static
sau dinamic (prin izbire în viteză)

Compartimentările interioare consumă o cantitate însemnată de oţel, deci


trebuie dimensionate si alcătuite cu atenţie pentru a evita supradimensionarea lor.

- Construcţii agromontane - 125


2.5. ELEMENTE DE INSTALAŢII Şl UTILITĂŢI
2.5.1. Ventilaţia construcţiilor zootehnice
Schimbul de aer între încăpere şi exterior se numeşte ventilaţie. S-a analizat,
în cadrul balanţei termice, importanţa schimbului de aer, echilibrul microclimatului
interior bazându-se pe eliminarea din adăpost a surplusului de umiditate, căldură si
bioxid de carbon, ce determină volumul necesar de aer de schimb.
Schimbul de aer poate fi asigurat prin ventilaţie naturală sau ventilaţie
artificială.
2.5.1.1. Ventilaţia naturală
Realizarea schimbului de aer, în ventilaţia naturală, se bazează pe acţiunea
factorilor care creează diferenţe de presiune între interior şi exterior: diferenţa de
temperatură si viteza vântului.
În majoritatea zilelor din an, temperatura în interiorul încăperilor este de cele
mai multe ori diferită de temperatura exterioară, fiind mai mare

Greutatea specifică a aerului variază invers proporţional cu temperatura, între


interiorul încăperilor şi atmosfera exterioară stabilindu-se o diferenţă de presiune.
Aerul interior mai cald si deci mai uşor se ridică la partea superioară a încăperii,
tinzând să iasă în exterior prin neetanseităţile sau deschiderile existente în această
zonă. Aerul cald care s-a ridicat este înlocuit cu aer rece care pătrunde din exterior.
Vântul activează schimbul natural al aerului, în jurul unei clădiri supuse
acţiunii vântului se creează zone de suprapresiune si de subpresiune. Pe suprafaţa
bătută de vânt, o parte din energia cinetică a vântului se transformă în energie
potenţială creind suprapresiune. Pe suprafeţele opuse, datorită devierii curenţilor de
aer, se produce subpresiune.
Ventilaţia naturală apare sub formă de ventilaţie organizată sau neorganizată.
In ventilaţia naturală neorganizată pătrunderea aerului se face prin
neetanşeităţile uşilor, ferestrelor ca şi prin porii materialelor care alcătuiesc
elementele de construcţie. De asemenea, ventilarea naturală neorganizată se
realizează prin deschiderea ferestrelor.
In ventilaţia naturală organizată schimbul de aer se realizează prin
deschideri reglabile, special amenajate în elementele de construcţie.
Ventilaţia prin goluri în pereţi se asigură prin ferestre si fante ce servesc atât
pentru aspiraţia cât şi pentru evacuarea aerului. Eficienţa acestei ventilaţii este mică,
limitată pe lăţimea construcţiei. Prezintă dezavantajul, de ordin igienic-veterinar, că
aerul rece cade brusc si masiv asupra animalelor. Acest sistem se poate folosi numai
la adăposturi mici, cu lăţimi reduse (fig. 2.130).
Ventilaţia amenajată la nivelul tavanului utilizează canale dispuse deasupra,
dedesubt sau în grosimea tavanului, cane parcurg transversal încăperea. Canalele sunt
prevăzute cu guri pentru distribuirea aerului, care pornesc de la 1,00 m distanţă de
pereţii exteriori. Ca poziţie, canalele trebuie să se găsească la cel puţin 1,00 m
deasupra animalelor. Pentru a asigura funcţionarea lor ele trebuie dispulse paralel cu
direcţia vântuirilor dominante (fag. 2.131).
Ventilaţia cu coşuri de tiraj este cea mai des utilizată si cea mai eficientă
formă de ventilaţie naturală, fiind cu atât mai activă cu cât este mai mare înălţimea
utilă si mai pronunţată diferenţa dintre temperatura aerului exterior si interior.
Introducerea (admisia) aerului se face prin guri de admisie, iar evacuarea prin coşuri
de evacuare, în funcţie de po ziţia gurilor de admisie se pot realiza diferite variante.

