Iaşi
- 2010 -
Cuprins
CAP. I INTRODUCERE
1.1. Argument …………………………………………………………………….......................………....……..2
1.2. Zona de studiu ………………………………………………………......................…………………....……3
1.3. Istoricul cercetărilor ………………………………………………….....................……………………....…3
1.3.1. Contextul general ………………………………………………….................……………………...…3
1.3.2. Stadiul actual de cunoaştere …………………………………………………...................………...…..4
1.3.2.1. Condiţii contemporane de evoluţie a râului Someşu Mic …………......................………...……4
1.3.2.2. Paleoevoluţia râului Someşu Mic …………………………………….......................…………..5
i
4.2. Relieful ............................................................................................................................................................55
4.2.2. Relieful la nivel de bazin hidrografic .....................................................................................................55
4.2.1. Relieful Văii Someşu Mic ......................................................................................................................57
ii
CAP. X DINAMICA ISTORICĂ A ALBIEI RÂULUI SOMEŞU MIC
10.1. Prezentarea datelor ......................................................................................................................................121
10.2. Discuţii şi concluzii .....................................................................................................................................125
10.2.1. Modificări de ansamblu ale albiei râului în plan orizontal .................................................................125
10.2.2. Stiluri de ajustare a albiei în plan orizontal ........................................................................................127
10.2.3. Sinteza rezultatelor privind dinamica istorică a albiei minore a râului Someşu Mic .........................128
10.2.4. Încadrarea comportamentului râului Someşu Mic în tabloul general al ajustărilor istorice a râurilor din
Europa .............................................................................................................................................................128
CAP. XII INFORMAŢII DE FACTURĂ ARHEOLOGICĂ PRIVIND DINAMICA ALBIEI RÂULUI SOMEŞU
MIC ÎN PLAN ORIZONTAL ...................................................................................................................................185
CAP. XIV DISCUŢII PRIVIND DINAMICA ALBIEI RÂULUI SOMEŞU MIC, DIN FAZA DE PERFECTARE
A LUNCII SALE ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT
14.1. Evoluţia râului Someşu Mic în ultimii 24.000 de ani ................................................................................250
14.1.1 Intervalul Ultimul Maxim Glaciar – stadialul Younger Dryas ............................................................250
14.1.2. Intervalul 10.200 BP – prezent ...........................................................................................................252
14.1.2.1. Comportament pe termen mediu ................................................................................................252
14.1.1.2. Reacţii rapide ale râului .............................................................................................................254
14.2. Problema genezei luncii şi evoluţia râului până la debutul Ultimului Maxim Glaciar .............................256
14.2.1.Date disponibile ...................................................................................................................................256
14.2.2. Interpretare ..........................................................................................................................................259
14.2.2.1. Vârsta şi geneza luncii ...............................................................................................................259
14.2.2.2. Morfologia fundului văii ............................................................................................................261
14.3. Comportament preferenţial al râului Someşu Mic la modificările climatice ............................................262
14.4. Rate de lăsare şi ridicare tectonică în lungul râului Someşu Mic ..............................................................264
14.4.1. Date disponibile ..................................................................................................................................264
14.4.2. Interpretare ......................................................................................................................................... 264
14.5. Concluzii ....................................................................................................................................................265
iii
PARTEA A V-A: CONCLUZII
Bibliografie
Anexa 1
iv
Ioana Feier R econstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Partea I
CADRU GENERAL
1
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
1.1. Argument
Râurile constituie o importantă componentă a mediului înconjurător pentru societatea umană, atât prin
efectele benefice cât şi prin pagubele (e.g., inundaţii) pe care le pot produce. Condiţionarea evoluţiei lor
de către climat reprezintă una dintre cele mai dificile şi mai actuale preocupări ale comunităţii ştiinţifice,
mai ales că parcurgem o perioadă de transformări climatice. Însă extragerea semnalului climatic este
complicată şi de participarea altor factori de control precum eustatism, tectonică sau condiţii locale de
evoluţie, la care se adaugă un element dereglator al cărui apogeu este atins în prezent – factorul antropic.
Reconstituirile paleoclimatice de mare rezoluţie pe baza carotelor glaciare şi sedimentare, completate
de o serie de alte informaţii privind condiţiile de paleomediu şi procesele geomorfologice, au relevat
faptul că în Holocen climatul a avut un comportament dinamic, cu implicaţii profunde asupra societăţii
umane (e.g., colapsul civilizaţiei Maya) şi asupra mediului înconjurător. De asemenea, descoperirea
variaţiilor climatice abrupte în carotele marine şi glaciare, cu durată relativ scurtă de desfăşurare, a
determinat o reevaluare a modelelor geomorfologice fluviale precedente. Totuşi, studiile privind durata
minimă a unei variaţii climatice abrupte necesară introducerii unei modificări în comportamentul unui râu
sunt într-o fază de început. Apar două întrebări majore: cât de important este factorul climatic în
modelarea fluvială şi în ce măsură sistemul fluvial răspunde la variaţii climatice abrupte?
(Vandenberghe & Maddy, 2001).
Dacă într-un bazin hidrografic neafectat antropic semnalul climatic poate fi extras din sedimentele
aluviale sau comportamentul actual al râului, nu acelaşi lucru se poate spune despre un bazin hidrografic
cu un lung istoric antropic, unde diferenţierea celor două semnale în comportamentul fluvial este mult
mai complicată (Macklin & Lewin, 2006).Pe un trend crescător cel puţin din Neolitic, presiunea antropică
a atins câteva momente de maxim în Epoca Bronzului, Epoca Romană, Epoca Medievală, încă
subordonate condiţiilor naturale de evoluţie. Nu acelaşi lucru se poate spune despre momentul actual,
când factorul uman pare să fi devenit elementul disturbator principal, cauza care a declanşat perioada de
încălzire climatică abruptă pe care o traversăm în prezent (Bell & Walker, 2005 şi lucrările citate). Prin
urmare, la întrebările formulate anterior se mai adaugă încă două : în ce măsură factorul antropic
dereglează comportamentul natural al râului şi care sunt consecinţele pe termen mediu şi lung a acestei
intervenţii?
În cadrul tezei noastre de doctorat ne propunem să urmărim aceste aspecte alegând ca studiu de caz
râul Someşu Mic şi lunca sa, în aval de Gilău. Scopul este să conturăm, cu ajutorul metodelor tradiţionale
şi a câtorva metode noi de investigare, un model de evoluţie în Holocen al acestui râu prin găsirea
răspunsului la cele patru întrebări de mai sus. Sunt tratate două teme majore, diferite ca abordare, dar
complementare în obţinerea unei imagini de ansamblu. O primă temă este dinamica istorică a râului,
unde baza de date o constituie măsurătorile instrumentale, materialele cartografice şi măsurătorile în
teren, iar a doua este evoluţia holocenă a râului, unde se apelează la analiza sedimentelor aluviale din
luncă şi datarea absolută a acestora. Această structură duală este urmărită pe parcursul întregii lucrări,
fiind reflectată în modul de organizare a temelor abordate în capitolele următoare.
Lucrarea de faţă atrage atenţia, printr-o serie de teme abordate pe parcurul ei, asupra potenţialului
teritoriului ţării noastre de a contribui cu informaţii valoroase la completarea modelelor de evoluţie a
sistemelor fluviale din Europa, vehiculate la ora actuală în literatura internaţională. Considerăm acest
demers unul dintre primii paşi, care reuşeşte să demonstreze importanţa preluării în studiile de
geomorfologie fluvială din România a noilor teme de cercetare şi metode de investigare.
2
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Râul Someşu Mic drenează latura nord vestică a Depresiunii Transilvaniei şi se formează la Gilău, din
confluenţa râurilor Someşu Cald şi Someşu Rece (Fig.1.1). Are o lungime de 105 km din punctul de
confluenţă a celor doi afluenţi ai săi până la revărsarea în râul Someşu Mare, din dreptul localităţilor Mica
– Dej, sau 175 km dacă se consideră de la izvoarele râului Someşu Cald. Suprafaţa bazinului hidrografic
(3773 km2) şi debitul multianual (~22 m3/s în apropiere de confluenţa cu Someşu Mare), îl încadrează în
categoria râurilor de dimensiuni medii. Aval de Gilău, se impune în relief printr-o vale în care terasele
fluviale şi lunca sunt bine reprezentate. Valea Someşu Mic, cunoscută în literatura geografică şi sub
denumirea de "Culoarul de Vale al râului Someşu Mic”, este considerată parte a Dealurilor Clujului şi
Dejului şi limită sudică a Masivului Feleac, respectiv limită vestică a Câmpiei Transilvaniei (Savu, 1963;
Savu, 1980; Geografia României vol. III, 1987; Pop, 2001).
În lucrarea de faţă, atenţia noastră se îndreaptă spre lunca râului Someşu Mic. Limita din amonte a
arealului de studiu corespunde cu bazinetul depresionar din spatele barajului andezitic de la Gilău unde,
înainte de apariţia lacului artificial Gilău, avea loc confluenţa celor doi afluenţi. Limita din aval este dată
de sectorul de confluenţă cu râul Someşu Mare.
În primele decenii ale secolului XX studiile privind geneza şi evoluţia reliefului fluvial din
Depresiunea Transilvaniei au avut ca rezultat obţinerea de informaţii cu caracter de sinteză (e.g., Emm. de
Martonne (1929), Ficheux (1928, 1937), Mihăilescu (1935, 1937), David (1945)). Urmează perioada
anilor 1950 - 1990, când o serie de autori precum Gârbacea (1957), Savu (1963), Mac (1972), Posea
3
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
(1962), Josan (1979), Popescu (1990), Grecu (1992), Sandu (1998), Irimuş (1998) au realizat studii
sistematice, de detaliu, asupra reliefului din perimetrul Depresiunii Transilvaniei, cu elaborarea de
monografii geomorfologice pentru diverse unităţi de relief.
În acelaşi timp, în acord cu cerinţele societăţi, se înregistrează şi o orientare a studiilor geomorfologice
înspre domeniul modelării actuale a reliefului. În cercetarea sistemului fluvial ajung în atenţia
cercetătorilor atât aspecte legate de morfodinamica fluvială, cât şi de morfodinamica versanţilor. Cu
referire la studiul morfologiei şi comportamentului spaţial şi temporal al cursurilor de apă, o sinteză
detaliată a contribuţiilor la nivelul României este oferită de Burdulea (2009), de unde reţinem
preocupările îndelungate şi diversitatea aspectelor abordate de autorii români: clasificarea albiilor minore,
formarea albiilor, interpretarea profilelor longitudinale ale albiilor.
În ceea ce priveşte evoluţia reliefului fluvial în timp (e.g., procese modelatoare trecute sau prezente şi
formele rezultate, racordarea teraselor) se remarcă o serie de studii ce propun cronologii relative pentru
diversele etape de evoluţie din Cuaternar. Sunt analizate turbării, mlaştini formate în spatele valurilor de
alunecare, terase fluviale, lunci, sedimente lacustre, depozite de loess, fiind utilizate metode proprii
stiinţelor geologice şi geomorfologice (datări cu polen, analiza geochimică a solurilor fosile şi stratelor de
loessuri, metode paleontologice, stratigrafice şi sedimentologice, corelarea mediilor depoziţionale cu
vestigii arheologie, semnalarea şi cartarea formelor periglaciare, cartarea şi racordarea teraselor fluviale
etc). Menţionăm câteva lucrări de sinteză privind condiţiile de mediu cuaternare din România, care
vizează implicit şi Depresiunea Transilvaniei: Mlaştinile de turbă din R.P.R. (Pop, 1960), Geologia
Cuaternarului (Macarovici, 1968), Mediul geografic în Pleistocenul Superior şi culturile paleolitice din
România (Cârciumaru, 1980), Paleogeografia Cuaternarului (Donisă, 1993), Cuaternarul pe teritoriul
României (CMN Moldova Iaşi, 1999), Gheţarii şi relieful (Urdea, 2005). La acestea se adaugă numeroase
articole publicate în reviste de specialitate (“Studia Universitatis ‘Babes-Bolyai", Revue Roumaine de
Geologie, Geographie et Geophysique, Analele Universităţii Bucureşti, Dări de Seamă ale Sedinţelor
Comitetului Geologic, Analele Universităţii ‘Al. I. Cuza’ Iaşi, Travaux de l’Institute de Speleologie ”Emil
Racoviţă” etc.), articole care au tratat geneza şi evoluţia reliefului fluvial şi rolul climatului şi al tectonicii
în acest proces.
Cu referire doar la arealul nostru de studiu – Valea Someşu Mic, evoluţia reliefului fluvial a fost
tratată de diverşi autori: Morariu & Paşcu (1957), Posea (1961, 1963), Morariu & Gârbacea (1960),
Morariu et al., (1964), Ciobanu (1965), Savu (1965, 1973), Morariu & Mac (1972), Mac &
Sorocovschi (1977, 1982), Mac & Tudoran (1982), Savu et al., (1970, 1973), Păuca (1977).
Rezultatele obţinute au fost incluse ulterior în lucrări de sinteză: Geomorfologia României
(Coteţ, 1973), Relieful României (Posea et al., 1974), Geografia României - Vol III, Carpaţii şi
Depresiunea Transilvaniei (1987), Les Monts Apuseni (Bihor) – Vallées et aplanissements (Ficheux,
1996), Relieful pe domuri şi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei (Irimuş, 1998), Depresiunea
Transilvaniei (Pop, 2001), Relieful României (Posea, 2002).
Dinamica albiei minore sau dinamica sedimentelor în lungul râului au fost abordate în studii realizate
de Pop (1961), Morariu & Mac (1962), Posea (1962), Savu (1963), Buz (1972) şi alţii. Autorii, pe baza
cartării geomorfologice şi a descrierii luncii, au surprins aspecte legate de situaţia existentă înainte de
demararea amplului program de amenajare hidrotehnică a Râului Someşu Mic. Informaţii adiţionale sunt
obţinute din studii de hidrologie (Săndulache, 1957; Buta, 1967; Aniţan, 1974; Şerban, 2002), unde sunt
analizate probleme legate de regimul natural de scurgere, impactul evenimentelor extreme de tipul
inundaţiilor, dinamica albiei în secţiune transversală, influenţa barajelor asupra regimului de scurgere.
În cele ce urmează, propunem o trecere cronologică în revistă a principalelor contribuţii cu privire la
evoluţia râului Someşu Mic, atât la scară istorică cât şi la scara Holocenului.
În studiul cu privire la variaţia nivelului apelor din bazinul Someşului, Morariu & Savu (1953)
menţionează regimul pluvionival de alimentare al acestuia, subliniind rolul climatului şi al altor factori de
control (geologia, relieful si vegetaţia) în organizarea anuală a scurgerii. Descrierea principalelor
inundaţii ale râului Someşu Mic din prima jumătate a secolului XX, şi impactul lor asupra luncii sale,
sunt regăsite în lucrarea lui Săndulache (1957). Informaţiile prezentate în cele două articole sunt reluate şi
4
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
dezvoltate în două lucrări de doctorat importante - Buta (1967) şi Aniţan (1974). Importanţa acestor studii
derivă din faptul că analizele sunt realizate pe baza datelor istorice şi a măsurătorilor hidrotehnice
dinainte de demararea programului de amenajare hidrotehnică complexă a bazinului hidrografic al
Someşului Mic şi oferă un tablou complex asupra comportamentului natural al râului Someşu Mic, în
condiţii de presiune antropică minoră.
Pişota (1971) oferă o analiză cuprinzătoare a regimului natural de scurgere al râului Someşu Cald,
înainte cu puţin timp de punerea în funcţiune a întregii salbe de lacuri de acumulare amplasate pe cursul
său. Acest studiu se continuă cronologic cu lucrările lui Aniţan et al. (1977) şi Şerban (2007), care
vizează modificările ulterioare survenite la nivelul cuvetelor lacustre, a scurgerii lichide şi solide şi în
morfologia râului, în condiţii de fucţionare a lacurilor de acumulare.
Informaţii cu caracter istoric, provenite din diverse surse istorice, cu privire la incidenţa unor
evenimente extreme precum precipitaţii bogate şi inundaţii, sunt prezente în sintezele realizate de Topor
(1963), Cernovodeanu & Bindea (1993), Dudaş (1999), Mustăţea (2005). Deşi lucrările oferă o bază de
date importantă, dat fiind caracterul disipat si descriptiv al informaţiilor, acestea pot fi considerate ca
având doar un caracter orientativ, neputând face obiectul unei analize cantitative de mare detaliu.
Lucrarea lui Croitoru (2006) privire la excesul de precipitaţii din Depresiunea Transilvaniei încadrează
Râul Someşu Mic în categoria suprafeţelor cu vulnerabilitate mică la inundaţii. Conform autoarei, o
asemenea încadrare se datorează în primul rând poziţiei geografice, foehnul dinspre Munţii Apuseni
determinând scăderea cantităţilor de precipitaţii, implicit o reducere a riscului la inundaţii. Un element de
asemenea important este factorul antropic, regularizarea aproape totală a bazinului său hidrografic ducând
la un control major asupra regimului de scurgere al acestui râului şi implicit la scăderea până la anulare a
riscului de inundaţii.
Studiul lui Morariu & Gârbacea (1960) reprezintă prima încercare de analiză complexă a teraselor
fluviale din Depresiunea Transilvaniei şi de tratare a problematicii evoluţiei reţelei hidrografice din acest
perimetru. Pe baza observaţiilor proprii şi a studiilor anterioare cu caracter local, autorii propun grupe
altitudinale generalizate pentru terasele fluviale, terasa de luncă (T I) fiind încadrată la 2-3 m, iar T a II-a
la 6-10 m. De asemenea, se menţionează paralelismul dintre profilul longitudinal al teraselor şi cel al
luncii, cu excepţii locale impuse de diapirism.
O lucrare de referinţă pentru încadrarea cronologică a reliefului fluvial din Depresiunea Transilvaniei
o constituie lucrarea semnată de Pop (1961), în care este pusă în discuţie formarea terasei de luncă de pe
Valea Someşului Cald (Munţii Bihor). Această discuţie se bazează pe studierea deschiderii din malul
stâng al râului, localizată în zona cunoscută ca Pietrele Onachii, deschidere care facilitează observaţii
asupra sedimentarului aluvionar în care este săpat râul şi a turbei amplasată în partea superioară a
profilului. Autorul citat a identificat cinci momente “morfoclimatice” în evoluţia postglaciară a acestui
areal:
Etapa 1: depunerea de aluviuni fluviale grosiere în condiţii periglaciare, când debitul solid disponibil
depăşea capacitatea de transport a râului
Etapa 2 (Preboreal): procesele perigraciare continuă dar cu intensitate mai mică iar albia minoră a
Someşului Cald prezintă un grad mai ridicat de divagare decât în faza precedentă. Acum are loc părăsirea
albiei de către râu în sectorul Pietrele Onachii, eveniment marcat de orizontul terminal argilos cenuşiu la
contactul cu turba.
Etapa 3 (Boreal): în condiţii de încălzire climatică şi scădere a cantităţii de precipitaţii, are loc o
scădere a debitului lichid şi a capacităţii de transport a râului, rezultatul fiind detaşarea terasei de luncă şi
instalarea condiţiilor optime pentru dezvoltarea turbei.
Etapa 4 (Sub-Boreal): divagare laterală a Someşului Cald, care duce la formarea unei noi albii pe
dreapta, efectul fiind întreruperea dezvoltării turbăriei. Râul revine ulterior la situaţia anterioară, pe malul
drept apărând o nouă turbă ce a înglobat turba veche, în timp ce pe malul stâng a avut loc o îndepărtare
totală a turbăriei vechi, fără instalarea uneia noi.
Etapa 5 (Sub-Atlantic): pe fondul scăderii temperaturii aerului şi a creşterii cantităţii de precipitaţii, se
înregistrează o adâncire pronunţată în depozitele de turbă şi aluviuni, menţinută şi în prezent.
Lucrarea lui Morariu & Mac (1962) constituie un studiu reper în ceea ce priveşte regionarea
geomorfologică a Văii Someşu Mic între localităţile Floreşti şi Apahida. Din cuprinsul acestui material
reţinem descrierile morfologice şi sedimentare cu privire la terasa joasă, de luncă, respectiv a terasei de
5
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
10-16 m (T II). Terasa de luncă, încadrată la 4-6 m pe vatra oraşului Cluj Napoca, este descrisă ca fiind
alcătuită din nisipuri şi pietrişuri, cu materiale coluviale la contactul cu terasele mai înalte, inundabilă
doar local şi la viituri excepţionale, cu microdepresiuni mlăştinoase în zona Băilor Someşeni, localitatea
Someşeni sau în vecinătatea Aeroportului. În profil longitudinal, această unitate de relief înregistrează o
creştere în altitudine dinspre amonte spre aval, de la o altitudine medie de 3,5 m la 6-7 m în zona
Aeroportului, unde apare şi o dedublare a acesteia. Aceste particularităţile morfologice şi
sedimentologice, manifestate începând cu zona Someşeni, se asociază mişcărilor locale de subsidenţă
lentă datorate sării. În ceea ce priveşte terasa a II-a, este slab păstrată în perimetrul localităţii Cluj
Napoca, sub formă de fragmente detaşate în luncă sau cu podul terasei parazitat de conurile de dejecţie a
pârâurilor ce drenează latura nordică a Masivului Feleac (grosimi ale sedimentelor coluviale de 0,5 - 4
m). Ca şi în cazul terasei de luncă, terasa a II-a înregistrează variaţii în profil longitudinal, sesizabile la
nivelul grosimii sedimentelor aluviale. De la 0,5 - 4 m grosime se trece brusc la 12 m, pentru ca apoi să se
revină la valori medii de 6 m.
O tematică similară este abordată şi de Posea (1962), accentul fiind pus îndeosebi pe evoluţia
paleogeomorfologică a zonei Gilău – Someşeni. Autorul evidenţiază patru etape de formare şi dezvoltare
a reliefului, pornind de la conturarea ca uscat a blocului cristalin al Apusenilor până în prezent (etapa
prepiemontană, etapa piemonturilor, etapa conturării reţelei hidrografice actuale, etapa reţelei
hidrografice actuale). Relieful fluvial este abordat în detaliu prin încadrarea altitudinală, descrierea
morfologică şi sedimentară a teraselor fluviale şi ale luncii. Şi în acest studiu se fac referiri la influenţa
locală a sării prin impunerea unor particularităţi precum dedublarea terasei I şi variaţia grosimii şi texturii
sedimentelor aluviale ale sale şi ale luncii.
Posea şi Săndulache (1963) oferă o imagine privind particularităţile evoluţiei reliefului fluvial în
condiţii de manifestare a tectonicii sării. În cadrul lucrării este analizat un fragment de terasă de 8-15 m
(T II) amplasat pe raza localităţii Cluj Napoca. Depozitele aluvionare (predominant pietrişuri) din
compoziţia acestei terase au o grosime de peste 10 m iar pe suprafaţa ei se dezvoltă o unitate lacustră cu
alimentare strict pluvială (Lacul Ştuc, în prezent complet drenat prin intervenţii antropice). Grosimea mai
mare a sedimentelor şi existenţa lacului sunt atribuite diapirismului, în primul caz fiind vorba de prezenţa
unui sinclinal diapir care a contribuit la o acumulare mai mare a sedimentelor, iar în cel de-al doilea caz a
unui sâmbure de sare care a fost dizolvat în partea sa superioară, rezultând fenomenul de tasare care a dus
la conturarea cuvetei lacustre.
Municipiul Dej şi zona de confluenţă dintre râurile Someşu Mare şi Someşu Mic fac subiectul lucrării
lui Morariu et al. (1963), în cadrul căreia sunt prezentate în detaliu şi caracteristicile morfologice ale celor
două văi. Harta teraselor include terasa de luncă la grupa altitudinală de 2-3 m, iar terasa a II-a la 8-15 m.
În ceea ce priveşte vârsta lor, se menţine aprecierea conform căreia terasa a II-a aparţine perioadei Würm
I, ceea ce include implicit lunca în Holocen. De asemenea, profilele transversale şi longitudinale realizate
în zona de confluenţă scot în evidenţă paralelismul teraselor cu lunca, fapt care atestă lipsa unei activităţi
tectonice ample în Cuaternar. Este menţionat rolul tectonicii în modelarea reliefului, prin prezenţa faliilor
transversale de la Jibou şi a brahianticlinalului Ocna Dej, fără însă a se face aprecieri directe asupra
efectelor morfologice şi sedimentologice asupra luncii sau a terasei a II-a.
Studiul monografic asupra Podişului Someşan, realizat de Savu (1963, teză de doctorat nepublicată),
analizează pe larg Culoarul Someşul Mic, detaliind morfologia luncii şi a terasei a II-a, respectiv rolul
factorilor de control în impunerea unor particularităţi morfologice sau sedimentologice în lungul râului.
Autorul sugerează existenţa în zona barajului din Cartierul Mănăştur – Cluj Napoca a unei mişcări active
de ridicare în lungul unei falii transversale pe lunca Someşului Mic, idee reluată frecvent în studiile
geomorfologice ulterioare.
Lucrarea realizată de Pop (1966) cu privire la geneza bazinelor lacustre din Câmpia Transilvaniei
oferă o interpretare inedită asupra rolului jucat de tectonica sării asupra morfologiei generale şi de detaliu
a reţelei hidrografice din NV Transilvaniei. Pentru studiul nostru importante sunt observaţiile asupra
comportamentului râului Someşu Mic în porţiunile în care intersectează cutele diapire din virgaţia
Someşului precum şi aprecierile asupra genezei şi evoluţiei cuvetelor lacustre din luncile afluenţilor,
atribuite ca vârstă Holocenului. Aceste cuvete lacustre sunt poziţionate cu mult sub talvegul actual al
râurilor iar grosimea acumulărilor lacustre, de ordinul a 8-9 m, indică subsidenţe locale la sfârşitul
Pleistocenului şi în Holocen.
Savu et al. (1970) tratează problema vârstei teraselor fluviale de pe râul Someşu Mare şi propune o
cronologie adaptată ulterior de acelaşi autor (1974) şi la restul râurilor din Transilvania, inclusiv pentru
râul Someşu Mic. Astfel, resturile fosile de moluşte identificate în terasa a IV-a (40-50 m) a Someşului
6
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Mare (localitatea Uriu), au permis încadrarea acestei terase la Würm I, iar prin deducţie s-a apreciat că
terasa de 18-22 m (T III) are vârsta Würm II, în timp ce terasa de 8-12 m (T II) şi terasa de maxim 5-6 m
(terasa de luncă) aparţin Holocenului.
Aspectul general al luncii râului Someşu Mic între Gilău şi Apahida este analizat în lucrarea lui Buz
(1972), care reia o parte din informaţiile deja existente dar propune şi o hartă geomorfologică a acestei
unităţi de relief, bazată pe observaţii proprii. Lucrarea are principalul merit de a inventaria o serie de
aspecte privind morfologia de detaliu a luncii, care în prezent nu mai sunt vizibile, urmare a intervenţiilor
antropice ulterioare.
Savu et al. (1974) analizează critic geneza şi vârsta teraselor din Transilvania comparativ cu lucrările
precedente şi propune un sistem de 7-8 terase (excepţional 9) şi o nouă încadrare altitudinală a acestora.
Reţinem din această clasificare altitudinile înaintate pentru luncă şi terasa a II-a, respectiv 2-3 m şi 6-12
m, menţinute ca încadrare cronologică în Holocen.
Posea et al (1974) abordează pe larg tematica reliefului fluvial, oferind o imagine de ansamblu asupra
particularităţilor teritoriale şi a dificultăţilor întâmpinate în racordarea teraselor sau în stabilirea
momentelor cheie din evoluţia reţelei hidrografice. Pentru râurile din Depresiunea Transilvaniei reţinem
afirmaţia conform căreia “nu există date suficiente care să permită datarea teraselor şi întocmirea unor
scheme morfocronologice cât mai exacte”, indicaţiile fiind, comparativ cu restul teritoriului ţării, mult
mai disipate şi cu referire în special la terasele inferioare. Pentru această zonă, vârstele teraselor au fost
încadrate pornind de la trei repere principale:
- T 30-40 m (T III, Someş) – Würm I (Savu, 1970)
- T 26 m (Someşu Mic, localitatea Floreşti) - Pleistocen superior (Posea, 1961)
- T 2-3 m (Someşu Cald, Pietrele Onachii) – sfârşit Würm – debut Holocen (Pop, 1961)
În ceea ce priveşte lunca, o constatare general valabilă pentru teritoriul României, implicit şi pentru
lunca Someşului Mic, este prezenţa a două complexe sedimentare, unul bazal, de 1-5 m, alcătuit din
pietrişuri, pietriş şi nisip, nisip grosier, şi un orizont superior, nisipos, nisipos – argilos, uneori cu un sol
îngropat şi cu urme de cultură materială. În evoluţia luncii au fost identificate 3 etape importante:
- acumularea materialului grosier din bază, în condiţii de climat mai rece şi umed
- acumularea de material fin, în condiţii de climat mai secetos, cu vegetaţie mai abundentă
- existenţa unui moment recent de supraaluvionare, cu manifestare în ultimele secole şi cauzată
antropic
Aprecierile asupra vârstei luncilor au de asemenea un mare grad de generalizare. Pentru luncile
montane şi colinare, în această categorie intrând şi arealul nostru de studiu, principalele afirmaţii sunt cu
privire la caracterul în bună parte moştenit al luncii şi încadrarea momentelor de secţionare a păturii de
aluviuni în 1-3 trepte în Holocenul superior. Aceste informaţii sunt reluate în sinteze geomorfologice
ulterioare, fără a se aduce modificări esenţiale în încadrările altitudinale şi cronologice (e.g., Grecu, 1983;
Geografia României ,vol. III, 1987; Posea, 2002).
Un reper important în studiul genezei şi evoluţiei paleogeomorfologice a râului Someşu Mic este
materialul realizat de Paucă (1977) asupra reţelei hidrografice a Blocului Someşan. Nota de originalitate a
lucrării este dată de analiza rolului tectonicii de profunzime, respectiv a tectonicii depozitelor neogene
(diapirism) în organizarea scurgerii, atât la nivelul râurilor de ordin superior cât şi la nivelul afluenţilor. În
cazul râului Someşu Mic autorul identifică o primă fractură, situată între Someşeni şi Dej, vizualizată ca
“un sistem complex de falii care separă două blocuri cu probleme tectonice şi geomorfologice diferite”:
Podişul Someşan şi Câmpia Transilvaniei. Autorul argumentează în favoarea existenţei structurii de
faliere, minimalizată ca importanţă în studiile tectonice precedente (Gavăţ et al., 1963 – linie structurală
de ordinal III, ipotetică) şi anume, prin prezenţa în număr mare a unghiurilor drepte pentru majoritatea
văilor secundare din sectorul de NV a Câmpiei Transilvaniei. Se menţionează de asemenea faptul că acest
sistem de falii rectangulare, dezvoltat predominant în partea de est a râului, a permis ascensiunea unor
masive de sare până la suprafaţă sau în apropiere de aceasta, idee care contrazice părerea unanimă
conform căreia cutele diapire marginale de vest sunt de origine compresională (ipoteză formulată de
Mrazec în 1926).
Cea de-a doua fractură, cu influenţă directă asupra evoluţiei Râului Someşu Mic, este fractura crustală
a Someşului, desfăşurată între Dej şi Jibou şi atestată geofizic de către Gavăţ et al. (1963), sub indicativul
G9. Această fractură este considerată a fi un sistem complex de falii apropiate, în alternanţă cu falii de
importanţă secundară dispuse perpendicular. În lungul său, pe o lăţime de câţiva km, apar numeroase
blocuri scufundate, a căror corespondenţă morfologică sunt bazinetele de eroziune. Un astfel de caz îl
constituie zona de confluenţă de la Dej.
7
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Ficheaux (1996) prezintă în sinteză propriile observaţii şi reia studiile anterioare asupra evoluţiei
paleogeografice a Munţilor Apuseni, precum şi a principalelor cursuri de râu a căror bazin hidrografic
superior aparţine acestei unităţi de relief. Autorul tratează pe larg tema genezei, a factorilor de control şi a
morfologiei Văii Someşu Mic de la intrarea în Depresiunea Transilvaniei – localitatea Gilău şi până la
confluenţa din apropierea localităţii Dej. Această lucrare subliniază încă o dată rolul tectonicii, şi
îndeosebi al tectonicii sării, în impunerea unor particularităţi locale în morfologia şi structura sedimentară
a luncii şi teraselor, deşi se constată existenţa unui paralelism între profilele longitudinale ale teraselor,
ceea ce atestă lipsa unor mişcări tectonice ample.
În concluzie, deşi nu există o lucrare de sinteză asupra evoluţiei râului Someşu Mic, studiile realizate
până în prezent semnalează o serie de aspecte privind geneza, vârsta, paleoevoluţia şi evoluţia
geomorfologică actuală, pentru diferite sectoare din lungul râului sau la nivel de bazin hidrografic.
Sintetizând informaţiile existente, reţinem următoarele aspecte relevante pentru evoluţia holocenă a
acestui curs de apă:
1. Grupul teraselor aluviale inferioare din lungul Culoarului Someşu Mic (2-3 m, 6-12 m, 15-22 m,
30-40 m) se leagă genetic în principal de oscilaţiile climatice din Pleistocenul superior – Holocen, dar şi
de condiţionări neotectonice locale (Irimuş, 1998; Posea et al., 1974);
2. Acumularea sedimentelor grosiere din baza luncii Râului Someşu Mic aparţine Tardiglaciarului şi
Holocenului inferior, iar secţionarea păturii de aluviuni în 1–3 trepte s-a realizat mai târziu, în Holocenul
superior (Pop, 1961; Posea et al., 1974);
3. Pentru râurile transilvănene nu există date suficiente care să permită datarea teraselor şi întocmirea
unei scheme morfocronologice cât mai exacte, informaţiile existente fiind disipate (Posea et al., 1974);
4. Modelarea actuală a reliefului fluvial stă sub incidenţa climatului temperat continental, în care un
rol de mare importanţă este jucat de caracterul torenţial al precipitaţiilor. Aceste condiţii climatice asigură
un regim al scurgerii cu valori maxime în primavară (nivopluvial) şi în lunile mai – iulie (pluvial);
5. Factorul antropic a devenit în ultimul timp un element din ce în ce mai important în morfodinamica
râului Someşu Mic, în special în ultimele 4 decenii, când acest curs de apă a devenit subiectul unor ample
lucrări de amenajare hidrotehnică.
Tabloul general de mai sus reprezintă punctul de plecare în studiul de faţă, rezultatele obţinute urmând
să susţină cu noi argumente sau, din contră, să infirme ipotezele formulate până în prezent cu privire la
acest subiect.
8
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL II
CADRU TEORETIC GENERAL
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, conceptul de sistem a devenit un instrument puternic în
organizarea studiilor de geomorfologie fluvială, care permite obţinerea unei imagini integrate a proceselor
şi formelor implicate in dinamica râurilor, la diferite scări temporale şi spaţiale. Este definit ca un sistem
complex de tip proces – răspuns, cu două componente fizice majore: sistemul morfologic (albii, lunci,
versanţi, delte etc.) şi sistemul cascadă al scurgerii lichide şi solide, a cărui limite corespund cu cele ale
bazinului hidrografic (Chorley & Kenedy, 1971, citat de Ichim et al., 1989).
Pentru a simplifica discuţiile privind ansamblul de forme care intră în componenţa sistemului fluvial,
Schumm (1977) propune o divizare a acestuia în trei zone. Se au în vedere procesele predominante (deşi
se acceptă existenţa interferenţelor între procese) la trei nivele (Fig. 2.1):
a) zona de producţie: bazinul de recepţie şi zona sursă a sedimentelor
b) zona de transfer, unde pentru o albie stabilă, cantitatea de sedimente depusă este egală cu cea
transportată
c) zona de depunere: presupune predominarea sedimentării (deltă, con de dejecţie).
Fig. 2.1. Divizarea sistemului fluvial după Schumm (1977), preluat din Charlton (2008)
Componenta temporală a sistemul fluvial implică la rândul său două nivele: o evoluţie progresivă în
timp, la scară geologică, ca rezultat al proceselor normale de eroziune şi depunere, conform ciclului de
eroziune a lui Davis (1898), respectiv ajustări la factori perturbatori manifestaţi la scară mai mică de timp
(schimbări climatice, oscilaţii ale nivelului eustatic, activitate tectonică, presiune antropică).
Conform Brunsden & Thornes (1978), citaţi de Knighton (1989), există două tipuri de elemente
disturbatoare externe, cu implicaţii diferite în evoluţia sistemului fluvial:
- Elemente de tip pulsatoriu (engl.: pulsed type): În această categorie sunt incluse evenimentele de
mare amploare dar cu frecvenţă mică de producere (ex: o inundaţie majoră sau catastrofală), a căror
efecte sunt limitate în timp şi spaţiu. În general, după astfel de momente, sistemul fluvial va reveni la
starea anterioară. Excepţia apare în situaţia în care un astfel de eveniment a determinat traversarea unui
prag intern important, condiţii în care sistemul fluvial va trece la un alt nivel de organizare (ajustări
morfologice şi tendinţele de evoluţie urmate).
- Elemente de tip prelungit (engl.: ramp type): În acest caz, variabilele de control sunt menţinute la un
nou nivel, urmare a unei tendinţe constante de modificare (e.g., schimbări climatice). Astfel de schimbări
afectează spaţii mai extinse decât în cazul precedent, însă răspunsul fluvial nu este spaţial uniform.
Prin urmare, complexitatea sistemului fluvial este dată şi de natura particulară de răspuns, atât ca
întreg cât şi la nivelul componentelor sale. Schumm (2005) afirmă: „caracteristicile unui râu pot prezenta
uneori mici variaţii, dar în alte situaţii, pentru acelaşi caz, se poate înregistra o variabilitate mult mai
9
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
mare. De asemenea, la manifestările pe scară largă a unui factor de control, precum schimbări climatice
la nivel regional, răspunsul general al unui râu poate fi complet diferit comparativ cu cel al râului
învecinat”. Un asemenea comportament indică faptul că unele sisteme se ajustează rapid la schimbări
(sunt senzitive), în timp ce altele sunt mai rezistente (robuste, conservatoare). Cauza acestei reacţii
diferenţiate se datorează pe de o parte naturii pragurilor interne ale sistemelor fluviale, iar pe de altă parte
capacităţii factorilor disturbatori de a impulsiona sistemul să îşi depăşească aceste praguri. Prin urmare,
apariţia unui factor extern perturbator cu efecte plasate sub nivelul de depăşire a pragului intern se va
asocia cu o reacţie minoră din partea sistemului fluvial (şi a componentelor sale), pe când în cazul opus,
reacţia aceluiaşi sistem sau a sistemului învecinat poate fi foarte puternică (Piégay & Schumm, 2003;
Schumm 2005; Brierley & Fryirs, 2005).
În prezent există două curente divergente cu privire la explicarea evoluţiei sistemului fluvial şi a
modului în care acesta reacţionează în timp: uniformitarism vs. neocatastrofism.
Cea mai cunoscută este viziunea uniformitaristă (gradualism), care a predominat lumea ştiinţifică a
secolulul XX, a fost deplin acceptată odată cu publicarea lucrării de referinţă a lui Leopold şi Maddock
(1953) cu privire la geometria hidraulică a albiilor aluviale. În această direcţie de abordare se înscriu
conceptele de echilibru dinamic (Gilbert, 1877; Hack, 1960), scurgere în echilibru sau în regim (Schumm,
1977), debit dominant sau la maluri pline (Wolman & Miller, 1960), profil de echilibru sau grade
(Gilbert, 1877; Davis, 1902; Mackin, 1948).
Ideea în jurul căreia se concentrează întregul aparat teoretic este faptul că ajustările la scară mică
reflectă tendinţa permanentă a râului de a menţine o stare de echilibru dinamic între procese şi forme. La
scară de timp mai mare, pentru condiţii de mediu specifice, există o tendinţă de producere a unui set de
forme caracteristice (Knighton, 1989).
Neocatastrofismul reprezintă o formă reactualizată a teoriei catastrofismului de la sfârşitul secolului
al XIX-lea, care subliniază rolul evenimentelor abrupte şi violente în impunerea caracteristicilor
morfologice ale peisajului fluvial, în speţă a evenimentelor climatice.
Se pleacă de la premisa că factorii de control nu se pot menţine nemodificaţi un timp îndelungat,
astfel încât să permită modificări fluviale pe termen lung, de mică amploare, conform viziunii
uniformitariste. De asemenea, se consideră că un număr limitat de evenimente extreme este capabil să
producă schimbări substanţiale, cu efecte prelungite în timp (Knighton, 1989). Această perspectivă aduce
în prim plan capacitatea sistemului fluvial de a se ajusta permanent, ca răspuns la perturbatorii externi sau
atingerea unui prag intern (e.g., evoluţia unui meandru spre autocaptare). Ajustarea râului poate consta
într-o reacţie nesemnificativă, atingerea unui nou nivel de organizare sau declanşarea unui feedback
pozitiv, care va determina transformări majore. De asemenea, răspunsul poate fi spaţial uniform sau
neuniform.
Înrucât relaţiile empirice reuşesc să fie relevante din punct de vedere statistic pentru o serie de cazuri
concrete, dar totodată există dovezi că rolul inundaţiilor catastrofale (sau a perioadelor cu incidenţă mai
mare a inundaţiilor) primează în faţa condiţiilor medii în impunerea caracteristicilor morfologice fluviale,
se desprinde ideea că de fapt ambele viziuni sunt valabile. În consecinţă, nu este vorba neapărat despre o
contradicţie între cele două viziuni, ci mai degrabă despre două aspecte ale realităţii fizice. În acest sens,
Knighton (1989, pp. 280) afirmă: „... a accepta importanţa evenimentelor catastrofale în istoria
Pământului nu presupune a nega eficacitatea proceselor graduale. În orice caz, impactul inundaţiilor
asupra peisajului fluvial este foarte variabil sub raport spaţial. Este necesară o combinare a
modificărilor lente şi graduale cu cele abrupte şi violente, întrucât ambele sunt părţi ale unui
continuum”.
O viziune încă la început de drum care urmăreşte să unească cele două curente este oferită de
dinamica non-liniară a sistemului (Huggett, 1990; Phillips, 1992), conform căreia sistemul sau
componentele sale vor consuma energie cu scopul de a menţine ordine în stări îndepărtate de echilibru
(i.e., în afara echilibrului). Dinamica sistemelor disipative implică procese de auto-organizare şi prezintă
deseori discontinuităţi în evoluţia lor, denumite bifurcaţii – echivalentul pragurilor din sistemele
geomorfologice. Conceptul implică modificări lente între bifurcaţii şi modificări rapide la traversarea lor,
ceea ce aduce la un loc schimbările graduale şi cele abrupte sesizate în evoluţia sistemelor fluviale.
Bifurcaţiile pot reprezenta tranziţii de la o stare de echilibru la alta, dar pot constitui şi o trecere de la o
stare de echilibru la o stare de dezorganizare (comportament haotic).
10
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În schema generalizată a sistemului fluvial, lunca şi cursul de râu aferent aparţin preponderent zonei
de transfer. Între cele două componente ale sistemului fluvial au loc permanente schimburi materiale şi
energetice, printr-o serie de procese cu acţiune diferenţiată în timp şi spaţiu. Având în vedere natura
studiului de faţă, ne propunem ca în cele ce urmează să prezentăm succint formele şi procesele
caracteristicile celor două entităţi geomorfologice, fără a insista asupra descrierii în detaliu a întregului
sistem fluvial, ceea ce ar depăşi cadrul de discuţie urmărit pe parcursul acestei lucrări.
Cursul de apă este definit ca un sistem complex a cărei morfologie (dimensiune, secţiune
transversală, pantă de scurgere în profil longitudinal, forma în plan orizontal) este rezultatul proceselor
implicate în eroziunea, transportul şi depunerea sedimentelor. Ajustarea formelor este permanentă şi
reprezintă răspunsuri la secvenţe de evenimente de tipul scurgeri normale, inundatii, secete; evenimente
aflate în relaţie de dependenţă cu climatul şi hidrologia bazinului de receptie. Prin urmare, cursul de apă
poate fi caracterizat din două perspective: morfologia sa la un moment dat şi dinamica în timp.
După cum semnalează Schumm (2005), majoritatea clasificărilor existente în literatură asupra
cursului de apă vizează albiile aluviale şi sunt bazate pe morfologia lor în plan orizontal, la care se adaugă
informaţii suplimentare asupra relaţiilor existente între parametrii morfometrici şi principalii factori de
control (debitul lichid, debitul solid, panta), în acord cu legile geometriei hidraulice.
Astfel, clasificarea propusă de Leopold & Wolman (1957), în funcţie de pantă şi regimul de scurgere,
indică trei tipuri de albii: sinuoasă, meandrată şi împletită. Brice (1975, 1982, 1983) perfecţionează
această schemă, prin adaugarea categoriei de râu anastomozat, a distincţiei dintre meandrare pasivă şi
activă, a informaţiilor suplimentare legate de natura sedimentelor din patul albiei, gradul de sinuozitate
sau de împletire a tipurilor de albie. Miall (1977) identifică o fază intermediară de trecere de la albie
meandrată la albie împletită, denumită wandering channel. Church (1983) defineşte acest tip de albie ca
“… un comportament neregulat al unei albii instabile. Deşi este foarte evidentă prezenţa continuă a unui
canal principal de scurgere, sunt vizibile secvenţe de sectoare împletite/anastomozate, conectate între ele
de către cursul principal, relativ stabil”. Echivalentul românesc pentru acest termen ar putea fi albie cu
meandrare instabilă, noţiune diferită ca sens de cea de albie împletită.
Ca parte a aceluiaşi curent însă într-o manieră diferită de abordare, clasificarea lui Schumm (1963)
propune trei tipuri de albii aluviale: cu transport în suspensie, mixt şi târât. În funcţie de acest criteriu,
autorul indică 5 tipuri de albii, cu trecerea de la albii drepte spre cele meandrate şi împletite în funcţie de
relaţiile stabilite între încărcătura solidă, stabilitatea albiei şi forma sa (Schumm, 1977) (Fig. 2.2.).
Fig. 2.2. Clasificarea tipurilor de albie pe baza încărcăturii solide şi a stabilităţii sistemului,
conform Schumm (1977) (după Ichim et al., 1989)
11
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Începând cu anii 1990, atenţia se îndreaptă şi spre albiile cu pat de rocă, cu evoluţie în condiţii
energetice mult mai mari decât cele aluviale. Astfel, una dintre cele mai recente clasificări a tipurilor de
albie aparţine lui Rosgen (1994) (Fig. 2.3.). Pe baza naturii materialului din patul albiei şi maluri, a
gradului de incizie, a pantei, a raportul lăţime/adâncime şi a sinuozităţii, autorul identifică 41 de tipuri de
albie, pe care le grupează în 7 categorii. Chiar dacă de această dată sunt vizate şi albii cu pat de rocă,
conform Knighton (1989), majoritatea acestora pot fi introduse în cele patru categorii cunoscute: A –
drepte, B - cu sinuozitate redusă, C – meandrate, D - cu canale multiple de scurgere (D – împletite, DA –
anastomozate).
Montgomerry & Buffington (1998) propun la rândul lor o clasificare a tipurilor de albie în profil
longitudinal care pot să apară într-un bazin hidrografic cu alimentare în spaţiul montan (Fig. 2.4.).
Pornind din zona de interfluviu spre aval, autorii identifică trei tipuri majore de albiei: coluvială
(organizare incipientă a scurgerii), săpată în rocă şi aluvială. Tipul de albie aluvială are la rândul său cinci
subtipuri: albie cu scurgere în cascadă, albie cu scurgere de tip prag – adânc, albie cu pat de pietriş, albie
cu scurgere de tip vad – adânc şi albie în echilibru. Cu excepţia albiei în echilibru, primele patru tipuri de
albii aluviale sunt influenţate în evoluţia lor şi de o serie de alţi factori de control, nu doar de regimul de
scurgere şi panta.
Fig. 2.4. Tipuri de albii în profil longitudinal al unui curs de apă cu alimentare în spaţiul montan,
după Montgomery & Buffington (1998)
12
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Schumm (2005) preia problema clasificării albiilor şi oferă o nouă clasificare a tipurilor de albii pe
baza tendinţelor de evoluţie, şi nu neapărat a morfologiei în plan orizontal, Această clasificare indică
două categorii principale de albii (Tabel 2.1.):
- albii în echilibru dinamic (engl. in regim/graded)
Se consideră ca fiind albii aluviale, acelea a căror morfologie şi tendinţă de evoluţie sînt în acord cu
legile geometriei hidraulice. Aici sunt incluse toate tipurile de albii aluviale identificate în clasificările
anterioare, excepţie clasificarea lui Montgomerry & Buffington (1998). Întrucât noţiunea de albie în
echilibru are acelaşi sens şi în clasificarea autorilor respectivi, la această categorie intră doar ultimul tip
de albie aluvială identificată de către aceştia. Schumm (2005) foloseşte şi termenul de albii statice, pentru
a indica evoluţia acestora în sensul de menţinere a unei morfologii standard. Astfel, un curs de râu cu
dinamică foarte accentuată este static sau în echilibru dacă această dinamică reflectă tendinţa normală de
evoluţie.
- albii non – regim sau în dezechilibru (engl. non regim channel)
În această categorie sunt incluse albiile care nu evoluează în acord cu legile geometriei hidraulice,
fiind influenţate de rocă / aluviuni mai vechi sau sunt instabile. În cazul albiilor cu pat de rocă,
capacitatea de transport depăşeste cantitatea disponibilă de sedimente iar morfologia albiei este o funcţie
a caracteristicilor fizice ale rocii din patul albiei şi nu impusă de caracteristicile hidraulice şi de transport
sedimentar ale râului. În funcţie de gradul de participare a rocii în impunerea caracteristicilor albiei, sunt
identificate două subtipuri: albii complet controlate de rocă şi albii semicontrolate de rocă.
Albii aluviale în dezechilibru sunt considerate albiile cu evoluţie diferită de tendinţa normală,
conform legilor geometriei hidraulice. Există patru tipuri de albii, în funcţie de procesul deviant
predominant: cu tendinţă de degradare (incizie), agradare, avulsie sau transformare (ex.: trecere de la curs
împletit la curs meandrat).
Tipuri de albii
Albii în echilibru dinamic
Tipuri de albii
Drept (sinuos)
Meandrat (pasiv/activ)
Meandrat instabil
Împletit
Anastomozat (poate include oricare din tipurile precedente)
Hidrologie
Efemer
Intermitent
Permanent
Întrerupt
Albii în dezechilibru
Cu pat de rocă
Complet controlate de rocă
Semicontrolate de rocă
Instabile (aluviale)
Cu tendinţă de agradare
Cu tendinţă de degradare
Avulsie
Tabel 2.1. Tipuri de albii, după Schumm (2005)
În ceea ce priveşte factorii de control care acţionează asupra albiilor (sectoare de albie), Piégay &
Schumm (2003) îi împart în factori de control din amonte (istoric, tectonică, litologie, climat, antropic),
factori de control locali (fixi sau variabili) şi factori de control din aval (oscilaţii ale nivelului de bază,
antropic) (Fig. 2.5.).
În mod concret, factorii de control din amonte, consideraţi şi factori generali, vor determina tipul
albiei – sinuos, meandrat, meandrat instabil, împletit sau anastomozat, factorii de control din aval vor
putea modifica efectele celor din amonte, iar factorii de control locali se pot impune la această scară în
caracteristicile sectorului de albie. Modificări ale oricăreia dintre aceste variabile de control vor determina
un răspuns caracteristic al sectorului de albie, dependent de tipul schimbării dar şi de starea în care se află
acest sector (apropierea de o valoare prag).
13
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 2.5. Factori de control ai morfologiei şi comportamentului sectorului de albie, după Piégay & Schumm (2003)
2.1.2.2. Lunca
Terminologie
Definiţii consacrate în literatura internaţională:
- Wolman, Leopold (1957): Floodplain - “un teren relativ neted ce mărgineşte un râu şi care este
inundat în timpul apelor mari”
- Chorley, Schumm, Suggen (1984): Floodplain - “o suprafaţă aluvială adiacentă la o albie, care este
frecvent inundată”
- Goudie (2005): Topographic floodplain - reprezintă întreaga suprafaţă a fundului de vale şi include
sectorul activ (engl. active floodplain), frecvent afectat de inundaţii (inundaţii anuale, conform Wolman şi
Leopold, 1957) şi suprafaţa relictă (engl. relict floodplain), sub formă de terasă fluvială
- Nanson and Croke (1992): Genetic floodplain - “forma aluvială predominant orizontală, adiacentă
unui curs de apă, separată de acesta prin maluri şi construită prin transportul sedimentelor în condiţiile
actuale de scurgere”
În literatura românească disputele fiind concentrate în jurul a două noţiuni utilizate pentru delimitarea
şi descrierea sa: luncă vs albie majoră (Ichim et al., 1989).
Astfel, Vâlsan (1915) desemnează termenul luncă ca fiind echivalentul noţiunii de floodplain, noţiune
pe care o apreciază ca fiind însă mult mai vastă decât sensul de zonă afectată frecvent de inundaţii,
deoarece cuprinde şi zone neinundabile. Termenul este preluat de autori precum Coteţ (1957), Martiniuc
et al. (1962), Posea (1970), care subliniează la rândul lor faptul că suprafaţa desemnată de termenul de
luncă se extinde şi asupra porţiunilor neinundabile, a căror evoluţie este asociată cu evoluţia profilului de
echilibru al râului (scară milenară) şi nu scară decadală – centenială , precum a râului şi a fâşiei sale
active. După cum se poate constata, această definiţie se apropie foarte mult de cea oferită de Goudie
(2005). Conform Posea et al. (1974), această unitate de relief s-a format în Tardiglaciar – Holocen.
O a doua opinie, formulată de Ichim et al. (1989), atribuie termenului englezesc echivalentul
românesc de albie majoră. Albia majoră este definită ca fiind “zona relativ netedă, adiacentă albiei
minore, formată în ultima perioadă a timpului geologic (Ultimul Glaciar - Holocen) prin dominarea
proceselor de acreţie verticală şi acreţie laterală, delimitată de abrupturi marginale (uneori chiar direct de
versanţi, de regulă frunţi de terasă), ce se dezvoltă de o parte şi de alta a văii, şi care reprezintă obstacole
în calea migrării laterale a râului”
După cum au observat şi autorii menţionaţi mai sus, ambele definiţii nu consideră gradul de
inundabilitate ca fiind un criteriu clar de definire a acestei suprafeţe. De asemenea, atât lunca cât şi albia
majoră sunt considerate rezultatul evoluţiei râului în Ultimul Glaciar – Holocen. În opinia noastră,
stabilirea exactă a vârstei şi genezei acestei unităţi de relief reprezintă soluţia pentru rezolvarea acestei
polemici.
Apreciem că ambele noţiuni reflectă de fapt realităţi ale peisajului fluvial din ţara noastră:
- cursuri puternic adâncite în propriile sedimente, cărora le este asociată o fâşie istorică activă mai
joasă, relativ îngustă, care face trecerea spre suprafaţa adiacentă de 2-5 m, cu aspect de terasă,
14
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
- cursuri cu maluri joase (ex: cursuri împletite) şi suprafaţa adiacentă joasă larg dezvoltată lateral.
Astfel, suprafaţa de luncă joasă, adiacentă albiei, apare în ambele cazuri dar devine morfologie
dominantă, cu extindere maximă, în asociere cu un curs cu maluri joase, în timp ce în prima situaţie, este
mai dezvoltată treapta de 2-5 m.
În studiul de faţă optăm pentru noţiunea de luncă pentru a desemna fundul culoarului de vale, ca
echivalent al termenilor de floodplain şi valley bottom. Pentru a evita eventualele suprapuneri de sensuri,
nu facem referire la noţiunea de albie majoră.
În cazul concret al râului Someşu Mic, în secţiune transversală pe fundul văii, putem distinge trei
nivele funcţionale: perimetrul udat şi malurile cursului de apă, o fâşie activă de meandrare, şi o treaptă de
2-5 m, pentru a căror desemnare apelăm la următoarea terminologie (Fig. 2.6.):
- albia minoră - reprezintă cursul propriu-zis al râului
- lunca joasă de 0,5 – 2 m sau fâşia activă de meandrare - rezultatul evoluţiei în plan orizontal a râului
la scară istorică. Este frecvent inundată iar în componenţa sa intră cursul de apă şi morfologii asociate
acestuia: renii, renii involute, albii secundare rezultate din autocaptarea de tip repeziş a buclelor de
meandru, belciuge. Echivalentul englezesc al acestei noţiuni este channel belt. În cazul sectoarelor
anastomozare, fiecare canal de scurgere va avea asociată o fâşie activă de meandrare, proprie.
- treapta de luncă de 2-5 m sau lunca înaltă - pe suprafaţa sa sunt vizibile urme ale vechilor cursuri,
grinduri, este parazitată de conuri de dejecţie ale afluenţilor şi glacisuri de contact. Este inundabilă doar la
evenimente deosebite, suprafaţa afectată fiind dependentă de contextul morfologic local. Limita dintre
lunca înaltă şi lunca joasă (fâşia activă de meandrare) este marcată fie de maluri relicte fir de malul actual
al cursului de apă.
Fig. 2.6. Model simplificat al unei secţiuni transversale pe fundul văii râului Someşu Mic
Clasificarea luncilor
Pornind de la premisa că lunca este produsul interacţiunii complexe a proceselor fluviale, iar
caracterul şi evoluţia sa sunt impuse în primul rând de puterea râului (tradusă în capacitatea acestuia de a
antrena şi transporta sedimente) şi caracteristicile sedimentare ale aluvionarului din componenţa sa,
Nanson & Croke (1992) oferă cea mai completă clasificare a tipurilor de lunci, existentă la ora actuală.
Pornind de la 9 factori de bază (Tabel 2.2.), în mare parte procese de formare a luncii, autorii
stabilesc faptul că din manifestarea predominantă a unuia dintre aceşti factori sau din combinarea lor va
rezulta fiecare tip de luncă. Acreţia laterală şi acreţia verticală reprezintă cele mai importante mecanisme
de formare a luncii, însă nu este exclus ca în condiţii particulare de evoluţie şi alte procese să intervină
într-o mai mare măsură sau chiar să devină dominante.
Sunt identificate în final 3 tipuri genetice de luncă, cu 13 ordine şi subordine: luncă în condiţii de
mare energie, cu sedimentar necoeziv, luncă în condiţii energetice medii, cu sedimentar necoeziv şi luncă
în condiţii energetice mici, cu sedimentar coeziv. Aceste tipuri de lunci se disting atât sub raportul
genezei, cât şi al morfologiilor asociate şi a tendinţelor de transformare în timp şi în spaţiu (în lungul văii,
ca răspuns la modificările survenite în condiţiile de evoluţie) (Tabel 2.3.).
15
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Ultimii 2.6 milioane de ani (Cuaternar) s-au caracterizat prin variaţii climatice de mare amploare, care
(în special) la latitudini medii şi înalte au impus alternanţa condiţiilor glaciare şi interglaciare (fig. 2.7.).
Acest comportament climatic se datorează în primul rând variaţiilor parametrilor orbitei şi axei
Pământului, care influenţează cantitatea de radiaţie solară recepţionată de acesta, cu manifestări ciclice de
aproximativ 100 de mii de ani (ka), 41 ka, 23 ka şi 19 ka, cunoscute şi sub denumirea de cicluri
Milankovitch.
Cele mai detaliate informaţii cu privire la variaţiile cuaternare ale climatului sunt oferite de analiza
izotopilor de oxigen din sedimentele marine (e.g., Lisiecki & Raymo, 2005). Trendul acestora evidenţiază
faptul că în ultimii aproximativ 800 ka ani, variaţiile climatice globale par să urmeze o ciclicitate de ~100
ka ani, din care aproximativ 90% corespund perioadelor glaciare şi doar 10% perioadelor interglaciare
precum cea pe care o parcurgem în prezent (Holocen). Înainte de acest ultim interval, variaţiile climatice
au o periodicitate de 41 ka ani. Numărul acestor cicluri glaciare depăşeşte 50 doar în Cuaternar, dar au
existat cicluri similare încă din Pliocenul superior (Lisiecki & Raymo, 2005).
16
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 2.7. Ciclurile glaciare din ultimii 3,5 Ma, determinate pe baza analizei izotopilor de oxygen din sedimentele
marine. Cifrele pare indică perioade glaciare, iar cele impare perioade interglaciare.
După Lisiecki & Raymo, 2005, modificat
Faţă de aceste variaţii climatice de mare amploare sunt înregistrate şi oscilaţii climatice de scurtă
durată, de ordin milenar – centenial, a căror cauze principale se consideră a fi variaţiile în activitatea
solară şi erupţiile vulcanice. La acestea se adaugă o serie de alţi factori secundari cu rol declanşator,
modulator sau amplificator, precum schimbări în circulaţia oceanică de suprafaţă şi de adâncime, variaţii
geomagnetice, modificări în compoziţia atmosferei.
Manifestări climatice de acest gen sunt înregistrate şi în perioada Ultimul Maxim Glaciar – Holocen,
evenimente ale căror caracteristici generale le prezentăm mai jos (Figura 2.8.):
Perioada de maximă răcire din timpul ultimului maxim glaciar s-a înregistrat în jurul intervalului
23.000 – 21.000 ani înainte de prezent (i.e., 23 – 21 ka BP). Aceasta a fost urmată, după 15 ka BP, de o
încălzire generală a climatului, cu valori uşor mai scăzute decât în prezent. Pentru Europa Continentală,
această perioadă de aproximativ 2000 de ani este cunoscută sub denumirea de Interstadialul Bölling –
Allerod, iar în cronologia stabilită pe baza carotele glaciare din Groenlanda corespunde cu GI 1.
Caracteristica de bază a acestui interval este prezenţa a două oscilaţii ample de scurtă durată (de ordinul
sutelor de ani), când tendinţa este de revenire la climat glaciar, cunoscute ca interstadialele Oldest Dryas
şi Older Dryas, însă nu suficient de puternice încât să întrerupă tendinţa generală.
După 13 ka ani BP, numeroase surse de date paleoclimatice indică instalarea unei scurte perioade de
revenire la condiţii climatice glaciare, cea mai importantă după Ultimul Maxim Glaciar, cunoscută ca
Stadialul Younger Dryas (Europa continentală) sau GS 1 în cronologia GRIP. Această perioadă “neo-
glaciară” a durat câteva sute de ani şi se acceptă că a fost determinată de o modificare dramatică a
circulaţiei oceanice în Atlanticul de Nord, urmare a unui influx major de iceberguri din calota glaciară a
bazinului Arctic (provocată de dezintegrarea sa) sau infuziei unei cantităţi enorme de apă rezultată din
topirea calorie glaciare Laurentine (America de Nord). Efectul a fost extinderea rapidă spre sud a apelor
reci (reconstituirile pe baza carotelor marine arată o rată de deplasare a gheţurilor spre sud de 5 km/an),
asociată cu o deteriorare climatică, cu un efect remarcabil asupra climei, vegetaţiei şi reliefului de pe
întregul glob şi în special din emisfera nordică. În Europa, au fost documentate pentru această perioadă
scăderi ale temperaturii aerului de cca 6-8°C, avansări ale gheţarilor şi revenire la vegetaţie de tundră.
Holocenul este intervalul de încălzire cel mai recent din istoria Pământului, care a întrerupt climatul
rece al ultimului glaciar. Se consideră că a debutat acum 11703 ani BP (BP - “before present” - înainte de
prezent, “prezentul” fiind reprezentat de anul 1950), odată cu încălzirea bruscă de la sfârşitului stadialului
Younger Dryas (Fig. 2.8.). Climatul, deşi pare unul stabil, cu variaţii de ordinul a 1-20C, este unul
17
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
complex, caracterizat prin tendinţe pe termen lung, fluctuaţii milenare şi centeniale şi variaţii multianuale
şi multidecadale (Adams et al., 1999; Huntley et al., 2002; Negendank, 2004, citaţi de Hoffmann, 2007).
Fig. 2.8. Variaţii climatice în ultimii 30.000 ani, determinate pe baza izotopilor 18O din calota de gheaţă
Groenlandeză (Lowe et al., 2008, QSR). b2k – înainte de anul 2000 (scara din dreapta). Valori mai mici ale δ18O
indică temperaturi mai scăzute
Perioada de tranziţie de la Younger Dryas spre Holocen debutează la 11.700 ani BP. Se
caracterizează printr-o rată de creştere a temperaturii medii cu < 10C/100 de ani (Bard et al., 1987, citaţi
de Bell şi Walker, 1992), căreia i se asociază topirea gheţarilor din spaţiul montan şi schimbarea rapidă a
tipului de vegetaţie. Deşi instalarea condiţiilor climatice actuale s-a extins pe o durată de aproximativ
1500 de ani, există indicii că trecerea s-a realizat de fapt într-un interval mult mai mic de timp, când o
18
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
creştere a temperaturii aerului de 5 – 100C a avut loc pe parcursul a câtorva decenii, probabil sub durata
de viaţă a unei generaţii umane (Severinghaus et al., 1998, Alley, 2000, citaţi de Bell şi Walker, 2005,
Oldfield, 2005).
Următorul interval de timp de aproximativ 5000 de ani este cunoscut în literatură sub denumirea de
Optim Climatic Holocen. Caracteristica sa generală este tendinţa continuă de încălzire, cu variabilităţi
regionale în atingerea maximului termal. În general, temperatura aerului era mai mare cu aproximativ 1-
20C decât în prezent, ceea ce se repercutează şi în migrarea spre nord şi avansarea în altitudine a limitei
speciilor de foioase, mult mai avansate comparativ cu nivelul actual.
După 5 ka BP (Subboreal, Subatlantic) sunt indicate schimbări sesizabile în compoziţia vegetaţiei,
însă din acest moment nu se mai poate vorbi despre o desprindere la fel de clară a semnalului climatic
declanşator, întrucât, cel puţin la nivelul Europei, intervine în ecuaţie şi factorul antropic, cu apariţia
primelor forme de organizare agricolă (perioada neolitică).
Totuşi, deşi apare această complicare, semnalele climatice importante continuă să se distingă. Între
aproximativ 5 – 3 ka BP, în zona temperată nordică sunt înregistrate condiţii climatice fluctuante, cu o
deteriorare graduală a climatului care atinge maximul între 3 şi 2,5 ka BP (tranziţia
Subboreal/Subatlantic). Per ansamblu, se înregistrează o scădere a temperaturii cu aproximativ 1-20C.
Pentru ultimii 2500 de ani, pe un fond general de climat mai rece şi umed decât în perioada
anterioară, apar scurte perioade de încălzire climatică: Epoca Romană, Perioada Medievală Caldă, şi
perioada actuală, cu un proces rapid de încălzire, accelerat după 1900 (şi în special după 1975), care se
continuă şi în prezent. Între aprox. 1200 – 1850 AD se înregistrează o perioadă rece şi umedă, cunoscută
sub denumirea de Mica Eră Glaciară.
Holocenul a fost “punctat” de câteva anomalii climatice, declanşate de deversări ale apelor dulci
rezultate din topirea calotei Laurentine în Atlanticul de Nord, ceea ce a dus la întreruperea sau săbirea
Curentului Golfului, cu efecte asupra circulaţiei atmosferice din emisfera nordică. Cele mai evidente au
fost “Oscilaţia pre-boreală”, “Evenimentul 9.3 ka BP” şi “Evenimentul 8.2 ka BP”, care au impus la
nivelul Europei un climat rece şi uscat.
Faţă de acest tablou general, o serie de studii asupra datelor geochimice din carotele glaciare din
Groenlanda, dendrocronologie, sedimente lacustre şi turbării, aduc în atenţie posibile ciclicităţi ale
climatului, cunoscute şi sub denumirea de cicilităţi sub-Milankovitch. S-au făcut referiri la periodicităţi
de 2000 – 3000 de ani, 1450 ani, 1100 ani, 550 ani, fără însă ca acest aspect să fie în prezent foarte clar
definit (Bell şi Walker, 2005).
2.3. Evoluţia văilor fluviale în Cuaternar, cu accent pe intervalul Ultimul Maxim Glaciar – Holocen
În concepţiile tradiţionale (Penck, 1910, Büdel, 1977) există două viziuni privind condiţionarea
climatică a comportamentului fluvial. Prima atribuie climatelor reci (glaciare) un proces accentuat de
agradare, când râurile împletite depun materiale sedimentare în cantităţi considerabile, iar perioadelor
interglaciare (calde) incizie şi erodare a materialelor respective. În cel de-al doilea caz, situaţia se
inversează, iar climatele reci (glaciare) se caracterizează prin incizie, iar cele calde (interglaciare) prin
agradare (Tabel 2.5.).
Eemian
Riss Formare de terasă
Holsteinian
Mindel Formare de terasă
Cromenian
Günz Formare de terasă
Tabel 2.5. Relaţia dintre formarea teraselor şi perioadele climatice din Europa Centrală,
pentru ultimii aprox. 800.000 ani (dupa Büdel, 1977, citat de Vandenberghe, 2003)
19
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Observaţii morfologice şi sedimentare sistematice recente asupra depozitelor fluviale (terase şi lunci)
şi datări absolute a acestora, majoritatea localizate în Europa de NW şi Centrală, au demonstrat că în
realitate există agradare atât în perioadele glaciare (predominant grosiere, dar nu este o regulă implicită)
cât şi în interglaciare (predominant fine, dar şi în acest caz pot apărea excepţii de la regulă) (e.g. Starkel,
1983, Vandenberghe, 2003). Prin urmare, s-a impus o redefinire a viziunii tradiţionale, bazată în cea mai
mare parte pe analiza de mare detaliu a depozitelor periglaciare ale Ultimului Glaciar şi depozitele de
mediu temperat din Holocen.
Începând cu anii 1990, noul punct de vedere prinde contur (e.g. Vandenberghe, 1993, 1995, 2000,
2002, 2005, Mol et al.,2000) şi presupune că perioadele de tranziţie de la un climat cald – rece şi/sau
uscat – umed şi invers, sunt intervale de timp de mică durată în care, prin declanşarea eroziunii sau
agradării, au loc prefaceri majore. Astfel de perioade se suprapun timpului necesar vegetaţiei de a
reacţiona la schimbări climatice importante (temperatură şi regimul precipitaţiilor), timpul de reacţie fiind
apreciat de ordinul deceniilor – sutelor de ani (50 – 100 de ani conform Knox 1984). Practic această
întârziere va avea ca efect schimbarea dramatică a raportului dintre scurgere şi debitul solid disponibil. În
acelaşi timp, permafrostul continuu/discontinuu sau îngheţul sezonier al solului va afecta în mod direct
distribuţia scurgerii în cadrul sistemului fluvial. Din combinaţia acestor doi factori de control, manifestări
indirecte ale variaţiilor climatice, se va declanşa o fază de mare instabilitate morfologică, tradusă în
incizie, care va fi urmată ulterior de o fază de agradare.
Acest concept face apel şi la noţiunea de prag, fiind acceptată ideea că nu orice tranziţie se va asocia
cu faze de incizie în care are loc şi detaşare de terase. Dacă amploarea schimbării se plasează sub timpul
de relaxare a sistemului fluvial în cauză, perioada de tranziţie va determina ajustări minore, fără evidenţe
morfologice şi sedimentare semnificative (Mol et al., 2000). Prin urmare, deşi climatul pare să fie
principalul factor de control, impactul său asupra sistemelor fluviale este condiţionat şi de alţi factori de
control care acţionează la nivelul bazinelor hidrografice (Vandenberghe, 2002).
În acord cu acest nou punct de vedere, o serie de sinteze cu valoare regională sau globală, asupra
genezei, vârstei şi evoluţiei văilor fluviale (e.g. Brigland, 2000; Maddy et al., 2001; Westaway, 2002;
Brigland şi Westaway, 2008) susţin ideea că, în zonele afectate de ridicare, terasele s-au format în
asociere cu, şi probabil ca răspuns la fluctuaţiile climatice la scară Milankovitch. Rezultate similare au
fost raportate şi în cazul zonelor afectate de subsidenţă, precum Bazinul Panonic (Nádor et al., 2003),
unde rate diferite de sedimentare pot fi de asemenea asociate cu oscilaţiile climatice de prim ordin.
Aceste sinteze subliniază existenţa a două momente reper, cu reprezentativitate globală, care s-au
impus şi în morfologia văilor:
- Degradarea de după Optimul Climatic Pliocen, înregistrată la aproximativ 3 Ma, când în emisfera
nordică are loc trecerea de la un climat cu caracter mediteranean la unul cu tendinţe temperate, urmat de
instalarea ciclicităţilor glaciar-interglaciar.
- Revoluţia din Pleistocenul Mediu (engl: Middle Pleistocene Revolution), fixată cronologic la
aproximativ 1 Ma – 900.000 de ani. După cum menţionam şi la prezentarea generală a climatului din
Cuaternar (Subcapitolul 2.2.), acum are loc trecerea de la cicluri climatice Milankovitch de 41.000 de ani
la cele de 100.000 de ani.
Astfel, pentru intervalul cuprins între Degradarea de după Optimul Climatic Pliocen şi Revoluţia din
Pleistocenul Mediu, carotele marine scot în evidenţă existenţa a peste 100 de oscilaţii climatice globale
(temperat – rece), cu amplitudini mult mai mari decât cele înregistrate în Holocen (Kukla&Cilek, 1996).
Situaţiile în care relieful fluvial conservă aceste perioade sunt rare (e.g. Rhin, Maas, Nistru, Colorado), de
obicei relieful anterior Revoluţiei din Pleistocenul Mediu fiind puternic erodat sau complet îndepărtat.
După Revoluţia din Pleistocenul Mediu, se înregistrează un impact mai puternic al ciclurilor glaciar –
interglaciar asupra scurgerii, tradus prin trecerea de la reţele hidrografice extinse în plan orizontal, în care
predomină procesului de agradare iar lăţimea luncilor era mult mai mare decât în prezent, la reţele
hidrografice concentrate pe aliniamente fixate, cu puternică incizie pe verticală, îngustare a luncilor şi
detaşare de terase.
Pornind de la premisa că ajustarea majoră a râurilor are loc în perioadele de tranziţie, caracterizate
prin mari prefaceri morfologice, o serie de studii au urmărit să evidenţieze corelaţia dintre astfel de
evenimente şi elementele morfologice şi sedimentare ale mediului fluvial.
Iniţial s-a acordat o pondere egală tuturor acestor evenimente de trecere de la un tip de climat la altul,
ca potenţiale în impunerea dezechilibrului morfologic. Însă realitatea nu a confirmat un astfel de
comportament. Din contră, conform sintezei realizate de Bridgland şi Westaway (2008) asupra acestei
problematici, datele arată că există râuri (şi restrângem discuţia la nivelul Europei) care înregistrează
20
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
incizie puternică la traversarea tranziţiei de la rece la cald: Tamisa (Bridgland, 2000), Avon (Maddy et al.,
1991), râuri care din contră, erodează mai puternic la trecerea de la un climat cald la unul rece: Sena,
Yonne, Somme (Antoine et al., 2007), Moselle (Cordier et al., 2004, 2006), sau râuri în care incizia se
manifestă în ambele situaţii: Solent (Vandenberghe, 1995, Bridgland, 2001). Pe baza acestor constatări,
autorii concep un model al formării teraselor ca răspuns la variaţii climatice (Fig. 2.9.).
Fig. 2.9. Modele privind formarea teraselor fluviale ca răspuns la variaţii climatice, după Bridgland şi Westaway
(2008): a – incizia râului la tranziţia spre o fază de încălzire; b – incizia râului atât la tranziţie spre un climat cald cât
şi spre un climat rece; c –incizia râului la tranziţia spre un climat mai rece
Aceste discuţii vizează şi ajustările fluviale din ultimii aproximativ 15.000 de ani, care surprind faza
de tranziţie de după Ultimul Maxim Glaciar (LGM) şi prezentul interglaciar. O sinteză a modului de
reacţie a râurilor europene la schimbările de mediu survenite în această perioadă este oferită de Mol et al.
(2002). Autorii subliniază la rândul lor variabilitatea spaţială a răspunsului fluvial faţă de modelul general
acceptat pentru râurile din emisfera nordică (implicit şi de pe continentul european).
Modelul general indică un curs împletit în timpul perioadei glaciare, cu trecere la curs meandrat
supradimensionat în interstadialul Bölling – Allerod (de 3 – 4 ori mai mare decât dimensiunile
meandrelor din prezent, conform Durry, 1977), posibilă revenire la condiţii de scurgere în mediu împletit
pe parcursul stadialului Younger Dryas şi trecere la curs meandrat de mici dimensiuni odată cu instalarea
condiţiilor de mediu temperat din timpul Holocenului.
Cu referire la Holocen, principalul moment de cotitură, ultimul de asemenea amploare din ultimii
11.700 de ani, se înregistrează în perioada de tranziţie abruptă de la stadialul Younger Dryas la Holocenul
propiu-zis (Preboreal). Pe fondul încălzirii accentuate a climatului - care determină şi o instalare pe scară
largă a vegetaţiei de pădure, ceea ce duce la descreşterea puternică a cantităţilor de debit lichid şi solid
disponibile pe suprafaţa bazinelor hidrografice – are loc o reducere generalizată a dimensiunii albiilor
aluviale. Regimul de scurgere devine supus sezonalităţii precipitaţiilor şi temperaturii aerului, ponderea
21
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
cea mai mare având-o scurgerea din sezonul de vară, diferit de situaţia anterioară, când pe primul loc era
scurgerea pluvio-nivală (Starkel, 2002).
După acest moment, în activitatea fluvială a râurilor din mediul temperat, sunt evidenţiate ciclicităţi
cu periodicităţi de aproximativ 2000 de ani, în care faze relativ scurte de activitate fluvială intensă (300 –
700 de ani) sunt întrerupte de perioade lungi de relativă stabilitate, când dezvoltarea buclelor de meandru
şi acreţia laterală devin procese dominante (1200 – 1500 de ani). Aceste ciclicităţi se asociază variaţiilor
climatice ale căror cauze ţin în primul rând de activitatea solară, variaţiile radiaţiilor cosmice şi erupţii
vulcanice, amintite şi la subcapitolul anterior. La acestea se adaugă perioade asociate cu oscilaţii
climatice abrupte, precum cel înregistrat la momentul 8.2 ka (Starkel, 1983, 1991, 2002).
Perioadele cu activitate fluvială intensă sunt percepute ca perioade de dezechilibru, când procesele de
eroziune şi agradare se intensifică, ceea ce în final poate determina modificări în stilul general al râurilor
şi al luncilor. Sub raport morfologic şi sedimentar, ele se traduc la nivelul cursului de apă în tendinţa de
îndreptare locală (autocaptarea buclelor de meandru, prin repeziş sau strangulare), de împletire sau incizie
(funcţie de raportul stabilit între debitul lichid şi cel solid), iar la nivelul luncii, în agradare verticală
(depozite de inundaţie).
Reacţiile râurilor la parcurgerea unor astfel de faze nu pot fi încadrate într-un anumit tipar, procesele
implicate fiind diferite de la o fază la alta, în funcţie de natura şi frecvenţa evenimentelor disturbatoare.
Accentuarea activităţilor fluviale se datorează nu atât efectului unei singure inundaţii (excepţii doar în
cazul producerii unor inundaţii excepţională, de natură catastrofale, cu incidenţă la câteva mii de ani), cât
creşterii incidenţei inundaţiilor de mare amploare, ceea ce va duce în final la atingerea şi depăşirea
pragurilor interne locale (Starkel, 2002).
La nivelul Europei Centrale, Starkel (2002) identifică următoarele perioade cu activitate fluvială mai
accentuată: 8.500 – 7.800, 6.600 - 6.000, 4.500 – 4.000, 3.500 – 3.000, 2.800 - 2.700, 2.200 – 1.800 ani
BP, sec. X-XI e.n. şi LIA. În mod similar, pe baza a peste 500 de datări radiocarbon a sedimentelor
fluviale, la nivelul Marii Britanii au fost identificate 16 episoare cu incidenţă mai ridicată a inundaţiilor:
aprox. 11 160, 6820, 5730, 5540, 4840, 4520, 3540, 2730, 2550, 2280, 1950, 1650, 1290, 860, 660, 570
cal. yr. BP (Macklin, Lewin, 2003, 2005, Johnstone et al., 2006). Prin aplicarea aceleiaşi metodologii de
analiză la nivelul Spaniei (Thorndycraft şi Benito, 2006) şi Poloniei (Starkel et al., 2006), s-au conturat 15
perioade majore de inundaţie, dintre care şase se regăsesc la nivelul întregii Europe: aprox. 4840–4860,
2370–2810, 1930–1950, 860–880, 660 şi 570 cal. yr. BP (Macklin et al., 2006).
Conform Starkel (2002), deşi este sesizabilă variabilitatea locală în durata şi manifestarea perioadelor
cu activitate fluvială mai intensă, se pot trasa totuşi corespondenţe spaţiale. Ori acest lucru presupune că
manifestările climatice responsabile de aceste “dereglări” au o relevanţă regională, cel puţin la nivelul
continentului european, fapt dovedit şi de suprapunerea altor procese ce atestă condiţii climatice deosebite
de evoluţie (avansarea gheţarilor în Alpi, accentuarea activităţii alunecărilor de teren şi a proceselor de
sufoziune, oscilaţii ale vegetaţiei în zonele limită etc) .
Per ansamblu, cel puţin la nivelul Europei Centrale şi de Est, sunt sesizate trei mari perioade cu
activitate fluvială distinctă:
a) Perioada de tranziţie, caracterizată prin episoade de aluviere, pe fond general de instabilitate climatică
(Miramount et al., 2000);
b) Optimul Climatic, când incizia şi agradarea verticală se diminuază, în condiţii de reducere a
precipitaţiilor şi creştere a temperaturii aerului;
c) După aproximativ 8 ka BP, când deteriorarea climatică generalizată, cu tendinţe de creştere a
cantităţilor de precipitaţii şi scădere a temperaturii, determină o reactivare a cursurilor de apă, cu episoare
de agradare şi incizie (Starkel, 1991). Acest comportament este complicat de activităţile antropice
începând cu neoliticul, prin impunerea artificială a proceselor de agradare accentuată a luncii şi incizie a
râurilor (Starkel, 1983).
Cu referire la impactul antropic, acesta - pe o tendinţă generală de creştere - prezintă la rândul său un
comportament ciclic, impus de gradul de dezvoltare a societăţilor europene la diferite momente. Cele mai
intense faze de agradare a luncii, considerate ca efect al defrişărilor masive şi practicilor agricole pe scară
largă, sunt raportate pentru Neoliticul târziu, Epoca Bronzului, Perioada Romană, perioada medievală şi
perioada modernă (începând cu secolul XVII – lea) (Lamb, 1977, Starkel, 1983).
22
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL III
MATERIALE ŞI METODE
Complexitatea ridicată a sistemului fluvial impune ca studiul râului să presupună abordări la diferite
scări de timp şi spaţiu, pentru care se apelează la metode şi surse de date diferite. Conform Kondolf &
Piégay (2003), în baza viziunii sistemice propusă de Schumm (1977) şi în funcţie de întrebările puse,
analizele în geomorfologia fluvială pot fi reducţioniste (de detaliu, dintr-o singură perspectivă) sau
holastice (implică o abordare multidisciplinară). De asemenea, se pot adopta metode inductive, unde
datări relative şi absolute, relaţii empirice, caracteristici ale sedimentelor aluviale etc, permit stabilirea
vârstelor şi a raporturilor stabilite între diferite componente ale sistemului fluvial, sau metode deductive,
în care ipoteze preliminare sînt verificate şi validate prin experimentare sau aplicarea metodelor multiple
de analiză.
Studiul de faţă urmăreşte trei nivele spaţiale de analiză:
- la scară de bazin hidrografic – pornind de la date existente la nivel local sau regional, se
urmăreşte trasarea condiţiilor generale în care a evoluat şi evoluează râul Someşu Mic şi lunca sa;
- în profil longitudinal – aspectele morfologice şi sedimentare sunt abordate prin prisma variaţiilor
survenite în lungul râului. Din această perspectivă sunt analizate profilul longitudinal al întregului
curs de apa (problematica profilului grade); morfometria luncii şi a cursului de apă; morfologia
actuală a luncii şi a râului; dinamica istorică a albiei; structura sedimentară a luncii;
- pe sectoare de râu – sunt prezentate o serie de studii de caz în care informaţii din domenii diferite:
geomorfologie fluvială, sedimentologie fluvială, datări absolute, repere istorice sau arheologice,
oferă indicii care ne permit construirea unor modele locale de evoluţie a râului şi a luncii.
La această compartimentare spaţială a investigaţiilor adăugăm şi o analiză care vizează natura
proceselor şi mecanismelor implicate din perspectivă temporală:
- comportamentul râului la scară istorică – presupune analiza dinamicii râului pentru intervalul de
timp pentru care există evidenţe documentare, cartografice şi instrumentale,
- comportamentul râului la scară milenară – vizează intervalul de timp necesar construirii luncii, cu
accent pe ultimii 11.700 de ani. Se au în vedere morfologia şi structura sedimentară a luncii.
Această organizare internă a studiului impune apelarea la metode de investigare diversificate, specifice
atât geomorfologiei (cartare geomorfologică, analiză cantitativă) cât şi geologiei (observaţii asupra
structurilor sedimentare, metode geofizice, foraje geotehnice, determinări granulometrice, datări
absolute), la care participă, într-o proporţie redusă, observaţii asupra informaţiilor cu caracter istoric şi
arheologic din zonă (datări relative ale comportamentului în plan orizontal al râului sau a stratelor
sedimentare cu vestigii arheologice).
Materialele cartografice succesive, alături de fotografii aeriene sau de alte surse de informaţii cu
caracter istoric constituie un instrument de lucru foarte util pentu studierea comportamentului cursului de
apă în plan orizontal (Kondolf şi Piegay, 2003).
Analiza privind comportamentul istoric al râului Someşu Mic se bazează în cea mai mare parte la
această sursă de informaţie. Dispunem de 8 seturi de hărţi topografice militare şi un set de ortofotograme,
care acoperă întreaga zonă de interes pe o perioada de 250 ani. Datele de referinţă ale acestor materiale
sunt prezentate în Tabelul 3.1.
Hărţile topografice, cu excepţia primei ridicări militare austro-ungare şi a hărţii topografice 1:50.000,
ediţia 1943, au fost scanate şi aduse într-o proiecţie comună – Stereo 70 cu ajutorul softurilor ArcView
23
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
3.2 şi Global Mapper. Hărţile în proiecţie Gauss Kruger au fost reproiectate în Stereo 70 prin
transformarea coordonatelor geografice din colţurile foilor de hartă. În cazul hărţilor austro-ungare,
procedeul de suprapunere a constat în stabilirea de puncte comune între acestea şi hărţile deja
georeferenţiate (poduri, biserici, intersecţii de drumuri, cote), pe baza cărora foile topografice au fost
repoziţionate şi reajustate conform proiecţie Stereo 70. Punctele luate în considerare, în medie 20 pentru
fiecare foaie, au fost alese pe cât posibil în lungul râului şi a luncii, tocmai pentru a asigura o calitate cât
mai ridicată a suprapunerilor în zona de interes.
În studiul nostru facem referire la anul ridicării în teren pentru fiecare situaţie în parte. Excepţie de la
regulă o constituie planurile topografice 1:5.000, ediţia 1971 – 1979. În acest caz, măsurătorile în teren au
avut loc înainte şi după inundaţia istorică din luna mai 1970. Prin urmare, planurile topografice reflectă
morfologia albiei atât înainte cât şi după producerea acestui eveniment. Întrucât sunt sesizabile modificări
ale albiei între acest set de materiale cartografice şi cel imediat următor (scara 1:25.000, ediţia 1977),
momentul de referinţă s-a atribuit anului 1970, tocmai pentru a putea cuantifica schimbările survenite în
plan orizontal între cele două ridicări topografice.
Întrucât intervalele între momentele de referinţă sunt cuprinse între 7 si 100 de ani, nu se poate vorbi
despre date uniforme. Acest aspect este un inconvenient recunoscut al utilizării materialelor cartografice
succesive. Din acest motiv, în interpretarea dinamicii râului dintre 2 momente succesive suficient de
distanţate în timp, s-a ţinut cont de posibilitatea existenţei şi a altor poziţii intermediare, nesurprinse de
cele două materiale cartografice.
Erorile provenite din prelucrarea materialelor cartografice pot avea două cauze principale: erori în
urma reproiectării hărţilor în coordonate Stereo 70 şi scara diferită de reprezentare a detaliilor
topografice. La acestea două se adaugă şi erorile subiective, ca de exemplu modul de reprezentare a
elementelor topografice la momentul realizării hărţilor. Acurateţea şi precizia reproiectărilor s-a estimat
prin comparaţia poziţiei punctelor de referinţă între hărţi succesive, iar începând cu a III-a ridicare
topografică austroungară şi gradul de suprapunere al căii ferate. Diferenţele sesizate între hărţi se plasează
sub 20 de m. Pentru a reduce cât mai mult erorile provenite din vectorizarea elementelor provenite de pe
hărţi la scări mici, acestea au fost extrase prin vizualizarea foilor respective la scări mai mari de 1:5.000.
De asemenea, întrucât există diferenţe importante între scările hărţilor, ceea ce poate introduce erori în
valorile parametrilor morfometrici, pentru situaţiile în care acest aspect este important, s-a optat ca
măsurătorile să se realizeze doar pe hărţi cu scări apropiate.
O sursă suplimentară de informaţii, aflată cronologic într-o poziţie intermediară între datele cu caracter
istoric (250 de ani) şi cele Holocene, o constituie vestigiile istorice şi arheologice. Prezenţa omului în
lungul Culoarului Someşu Mic încă din Paleolitic (Crişan et al., 1992) face ca urmele existenţei sale să fie
frecvent întâlnite. Aceste date oferă informaţii pentru perioade de timp de ordinul sutelor - miilor de ani şi
oferă o serie de indicii indirecte asupra comportamentului în plan orizontal al albiei minore şi procese
morfologice şi sedimentare la nivelul luncii.
Datele au fost grupate în trei categorii. Prima categorie include repere existente (construcţii, aşezări)
din apropierea râului Someşu Mic care, prin vechimea şi amplasamentul lor, oferă indicii indirecte asupra
menţinerii poziţiei sau a deplasării laterale a acestuia. A doua categorie o reprezintă vestigiile arheologice
al căror context sedimentar este cunoscut. În aceste cazuri, adâncimea la care se găsesc diferitele nivele
de cultură poate aduce informaţii suplimentare privind evoluţia locală a luncii. În ce-a de-a treia categorie
sunt incluse lucrări de sinteză (Topor, 1963; Cernovodeanu & Bindea, 1993; Dudaş, 1999; Mustăţea,
2005) care menţionează manifestarea unor evenimente climatice extreme în acest spaţiu geografic.
24
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Denumirea hărţii Perioada de ridicare Anul ediţiei Scara Proiecţie Instituţia Rezoluţia spaţială An de
topografică referinţă
în text
I-a ridicare topografică 1763-1773 1787* 1:28.800 Fără proiecţie Institutul de Geografie Negeorenferenţiată 1764
militară austro-ungară 1785/1787* Militara, Viena
A II-a ridicare topografică 1859 - 1860 1869 – 1870 1:28.800 Proiecţie cilindrică Institutul de Geografie 4 m/pixel 1860
militară austro-ungară Cassini – Soldner, pe Militara, Viena
elipsoid Zach-Oriani
A III-a ridicare topografică 1869 - 1884 1890 – 1910 1:25.000 Proiecţie stereografică Institutul de Geografie 2m/pixel 1884
militară austro-ungară Tg Mureş Militara, Viena
pe elipsoid Besel 1841
Hărţi topografice 1940* 1943 1:50.000 Proiecţie stereografică Ungaria* Negeoreferenţiată 1940
Tg Mureş
Harţi topografice 1908 - 1914 1957 1:25.000 Proiecţie cilindrică Serviciul Topografic 2m/pixel 1956
reambulare Gauss – Kruger Militar Român
aerofotografică: 1956 Pulkovo 1942
Harţi topografice Actualizată: 1968 1970 1:50.000 Proiecţie cilindrică Ministerul Forţelor 6,6m/pixel 1968
Cartografiată: 1969 Gauss – Kruger Armate ale RSR
Pulkovo 1942
Planuri topografice Aerofotografiere: 1971-1979 1:5.000 Proiecţie stereografică Institutul de Geodezie, 0,4 m/pixel 1970
1968-1976 Stereo 70 Fotogrammetrie,
Teren: 1970- 1977 Elipsoid Krasovschi Cartografie şi Organizarea
Teritoriului
Harţi topografice 1977 1978 -1979 1:25.000 Proiecţie cilindrică Direcţia Topografică 2 m/pixel 1977
Gauss – Kruger Militară
Pulkovo 1942
Ortofotoplanuri 2005 - 1:5000 Proiecţie stereografică Agentia Nationala de 0,5 m/pixel 2005
Stereo 70 Cadastru si Publicitate
Elipsoid Krasovschi Imobiliara
Tabel 3.1. Sinteza surselor cartografice (Notă: * date incerte sau incomplete)
25
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 3.1. Metode de extragere a parametrilor morfometrici ai râului Someşu Mic: a – la nivel de buclă de meandru şi
meandru; b, c – în secţiuni transversale succesive
26
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
27
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
28
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
c) Profilul longitudinal
c1) Profilul longitudinal al râului Someşu Mic, de la izvoarele râului Someşu Cald şi până la confluenţa
cu râul Someşu Mare
Datele necesare pentru construirea acestui profil provin de pe hărţile topografice 1:50.000, ediţia 1969.