- Construcţii agromontane - 126


Fig. 2.130 Fig. 2.131

Fig. 2.132

In figura 2.132 se prezintă soluţia cu gurile de admisie la partea superioară a


clădirii, sub tavan; în această situaţie încăperea nu se ventilează suficient la partea
inferioară.
Ventilarea cu admisia la partea inferioară, lângă pardoseală (fig. 2.181) este
eficace, asigură un schimb intens de aer, dar prezintă pericolul îmbolnăvirii
animalelor prin pătrunderea aerului rece la picioarele lor.
Cea mai uzuală formă de folosire a acestui sistem este cea cu gurile de
admisie la nivelul ferestrelor goluri sub ferestre sau ochiuri mobile, cu balamale la
partea inferioară a acestora. Acest sistem asigură o înălţime utilă h convenabilă şi,
Fig.
sub2.133
aspect sanitar-veterinar, este indicat având în vedere că aerul rece nu pătrunde
direct peste animale (fig. 2.134).
Pentru ca ventilarea prin coşuri să se facă în bune condiţii trebuie respectate o
serie de indicaţii, si anume:
— înălţimea coloanei de aer h trebuie să fie minimum 3,00 m, iar diferenţa de
temperatură între aerul interior şi cel exterior de cel puţin 9OC.

- Construcţii agromontane -
Fig. 2.134 127
— Coşurile se distribuie uniform în lungul
construcţiei, amplasându-se în cea mai călduroasă
zonă a adăpostului (pe cât posibil pe coamă),
acestea trebuie să înceapă de la tavan si să
depăşească coama cu minimum 50 cm. în spaţiile
reci (în poduri si peste acoperişuri) pereţii coşurilor
de evacuare trebuie izolaţi termic, pentru a evita
formarea condensului şi blocarea coşului cu un dop
de aer rece prin răcirea prematură a acestuia;
izolarea trebuie să realizeze o rezistenţă termică cel
puţin echivalentă cu cea a unui zid de cărămidă de
24 em grosime (fig. 2.135). Suprafaţa interioară a
coşului trebuie să fie netedă, pentru a nu crea re-
zistenţe în calea aerului, şi realizată din materiale
care să nu permită pătrunderea umidităţii în masa
lor. Capul coşului se protejează, pentru a evita Fig. 2.135
pătrunderea precipitaţiilor, cu o căciulă de protecţie.
— Gurile de aspiraţie se distribuie pe toată lungimea construcţiei, fiind astfel
alcătuite încât să dirijeze aerul aspirat în sus (fig. 2.133, b şi 2.134, b). Deschiderile
de intrare a aerului nu trebuie blocate în exterior de clădiri, copaci etc., iar la interior
de pereţi despărţitori, utilaje etc.
Sistemul de coşuri de ventilaţie naturală este economic şi uşor de exploatat.
Dezavantajul principal constă în faptul că schimbul de aer va fi asigurat numai când
ti > te

- Construcţii agromontane - 128


Pentru remedierea acestui inconvenient se poate proceda la activarea tirajului
prin montarea de deflectoare (dispozitive care utilizând energia cinetică a vântului
activează evacuarea aerului din interior) la capătul superior al coşurilor de ventilare
sau instalarea de ventilatoare pe coşurile de ventilaţie sau în golurile de admisie
(ferestre), care funcţionează în perioadele calde ale anului (fig. 2.136).

Dintre aceste mijloace, cel mai curent


utilizate sunt deflectoarele, fiind
economice şi prezentând uşurinţă în
exploatare (pentru majoritatea
localităţilor din ţara noastră, procentul
de zile lipsite de vânt dintr-un an este
redus la aproximativ 20%).
Fig. 2.136 Ventilaţia naturală organizată se
foloseşte în exclusivitate în cadrul
unităţilor mici (putându-se obţine rezultate satisfăcătoare mai ales în cazul turinelor)
sau se utilizează în completarea ventilaţiei mecanice

2.5.1.2. Ventilaţia artificială


Sistemul de ventilaţie în care mişcarea aerului se efectuează cu ajutorul unor
aparate acţionate mecanic, se numeşte ventilaţie artificiala sau mecanică. Aceasta
se foloseşte în cazul în care ventilaţia naturala este insuficientă (unităţi industriale de
creşterea porcilor pasărilor etc., în hale cu lăţimi mari sau etajate) sau imposibila
(hale blindate).
Ventilaţia mecanică elimină inconvenientele ventilaţiei naturale prin:
— stabilitatea funcţionării ei independent de starea timpului;
— posibilitatea de control, reglaj şi chiar automatizare;
— posibilitatea antrenării bioxidului de carbon şi a altor impuriţaţi grele,
acumulate la partea inferioară a încăperilor (în zona unde trăiesc animalele).
După modul de organizare a circulaţiei aerului, instalatele de ventilaţie se
clasifică în următoarele categorii:
1) Instalaţii cu refularea aerului viciat, în care caz încăperea este în
depresiune. Evacuarea aerului se face forţat prin ventilatoare aşezate pe acoperiş, iar
admisia aerului proaspăt se face liber prin ferestre sau prin fante cu jaluzele reglabile
practicate în pereţii exteriori longitudinal (fig. 2.137).
2) Instalaţii cu aspiraţia aerului proaspăt introdus forţat prin ventilatoare în
care caz încăperea este în suprapresiune. Amplasarea ventilatoarelor se face pe pereţii
longitudinali, iar evacuarea aerului se aşigură prin coşuri de tiraj
Numărul ventilatoarelor şi mărimea golurilor de admisie şi evacuare se
calculează în funcţie de schimburile de aer necesare pentru obţinerea microclimatului
corespunzător, atât în condiţiile de iarnâ cât şi de vară.
La realizarea ventilaţiei mecanice trebuie respectate unele indicaţii generale şi
anume:
— circulaţia aerului să se facă complet, în tot volumul halei;