Rezultatul este o reprezentare grafică care exprimă repartiţia distanţelor în lungul râului funcţie de
înălţimea reliefului, reprezentativă la scara bazinului hidrografic. Ceea ce se urmăreşte este interpretarea
formei acestui profil din perspectiva stadiului de evoluţie faţă de un profil de echilibru, cunoscut şi sub
denumirea de profil grade.
Prelucrarea datelor din această perspectivă urmăreşte îndeaproape metodologia de analiză prezentată
în detaliu de Rădoane et al. (2003):
- Obţinerea profilului longitudinal redus la unitate: presupune prelucrarea în programul EXCEL a datelor
iniţiale după următorul raţionament: împărţirea valorilor lungimilor cumulate de la obârşie la confluenţă
(L) la lungimea totală a râului (L0), respectiv împărţirea valorilor înălţimilor parţiale (H) la înălţimea
totală a reliefului (H0). Profilul longitudinal rezultat are avantajul că poate fi comparat cu alte profile
longitudinale, ceea ce va permite o încadrare a acestuia într-un context mai larg, iar pe de altă parte este
utilizat în continuare pentru extragerea parametrilor de formă, necesari în etapa următoare de analiză.
- Calcularea concavităţii profilului longitudinal: reprezintă raportul dintre suprafeţele măsurate pe
graficul profilului, Ca = A1/A2, unde A1 este suprafaţa din partea superioară a graficului, delimiată de
curba profilului şi linia dreaptă ce uneşte extremităţile lui, iar A2 este suprafaţa triunghiulară delimitată de
acea linie dreaptă (ipotenuza) şi catelene impuse de altitudinea şi lungimea maximă a profilului. Acest
parametru permite aprecierea cantitativă a gradului de flexură a profilului longitudinal (Fig. 3.2.).
Fig. 3.2. Modul de calcul al concavităţii profilelor longitudinale (Snow & Slingerland, 1986)
29
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
- Modelarea curbei profilului longitudinal cu ajutorul unor funcţii matematice simple: presupune
aplicarea, cu ajutorul programului EXCEL, a unui set de patru funcţii considerate a fi cei mai buni
descriptori ai formei profilului longitudinal:
- funcţia liniară Y = a – b X
- funcţia exponenţială Y = a ebX + c
- funcţia de putere Y = a (X – b)c + d
- funcţia logaritmică Y = a log (X +b) +c
unde Y este înălţimea reliefului redusă la jumătate (adică H/Ho), X este lungimea râului redusă la jumătate
(adică L/Lo), a, b, c, d sunt coeficienţi determinaţi independent pentru fiecare profil. Măsura gradului de
modelare este dată de valoarea coeficientului de corelaţie r, şi a coeficientului de determinare r2, a căror
poziţionare în cadrul ecartului 0.0 - 1.0 ne indică gradul de reprezentativitate a funcţiei alese în explicarea
formei profilului longitudinal real.
Tipul de funcţie pentru care s-a obţinut valoarea maximă a celor doi coeficienţi poate oferi indicii
asupra stadiului de evoluţie a profilului longitudinal faţă de un profil teoretic de echilibru, modelat de
funcţia putere.
c2) Profile longitudinale de detaliu ale albiei minore, între Gilău şi Dej
În lipsa unor măsurători în teren şi sub incidenţa modului de reprezentare pe hărţi a elementelor de
relief, profilele longitudinale ale cursului de apă au fost obţinute doar pentru anii 1971 şi 1977.
În ceea ce priveşte profilul longitudinal calculat la nivelul anului 1971, gradul ridicat de detaliere a
informaţiilor (scara 1:5000) ne permite să considerăm acest profil un instrument util pentru studiul de
detaliu al variaţiilor în plan vertical ale albiei. Schumm (1994) apreciază că astfel de observaţii sunt mai
apropiate de realitate dacă se are în vedere profilul longitudinal al albiei considerat la oglinda apei.
Planurile topografice în cauză conţin informaţii relevante asupra înălţimii malurilor, ceea ce ne permite să
reajustăm profilul longitudinal pe acest model.
30
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Observaţiile asupra faciesului aluvionar al albiei minore a râului Someşu Mic au urmărit eşantionarea
de bolovăniş şi pietriş din pavajul reniilor (rar ostroave) din lungul râului. Neexistând studii anterioare
care să abordeze un astfel de aspect în lungul râului Someşu Mic, în cadrul lucrării de faţă am urmărit o
primă evaluare a naturii sedimentelor din patul albiei.
Într-o fază iniţială a proiectării acestui studiu, s-au stabilit 22 de puncte de măsurare, distribuite la
intervale egale de 5 km în lungul râului. Pornind de la baza materială avută la dispoziţie, metoda aleasă
pentru prelevarea şi analiza acestor sedimente a fost metoda Wolman.
Însă recunoaşterile în teren au scos în evidenţă două aspecte care au contribuit în mare parte la
reorganizarea studiului:
- distribuţia neuniformă a formelor de acumulare de tipul ostroavelor şi reniilor pe cei 105 km ai
râului, iar în unele situaţii imposibilitatea de acces pe suprafaţa lor, elemente care au impus
întreruperea punctelor de observaţie planificate
- neuniformitatea naturii materialelor din patul albiei, tradusă în alternanţa sectoarelor cu
bolovănişuri şi pietrişuri cu cele în care predomină materialul fin (nisip – silt – argilă). Astfel,
pentru situaţiile înscrise în al doilea caz metoda Wolman a devenit inutilizabilă.
În consecinţă, au fost realizate 8 măsurători cu metoda Wolman, distribuite pe întreaga lungime a
râului, la care se adaugă observaţii punctuale asupra naturii materialului aluvionar prin fotografiere (Fig.
3.3)
Fig. 3.3. Punctelor de evaluare a sedimentelor din patul albiei: a - metoda Wolman, b - metoda fotografică.
31
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Mărimea şi petrografia fiecărui galet este trecut în tabel, în dreptul clasei granulometrice căruia îi
aparţine; operaţine efectuată până la clastele < 16 mm, pentru care aspectele legate de caracteristicile
fiecărui galet devin greu de stabilit. În etapa următoare de măsurare se evaluează greutatea totală (kg) a
galeţilor încadraţi în cele 11 clase granulometrice urmărite.
Întrucât metoda nu permite şi investigaţii asupra subpavajului – cu conţinut mai ridicat de materiale
fine, suprafaţa acestuia, după îndepărtarea pavajului, a fost fotografiată cu scară metrică de referinţă. În
acest fel au fost generate informaţii expeditive asupra caracteristicilor sedimentare ale acestuia.
Fig. 3.4. Măsurători ale sedimentelor din patul albiei: a - metoda Wolman, b - metoda fotografică.
32
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
După cum s-a amintit în subcapitolul 1.2, informaţiile existente în momentul demarării acestui studiu
cu privire la structura sedimentară a luncii surprind două aspecte principale:
a) în profil vertical, avem două complexe sedimentare cu proprietăţi distincte: un complex inferior,
grosier (MG), alcătuit predominant din bolovănişuri şi pietrişuri, şi un complex superior (MF), alcătuit
din materiale mai fine, de tipul pietrişuri, nisipuri, argile (Posea et al., 1974);
b) grosimea totală a sedimentelor nu este uniformă, fiind sesizate variaţii locale de ordinul metrilor.
Având în vedere aceste două indicii, obiectivele observaţiilor sistematice asupra structurilor
sedimentare expuse în lungul râului Someşu Mic sînt:
- evaluarea structurii sedimentare de ansamblu a celor două complexe sedimentare ale luncii,
- stabilirea modului de distribuţie pe verticală a celor două complexe în componenţa malurilor
râului Someşu Mic şi variabilitatea acestei distribuţii în profil longitudinal,
- completarea informaţiilor existente (foraje realizate de terţi) cu privire la distribuţia verticală a
celor două complexe sedimentare în secţiune transversală pe luncă, pe baza observaţiilor
punctuale în deschiderile din malurile afluenţilor râului Someşu Mic (sectoarele de traversare a
luncii) şi în deschideri artificiale,
- identificarea punctelor de prelevare a probelor de nisip şi materie organică, în vederea stabilirii
cadrului cronologic în care a evoluat lunca şi râul Someşu Mic
Alegerea punctele de lucru în care s-au realizat observaţii asupra caracteristicilor sedimentelor aluviale
a fost direct influenţată de oportunităţile oferite de teren: existenţa deschiderilor şi posibilitatea de acces
la acestea, urmărindu-se totuşi o dipsunere uniformă a lor de-a lungul râului. Deschiderile sunt bi-
dimensionale, cu lungimi de ordinul metrilor – zecilor de metri, fiind rare situaţiile în care ansamblul
sedimentar poate fi observat tri-dimensional (cazul balastierelor cu săpătură proaspătă).
Inventarierea structurilor sedimentare se bazează pe conceptul de arhitectură fluvială, fiind aplicată
metodologia lui Miall (1985, 2006). Pentru fiecare punct de lucru, analiza s-a realizat pe patru nivele:
33
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
34
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Scurgeri gravitaţionale de SG Gmm, Gmg, Gci, Gcm Lobi, pelicule, în mod obişnuit intercalate cu GB
sedimente
Pelicule de nisip laminar LS Sh, Sl, în mică propor ie Pelicule, strat compact
Sp, Sr
Depozite fine de inundaţie FF Fm, Fl Strate compacte de diferite dimensiuni; frecvent
intercalate cu SB; pot să constituie umpluturi ale
albiilor abandonate
Tabel 3.6. Clasificarea elementelor arhitecturale în depozite fluviale, după Miall (2006)
35
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
36
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
iar materialele databile pot proveni dintr-o serie de contexte, date de relaţia cu unităţile aluviale:
a. în partea superioară a unităţii aluviale, oferind vârsta minimă
b. în unitatea aluvială imediat inferioară celei analizate, indicând vârsta maximă
c. la baza unităţii analizate
d. în interiorul unităţii analizate, marcând schimbări în structura internă a acesteia
e. în interiorul unităţii analizate, ca vârstă intermediară
Fig. 3.6. Mod de prelevare a probelor în vederea datării absolute, în funcţie de contextul sedimentar (a – e) şi pe
unităţi aluviale (A-D), după Lewin et al. (2005)
În lipsa unor repere cronologice absolute în lungul râului Someşu Mic (cu excepţia studiilor de
reconstituire a condiţiilor de paleomediu pe bază de polen din zona de izvoare a Someşului Cald) sau a
altor cursuri de apă din perimetrul Depresiunii Transilvaniei, care eventual să ne ofere câteva puncte de
sprijin pentru o primă evaluare a vârstei ansamblurilor sedimentare întâlnite între Gilău şi Dej, în studiul
de faţă am optat pentru o dispunere longitudinală a punctelor de prelevare a probelor de nisip şi materie
organică, în vederea datării absolute. Acestea provin din profilele verticale care au făcut obiectul
descrierii în detaliu a structurii sedimentare a luncii.
Fiind vorba de o primă tentativă de obţinere a unui cadru cronologic al comportamentului râului,
probele au fost prelevate din unităţile sedimentare cu reprezentativitate maximă în stabilirea poziţiilor la
momente diferite a cursului de apă: A - sedimente de albie şi B -umpluturi de paleoalbii.
Datarea absolută prin metoda Luminiscenţă Stimulată Optic (engl. Optically Stimulated Luminescence
- OSL) permite obţinerea de vârste ale sedimentelor pentru ultimul ciclu glaciar – interglaciar. Această
metodă relativ nouă se pretează foarte bine studiilor vizând mediul sedimentar fluvial, altfel greu de datat
prin alte metode datorită problemelor de eroziune, depunere secvenţială şi remaniere a depozitelor
aluviale (Wallinga, 2002).
Principiul de bază
Interacţiunea dintre radiaţiile emise de elementele radioactive din masa de sedimente şi atomii
mineralelor de cuarţ şi feldspat determină apariţia unor defecte în structura acestora, în care, proporţional
cu timpul, se acumulează electroni. Măsurarea constă în numărarea electronilor captivi, eliberaţi prin
stimulare optică, rata de acumulare a acestora fiind cunoscută. În mod concret, vârsta OSL este obţinută
din raportul dintre doza de radiaţie absorbită de granulele minerale începând cu momentul îngropării
(doza echivalentă, engl. equivalent dose) şi doza anuală de radiaţie primită de acestea (engl. dose rate).
37
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Prima condiţie de bază pentru obţinerea unui rezultat corect este ca în momentul prelevării probei
aceasta să fie complet izolată de lumina zilei, expuneri de ordinul câtorva minute putând periclita proba,
prin eliberarea electronilor din capcanele reţelei cristaline. A doua condiţie pentru asigurarea unui rezultat
elocvent este calitatea materialul analizat, şi anume aprecierea dacă acesta a fost complet expus la lumină
înainte de îngropare, astfel încât toţi electronii număraţi să fie produşi după resetare şi nu prin adaugarea
noilor electroni la un număr preexistent (engl. partial bleaching). Acest al doilea aspect este unul din
condiţiile restrictive în analiza sedimentelor fluviale, astfel de sedimente indicând vârste mult mai vechi
decât în realitate, însă există o serie de tehnici de măsurare care permit identificarea acestor situaţii. De
altfel se recomandă ca în cazul sedimentelor fluviale, mineralul utilizat pentru datarea cu OSL să fie
cuarţul şi nu feldspatul, fiind demonstrat faptul că rezultatele în primul caz sunt mai precise şi pentru că
semnalul OSL se resetează mult mai rapid decât în al doilea caz (Wallinga, 2002).
Prelevarea probelor
Probele pentru datarea OSL au fost prelevate din deschideri naturale în maluri sau deschideri
artificiale în balastiere, cu ajutorul unor tuburi opace de PVC (diametru 15 cm, 20 – 25 cm lungime) (Fig.
3.7). Aceste tuburi au fost introduse în stratul de nisip selectat pentru datare, cu conţinut ridicat de cuarţ,
perpendicular pe peretele deschiderii.
Datarea OSL a probelor de nisip a fost realizată de Luminiscence Dating Laboratory, Institute of
Physics, Silesian University of Technology, Gliwice, Polonia.
Procedura de determinare a vârstelor OSL (Laborator) (Tabel 3. 7)
Granulele de cuarţ utilizate pentru determinări OSL au fost cele cu fracţiunea de 125 - 200 μm.
Probele de nisip au fost sitate şi tratate cu acid clorhidric (HCl) şi apă oxigenată (H2O2) pentru
îndepărtarea eventualelor urme de carbonaţi şi material organic. În etapa a doua a procesului de
purificare, probele de nisip au fost tratate cu acid fluorhidric (HF) 40% timp de 60 de minute pentru
dizolvarea feldspaţilor şi îndepărtarea stratului exterior de aprox 10 μm a granulelor de cuarţ, expuse
radiaţiilor α. Materialele astfel prelucrate au fost din nou sitate, pentru îndepărtarea granulelor deteriorate
de aplicarea tratamentului cu HF.
Fig. 3.7. Exemplu de prelevare a probelor de nisip în vederea datării absolute prin metoda OSL
38
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Nr. Unitate Ad. Granulo- N Doza Doza Continut Conţ. Radioactivitate Vârsta OSL Localizar
Laborator sedimentară (cm) metria echivalentă anuală de apă Apă Bq/kg (ani) e
(μm) (Gy) (Gy/ka) măsurat (%) Th-232 U-238 K-40
GdTL-1042 Depozit de 570 125-200 16 69,5(29) 2,846(95) 5,6(5)% 18(4)% 32,65(80) 25,28(56) 687(19) 24.300 ± 140 Gilău
fund de albie
GdTL-952 Depozit de 150 125-200 10 36,5(12) 3,181(93) 5,9(5)% 18(3)% 39,62(92) 29,56(67) 729(21) 11.410 ± 510 Gilău
fund de albie
GdTL-1043 Depozit de 245 125-200 20 4,42(41) 2,823(88) 9,6(5)% 18(4)% 34,46(64) 28,80(48) 632(17) 1.500 ± 16 Gilau
fund de albie
GdTL-953 Depozit de 100 125-200 10 53,0(13) 2,357(74) 1,1(5)% 18(3)% 23,31(61) 17,52(44) 586(17) 22.410 ± 910 Apahida
fund de albie
GdTL-1040 Umplutură de 170 125-200 10 9,40(15) 2,144(72) 10,0(5)% 18(4)% 22,22(48) 15,78(33) 519(14) 4.320 ± 17 Jucu
canal
GdTL-1041 Umplutură de 150 125-200 10 9,61(20) 1,999(65) 6,6(5)% 18(4)% 21,52(55) 17,15(39) 455(13) 4.750 ± 19 Jucu
canal
GdTL-1016 Renie involută 210 125-200 13 2,06(11) 1,669(60) 6,0(5)% 18(4)% 12,45(64) 12,77(40) 418(12) 1.175 ± 79 Bonţida
GdTL-1017 Renie involută 65 125-200 13 0,282(48) 1,714(62) 2,2(5)% 18(4)% 12,76(65) 10,34(38) 431(12) 106 ± 29 Fundătura
GdTL-1018 Renie involută 255 125-200 13 0,69(11) 1,662(66) 6,9(5)% 18(4)% 12,0(14) 14,52(78) 410(17) 359 ± 69 Fundătura
GdTL-1019 Umplutură de 180 125-200 20 3,13(19) 2,876(82) 20,9(5)% 18(4)% 46,2(10) 34,94(78) 541(16) 1.030 ± 72 Fundătura
canal
GdTL-1002 Depozit de 320 125-200 10 0,56(70) 1,768(62) 6,3(5)% 18(4)% 14,69(54) 14,52(36) 439(12) 260 ± 40 Iclod
fund de albie
GdTL-1003 Depozit de 270 125-200 20 0,857(61) 2,072(71) 6,2(5)% 18(4)% 21,27(72) 16,88(45) 499(14) 355 ± 33 Iclod
fund de albie
GdTL-1005 Depozit de 345 125-200 20 0,959(51) 1,936(63) 7,2(5)% 18(4)% 24,85(78) 16,29(44) 435(13) 436 ± 31 Iclod
fund de albie
GdTL-1006 Depozit de 265 125-200 10 1,135(94) 1,609(58) 3,9(5)% 18(4)% 12,02(46) 10,71(33) 415(12) 647 ± 64 Iclod
fund de albie
GdTL-1008 Depozit de 170 125-200 10 0,895(39) 1,983(68) 4,3(5)% 18(4)% 18,29(58) 15,64(40) 478(14) 392 ± 26 Iclod
fund de albie
GdTL-954 Umplutură de 145 125-200 10 1,43(12) 2,403(69) 5,1(5)% 18(3)% 28,85(72) 23,48(53) 528(15) 537 ± 51 Petreşti
canal
GdTL-955 Depozit de 245 125-200 10 0,847(83) 1,813(62) 6,5(5)% 18(3)% 12,19(52) 10,46(37) 446(13) 408 ± 49 Petreşti
fund de albie
Tabel 3.7. Rezultatele datării OSL a sedimentelor din lungul Someşui Mic. (n – numărul de eşantioane măsurate; * - resetare parţială a probei (partial bleaching)
39
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Măsurătorile OSL au fost realizate cu cititorul automatic Daybreak 2200, echipat cu Sr-90, ca sursă
pentru radiaţie beta, şi un aliniament de diode cu emitere de lumina albastră pentru stimularea optică a
cuarţului (www.carbon 14.pl/lumdatlab/index.htm).
Pentru determinarea dozei echivalente s-a utilizat protocolul SAR (Single Aliquot Regenerative doses
of beta radiation), conform metodologiei Murray şi Wintle (2000). Pentru fiecare probă în parte,
măsurătorile privind doza echivalentă s-au repetat pentru 10 - 20 alicote (10 - 20 părţi egale ale cantităţii
de cuarţ curat). Alicotele au fost stimulate pentru numărătoare OSL prin expunerea la lumină albastră
timp de 10s (preîncălzire la 2000C, timp de 10s). În etapa următoare, estimările succesive ale dozei
echivalente (De) au facut obiectul evaluării statistice standard, pentru obţinerea valorii reprezentative.
Doza echivalentă ocupă o plajă largă de valori, între 0.2 şi 70 Gy, cu valori plasate sub 10 Gy pentru
nisipurile holocene şi peste 53 Gy în cazul sedimentelor din Ultimul Maxim Glaciar şi Tardiglaciar.
Determinările asupra dozei anuale de radiaţie au fost realizate cu spectrometru Germanium, fiind
utilizat materialul sedimentar rămas din probă, după prelevarea celui necesar determinării dozei
echivalente. Radioactivitatea probelor tinde să descrească în profil longitudinal, pe această tendinţă
generală fiind însă sesizate reveniri la valori ridicate, precum în cazul probelor GdTL-1019 şi GdTL-954.
Acest comportament se reflectă şi în valorile Dozei anuale, încadrate între 1.60 – 3.18 Gy/ka.
Conţinutul de apă al sedimentelor a fost utilizat pentru estimarea atenuării dozei efective de către apă.
La momentul recoltării probelor a variat între 1.1 – 20.9 % după uscare, însă reconstituirile de laborator
indică valori similare pentru toate probele, de 8.3 – 8.4 % după uscare.
În final, vârstele OSL au fost obţinute din raportul celor doi parametrii. Vârstele OSL obţinute variază
între 24.3 şi 0.1 ka, şi sunt dispuse conform secvenţelor stratigrafice din deschiderile respective. Acest
lucru se verifică în profilele verticale din care s-au prelevat mai multe probe pentru datare OSL sau probe
cu datare combinată OSL şi 14C. Excepţie face proba nr. 1543, pentru care s-a identificat o setare parţială
a nisipului (partial bleaching), şi o necorespondenţă în profilul vertical (vârstă mai recentă decât cea
obţinută pentru proba GdTL-954, poziţionată mai sus). Din aceste considerente, vârsta obţinută pentru
această probă nu este luată în considerare.
Principiul de bază
Izotopul 14C se formează în partea superioară a atmosferei, prin bombardarea cu neutroni a atomilor de
azot. Prin oxidare, atomii de 14C trec în dioxid de carbon (14CO2), fiind apoi absorbiţi de apă şi de
organismele vii. Raportul 14C:12C din celulele organismelor va fi în echilibru cu CO2 din atmosferă, atâta
timp cât acestea sunt în viată. După moarte, nemaiavând loc asimilare de 14C, acesta începe să se
descompună, fără a mai putea fi înlocuit. Momentul morţii se poate stabili prin măsurarea cantităţii de 14C
rămasă, ştiindu-se că rata de înjumătăţire a acestui izotop este de 5.730 ± 30 de ani. Metodele de măsurare
existente în prezent permit obţinerea de vârste de până la 50.000 BP.
Prelevarea probelor
În studiul de faţă, materialele care au facut obiectul datării cu radiocarbon (rezultate în Tabelul 3.8) au
fost în totalitate fragmente de lemn (în unele situaţii prelevate din trunchiuri fosile de copaci), aflate în
context sedimentar (Fig. 3.8). Acestea au fost datate de către Radiocarbon Laboratory, Institute of
Physics, Silesian University of Technology, Gliwice, Polonia, prin metoda Liquid Scintillation Counting
(LSC), numită convenţională sau radiometrică.
Procedura de determinare a vârstelor 14C prin metoda LCS
Determinarea vârstelor absolute 14C, indiferent de metoda aplicată (radiometrică sau AMS), presupune
parcurgerea a trei etape: prepararea fizică şi chimică a probelor, măsurarea propriu-zisă, calibrarea
vârstelor:
a) Pre-tratarea fizică şi chimică a probelor
După examinarea vizuală şi îndepărtarea mecanică a fragmentelor de materiale care nu fac obiectul
radiocarbon, urmează o pretratare chimică, ajustată tipului de material organic analizat. În cazul
materialelor organice, probei i se aplică un tratament acid pentru îndepărtarea carbonaţilor şi a acizilor
humici: se încălzeşte în HCl 2%, se filtrează, se clăteşte cu apă distilată, se încălzeşte în NaOH 2%, se
filtrează, se clăteşte din nou în apă distilată, este din nou încălzită în HCl 2%, filtrată, clătită cu apă
distilată şi în final uscată. Pasul următor este carbonizarea materialului organic la 6000C, urmată de
combustie la peste 1000°C, în tuburi din cuarţ şi în atmosferă îmbogăţită în oxygen, scopul fiind
obţinerea CO2. După combustie, CO2 este purificat cu oxid de cupru, acesta oferind oxigenul necesar
40
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
pentru combustie, şi catalizator de argint, care va izola sulful şi halogenii într-o fază solidă. Adiţional,
CO2 se trece printr-un purificator cu etanol / gheaţă uscată pentru a îndepărta apa.
Fig. 3.8. Exemplu de prelevare a probelor de nisip în vederea datării absolute prin metoda 14C
41
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Nr. Laborator Localizare Tip sediment Ad (cm) Vârsta 14C (BP) Vârsta calibrată 14C (BC/AD) Transformare in BP(1950)
GdS 671 Pietrele Turbărie 270 9230 ± 105 8730 - 8270 cal. BC (95.4%) 10680 – 10220 cal BP (95.4%)
Onachii
GdS 819 Gilău Umplutură de canal 250 760 ± 60 1150 - 1320 cal. AD (90.1%) 800 – 630 cal BP (90.1%)
Hd-27486 Jucu Trunchi fosil de stejar fixat 260 6257 ± 28 5315 - 5207 cal. BC (93.0%) 7265 – 7157 cal BP (93.0%)
în depozite de fund de albie
GdS 817 Jucu Trunchi fosil de stejar fixat 100* 6530 ± 60 5575 - 5370 cal. BC (87.6%) 7525 – 7320 cal BP (87.6%)
în depozite de fund de albie
GdS 829 Jucu Umplutură de canal 231 7090 ± 50 6065 – 5875 cal. BC (94.8%) 8015 – 7825 cal BP (94.8%)
GdS 672 Jucu Trunchi fosil de stejar fixat 100* 8550 ± 100 7845 – 7420 cal. BC (91.1%) 9795 – 9370 cal BP (91.1%)
în depozite de fund de albie
Gd-30253 Fundătura Umplutură de canal 180 113.2 ± 1.3 pMC 1985 cal. AD (95.4%)
GdC-253 Fundătura Umplutură de canal 230 380 ± 45 1440 - 1635 cal. AD (95.4%) 510 – 310 cal. BP (95.4%)
GdS 828 Iclod Umplutură de canal 340 270 ± 35 1490 – 1605 cal. AD (46.3%) 460 – 345 cal BP (46.3%)
1615 – 1670 cal. AD (40.6%) 335 – 280 cal. BP (40.6%)
GdS 818 Iclod Depozite de fund de albie 350 590 ± 40 1295 – 1420 cal. AD (95.4%) 655 – 530 cal. BP (95.4%)
14
Tabel 3.8. Rezultatele datării C a sedimentelor din lungul râului Someşu Mic (Notă:* - profil decopertat)
42
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Date tehnice
Profilarea rezistivimetrică (PRE) este o metodă geofizică recentă de mică adâncime, care permite
cartarea litologiei şi geometriei structurilor sedimentare îngropate (domenii de interes: protecţia mediului,
hidrogeologie, inginerie geotehnică, arheologie), cu aplicaţii recente şi în studiul sedimentar al luncilor.
Principiu constă în introducerea unui curent electric în pământ prin intermediul a doi electrozi, şi
măsurarea intensităţii sale cu alţi doi electrozi. Deoarece fluxul electric se dispersează în pământ, aceste
măsurători de suprafaţă oferă informaţii despre caracterul electric al materialelor sedimentare. Valorile
rezistivităţii aparente sunt convertite cu ajutorul unui software specializat (RES2DINV) într-un model
2D al rezistivităţii (Ohm.m), care permit citirea adâncimii anomaliilor existente în lungul profilului,
informaţii care pot fi utilizate ulterior în interpretări geologice. Profilarea rezistivimetrică derivă din
metoda numită Rezistivitate DC (engl: DC - direct current resistivity). Aceasta presupune utilizarea a 4
electrozi şi mutarea lor manuală pentru o nouă măsurare. Noua metodă PRE (ERGI) constă în realizarea
măsurătorilor într-un sistem automatizat de multielectrozi, care îndepărtează inconvenientul mutării
permanente a electrozilor, şi prelucrarea informaţiilor astfel colectate pentru a produce modele bi-
dimensionale ale substratului, numite profile PRE (engl: ERGI profiles) (Fig. 3.9.).
Fig. 3.9. Aranjarea electrozilor şi staţia de măsurare a rezistivităţii electrice, după Baines (2001)
În utilizarea PRE apar două aspecte care influenţează rezultatele obţinute: modul de aranjare a
electrozilor şi distanţa dintre aceştia.
a) În ceea ce priveşte modul în care sunt aranjaţi cei 4 electrozi pentru a realiza o măsurătoare, acest
aspect influenţează adâncimea investigaţiei, rezoluţia pe verticală şi orizontală şi sensibilitatea la
zgomotul de fond. Există o serie de modalităţi de aranjare a celor 4 electrozi dar în cazul luncilor sunt
utilizate frecvent doar trei: Wenner, dipol-dipol, Schlumberger/Wenner - Schlumberger.
Sistemul Wenner presupune aranjarea electrozilor în formatul un electrod de current (C1) – doi
electrozi de potenţial (P1, P2)– un al doilea electrod de current (C2), amplasaţi la distanţe egale unul faţă
de altul. Măsurătorile în această configuraţie surprind într-o măsură mai mare modificările pe verticală ale
rezistivităţii, precum structurile orizontale, însă nu reuşesc să surprindă foarte bine variaţiile pe
orizontală, ca de exemplu cele impuse de structurilor verticale înguste.
Sistemul dipol – dipole constă în dispunerea electrozilor în formatul doi electrozi de curent (C1, C2) –
doi electrozi de potenţial (P1, P2), cu posibilitate de amplasare la distanţe egale a tuturor electrozilor sau
varianta în care sunt distanţe similare între electrozii de acelaşi tip dar o distanţă diferită între cele două
cupluri. În comparaţie cu sistemul Wenner, acest sistem este mai senzitiv la modificări ale rezistivităţii pe
orizontală, ceea ce recomandă această variantă pentru cartarea structurilor verticale. De asemenea, faţă de
metoda anterioară, în cazul sistemul dipol – dipole adâncimea de investigare este mai mică.
Sistemul Schlumberger este unul dintre cele mai utilizate în profilarea electrică. Faţă de modelul
clasic s-a optat pentru o variantă în care electrozii sunt dispuşi la distanţe egale, rezultând un sistem hibrid
Wenner - Schlumberger, rezultând un aranjament pe tiparul sistemului Wenner dar uşor modificat: C1 –
P1 - P2 – C2. Acest aranjament prezintă o sensibilitate moderată atât la structurile orizontale cât şi la cele
verticale fiind un bun compromis între Wenner şi dipole – dipole.
43
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Testele realizate de Baines (2001) privind sistemul optim de măsurare la investigarea structurilor
sedimentare de luncă demonstrează că sistemul Wenner oferă cele mai bune rezultate în profilul PRE.
Datele obţinute prin această metodă oferă o informaţie similară sau mult mai clară, curată şi mai uşor de
interpretat decât în cazul, de exemplu, al sistemului dipole – dipole. Nu există posibilitatea de a compara
cantitativ rezultatele celor trei metode, acestea fiind în esenţă trei modelări ale situaţiei reale, care în
prezent nu poate fi mai bine cunoscută printr-o altă metodă de investigaţie. Chiar dacă sunt sesizabile
unele diferenţieri în vizualizarea corpurilor sedimentare şi a contactelor, acestea nu sunt mari şi pot fi
considerate neglijabile (Baines et al., 2002).
Pentru o bună interpretare a profilelor PRE se recomandă ca acestea să fie susţinute de informaţii
suplimentare obţinute prin metode adiţionale: foraje, GPR, măsurători seismice de mică adâncime
(shallow seismic), deschideri etc. O astfel de dublare este necesară deoarece rezistivitatea sedimentelor
este în mod normal modificată de cantitatea şi chimismul apei din pori. Deşi există tabele cu valori de
rezistivitate standard pentru materialele sedimentare, acestea sunt doar parţial valabile, tocmai datorită
calităţilor fizico-chimice a apei din pori. Însă deşi apare această problemă, tendinţa generală este de
scădere a valorilor rezistivităţii, în orice stadiu de umiditate, de la pietrişuri şi bolovănişuri spre nisip, silt
şi argilă (valori minime). Prin urmare, metode adiţionale de investigare fac posibilă o mai bună asociere a
valorilor de rezistivitate cu natura materialelor sedimentare, ceea ce devine un indiciu important în
interpretarea profilelor de rezistivitate electrică.
b) Distanţa dintre electrozii distribuiţi pe un anumit aliniament, care poate fi de 1m, 2m sau 5m,
constituie elementul principal de control asupra adâncimii la care se fac astfel de măsurători şi a rezoluţiei
spaţiale a informaţiilor. Conform indicaţiilor tehnice (Baides et al., 2002), adâncimea măsurătorii se
apreciază ca fiind uşor mai mică decât 20% din lungimea totală a aliniamentului, iar rezoluţia lor este
apreciată ca fiind egală cu aproximativ jumatate din distanţa existentă între 2 electrozi succesivi. Pornind
de la aceste relaţii stabilite, la un aliniament de 56 de electrozi distanţaţi la 2 m, însumând o lungime de
112 m, cu aranjament al electrozilor în sistem Wenner, va rezulta o adâncime a profilului de 18 m şi o
rezoluţie de 1 m. În situaţia în care aliniamentul este mai mare decât lungimea cablului, după prima citire
are loc mutarea cablului astfel încât ultimul punct din prima poziţie devine primul punct din a doua,
procedură care se repetă până la acoperirea întregii suprafeţe investigate. În aceste condiţii, adâncimea
maximă la care se face citirea se va reduce la jumătate, rezultând un fund plat al imaginii rezistivităţii.
Conform acestui calcul, în situaţia menţionată mai sus, adâncimea profilului va fi de 7 m (Fig. 3.10).
Metoda este la început de drum, doar în ultimii ani fiind semnalate lucrări care abordează o asemenea
manieră de studiu a luncilor (El-Gamili, M.M. et al., 1994, Baides, 2001, Baides et al., 2002, Meads et al.,
2003, Gourry, J.C. et al., 2003, Froese, D.G. et al., 2005, Bersezio, R. et al, 2007 etc) şi apare ca o
alternativă la metoda radarului (engl: GPR – Ground Penetrating Radar) şi a forajelor successive pentru
obţinerea informaţiilor asupra structurii verticale şi orizontale a corpului sedimentar (<200m adâncime)
analizat.
În cazul luncilor, profilarea rezistivimetrică (PRE) se demonstrează a fi mult mai eficientă decât GPR,
prin avantajul că reuşeşte să transmită informaţii şi în situaţia în care în structura sedimentară a luncii sunt
prezente strate de silt sau argilă mai groase de 1 cm, element frecvent întâlnit în acest mediu depoziţionar
şi care constituie o restricţie serioasă pentru GPR. Acest avantaj al PRE se traduce în posibilitatea de a
44
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
vizualiza cu mai mare acurateţe geometria depozitelor de pietriş şi nisip acoperite de silt sau argilă, în
condiţii de costuri şi timp mult mai avantajoase. Suplimentar, variaţiile valorilor de rezistivitate pot da
indicii importante asupra diferitelor litologii, ceea ce permite în etapa următoare intuirea structurilor
sedimentare associate. Există şi câteva limitări, ca de exemplu pământ uscat sau îngheţat, situaţii care
induc valori foarte ridicate ale rezistivităţii în zonele de contact (în vecinătatea electrozilor) şi, implicit,
măsurători eronate.
Toate aceste aprecieri, în mare parte pozitive, conduc la avansarea ideii că profilarea rezistivimetrică
va deveni în viitorul apropiat un instrument de lucru foarte util, probabil indispensabil, pentru
investigarea succesiunilor sedimentare fluviale (Baines et al., 2002).
Studiu de caz
În cazul luncii Someşului Mic, profilarea rezistivimetrică a fost utilizată în vederea analizei structurii
sedimentare a luncii în secţiune transversală. În alegerea secţiunii transversale s-a ţinut cont de elemente
care influenţează în mod direct calitatea investigaţiei:
- morfologia de ansamblu a luncii: morfologie relativ simplă; se presupune o deplasare constantă a
râului pe o direcţie predominantă (în cazul de faţă spre est, râul fiind poziţionat în prezent pe
contactul cu versantul)
- lipsa elementelor antropice perturbatoare ale semnalului electric: poziţia căii ferate la
extremitatea luncii, în partea opusă a râului, lipsa construcţiilor şi a depozitelor antropice, lipsa
canalelor de drenaj
- aspecte privind accesul în zonă: căi de acces, de preferinţă teren agricol (arabil, păşune)
Pornind de la aceste criterii, zona de studiu se plasează în extravilanul localităţii Fundătura, comuna
Iclod, jud. Cluj. Campania de teren, cu o durată de 1 săptămână, a avut loc la sfârşitul lunii octombrie
2008. Alegerea perioadei a urmărit două aspecte:
- uşurarea accesului şi asigurarea unui aliniament fără mari deviaţii de la direcţia stabilită; s-a optat
pentru intervalul de timp cuprins între strângerea recoltelor şi arătura de toamnă,
- asigurarea unei rezoluţii bune a măsurătorilor de rezistivitate (conţinut mediu de apă în pori); în
acest sens, măsurătorile au fost efectuate într-un interval de timp lipsit de precipitaţii, la
aproximativ 1 săptămână după o perioadă cu precipitaţii mai abundente, şi înainte de apariţia
îngheţului.
Metodologia aplicată are în vedere recomandările privind organizarea măsurătorilor în teren formulate
de Baines (2001) la care se adaugă protocolul de lucru şi experienţa colectivului Institutului de
Arheologie Sistemică din cadrul Universităţii “1 Decembrie 1918” Alba Iulia, cu privire la investigaţii
arheologice de mică adâncime, pe aliniamente de 25 - 100 m.
Astfel, în vederea realizării unei secţiuni transversale pe luncă, sistemul multielectrod a fost amplasat
pe aliniamente succesive de 48 - 24 m, cu electrozi introduşi în pământ la aproximativ 20 cm şi distanţaţi
la intervale egale de 2 m. Instalatea unui nou aliniament a avut în vedere suprapunerea parţială cu
aliniamentul anterior, în acest fel fiind asigurate informaţiile necesare pentru realizarea întregului profil
vizat (Profil A – 496 m, adâncime Profil B - 556 m) (Fig. 3.11).
Datele generate au fost colectate cu ajutorul Rezistivimetrul Scintrex SARIS şi cablurile ICS
automatizate de profilare electrică, (separaţie între electrozi de 2 m). În cazul de faţă, electrozii au fost
dispuşi în sistem Wenner pentru întreaga secţiune transversală (Profil A, Profil B), iar între 228 – 496 m
(Profil A, în apropiere de cursul de apă), măsurătorile de tip Wenner au fost dublate şi de măsurători
dipole-dipole. Datele prelevate din teren au fost procesate cu softul RES2DINV, care permite convertirea
rezistivităţii aparente în rezistivitate (Ohm metru). Concomitent cu măsurătorile de rezistivitate s-a
realizat o ridicare topografică de detaliu, în care punctele de referinţă au reprezentat tocmai electrozii
amplasaţi pe aliniament, ceea ce a dus la o rezoluţie a ridicării topografice de 2 m. Aceste date au fost la
rândul lor procesate cu softul RES2DINV, rezultând în final două profile (Profil A, Profil B) ale
rezistivităţii electrice pliate pe morfologia terenului. Cele două profile PRE sunt parţial suprapuse, astfel
încât rezultă o imagine unitară în secţiune transversală şi acoperă aproape întreaga lungime a secţiunii
transversale. Spaţiul neinvestigat corespunde cursului de apă din extremitatea estică a luncii, respectiv
segmentului de luncă despărţit de calea ferată din partea vestică.
45
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 3.11. Localitatea Fundătura: a - poziţia profilelor A şi B în cadrul luncii şi poziţia forajelor pe aliniamente;
b - Rezistivimetru Scintrex SARIS; c - aliniament de profilare electrică şi ridicare topografică;
d - Penetrometru GeoTool LSMR vk
46
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Au fost utilizate forajele hidrogeologice şi geotehnice executate începând cu anii 1970 de către
Direcţia Apelor Someş – Tisa, SC Minesa ICPA SA Cluj Napoca, la care se adaugă studii geotehnice
recent executate pentru exploatări de balast din zonă (sursa: APM Cluj Napoca, GEOSEARCH SRL Cluj
Napoca). Acestea sunt distribuite aleatoriu, pe întreaga suprafaţă a luncii, şi oferă în general informaţii
privind structura sedimentarului până la contactul cu roca în bază. Remarcăm faptul că aceste foraje au
fost realizate pentru scopuri şi la momente diferite, ceea ce se repercutează în mod direct asupra tipurilor
de observaţii reţinute şi a sistemelor de referinţă utilizate în descrierea unor parametrii specifici (ex:
clasele granulometrice, descrierea structurii sedimentare). Aceste diferenţe complică integrarea datelor,
îndeosebi în ceea ce priveşte interpretarea unitară a caracteristicilor granulometrice şi petrografice.
O primă etapă în prelucrarea acestor date a constat în poziţionarea forajelor pe hartă, în proiecţie
Stereo 70, unde s-au înregistrat dificultăţi datorită modului deficitar de înregistrare a acestui aspect în
documentaţiile tehnice. Pornind de la acest considerent şi ţinând cont şi de gradul de acoperire spaţială,
apreciem că aceste foraje au un caracter pur orientativ, însă asociate cu informaţii precum structura
sedimentară observată în deschideri, dinamica istorică a albiei, morfologia luncii sau elemente tectonice
locale, aceste date se demonstrează a fi deosebit de utile în construirea profilului longitudinal al structurii
sedimentare a luncii şi conturarea modelelor locale de evoluţie a acesteia.
Din materialul sedimentar extras de cele 10 foraje dispuse în secţiune transversale pe luncă şi din
deschiderea în malul stâng al râului Someşu Mic (localitatea Fundătura), s-au colectat un număr de 80 de
probe în vederea determinării granulometrice. Acestea au fost analizate ulterior de către laboratorul firmei
GOESEARCH SRL (Cluj Napoca), în acord cu STAS 1913/5-85 privind determinarea granulometriei.
Conform acestei proceduri, granulozitatea se determină prin:
- măsurări directe cu şablonul (> 125 mm)
- metoda cernerii prin ciururi (> 2 mm)
- metoda cernerii prin ciururi şi site (> 0,063 mm)
- metoda sedimentării (< 0,063 mm)
Datele obţinute au fost încadrate în următoarele clase sedimentare: <0,005 mm – argilă; 0,005-0,05
mm - praf (silt); 0,05-2mm - nisip; 2-10mm – pietriş; 10-100mm – prundiş.
47
Ioana Feier R econstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Partea a II -a
CONDIŢII GENERALE DE EVOLUŢIE A RÂULUI SOMEŞU MIC
48
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL IV
CARACTERISTICI FIZICE GENERALE
4.1. Geologia
Cele mai vechi formaţiuni, cunoscute sub denumirea de Seria de Someş, aparţin Precambrianului
(Proterozoic superior), cu o mare extindere în bazinul superior al Someşului Mic; sunt intens
metamorfozate şi au în compoziţia lor amfibolite, micaşisturi şi paragnaise. Peste acest grup se dispune
discordant, pe o suprafaţă mult mai redusă, Formaţiunea de Arada, de vârstă Cambrian inferior, în care
predomină faciesul şisturilor verzi şi a şisturilor sericito – cloritoase. Conform Ianovici et al. (1976),
şisturile cristaline ale Seriei de Someş au fost străpunse în Neozoic de către Granitul de Gilău
(Ordovician), alcătuit din granit şi pegmatite (Ianovici et al., 1976).
Structurile sedimentare de vârstă mezozoică apar în extremităţile masivului metamorfic, fiind mai
dezvoltate în zona de izvoare a râurilor Someşu Cald şi Bătrâna. Aici sunt prezente structuri sedimentare
triasice în compoziţia cărora intră conglomerate, gresii, şisturi argiloase (Triasic inferior) şi calcare albe
masive (Triasic mediu), la care se adaugă, pe suprafeţe mult mai restrânse, sedimente de vârstă jurasică
formate din microconglomerate, gresii, şisturi argiloase, calcare, marne (Jurasic inferior); calcare spatice,
gresii micacee, şisturi marnoase (Jurasic mediu) şi calcare masive (Jurasic superior). La contactul dintre
Masivul Gilău şi Depresiunea Transilvaniei, pe o fâşie de aproximativ 1 km lăţime, apar sedimente de
vârstă Cretacic superior (Senonian), în cadrul cărora sunt delimitate două formaţiuni: Stratele de Gosau,
alcătuite din fragmente rulate de şisturi cristaline prinse în ciment calcaros, brecii calcaroase, gresii şi
marne nisipoase şi formaţiunea de fliş, în care apare o alternanţă ridicată a stratelor de material argilos cu
strate de material nisipos. În urma mişcărilor laramice (Paleocen inferior – Danian), sedimentele din
faciesul de fliş au fost intens cutate. În timpul aceloraşi mişcări are loc şi punerea în loc a dyke-urilor
dacitice şi andezitice care străpung formaţiunile sedimentare.
La contactul Munţilor Apuseni cu partea de NV a Depresiunii Transilvaniei apar rocile complexului
vărgat inferior (Paleocen), dispuse discordant şi transgresiv fie peste depozite senoniene, fie direct peste
cristalin, alcătuite din argile roşii continentale (Fig. 4.1. a). Peste aceasta se suprapune Eocenul, format
din depozite epicontinentale aparţinând următoarelor complexe sedimentare (Clichici et al., 1976):
- Seria marină inferioară, în cadrul căreia se detaşează 6 secvenţe litologice, rezultând o alternanţă
de argile, marne, gipsuri, calcare;
- Complexul vărgat superior, alcătuit din argile vărgate superioare;
- Seria marină superioară, care revine la alternanţa argilelor, marnelor, gipsurilor, gresiilor şi
calcarelor, în acest caz fiind observate 4 astfel de secvenţe litologice de sine stătătoare.
În aceeaşi structură monoclinală se impun stratele de vârstă oligocenă care prezintă următoarea
succesiune litologică, spre interiorul Depresiunii Transilvaniei:
- Strate de Mera şi Strate de Hoia, în compoziţia cărora intră marne, şisturi bituminoase şi calcare
- Strate de Ticu, alcătuite din argile, nisipuri, gresii, marno – calcare bituminoase
- Strate de Cetăţuia, de Zimbor şi de Sânmihai, formate din conglomerate, nisipuri, gresii şi marne
Miocenul este prezent prin formaţiunile depuse în mediu marin (Badenian), cu o salinitate puternică,
în care se depune un strat compact de sare; după Sarmaţian mediul devenind dulcicol. Aval de localitatea
Cluj Napoca, apar următoarele fomaţiuni:
- depozite de vârstă eggenburgiană, sub forma Stratelor de Coruş (conglomerate, gresii, nisipuri) şi
Stratele de Cherchiş (argile, argile nisipoase);
- Strate de Hida (conglomerate, gresii, argile marnoase), cu grosimi de aproximativ 1000 m, cu
aflorimente extinse în NV, îngropate apoi sub sedimente mai recente, pe un aliniamente SE;
- Sedimente badeniene din care fac parte Complexul tufului de Dej, depozite salifere din
formaţiunea „Ocna Dej” şi Tuful de Iclod, restrâns ca suprafaţă de extindere, în compoziţia
cărora intră tuf, sare, argile marnoase, gresii.
- Tuful de Hădăreni, de vârstă sarmaţiană, alcătuit din argile şi nisipuri cu intercalaţii de cinerite.
49
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Cele mai recente sedimente aparţin Cuaternarului, extinderea maximă având-o depozitelor aluviale de
terasă sau luncă – argile, nisipuri, pietrişuri, bolovănişuri. La acestea se adaugă materialele conurilor de
dejecţie şi a glacisurilor de contact, depozite de versant.
Per ansamblu, 80% din tipurile de roci din perimetrul bazinului hidrografic sunt sedimentare, 94%
dintre acestea fiind depozitele neogene din sectorul colinar. Rocile magmatice (Granitul de Gilău şi
andezitele laramice de vârstă paleocenă) şi sişturile cristaline (Seria de Someş, Seria de Arada),
dominante în spaţiul montan, însumează 20% din suprafaţa sa (Fig. 4.1. b).
Sub raport tectonic, bazinul hidrografic este inclus în totalitate în perimetrul de manifestare minimă a
activităţilor seismice din România, conturat în jurul Munţilor Apuseni. Pe acest fundal general, este de
semnalat totuşi o activitate tectonică superficială cu manifestări locale în bazinul mijlociu şi inferior al
Someşului Mic.
Magmatic
Metamorfic 6%
14%
Sedimentar
80%
Fig. 4.1. a - Geologia bazinului hidrografic al râului Someşu Mic; b - ponderea tipurilor de roci în alcătuirea
geologică a bazinului hidrografic al Someşului Mic (după Harta geologică a României, scara 1:1.000.000)
50
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Per ansamblu, Valea Someşu Mic se află amplasată într-o regiune considerată stabilă din punct de
vedere tectonic. Conform lui Ficheaux (1996), dovada morfologică de necontestat a unui context tectonic
constant este dată de paralelismul existent între profilele longitudinale ale teraselor fluviale şi cel al
luncii, situaţie valabilă şi pentru restul râurilor din Transilvania.
Măsurătorile privind mişcările recente ale scoarţei (Popescu & Drăgoescu, 1986, Zugrăvescu, 1998)
indică valori de 0,1 – 1 mm/an în apropiere de zona noastră de studiu. Irimuş (1998), citându-i pe
Cocârdel et al. (1966) subliniază continuarea şi în prezent a mişcărilor tectonice asociate diapirismului
din vestul Transilvaniei. Autorul aminteşte faptul că pentru NE Transilvaniei rata actuală de ridicare a
terenului este de 0,5 mm/an, în timp ce în regiunea cu cute diapire vestice, zonă în care se încadrează şi
Culoarul Someşu Mic aval de Cluj Napoca, această valoare este de 0-1 mm/an.
Din analiza hărţii geologice scara 1:200.000 (foaia Cluj) şi a bibliografiei geologice (Dumitrescu,
manuscris; Răileanu, 1949, 1952; Ilie, 1958; Paucă, 1962; Tătărâm, 1963; Savu, 1963; Morariu et al.,
1963; Pop, 1966; Paucă, 1977; Clichici et al., 1976; Mészáros & Marosi, 1967; Ciupagea et al., 1970;
Mârza et al., 1991; Irimuş, 1998), reiese următorul tablou (în care introducem informaţiile în formatul
original) privind elementele tectonice care se regăsesc în lungul Văii Someşu Mic:
Cea mai importantă fractură din zona noastră de studiu apare la contactul dintre cristalin şi depozitele
sedimentare senoniene, marcând contactul dintre Bazinul Transilvan şi Munţii Apuseni. Sedimentele
cretacice sunt afectate de un sistem de falii longitudinale, transversale şi în diagonală, atât paralele cât şi
aproape perpendiculare faţă de limita Cretacic – şisturi cristaline, falii care au şi impus o scufundare a
acestor sedimente sub cuvertura argilelor roşii eocene, spre centrul Transilvaniei (Tătărîm, 1963).
Depozitele eocene, dispuse transgresiv şi discordant peste cele Cretacice şi cristaline, apar sub forma
unei serii monoclinale, care însă poate înregistra boltiri slabe (Tătărîm, 1963; Ciupagea et al., 1970).
Conform lui Tătărîm (1963), se schiţează pe direcţia NE – SV două anticlinale şi un sinclinal, secţionate
de pârâul Feneş (Luna) şi pârâul Hotrumba, unde anticlinalul din aval are flancul din SE faliat. Tot
Tătârîm (1963) sesizează existenţa unei serii de falii dispuse în reţea, cu căderi de ordinul zecilor de metri
şi orientări diferite amonte de Cluj Napoca, falii pierdute sub depozitele Miocene.
Pe versantul nordic al Văii Someşu Mic, informaţii de sinteză cu privire la tectonica depozitelor de
vârstă paleogenă sunt oferite de Mészáros & Maroşi (1967) şi Clichici et al. (1976), care evidenţiază
existenţa unui bloc mai ridicat cu câţiva zeci de metri al Dealului Hoia, flancat de două falii amplasate la
vest de Tăietura Turcului, respectiv capătul terminal al Cetăţuii (Fig. 4.2.). Tot în perimetrul localităţii
Cluj Napoca au fost identificate două falii, dispuse transversal cel puţin pe lunca râului Someşu Mic, dar
posibil să afecteze şi terasele: falia de la Mănăştur şi falia de la Cetăţuie. Falia de la Mănăştur se asociază
cu o zonă de puternică îngustare a culoarului, manifestată mai evident la nivelul terasei Calvaria (16 m) şi
a luncii şi atribuită prezenţei calcarului grosier eocen. Falia de la Cetăţuie este îngropată sub sedimentele
aluviale ale râului, nefiind sesizabilă decât în foraje.
Fig. 4.2. Profil geologic între Dealul Cetăţuii şi str. Horea, după Mészáros şi Marosi (1967): 10 – Complexul vărgat
inferior, 11 – Orizontul marno – calcarelor cu Anomi şi a gipsurilor superioare, 12 – Orizontul calcarului grosier
superior, 12a – Orizontul cu Nummulites fabianii (calcaros), 13 – Orizontul cu Nummulites fabianii (marnos) şi
orizontul marnelor cu Bryozoare, 14 – Orizontul de Mera, 15 – Orizontul de Ticu, 16 – Orizontul de Cetate, 17 –
Badenian (a – conglomerate, b – argile, marne, c – tufuri vulcanice, d – gipsuri, e – sare)
51
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În ceea ce priveşte activitatea acestor falii, există date doar cu privire la falia de la Mănăştur, pe care
Savu (1963) o apreciază activă şi în prezent. Conform autorului, în lungul său are loc o ridicare a zonei
din aval de barajul de la Mănăştur, compensatorie lăsării înregistrată în zona de confluenţă a Someşului
Mic cu Pârâurile Nadăş şi Chinteni.
Paucă (1977) identifică în aval de Someşeni un sistem de faliere dispus pe un aliniament N-S/E-V, cu
dezvoltare mai mare spre est, în zona Câmpiei Transilvaniei, care apare indicată pe harta întocmită de
Gavăţ et al. (1963) ca o linie structurală de ordinal III, ipotetică. Autorul consideră că este vorba de un
sistem de fracturare profund, mult mai amplu decât formaţiunile puse în loc de migrarea sării, ce ţine de
tectonica fundamentului cristalin şi se dezvoltă între localităţile Turda şi Dej. De asemenea, în zona
oraşului Gherla, apare un sistem de falii orientat E-V, dispus perpendicular pe direcţia de scurgere, care,
conform Paucă (1977) provoacă decroşarea cu 5 km a întregului culoar al Someşului Mic spre est.
În completare, Mârza et al. (1991), într-o secţiune transversală prin versantul stâng al culoarului de
vale în zona Gherla, scoate în evidenţă existenţa a două falii care delimitează corpuri cu basculări
verticale în sensuri opuse, îngropate de sedimentele unei terase fluviale a râului Someşu Mic. Conform
secţiunii, activitatea tectonică nu pare să afecteze structura sedimentară sau morfologia terasei (Fig. 4.3).
Fig. 4.3. Profil geologic în zona Băiţa-Gherla (Mârza et al. (1991): 1 – marne, 2 – marne nisipoase, 3 – nisip, marne
nisipoase cu concreţiuni grezoase, 4 – tuf de Ghiriş, 5 – tuf local, 6 – tuf de Hădăreni, 7 – terasă, 8, 9 – falii
În zona Dej o primă falie apare în zona brahianticlinalului Ocna Dej, dispusă pe versant. În zona de
confluenţă, Morariu et al. (1963), pe baza unei hărţi realizate de Dumitrescu (manuscris), prezintă un
sistem de falii dispuse în reţea, asociate tectonicii profunde, cu un fundament fragmentat în blocuri
(horsturi şi grabene). În acestă viziune, zona de lăsare de la Dej se consideră a fi reflectarea unui graben
al fundamentului cristalin (Paucă, 1977). De altfel, sintetizând, Paucă (1977) subliniază numărul ridicat al
faliilor de pe suprafaţa Blocului Someşan, care impune “un adevărat mosaic de blocuri cu diferite
dimensiuni, în care dificultatea mare este adesea aceea de a nu se putea evalua adevărata valoare a
fiecărei falii”.
Profile seismice realizate de Krézsek & Bally (2006) aduc dovezi suplimentare cu privire la existenţa
faliilor inverse asociate cutelor diapire vestice. Profilul care traversează zona Fundătura - Sic ne permite
să apreciem că astfel de falii inverse însoţesc anticlinalele diapire din zona noastră de studiu (Fig. 4.4):
- un sistem de falii asociat cutelor diapire din zona Someşeni – Apahida, presupunem diminuate şi ele
pe măsură ce aceste formaţiuni se pierd în sedimentele luncii Someşului Mic,
- falie inversă a anticlinalului Cojocna – Sic – Buneşti, care se pierde în luncă (localitatea Mănăstirea)
- falii inverse asociate brahianticlinalului Ocna Dej şi a anticlinalului Mănăstirea – Nireş, ca elemente
diapire principale prezente în zona de confluenţă.
52
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 4.4. Profil geologic al Depresiunii Transilvaniei, pe aliniament est – vest, după Krézsek şi Bally (2006)
Poziţia spaţială a râului Someşu Mic se suprapune arealului de manifestare a cutelor diapire vestice
53
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 4.5. Harta tectonică a luncii râului Someşu Mic, după Harta geologică a României, 1:200.000 (1974)
Fig. 4.6. Secţiune geologică transversală prin anticlinalul diapir de la Someşeni, după Mészáros şi Marosi (1967): 17
– Badenian (a – conglomerate, b – argile, marne, c – tufuri vulcanice, d – gipsuri, e – sare), 18 – Sarmaţian,
19 – depozite aluviale, 20 – alunecări de teren
Cutele diapire dintre Someşeni şi Apahida apar sub formă de fascicol dispus în formă de evantai.
Anticlinale, care pornesc dinspre sud, din zona Turda, sunt amplasate în zonă pe aliniamentele Murători –
Apahida, Dezmir – Sânicoara, Pârâul Sărat, Someşeni – V. Caldă – Apahida, şi sunt însoţite de
54
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
sinclinalele dintre ele. Cauza unui asemenea comportament este considerată existenţa în adâncime a unor
socluri rigide care împiedică dezvoltarea cutelor în mod egal, obligându-le la strangulări (Irimuş, 1998).
Din acest fascicol de cute diapire, închis la nord de Anticlinalul Someşeni – Valea Caldă – Apahida, se
desprinde principalul anticlinal care traversează zona noastră de studiu, dispus pe aliniamentul
localităţilor Cojocna – Gădălin – Sic – Buneşti. Culoarul Someşu Mic îl urmăreşte pe partea stângă,
pentru ca apoi să îl intersecteze în diagonală în dreptul localităţilor Băiţa – Gherla. Aval de Gherla,
anticlinalul continuă să avanseze spre Buneşti, culoarul fiind amplasat de data aceasta pe partea dreaptă,
pentru ca în final să se stingă sub sedimentele de luncă ale râului Someşu Mic.
Faţă de acest element tectonic de referinţă apar o serie de cute secundare, mai importante fiind
Sinclinalul Silivaş – Câmpeneşti, Brahianticlinalul Ocna Dej şi Anticlinalul Mănăstirea – Nireş.
4.2. Relieful
Bazinul hidrografic al Someşului Mic are o suprafaţă de 3773 km2, reprezentând 23,97 % din
suprafaţa totală a bazinului hidrografic al Someşului (15.740 km2) (Şerban & Roşu (coord.), 2004).
Deşi este un bazin hidrografic de dimensiuni medii, relieful său este unul diversificat, dat de mai multe
unităţi morfostructurale ce s-au impus în morfologia de ansamblu: Munţii Gilău – Muntele Mare, Masivul
Feleac, Valea Someşu Mic, Podişul Someşan şi Câmpia Transilvaniei (Fig. 4.7).
Fig. 4.7. Relieful în bazinul hidrografic al râului Someşu Mic (preluare din Mihăiescu, 2002)
Bazinul superior aparţine Masivului Gilău – Muntele Mare şi într-o mică măsură Munţilor Bihor şi
Vlădeasa. Acest sector se caracterizează prin altitudini ridicate (peste 800 m, altitudinea maximă în Vf.
Vlădeasa, 1836 m), cu aspect de bloc masiv secţionat de văi ce ating repede profunzimi de 300-400 m.
Principalii afluenţi sunt râurile Someşu Cald (S: 526 km2, L: 66.5 km) şi Someşu Rece (S: 331 km2, L:
45.6 km), din a căror confluenţă în dreptul localităţii Gilău se formează râul Someşu Mic. Pantele
longitudinale ale cursurilor de apă sunt neuniforme, în trepte, în funcţie de natura substratului litologic, cu
sectoare în care gradientul poate avea valori foarte ridicate (25-30 m/km) (Fig. 4.8. a). Profilul transversal
al văilor este în general neuniform, în funcţie de rocile străbătute: pe roci granitice versanţii sunt foarte
55
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
abrupti, uneori sunt semnalate sectoare de defilee, în timp ce pe şisturi cristaline văile se lărgesc, deşi îşi
menţin adâncimea caracteristică (Geografia Romaniei III, 1987).
Contactul dintre Munţii Apuseni şi Depresiunea Transilvaniei este marcat de culoarul depresionar
subsecvent Căpuş – Gilău – Săvădisla, sculptat de afluenţii Someşului Mic – Căpuş şi Lona (Geografia
Romaniei III, 1987). Reprezintă practic arealul de ieşire a Someşului Mic din spaţiul montan şi se
caracterizează prin eroziune accelerată la contactul dintre stratele dure ale zonei montane şi cele noi ale
Podişului Transilvaniei, în detrimentul stratelor din podiş.
1.0 1.0
Somesu Cald Somesu Rece Fizes Borsa
0.9 0.9
0.8 0.8
a b
0.7 0.7
0.6 0.6
0.5 0.5
0.4 0.4
0.3 0.3
0.2 0.2
0.1
0.1
0.0
0.0
0.0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 1.0 0.0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 1.0
Fig. 4.8. Exemple de profile longitudinale (reduse la unitate) ale afluenţilor râului Someşu Mic:
a - spaţiul montan (Someşu Cald, Someşu Rece); b. - spaţiul colinar (P. Borşa – Podişul Someşan şi
P. Fizeş – Câmpia Transilvaniei)
Valea Someşu Mic (Culoarul Someşu Mic) - “zonă clară de discontinuitate geografică” (Pop, 2001) -
se impune în relief începând de la contactul dintre Munţii Gilău şi Depresiunea Transilvaniei, între
Dealurile Clujului şi Dejului, pe de o parte şi Masivul Feleac şi Câmpia Transilvaniei, fiind rezultatul
acţiunii de adâncire a râului Someşu Mic în formaţiunile sedimentare ale bazinului transilvan. În profil
longitudinal, culoarul se încadrează între 400 m (Gilău) şi 232 m (Mica) altitudine absolută. În profil
transversal, apar lăţimi de până la 4-5 km la nivelul terasei superioare (140 m) şi 1-3 km la nivelul luncii,
cu valori mult mai mici în arealele în care râul Someşu Mic intersectează depozite mai dure, ceea ce se
traduce într-o alternanţă a sectoarelor de lărgire şi îngustare.
Masivul Feleac este o unitate de relief care ocupă un loc aparte în studiile care vizează limita de NV a
Depresiunii Transilvaniei. Limitele sale sunt considerate Culoarul Vlaha – Săvădisla în est, Culoarul
Someşu Mic la nord, Valea Dezmir – Valea Florilor la vest, iar în sud Culmea Sănduleştilor, prelungire a
Munţilor Trascău (Pop, 2002). În lungul râului Someşu Mic, flancul său nordic se extinde de la ieşirea din
spaţiul montan, după depăşirea barajului andezitic, până la confluenţa cu Valea Zăpodie. Culmea unitară,
extinsă pe aproximativ 20 km, reprezintă interfluviul dintre bazinul Someşului Mic şi cel al Arieşului.
Versantul nordic, aferent bazinului hidrografic al Someşului Mic, este mult mai redus ca suprafaţă decât
cel sudic şi este drenat de văile Tăuţi, Gârbău, Becaş, Murători, Zăpodie, caracterizate prin profile
longitudinale accentuate, puternic adâncite în formaţiuni sedimentare.
În Podişul Someşan, cu subdiviziunile Podişul Huedin – Păniceni şi Dealurile Clujului şi Dejului,
aspectul general al reliefului este impus de prezenta unei cuverturi de sedimentar paleogen, monoclinală,
ce se scufundă treptat sub depozitele sarmaţiene. Acest context geologic reprezintă baza dezvoltării
reliefului structural (suprafeţe structurale, cueste, mici sectoare de chei şi microdefilee), direcţia
principalelor cursuri de apă şi chiar a unor afluenţi secundari, apariţia pe latura sud – estică a unor
fenomene carstice de mică amploare (doline, peşteri, izbucuri). În lungul Văii Someşu Mic, elementul
morfologic dominant este frontul de cuestă dezvoltat în lungul sectorului subsecvent al râului Someşu
Mic, care continuă cuesta Pârâului Căpuş. Acest front de cuestă se pierde în zona oraşului Cluj Napoca, în
interfluviul dintre Râul Someşu Mic şi Pârâul Nadăş.
În continuare, între localităţile Cluj Napoca şi Dej, prezenţa Tufului de Dej, dezvoltat ca un arc
deschis spre est, devine elementul structural care se impune în morfologia de ansamblu a acestei unităţi
de relief. Cu rezistenţă mare la eroziune, caracter ridicat de orizontalitate şi grosime apreciabilă (de
56
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
ordinul zecilor de metrii), impune altitudinile cele mai mari din zonă (e.g., Dl. Vulturi, Dl. Bobâlna) şi un
relief tabular asociat. La nivelul reţelei hidrografice, traversarea fâşiei de tuf se asociază cu sectoare de
văi supraimpuse, în spatele cărora se dezvoltă bazinete depresionare suspendate, formate în sedimentele
mult mai friabile ale stratelor de Hida (Fig. 4.8. b). Înspre est, acest brâu de tuf dacitic se afundă sub
depozitele miocene postsalifere, a căror diapirism se resimte într-o formă mai estompată şi pe bordura
estică a Dealurilor Clujului şi Dejului, aval de Someşeni.
În lungul Văii Someşu Mic, aval de Cluj Napoca, se dispun pe latura estică mai multe subunităţi de
relief aparţinând Câmpiei Transilvaniei: Culoarul depresionar Apahida – Turda, Dealurile Sicului şi
Dealurile Unguraşului, însumate sub denumirea de Câmpia Someşană (Pop, 2001).
Primul sector este dezvoltat între capătul terminal al Masivului Feleac şi Valea Gădălinului şi se
suprapune cu arealul de dezvoltare a fascicolului de cute diapire dinspre Turda, care se închid în această
zonă prin anticlinalul diapir Someşeni – Valea Caldă – Apahida. Se remarcă printr-un nivel altitudinal
scăzut (aproximativ 400 m), care se continuă şi spre Turda, până în culoarul Arieşului. Cursurile actuale
de apă (Pârâurile Becaş, Murători, Zăpodie) sunt fixate în parte pe aliniamentele diapire, cu un relief
inversat (pe ax de sinclinal) şi se caracterizează prin pantă scăzută, cu lunci în care fenomenul de
înmlăştinire şi sărăturare (sare şi gips la suprafaţă sau la mică adâncime) este foarte frecvent.
Dealurile Sicului se remarcă prin creşterea altitudinii faţă de zona mai joasă din est şi exprimarea clară
în relief a Anticlinalului Cojocna – Sic – Buneşti, cu apariţia sării la zi (Sic) şi lacuri / înmlăştiniri în
lungul văilor. Spre Valea Someşu Mic, versantul este mai abrupt, se dezvoltă inclusiv un front de cuestă
între Bonţida şi Gherla, afectat de procese de versant, în timp ce înspre est se continuă cu o serie de culmi
domoale.
Dealurile Unguraşului reprezintă cel mai înalt areal din cuprinsul Câmpiei Transilvaniei (Dl. Dâmbu –
639 m, Dl. Unguraş – 621 m, Dl. Stânii – 610 m). În perimetrul său diapirismul este foarte evident, cu
apariţia sării la zi în patul albiei Văii Unguraşului (în localitatea Nireş), la care se adaugă şi anticlinalele
diapire din zona Mintiul Gherlii şi Petreşti – Sânmărghita. În zonă sunt semnalate procese de versant
destul de accentuate, atribuite friabilităţii rocilor, prezenţei sării şi zonei de lăsare de la Dej (Pop, 2002).
Valea Someşu Mic s-a impus la intersectarea celor două mari domenii geologice de pe latura de NV a
Depresiunii Transilvaniei: depozitele monoclinale Paleogene şi cele Miocene afectate de diapirism. După
cum au semnalat o serie de autori (Posea, 1962; Mihăilescu, 1966; Paucă, 1977), întreaga regiune în care
se plasează şi această unitate de relief se caracterizează printr-un mare grad de complexitate tectonică.
Studiul cel mai complet asupra morfologiei de ansamblu a Văii Someşu Mic a fost realizat de Savu
(1963), motiv pentru care preluăm mare parte din descrierea oferită de autor, la care adăugăm o serie de
detalii oferite de studii adiţionale care abordează acest teritoriu.
O primă caracteristică a văii este alternanţa sectoarelor mult lărgite cu cele în care se înregistrează o
îngustrare importantă, fără însă să se ajungă la forma de defileu. Aspectul general este de vale largă,
evoluată, cu luncă foartă extinsă. Sunt menţionate lăţimi de 4-6 km la nivelul terasei superioare de 140-
160 m altitudine, iar la nivelul luncii valori între 2,5 şi 0,5 km (Ficheaux; 1996; Pop, 2001) (Fig. 4.9).
Fig. 4.9. Aspectul văii Someşu Mic, a - la confluenţa râurilor Someşu Mic cu Someşu Mare;
b - la Jucu (relief de cuestă)
57
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Între Gilău şi Floreşti, Valea Someşu Mic are un caracter de vale subsecventă, versantul drept fiind de
fapt un revers de cuestă. Acest caracter se pierde treptat între Floreşti şi Apahida, cauza fiind intersectarea
oblică a înclinării generale a stratelor (Savu, 1963).
Trecerea de la domeniul paleogen la cel miocen se repercutează în morfologia generală a culoarului
printr-o lărgire considerabilă a acestuia, explicată de către Savu (1963) ca urmare a intersectării cutelor
diapire marginale (anticlinalele Murători – Apahida, Dezmir – Sânnicoara, Pârâul Sărat, Someşeni –
Valea Caldă – Apahida şi sinclinalele dintre ele).
Aval de Apahida – zona Jucuri, culoarul se menţine la o lăţime medie constantă, pentru ca între
Răscruci şi Bonţida să se înregistreze “o adevărată arie depresionară”, care numai la nivelul luncii atinge
o lăţime de 2,5 km, cu rol de “piaţă de adunare a apelor” – confluenţa dintre Someşu Mic şi afluenţii
Gădălin şi Borşa (Savu, 1963, Pop, 2001). În opinia noastră, şi în acest caz este vorba de o condiţionare
tectonică locală, arealul fiind suprapus zonei de lăsare diapiră impusă de bucla pe care o face Sinclinalul
Silivaş – Câmpeneşti la nivelul culoarului şi luncii (Figura 4.5.).
După Bonţida, valea tinde să revină la dimensiuni medii. Sunt semnalate scurte sectoare de îngustare,
evidente mai ales dacă urmărim nivelul luncii, în zona localităţilor Fundătura şi Băiţa, în ultimul caz
datorată intersectării Anticlinalului Cojocna – Sic – Buneşti. Aval de Gherla apare o tendinţă uşoară de
lărgire, favorizată de intersectarea unei noi regiuni de cute diapire mărunte (Savu, 1963; Pop, 2001). De
asemenea, revine caracterul de vale subsecventă, cu front de cuestă în versantul drept, care se menţine
într-un format clasic până spre localitatea Livada, după care se pierde, lăsând locul unei văi cu un aspect
simetric, până în zona confluenţei de la Dej. Revenirea aspectului de asimetrie pe acest tronson se explică
prin dezvoltarea văii pe flancul vestic al Sinclinalului Silivaş – Câmpeneşti, a cărui ax de inflexiune se
plasează la est de aceasta.
În ceea ce priveşte altitudinea medie a culoarului, reţinem observaţia formulată de Ficheaux (1996)
legată de adâncirea văii într-un platou uniform situat între 400-420 m altitudine, dominat la rândul lui de
vârfuri de 500-600 m (valori maxime între 613-630 m), la care se adaugă culmea Feleacului cu altitudini
de 700-800 m. Faptul că acest platoul de 400-420 m conţine pietrişuri de origine fluvială se consideră o
dovadă a existenţei nivelului superior de terasă, amplu dezvoltat între Cluj şi Dej. Altitudinile mai ridicate
sunt atribuite nivelelor superioare de eroziune: Nivelul Feneş şi Măguri – Răcătău (Masivul Feleac).
Cartările realizate începând cu anii 1960, local sau în lungul întregului râu (Morariu – manuscris;
Posea, 1961; Posea, 1962; Morariu & Mac, 1962; Morariu et al., 1963; Savu, 1963; Ficheaux, 1996), la
care se adaugă lucrările de sinteză asupra reliefului fluvial din cadrul Depresiunii Transilvaniei (Morariu
& Gârbacea, 1960; Savu et al., 1974; Posea & Ielenicz, 1974; Grecu, 1983; Posea, 2002), scot în evidenţă
existenţa a 5-6 terase, local chiar şi 8 (la Dej, conform Morariu et al.,1963), la care se adaugă terasa de
luncă, paralele între ele şi de asemenea cu lunca. Doar în cazul confluenţei de la Dej se acceptă ideea unei
dedublări a teraselor (inferioare?), ca urmare a lăsării tectonice din zonă (Morariu et al., 1963, Irimuş,
1998). Totuşi, Ficheaux (1996) atrage atenţia asupra dificultăţilor de racordare altimetrică a teraselor, pe
care le atribuie prezenţei cutelor diapire, a orizonturilor de tufuri dacitice şi a alunecărilor de tip glimee.
Având în vedere contextul tectonic al regiunii nu se exclude posibilitatea ca terasele să sufere totuşi
deformări locale, care probabil nu sunt de foarte mare amploare (Morariu & Gârbacea, 1960; Savu et al.,
1974). Savu (1963) remarcă alternanţa zonelor în care terasele sunt bine dezvoltate cu zone în care ele nu
mai apar, fie datorită eroziunii exercitate de către râul Someşu Mic (front de cuestă), fie erodate de către
afluenţi sau acoperite de sedimente deluviale şi coluviale.
58
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL V
PALEOEVOLUŢIA RÂULUI SOMEŞU MIC
Problema paleoevoluţiei reţelei hidrografice din Transilvania reprezintă unul dintre cele mai
dezbătute subiecte din geomorfologia românească, principale contribuţii pentru zona de NV fiind aduse
de autori precum Mihăilescu (1934, 1966), Gârbacea (1961), Berindei şi Iacob (1961), Savu (1963),
Posea (1962, 1969, 2002); Paucă (1977) etc. După cum aminteam şi la prezentarea generală a Văii
Someşu Mic (Capitolul IV), aprecierea generală este că zona în care se află această vale se caracterizează
printr-un mare grad de complexitate tectonică, ceea ce face foarte dificilă înţelegerea organizării
scurgerii, din faza iniţială până la stadiul la care evoluează în prezent (Posea, 1962, Mihăilescu, 1966,
Paucă, 1977).
Această problemă, chiar dacă se îndepărtează de tematica urmărită în lucrarea de faţă, reprezintă un
aspect de mare interes pentru subiectul nostru de studiu. În condiţiile în care este evident că
particularităţile tectonice ale zonei joacă un rol important în organizarea şi evoluţia Văii Someşu Mic,
devine necesară o evaluare a cauzelor şi mecanismelor implicate. Obiectivul nostru este ca prin trecerea
în revistă a principalelor informaţii disponibile să obţinem cadrul general în care evoluează lunca -
rezultatul ultimului ciclu din evoluţia sa.
Întrucât nu există o părere unanim acceptată asupra acestui subiect, optăm ca în cele ce urmează să
prezentăm principalele modele de evoluţie concepute de-a lungul timpului. În final, adăugăm apartenenţa
noastră la unul dintre aceste modele, însă nu înainte de a oferi o analiză critică asupra condiţiilor concrete
în care a evoluat această vale, bazată pe informaţii recente de ordin geologic şi climatic.
5.1. Ipoteze existente privind paleoevoluţia reţelei hidrografice din NV Depresiunii Transilvaniei
În ceea ce priveşte vârsta reţelei hidrografice, discuţiile sunt şi aici împărţite, funcţie de modelul de
evoluţie acceptat:
• Reţeaua hidrografică iniţială, centripetă, s-a conturat în Sarmaţian - Pliocen inferior, în urma
mişcărilor de ridicare attice, în timp ce reţeaua actuală s-a definitivat în Pliocen superior –
Cuaternar, în urma mişcărilor rhodanice (Gîrbacea, 1961, Savu, 1963, Mihăilescu, 1966);
• Reţeaua iniţială, orientată spre vest, este mult mai recentă, post-pannonian, dovadă sedimentele
lacustre de mare adâncime existente peste Munţii Meseşului, şi s-a conturat ca urmare a
mişcărilor de ridicare rhodanice (Paucă, 1977);
• La aceste două modele se adaugă un al treilea, promovat de Posea (1962, 2002), care se detaşează
de ambele variante şi propune următoarea schemă: în urma ridicărilor din Sarmaţianul superior,
se conturează o reţea hidrografică centripetă, însă această reţea este complet dezorganizată prin
dezvoltarea piemonturilor de contact din Pliocen superior, urmare a mişcărilor rhodanice (în
59
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
condiţii climatice mediteraneene). După acest moment, râurile vor tinde să se fixeze pe poziţiile
actuale, printr-un proces îndelungat de oscilări şi remanieri, migrând spre punctele regionale de
lăsare (în zona noastră de studiu: Jibou şi Dej). Începutul Cuaternarului, cu ciclicităţi glaciar –
interglaciar, va surprinde o reţea hidrografică poziţionată în cea mai mare parte în formatul
actual.
Un subiect de dispută îl reprezintă mecanismele prin care reţeaua hidrografică s-a organizat în
formatul existent. O particularitate a sa este gradul frecvent de schimbare bruscă a direcţiilor de scurgere,
cu unghiuri de 90 de grade. Explicaţiile oferite migrează în jurul a două opinii: captări laterale/frontale
(ex: Gârbacea, 1961, Savu, 1963, Posea 2002) sau condiţionări tectonice (Paucă, 1977). Un al doilea
element de particularitate îl constituie numeroasele sectoare de văi supraimpuse, la traversarea unor roci
mai rezistente la eroziune (antecedenţă vs. epigeneză), aspect care ridică problema vechimii traseelor
actuale.
Dacă restrângem discuţia strict la râul Someşu Mic, reţinem scenariile construite de Posea (1962,
2002), Savu (1963) şi Paucă (1977), dat fiind că ele reuşesc să plaseze esenţa discuţiilor asupra acestei
problematici în zona noastră de studiu:
(1) Conform Posea (1962, 2002), cele mai vechi urme ale reţelei hidrografice din zonă nu pot fi decât
din faza de dezvoltare a piemonturilor pliocene. Autorul (1962) acceptă iniţial că pârâurile Căpuş şi
Nadăş sunt relicve ale reţelei hidrografice iniţiale, de vârstă sarmaţiană, orientată spre centrul bazinului
transilvan şi rămase sub forma de văi mature, din lipsa unei surse de aluviuni grosiere în faza de formare
a piemonturilor pliocene (bazine de recepţie în zona paleogenului şi nu în spaţiul montan). Însă ulterior
revine asupra acestei opinii (2002), iar cursurile respective sunt menţionate ca parte a reţelei hidrografice
din configuraţia actuală. În urma mişcărilor de la sfârşitul Ponticului - Levantin, când centrul Bazinului
Transilvaniei se ridică mai mult decât unele porţiuni din Podişul Someşan, are loc întoarcerea apelor.
Procesul este de lungă durată, cu divagări pe suprafeţele piemontane, unde eroziunea regresivă şi captările
laterale şi frontale sunt mecanismele principale de remaniere a scurgerii. În această fază, râurile Someşu
Rece şi Someşu Cald nu aveau confluenţa la Gilău şi debuşau undeva către Valea Nadăşului - Feiurdeni,
cu depuneri masive de materiale torenţiale. Pe fondul trecerii la un climat cu nuanţă temperată şi
60
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
accentuarea ridicărilor din zona centrală a Bazinului Transilvan, în concordanţă cu lăsările înregistrate în
Bazinul Panonic, râurile încep să erodeze şi să se poziţioneze sub influenţa nivelelor locale şi regionale de
bază. Nivelul superior de 600 – 650 m (nivelul interfluviilor, corespunde nivelului Feneş) este considerat
relicva acestei etape, denumit „nivel erozivo – piemontan”, din care se conservă doar baza depozitelor cu
caracter torenţial. Prin urmare, se deduce că râul Someşu Mic şi afluenţii săi s-au format ulterior
mişcărilor valahe, dar nu mai târziu de debutul Cuaternarului.
(2) Savu (1963), adept al reţelei hidrografice iniţiale orientate spre centrul bazinului transilvan şi
existenţa Mureşului ca râu colector principal, aminteşte de un curs iniţial al Someşului Mic orientat spre
Mureş, pe aliniamentul Apahida – Valea Florilor – Turda, de vârstă Pliocen inferior. În paralel cu el,
afluenţii actuali de stânga: Lujerdiu, Borşa, Luna etc, se prelungeau spre SE. Pârâurile Căpuş, Nadăş,
Chinteni erau conturate în formatul actual, însă autorul nu explică foarte clar dacă cursurile de apă
continuau la rândul lor spre Mureş. Sectoarele de antecedenţă ale Antecedenţa văilor din Dealurile
Clujului şi Dejului, în calcare eocene, iar aval de Cluj în tuful de Dej, sunt considerate argumente al
vechimii acestor cursuri primare. Pentru faza ulterioară, se acceptă ipoteza eroziunii regresive impusă de
noul nivel de bază – cel panonic şi modelul prezentat de Gârbacea (1961) cu privire la remanierea râului
Someşu Mare de la o scurgere N-S la una E-V. Prin urmare, înţelegem că în timp, dinspre Dej, sub
influenţa subsidenţei conturată în acest areal, se insinuează regresiv un curs de apă ce va capta pe rând
cursurile afluenţilor actuali de stânga, iar la Apahida cursul propriu-zis al Someşului Mic. Întrucât autorul
preia modelul prezentat de Gârbacea (1961) pentru fixarea Someşului Mare, deşi nu dezvoltă în detaliu
problema fixării Someşului Mic, presupunem că ar rezulta următorul tablou: se formează o depresiune
subsecventă pusă în evidenţă de către văile secundare ale cursurilor orientate spre Mureş. Prin captări
succesive, aceste văi secundare au remaniat vechea reţea, iar ulterior în depresiunea rezultată s-a inserat
cursul Someşului Mic. Totuşi remarcăm că în aval de Cluj Napoca, această subsecventă nu este prezentă
decât în sectorul Bonţida – Gherla. Nu reiese foarte clar din acest tablou ce se întâmplă în amonte de
Apahida, dacă eroziunea regresivă se continuă după acelaşi tipar până la Gilău, sau este vorba de un curs
al Someşului Mic deja existent.
(3) Pornind de la modelul propus de Paucă (1977), reiese că râul Someşu Mic s-a fixat pe poziţia
actuală printr-un proces îndelungat de remaniere a râurilor de la o scurgere orientată spre V la una
centripetă, raportat la scara Podişului Someşan. Această reţea centripetă este orientată spre punctele
regionale de lăsare sau în lungul unor sisteme de fracturare importante. Autorul subliniază că în această
remaniere un rol foarte important a fost jucat de structura, litologia şi tectonica depozitelor eocen –
oligocene, intersectate de râuri după îndepărtarea pachetului miocen slab consolidat din acoperiş. Gradul
de rezistenţă mai ridicat la eroziune şi gradul de faliere mai mare, atribuit tectonicii de fundament (jocul
pe verticală a blocurilor de diferite dimensiuni, într-un sistem de hosturi şi grabene), vor fi cauzele care
vor condiţiona orientarea scurgerii pe anumite trasee. În mod concret, poziţia râului Someşu Mic între
Gilău – Floreşti este explicată ca fiind determinată de prezenţa sistemului de fracturi crustale G 10
(conform Gavăţ et al.,1963), iar între Apahida – Dej de sistemul de fracturi care delimitează Blocul
Someşan de Câmpia Transilvaniei, pe aliniamentul Turda – Dej (conform Gavăţ et al., 1963, linie
structurală de ordinul III, ipotetică). Constatăm că sectorul dintre Floreşti şi Apahida nu are acoperire în
sensul dat de autor, fiind sectorul de vale care corespunde unui spaţiu cuprins în interiorului unghiului
făcut de cele două sisteme de fracturare. Contrar opiniei lui Savu (1963), afluenţii de stânga ai Someşului
Mic nu mai sunt considerate relicve ale unor cursuri iniţiale orientate spre Mureş, ci sunt cursuri de apă
mult mai recente, ulterioare fixării râului Someşu Mic. Ideea unei condiţionări tectonice a poziţiei râului
Someşu Mic a fost preluată ulterior şi promovată ca atare (ex.: Mac şi Sorocovschi, 1978, Posea, 2002,
Pintilie, 1997), atribuindu-se acestei văi calificativul de „culoar tectonic”.
Studii recente (e.g., Huismans et al., 1997, Balintoni şi Petrescu, 2002, Fielitz şi Seghedi, 2005,
Krézsek, 2005, Krézsek şi Filipescu, 2006, Krézsek şi Bally, 2006) asupra structurii şi tectonicii
Depresiunii Transilvaniei, aduc o serie de completări şi modificări faţă de modelele acceptate înainte de
apariţia lor.
61
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fără a avea pretenţia că putem intra în amănuntul problemelor, subiectul în sine fiind de mare
complexitate şi depăşind cu mult tematica acestei teze, amintim foarte pe scurt principalele constatări ale
acestor cercetări:
(1) Cutele diapire estice, domurile şi brahianticlinalele din zona centrală şi cutele diapire vestice au o
cauză comună de punere în loc, diferită de cea propusă de Mrazec & Jekelius (1927), care atribuie sării o
migrare dinspre zona centrală spre borduri, ca efect al presiunii exercitate de sedimentele din
acoperământ şi a diferenţei de densitate dintre acestea şi sare. Noul model indică producerea unei
alunecări de mari proporţii pe bordura estică a bazinului transilvan, stratul de sare fiind nivelul de
decolare. Alunecarea gravitaţională, proces Mio – Pliocen, s-a produs pe fondul ridicării accentuate a
Carpaţilor Orientali şi a încărcării bordurii de est a bazinului transilvan de către materiale vulcanice
provenite din activitatea vulcanică neogenă. Efectele acestei alunecări au fost transmise transversal, până
în limita vestică a depozitelor badeniene salifere.
(2) Tectonica sării şi tectonica fundamentului cristalin sunt distincte, fără legătură între ele. Sarea
acţionează ca un strat ecran între cele două nivele. Sunt şi excepţii, în care falii ale fundamentului
cristalin pot traversa şi sedimentele postsalifere, dar acestea sunt cazuri asociate unor situaţii speciale de
evoluţie, în zona de contact dintre orogen şi bazinul sedimentar.
(3) Mişcarea plastică a sării a antrenat şi deformarea stratelor sedimentare acoperitoare, în masa cărora s-
au dezvoltat o serie de falieri, care însă se opresc în adâncime la nivelul sării.
(4) Specificul cutelor diapire de pe bordura de vest a Bazinului Transilvan este dezvoltarea anticlinalelor
în lungul unor falii inverse, cu migrarea sării spre suprafaţă în spatele acestora. În acord cu observaţia de
la punctul (3), aceste falii inverse se opresc, în majoritatea cazurilor, în nivelul de sare. Există două
posibile explicaţii de apariţie a acestor tipuri de falii: fie s-au dezvoltat în masa sedimentarului dispus
deasupra sării ca efect al contactului cu domeniul neafectat de diapirism, acestea marcând de fapt fruntea
alunecării, impusă de contactul cu flancul îngropat al Munţilor Apuseni, fie sunt falii puse în loc de
mişcările tectonice de ridicare ale Munţilor Apuseni, în lungul cărora se manifestă mai intens şi
diapirismul.
(5) În timpul fazei terminale a Miocenului Mediu (Sarmaţian superior), are loc coliziunea finală a plăcii
Tisa – Dacia cu forlandul Est – European. Această coliziune a determinat ridicarea Carpaţilor care
delimitează bazinul transilvan şi debutul unui nou ciclu de eroziune şi acumulare. Totodată are loc şi
antrenarea bazinului transilvan în mişcarea de ridicare, chiar dacă la un nivel mai scăzut. Acum se pun în
loc depozitele deltaice sarmaţiene, care ajung şi în zona noastră de studiu.
(6) În Pannonian are loc o transgresiune puternică (nu subsidenţă, conform Posea, 2002) în urma căreia
întreaga suprafaţă a Bazinului Transilvan evoluează în mediu lacustru de mare adâncime (de ordinul
sutelor de metrii).
(7) Ridicarea puternică a Bazinului Transilvan, antrenată de orogenul carpatic, are loc în partea terminală
a Pannonianului sau în Pliocen, consecinţa fiind declanşarea unei faze foarte puternice de eroziune, în
care sunt îndepărtate 500 – 1000 m de sedimente din umplutura acestui bazin, mai exact cea mai mare
parte a depozitelor Miocen Superioare. Cele mai recente sedimente Miocene existente în Bazinul
Transilvan au o vechime de 9 – 10 Ma. Durata de desfăşurare a fazei de eroziune este încadrată de vârsta
minimă a depozitelor Miocene (9 Ma) şi vârsta depozitelor vulcanice din Pliocenul superior, amplasate pe
bordura sud-estică a Depresiunii Transilvaniei, care conservă această suprafaţă erozională (< 3 Ma).
5.3. Discuţii
Din parcurgerea acestor noi informaţii, deducem că se impune uneori o reinterpretare a modului în
care elementele de factură tectonică identificate în lungul Văii Someşu Mic au condiţionat evoluţia sa. De
asemenea, apar indicii importante în definirea cronologiei reţelei hidrografice din Transilvania, care poate
fi transferată şi la scara râului Someşu Mic.
62
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Ipoteză:
Din aceste aprecieri se poate deduce că manifestările din lungul faliilor sunt de mică amploare, chiar
dacă acestea ar putea avea continuitate şi la nivelul fundamentului cristalin. Credem că un astfel de sistem
de faliere, cu cădere a stratelor de maxim 90 m, nu poate fi pus în relaţie cu o eventuală ridicare masivă a
cristalinului, de peste 800 - 900 de m, astfel încât acesta să apară expus în culmile cele mai înalte ale
Feleacului sau ale Dealului Lomb, deşi câţiva km în amonte apare la peste 100 de m adâncime. Nici
existenţa unui relief neuniform al fundamentului cristalin nu pare să îşi găsească sprijinul în cele două
secţiuni transversale realizate de Tătărîm (1963), Mészáros & Marosi (1967).
În consecinţă, ţinând cont de informaţiile geologice disponibile şi mai puţin de opinia larg acceptată
de comunitatea geografică, deducem că Dealul Feleac şi Dealul Lomb – Dealul Sf. Gheorghe nu par a fi
măguri cistaline, ci mai degrabă sectoare din perimetrul domeniului paleogen monoclinal, afectate de o
uşoară basculare verticală, mai accentuată decât ceea ce se semnalează în vecinătate. În aceste condiţii,
blocurile cristaline semnalate în zonă devin olistolite.
63
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Dovezi morfologice:
O astfel de interpretare este susţinută în primul rând de datele provenite din perimetrul oraşului Cluj
Napoca cu privire la deformările verticale sesizate în profilul longitudinal al teraselor inferioare (Posea,
1962; Morariu şi Mac, 1962), şi observaţiile personale asupra depozitelor de luncă şi comportamentul
râului Someşu Mic, prezentate pe parcursul acestei lucrări.