- Construcţii agromontane - 129


— mişcarea aerului să se facă cu o viteză mai mică decât cea maxima
admisibilă (în funcţie de specia şi vârsta
animalelor);
— aerul introdus în hală să nu fie
un aer viciat, deci gurile de admisie a
aerului să se găsească departe de sursele
de viciere (deci şi de gurile de evacuare).

2.5.2. Instalaţii de încălzire

In cazul unor condiţii de


microclimat mai pretenţioase, ca de
exemplu la adăposturile de porcine pentru
maternităţi şi tineret, la cresele de tineret
taurin, la halele de păsări, ventilaţia
mecanică singură nu poate asigura
parametrii de microclimat. Apare necesar
în acest caz să se prevadă instalaţii de
încălzire. Fig. 2.137
Instalaţia de încălzire se poate
combina cu instalaţia de ventilaţie, în care
caz, aerul ce urmează a fi introdus este în-
călzit în prealabil în baterii încălzitoare,
apoi suflat de ventilatoare şi introdus în
hală prin canale de tablă zincată, prevăzute
cu guri protejate (fig. 2.138).
In cazul în care, din motive
tehnologice, hala este divizată în
compartimente (fig. 2.139),introducerea de
aer cald se face în fiecare compartiment,
iar instalaţia se proiectează având Fig. 2.138
posibilitate de funcţionare independentă.
Încălzirea se mai poate prevedea (mult mai rar) pe sistemul obişnuit de
corpuri încălzitoare, raidiaitoare sau serpentine cu apă caldă.
In afară de încălzirea generală, ce vizează întregul volum de aer al halei, în
anumite cazuri apare necesitatea unei încăiairi locale la temperaturi mai ridicate, ca
de exemplu la puii mici (la care temperatura trebuie să ajungă, aşa cum sa arătat, la
32°C) sau la maternităţi în boxele purceilor.
Această încălzire locală se asigură, de obicei, electric prin lămpi cu raze
infraroşii, cu corpuri încălzitoare sau încălzire locală în pardoseală.

- Construcţii agromontane - 130

Fig. 2.139
2.5.3. Instalaţii electrice
In majoritatea construcţiilor zootehnice moderne trebuie prevăzute instalaţii
electrice, atât pentru iluminat, cât si de forţă.
Soluţia, în funcţie de necesităţile specifice, poate fi de iluminare generală,
locală (în zonele de hrănire, adăpare, sau în zonele de activitate a oamenilor) si
tehnologică.
Instalaţia electrică de forţă apare necesară pentru mecanizarea lucrărilor de
furajare, evacuare a dejecţiilor, ventilaţie mecanică precum şi pentru încălzire
electrică.
Instalaţiile electrice în construcţiile zootehnice sunt instalaţii obişnuite, la
care se iau măsuri spadele întruicât mediul ambiant este umed şi cu acţiune corozivă:
se prevăd armături impermeabile la becuri, conductori de aluminiu, întrerupătoare
etanşe, tablouri capsulate. De asemenea, la construcţiile la care corpurile de iluminat
sunt la înălţime mică (datorită înălţimii reduse a clădirii) se iau măsuri de protecţie
prin introducerea tensiunii reduse.

BIBLIOGRAFIE

- Construcţii agromontane - 131


1. CARACOSTEA A. s.a – Manual pentru calcului constructiilor vol I
– Ed. Tehnica – 1977 Bucuresti;
2. MAIOR N s.a – Geotehnica si fundatii – Ed. Didactica si
Pedagogica – 1977 – Bucuresti;
3. PESTISANU C. s.a – Constructii civile, industriale si agricole –
Ed Didactica si Pedagogica - 1981 –
Bucuresti;
4. ROSU I. – Constructii zootehnice – Ed. SEMNEA –
2002 – Bucuresti;
5. ROSU I. – Constructii zootehnice – Ed Agrotehnica
– 2004 – Bucuresti.

- Construcţii agromontane - 132