În rezumat,
- incizia actuală a râului în rocă, sub nivelul materialului grosier depus în condiţii glaciare,
- dovezi istorice şi arheologice ale existenţei unui curs anastomozat de mică energie în amonte de
centrul istoric al oraşului,
- dispunerea altitudinală şi structura sedimentară diferită a fragmentelor de terasă a II-a în raport cu
sistemele de faliere de la Mănăştur şi Cetăţuia (altitudini mai mari, apariţia rocii în bază şi
grosime redusă a materialului sedimentar pentru fragmentul de terasă dezvoltat între barajul de la
Mănăştur şi îngustarea de la Cetăţuia, respectiv altitudini mai mici şi grosime mare a
sedimentelor, pierdute în sedimentele de luncă, pentru fragmentele de terasă a II-a din zona de
subsidenţă de la Someşeni)
le considerăm indicii morfologice şi sedimentare care atestă existenţei unei ridicări active între Mănăştur
şi Cetăţuie, mai accentuată înspre vest (Mănăştur), respectiv a unei lăsări în aval de Cetăţuia, spre
Someşeni.
Indiciile se pierd pe măsură ce atenţia noastră se îndreaptă spre terasele superioare, unde astfel de
deformări nu mai sunt evidente. În schimb, dacă urmărim gradul de conservare a teraselor pe versantul
sudic al Masivului Feleac, identificăm două situaţii diferite: în sectorul încadrat de cele două sisteme de
falii de la Mănăştur şi Cetăţuia, acestea sunt foarte clar delimitate, în timp ce în aval, în sectorul care
continuă la nivelul luncii cu zona de lăsare de la Someşeni, ele devin vizibile doar fragmentar, fiind
puternic parazitate de depozite deluviale şi coluviale. Gradul diferit de conservare şi parazitare cu
materiale provenite din sectoarele superioare poate fi considerat o reflectare a tectonicii active, ştiut fiind
faptul că lăsarea tectonică activă are efectul de impulsionare a activităţii torenţiale în zona afectată. În
consecinţă, acceptarea unei tectonici active în sectorul aval de falia de la Cetăţuia, cel puţin pentru
perioada de definitivare a teraselor fluviale, implică acceptarea unei tectonici active şi în amonte, însă de
sens opus.
Având în vedere observaţiile şi discuţiile de mai sus, reiese că nivelul superior de eroziune din zona
înaltă a Masivului Feleac (în mod similar şi în Dealurile Lomb, Steluţa şi Sf. Gheroghe) nu aparţine în
mod necesar platformei Mărişel (conform Pop, 1957), caz în care se poate accepta şi o încadrare la
nivelul de eroziune Feneş.
Pornind de la această ultimă premisă, faptul că suprafaţa de eroziune este fixată pe depozite
sarmaţiene, situaţie care nu mai apare în spaţiul limitrof, îşi poate avea explicaţia în manifestarea ridicării
încă din faza de perfectare a acestei suprafeţe. Acest lucru a permis conservarea locală a depozitelor
sarmaţiene, pe un fond general de eroziune şi îndepărtare masivă a sedimentelor din partea superioară a
umpluturii bazinului transilvan (în zonă au fost îndepărtate sedimentele de vârstă Sarmaţian, Pannonian şi
Miocen inferior).
Faţă de aliniamentele anticlinalelor şi faliilor semnalate între Gilău şi Cluj Napoca, râul şi Valea
Someşu Mic se plasează perpendicular pe axele lor, în limita de vest conturându-se şi un sector de
64
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
antecedenţă (zona barajului de la Mănăştur). Odată ce se intră în domeniul Miocenului, tectonica sării
devine principalul element disturbator, context în care Masivul Feleac şi Dealurile Lomb - Sf. Gheorghe
se efilează.
Menţinem întreaga discuţie la stadiul de ipoteză, care îşi aşteaptă validarea în investigaţii de detaliu,
care însă depăşesc tema noastră de studiu. Sperăm că observaţiile de mai sus reuşesc să readucă în atenţie
Masivul Feleac şi Dealurile Lomb – Sf. Gheorghe, iar în viitorul apropiat să apară informaţii noi, care să
îndepărteze contradicţiile existente cu privire la aceste unităţi de relief.
65
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
celor două anticlinale şi prezenţa sării la zi sau la mică adâncime explică manifestările mai ample ale
acestui sinclinal faţă de alte cazuri similare semnalate în lungul râului.
Complementar, dacă în domeniul Miocenului analiza noastră trece şi asupra unităţilor de relief
învecinate, reiese că ipoteza conform căreia Dealurile Sicului şi Dealurile Unguraşului sunt reflexii ale
tectonicii fundamentului cristalin nu este valabilă (Mac şi Sorocovschi, 1974?). Aceste zone mai înalte
sunt impuse de fapt de cutele diapire de vest. Astfel, Dealurile Sicului corespund Anticlinalului Cojocna –
Sic – Buneşti, şi reprezintă reflectarea morfologică maximă a acestuia, după detaşarea lui de fascicolul de
cute diapire pliate pe contactul cu Masivul Feleac, şi până la punctul în care intersectează Valea Someşu
Mic, punct de unde continuă să se piardă spre aval. La rândul lor, Dealurile Unguraşului sunt şi ele o
reflectare a cutelor diapire, însă parţial erodate, ca urmare a unei ridicări mai accentuate a zonei, atribuită
activităţii tectonice din apropierea Faliilor Nord – Transilvană şi Bogdan –Vodă (Munţii Meseşului)
(Krézsek şi Bally, 2006).
b) Indicii asupra cronologiei reliefului fluvial din Depresiunea Transilvaniei, cu accent pe Valea Someşu
Mic
66
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În opinia noastră, aspectele texturale şi structurale subliniate de autori nu sunt suficient de solide încât
să certifice foarte clar existenţa unei suprafeţe piemontane iniţiale, actual erodate, ele putând foarte bine
să caracterizeze şi un mediu fluvial de eroziune, în sensul indicat de Krézsek (2005), Krézsek şi Bally
(2006).
Terasele fluviale
Făcând din nou referire la lucrările recente legate de evoluţia văilor fluviale (subcapitolul 4.2.1.3),
putem accepta teoretic faptul că terasa superioară (origine fluvială şi altitudine absolută de 400 – 420 m,
conform Ficheaux, 1996) este rezultatul evoluţiei reliefului fluvial din intervalul 3 – 1 Ma. Această
încadrare cronologică pleacă de la premisa că detaşarea nivelului superior de eroziune (Suprafaţa Feneş) a
avut loc după Optimul climatic Pliocen mediu, după cum am prezentat mai sus.
Diferenţa de altitudine de aproximativ 150 de m dintre nivelul superior de eroziune Feneş şi terasa
superioară (conform Posea, 2002), poate să susţină existenţa unui sistem fluvial bine conturat, comparabil
ca energie de relief cu ceea ce se înregistrează la nivelul teraselor actuale. În condiţiile în care se acceptă
un interval de evoluţie de aproximativ 2 Ma, nu excludem să existe şi nivele intermediare, formate pe
parcursul mai multor cicluri de 41.000 de ani, condiţii în care nivelul de 400 – 420 m reprezintă practic
fundul acestor văi. În continuare, pe baza aceluiaşi raţionament, detaşarea acestei suprafeţe şi debutul
inciziei puternice a râurilor se poate plasa la momentul Revoluţiei din Pleistocenul Mediu.
Numărul mediu de 6-7 terase fluviale cartate la nivelul Depresiunii Transilvaniei sugerează că râurile
din acest perimetru, inclusiv râul Someşu Mic, se încadrează în modelul central european de răspuns la
stimulii climatici.
Astfel, conform Kukla şi Cilek (1996), râurile răspund doar la megacicluri, mai exact la schimbările
climatice regionale de mare amploare, în consecinţă o terasă va corespunde mai multor cicluri individuale
glaciar – interglaciar. Dezvoltarea unor nivele de terase suplimentare sau apariţia mai multor terase/ciclu
glaciar – interglaciar sunt impuse de condiţionări locale de evoluţie.
Ambele situaţii sunt semnalate în lungul râului Someşu Mic. Astfel, în zona lăsării de la Dej, se
acceptă o dedublare la nivelul teraselor inferioare, în zonă fiind cartate 8 nivele de terasă, la care se
adaugă şi treapta de luncă (Morariu et al., 1963). În acelaşi timp, datările relative şi absolute ale teraselor
râurilor Someşu Mare şi Someşu Mic (Savu et al., 1974, Pop, 1961, Posea, 1961, Pendea et al., 2005),
foarte puţine la număr, sugerează faptul că terasele I, II şi III s-au delimitat în timpul ultimului ciclu
glaciar Weichselian (Würm) – Holocen (detalii la Capitolul XIV, Subcapitolul 14.2.).
Modelul diferă de cel din Europa de V – NV (e.g.,Tamisa, Severn, Maas, Sena) sau din NV Mării
Negre (Nistru), în care fiecărei terase îi este asociată un ciclu glaciar – interglaciar, aici alternanţele de
loessuri şi soluri fosile reflectând mai fidel oscilaţiile climatice şi nu relieful fluvial. Cauza acestor
diferenţe de comportament nu este pe deplin înţeleasă, deşi se conturează opinii legate de o anumită
rigiditate a sistemelor fluviale care au bazinele de drenaj în spaţiul montan, cu un decalaj altitudinal
important în profil longitudinal (Mol et al., 2000).
Într-o altă ordine de idei, pornind de la acelaşi set de studii legate de evoluţia generală a reliefului
fluvial, se conturează ideea că amplasarea altitudinală a nivelelor de eroziune şi de terasă este dependentă
de activitatea tectonică regională. De exemplu, în zona râului Sena, terasele acestui curs de apă se
dezvoltă pe un ecart de 55 – 65 m, ceea ce se asociază cu o rată medie de ridicare de 0.05- 0.06 mm/an
(Antoine et al., 2000). Prin comparaţie, dacă atribuim vârsta de 1 Ma de ani terasei superioare de 140 –
160 m, ar reieşi o rată de ridicare de peste 0.14 mm/an, mult mai mare decât în exemplul dat. Însă în
condiţii tectonice în care evoluează Depresiunea Transilvaniei, o astfel de rată de ridicare este acceptabilă
(0-1 mm/an, cnf. Zugrăvescu et al., 1998).
Însă toate aceste aspecte sunt probleme de prea mare detaliu comparativ cu datele de care dispunem
la ora actuală. Deocamdată menţinem observaţiile de mai sus la nivel de ipoteze de lucru, care ne permit
avansarea unui model de evoluţie a văii Someşu Mic ce îşi aşteaptă validarea în viitoare informaţii de
natură sedimentară şi cronologie absolută.
Având în vedere toate aspectele prezentate mai sus privind evoluţia reliefului fluvial transilvănean şi
particularităţile tectonice locale din lungul Văii Someşu Mic, tindem să ne raliem opiniilor cu privire la
existenţa unei reţele hidrografice iniţiale dinspre E spre V, instalată treptat pe măsură ce se retrăgea lacul
pliocen spre Bazinul Panonic.
67
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Se ridică următoarele întrebări: când, prin ce mecanism şi care este explicaţia cauzei pentru care râul
Someşu Mic s-a fixat pe actualul traseu, orientat spre zona de lăsare de la Dej, care reprezintă un simplu
sinclinal diapir cu dezvoltare locală, şi nu spre zona de lăsare de la Jibou, de mare amploare verticală?
Legat de fixarea cursului de apă pe traseu, credem că răspunsul trebuie căutat în primul rând în
înţelegerea poziţiei celor doi afluenţi din spaţiul montan. Reţinem în acest sens constatarea lui Ficheaux
(1996) cu privire la orientarea celor două cursuri montane discordant faţă de structura şi tectonica
Munţilor Gilău – Muntele Mare. Observaţia noastră este legată de faptul că aliniamentul general al
acestora, în cursul lor inferior, pare să se regăsească în direcţia de scurgere a râului până în zona de la
Apahida.
Rolul Dealului Feleacului în această orientare nu este foarte clar. Putem să considerăm ca o posibilă
ipoteză faptul că elementele de deformare cutată sau faliată (de mică amploare), dezvoltate pe direcţia
generală N-S, ar fi putut să atragă local cursul de apă, prin apariţia unor areale favorabile eroziunii (grad
mai ridicat de fragmentare a rocii).
Cotul de 90 de grade pe care îl face Culoarul la Apahida reprezintă un nou element important în
descifrarea paleoevoluţiei acestui curs de apă. Prin faptul că acceptăm ipoteza avansării râului Someşu
Mic dinspre spaţiul montan, excludem ca posibilă explicaţie modelul propus de Savu (1963) cu privire la
un curs iniţial al Someşului Mic orientat pe aliniamentul Apahida – Valea Florilor - Turda, ulterior captat
spre N, prin eroziune regresivă. Prin urmare, interpretăm situaţia din acest punct ca o ajustare la
parcurgerea sectorului de cute mărunte, care presupune atragerea pe traseu a cursului de apă prin
particularităţi locale de tipul bazinete de depresiune sau bolţi de anticlinal susceptibile la eroziune.
Forţarea întoarcerii spre nord a râului poate fi înţeleasă ca intrare sub efectul lăsării de la Răscruci –
Bonţida. Orientarea acestui sinclinal reflectă la rândul său mişcare de lăsare compensatorie impusă de
aliniamentele Anticlinalelor Someşeni – Valea Caldă – Apahida şi Cojocna – Sic – Buneşti.
Ultima modificare a traseului apare în zona Gherla şi presupune o deplasare spre dreapta a văii, pe
direcţia SE – NV, cu aproximativ 5 km. După cum s-a amintit şi la trecerea în revistă a elementelor
tectonice din lungul văii, Paucă (1977) atribuie acest comportament unui sistem de faliere est – vest care
ar intersecta pe cel principal, orientat N-S. Dacă însă se urmăreşte aliniamentul Anticlinalului Cojocna -
Sic – Buneşti pe acest tronson, care îşi urmează neperturbat traseul, chiar dacă începe să se diminueze
spre aval, rolul acestui sistem de faliere E-V în impunerea decroşării nu mai pare la fel de evident. Un
astfel de accident tectonic, care ar reuşi să atragă cursul de apă în lungul său, ar trebui să se regăsească
într-o deviere a anticlinalului care secţionează transversal sectorul, ceea ce nu corespunde realităţii. Prin
urmare, interpretăm deplasarea spre dreapta ca rezultat al ajustărilor locale ale râului la parcurgerea
zonelor de lăsare impuse de capătul terminal al sinclinalului Câmpeneşti – Silivaş şi a sinclinalului
dezvoltat aproximativ în axul văii, între capătul terminal al anticlinalului Cojocna – Sic – Buneşti şi a
anticlinalului Mintiul Gherlii. Bolta de anticlinal dispusă între cele două areale de lăsare nu reprezintă o
piedică în calea apelor, din contră, după cum am menţionat şi anterior, va favoriza fixarea râului pe
traseu. În aval, direcţia de scurgere va fi impusă de lăsarea de la Dej, aflată în imediata vecinătate.
Aceste constatări ne apropie din nou de modelul propus de Paucă (1977) cu privire la condiţionarea
tectonică a traseului văii Someşu Mic. Însă apare o diferenţă importantă prin faptul că nu acceptăm rolul
unei tectonici a fundamentului cristalin cât capacitatea diapirismului de a introduce o serie de situaţii de
mică extindere spaţială (predominant de ordinul kilometrilor, chiar sutelor de metrii) care favorizează
fixarea scurgerii pe un traseu preferenţial: zone de lăsare diapiră, bolţi de anticlinal cu roci triturate care
permit o mai uşoară fixare a canalului de scurgere.
Consecinţa imediată a unei astfel de constatări este că râul Someşu Mic nu a trebuit să erodeze
pachetul sedimentar miocen neconsolidat pentru a ajunge la depozite fracturate care să îi impună direcţia
actuală de scurgere. De fapt condiţiile care îl afectează în prezent au fost valabile şi în faza reţelei iniţiale,
a cărei caracteristică esenţială este orientarea spre vest. Prin urmare, se conturează ipoteza că râul Someşu
Mic are un traseu conturat încă din faza iniţială de organizare a surgerii. Atât în acea etapă cât şi faza
reţelei actuale se menţine ca un curs cu orientare atipică, condiţionat de geologia zonei.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea formulată cu privire la cauzele fixării râului Someşu Mic pe acest
traseu pare să fie legat de existenţa condiţiilor locale de evoluţie, care reuşesc, prin mozaicul de situaţii
create, să impună un traseu ocolitor al râului Someşu Mic. La Dej are loc intersectarea axul principal de
drenaj din partea de NV a Depresiunii Transilvaniei (râurile Someşu Mare - Someş). În ceea ce priveşte
reţeaua tributară, tindem să spunem că aceasta s-a format având ca nivel de bază valea Someşu Mic,
punct în care ne apropiem din nou de modelul propus de Paucă (1977).
68
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În ceea ce priveşte perioada de fixare a râului Someşu Mic, avem ca repere ipotetice încadrările
cronologice de 3 Ma, ca moment al detaşării nivelului superior de eroziune şi aproximativ 1 Ma, faza de
incizie a suprafeţei de 400 – 420 m. Suntem tentaţi să credem că poziţionarea râului pe direcţia actuală de
scurgere nu a presupus parcurgerea unei faze de mari divagări în plan orizontal. Aceste deplasări laterale,
chiar dacă au existat, consecinţă a tipurilor de albii care funcţionau la un moment dat, au urmat
îndeaproape condiţionările tectonice locale.
De asemenea, menţinerea direcţiei pe o durată de timp atât de îndelungată, în condiţiile existenţei
unei faze de ridicări tectonice ulterioare, dovadă înclinarea generală spre sud a nivelului superior de
eroziune în comparaţie cu nivelul terasei superioare - sesizabilă la nivelul întregului Bazin Transilvan
(Mihăilescu, 1966) - implică antecedenţă. Într-o formă mult mai vizibilă pentru faza actuală, impusă de
condiţii locale de evoluţie, fenomenul de antecedentă este sesizat în zona sectorului de ridicare Dl. Feleac
– Dealul Lomb/Dl. Sf. Gheorghe.
Deşi subliniem că tectonica locală este cauza principală a orientării râului, cel puţin aval de Apahida,
apreciem că utilizarea termenului de culoar tectonic (Mac & Sorocovschi, 1978; Pintilie, 1997) nu este
potrivit în cazul de faţă. Valea Someşu Mic rămâne prin excelenţă un culoar de eroziune fluvială, format
sub efectul nivelului panonic şi al oscilaţiilor climatice Cuaternare, elementele de factură tectonică fiind
doar contextul general în care evoluează. Gradul ridicat de condiţionare tectonică nu se datorează
amplorii acestor elemente, de altfel superficiale, cât concentrării lor în zona de contact dintre două
domenii geologice diferite (paleogen - miocen).
După trecerea în revistă a aspectelor morfologice, tectonice şi de paleoevoluţie a văii Someşu Mic,
revenim la aspectul de cel mai mare interes pentru noi, şi anume stabilirea concretă a condiţiilor locale în
care evoluează culoarul de vale, şi implicit lunca.
Sintetizând discuţiile dezvoltate mai sus, reiese următorul tablou:
1) În domeniul monoclinului paleogen, Valea Someşu Mic are un aspect de vale subsecventă, în
continuarea văii Căpuş, caracter care se pierde în zona Clujului. Frontul de cuestă se dezvoltă pe
versantul drept, rezultând un aspect de vale asimetrică. Anticlinalele şi faliile semnalate între
Gilău şi Floreşti sunt de mică amploare, fără importanţă în aspectul general.
2) La est de Floreşti, deşi încă ne menţinem în domeniul paleogenului, se conturează un sector mai
înalt cu 200 - 300 de m faţă de medie, în care includem Masivul Feleac şi Dealurile Lomb – Sf.
Gheorghe. Între acestea se interpune dealul Hoia – Cetăţuie, cu rol de interfluviu al râurilor
Someşu Mic şi Nadăş. Secţiunea transversală a văii trece peste Dealul Cetăţuii, rămăşiţă a
caracterului subsecvent al Someşului Mic (nivel de terasă a IV-a, conform Posea, 1962), şi
surprinde versanţii relativ abrupţi ai celor două dealuri. Dacă facem abstracţie de Dealul Cetăţuii,
aspectul simetric impus de versanţii celor două dealuri pare să se continue şi în aval, în partea de
E a Clujului, inclusiv la traversarea perpendiculară a Anticlinalul de la Someşeni.
3) Intrarea în zona cutelor mărunte, pliate pe contactul cu Masivul Feleac, se impune în morfologia
culoarului prin scăderea puternică a altitudinii din lungul versantului drept. În acelaşi timp,
versantul strâng, chiar dacă înregistrează fenomene de diapirism, menţine o altitudine ridicată, de
data aceasta impusă de apariţia tufului de Dej.
4) Între Apahida şi Jucu, culoarul secţionează o serie de sinclinale şi anticlinale mărunte, înainte de
a se angaja în direcţia Sinclinalului Câmpeneşti – Silivaş. Acest sector poate fi considerat unul de
tranziţie, în care deşi râul se plasează preferenţial pe contactul cu versantul drept, ceea ce ar putea
fi un indiciu al subsecvenţei.
5) La parcurgerea buclei făcute de sinclinalul Câmpeneşti - Silivaş (Răscruci - Bonţida), lunca şi
culoarul înregistrează o puternică lărgire. În aval, întregul complex fluvial se dezvoltă în lungul
acestui sinclinal, a cărui inflexiune maximă se amplasează spre est. Prin urmare, culoarul de vale
se dezvoltă pe flanc de sinclinal, motiv pentru care între Bonţida şi Gherla, aspectul de
subsecvenţă revine. Frontul de cuestă se desfăşoară pe partea dreaptă, în timp ce pe stânga, deşi
se menţin altitudini ridicate, versantul este mult mai lin.
6) Aval de Gherla, anticlinalul Sic – Cojocna – Buneşti se pierde uşor, fiind înlocuit spre aval de
Anticlinalele de la Mintiul Gherlii şi Petreşti – Nireş, cu dezvoltare mult mai mică. Aceste cute
nu se mai impun în morfologia de ansamblu a culoarului, după cum atestă secţiunea transversală
a acestuia, cu un caracter mai degrabă simetric.
69
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Putem spune că lunca este produsul ultimei faze de evoluţie a Văii Someşu Mic, perfectarea sa având
loc în timpul Ultimului Glaciar – Holocen. În ceea ce priveşte condiţionarea tectonică a evoluţiei luncii,
aceasta poate fi sintetizată astfel:
• Stabilitate : între Gilău şi Floreşti, aparţine sectorului de culoar subsecvent, cu uşoare deformări
asimetrice a depozitelor eocene şi falii de mică săritură pe versanţi, care însă nu par să se
regăsească şi la nivelul luncii ;
• Basculări verticale: Floreşti - Cluj Napoca, situaţie asociată ridicării complexului Masivul Feleac
– Dl. Lomb/ Dl. Sf Gheorghe şi zonei de contact cu sarea (cartierul Someşeni). Lunca se
poziţionează perpendicular pe aceste structuri;
• Înclinări spre aval, ridicări/coborâri la scară mai mică decât lăţimea luncii – aval de Someşeni,
zona Apahida – Jucu, aval de Gherla. Se asociază cutelor diapire mărunte care se pierd sub
pietrişurile sale;
• Înclinare laterală, se asociază evoluţiei culoarului de vale pe flanc de sinclinal diapir. Situaţie
semnalată între Bonţida – Hăşdate.
Acest cadru general de evoluţie va influenţa morfologia fundului de vale, structura sedimentară a
luncii şi predispoziţia râului la meandrare, stabilitate sau anastomozare, aspecte care fac obiectul
prezentei lucrări.
70
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL VI
CONDIŢII ACTUALE DE ORGANIZARE A SCURGERII
Datele disponibile pentru caracterizarea generală a climatului din bazinul hidrografic Someşu Mic
acoperă intervalul 1961-2000 şi surprind comportamentul principalilor parametrii climatici cu efect direct
asupra scurgerii – temperatura aerului şi precipitaţiile – în cele două extreme ale bazinului hidrografic:
- staţia meteo Vlădeasa (1800 m altitudine) – punct de referinţă pentru caracterizarea climatului din
zona înaltă a bazinului hidrografic Someşu Mic
- staţia meteo Dej - amplasată în vecinătatea confluenţei râului Someşu Mic cu râul Someşu Mare.
Alte fenomene meteorologice precum ceaţa, nebulozitatea sau viteza vântului, cu rol nesemnificativ în
organizarea scurgerii, nu fac obiectul prezentării de faţă.
Valorile medii multianuale ale precipitaţiilor, evaluate pentru intervalul 1961 – 2000 la staţiile meteo
Dej şi Vlădeasa, indică o scădere a cantităţilor de precipitaţii pe măsura reducerii altitudinii. Astfel, la
staţia Vlădeasa media se plasează în jurul valorii de 1150 mm/an, pentru ca la Dej aceasta să ajungă la
622 mm/an.
Dacă urmărim variaţiile precipitaţiilor medii anuale pentru intervalul amintit (Fig. 6.1), observăm o
tendinţă de creştere a valorilor după anul 1961 (valori minime în ambele situaţii), urmat de o perioadă de
scădere şi relativă stabilitate după 1981 şi o nouă tendinţă de creştere după 1995. Aceste observaţii sunt
identice cu cele de la alte staţii meteorologice din perimetrul bazinului hidrografic, inclusiv Cluj Napoca.
2000
1800
1600
1400
PP (mm)
1200
1000
800
600
400
200
0
1961
1962
1963
1964
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
ani
Fig. 6.1. Distribuţia cantităţii medii anuale de precipitaţii la staţiile meteo Vlădeasa şi Dej (1961 - 2000)
71
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Precipitaţii solide apar începând cu sfârşitul lunii octombrie - începutul lunii noiembrie şi se menţin
până în luna aprilie. În zona de munte se înregistrează în medie 40-80 zile cu ninsori pe an iar stratul de
zăpadă durează în medie 80-110 de zile. În zona de deal, stratul de zăpadă se menţine în medie 40-60 de
zile, începând cu luna decembrie.
Dej Vladeasa
200
180
160
140
120
PP (mm)
100
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luna
Dej Vladeasa
16
14
12
10
%
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luna
Fig. 6.2. a - Distribuţia precipitaţiilor medii lunare la staţiile meteo Vlădeasa şi Dej; b - Distribuţia procentuală a
precipitaţiilor medii lunare (valori multianuale, 1961 - 2000)
Frecvenţa maximă a precipitaţiilor se înregistrează în sezonul de vară, atât în spaţiul montan cât şi în
perimetrul depresionar. În lungul văii Someşu Mic (Cluj Napoca, Dej), zilele cu precipitaţii pe parcursul
unui an au o pondere de 38.2 %, echivalentul a aproximativ 140 de zile, din care 46 % revin lunilor iunie
– iulie - august, cînd se înregistrează cantităţi maxime de precipitaţii de până la 30 mm/zi. Precipitaţiile
abundente, cu caracter excepţional, au o durată de ordinul orelor şi se datorează unor procese convective
sau frontale, care staţionează deasupra regiunii timp de cîteva ore (Arghiuş, 2007).
Modelele climatice regionale de prognoză scot în evidenţă pentru Europa Centrală şi de Est, implicit şi
România, creşteri viitoare în frecvenţa precipitaţiilor maxime zilnice cu o perioadă medie de revenire de 5
ani. Totodată se preconizează o descreştere a cantităţii medii a precipitaţiilor pe durata verii şi o creştere a
acesteia pe timpul iernii. Pentru sezonul de iarnă se estimează şi o reducere a precipitaţiilor sub formă de
ninsoare cu un procent cuprins între 10 şi 40 %, pe fondul creşterii temperaturii medii în acest anotimp
(http://prudence.dmi.dk, citat de Arghiuş, 2007).
Pandi (1997) a făcut o evaluare a energiei potenţiale a precipitaţiilor în perimetrul bazinului
hidrografic al Someşului Mic, criteriile luate în considerare fiind altitudinea medie absolută, suprafaţa
bazinului hidrografic şi cantitatea de precipitaţii medii multianuale. Valorile maxime au fost înregistrate
în bazinul superior al Someşului Cald (> 4000 MWh/km2), în timp ce valorile minime corespund
72
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
sectoarelor din Câmpia Transilvaniei şi Podişul Someşan (< 1000 MWh/km2). Studiul scoate în evidenţă
faptul că arealele cu valori maxime ale energeticii potenţiale a precipitaţiilor nu corespund neapărat cu
arealele în care erodabilitatea este maximă, ci din contră corespund cu suprafeţele cu rezistivitate mare.
Acest lucru se datorează suprapunerii arealelor în care precipitaţiile înregistrează valori ridicate cu cele în
care geologia şi pătura vegetală nu favorizează eroziunea în suprafaţă (e.g., prezenţa şisturilor cristaline
rezistente la eroziune şi a vegetaţii forestiere compacte din spaţiul montan). Însă eficienţa maximă a
precipitaţiilor se înregistrează în bazinul mijlociu şi inferior al Someşului Mic (aval de Gilău), chiar dacă
în acest perimetru sunt înregistrate valorile minime ale energiei lor potenţiale. Explicaţia constă în natura
substratului geologic (roci friabile) şi a vegetaţiei (pajişti, terenuri agricole), care favorizează eroziunea în
suprafaţă.
Temperatura medie multianuală, calculată pentru intervalul 1961-2000, este de 8.470C la Dej,
respectiv 1.010C la Vlădeasa (Fig. 6.3. a). De asemenea, amplitudinile anuale sunt mai mari în zona joasă
(23.70C) comparativ cu spaţiul montan (16.80C). Minimele se înregistrează în luna ianuarie iar maximele
în luna iulie (Fig. 6.3. b). La Dej valorile maxime se situează în ecartul 18 – 200C, iar cele minime la
aproximativ -50C, pentru ca la Vlădeasa valorile maxime să se apropie de 100C, iar cele minime de -80C.
Relieful de culoar de vale favorizează producerea inversiunilor de temperatură în lungul râului
Someşu Mic, ceea ce favorizează menţinerea temporară a unor temperaturi mai scăzute. În consecinţă,
fenomenul de înghet apare frecvent, însumând 34% din totalul zilelor dintr-un an (123,9 zile). Numărul
maxim de astfel de cazuri este înregistrat în luna ianuarie, dar manifestări apar practic în tot intervalul
cuprins între lunile octombrie – aprilie. Apariţia îngheturilor timpurii si târzii se datorează frecvent
rezultatul pătrunderii maselor de aer reci de origine arctică. În contrast cu zilele de îngheţ, numărul celor
călduroase, cu temperaturi ce depăşesc 30°C este mai mic de 10.
11
10
9
8
7
6
5
0C
4
3
2
1
0
-1
-2
1961
1962
1963
1964
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
an
Dej Vladeasa
25
20
15
10
T aer
-5
-10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luna
Fig. 6.3. a - Temperatura medie anuală; b - Temperatura medie lunară (valori multianuale) la staţiile meteo Vlădeasa
şi Dej (1961 - 2000)
73
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
6.2. Vegetaţia
Principala caracteristică a vegetaţiei în perimetrul bazinul hidrografic al Someşului Mic este etajarea
verticală pe altitudine. Astfel, în zona înaltă, pe suprafaţă relativ restrânsă, sunt prezente pajişti alpine şi
subalpine, populate de specii de graminee (Festuca supina, Agrostis rupestris, Poa media), în alternanţă
cu jneapăn (Pinus montana) şi ienupăr (Juniperus sibirica). Între 1800 – 1300 m se dezvoltă pădurile de
conifere, dominate de molid (Picea abies), la care se adaugă secundar bradul (Abies alba). Trecerea spre
pădurile de foioase este marcată de pădurile mixte, dezvoltate într-un ecart altitudinal de aproximativ 300
m. În ceea ce priveşte pădurile de foioase, la altitudini mai mari predomină fagul (Fagus sylvatica),
pentru ca în zonele colinare să crească ponderea gorunului (Quercus petraea) şi a carpenului (Carpinus
betulus). Aceste păduri de foioase, relativ compacte în spaţiul montan şi foarte fragmentate în zona
colinară, îşi fac simţită prezenţa începând cu altitudinea de 1200 m. Sub 800 m altitudine, peisajul este
dominat de terenuri arabile şi păşuni cu caracter stepic. În lungul cursurilor de apă sunt semnalate specii
precum arinul (Alnus incat şi A. Glutinosa), salcia (Salix alba), plopul (Populus alba, Populus nigra).
Distribuţia spaţială şi structura asociaţiilor vegetale sunt puternic modificate antropic, consecinţă a
lucrărilor de exploatare a lemnului din secolul XIX – prima jumătate a secolului XX, a defrişărilor
necontrolate şi a doborâturilor de vânt din ultimele două decenii. La acestea se adaugă programele de
agricultură intensivă din zonele de deal, desfăşurate în special în timpul regimului comunist (1947-1989).
În consecinţă, în spaţiul montan se constată o fragmentare intensă a suprafeţelor de pădure, intercalate cu
păşuni şi fâneţe secundare, iar în sectorul mijlociu şi inferior al bazinului hidrografic o extindere a
terenurile agricole, în defavoarea suprafeţelor cu vegetaţie naturală (Fig. 6.4.). Tabelul 6.1. sintetizează
modificările survenite în ultimele 3 decenii ale secolului XX în modul de utilizare a terenului la nivelul
bazinului hidrografic. Pentru ultima decadă (anii 2000), semnalăm totuşi o tendinţă de reîmpădurire
naturală a pajiştilor şi păşunilor cu arbuşti secundari de tipul măceşului (Rosa canina), porumbarului
(Prunus spinosa) etc, pe fondul reducerii drastice a păşunatului şi a activităţii agricole, tendinţă sesizată
în special în spaţiul colinar.
În trecut, revărsările râului şi ale afluenţilor au impus măsuri locale de consolidare a malurilor sau
îndiguire, dar aceste intervenţii pot fi considerate la scară mică, fără un impact semnificativ asupra albiei.
Acelaşi lucru se poate spune despre lucrările legate de plutărit, desfăşurate de la izvoare şi până la
confluenţa cu râul Someşu Mic.
Unele dintre cele mai vechi amenajări hidrotehnice sunt Canalul Morii din Cluj Napoca (1558) şi
Canalul Morii din Gherla (1809), realizate în esenţă pentru deservirea morilor de apă. În ordine
cronologică urmează construcţia microcentralei de la Mănăstirea în anii 1909 - 1910, iar în urma
inundaţiilor de la începutul secolului XIX, construirea de diguri în zona de confluenţă a râurilor Someşu
Mic şi Someşu Mare.
74
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 6.4. Utilizarea terenului în bazinul Someşu Mic (Land Cover CORINE 1992): a - păduri; b - terenuri agricole
75
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
După cum s-a văzut la secţiunea dedicată vegetaţiei actuale, în perioada actuală asistăm la o tendinţă
semnificativă de reducere cantitativă şi calitativă a suprafeţei ocupate de vegetaţie forestieră, pe fondul
extinderii terenurilor arabile şi a păşunilor. Consecinţa directă a acestui trend este o mărire a gradului de
erodabilitate a terenului. Cele mai afectate teritorii sunt cele aferente Câmpiei Transilvaniei şi a Podişului
Someşan, după cum o atestă prezenţa şi dinamica proceselor de modelare a versanţilor: ravenaţie, spălări
în suprafaţă, alunecări de teren.
Datele cantitative de care dispunem pentru caracterizarea regimului de scurgere a râului Someşu Mic
provin de la cele 4 staţii hidrometrice amplasate între Gilău şi Dej (Fig. 6.5.) şi acoperă intervalul 1961-
2000. Tabelele 6.2 şi 6.3 sintetizează principalele caracteristici ale râului şi bazinului hidrografic pentru
aceste puncte de măsurare. Aceste date sunt completate cu informaţii de sinteză oferite de Ujvari (1972),
Aniţan (1974), Geografia României vol III (1989), Pandi (1997), Şerban (2004), Arghiuş (2007).
Someşu Mic, cu valori ale debitelor lichid mediu multianual de ~23 mc/s şi solid mediu multianual de
9.5 kg/s în apropiere de punctul de confluenţă cu râul Someşu Mare, poate fi încadrat în categoria
cursurilor de apă de dimensiuni medii, chiar şi în raport cu cele existente în Depresiunea Transilvaniei.
Alimentarea sa cu apă are ca sursă principală precipitaţiile, sub formă lichidă sau solidă (60-70%), la
care se adaugă secundar rezervele de apă subterană (Geografia României vol III, 1989). Sectorul montan
(23% din suprafaţa bazinului hidrografic) unde se înregistrează precipitaţii abundente, respectiv scurgere
mare în suprafaţă şi rezerve bogate de ape subterane, contribuie cu mai mult de 50 % la scurgerea totală.
Râul are un comportament clasic, în care variaţiile spaţiale ale debitului lichid şi debitului solid în
suspensie se află în relaţie directă cu suprafaţa de drenaj corespunzătoare fiecărui punct de măsurare (Fig.
6.6.). În acest context, comportamentul debitului solid, spre deosebire de cel al debitului lichid, este
condiţionat şi de alţi factori de control. După cum s-a menţionat şi în discuţia cu privire la gradul de
erodabilitate al precipitaţiilor, teritoriul limitrof culoarului de vale reprezintă o sursă puternică de
provenienţă a aluviunilor. În consecinţă, în variabilitatea debitului solid în suspensie se impun şi
condiţiile litologice, edafice şi de vegetaţie din acest perimetru.
Fig. 6.5. Localizarea staţiilor hidrometrice Gilău, Cluj Napoca, Apahida şi Salatiu (râul Someşu Mic)
76
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Tabel 6.2. Elemente morfometrice ale râului Someşul Mic la staţii hidrometrice
(după Atlasul cadastrului apelor României, 1992)
Fig. 6.6. Corelaţia dintre suprafaţa bazinului hidrografic si (a) Ql, (b) Qs la cele patru staţii hidrometrice
din lungul râului Someşu Mic (1961-2000)
În timp, pentru toate cele 4 staţii analizate, debitul lichid şi debitul solid (valori medii anuale) prezintă
un comportament ciclic, similar celui observat în cazul precipitaţiilor (Fig. 6.7.). Astfel, după un minim
reprezentat în şirul nostru de date de anul 1961, urmează o tendinţă de creştere şi menţinere a unor valori
ridicate în deceniul 8, o scădere şi menţinere a valorilor mici până în 1994, după care o nouă tendinţă de
creştere începând cu 1995, care continuă până în prezent.
La staţia hidrometrică Salatiu sunt înregistrate valori şi amplitudini anuale mai mari în comparaţie cu
staţiile din amonte. Valorile mai ridicate îşi au explicaţia în aportul principalilor afluenţi ai Someşului
Mic dinspre Câmpia Transilvaniei (Pârâurile Gădălin şi Fizeş) şi Podişul Someşan (Pârâurile Feiurdeni,
Borşa, Lona şi Aluniş), în aval de Apahida. Amplitudinile anuale semnalate în acest caz le atribuim de
asemenea afluenţilor, care reuşesc să-şi transfere particularităţile regimului de scurgere colectorului –
Râul Someşu Mic.
77
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 6.7. Variaţia debitului lichid şi solid (valori medii anuale) în lungul râului Someşul Mic (1961-2000)
Distribuţia pe parcursul unui an a debitelor lichide şi debitelor solide (valori medii lunare), prezintă o
alură asemănătoare, cu valori maxime în lunile aprilie – mai (geneză pluvio-nivală) şi august – septembrie
– octombrie (geneză pluvială), în timp ce valorile minime apar în ianuarie – februarie (stocarea
precipitaţiilor sub formă solidă) şi mai – iunie (cantitate de precipitaţii mai reduse, evapotranspiraţie
ridicată, epuizarea rezervelor subterane). (Fig 6.8. a). Cantitativ, în cazul punctului de măsurare Cluj
Napoca (1961-2000), această situaţie se traduce într-un volum al scurgerii lichide de aproximativ 17 % pe
parcursul lunii aprilie, pentru ca un minim de 4% să corespundă lunii ianuarie (estimări multianuale).
Natura datelor disponibile nu ne permite să verificăm şi distribuţia procentuală a volumelor debitelor
solide în suspensie, însă din observaţiile anterioare putem deduce un comportament asemănător debitului
lichid. Valoarea coeficientului de determinare r2 dintre cei doi parametrii (Fig. 6.8. b) sugerează lipsa unei
concordanţe depline între variaţiile lor, cauza fiind, după cum am menţionat anterior, regimul de scurgere
al afluenţilor, cu un aport suplimentar al aluviunilor în suspensie. Acest lucru ne-ar putea indica fie o
delimitare nerelevantă a perioadelor (trebuie ţinut cont şi de faptul că lucrările de amenajare hidrotehnică
au avut o durată de aproximativ 12 ani), fie lipsa unei modificări semnificative în regimul de scurgere, pe
termen mediu (101 ani) (Fig. 6.9.).
Trebuie menţionat totuşi că la scară mai mare de analiză există indicii concludente asupra faptului că
aceste amenajări determină modificări substanţiale ale distribuţiei debitelor lichide la nivelul scurgerii
normale (medii zilnice, minime, maxime) sau la nivelul debitelor solide (decantarea sedimentelor în
spatele barajelor), cu efecte sesizabile asupra morfologiei albiei (ex: eliminarea zăpoarelor din timpul
sezonului rece, tendinţă de incizie în patul albiei pe o lungime de aproximativ 40 km aval de Gilău)
(Şerban, 2004).
În perimetrul bazinului hidrografic Someşu Mic scurgerea maximă (viiturile) poate fi cauzată de ploi
torenţiale pe suprafaţa bazinelor hidrografice de mici dimensiuni din zona de deal şi podiş sau de efectul
suprapus al topirii zăpezilor şi al ploilor extinse şi de lungă durată din spaţiul montan (Ujvari, 1972,
Arghiuş, 2007). Comparativ cu alte râuri din perimetrul Depresiunii Transilvaniei, se apreciază că
Someşul Mic nu ridică probleme majore în ceea ce priveşte incidenţa viiturilor cu efecte devastatoare.
Conform Ujvari (1972), această situaţie este explicabilă prin poziţia sa geografică, în zona de manifestare
78
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
a fohn-ului dinspre Munţii Apuseni, ceea ce imprimă scurgerii în regim natural valori moderate, de
maxim 15-20 l/sec Km2.
Qs (kg/s)
Ql (mc/s)
Qs (kg/s)
25 25
20 20
15 15 1
10 10
5 5
0 0
0.1
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luna 1 10 100
Ql (mc/s)
Fig. 6.8. a - Distribuţia anuală a Ql şi Qs (medii lunare); b - Corelaţia dintre Ql şi Qs (medii lunare)
Exemplificare pentru anul 1968, staţia hidrometrică Cluj Napoca
Cea mai importantă viitură pentru care există şi date cantitative este viitura din 12-14 mai 1970
(geneză pluvionivală), când la staţia hidrometrică Salatiu s-a înregistrat un debit maxim de 444 mc/sec
(asigurare de 5-10%) (Aniţan, 1974). Evenimente deosebite au mai fost înregistrate în 1995 şi 2005, cu
inundarea a o parte din luncă aval de Cluj. În Tabelul 4.4 sunt sintetizate valorile debitelor maxime la
staţiile hidrometrice Cluj Napoca şi Apahida, evaluate de Aniţan (1974) în condiţii de regim natural de
scurgere, pe baza măsurătorilor efectuate anterior demarării lucrărilor de amenajare hidrotehnică.
Pornind de informaţiile oferite de autor, au putut fi calculate debitele la maluri pline (Q1.5 ani), în
regim natural de scurgere, pentru patru puncte amplasate în lungul râului: Cluj Napoca, Apahida,
confluenţa cu Pârâul Fizeş şi confluenţa cu râul Someşu Mare. Se constată o creştere mai accentuată pe
primul tronson (Cluj Napoca – Apahida), care poate fi extrapolată şi în amonte, şi cu estompare spre aval
(Fig. 6.10.). Această tendinţă conservă specificul scurgerii în bazin, dat de alimentarea mai bogată din
bazinul superior al Someşului Mic (sectorul montan) decât din zona de dealuri.
La momentul actual, lacurile de acumulare din bazinul superior al Someşului Mic preiau undele de
viitură produse în amonte. În consecinţă, în lungul râului Someşu Mic pot fi înregistrate doar viituri
introduse de afluenţii situaţi în aval de Gilău.
Pentru viitorul apropiat, în regiune se preconizează o creştere a frecvenţei cantităţilor mari de
precipitaţii în 24 ore în timpul verii, precum şi a precipitaţiilor frontale lichide din timpul iernii. Acest
lucru presupune şi o creştere a frecvenţei viiturilor spontane pe timpul verii şi a viiturilor lente, de geneză
mixtă, pe timpul iernii (Arghiuş, 2007). La nivelul bazinului hidrografic al Someşului Mic scenariul ar
implica o creştere a incidenţei viiturilor în sectorul mijlociu şi inferior al râului Someşu Mic, prin aportul
afluenţilor din spaţiul colinar, lacurile de acumulare continuând să preia undele de viitură din spaţiul
montan.
79
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
35
30
25
Ql (mc/s)
20
15
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luna
35
30
25
Ql (mc/s)
20
15
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luna
Interval 1961-2000
35
30
25
Ql (mc/s)
20
15
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luna
Fig. 6.9. Ql mediu lunar (valori multianuale) la staţia hidrometrică Cluj Napoca:
în regim natural de scurgere (1961-1972); în regim artificial de scurgere (1972-2000)
pentru întregul interval de observaţie (1961-2000)
Fig. 6.10. Debitul la maluri pline (Q1.5 ani) în lungul Someşului Mic, în regim natural de scurgere
(parţial după Aniţan, 1974)
80
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
6.5. Sinteză privind regimul actual de scurgere în bazinul hidrografic Someşu Mic
Din analiza comportamentului lunar, anual şi multianual a parametrilor climatici şi hidrologici reiese
foarte clar faptul că între aceştia există o relaţie strânsă de dependentă, în acord cu legităţile generale
specifice teritoriului ţării noastre, în care rolul principal este jucat de altitudine. În acest context general,
efectul de fohn resimţit în lungul văii Someşu Mic impune particularităţi locale (frecvente inversiuni de
temperatură, cantităţi mai reduse de precipitaţii), fără însă să influenţeze decisiv regimul de scurgere al
râului Someşu Mic pe tronsonul Gilău – Dej.
La scara bazinului hidrografic se detaşează două areale distincte: spaţiul montan (bazinului superior),
şi spaţiul colinar (sectorul median şi inferior), unde climatul, în speţă regimul precipitaţiilor şi condiţiile
fizico-geografice (litologie, organizarea scurgerii, pedologie, vegetaţie, antropic) impun regimuri de
scurgere diferite. Această dualitate se manifestă diferenţiat în distribuţia spaţială a debitului lichid şi a
debitului solid în suspensie (valori medii). În cazul debitului lichid, apele se adună predominant din
spaţiul montan, în timp ce în zona depresionară sursele mai importante sunt doar afluenţii principali:
Nadăş, Borşa, Gădălin şi Fizeş. Această tendinţă este impusă de repartiţia spaţială a precipitaţiilor (mult
mai bogate în zona înaltă) şi de evapotranspiraţie, cu valori ridicate pe măsură ce se reduce altitudinea.
Situaţia se inversează în cazul debitului solid în suspensie, sursele mai mari de provenienţă a aluviunilor
fiind localizate în zona de deal şi podiş. Aici, deşi precipitaţiile înregistrează valori mici, potenţialul lor
de erodabilitate este maxim, urmare a prezenţei rocilor friabile şi a vegetaţiei slab protectoare.
Sub raportul debitelor maxime, se poate vorbi despre viituri pluvio–nivale (precipitaţii de lungă durată
asociate cu topirea zăpezilor) propagate predominant din spaţiul montan, şi viituri de origine pluvială
(ploi convective sau de front), preferenţial produse în spaţiul colinar. Amenajările antropice din bazinul
superior au eliminat viiturile provenite din spaţiul montan, dealtfel cu ponderea cea mai mare din numărul
total de cazuri, după cum o atestă şi lipsa unor astfel de evenimente după intrarea în funcţiune a barajelor
lacurilor de acumulare (moment de referinţă: 1983). Pentru viitorul apropiat se conturează însă
posibilitatea creşterii numărului de viituri excepţionale cauzate de precipitaţii abundente în 24 de ore,
ceea ce conferă spaţiului colinar un potenţial mai ridicat în generarea unor astfel de evenimente. Acest
scenariu ar presupune o revenire a incidenţei inundaţiilor în lungul râului Someşu Mic, de data aceasta
indusă de scurgerea pe afluenţii din Câmpia Transilvaniei şi Podişul Someşan.
81
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL VII
CONDIŢII DE ORGANIZARE A SCURGERII ÎN CUATERNARUL TÂRZIU
Aprecieri calitative asupra variaţiile climatice sunt oferite indirect de adaptările vegetaţiei, variaţii ale
nivelului lacustru sau nivelului freatic, ritm de creştere a stalagmitelor, caracteristici sedimentare ale
depozitelor analizate, izotopi stabili ai oxigenului, carbonului şi hidrogenului din diverse arhive
sedimnetare (lacuri, gheaţă, stalagmite etc).
Pentru Depresiunea Transilvaniei şi Munţii Apuseni apar o serie de lucrări având ca subiect de studiu
turbării (Bodnariuc et al. (2000), Onac et al.(2001), Feurdean, et al. (2007, 2008), Tanţău et al. (2006)),
stalagmite (Onac, 2002, Tămaş, 2003), depozite leossoide (Pendea et al., 2008). O mare parte dintre
siturile localizate în Munţilor Apuseni sunt amplasate în bazinul superior al Someşului Cald sau în
imediata vecinătate. Însă în perimetrul Depresiunii Transilvaniei există deocamdată un singur sit (turbăria
Turbuţa) care oferă informaţii directe pentru zona noastră de studiu, poziţia sa fiind la o distanţă aeriană
de 45 km faţă de punctul de confluenţă de la Dej. La acestea se adaugă o serie de alte situri de pe latura
sudică a Depresiunii Transilvaniei, din Carpaţii Orientali sau Carpaţii Meridionali, care reuşesc să
completeze tabloul variaţiilor de vegetaţie pe etaje altitudinale (Tabel 7.1.).
Pentru acest interval de timp există foarte puţine date cu privire la condiţiile concrete de paleomediu şi
paleoclimat: studiile realizate pe leossurile şi depozitele coluviale din terasa a II-a a râului Someşu Mic
82
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
(Pendea et al., 2008) şi depozitele lacustre din lunca Văii Măgheruş (Lascu, 2003). Ambele situri sunt
amplasate în spaţiul Depresiunii Transilvaniei, la aproximativ aceeaşi altitudine (300 – 350 m), prin
urmare reuşesc să surprindă comportamentul climatic la altitudini mici. Elementul de referinţă în
constituie tipul de vegetaţie instalat în stadiale şi interstadiale. Alternanţa stepei cu Artemisia şi
Chenopodiacea ca specii dominante (stadial), cu silvo-stepa cu Pinus şi Betula (interstadial) indică
menţinerea unui climat rece, însă cu variaţii de umiditate. Pornind de la evidenţe morfologice şi
sedimentare, Pendea et al. (2008) semnalează prezenţa unui permafrost discontinuu în zonă, ceea ce se
traduce în condiţii climatice mult mai temperate decât în Europa Centrală şi de Vest.
Se caracterizează prin variaţii ample ale temperaturii şi precipitaţiilor, care impun faze scurte, de
ordinul sutelor de ani, de instalare a condiţiilor temperate, cu revenirea ulterioară la condiţii de
permafrost. Informaţiile legate de această perioadă sunt oferite de siturile Preluca Ţiganului, Steregoiu
(Munţii Gutâi), Peştera V11 (Munţii Bihor), depozit lacustru din Valea Măgheruş, turbăriile Turbuţa şi
Avrig (Depresiunea Transilvaniei), Iezerul Călimani (Carpaţii Orientali).
a) Bölling
Expansiunea rapidă a speciilor Pinus şi Betula dinspre refugiile glaciare spre altitudini joase şi mari
indică o ameliorare bruscă a climatului, cu o creştere rapidă a temperaturii aerului şi a cantităţii de
precipitaţii, pe fondul diminuării puternice a gradului de continentalism. Reconstituirile climatice
cantitative pe turbăria Steregoiu indică pentru această perioadă valori medii anuale ale temperaturii de ~3-
40C şi ale precipitaţiilor de 550 mm/an (Feurdean et al., 2008).
Informaţii similare sunt oferite de stalagmitele din Peştera V 11, unde variaţia pozitivă a izotopilor de
oxigen şi descreşterea progresivă a 13C sugerează la rândul lor parcurgerea unei faze calde între 14.8 –
14.4 ka şi dezvoltarea solului şi a vegetaţiei între 14.8 şi 14.2 ka (Tămaş et al., 2005). În sedimentele
lacustre din Valea Măgheruş, acest moment corespunde cu prezenţa unui procent mai ridicat de caolinit al
mineralelor argiloase, ceea ce sugerează existenţa unei perioade climatice mai calde, cu precipitaţii mai
inseminate. (Lascu, 2003).
b) Older Dryas
Reconstituirile climatice pe turbăriile din Munţii Gutâi indică o deteriorare moderată a condiţiilor
termice, cu o scădere a temperaturii medii anuale de aproximativ 40C şi o reducere a cantităţii de
precipitaţii cu cca. 100 mm/an, fără însă să se atingă gradul de răcire şi continentalism din perioada
anterioară interstadialului Bölling (Feurdean et al., 2008).
La nivelul vegetaţiei, acest episod presupune retragerea speciilor lemnoase înspre refugiile glaciare şi
revenirea la o stepă rece cu indivizi izolaţi de Pinus, cel puţin la altitudini medii: Preluca Ţiganului,
Steregoiu, Avrig. În stalagmitele din peştera V 11, tendinţa descrescătoare a izotopilor de 18O este
interpretată de Tămaş et al. (2008) ca o consecinţă a răcirii graduale a climatului începând cu momentul
14.4 ka.
c) Allerod
Interstadialul Allerod reprezintă cea mai importantă ameliorare climatică din Tardiglaciar, când sunt
instalate condiţii temperate asemănătoare cu cele din prezent, însă cu un grad mai ridicat de
continentalism. Pentru situl Steregoiu, s-a estimat o temperatură medie anuală de cca. 2-5 0C şi
precipitaţii de 600 mm/an (Feurdean et al., 2008).
Momentele marcante sunt înregistrate la debutul şi sfârşitul acestei perioade, când au loc transformări
majore, dramatice, ale mediului înconjurător, pe parcursul a doar câtorva zeci de ani. La nivelul
vegetaţiei, este semnalată o expansiune rapidă a genurilor Pinus, Betula, înlocuite abrupt de Picea şi
Ulmus, ultimul ajuns în zonă dinspre vestul Europei. Tendinţa generală este de avansare puternică a
limitelor pădurii şi evoluţia sa spre pădure închisă.
Se caracterizează prin răcirea de cea mai mare amploare din Tardiglaciar, care determină revenirea
rapidă şi radicală la un climat rece şi uscat, după cum indică şi scăderea puternică din profilele de oxigen
83
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
ale stalagmitelor din Munţii Bihor (Tămaş et al., 2005). Reconstituirile climatice pe bază de polen pentru
acest moment (aproximativ 12.700 ani BP, siturile Preluca Ţiganului, Steregoiu) sugerează o descreştere
de 2-5 0C a temperaturii medii anuale şi o revenire a precipitaţiilor la valori de 550 mm/an (Feurdean et
al., 2008).
Odată cu instalarea condiţiilor de permafrost, vegetaţia răspunde şi ea în mod dramatic, cu revenirea
stepei reci la altitudini mici şi medii şi retragerea vegetaţiei lemnoase în zona văilor adânci din munţi.
Caracterul detritic al sedimentelor, limitele erozionale cu unităţile sedimentare adiacente (hiatusuri?)
şi concentraţia foarte ridicată a sporilor de Cenococcum geophilum în sedimentele lacustre din Valea
Măgheruş, indică la rândul lor parcurgerea unei etape de eroziune foarte accentuată (Lascu, 2003).
Holocenul Timpuriu
Sfârşitul stadialului Younger Dryas şi debutul Holocenului este marcat de o încălzire globală care
debutează la cca. 11.500 ani BP. Evenimentul este surprins de toate siturile a căror vechime a
sedimentelor este mai veche de 11.000 de ani: Turbuţa, Avrig, Preluca Ţiganului, Steregoiu, stalagmitele
din Peştera V11, Iezerul Călimani, Tăul Zănogutii, ceea ce permite o vizualizare a impactului său la toate
nivelele altitudinale.
Reconstituirile climatice sugerează o creştere a temperaturii medii anuale cu 70C faţă de faza
anterioară, creşterea umidităţii şi a productivităţii solului şi o creştere lentă a precipitaţiilor până la valori
de 700 mm/an (Tămaş et al., 2005, Feurdean et al., 2008). În general, acest interval a fost caracterizat
printr-un climat cald şi uscat, probabil cu un grad ridicat de continentalism (Feurdean et al., 2008).
De asemenea, reconstituirile climatice pe bază de polen (Preluca Ţiganului, Steregoiu) reuşeşc să
surprindă o parte din oscilaţiile climatice abrupte sesizate în Preboreal şi în prima parte a Holocenului
(Bell şi Walker, 2005). Acestea indică parcurgerea unor astfel de momente la 10.350 – 10.100 ani BP şi
8350 – 8000 ani BP, când în zonă sunt semnalate scăderi abrupte cu până la 20C a temperaturii medii
anuale şi descreşteri cu 100 - 200 mm a cantităţilor de precipitaţii anuale (Feurdean et al., 2008). Faze
scurte de răcire sunt evidenţiate şi în semnalele izotopice ale stalagmitelor din Munţii Bihor: 11.000 –
10.700, 10.500 – 10.200 şi 9300 ani BP (Tămaş et al., 2005).
Holocenul Mediu
Variaţiile izotopilor de oxigen din carota NorthGRIP indică între 9000 – 4000 ani BP condiţii
climatice mai calde, cu un „maxim termal” între aprox. 7.5 – 4.5 ka (Johnsen et al., 2001, citat de Bell şi
Walker, 2005). Însă studiile paleoclimatice şi de paleomediu din NV României indică tendinţe climatice
care ne îndepărtează oarecum de acest model general consacrat.
Conform reconstituirilor paleoclimatice pe bază de polen din Munţii Gutâi (Feurdean et al., 2008),
sfîrşitul Preborealului se asociază cu instalarea unor condiţii climatice mult mai constante. După 11.200
BP, tendinţa generală este de creştere a temperaturilor medii anuale, a precipitaţiilor anuale şi a
temperaturilor din luna ianuarie, care înregistrează la 10.700 cal BP valori mai ridicate decât în prezent,
în timp ce temperaturile din timpul verii ating valori asemănătoare cu cele din actual. Profilele δ 18O ale
stalagmitelor provenite din peştera V 11 înregistrează la rândul lor o fază de încălzire între 10200 – 9500
ani BP, atribuită debutului Borealului (Tămaş et al., 2005). De altfel, acest moment se asociază la nivelul
Depresiunii Transilvaniei cu expansiunea rapidă a speciilor de Quercus, Fraxinus, Coryllus şi retragerea
Ulmus, Picea spre altitudini medii (Feurdean et al., 2007).
După o perioadă predominant caldă şi umedă, cu un maxim termic atins între 10.200 – 8300 ani BP,
între 8000 – 5500 ani BP (Atlantic, conform cronologiei Blyntt - Sernander), se înregistrează o reducere a
temperaturii aerului la valori sub cele din prezent. La nivelul vegetaţiei locale de la altitudinile medii ale
Munţilor Gutâi este semnalată înlocuirea speciilor termofile cu Picea şi Coryllus, favorizate de condiţii
reci şi umede (Feurdean, 2005). Date independente, legate de creşterea nivelului freatic după 8000 BP
(Schnitchen et al., 2006; Feurdean et al., 2007), răciri semnalate de variaţiile δ18O din stalagmitele din
Munţii Apuseni (Onac et al., 2002; Tămaş et al., 2005) sau ajustări ale vegetaţiei în special la altitudini
medii şi mici (Fărcaş et al., 2006; Feurdean et al. 2007), confirmă această tendinţă la scară regională
(contrar aprecierilor generale de climat cald şi umed, conform Posea et al., 1974).
Atribuirea unui climat umed şi rece Atlanticului se îndepărtează foarte mult de tabloul consacrat
pentru această perioadă, când în general se apreciază că au existat condiţii mai calde şi mai uscate. După
cum semnalează Feurdean et al (2008), acest lucru îşi are explicaţia în rearanjarea circulaţiei atmosferice
84
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
regionale, urmare a aportului de apă dulce din lacurile glaciare Laurentine în Atlanticul de Nord la
momentul 8.2 k. Consecinţa aceastei deversări masive de apă dulce este slăbirea Curentului Golfului,
ceea ce implică o intensificare a circulaţiei vestice la altitudini medii. În consecinţă, în Europa centrală,
după 8000 ani BP se înregistrează condiţii mai reci şi umede, în timp ce în N şi NV Europei climatul este
mai cald şi uscat.
Pe durata Atlanticului, oscilaţiile climatice de scurtă durată par să se asocieze cu scăderi rapide de
temperatură şi precipitaţii mai intense, după cum indică reconstituirile climatice pe polenul provenit din
siturile Preluca Ţiganului şi Steregoiu (Feurdean et al. 2008). Deşi sunt sesizate decalaje între semnalele
climatice ale celor două situri, pentru acest interval se conturează 2 perioade de răcire mai importante,
una centrată pe 6800 – 6700 ani BP, iar cea de-a doua pe 5100 - 4800 ani BP. Ultimul interval este
apreciat de Feurdean et al. (2007) ca fiind sincron cu evenimentul de răcire rapidă de la 5200 ani BP,
semnalat în stalagmita din Peştera Urşilor (Onac et al., 2002).
Condiţiile mai reci şi mai umede semnalate la aproximativ 6800 ani BP condiţionează o avansare pe
termen scurt a Picea spre altitudinile medii şi joase, după cum sugerează spectrele polinice din Munţii
Gutâi şi din Depresiunea Transilvaniei (turbăriile Avrig, Turbuţa). La altitudini mai mari, precum zona de
izvoare a Someşului Cald (1000 – 1200 m), acest moment pare să se asocieze cu expansiunea genului
Carpinus, de asemenea favorizată de condiţii mai reci şi umede. La rândul ei, oscilaţia climatică de la
aproximativ 5000 ani BP este surprinsă la altitudinile medii din NV României prin expansiunea pe scară
largă a fagului, care încă nu este specie dominantă.
Holocenul târziu
Conform lui Feurdean et al. (2007), între 5500 şi 3200 ani BP asistăm la o tendinţă de creştere a
gradului de continentalism, cu reducerea cantităţii de precipitaţii anuale şi creşterea temperaturii lunii
celei mai calde (aproximativ 20C la Steregoiu). Acest comportament general este întrerupt de două
evenimente climatice de scurtă durată mai importante, reci şi umede, încadrate cronologic de spectrele
polinice între 4100 – 3600 ani BP şi 3200 – 3000 ani BP. Primul moment, centrat pe 4200 ani BP (Onac
et al., 2002), se asociază cu o nouă fază de expansiune a fagului, care se impune ca specie dominantă la
altitudinile medii (Preluca Ţiganului, Steregoiu, Avrig). După acest moment, faza de declin a bradului în
zona de izvoare a Someşului Cald sugerează revenirea la un climat cald şi uscat (Feurdean et al., 2009),
tendinţă surprinsă şi de variaţiile izotopilor oxigenului în stalagmitele din Peştera Urşilor (Onac, 2002).
După 2400 ani BP, reconstituirile climatice în Munţii Gutâi indică o tendinţă generală de creştere a
temperaturii anuale şi reducere a cantităţilor de precipitaţii (Feurdean et al., 2007). Acest tablou
contravine cu observaţiile la nivelul Europei, care indică reducerea temperaturii şi creşterea precipitaţiilor
în ultimii 4000 de ani, cu o accentuare pe parcursul ultimilor 2000 de ani (Seppä et al., 2005, citat de
Feurdean et al., 2007).
Pe de altă parte, reconstituirile dinamicii speciei Abies alba în zona de izvoare a râului Someşu Mic
(Feurdean et al., 2009), marchează intervalul 4200 – 1200 ani BP ca perioadă de maximă expansiune a
acestei specii, pe fondul unui climat rece şi umed care favorizează menţinerea sa în spaţiul montan.
Momentele de declin, încadrate cronologic la 2200 – 2000 ani BP, 1800 - 1600 ani BP, 1400 – 1200 ani
BP, 900 – 800 ani BP şi ultimii 300 – 400 ani ani, sînt atribuite unor perioade calde şi uscate sau/şi
intervenţiei antropice (epoca romană, sec. XVIII – XX). De asemenea, Schnitchen et al., (2006) identifică
o fază de creştere a nivelului freatic în lacurile din NV României după 600 ani BP care poate fi atribuită
Micii Ere Glaciare, urmată de o reducere drastică pentru ultimele decenii. Prin urmare, aceste informaţii
indirecte asupra climatului din NV României, contrar a ceea ce se semnalează în cazul siturilor Preluca
Ţiganului şi Steregoiu, susţin totuşi o regăsire a oscilaţiilor climatice europene şi în acest areal.
Motivul pentru care semnalul paleoclimatic pornind de la reconstituiri pe bază de polen devine mult
mai estompat decât în situaţiile precedente poate fi pus pe seama accentuării intervenţiilor antropice, care
se repercutează în mod direct şi asupra raporturilor dintre diferite specii, înainte condiţionate climatic.
Pentru ultimii 2500 de ani, pe un fond general de climat mai rece şi umed decât în perioada anterioară,
între cca 700 – 1300 AD apar evidenţe cu privire la existenţa unei scurte perioade de încălzire climatică,
care a devenit cunoscută sub de numirea Micul Optim Climatic sau Perioada Caldă Medievală (engl:
Medieval Warm Period). Acest interval de timp s-a caracterizat prin temperaturii medii anuale mai
ridicate cu cca 1-2°C, precipitaţii reduse, ierni blânde şi ploioase, veri secetoase. După această perioadă
caldă urmează o perioadă cu condiţii climatice mai reci, se pare cu extindere globală, cunoscută ca Mica
Eră Glaciară (engl: Little Ice Age). Odată cu sfârşitul Micii Ere Glaciare, clima a intrat într-un proces
rapid de încălzire, accelerată după 1900 (şi în special după 1975), care se continuă şi în prezent.
85
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig.7.1. prezintă o sinteză a datelor de mai sus, cu evidenţierea perioadelor umede şi uscate din
ultimii ca. 12.000 de ani (Holocen), ca bază pentru interpretarea dinamicii râului Someşu Mic în acest
interval de timp.
Fig. 7.1. Sinteză privind perioadele umede şi uscate din Holocen, reflectate prin prisma spectrelor polinice
şi oscilaţiile nivelului freatic în sectorul de NV al României
(ecartul intervalelor este rezultatul propriilor interpretări)
În cele ce urmează ne propunem să conturăm un profil longitudinal al vegetaţiei din zona de izvoare a
Someşului Cald şi până la confluenţa de la Dej (Fig. 7.2.). Punctul de plecare îl reprezintă reconstituirile
locale sau de sinteză asupra dinamicii vegetaţiei în partea de NV a României (Tabelul 7.1.), la care
adăugăm informaţii legate de particularităţile de relief ale bazinului hidrografic al râului Someşu Mic, cu
influenţă directă în dinamica spaţială şi temporală a vegetaţiei.
Astfel, revenind la reconstituirile de mediu din Pleniglaciar (Pendea et al., 2008), putem spune că pe
durata Ultimului Maxim Glaciar (22 – 18 ka BP), vegetaţia de la altitudini de sub 400 m era specifică
unei stepe reci. Sectorul de văi adânci, domeniul refugiilor glaciare de conifere (Feurdean et al., 2007) îl
asociem cu prezenţa unei vegetaţii de silvo-stepă deschisă, cu indivizi predominant de Pinus, la care se
adaugă secundar Larix, Juniperus, Betula şi Picea. Odată cu atingerea altitudinii de 900 m, amonte de
care râurile Someşu Cald, Someşu Rece şi afluenţii lor prezintă un profil cu aspect suspendat, cu văi largi
şi mai puţin adânci, presupunem şi o revenire a vegetaţiei de stepă, care la altitudini mai mari, de peste
1600 de metri va lăsa locul deşertului arctic (repere: Iezerul Călimani, Tăul Zăgonutii).
După 18 ka şi până la debutul primei faze de încălzire din Tardiglaciar (aproximativ 14.700 ani BP),
pe un fond de climat în continuare rece dar umed, se înregistrează un avans generalizat al Pinus şi Betula
dinspre refugii, care va duce la instalarea unei silvo-stepe deschise pe suprafaţa întregului bazin
hidrografic (repere: Valea Măgheruş, Avrig, Iezerul Călimani). Totuşi în sectorul mai înalt se menţine
stepa rece, eventual cu indivizi izolaţi de Pinus (reper: Tăul Zănogutii).
Interstadialul Bölling – Allerod reprezintă unul dintre momentele de cotitură pentru vegetaţie. În
prima parte are loc o dezvoltare puternică a Pinus, cu tendinţă de închidere concentrată pe latitudinile
mici şi medii (repere: Preluca Ţiganului, Steregoiu, Avrig). Această fază este întreruptă de o revenire a
climatului rece şi uscat (stadialul Older Dryas), când se înregistrează o recesiune puternică a coniferelor
spre spaţiile de refugiu, fără însă o reinstalare completă a stepei (Feurdean et al., 2007). Interstadialul
Allerod se caracterizează prin expansiunea abruptă a Picea abies. Drept consecinţă, în tot bazinul inferior
86
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
şi mijlociu al Someşului Mic se va instala o pădure dominată de molid. Silvo-stepa rece, cu Pinus şi
Betula, este prezentă la altitudini mari. Pe parcursul celor două perioade de încălzire, dar în speţă în a
doua jumătate a interstadialului Allerod, se semnalează apariţia speciilor de foioase precum Ulmus,
Querqus, Fraxinus, Tilia, care impun o pădure mixtă de foioase – conifere în spaţiul colinar (repere:
Avrig, Preluca Ţiganului, Steregoiu).
Fig. 7.2. Model privind distribuţia altitudinală a vegetaţiei în bazinul hidrografic al râului Someşu Mic, în ultimii
aproximativ 24.000 de ani
87
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Ultimul stadial din Tardiglaciar, apreciat şi cel mai amplu (Younger Dryas) presupune o retragere
abruptă a arboretelui spre refugiile din munţi şi reinstalarea pe scară largă a silvostepei cu Pinus şi Betula,
atât la altitudini mici cât şi la altitudini mari. Nu excludem o revenire a stepei la peste 1600 m (reper:
Tăul Zănoguţii). Spre deosebire de stadialele anterioare, în refugii apar de această dată şi specii de
foioase, chiar dacă cu un număr restrâns de indivizi. Apreciem ca posibilă menţinerea unei fâşii de pădure
pe văile adânci, probabil divizată în pădure mixtă şi pădure de molid, cu o limită superioară fixată pe la
900 m altitudine. În Alpi Elveţieni, pentru această perioadă se raportează o retragere a limitei superioare a
pădurii cu 300 – 500 m (Ammann et al., 1993; Lotter et al., 2000; Tobolsky & Ammann, 2000; Wick,
2000, citaţi de Feurdean et al., 2007). Această constatare poate deveni un indiciu legat de limita
superioare a pădurii de molid din interstadialul Allerod, pe care o fixăm, în lipsă de alte informaţii locale,
în ecartul altitudinal 1200 – 1400 m.
Încălzirea accentuată care marchează debutul Holocenului (aproximativ 11.700 – 11.200 ani BP)
determină cele mai profunde transformări ale vegetaţiei la nivel de bazin hidrografic.
În prima fază, conform majorităţii reconstituirilor de paleomediu care surprind acest eveniment, se
înregistrează o reinstalare a silvo-stepei cu Pinus, urmată rapid de o expansiune a Picea şi Ulmus, cu o
direcţie generală de propagare dinspre altitudinile medii spre cele două extremităţi ale bazinului. În
sectorul montan acest lucru se traduce în împingerea limitei pădurii de molid spre altitudini de minim
1100 (repere: Pietele Onachii, Ic Ponor) dar sub 1600 m (reper: Iezerul Călimani). În aval, specia
dominantă devine Ulmus, care va fi înlocuit treptat de Quercus, Fraxinus, Alnus, Corylus, în timp ce la
700 – 800 de m altitudine sunt semnalate păduri mixte de foioase şi conifere. Totuşi, reconstituirile de
mediu pe situl Turbuţa indică o posibilă menţinere a Ulmus la altitudini mici în timpul ultimului stadial
tardiglaciar, ceea ce va implica şi lipsa unei faze iniţiale de Pinus – Betula la debutul încălzirii, scenariu
care necesită însă confirmări.
După încheierea acestei etape, începând cu aproximativ 10.300 ani BP se înregistrează o turnură a
direcţiei de migrare a vegetaţiei. Pe măsură ce noi specii arboricole pătrund în zonă, în speţă dinspre
vestul Europei, are loc o deplasare a lor de la altitudini mici spre cele medii. Din acest moment, vegetaţia
devine relativ stabilă, cu reacţii la variaţii climatice secundare, sesizabile în oportunismul unor specii sau
în variaţiile din zonele ecoton.
În zona joasă se instalează pădurea de foioase, cu predominarea speciilor de Querqus, Fraxinus, Tilia,
Corylus. Querqus este dominant în prima parte a Borealului, pentru ca pe măsură ce creşte gradul de
continentalism (momente de referinţă: 9300 ani BP în turbăria Steregoiu, 9600 BP în turbăria Ic Ponor),
Coryllus să înregistreze un maxim de dezvoltare, în defavoarea celorlaltor specii lemnoase. Tot în această
fază, condiţiile climatice optime (temperature maxime înregistrate în Holocen) favorizează fixarea limitei
superioare a pădurii la altitudinile mari de 1600 – 1800 (repere: Iezerul Călimani, Tăul Zănogutii), limită
care se menţine în mare până în prezent.
Deteriorarea climatică de după momentul 8.2 ka (Atlantic) se asociază cu o expansiune lentă a Picea
spre altitudinile medii şi mici, fără însă să devină un element predominant. Această tendinţă este
întreruptă de revenirea la un climat cald şi uscat (Subboreal), marcat însă de scurte perioade de răcire şi
creştere a cantităţilor de precipitaţii (momentele 5.000, 4.200, 3.200 ani BP) care favorizează expansiunea
fagului şi a bradului, a căror prezenţă izolată în zonă devine sesizabilă încă din 8300 ani BP.
La momentul 4100 ani BP (Botnariuc et al., 2002) fagul devine specie dominantă şi impune o nouă
fâşie de pădure compactă, inserată între pădurea de cvercinee din zona de dealuri şi pădurea mixtă de la
altitudinile medii. La 2800 ani BP limita superioară a pădurii de fag depăşeşte 800 m altitudine şi cea
inferioară scade sub 400 m (repere: Preluca Ţiganului, Steregoiu, Avrig). Generalizarea condiţiilor reci şi
umede din Subatlantic favorizează în continuare expansiunea fagului, care devine specie dominantă şi în
pădurile mixte de la 1000 – 1400 m (repere: turbăriile din zona de izvoare a Someşului Cald).
Defrişările şi păşunatul încep să joace un rol mai important în ultimele două milenii, cu accentuare în
ultimii 300 de ani. De asemenea, tot pe fondul defrişărilor, se semnalează o creştere a vegetaţiei ierboase,
pe măsură ce pădurile devin tot mai fragmentate şi se instalează pajiştile secundare (Geografia României,
vol III, Botnariuc et al., 2002, Feurdean et al., 2009). Influenţelor antropice li se atribuie şi tendinţele de
revenire a genului Pinus la altitudini mari (repere: Iezerul Călimani, Tăul Zănoguţii), pe parcursul
Subatlanticului.
Remarcăm totuşi că aprecierile existente asupra acestei perioade nu fac referire şi la posibile efecte
ale răcirilor climatice înregistrate în acest ultim interval de timp, şi în mod deosebit Perioada Migraţiilor
şi Mica Eră Glaciară, recunoscute ca variaţii climatice de importanţă regională (Lamb, 1995).
88
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Numărul redus de situri amplasate în zona noastră de studiu şi lipsa datelor cu privire la evoluţia
vegetaţiei în zonele de tranziţie fac dificile aprecierile legate de amploarea deplasărilor naturale ale
limitelor pădurii. Se cunoaşte că astfel de variaţii au loc în intervale de timp foarte scurt, de ordinul
zecilor – sutelor de ani, la tranziţia de la un tip de climat la altul (Knox, 1984).
În condiţiile în care este evidentă reacţia promptă a vegetaţiei la variaţiile climatice din regiune, iar
topografia bazinului hidrografic Someşu Mic impune o energie mare de relief, putem estima că şi în cazul
de faţă avem de-a face cu astfel de fenomene, a căror amploare poate fi comparabilă cu situaţiile
înregistrate în regiunile mai înalte din Europa.
7.3. Aspecte privind utilizarea preistorică a terenului în bazinul hidrografic Someşu Mic
(Fig. 7.3.)
b) Neolitic
Procesul de trecere de la culegător – vânător la agricultor este atribuit ajungerii în zonă a grupurilor
masive de populaţie deplasate dinspre Orientul Mijlociu, care colonizează populaţia autohtonă (Roberts,
1989, Glodariu, 1997). Primele urme de practicare a agriculturii sunt semnalate la aproximativ 8000 BP,
de către o populaţie aparţinând culturii Gura Baciului. Conform datărilor absolute, cultura Gura Baciului
aparţine intervalului 7850 - 7350 ani BP (Lazarovici, 1993, citat de Botnariuc et al., 2005). Conform
Roberts (1989), aceşti primi agricultori practică o agricultură asemănătoare celei din Orientul Mijlociu,
fiind preferate terasele fluviale şi luncile.
Prezenţa formelor incipiente de organizare locală şi tranzitul Munţilor Apuseni sunt surprinse în
spectrele polinice ale turbăriilor din zona de izvoare a Someşului Cald (Botnariuc et al., 2002). Momentul
7800 cal BP se asociază cu o creştere a ponderii plantelor ruderale (Chenopodiaceae şi Asteroideae), fără
însă ca acest lucru să indice un impact uman semnificativ asupra vegetaţiei.
Momentul marchează debutul neoliticului, când agricultura devine activitatea antropică dominantă. Pe
baza descoperirilor arheologice, această perioadă este încadrată la 6500 – 2700 îen, sau aproximativ 8000
– 4700 ani BP, ceea ce corespunde într-o foarte mare măsură cu limitele Atlanticului.
Primele urme de cereale din turbăriile aflate în sectorul montan, sunt datate la cca. 7100 ani BP,
momentul fiind paralelizat cu culturile Cheile Turzii – Lumea Nouă, Grupul Turdaş (Botnariuc et al.,
2002). De asemenea, pentru partea terminală a Atlanticului şi debutul Subborealului, mai exact între 5200
– 4500 ani BP, creşterea procentelor de Poacea şi a comunităţilor ruderale (Chenopodiaceae, Rumex,
Urticaceae) precum şi a ratelor de sedimentare mai mari la turbăriile Bergerie şi Cemetiere par să indice
accentuarea activităţii antropice în zonă (Botnariuc et al., 2002). Ecartul cronologic destul de larg şi incert
faţă de limita neolitic/epoca bronzului nu ne permite să atribuim în mod cert neoliticului târziu această
perioadă de revigorare a activităţii antropice. De asemenea, după cum constată şi autorii, nu se poate face
abstracţie de faptul că tranziţia Atlantic/Subboreal este marcată de câteva momente reci şi umede, care ar
putea la rândul lor să introducă variabilităţile semnalate. Cele două momente cronologice absolute par să
confirme o reducere a activităţii agricole cel puţin în neoliticul mediu. Dacă ţinem cont de faptul că în
toată această perioadă se practica o agricultură de subsistenţă, în care regimul precipitaţiilor reprezintă
principalul factor limitativ în obţinerea recoltelor (secetă, inundaţii) (Roberts, 1989), nu excludem ca faza
de decadenţă să se asocieze cu deteriorarea climatică de scurtă durată de la momentul 6800 ani BP.
Un indiciu în plus asupra amplorii presiunii antropice în neolitic apare în reconstituirea de paleomediu
pe baza sedimentelor din turbăria Turbuţa (Feurdean et al., 2007). Tendinţa generală de închidere a
pădurii de la altitudini joase, cu accentuare în Holocenul mediu, nu este întreruptă prin intervenţie
89
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
antropică semnificativă, cel puţin până la momentul 5000 ani BP, care în acest caz reprezintă limita
superioară a carotei analizate. Faptul că în prezent în zonă există o vegetaţie de silvo-stepă, asociaţie
vegetală care deviază mult de la comportamentul natural sesizat iniţial, este interpretat ca o consecinţă a
modului agresiv de utilizare a terenului ulterior 5000 ani BP.
Toate aceste aspecte indică faptul că în neolitic, defrişările (prin incendiere) şi cultivarea terenului au
avut un impact nesemnificativ, majoritatea pădurilor, dominante în peisaj, rămânând neafectate.
Fig. 7.3. Utilizarea terenului în bazinul hidrografic al râului Someşu Mic, pe parcursul Holocenului
c) 5000 BP - actual
Comparativ cu neoliticul, în acest interval de timp are loc o extindere majoră a agriculturii, cu impact
puternic asupra dezvoltării societăţilor umane. În funcţie de variaţiile climatice, mult mai frecvente decât
în perioada precedentă, şi gradul de dezvoltare socială şi economică a populaţiei, acum sunt sesizate
reacţii locale şi diferenţiate ale vegetaţiei, greu de interpretat sub raportul cauzelor principale de
dezechilibru (Roberts, 1989, Bell et al, 2005).
Tranziţia dintre neolitic şi Epoca Bronzului este marcată de un val de migrare masivă a
indoeuropenilor dinspre nordul Mării Negre, care ajunşi în zonă asimilează populaţia autohtonă
(Glodariu, 1997). Momentul 2700 î.e.n (cca. 4700 BP) atribuit acestei perioade pare să coincidă cu faza
de tranziţie dintre Atlantic şi Subboreal, când are loc una dintre cele mai ample deteriorări climatice de pe
parcusul Holocenului.
După acest moment există indicii ale trecerii păşunatului pe primul loc, cultivarea terenului devenind o
activitate secundară. Fenomenul, de altfel generalizat la nivel european (Roberts, 1989), este atribuit
migrării unui număr ridicat de populaţie şi a accentuării caracterului uscat al climatului în perioada
imediat următoare (Glodariu, 1997). Drept urmare, în prima parte a Subborealului (5200 – 4500 cal yr.
BP) se înregistrează o puternică extindere în teritoriu a comunităţilor umane. Rămâne deschisă întrebarea
dacă, aşa cum am subliniat şi anterior, spectrele polinice ale turbăriilor din sectorul înalt al bazinului
hidrografic al Someşului Mic surprin această perioadă sau perioada aferentă neoliticului târziu. Tendinţa
90
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
generală de expansiune este evidenţiată la nivelul bazinul hidrografic al râului Someşu Mic şi de către
frecventele semnalări ale vestigiilor arheologice aparţinînd culturii Coţofeni (Crişan et al., 1992).
Epoca Bronzului este încadrată la aproximativ 2000 – 1150 î.e.n (cca 4000 – 3150 BP) şi se
caracterizează în general prin înmulţirea aşezărilor, pe un fond ascendent al sporului demografic. În prima
parte a acestei epoci existau deja cristalizate cele trei popoare din Peninsula Balcanică: tracii, ilirii şi
grecii. Prezenţa predominantă a secerilor între uneltele de bronz subliniază rolul important pe care l-a
avut agricultura şi creşterea vitelor, cel puţin în primii 700 de ani (Epoca Bronzului Timpuriu, Epoca
Bronzului Mijlociu) (Glodariu, 1997).
În Bronzul Târziu (1300 – 1150 î.e.n, sau 3250 – 3100 BP) şi perioada de tranziţie la Epoca Fierului
(1200 – sec IX î.e.n, sau 3150 – 2750/2850 BP), este evidentă o accentuare foarte puternică a activităţilor
metalurgice, când apar pe scară largă şi armele. Momentul coincide cu apariţia marilor fortificaţii (cultura
Sighişoara - Wietenberg) şi pătrunderea masivă a unor populaţii central europene, cu impact puternic
asupra societăţilor din Peninsula Balcanică (Crişan et al., 1992, Glodariu, 1997).
Turbăriile din zona de izvoare a Someşului Cald indică, între cca. 4500 BP şi 3200 – 2750 cal. BP, în
plină Epocă a Bronzului, o stabilitate accentuată a pădurii (Botnariuc et al., 2002). În general, la nivelul
Europei se raportează pentru această perioadă o retragere a comunităţilor umane din zonele înalte
(Limbrey, 1987), deşi cauzele exacte ale acestui comportament nu sunt pe deplin înţelese. Prin urmare,
este posibil ca şi spectrele polinice din sectorul superior al bazinului hidrografic al Someşului Mic să
surprindă acest fenomen.
Prima Epocă a Fierului – Halstatt (sec VIII – V î.e.n, sau cca. 2650/2750 – 2350/2450 BP) se
caracterizează printr-o nouă fază de stabilitate, când se înregistrează spor demografic şi o creştere a
activităţilor agricole (cultivarea terenului şi păşunat) (Glodariu, 1997). Conform Roberts (1989), la
nivelul Europei presiunea antropică asupra mediului se accentuează, pe măsură ce organizările tribale
devin ierarhice iar producţia devine mai puţin dependentă de agricultura de subsistenţă. Prezenţa
polenului de Poacea şi creşterea ponderii comunităţilor ruderale la 2750 – 2550 cal BP în sedimentele
organice ale turbăriilor din zonă par să confirme aceste tendinţe (Botnariuc et al., 2002).
Momentul de tranziţie între Subboreal şi Subatlantic (2500 BP), se asociază cu migrarea sciţilor în
zonă (sec VI – V î.e.n), asimilaţi în cele din umă de populaţia autohtonă. Faza marchează sfârşitul Epocii
Halstatt şi debutul celei de-a doua epoci a fierului (epoca Latene) (Glodariu, 1997).
A doua fază a fierului (Latene), corespunde perioadei de cristalizare a statului dac (400/350 î.e.n – 106
e.n, sau 2400 – 1900 BP). În prima parte a perioadei are loc pătrunderea şi răspândirea unei populaţii
celtice relativ numeroase, asimilată la rândul ei de către daci. La sosirea romanilor în 108 e.n., se poate
aprecia că populaţia era organizată, existând terenuri agricole şi păşuni parcelate, în mod similar cu ceea
ce se semnalează şi în partea de V şi NV a Europei (Roberts, 1989).
Impactul asupra vegetaţiei este confirmat de datele de polen. Pe un trend crescător, apogeul
intervenţiei antropice în peisaj este atins la 1935 cal BP (Botnariuc et al., 2002). Momentul se asociază cu
declinul bradului de la 1800 - 1600 BP (Feurdean et al., 2009). Ambele intervale identificate de autori se
suprapun epocii romane, cunoscută ca perioadă cu intensificare a activităţilor de exploatare a resurselor
naturale.
În perioada post romană, după retragerea aureliană din 271 e.n, populaţia autohtonă revine la o formă
incipientă de organizare socială, fiind supusă în următoarele secole unor presiuni constante exercitate de
valurile de migratori dinspre est, pe fondul deteriorării climatice din Perioada Migraţiilor (cunoscută şi
sub denumirea de Dark Age Cold Period). În consecinţă, activitatea antropică, predominant agrară, se
restrânge. Pădurea tinde să se regenereze, fapt confirmat indirect şi de tendinţa de revenire a Abies alba la
altitudini medii (Feurdean et al., 2009).
Conform lui Botnariuc et al. (2002) şi Feurdean et al. (2009), începând cu aproximativ 1200 BP se
înregistrează o revigorare a activităţilor agricole şi a defrişărilor, sesizabile în spectrele polinice prin
creşterea graduală a ponderii cerealelor şi reducerea polenului de Abies alba, Carpinus, Quercus, Ulmus,
Tilia. Momentul la care facem referinţă se încadrează în perioada de ameliorare climatică cunoscută sub
denumirea de Perioada Medievală Caldă. Pe teritoriul Transilvaniei istoricii semnalează o formă avansată
de organizare socială, sub autoritatea regatului ungar.
Impactul maxim asupra vegetaţiei se înregistrează în ultimii 300 de ani. În arealul colinar, mărturiile
istorice indică o tendinţă generalizată de expansiune a terenurilor agricole, în defavoarea pădurilor şi
pajiştilor. În zona înaltă, depozitele organice scot în evidenţă o creştere abruptă a ponderii speciilor
ierboase, atât cerealiere cât şi de pajişte secundară, concomitent cu reducerea speciilor lemnoase. Totuşi,
în acest ultim caz, nu excludem ca semnalul polinic să redea şi efectul introdus de răcirea din Mica Eră
91
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Glaciară, mai ales că siturile la care facem referire se află amplasate în apropiere de zona ecoton, foarte
senzitivă la variaţii climatice de scurtă durată.
În sinteză, alternanţa fazelor de stabilitate climatică cu perioade de deteriorare a temperaturii şi
precipitaţiilor par să reprezinte condiţionările principale ale gradului de dezvoltare socială şi economică a
comunităţilor umane din perimetrul arealului nostru de studiu şi nu numai. Acest lucru se repercutează în
mod direct asupra tipului şi intensităţii presiunilor antropice asupra vegetaţiei, cu potenţial impact şi
asupra regimului de scurgere a râului Someşu Mic.
Reconstituirile de paleomediu în asociere cu informaţiile existente cu caracter arheologic şi istoric
surprind un impact antropic semnificativ începând din perioada de tranziţie Neolitic/Epoca Bronzului, cu
maxime atinse în timpul dominaţiei romane şi în timp istoric (secolele XVIII – XX e.n.).
Dovezile din zona noastră de studiu costau într-o serie de informaţii indirecte, de factură istorică şi
arheologică, pe care le prezentăm în detaliu mai jos.
92
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Nr de cazuri
25
20
15
10
5
0
XIII XIV XV XVI XVII XVIII XIX
Secol
Fig. 7.4. Incidenţa viiturilor cu efecte catastrofale pe teritoriul României (Cernovodeanu şi Binder, 1993) şi în
Depresiunea Transilvaniei (Dudaş, 1999), între secolele XIII – XIX;
Pentru perioada Medievală Caldă nu deţinem informaţii concrete legate de inundaţii excepţionale în
Depresiunea Transilvaniei, însă prin analogie cu ceea ce se cunoaşte pe marginea acestui subiect în
regiune (Lamb, 1995), putem spune că în secolele XII – XIV astfel de evenimente au fost foarte rare. În
schimb în cazul Micii Ere Glaciare, din analiza modului de distribuţie în timp (scară decadală) a viiturilor
(Figura 7.5.), se conturează două perioade cu manifestare intensificată: intervalul 1600 – 1700, cu un
maxim între aproximativ 1620 – 1640, respectiv intervalul 1820 – 1880, care corespunde şi cu partea
terminală a acestei perioade.
12
10
N r d e ca zu ri
0
1500
1520
1540
1560
1580
1600
1620
1640
1660
1680
1700
1720
1740
1760
1780
1800
1820
1840
1860
1880
Ani
Fig. 7.5. Detaliu privind distribuţia temporală a inundaţiilor catastrofale din Depresiunea Transilvaniei (ecart:
20 de ani) între anii 1500 – 1900, conform Dudaş (1999)
Dacă urmărim cauzele probabile ale declanşării inundaţiilor, din cele 103 de cazuri semnalate de
Dudaş (1996), 55% se datorează precipitaţiilor abundente din timpul sezonului cald, în timp ce doar 21%
au la bază procese pluvio-nivale din timpul primăverii. Semnalăm deasemenea şi un procent ridicat de 24
% de situaţii la care nu se face nici o referire privind posibila lor origine.
Prin analogie cu perioada actuală, se conturează ipoteza că majoritatea marilor inundaţii din Mica
Eră Glaciară s-au datorat precipitaţiilor de scurtă durată, de natură convectivă sau frontală, şi nu atât
precipitaţiilor îndelungate cauzate de invazii de aer cald, în prezenţa unui strat consistent de zăpadă. O
astfel de ipoteză pare să fie susţinută de ceea ce se ştie la momentul actual despre climatul Micii Ere
Glaciare. Conform Starkel (2002), particularitatea acestei perioade este dată de alternanţa ridicată a
perioadelor calde şi uscate (veri secetoase) cu cele reci şi umede (ierni geroase şi zăpadă abundentă), pe
un fond general de reducere a temperaturii medii anuale şi de creştere a precipitaţiilor medii anuale. Ori
tocmai perioadele rapide de tranziţie sunt cele care asigură condiţiile favorabile producerii precipitaţiile
abundente de care vorbim. Spre comparaţie, diferenţa dintre Mica Eră Glaciară şi perioada contemporană
93
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
se datorează nu atât cauzelor genetice ale inundaţiilor, similare în ambele situaţii, cât frecvenţei şi
amplorii lor, mult mai mari în primul caz.
Deşi datele nu reflectă incidenţa inundaţiilor strict în bazinul hidrografic al Someşului Mic, ele
reuşesc să surprindă o tendinţă regională, europeană. În consecinţă, putem proiecta acest comportament şi
la nivelul zonei noastre de studiu. Din prezentarea cronologică a evenimentelor (Dudaş, 1999), spicuim
câteva momente care, în mod direct sau prin amploarea evenimentelor, pot fi legate de râul Someşu Mic:
1508: mari inundaţii (ingens inundatio) în Ardeal
1534: inundaţii (inclusiv în partea Clujului)
1539: „horribilis acquarum inundatio”
1613: inundaţii „pretutindeni”
1618: inundaţii „în întreaga Transilvanie”
1619: inundaţii în toată Transilvania
1622: inundaţii în toată Transilvania
1631: inundaţii în ţinutul someşan
1636: inundaţii inclusiv în Cluj şi în Crişana
1638: inundaţii (ţinutul someşan)
1643: s-au revărsat apele „în întreaga ţară”
1654: „mari revărsări de ape în întreaga Transilvanie”
1659: ploi mari (ţinutul someşan)
1682: în luna mai au avut loc inundaţii pe toate râurile mari din Transilvania
1694: ploi excesive, inundaţii nemaiauzite (Cluj)
1695: ploi excesive şi „inundaţii catastrofale”
1716: mari inundaţii
1740: „au puhoetu apele foarte mari, în toat<e> lunile preste anu şi multe holde au stricatu”
1771: ploile mari au provocat inundaţii pe majoritatea râurilor
În completarea acestui tablou, reţinem trecerea în revistă, realizată de Aniţan (1974), a celor mai
importante inundaţii din lungul râului Someşu Mic, produse după anul 1700: anii 1712, 1715, 1730, 1740,
1855, 1884, 1888, 1913, 1932, 1940, 1958, 1962, 1964, 1970.
94
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
culturi (ex: nivel neolitic la aproximativ 1 m adâncime pe conul de dejecţie al pârâului Aluniş, megaliţi
celtici la 10 cm de sol pe conul de dejecţie al Gârbăului) în amonte şi aval de Cluj Napoca. Explicăm
acest lucru prin spaţiul mai extins pe care îl au la dispoziţie conurile de dejecţie şi prin suprafeţele mai
mari a bazinelor de drenaj ale afluenţilor (incidenţă mai redusă a scurgerilor excepţionale).
În acelaşi context, dar într-o altă ordine de idei, pornind de la baza de date oferită de Inventarul
Arheologic al Judeţului Cluj (Crişan et al., 1992), remarcăm faptul că majoritatea aşezărilor, necropolelor,
bordeielor, mormintelor şi vetrelor izolate din lunca Someşului Mic, cu vârste începând din neolitic şi
până în perioada medievală timpurie, sunt distribuite preferenţial pe suprafaţa conurilor de dejecţie.
Urmele cele mai vechi de locuire, aparţinând Grupului de Iclod (5000 – 6000 î.e.n.) – impun o vârstă pre-
neolitică a acestor forme de relief. Rata mică de acumulare a materialelor sedimentare începând din
neolitic, amintită şi anterior, precum şi continuarea locuirii cel puţin în perioada prefeudală, dacă nu şi
până în prezent, sugerează că pe parcursul ultimilor 8000 de ani nu s-au mai înregistrat evenimente care
să determine dezvoltarea conurilor de dejecţie la o scară spaţială atât de extinsă.
Intensificarea activităţii torenţiale se asociază implicit şi cu o intensificare a activităţii fluviale,
ambele dependente de condiţiile climatice existente la un moment dat (Fig. 7.1.), iar dovezile arheologice
din lungul luncii Someşului Mic confirmă această relaţie.
De exemplu, adâncimea la care este amplasat nivelul de călcare din epoca romană (pavaje şi ziduri
ale vechii aşezări romane Napoca, drumuri romane) în sectoare de luncă joasă din perimetrul oraşului
Cluj Napoca, demonstrează parcurgerea unei faze de agradare verticală a luncii, cauzată de revărsări ale
râului Someşu Mic, simultană cu faza de dezvoltare a conurilor de dejecţie. De asemenea, lucrările de
amenajare a braţelor secundare ale Someşului Mic în aceeaşi localitate, demarate la 1550 e.n. în plină
perioadă a Micii Ere Glaciare, pot fi interpretate, pe lângă rolul economic de canale de deservire a
morilor, ca forme de amenajări hidrotehnice care să protejeze aşezarea de revărsările torenţilor şi a râului
Someşu Mic.
Având în vedere toate aceste aspecte subliniate mai sus, putem spune că dovezile arheologice din
lunca râului Someşu Mic reuşesc să surprindă existenţa unor faze cu activitate fluvială crescută, precum
perioada anterioară Neoliticului, Epoca Bronzului, Perioada Migraţiilor şi Mica Eră Glaciară.
95
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL VIII
PROFILUL LONGITUDINAL DE ECHILIBRU AL RÂULUI SOMEŞU MIC
Profilul longitudinal a fost construit pornind de la hărţile topografice 1:50.000 (ediţia 1956), prin
raportarea lungimii la altitudine. Măsurătorile s-au facut pe râul Someşu Cald, continuat în aval de Gilău
cu râul Someşu Mic. Profilul longitudinal este cel anterior construirii lacurilor de acumulare de pe râurile
Someşu Cald şi Someşu Mic, prin urmare sunt redate variaţiile de pantă în condiţii naturale de evoluţie.
Plecând de la premisa că forma generală a profilului longitudinal este rezultatul ajustărilor pe termen
lung ale pantei la cantităţile de debit debit lichid şi debit solid disponibile la nivel de bazin hidrografic, s-
a analizat comportamentul general al profilului longitudinal, mai exact gradul de apropiere sau
îndepărtare a acestuia de starea de echilibru (profil grade).
Principala caracteristică a aspectului general al profilului longitudinal al râului Someşu Mic este
îndepărtarea acestuia faţă de formatul clasic, care prevede concavitate cu inflexiune maximă în partea
superioară şi o delimitare în trei sectoare cu caracteristici distincte: zona înaltă (predomină procesele de
eroziune), zona mediană (predomină procesele de transport) şi zona joasă (predomină procesele de
acumulare). Ori în cazulde faţă, existenţa unui prag de aproximativ 400 de metri (între 860 – 480 m
altitudine) întrerupe concavitatea iniţială a profilului longitudinal, fiind evidentă o fragmentare a
profilului în două sectoare (Tabel 8.1, Fig. 8.1):
- nivelul I: un rest al profilului longitudinal iniţial rămas suspendat în sectorul superior al bazinului
hidrografic. În Fig.8.1 se poate urmări şi o prelungire ipotetică a acestuia spre confluenţa cu râul Someşu
Mare.
- nivelul II: apare ca un sector întinerit, care preia scurgerea în aval de Granitul de Gilău.
Pe profilul longitudinal al râului apar şi alte praguri, de dimensiuni reduse, care însă nu se impun la
fel de evident în relief.
În analiza cantitativă a profilelor longitudinale prezentate în Fig. 8.1 şi Tabelul 8.2 s-a apelat la
metoda de reducere la unitate. Această metodă ne permite o analiză comparativă a profilelor, pornind de
la o scară de reprezentare unitară (Fig. 8.2).
Pentru cuantificarea formei, facem apel la coeficientul de concavitate, parametru care redă tendinţa de
apropiere sau îndepărtare a formei profilului longitudinal faţă de o dreaptă (reprezentată prin valoarea
“0”), respectiv o flexură ridicată (reprezentată prin valoarea “1”). Metodele de calcul aplicate sînt
prezentate pe larg în Capitolul III.
Principala constatare este legată de valoarea constantă a coeficientului de concavitate, menţinută în
toate situaţiile în apropiere de 0.6. Raportat la cele două valori extreme (0.0 – profil liniar si 1.0 – profil
cu concavitate maximă), rezultatul plasează cazurile de faţă la o formă intermediară.
96
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 8.1. Profilul longitudinal al râului Someşu Mic, completat cu secţiuni transversale prin valea Someşu Cald şi
Valea Someşu Mic (scara de referinţă: 1:50.000)
Fig. 8.2. Reducerea la unitate a a) profilului longitudinal real al râului Someşu Mic în comparaţie cu profilul
longitudinal al Nivelului I prelungit ipotetic; b) profilelor longitudinale separte ale celor două nivele
Din punct de vedere statistic, funcţia exponenţială şi funcţia logaritmică modelează cel mai fidel alura
redusă la unitate a profilului real al întregului râu, chiar dacă pe grafic (Fig. 8.3. a, Tabel 8.3) este
evidentă forma sa puternic deviată de ruptura de pantă de 400 m altitudine. Funcţia logaritmică are o
maximă relevanţă şi în cazul celor două nivele reale (Tabel 8.3, Fig. 8.3. c, d), prin urmare rezultatul
97
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
modelării matematice a întregului profil îl considerăm ca având o relevanţă pur statistică, de însumare a
particularităţilor celor două segmente ale sale.
În general, această funcţie este apreciată ca indicator al unui curs evoluat, caracterizat prin
diminuarea rapidă a dimensiunii sedimentelor în lungul său. (Rădoane & Rădoane, 2003).
Concret, în primul caz scurgerea se realizează pe roci cu rezistenţă ridicată la eroziune (predominat
şisturi cristaline şi granit), ceea ce implică prezenţa sedimentelor aluviale cu litologie prea puţin variabilă
(Pop, 1961). Observaţiile din teren indică o scădere accentuată a granulometriei materialelor de albie, de
la bolovănişuri întâlnite în zona de izvoare a Someşului Cald, la pietrişuri de dimensiuni medii şi mici
amonte de lacul de acumulare Beliş (zona Ic Ponor). În ceea ce priveşte regimul de scurgere, nivelul I
aparţine sectorului montan al bazinului hidrografic, care contribuie în proporţie de peste 80% la scurgerea
totală din acest bazin, în consecinţă caracterizată prin creşterea însemnată a Ql şi Qs spre aval.
În lungul celui de-al doilea nivel, se poate vorbi de asemenea de o diminuare a dimensiunii
depozitelor de albie spre aval, de la bolovăniş în partea superioară, la pietrişuri şi material fin spre zona
de confluenţă cu râul Someşu Mare. Sectorul înalt şi sectorul median sunt suprapuse în cea mai mare
parte arealului ocupat de şisturi cristaline, în timp ce sectorul inferior aparţine domeniului sedimentelor
neogene şi cuaternare ale Depresiunii Transilvaniei. Această tendinţă este întreruptă în prezent de lacurile
de acumulare din sectorul median (lacurile Tarniţa, Gilău, Floreşti), însă efectele introduse de acestea nu
sunt la momentul actual foarte bine stabilite. Segmentul aparţinând sectorului montan contribuie în cea
mai mare măsură la cantitatea de debit lichid tranzitat. Acesta provine pe de o parte din preluarea directă
a cantităţii de apă transportate pe segmentul aparţinând nivelului I, iar pe de altă parte prin aportul
principal al afluenţilor cu puncte de confluenţă localizate aval de Granitul de Gilău şi până la contactul cu
Depresiunea Transilvaniei.
Din această scurtă trecere în revistă reiese că cele două nivele prezintă caracteristici asemănătoare,
atât sub raportul dinamicii sedimentelor la nivelul albiei cât şi al dinamicii scurgerii, şi în plus, par să
confirme aprecierile generale atribuite funcţiei logaritmice.
Modelarea matematică a nivelului I, prelungit ipotetic oferă rezultate comparabile cu cele obţinute
pentru Nivelul I real.
Râul Funcţia Coef. de regresie Coef. corelaţie Coef. Obs.
Someşu Mic determinare
2
A b (r) (r ) (n)
Întregul profil liniară -1.032 0.707 0.89 0.798 87
longitudinal exponenţială 0.964 -5.111 0.98 0.953 87
logaritmică -0.149 0.081 0.95 0.904 87
de putere 0.074 -0.520 0.73 0.532 87
Nivelul I liniară -0.920 0.653 0.80 0.639 44
exponenţială 0.679 -3.375 0.96 0.931 44
logaritmică -0.199 -0.022 0.99 0.977 44
de putere 0.089 -0.570 0.93 0.868 44
Nivelul II liniară -0.940 0.671 0.86 0.742 42
exponenţială 0.872 -4.356 0.98 0.968 42
logaritmică -0.247 -0.051 0.99 0.984 42
de putere 0.047 -0.900 0.89 0.793 42
Nivel I liniară -0.883 0.628 0.59 0.349 45
prelungit exponenţială 0.609 -2.438 0.78 0.616 45
ipotetic logaritmică -0.154 -0.004 0.99 0.975 45
de putere 0.158 -0.317 0.97 0.949 45
Tabel 8.3. Modelarea matematică a formei profilelor longitudinale ale râului Someşu Mic
98
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 8.3. Modelarea matematică a a) profilului longitudinal real al râului Someşu Mic, b) profilului longitudinal al
Nivelului I - prelungit ipotetic, c) profilului longitudinal al Nivelului I, d) profilului longitudinal al Nivelului II
Valorile aproape identice ale coeficientului de concavitate şi alura asemănătoare a celor două nivele
ale profilului longitudinal (Fig. 8.2, 8.3) sugerează atingerea de către râu a unui stadiu de echilibru
dinamic, ceea ce se traduce în capacitatea râului de a se ajusta la forma ideală de transport a cantităţilor
disponibile de debit lichid şi debit solid, indiferent de eventualele obstacole apărute în lungul său.
În aval de prag asistăm la o ajustare a râului în tendinţa de menţinere a formei iniţiale. Un argument
în favoarea acestei interpretări este oferit de modelarea matematică a profilelor longitudinale, unde este
evident faptul că atât cele două nivele reale cât şi nivelul I prelungit ipotetic sunt modelate preferenţial de
funcţia logaritmică.
Evidenţierea statistică şi a funcţiei putere, alături de cea logaritmică, pentru Nivelul I prelungit
ipotetic, nu este surprinzătoare, de vreme ce s-a plecat de la premisa că acest nivel este unul cu o vechime
mult mai mare, a cărei evoluţie iniţială a fost întreruptă de apariţia pragului. În acelaşi context, faptul că
funcţia exponenţială prezintă rezultate relevante pentru situaţiile reale pare să confirme această
observaţie, ştiut fiind faptul că această funcţie reflectă gradul mai tânăr de evoluţie al unui profil
longitudinal (Rădoane & Rădoane, 2003).
Aceste aprecieri sunt susţinute şi de modul de poziţionare a coeficientului a al funcţiei exponenţiale
pe modelul construit de Rădoane şi Rădoane (2003) pentru râurile din Moldova (Fig. 8.4.). Se constată o
poziţionare a acestor valori în câmpul alocat funcţiei logaritmice, ceea ce confirmă corectitudinea
rezultatelor noastre. În plus, poziţia coeficientului a al nivelului II, mai apropiată de domeniul funcţiei
exponenţiale (funcţie atribuită unei faze mai puţin avansate de evoluţie, cu profile longitudinale de mică
concavitate, aproape drepte, în care predomină procesele de transport), indică o dinamică mai mare a
acestuia comparativ cu nivelul I.
99
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 8.4. Relaţia între lungimea râurilor şi coeficientul a al funcţiei exponenţiale a profilelor longitudinale (după
Rădoane & Rădoane, 2003); Punct roşu – Nivel I al profilului longitudinal al râului Someşu Mic,
Punct albastru – Nivel II al profilului longitudinal al râului Someşu Mic
8.2.4. Modele privind evoluţia râului Someşu Mic în raport cu pragul impus de Granitul de Gilău
Prezenţa Granitului de Gilău –Muntele Mare, cu o rezistenţă mai ridicată la eroziune decât şisturile
cristaline aflate în aval constituie cauza inserării pragului, pe fondul erodării într-un ritm mai accentuat al
şisturilor cristaline din aval. Dacă asupra cauzei, această explicaţie este unanim acceptată, nu acelaşi lucru
se poate spune despre modul în care acest prag s-a impus în profilul longitudinal. În cele ce urmează,
prezentăm succint cele două viziuni existente în literatură, la care adăugăm propriul punct de vedere.
Modelul 1
Reprezintă viziunea larg acceptată la momentul actual în literatura românească, a cărei promotori
principali sunt Emm. de Martone (1924), Pop (1957), Posea et al. (1974), Posea (2002).
Ideea centrală a acestui model este legată de mişcările tectonice din Sarmaţian superior – Pliocen
mediu, care au implicat la nivelul Munţilor Apuseni basculări pe verticală, de tip horst şi graben. În
perimetrul bazinului hidrografic Someşu Mic, aceste jocuri pe verticală implică antrenarea pozitivă a
Granitului de Gilău (Posea, 1961: „horstul granitului de Gilău”), ceea ce a avut drept consecinţă
aducerea sa la zi şi suspendarea cursurilor superioare ale râurilor Someşu Cald şi Someşu Rece. Acestei
perioade i se atribuie fragmentarea pediplenei/peneplenei (?) Fărcaşa – Cârligaţi, de vârstă Eocen –
Oligocenă, şi formarea văilor Someşu Cald şi Someşu Rece, care îşi menţin în general aceleaşi trasee
până în prezent. Dovada stabilităţii cursurilor de apă este oferită de prelungirea suprafeţelor de eroziune
Mărişel (Sarmaţian, Etapa Prepiemontană) şi Feneş - Deva (Pliocen, Etapa Piemontana) adânc în
interiorul muntelui, sub forma umerilor de vale.
Ultima fază importantă este înregistrată în Cuaternar, când are loc incizia sacadată a râurilor Someşu
Cald şi Someşu Rece, aval de granitul de Gilău, şi a râului Someşu Mic, în Depresiunea Transilvaniei. În
ceea ce priveşte evoluţia actuală, se acceptă existenţa unei eroziuni regresive, în tendinţa de diminuare a
diferenţelor de pantă (Fig. 8.5, Model 1).
Modelul 2
Un punct de vedere diferit, care pune accentul strict pe eroziunea continuă şi îndepărtarea
materialului acoperior pentru aducerea la zi a Granitului de Gilău, este formulat de Ficheaux (1996).
Autorul respinge ideea unui nivel superior de eroziune (pediplena/peneplena Fărcaşa-Cârligaţi),
ulterior fragmentată şi basculată diferenţiat pe verticală, în schimb identifică nu mai puţin de 20 de nivele
de eroziune, fără însă a mai face referire la suprafaţa Măguri - Mărişel. De asemenea consideră traseele
actuale ale râurilor Someşu Cald şi Someşu Rece ca vechi cursuri subsecvente în depozitele paleogene
100
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
actual îndepărtate, model care explică lipsa generală a ajustărilor cursurilor de apă la structură (înclinarea
stratelor, fracturare, petrografie).
În ceea ce priveşte geneza pragului din lungul râului Someşu Cald (explicaţie oferită şi pentru pragul
din lungul râului Someşu Rece), autorul acceptă că râul avea iniţial un profil de echilibru, întrerupt de
apariţia rupturii de pantă impusă de granit. Prin faptul că identifică două nivele de eroziune care pot fi
urmărite din amonte în aval, fără ca acestea să fie afectate de deformări, respinge ideea unei ridicări a
blocului granitic şi acceptă inserarea pragului în momentul în care eroziunea a adus la zi blocul granitic.
Deoarece nu identifică în spaţiul montan o echivalenţă a nivelelor de terasă din zona colinară, ajunge la
concluzia că pragul, prin amploarea sa, a reuşit să stopeze incizia cuaternară manifestată în aval (fig. 5.5,
Model 2).
În sinteză, reţinem următoarele aspecte cu relevanţă pentru subiectul nostru:
- ambele modele explică dimensiunile actuale ale pragului ca o consecinţă a inciziei sacadate a
râului aval de praf, în timpul Cuaternarului;
- se acceptă în mod unanim că adâncirea râului din ultimii aproximativ 2 milioane de ani nu se
regăseşte şi în amonte de prag, acesta având rolul de a stopa transmiterea eroziunii regresive;
- Profilul longitudinal al râului Someşu Cald, amonte de pragul granitic (Nivel I) este considerat un
rest al unui profil longitudinal iniţial de echilibru, aflat în stare de evoluţie avansată.
Fig. 8.5. Modele privind evoluţia râului Someşu Mic (considerat de la izvoarele râul Someşu Cald), în raport cu
pragul impus de Granitul de Gilău: Model 1 – viziunea clasică (referinţe: Relieful României),
Model 2 – viziunea Ficheaux (1996), Model 3 – interpretare personală
Modelul 3
Analiza matematică a profilelor reduse la unitate evidenţiază asemănarea frapantă a profilelor
longitudinale a celor două nivele, atât sub raportul Ca cât şi al funcţiei logaritmice modelatoare. Pornind
de la această constatare, se ridică următoarea întrebare: este posibil ca forma acestor două profile
longitudinale să reflecte o evoluţie concomitentă?
O astfel de întrebare intră în dezacord cu ceea ce se acceptă la momentul actual pe această temă.
După cum am subliniat şi anterior, deşi există divergenţe între modelul 1 şi modelul 2, ambele acceptă
faptul că incizia sacadată a râului în timpul Cuaternarului s-a resimţit doar până la nivelul pragului, fără a
se repercuta şi în amonte de acesta.
Prezentăm însă un studiu de caz care indică existenţa proceselor de eroziune şi agradare fluvială în
amonte de pragul impus de Granitul de Gilău:
Turbăria Pietrele Onachii este amplasată în lunca râului Someşu Cald, la altitudinea de 1009 m şi
aparţine Nivelului I al profilului longitudinal. Pe baza evidenţelor morfologice şi polinice, Pop (1961)
reconstituie evoluţia locală a turbăriei şi a luncii Someşu Cald pe parcursul Tardiglaciarului şi
Holocenului. Conform modelului propus, în Tardiglaciar are loc construirea luncii cu material aluvial
grosier, iar la tranziţia de la Tardiglaciar la Holocen are loc incizia râului şi detaşarea terasei de luncă, pe
suprafaţa căreia, în condiţii de mediu temperat, se instalează turba. Momentele identificate în cazul de
101
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
faţă sunt identice cu ceea ce se înregistrează la nivelul reliefului fluvial din spaţiul depresionar (aval de
pragul de la Gilău, vezi capitolele finale din această lucrare), ceea ce dovedeşte manifestarea aceloraşi
factori de control, în cazul de faţă oscilaţiile climatice din faza terminală a Ultimului Glaciar – Holocen.
Ori în condiţiile în care se acceptă că pragul impus de Granitul de Gilău blochează eroziunea regresivă
din Cuaternar, deducem că nu ar trebui să existe astfel de manifestări ale reliefului fluvial în amonte de
acesta, ceea ce însă contravine dovezilor de mai sus.
Devine evident că variaţiile climatice din Cuaternarul târziu s-au resimţit în lungul întregului curs de
apă, atât în sectorul montan cât şi în cel colinar, iar rezistenţa la eroziune a granitului a jucat (şi continuă
să joace) rolul de factorul local de diminuare a ratei de incizie în sectorul amonte, respectiv de creştere a
acesteia în sectorul din aval, şi nu disturbator major în evoluţia generală a profilului longitudinal (Fig. 8.5,
Model 3). Prin urmare, putem spune că cele două nivele evoluează distinct dar concomitent şi în aceleaşi
condiţii hidroclimatice pe parcursul Cuaternarului, dar sub influenţa a doua nivele de bază distincte.
În concluzie, pragul impus de blocul granitic a reuşit să întrerupă profilul longitudinal iniţial, însă
acest lucru nu a presupus şi o îndepărtare a râului faţă de profilul său de echilibru, fapt confirmat de
valorile apropiate ale coeficientului de concavitate şi de modelarea matematică a profilelor longitudinale
ale Nivelului I prelungit ipotetic, Nivel I şi Nivel II (fig. 8.2. b.). Totuşi, sesizăm panta de scurgere uşor
mai mare în sectorul median şi inferior al râului Someşu Mic (Nivel II), comparativ cu sectorul echivalent
din Nivelul I. Acest comportament este determinat de rezistenţa la eroziune a granitul şi de tendinţa râului
de a menţine profilul de echilibru, ceea ce implică un caracter uşor mai dinamic al segmentului de râu din
aval de prag, comparativ cu sectorul din amonte.
102
Ioana Feier R econstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Partea a III - a
ANALIZA GEOMORFOLOGICĂ A MODIFICĂRII
ALBIEI RÂULUI SOMEŞU MIC LA SCARĂ ISTORICĂ
103
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL IX
CARACTERISTICI MORFOLOGICE ŞI SEDIMENTARE
ALE ALBIEI RÂULUI SOMEŞU MIC
O analiză sumară a râului Someşu Mic evidenţiază o alternanţă frecventă a sectoarelor de râu sinuoase,
meandrare sau anastomozate, amintită şi în studii anterioare care abordează integral sau doar tangenţial
morfologia luncii şi a cursul de apă (Morariu & Mac, 1962; Posea, 1962; Savu, 1963; Buz, 1972). Toate
indiciile conduc spre observaţia că acest curs de râu are un comportament complex, nefiind vorba despre
o albie aluvială clasică, care evoluează conform legilor geometriei hidraulice (Leopold, Wolman, Miller,
1964), subordonată variaţiilor de debit lichid şi solid ca factori principali de control.
Descifrarea comportamentului spaţial al acestui curs de apă devine astfel un obiectiv important pentru
înţelegerea evoluţiei sale holocene. În cadrul acestui capitol, pornind de la observaţiile sistematice în
teren şi materialele cartografice disponibile, ne propunem să o serie de aspecte privind raportul istoric pe
care îl are râul cu lunca sa, configuraţia în plan orizontal şi vertical a canalului principal de scurgere,
natura sedimentelor din patului actual al albiei. Informaţiile astfel generate ne vor permite să extindem
discuţiile asupra caracteristicilor sale naturale, factorii de control generali şi locali şi comportamentul său
în timp.
Între Gilău şi Floreşti, râul este poziţionat în extremitatea stângă a luncii, pentru ca în dreptul
localităţii Floreşti să treacă într-o poziţie mediană, pe care o şi menţine până aval de Apahida. Din dreptul
acestei localităţi, râul curge predominant la contactul cu versantul drept, direcţie menţinută până la Iclod,
excepţie făcând sectorul anastomozat Răscruci - Bonţida, unde râul curge pe partea stângă a luncii. Aval
de Gherla, râul ocupă predominant o poziţie mediană, până în dreptul confluenţei cu râul Someşu Mare.
Toate aceste poziţii succesive ale râului în cadrul luncii sunt menţinute în general pentru întregul interval
de timp pentru care dispunem de materiale cartografice şi observaţii în teren (1764 – 2008).
În condiţiile în care actuala albie minoră este afectată în mare măsură de intervenţii antropice, apare
oportună analiza cursului de apă din perspectivă istorică, cu extinderea observaţiilor anterior marilor
lucrări de amenajare hidrotehnică a luncii şi a râului. Astfel, pentru o caracterizare generală a
comportamentului râului s-a apelat la hărţile din cadrul primei ridicări topografice militare austro-ungare,
ediţia 1787, a II-a ridicare militară austro-ungară, ediţia 1869-1870 şi planurile topografice 1:5000, ediţia
1971-1979. Dacă primul suport cartografic ne oferă informaţii calitative despre configuraţia în plan
orizontal a albiei în condiţii naturale de evoluţie, următoarele două seturi de materiale cartografice
reuşesc să întregească imaginea prin date morfometrice de mare detaliu, atât în plan orizontal cât şi
vertical (Fig. 9.1).
9.1.2.1. Tipuri de albii în condiţii naturale de evoluţie (momente de referinţă: 1764, 1860)
În vederea identificării cuantificate a tipurilor de albiei din lungul râului, am folosit un parametru
morfometric pe care îl denumim generic lăţimea fâşiei active a scurgerii, reprezentând lăţimea canalului
de scurgere, respectiv lăţimea întregului segment de luncă pe suprafaţa căreia sunt prezente mai multe
braţe de scurgere (sector anastomozat). În cazul canalului unic de scurgere, valorile obţinute reflectă strict
dimensiunile cursului de apă la maluri pline, fără a lua în considerare fâşia de meandrare conturată în
sectoarele cu sinuozitate mai mare. Prin urmare, termenul de fâşie activă a scurgerii nu este sinonim cu
104
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
noţiunea de fâşie activă de meandrare sau lunca joasă (detalii în Capitolul II). Acest parametru a fost
evaluat pentru momentul de referinţă 1860, în 303 secţiuni transversale consecutive pe luncă.
Fig. 9.1. Variaţia principalilor parametrii morfometrici râului Someşu Mic şi ai luncii sale (1860, 1970)
105
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Pentru momentul de referinţă 1860 au fost identificate 11 sectoare de râu anastomozat (Fig. 9.1), a
căror distribuţie în lungul râului este aparent aleatorie, nefiind evidentă o corespondenţă clară între
variaţiile de lăţime a luncii şi variaţiile acestui parametru. In plus, anastomozarea apare de-a lungul
întregului râu, atât în zona depozitelor miocene, cât şi în amonte, în zona depozitelor monoclinale
paleogene.
Cele 11 sectoare anastomozate, se regăsesc şi pe materialele cartografice din prima ridicare austro-
ungară, unde semnalăm totuşi configuraţii spaţiale în cea mai mare parte diferite de cele de la 1860. În
plus, la cele 11 sectoare anastomozate se adaugă încă două, care în intervalul 1764 – 1860 au devenit
sectoare cu canal unic de scurgere. Aspectul general, atât pentru momentul 1764 cât şi după 1860, este de
alternanţă ridicată a sectoarelor sinuoase, meandrare şi anastomozate, cu treceri abrupte de la un tip de
albie la altul.
106
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Aval de Apahida, aceste manifestări sunt în continuare prezente, dar apar mult mai disipate în lungul
râului şi de amploare mai mică.
Fig. 9.2. Profilul longitudinal al albiei minore la momentul 1970 – la maluri pline şi la oglinda apei:
a - Variaţiile celor două profile în raport cu elementele geologice locale şi cu principalele confluenţe
b - Relaţia statistică a pantei la maluri pline şi pantei la oglinda apei
Raporturile stabilite între variabilele statistice descriptive determinate pentru parametrii morfometrici
ai cursului principal de scurgere la momentul 1970 evidenţiază o relaţie directă foarte ridicată între panta
de scurgere şi principalii parametrii care definesc forma în plan orizontal şi vertical a albiei: lăţimea la
maluri pline, înălţimea malurilor, raza de curbură a buclelor de meandru, sinuozitatea albiei (în buclă de
meandru şi în meandru), lungimea râului între secţiuni succesive sau lungimea cumulată (Fig. 9.3).
Din rezultatele obţinute (Fig. 9.2. şi 9.3.), putem spune că panta, atât la maluri pline cât şi la oglinda
apei, pare să joace un rol mai mare decât debitul lichid şi debitul solid în ajustarea locală a formelor
albiei.
De exemplu, o pantă mai mare se va asocia în general cu o lărgire a albiei, o creştere a înălţimii
malurilor, o sinuozitate mai mare şi o tendinţă de migrare laterală mai accentuată. Însă trebuie ţinut cont
şi de faptul că efectul său asupra morfologiei albiei poate fi particularizat şi de gradul de participare a
altor factori de control locali (e.g., natura materialului din patul albiei, natura materialului din maluri,
107
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
vegetaţia riverană). De asemenea, reflectarea într-o măsură semnificativă atât a pantei la maluri pline cât
şi a pantei la oglinda apei în variaţiile parametrilor morfometrici ai canalului de scurgere indică existenţa
unui echilibru la scară decadală - centenială, chiar dacă din analiza materialelor cartografice succesive
sunt sesizate modificări în comportamentul în plan orizontal al râului.
Fig. 9.3. Relaţii stabilite între panta de scurgere (la maluri pline) şi parametrii morfometrici ai canalului unic /
canalului principal de scurgere, determinate pentru momentul de referinţă 1970
108
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Dat fiind gradul ridicat de intervenţie antropică din ultimele decenii, o analiză asupra modului de
ajustare a albiei la condiţiile locale de evoluţie devine dificilă. Cartările în teren, susţinute de
ortofotoplanuri realizate în anul 2005, devin principalele instrumente pentru înţelegerea acestui curs de
apă: aspectul general al albiei, raportul cu lunca joasă, vegetaţia riverană, maluri, patul albiei. Aceste
informaţii pot aduce indicii importante în completarea tabloului oferit de materialele cartografice din
perioade când râul poate fi considerat “natural”.
Cazul 1 – adâncirea canalului de surgere (am < LJ) (Fig. 9.4., secţiunea 3 – 3’)
Aspectul general în secţiune transversală, evaluat la nivelul anilor 2005 – 2008, este de
incizie/subadaptare a albiei minore, cu detaşarea unei trepte de luncă joasă, cu 0,5 – 1,5 m mai ridicată
(suspendată) faţă de oglinda apei, dezvoltată inegal, unilateral sau bilateral. Trecerea spre lunca înaltă este
abruptă, marcată de maluri stabilizate în general de vegetaţie arboricolă, cu aspect relict şi înălţimi
cuprinse între 2 - 5 m. Această morfologie se asociază în general cu sectoare sinuoase, atât în condiţii de
apariţie a rocii în patul albiei cât şi de albie aluvială, fiind frecvent întâlnită în lungul râului.
109
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Cazul 2 – migrarea laterală a râului (am < LJ) (Fig. 9.4., secţiunea 2 – 2’)
Un al doilea model al raportului am < LJ este observat în sectoarele de albie meandrată, în care
eroziunea malurilor şi agradarea laterală sunt foarte active. Unul din malurile luncii joase este afectat de
eroziune activă, vechiul aliniament al acestuia fiind distrus, iar în direcţia opusă are loc formarea de renii
involute. Rezultatul este o secţiune transversală în care fâşia activă de meandrare poate să atingă o
dezvoltare puternică în plan orizontal, unilaterală, extinsă până la contactul cu malul relict opus. În acest
caz, deplasarea laterală devine mecanismul predominant, dar nu este exclus ca în plan secund să existe şi
o tendinţă de incizie.
Faţă de cele două modele pot să apară şi variante intermediare în care, pe un fond istoric meandrat,
râul are în prezent un caracter sinuos, cu tendinţă de incizie, iar trepte de luncă joasă sunt dezvoltate pe
ambele părţi ale sale.
Cazul 3 - stare de echilibru între albia majoră şi albia minoră (am = LJ) (Fig. 9.4., secţiunea 1 – 1’)
Segmentele de râu cărora le corespunde un astfel de raport se caracterizează printr-o mare stabilitate în
plan orizontal. Secţiunea transversală poate să prezinte maluri abrupte, stabilizate, cu înălţimi de 3-5 m,
adâncime mare a apei sau maluri joase de 0.5 – 1.5 m, lăţime mare a albiei şi adâncime mică a apei, roca
fiind prezentă în majoritatea cazurilor în patul albiei. În plan vertical poate fi vorba de stabilitate sau de
incizie, datele de care dispunem nefiind suficient de relevante pentru a putea stabili cu certitudine care
este procesul implicat. Inclinăm totuşi spre o tendinţă de incizie, dat fiind tendinţa generală observată în
cazurile 1 şi 2.
Cazuri particulare sunt sectoarele de râu amenajate prin lucrări de îndreptare a cursului de apă,
consolidare a malurilor şi indiguire. Acestea se caracterizează prin stabilitate în plan orizontal şi tendinţă
de incizie, după cum atestă eroziunea semnalată la baza pilonilor podurilor dispuse peste Someş.
Fig. 9.4. Raportul între lunca joasă şi albia minoră în lungul râului Someşu Mic (exemplificare pe segmentul de râu
dintre localităţile Apahida şi Jucu de Mijloc). Perioadă de referinţă: 2005 – 2008
110
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În zona lacului de acumulare Floreşti şi în perimetrul oraşului Cluj – zona centrală, impactul antropic
este semnificativ, vegetaţia riverană fiind în întregime distrusă. Exceptând aceste puncte, chiar dacă
presiunea atropică este prezentă (avansarea terenurilor arabile, lucrări de consolidare a malurilor, prezenţa
punctelor de exploatare a balastului din patul albiei, iar în ultimul timp defrişare de către localnici),
vegetaţia riverană este încă prezentă.
În prima parte a cursului de apă, între Gilău şi Cluj Napoca predomină vegetaţia arborescentă matură,
pentru ca pe măsură ce se avansează spre aval aceasta să lase locul arbuştilor, iar în final vegetaţiei
ierboase anuale (Fig. 9.5). Faptul că în lungul râului sunt frecvent întâlniţi arbori maturi, viguroşi, cu
vârste de peste 30 de ani, ne conduce la concluzia că în aceasta perioadă au existat condiţii prielnice de
dezvoltare a lor, traduse în lipsa unor defrişări masive sau a unei eroziunii active care să fi determinat
prăbuşirea lor. Pe acest fond de stabilitate, o mare parte din maluri au fost invadate de arbusti, la rândul
lor aflaţi la un grad de dezvoltare destul de înaintat.
Unde vegetaţia riverană este aproape în exclusivitate formată din ierburi anuale, poate să apară ca o
fâşie compactă şi continuă pe suprafaţa luncii, în imediata vecinătate a râului, fâşie care se continuă şi la
nivelul abrupturilor (malurilor). De asemenea, în malurile afectate de eroziune, pe masa de materiale
sedimentare acumulată în bază, se poate fixa o vegetaţie ierboasă incipientă, gradul său de dezvoltare
fiind un indiciu asupra intensităţii proceselor de prăbuşire şi alunecare asociate.
În patul albiei se pot observa arbori deplasaţi faţă de poziţia iniţială, parţial sau total dezrădăcinaţi, a
căror prezenţă este mai frecventă în aval de Cluj Napoca. În lipsa unor inundaţii importante în ultimii ani,
presupunem că deplasarea lor de pe poziţia iniţială se datorează în mare parte eroziunii în maluri, ceea ce
a determinat fie prăbuşirea trunchiului de copac, fie detaşarea acestuia de mal prin formarea unei devieri
secundare de scurgere, ocolitor.
Fig. 9.5. Tipuri de vegeratie riverană (2005): a. vegetaţie arborescentă, b. vegetaţie ierboasă înaltă,
c. vegetaţie ierboasă joasă, d. arbore în patul albiei. Perioadă de referinţă: 2005 – 2008
Prezenţa arborilor indică şi în acest caz menţinerea pe poziţie a acumulărilor de pietrişuri – insule - şi
evoluţia subaeriană îndelungată a luncii joase adiacente. Pe suprafaţa ostroavelor pot fi semnalate apariţii
sporadice de arbuşti şi într-o măsură mai mare, vegetaţie ierboasă, ceea ce indică o tendinţă recentă de
111
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
stabilizare a lor. Pe suprafaţa reniilor involute, dacă utilizarea agricolă sau exploatările de balast nu au
intervenit foarte mult în peisaj, tendinţa naturală este de trecere, pe măsură ce se avansează în partea
opusă râului, dinspre vegetaţie ierboasă spre arbuşti şi arbori. De asemenea, se observă tendinţa râului de
a fi mai îngust şi adânc în prezenţa unei vegetaţii mature de arbori şi arbuşti, pentru ca în cazul unei
vegetaţii riverane ierboase, acesta să prezinte o lăţime mai mare şi o adâncime mai mică (Ikeda & Izum,
1990, citaţi de Burdulea, 2009). Întrucât în studiul de faţă nu deţinem date necesare pentru estimarea
cuantificată a rolului său asupra morfologiei albiei, reţinem din studii de profil (e.g., Gurnell, 1997;
Thorne et al., 1997) că participarea vegetaţiei în tendinţa generală de îngustare a albiei în timp (sesizată şi
în cazul râului Someşu Mic pentru cel puţin ultimii 148 de ani) se manifestă prin:
- fixarea formelor de albie, depuse într-o cantitate mai mare, urmare a modificărilor de transport
sedimentar şi regim de depunere introduse de regularizarea râului (anii 1980, în cazul râului
Someşu Mic – odată cu intrarea în funcţiune a barajelor artificiale din bazinul superior)
- colonizarea malurilor cu arbuşti, arbori, care încetineşte transportul sedimentelor la inundaţii
(vegetaţia joacă rol de stocaj)
- rezistenţa reţelei de rădăcini a vegetaţiei argoricole fixate pe abrupturile malurilor, care
încetineşte/stopează procesele de eroziune a albiei în plan orizontal
112
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
stabilizate antropic, prin intervenţii directe de consolidare, canalizare, îndreptare a cursului de apă sau
îndiguire.
Maluri de acumulare include două subtipuri: maluri asociate unui curs meandrat, prezente în zona de
acumulare a reniilor, respectiv maluri joase ale albiei minore, supuse agradarii verticale. În primul caz
este vorba de un mal de acumulare în continuă transformare, prin dezvoltarea reniei şi trecerea ei în renie
involută, stare menţinută până la o schimbare abruptă în configuraţia albiei (autocaptarea buclei de
meandru, îndreptarea antropică a cursului de apă). Cea de-a doua situaţie semnalată este rezultatul unui
comportament pulsatoriu, materialele fine din partea superioară a profilului acestor maluri fiind depuse in
condiţii de debite mai mari, inundaţii.
Maluri instabile, afectate de eroziune sînt semnalate predominant în sectoarele aluviale meandrate, dar
pot apărea şi în cazuri în care roca este prezentă în patul albiei. Mecanismul predominant, implicat în
retragerea malurilor, este prăbuşirea, fie particulă cu particulă, în tendinţa de atingere a unui profil de
echilibru, fie prăbuşiri în masă, pe linii de tensiune (cedare prin forfecare, cedare în lungul axei neutre,
cedare de-a curmezişul); în timp ce procesele de alunecare trec pe plan secund. Nota dominantă a
malurilor este profilul vertical, cu rupturi proaspete şi acumulări reduse în bază, ceea ce sugerează
capacitatea râului de a prelua şi îndepărta aceste materiale. Un ritm mai diminuat al retragerii este marcat
de prezenţa acumulărilor de materiale pe profil, în proporţii diferite, stabilizate parţial de vegetatie, a
căror tendinţă de retragere este marcată de crăpăturile de tensiune prezente în lungul malurilor. Acest
comportament general este diversificat de natura materialelor din maluri: coezive, necoezive sau mixte.
În Fig. 9.6 prezentăm principalele procese active inventariate în lungul acestui curs de apă, cu
menţiunea că pot exista şi variante intermediare.
Fig. 9.6. Procese active la nivelul malurilor din lungul râului Someşu Mic. Perioadă de referinţă: 2005 – 2008
113
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Napoca, în lungul albie sunt prezente argile, marne şi calcare de varstă eocenă, iar aval de Cluj Napoca
tufuri şi marne miocene. Aval de Gherla, până la confluenţa cu râul Someşu Mare, albia devine în
totatitate aluvială, predominant cu pat de pietriş, excepţie sectorul aval Gherla – amonte meandrarea de la
Petreşti, sectorul din dreptul localităţii Salatiu şi porţiunea de râu aval de barajul de la Mănăstirea până în
punctul de confluenţă, unde malurile şi patul albiei sunt alcătuite din materiale fine.
Organizarea scurgerii
În porţiunile cu marne şi argile în patul albiei, sunt semnalate canale de scurgere săpate în rocă,
desparţite frecvent de insule şi ostroave fixate pe suprafeţele pozitive adiacente. În funcţie de rezistenţa
rocii la eroziune şi energia râului, aceste canale au adâncimi de 0,1 – 1 m. Morfologia de detaliu a
fundului acestor canale este rezultatul coroziunii, coraziunii şi evorsiunii (Fig. 9.7. a).
În cazul rocilor cu rezistenţă mare la eroziune (calcare, tufuri vulcanice), prezenţa pragurilor
determină o scurgere care, în profilul vertical al fundului albiei, se traduce în succesiune adânc – prag –
adânc. În astfel de situaţii, curenţii de scurgere se menţin paraleli, cu reducerea vitezelor la parcurgerea
zonelor de adâncuri şi curgere turbulentă la traversarea pragurilor. După parcurgerea acestui cuplu de
forme, scurgerea continuă pe pat de pietriş, cu roca menţinută la adâncime mică, pe model vad-adânc,
scurgere uniformă sau în echilibru (Fig. 9.7. b). Când pragurile sunt mai mici, apar parţial în patul albiei
sau capetele de strat se întind pe o suprafaţă mai mare în lungul râului (succesiune de mici praguri), la
nivelul scurgerii apar repezişuri (Fig. 9.7. c).
În cazul albiilor aluviale, cu pat de pietriş, semnalăm scurgere specifică unui curs meandrat, cu adânc
la contactul cu malul afectat de eroziune şi vad în zona de acumulare a reniei din malul opus (Fig. 9.7. e),
iar în sectoare sinuoase o scurgere uniformă în secţiune cu adâncime mai mare a apei (Fig. 9.7. f), sau de
tip vad – adânc dacă adâncimea apei este mică (Fig. 9.7. d). Variaţii locale de la aceste modele de
scurgere apar în condiţii în care în patul albiei sunt prezente ostroave şi insule, ceea ce se repercutează
asupra scurgerii prin despărţirea curentului pe mai multe braţe secundare şi reîntregirea sa în aval de
obstacol.
În sectoarele cu sedimente fine în aval de Gherla nu s-au putut face observaţii directe asupra
organizării scurgerii la nivelul albiei, însă presupunem că aceasta este de tip vad – adânc în sectoare
meandrate, sau în echilibru în sectoarele sinuoase, cu pantă redusă.
Dacă ne raportăm la clasificarea lui Montgomery & Buffington (1998) privind tipurile de albii în
profil longitudinal, cazurile semnalate pentru sectoarele aluviale din lungul râului Someşu Mic se
încadrează la ultimele trei tipuri de albie aluvială: albie cu pat de pietriş, albie cu scurgere de tip vad –
adânc şi albie în echilibru.
114
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 9.7. Moduri de organizare a scurgerii în lungul râului Someşu Mic. Perioadă de referinţă: 2005 – 2008
A (a, b, c): rocă prezentă în patul albiei; B (d, e, f): pat alluvial
În condiţiile în care natura patului albiei şi a tipului de scurgere se caracterizează printr-o mare
diversificare, geneza şi evoluţia ostroavelor şi reniilor sunt la rândul lor mult mai complexe decât par la
prima vedere. În acest context, propunem o clasificare adiţională celei anterioare, pornind de la situaţiile
semnalate în lungul râului:
- Ostroave în sector de albie săpată în rocă
Reprezintă acumulări de pietriş pe suprafeţele pozitive de rocă, amplasate între canalele de scurgere.
Astfel de situaţii sunt semnalate în cazul în care în patul albiei este prezentă argila sau marna, mai puţin
rezistente la eroziune, iar râul are o energie şi stabilitate în plan orizontal suficient de mari încât să se
iniţieze şi să se menţina incizia. Aceste formaţiuni sunt foarte stabile, de obicei mult ridicate faţă de
oglinda apei şi ]n general transformate în insule, prin fixarea vegetaţiei mature pe suprafaţa lor.
- Acumulări în sector de albie cu roca în pat sau în apropiere de suprafaţă
Din această categorie fac parte ostroave laterale, ostroave diagonale şi renii, destul de bine dezvoltate,
care apar în situaţii în care roca rezistentă la eroziune (calcar, tuf vulcanic) se menţine în patul albiei,
acoperită însă de un strat uniform de pietriş, iar scurgerea este de tip vad – adânc, în condiţii de pantă
scăzută. În cea mai mare partea, acestea nu sunt stabilizate, însă local, spre mal, poate să se dezvolte o
vegetaţie ierboasă incipientă. Înălţimile lor sunt reduse, în unele situaţii fiind chiar submerse. În cazul în
care aceste situaţii se asociază cu un comportament meandrat al râului, situaţia se diversifică, prin
implicarea şi a mecanismelor proprii acestuia.
- Ostroave şi renii în sectoare de albie aluvială
Apariţia lor se supune regulilor specifice albiilor aluviale, fiind predominante acumularile nefixate,
mobile. Dispunerea spaţială a albiilor aluviale se repercutează în prezenţa acestor tipuri de acumulări în
lungul râului. Amonte de Gherla, ele apar sporadic, intercalate cu tipurile de acumulări prezentate
anterior, situaţie care se schimbă radical amonte de această localitate. În funcţie de natura materialului din
patul albiei, acestea pot fi alcătuite din pietrişuri sau nisipuri fine şi argilă, dar în general cel de-al doilea
caz apare pe arii restrânse.
115
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În cele 7 puncte amplasate în lungul râului Someşu Mic pentru care s-au făcut măsurători asupra
sedimentarului in patul albiei prin metoda Wolman, s-a determinat compoziţia petrografică a pietrişurilor
fluviale din clasele granulomentrice 64 – 33 mm (pietrişuri foarte grosiere, conform scării
granulometrice Wenthmore) (Fig. 9.9):
116
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
100
Metamorfic Magmatic Sedimentar
90
80
70
60
procent (%)
50
40
30
20
10
0
1.5 4.5 23.5 34.0 38.5 64.0 90.0
Lungimea râului de la Gilău la Dej (km)
Fig. 9.9. Distribuţia în profil longitudinal a principalelor clase de roci din compoziţia petrografică a materialului
alluvial al râului Someşu Mic, între Gilău şi Dej (evaluare în 7 puncte, prin metoda Wolman)
90
pondere din clasa granlometrică 64-32 mm (%)
70
60
50
40
30
20
10
0
1.5 4.5 23.5 34.0 38.5 64.0 90.0
Lungimea râului de la Gilău la Dej (km)
Fig. 9.10. Variaţia în profil longitudinal a ponderii roclori metamorfice (şisturi cristaline, cuarţite) în componenţa
materialului aluvionar al râului Someşu Mic, între Gilău şi Dej (evaluare în 7 puncte, metoda Wolman)
117
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
- roci magmatice: apar mai frecvent în zona de trecere a râului din spaţiul montan în cadrul
depresionar, fapt explicabil dacă ţinem cont că sursa de alimentare se găseşte în cel montan: Granitul de
Gilău (granit şi pegmatite), dyke-urilor dacitice şi andezitice (barajul andezitic de la Gilău).
Această participare redusă a rocilor magmatice în structura petrografică a materialului aluvionar o
interpretăm ca o consecinţă a faptului că aria sursă este mult mai redusă decât în cazul precedent şi/sau
reducerea dimensiunilor acestor materiale spre aval. Drept urmare se înregistrează o dispariţie a rocilor
magmatice din clasele granulometrice mai mari, în cazul de faţă clasa 64-32 mm.
- roci sedimentare: gresii, marne, tufuri, rar calcar şi conglomerate.
Ponderea acestora în proba totală creşte dinspre amonte spre aval, cu diferenţieri ale tipurilor de materiale
în funcţie de structura geologică a zonei: calcare în domeniul eocen sau oligocen (primii 20 km ai râului),
după care apar mai frecvent marne, tufuri, gresii, rar conglomerate, care îşi au sursa din sedimentarul
miocen predominant, aval de Cluj Napoca. Aceste tipuri de roci se caracterizează prin rezistenţă scăzută
la abraziune fluvială şi dezagregare, motiv pentru care apreciem că dispunerea lor în lungul râului reflectă
dispunerea spaţială a punctelor sursă (versani, roca din patul albiei, remanierea sedimentelor din maluri,
posibil aport sedimentar dinspre afluenţi) şi nu un transport al acestora pe o distanţă mai mare de la aria
sursă.
9.2.2. Variaţia dimensiunii sedimentarului de albie în lungul râului (Fig. 9.11, 9.12)
Variaţia dimensiunii pietrişurilor din patul albiei în lungul râului este verificată în cazul celor 7 staţii
investigate prin metoda Wolman prin analiza distribuţiei pe clase granulometrice a materialului
sedimentar colectat la nivelul pavajului,. S-au făcut determinări pe dimensiuni cuprinse între 180 – 5.6
mm, materialele sub ultima valoare fiind incluse într-o probă globală (< 5.6 mm).
Pentru a completa acest tablou, am apelat şi la metoda fotografică de evaluare a dimensiunii
sedimentelor din patul albiei, în 15 staţii de măsurare, parte din ele suprapuse cu cele investigate prin
metoda Wolman.
Se observă că variaţia diametrului median al materialului de albie (D50) (Fig. 9.12), conservă tendinţa
normală de scădere a dimensiunii materialului de albie spre aval, în mod similar cu ceea ce s-a obţinut şi
prin intermediul primei metode, dar se pot constata şi deviaţii uneori importante de la acest
comportament.
De exemplu, dacă în staţia 1 de măsurare D50 are valoarea de 41 mm, dealtfel cea mai mare valoare
din întregul şir de date (probabil indusă şi de aportul de sedimente în urma lucrărilor de amenajare a
lacurilor artificiale din amonte), la doar 1 km în aval acest parametru scade la 16 mm (staţia 2), pentru ca
ulterior să revină la o valoare intermediară mult mai apropiată de o tendinţă naturală de diminuare a
dimensiunii galeţilor (29 mm la staţia 3). Un nou exemplu, îl constituie cazul staţiilor 11, 13, 15, care
devin o transpunere grafică clară a situaţiei din teren: pe fondul predominării pietrişului grosier în patul
albiei, sunt prezente segmente de râu relativ scurte, de ordinul kilometrilor, în care sedimentele din patul
albiei devin fine, cu D50< 1 mm (nisipuri, argile).
Fig. 9.11. Natura materialului sedimentar la nivel de pavaj şi subpavaj. a. în plan orizontal; b. în plan vertical
(renie în punctul de măsurare S1)
118
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
90
85
80
75
70
30 3 9
7
25
Pietris groier 4 12
10 14
20
2 6 8
15 Pietris mediu
10
Pietris mărunt
5 11 13 15
Nisipuri, argile, silturi
0
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75 80 85 90 95 100 105
Lungimea râului între Gilău şi Dej (L, km)
Fig. 9.12. Variaţia diametrului median al sedimentarului aluvionar din lungul râului Someşu Mic,
între Gilău şi Dej (evaluare în 15 puncte, prin metoda fotografică)
119
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
S1
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
>180
180
180 - 128
128 - 90.5
90.5 - 64
64 - 45.3
45.3 - 32
32 - 22.6
22.6 - 16
16 - 11.3
11.3 - 8
<8
S6
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
>180
180
180 - 128
128 - 90.5
90.5 - 64
64 - 45.3
45.3 - 32
32 - 22.6
22.6 - 16
16 - 11.3
11.3 - 8
<8
S8
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
>180
180
180 - 128
128 - 90.5
90.5 - 64
64 - 45.3
45.3 - 32
32 - 22.6
22.6 - 16
16 - 11.3
11.3 - 8
<8
S19
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
>180
180
180 - 128
128 - 90.5
90.5 - 64
64 - 45.3
45.3 - 32
32 - 22.6
22.6 - 16
16 - 11.3
11.3 - 8
<8
Fig. 9.13. Reducerea granulometriei materialului sedimentar din patul albiei, în patru puncte distribuite în
lungul râului Someşu Mic
Particularizarea locală ar putea fi mai accentuată decât în trecut şi datorită prezenţei barajelor
artificiale din bazinul superior şi în lungul primilor 20 km de râu în aval de Gilău, baraje care reţin cea
mai mare parte a pietrişurilor şi bolovănişurilor din amonte. La acest tablou se adaugă prezenţa într-un
număr foarte ridicat a punctelor de exploatare a balastului din lungul albiei, care pe lângă influenţele
directe asupra scurgerii, pot introduce şi dezechilibre în distribuţia spaţială a sedimentelor, prin aducerea
la zi a materialului grosier exploatat.
120
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL X
DINAMICA ISTORICĂ A ALBIEI
În capitolul de faţă ne propunem să analizăm ajustările spaţio – temporale ale râului Someşu Mic în
sectorul Gilău – Dej, pe un interval de 145 de ani (1860 – 2005). Se are în vedere analiza la mare
rezoluţie (la nivel de buclă de meandru şi în 303 secţiuni transversale amplasate la intervale de 250 m în
lungul axului văii) a comportamentului principalilor parametrii morfometrici ai albiei, susţinut de 6 seturi
de materiale cartografice succesive (momente de referinţă: 1860, 1884, 1956, 1970, 1977, 2005). Prima
ridicare topografică austro-ungară (moment de referinţă: 1764), neoferind o acurateţe acceptabilă pentru
analiza morfometrică a albiei, are un rol pur consultativ. Scopul acestui studiu este de a evidenţia, pe baza
comportamentului principalilor parametrii morfometrici, modul în care albia minoră s-a modificat în acest
interval de timp.
Indicele de sinuozitate
Indicele de sinuozitate calculat la nivel de buclă de meandru (Fig. 10.1) prezintă variaţii sesizabile în
lungul râului, atât la nivelul unui moment, cât şi la nivelul întregii perioade de studiu. Pentru momentul
1860, peste 70% din valori sunt mai mici de 1,5, valoare care, conform Leopold & Wolman (1957),
indică limita dintre sectoarele de râu sinuos şi meandrat. Pornind de la variaţiile acestui parametru, se pot
delimita două mari secţiuni ale râului: un sector mai scurt, desfăşurat pe primii 30 de km şi unul mai lung,
extins pe următorii 75 de km. Primul segment de râu se caracterizează prin prezenţa unui sector meandrat
flancat de două sectoare sinuoase (la km 15), iar indicele de sinuozitate înregistrează valori între 1,7 – 2,4
(Fig. 7.1). În aval de localitatea Cluj Napoca, până la confluenţa cu râul Someşu Mare, se înregistrează o
alternanţă ridicată a sectoarelor sinuoase şi meandrate. În timp, pe acest fond de variabilitate spaţială,
doar în câteva situaţii indicele de sinuozitate se menţine la valori ridicate. Altfel, per ansamblu, sunt
semnalate creşteri sau scăderi abrupte ale valorilor indicelui de sinuozitate, cu treceri locale de la un
caracter sinuos la unul meandrat şi vice-versa. Valoarea medie totală a acestui parametru, calculată pentru
toti anii de referinţă, variază între 1,16 – 1,17, ceea ce sugerează faptul că nu au existat în intervalul de
145 de ani analizat modificări importante de ansamblu în comportamentului râului.
Migrarea laterală a albiei
Migrarea laterală a albiei, evaluată pentru cele cinci intervale de referinţă (1860 - 1884, 1884 - 1956,
1956 - 1970, 1970 – 1977 şi 1977 – 2005), prezintă un comportament general asemănător, sub raportul
alternanţelor rapide stânga – dreapta a direcţiilor de deplasare (Fig. 10.2, coloana din dreapta). Astfel,
între 1860 şi 1884 sînt înregistrate variaţii mari în poziţia în plan orizontal a albiei, cu valori maxime ale
deplasării laterale cuprinse între 450 şi 485 m şi o valoare medie de 68,26 m (2,84 m/an). Pentru
următorul interval de 72 de ani, se observă o creştere a numărului de situaţii în care deplasarea laterală
este importantă, cu valori între 300 – 548 m; valoarea medie este de 104,17 m, ceea ce corespunde unei
rate de migrare anuală de 1,45 m/an. După 1956, schimbările nu mai sunt atât de ample, chiar dacă se pot
recunoaşte situaţii în care deplasările laterale se menţin la 200 – 400m. Per ansamblu, valoarea medie a
migrării laterale scade în timp: 30,23 m între 1956 şi 1970 (2,11 m/an), 19,56 m între 1970 şi 1977 (2,73
m/an), respectiv 30,96m (1,08 m/an) între 1977 şi 2005.
Curbele cumulative ale migrării laterale a albiei, care conservă direcţia principală de migrare a râului,
arată diferenţe importante de tendinţă pentru intervalele de timp în studiu (Fig. 10.2). Între 1860 şi 1884,
pe baza direcţiei generale de deplasare, râul poate fi divizat în două sectoare: o deplasare predominant
spre dreapta pentru primii 30 de km şi o deplasare spre stânga, pentru următorii 75 de km. Sunt
observabile sectoare stabile de diferite dimensiuni şi tendinţe locale de migrare în direcţia opusă, însă
acestea nu afectează semnificativ tendinţele generale. Cele două sectoare de râu sunt conservate în
perioada următoare de observaţie (1884 – 1956), dar cu o inversare a tendinţelor de migrare şi o amploare
mai mică a curbei cumulative. Între 1956 – 1970, primii 10 km ai râului sunt stabili, după care, în aval,
albia revine la deplasare predominant spre stânga, deşi mult mai diminuată faţă de situaţia semnalată între
121
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
1860 – 1884. Pentru următorii 7 ani (1970 – 1977), se înregistrează o tendinţă complet diferită faţă de
situaţiile anterioare. Astfel, în contextul unei stabilităţi generalizale în plan orizontal a albiei, se constată o
migrare cu aproximativ 20 km spre aval a punctului de inflexiune (amonte de Apahida) în direcţia
predominantă de migrare (pentru acest interval de la stânga spre dreapta). După momentul 1977, curba
cumulativă are un aspect general liniar, doar deplasări locale din a doua jumătate a cursului de apă putând
induce câteva variaţii (deplasări spre stânga).
Lungimea albiei
Între variabilitatea lungimii albiei în profil longitudinal şi dinamica în plan orizontal a acesteia există o
relaţie directă. Astfel, migrarea laterală se asociază cu o creştere a lungimii cursului de apă, în timp ce
autocaptări ale buclelor de meandru sau îndreptări artificiale se asociază cu o reducere a lungimii sale. În
acord cu acest model, tendinţele generale ale curbei cumulative a lungimii râului (Fig. 10.2, coloana din
stânga) indică fie o dezvoltare laterală a albiei (creşterea în lungime a cursului de apă, valori pozitive), fie
o îndreptare a sa (scăderea în lungime a cursului de apă, valori negative).
Cele mai importante variaţii sînt observate pentru intervalele de timp 1860 – 1884 şi 1884 – 1956, cu o
creştere generalizată a lungimii albiei pentru prima situaţie, urmată de o îndreptare a acesteia, de
asemenea generalizată. Între 1956 şi 1977, primii 50 de km ai râului (sau primii 40 km în lungul axului
văii) se caracterizeză conservarea lungimii, în timp ce pentru următorii 50 de km, sunt sesizate două
comportamente în opoziţie: creşterea lungimii râului între 1956 – 1970, respectiv scăderea sa, între 1970
– 1977. Pentru ultimii 30 de ani se constată uşoare tendinţe de reducere a lungimii cursului de apă pe
sectoare mici, separate de sectoare stabile mult mai extinse. Lungimea totală a râului a crescut cu 8 km
122
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
între 1860 şi 1884, creştere care contrastează puternic cu perioadele ulterioare, în special ultimele 5
decenii, în care râul a pierdut 6 km din lungime.
Fig. 10.2. Lungimea albiei şi deplasarea laterală a acesteia între 1860 şi 2005
123
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
(Auto)captări
Un indiciu important al dinamicii în plan orizontal a albiei este numărul de (auto)captări ale buclelor
de meandru, înregistrate între două măsurători topografice consecutive. În cazul de faţă, numărul lor
variază considerabil, cu doar cinci evenimente de acest fel pentru primii 24, respectiv ultimii 28 de ani, în
timp ce un număr de 54 de astfel de evenimente au fost inventariate între 1884 şi 1977 (Fig. 10.3.).
Relevant pentru acest studiu este şi dispunerea lor spaţială în lungul râului, precum şi raportul dintre
autocaptări, (prin repeziş şi străpungere) şi captările induse artificial. Între Gilău şi Cluj Napoca, o singură
autocaptare a fost înregistrată între anii 1860 şi 1884 şi alte trei între 1886 şi 1956. Între 1956 şi 1977 sînt
semnalate intervenţii antropice pe scară largă, care au vizat şi 8 tăieri ale buclelor de meandru. În
perimetrul municipiului Cluj Napoca nu au fost semnalate astfel de evenimente, fapt explicabil dacă
ţinem cont de faptul că pe această porţiune râul a fost stabilizat antropic înainte de 1860. Între Cluj
Napoca şi Bonţida au fost identificate 35 de captări ale buclelor de meandru, majoritatea produse între
1884 şi 1977, dintre care aproximativ 50% sunt naturale. De la Bonţida la Iclod râul prezintă un curs
sinuos pe o lungime de 38 de km, cu doar trei bucle de meandru izolate şi nici o (auto)captare. Între Iclod
şi Gherla cel puţin 9 autocaptări au fost identificate între anii 1884 şi 1977, iar între 1956 şi 1977 a avut
loc o lucrare amplă de îndreptare a albiei în perimetrul Municipiului Gherla. Câteva autocaptări destul de
ample, în apropiere de confluenţa cu râul Someşu Mare, au avut loc între 1884 şi 1956.
Fig. 10.3. Numărul de (auto)captări ale buclelor de meandru în intervalul 1860 – 2005
124
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
intervale marcate de intersectarea axului albiei cu secţiunile transversale pe luncă, perpendicular pe cele
două maluri.
Măsurătorile realizate pentru anii 1860, 1884, 1956 şi 1977 arată o tendinţă generală de reducere a
valorilor lăţimii albiei la maluri pline. Comparaţia între anii 1860 şi 1977 pune în evidenţă o reducere a
lăţimii albiei cu 25 % în aproximativ 100 de ani, ceea ce corespunde în teren cu o îngustare cu 10-40 m a
albiei, situaţie întâlnită pentru mai mult de 50% din cele 303 măsurători succesive. Variaţii locale pot să
apară urmare a migrării spre aval/dezvoltării ostroavelor sau insulelor în lungul albiei (Fig. 10.5).
125
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
cumulativă a lungimii se pot recunoaşte 4 sectoare stabile, destul de extinse spaţial, la care se adaugă
câteva situaţii de îndreptări locale (Fig. 10.1., 10.2.). Creşterea sinuozităţii şi numărul redus de
autocaptări din acest interval de 24 de ani (Fig. 10.3.) sugerează faptul că râul a parcurs o perioadă de
acalmie, cu o dezvoltare extensivă a meandrelor, în condiţii de stabilitate hidrologică relativă, după cum
indică numărul redus de inundaţii importante (Fig. 10.6.).
Meandrarea intensivă a fost parţial limitată de poziţia râului la contactul cu versanţii, ceea ce a
determinat o dezvoltare preferenţială a meandrelor în direcţia opusă. Astfel se explică forma curbei
cumulative a migrării laterale a albiei (Fig. 10.2.), care evidenţiază o deplasare predominant spre dreapta
canalului pe primii 20 km, unde râul este plasat în extremitatea stângă a luncii, şi o tendinţă inversă
pentru următorii kilometrii, unde râul traversează lunca şi se menţine predominant pe partea dreaptă a
luncii. Această tendinţă generală a dezvoltării în plan orizontal este observată de asemenea în sectoarele
anastomozate amplasate în aval de Cluj Napoca: Someşeni, Apahida, Jucu, Bonţida, Iclod, Gherla, şi mai
puţin evidente în cazul sectoarelor anastomozate cu braţe sinuoase din domeniul Eocenului (Fig. 10.4.).
126
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Ajustări generale ale lăţimii albiei la maluri pline (interval: 1860 – 1977, 117 ani)
Reducerea constantă a lăţimii albiei la maluri pline, menţinută pentru tot intervalul istoric analizat,
indică tendinţa generalizată de incizie a râului, manifestată înainte de perioada intervenţiilor antropice
(ultimii 40 de ani). Un astfel de comportament, care pare să fie condiţionat pe un fond natural şi nu strict
antropic (modificări în modul de utilizare a terenului, efectul lucrărilor hidrotehnice din bazinul de
recepţie), se explică teoretic prin a) scăderea debitului lichid şi/sau debitului solid, conform aprecierilor
calitative ale lui Schumm (1969) asupra ajustărilor în timp a albiilor aluviale, sau b) tendinţei de incizie şi
îngustare a albiei în condiţii de stabilitate crescută, când incidenţa inundaţiilor majore este scăzută,
conform viziunii lui Starkel (2002).
În condiţii naturale de evoluţie, râul Someşu Mic prezintă o tendinţă naturală de stabilitate în plan
orizontal, întreruptă local de sectoare cu dinamică accentuată: meandrări la Floreşti, Petreşti, zona de
confluenţă cu râul Someşu Mare, meandrări şi anastomozări meandrare între Cluj Napoca şi Apahida,
Răscruci – Bonţida, Iclod, Gherla. Această relaţie spaţială între sectoarele dinamice şi cele stabile a fost
afectată într-o mare măsură de lucrările de stabilizare a malurilor şi îndreptările artificiale ale cursului de
apă, demarate în anii 1970 şi reluate local în ultimii ani (2007 – 2009).
În astfel de sectoare caracterizate prin dinamică accentuată, dacă canalul unic de scurgere/canalele de
scurgere ocupă poziţii mediane în cadrul luncii, asistăm la o meandrare liberă, unde recunoaştem toate
tipurile de meandrare clasificate de Hooke (1977): extensiune, translaţie, rotaţie, lărgire sau schimbare
complexă, iar la nivelul combinării acestora, migrare prin extensiune şi translaţie, rotaţie şi creştere a
lungimii de undă, respectiv rotaţie, extensiune şi translaţie. În schimb, dacă cursul de apă este amplasat la
contactul cu versantul, se înregistrează o direcţie preferenţială de deplasare, în direcţia opusă. Excepţii de
la acest comportament, pe care le interpretăm ca fiind datorate ajustărilor cursului de apă la condiţii
geologice locale, sunt observate la Gilău, Bonţida, Livada, Gherla şi Mănăstirea, unde râul îşi modifică
brusc direcţia de scurgere la contactul cu versantul, în unghiuri drepte, în perimetrul oraşului Cluj
Napoca, unde râul descrie un foarte larg arc de cerc, sau în sectoare locale de antecedenţă (traversarea
barei calcaroase amonte de localitatea Cluj Napoca, secţionarea bolţilor de anticlinal diapir cu echivalenţă
morfologică: Aeroport, Apahida, Gherla). Toate aceste situaţii indică o meandrare pasivă sau segmente
scurte de albie, sinuoase (“noduri”), cu stabilitate laterală pentru toţi cei 145 de ani analizaţi.
127
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 10.6. Exemplificări ale dinamicii în plan orizontal a albiei râului Someşu Mic
Avulsiile la scară mică sunt în majoritatea cazurilor datorate autocaptărilor buclelor de meandru de tip
repeziş sau strangulare. Întrucât astfel de manifestări sunt asociate cu sectoarele de râu meandrat sau cu
bucle izolate de meandru, distribuţia lor spaţială este în relaţie strânsă cu astfel de manifestări. Avulsiile
la scară medie, de 1 – 4 km, relevante pentru perioade de ordinul deceniilor – secolelor (ipoteză formulată
de Bridge (2003), conform cărora avulsiile au loc doar în perioade cu regim de scurgere extremă, a căror
incidenţă corespunde cu această scară de timp), sunt caracteristice doar sectoarelor de râu anastomozat.
Analiza comparativă a primei şi a celei de-a doua ridicări topografice militare austro-ungare scoate în
evidenţă importanţa acestui proces în organizarea/reorganizarea scurgerii albiei între momentele de
referinţă 1764 şi 1860. În schimb pentru intervalul 1860 – 2005, pentru care dispunem şi de măsurători
cantitative, nu sunt semnalate modificări importante în numărul canalelor secundare de scurgere. Deşi
intervalul de timp este comparabil cu situaţia anterioară, conchidem că acest mecanism a jucat un rol
secundar în comportamentul albiei în plan orizontal între 1860 şi 2005. Întrucât intervenţiile inginereşti în
aceste sectoare au crescut în timp, avulsia la scară medie a fost practic eliminată ca mecanism de ajustare
a albiei, cel puţin în viitorul apropiat.
10.2.3. Sinteza rezultatelor privind dinamica istorică a albiei minore a râului Someşu Mic
Înainte de intervenţiile antropice la scară largă (anii 1970), incidenţa inundaţiilor pare să fi jucat un
rol important în dinamica albiei (Fig. 10.7). Perioadele fără inundaţii importante se caracterizează prin
predominarea activităţii laterale, care corespunde cu dezvoltarea meandrelor. În timpul acestor faze,
buclele de meandru pot atinge stadiile maxime de dezvoltare, când se poate produce autocaptarea de tip
străpungere. Procese similare sunt înregistrate şi în sectoarele anastomozate ale căror canale de scurgere
sunt meandrate. Un astfel de interval este 1860 – 1884, când parametrii precum indicele de sinuozitate,
128
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
rata de migrare laterală, lungimea râului sau indicele de împletire înregistrează valorile lor maxime,
sugerând o activitate crescută în plan orizontal.
La polul opus, perioadele cu incidenţă mai mare a inundaţiilor se asociază cu creşterea numărului de
autocaptări ale buclelor de meandru (atât prin străpungere cât şi prin strangulare), ceea ce are drept
consecinţă reducerea lungimii şi sinuozităţii râului.
Intervenţiile antropice în lungul râului determină un comportament complet diferit al acestuia faţă de
cel natural. Astfel, între Gilău şi Sânnicoara, unde râul a fost aproape în totalitate antropizat, se constată
instalarea unei stabilităţi ridicate a râului, în timp ce în aval, unde astfel de intervenţii sunt dispersate
spaţial, albia tinde spre o reîntoarcere lentă la un comportament natural. Unul dintre cele mai importante
efecte asupra morfologiei râului în plan orizontal este dispariţia sectoarelor anastomozate, pe măsură ce
acestea au suferit lucrări hidrotehnice, începând cu secolului 20.
Fig. 10.7. Sinteza comportamentului albiei în plan orizontal între 1860 şi 2005
10.2.4. Încadrarea comportamentului râului Someşu Mic în tabloul general al ajustărilor istorice a
râurilor din Europa
129
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
de studii geomorfologice (e.g., Rumsby et al. (1996); Uribelarrea (2003); Pisut (2002)) au urmărit să
stabilească comportamentul râurilor europene în timpul Micii Ere Glacire (cca. 1200-1850 A.D.),
perioadă bine acoperită de informaţii istorice (documente, material cartografice succesive, măsurători
instrumentale) şi cunoscută ca fiind o perioadă cu o incidenţă crescută a inundaţiilor faţă de situaţia din
prezent. Se acceptă pe scară largă ideea că în acest interval râurile s-au ajustat prin îndreptare şi lărgire a
albiei, la care se adaugă o susceptibilitate mai mare la avulsii şi o tendinţă de agradare verticală a luncii
(favorizată şi de practicile agricole, sursă importantă de material solid, Lamb, 1995).
Începând cu secolul XIX, dar mai cu seamă ultimele decenii ale secolului XX, climatul tinde să treacă
pe plan secund în condiţionarea dinamicii râului şi a luncii, o dată cu creşterea puternică a intervenţiilor
antropice cu efecte directe asupra râului (e.g., mărirea cantităţilor de balast exploatate din patul albiei,
regularizarea scurgerilor, îndreptarea şi consolidarea într-un procent ridicat a cursurilor de apă). Deşi este
recunoscut faptul că astfel de intervenţii pot introduce modificări remarcabile ale albiei, se apreciază că
modurile de ajustări ale albiei şi timpurile de răspuns sunt mult mai diversificate, putând varia
considerabil de la caz la caz (Surian, 2002). Însă per ansamblu, se apreciază că pe parcursul acestui ultim
interval de timp, are loc o îndepărtare de la starea generală de dezechilibru din perioada precedentă, prin
impunerea unei stabilităţi accentuate a râurilor în plan orizontal, asociată cu o tendinţă generalizată de
îngustare şi adâncire (Gurnell, 1995, citată de Winterbottom, 2000).
130
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL XI
TIPOLOGIA ALBIEI
Observaţiile sistematice asupra morfologiei râului Someşu Mic, în condiţii naturale de evoluţie (sau
apropiate de cele naturale) şi în prezent, oferă o serie de dovezi cantitative şi calitative asupra
particularităţii acestui curs de apă. Acesta se caracterizează prin alternanţa foarte ridicată, frecvent de
ordinul kilometrilor, a segmentelor de albie cu comportament distinct în plan orizontal şi vertical.
Ori această diversitate spaţială, la care se adaugă un element de importanţă majoră în organizarea
scurgerii, şi anume apariţia rocii în patul albiei (uneori şi în maluri), îndepărtează cursul de apă de la un
comportament de albie aluvială, după cum era de presupus în condiţiile în care acesta evoluează – o vale
bine evidenţiată în relieful zonei, cu o luncă dezvoltată atât în plan orizontal cât şi vertical.
Alternanţa foarte ridicată a situaţiilor locale specifice şi dimensiunea relativ redusă a acestui curs de
apă ne determină să apelăm la o analiză spaţială de mare detaliu, de ordinul sutelor de metrii –
kilometrilor, în încercarea noastră de a identifica tipurile de albii şi modul lor de asociere în profil
longitudinal.
Pentru a atinge acest obiectiv, pe parcursul capitolului de faţă sunt vizate trei aspecte:
a) Identificarea şi descrierea sectoarelor de albie cu un comportament distinct la scară istorică
b) Gruparea sectoarelor de albie în funcţie de cauzele genetice
c) Analiza modului de alternanţă a tipurilor de albii în profil longitudinal
Într-o primă etapă a demersului nostru, ne propunem ca pe baza informaţiilor cu caracter istoric, în
mare parte surprinse în capitolul anterior, să delimităm sectoarele de râu cu caracteristici morfologice şi
comportament proprii.
Metoda de delimitare a acestor sectoarelor de râu urmăreşte metodologia aplicată de Schumm (1994)
pentru râul Mississippi, în care criteriile de referinţă sunt caracteristicile morfometrice ale râului în
condiţii naturale de evoluţie. Datele de care dispunem ne permit să urmăm într-o mare măsură acest
raţionament, chiar dacă ne îndepărtăm uşor de modelul adoptat, prin introducerea în criteriile de
delimitare a unei palete mai largi de observaţii, atât cantitative cât mai ales calitative.
Pentru stabilirea limitelor sectoarelor de râu, s-a apelat la toate seturile de materiale cartografice
disponibile (250 de ani). Hărţile negeoreferenţiate (momente de referinţă: 1764 şi 1940) au avut un rol
consultativ, iar hărţile ediţia 1869 - 1870, ajutate de cele publicate în 1890 – 1910, au constituit baza
cartografică pentru majoritatea cazurilor.
În acest demers s-a ţinut cont de numărul de canale de scurgere, de dinamica în plan orizontal sesizată
pentru toţi anii de observaţie, dar cu accent pe intervalul anterior lucrărilor hidrotehnice majore, şi nu în
ultimul rând de prezenţa elementelor de factură tectonică (falii, cute diapire), prezentate în detaliu în
cadrul Capitolului III. Tabloul a fost completat de informaţii obţinute în urma cartării de teren 2005 –
2008, care au vizat morfologia albiei în plan orizontal şi în secţiune transversală. Pentru cazurile în care
în intervalul 1764 - 1860 s-au înregistrat reconfigurări ale scurgerii, limitele sectoarelor şi încadrarea
tipologică a albiei reflectă situaţia începând cu momentul 1860.
În final s-au identificat 42 de sectoare, a căror poziţie în lungul râului este prezentată în Figura 11.1.
şi a căror datele de referinţă sunt sintetizate în Anexa 1.
În cele ce urmează, prezentăm în detaliu elementele specifice fiecărui sector în parte (limitele sale,
plasarea în cadrul luncii, caracteristici ale albiei minore şi ale fâşiei active de meandrare (lunca joasă),
după cum reiese din însumarea tuturor datelor amintite mai sus:
131
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 11.1. Poziţia celor 42 de sectoare de râu delimitate pe criterii morfologice şi morfometrice de sinteză, la scară istorică.
Perioadă de referinţă: 1764 – 2009
132
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În prezent acest spaţiu este ocupat de lacul de acumulare Gilău al cărui baraj coincide cu
poziţia celui andezitic. La nivel anilor 1860, 1884 şi 1956 constatăm că punctul de confluenţă
migrează aval-amonte. După confluenţă, albia râului Someşu Mic menţine un caracter sinuos şi se
caracterizează prin stabilitate în plan orizontal. Lipsa datelor nu ne permite să stabilim cu
exactitate tipul de albie (aluvială sau cu roca în patul albiei), dar dacă luăm în considerare faptul
că în acest sector pare să fi predominat agradarea, urmare a ruperii de pantă şi dispunerii
transversale a barajului andezitic, tindem să atribuim albiei un caracter aluvial.
133
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Figura 11.2. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 1 – 7.
Moment de referinţă: 1860
134
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
135
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Figura 11.3. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 7 – 15.
Moment de referinţă: 1860
136
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
spre aval de la calcar la marnă este marcată de existenţa unui prag foarte evident, de 0.2 – 0.5 m
înălţime, dispus aval de baraj, însă puternic afectat de amenjajări antropice.
137
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
modernă, începând cu anii 1940, acest aspect morfologic dispare, probabil ca o consecinţă a
lucrărilor de amenajare a râului.
Hărţile topografice ediţia 1971 şi observaţiile în teren ne atestă faptul că malurile se menţin
abrupte, stabilizate şi cu înălţimi de 3-4 m (în prezent fiind în totalitate consolidate), panta este în
continuare ridicată iar patul albiei este săpat în rocă acoperită de un strat superficial de pietriş,
care îşi face simţită prezenţa fie prin iviri sporadice de sub patul de pietriş (marna) fie sub formă
de praguri (tuf), ultimele în general de mică înălţime şi modificate antropic.
Figura 11.4. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 13 – 20.
Moment de referinţă: 1860
138
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
139
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
maxime în baza malului erodat – de aproximativ 1 m iar scurgerea este predominant liniştită, cu
excepţia punctelor în care sunt praguri de rocă, impuse ca repezişuri.
Figura 11.5. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 19 – 24.
Moment de referinţă: 1860
Sector 20 - Sinuos, pat de roca / pat aluvial / pat de roca (Figura 11.5.)
Este un sector sinuos şi stabil la scară istorică, care debutează cu formaţiunea morfologică
pozitivă asociată anticlinalul Dezmir-Sânnicoara, şi se extinde până în dreptul seriei de praguri
din zona podului de la Sânnicoara, aval de care râul se angajează într-un nou sector meandrat.
140
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
141
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Sector 23 – Meandrat (Anastomozare meandrată la momentul 1764), pat aluvial (Figura 11.5.)
Sectorul de faţă este un caz particular prin faptul că la nivelul celor 250 de ani analizaţi se
observă o reorganizare majoră a scurgerii între anii 1764 - 1860, cu schimbarea radicală a tipului
de albie, asociată cu o repoziţionare în cadrul luncii.
Astfel, pe prima harţă militară austroungară sunt vizibile două braţe cu meandrare accentuată,
poziţionate la contactul cu versanţii, albia principală corespunzând canalului din partea de NE.
Începând cu momentul 1860 scurgerea se realizează pe un singur canal meandrat, aflat în poziţie
mediană, situaţie valabilă şi în prezent. Urme ale vechiului braţ principal, dispuse în stânga noii
albii, sunt vizibile pe hărţile de la 1860, sugerând o repoziţionare a albiei prin autocaptarea
buclelor de meandru. Latura nordică a canalului principal din anastomozarea de la 1760 este
preluată de Pârâul Feiurdeni, afluent de stânga al râului Someşu Mic. Canalul secundar din partea
opusă a luncii apare fragmentar până la 1884, după care urmele sale nu mai sunt vizibile, cu
excepţia unui segment din partea terminală, care este inclus în sectorul anastomozat din aval.
Pornind de la aceste constatări apreciem că reorganizarea albiei are la bază o avulsie majoră
favorizată de starea avansată de evoluţie a buclelor din lungul canalului principal, în urma căreia
s-a format noul făgaş, iar cursurile iniţiale au fost părăsite sau preluate într-un alt context.
Limitele acestui sector au fost stabilite pornind de la configuraţia plană valabilă începând cu
anul 1860, însă constatăm că acestea încadrează în cea mai mare parte şi configuraţia anterioară.
Pragul de tuf vulcanic de la Apahida constituie limita amonte a sectorului pentru ca în aval
aceasta să fie impusă de debutul anastomozării din dreptul localităţii Jucu de Mijloc.
La nivelul patului albiei, aval de prag este prezentă marna, care trece gradat sub sedimente,
râul devenind aluvial pe acest sector. Malurile cursului de apă se menţin la 2.5 – 3 m, iar când
fâşia de meandrare înregistrează o lăţime mai mare, malurile active se reduc la 0.5 – 1 m înălţime.
Deschiderile din maluri, favorizate de procese active de eroziune, evidenţiază predominarea
142
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
depozitelor masive de pietrişuri neconsolidate, iar săpături antropice din apropierea cursului de
apă sugerează prezenţa marnei la o adâncime nu foarte mare. Malurile secundare, joase, sunt
alcătuite din depozite recente de albie şi depozite de inundaţie. Adâncimea apei se menţine la
valori medii de 0.5 – 1 m, mai crescută decât în sectorul anastomozat din amonte, iar scurgerea
este uniformă.
Sector 24 – Anastomozare sinuoasă (Jucu de Mijloc), roca în patul albiei (Figura 11.5.)
Poziţia sectorului anastomozat din dreptul localităţii Jucu de Mijloc şi extinderea sa spaţială
au fost stabilite prin suprapunerea cursurilor de apă în intervalul 1860 – 2005. Acesta este
încadrat de sectorul meandrat din amonte şi un amplu sector sinuos din aval.
Ca şi în cazul precedent, configuraţia actuală este uşor modificată faţă de momentul 1764,
când anastomozarea era localizată doar în jumătatea nordică a configuraţiei actuale.
Între 1764 - 1860 partea terminală a buclei sud-estice a vechii anastomozări din amonte a
fost preluată de anastomozarea de faţă, ceea ce a dus la o reconfigurare a morfologiei albiei din
lungul acestui sector. În perioada 1860 – 1884 funcţionau două braţe cu un evident caracter
sinuos, unite în partea mediană de un segment de râu de asemenea sinuos.
Începând cu 1940, hărţile menţioneze ca activ doar braţul vestic de scurgere. Cursul actual
este uşor ajustat faţă de traseul de la momentul 1860, în principal prin secţionarea, antropică sau
naturală, a buclei terminale din aval.
În prezent, deşi apare fragmentar şi nu are scurgere, traseul celui de-al doilea canal, pliat pe
contactul cu versantul, poate fi recosntituit. Acesta a fost amenajat între anii 1956 - 1977 pentru a
prelua apele de pe versant şi a le direcţiona spre râu.
În secţiune transversală, lăţimea fâşiei active de meandrare are în mod frecvent o lăţime de 2-
3 ori mai mare decât a albiei minore. Malurile relicte sunt de aproximativ 1.5 m înălţime, iar cele
ale albiei minore de 1 m, însumând o valoare totală faţă de oglinda apei de aproximativ 2.5 m.
Această înălţime se regăseşte în segmentele de râu unde albia majoră se restrânge la dimensiunile
celei minore. Ambele tipuri de maluri sunt abrupte dar stabilizate de vegetaţie, fără deschideri. O
excepţie de la această regulă este segmentul de râu din dreptul aşezării Jucu de Mijloc, unde
prezenţa unei insule a cauzat eroziune în maluri, motiv pentru care în anul 2007 au avut loc
lucrări de consolidare a malului drept. În patul albiei este vizibilă roca, la baza insulei amintite şi
prin praguri de tuf de mici dimensiuni. Adâncimea apei este între 0.5 – 1 m iar scurgerea este
uniformă, cu valori mai mici şi reprezişuri la traversarea pragurilor.
143
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
caracterul meandrat până la nivelul anului 1977. În prezent, cursul s-a lărgit considerabil şi a
devenit sinuos, fiind puternic afectat de exploatări de balast din albia râului.
Aval de pragul considerat limită între acest sector şi cel sinuos din amonte, malurile albiei
cresc în înălţime, ajungând la o valoare medie de 2.5 – 3 m. De asemenea, pe măsură ce râul se
îndepărtează de versant, roca dispare sub sedimente, segmentul de râu devenind aluvial. În
maluri, puternic afectate de eroziune, se observă prezenţa în bază a materialelor sedimentare
grosiere peste care se dispune o stivă considerabilă de materiale fine.
Sectoarele 27, 28 - Anastomozare meandrată (S27), pat aluvial / Anastomozare sinuoasă (S28)
(Bonţida), rocă în patul albiei? (Figura 11.6.)
Anastomozarea dintre localităţile Răscruci – Bonţida reprezintă cea mai amplă manifestare de
acest fel semnalată în lungul râului Someşu Mic, cu aceeaşi desfăşurare spaţială şi configuraţie pe
durata întregului interval de observaţie. Aceasta este localizată în zona de lărgire maximă a luncii
(3 km) şi se extinde pe aproape întreaga sa suprafaţă.
În prima parte, cursul principal de scurgere are o poziţie centrală la nivelul luncii, pentru ca
aval de localitatea Răscruci, să se orienteze spre versantul estic. Canalele secundare sunt în număr
de trei şi sunt amplasate în partea dreaptă faţă de cel principal.
Pornind de la morfologia în plan orizontal a celor 4 cursuri de apă, constatăm faptul că acest
sector de anastomozare este alcătuit la rândul său din două subsectoare, ce corespund în
clasificarea noastră sectoarelor nr. 27 şi 28. În prima parte a anastomozării, cursul principal şi
primul canal secundar de scurgere se caracterizează prin meandrare accentuată în plan orizontal,
în schimb cea de-a doua parte a cursului principal şi cursurile secundare rămase au un aspect
sinuos, cu stabilitate ridicată în plan orizontal.
În prezent, canalele secundare sunt doar parţial active, scurgerea având loc aproape integral
pe braţul principal. Acesta, în sectorul meandrat menţine caracteristicile morfologice din amonte,
în timp ce în aval, în porţiunea sinuoasă, malurile tind să devină joase (1-1.5 m) şi stabile,
alcătuite din materiale fine, adâncimea apei scade la 0.2 – 0,5 m. Pe întreaga lungime a sectorului
27 patul albiei este aluvial, în timp ce în cazul sectorului 28, la contactul cu versantul roca revine
vizibilă în patul albiei.
144
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Figura 11.6. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 25 – 28.
Moment de referinţă: 1860
145
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
reorganizare prin autocaptare s-a înregistrat după anul 1977, la nivelul buclei terminale amplasate
la trecerea în sectorul anastomozat din aval.
Dacă se măreşte intervalul de observaţie, constatăm că la momentul 1764 râul are o
configuraţie plană net diferită, cu o meandrare într-o fază foarte avansată de evoluţie, căreia i se
asociază inclusiv segmente locale de albiei secundară.
În prezent, râul continuă să aibă maluri înalte, care în medie sunt de 2-2,5 m înălţime, dar
local, acestea pot avea şi înălţimi de 3.5 – 4 m (ex: malul stâng din dreptul staţiei CFR Iclod).
Unde malurile albiei majore se îndepărtează faţă de cursul de apă, cele ale albiei minore au
înălţimi de 0.5 m, iar suprafeţele adiacente corespund unei trepte intermediare din perimetrul
albiei majore, asociată unei renii sau ostrov marginal.
În secţiune transversală, adâncimea apei poate avea valori de 1-1.5 m la contactul cu malul
afectat de eroziune, sau în poziţie centrală – acolo unde râul are o stabilitate mare, cu maluri
înalte dar fixate, se menţine în ecartul de 0.2 – 0.5 m. În patul albiei sunt vizibile praguri şi plăci
de tuf vulcanic, ceea ce sugerează că râul a reuşit să se adâncească pe verticală până la roca în
bază, parţial acoperită de un strat de pietriş.
146
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Prima buclă a fost secţionată, probabil antropic, după anul 1956, cursul devenind ulterior
sinuos pe această bucată, în timp ce a doua buclă evoluează în continuare spre o formă plană
complexă şi autocaptare într-un viitor apropiat.
Fig. 6.7. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 28 – 31.
Moment de referinţă: 1860
În patul albiei este vizibilă în continuare roca, iar scurgerea se organizează sub forma vad –
adânc. Constatăm că spre aval are loc o reducere a înălţimii malurilor la o valoare medie de 1-1.5
m, cu excepţia zonele de dezvoltare a reniilor şi reniilor involute. În deschiderile din maluri se
147
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
observă prezenţa aproape exclusivă a materialului fin (umplutură de canal, depozite de inundaţie).
Fig. 6.8. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 32 – 37.
Moment de referinţă: 1860
148
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
pietriş, şi scurgere de tip vad-adânc. Aceste elemente morfologice ne oferă indicii valoroase
asupra configuraţiei naturale a celor două braţe, care nu putea fi foarte diferită.
Sectorul 35 - Meandrat (Anastomozare meandrată la momentul 1764), pat aluvial (Fig. 6.8.)
Pornind de la cel de-al doilea prag, râul revine la un caracter predominant sinuos, menţinut
până în dreptul în care râul secţionează treapta de luncă dispusă transversal pe acesta, sesizabilă
nu atât în teren cât urmărind curbele de nivel ale planurilor topografice 1:5000.
Însă prezenţa într-un număr ridicat a popinelor pe dreapta, în imediata vecinătate a râului,
demonstrează faptul că în trecut acest curs era la rândul său meandrat, aşa cum se poate constata
şi din consultarea hărţii realizată la 1764. În aceste condiţii, interpretăm că sinuozitatea redusă a
râului, începând cu anul 1860, se datorează unei reorganizări a configuraţiei sale între cele două
momente de observaţie, mecanismul responsabil fiind autocaptarea buclelor de meandru.
De asemenea, prima ridicare topografică militară austro-ungară indică existenţa unui curs de
apă într-un stadiu avansat de colmatare, care corespunde cu actualul Canal al Morii, a cărui
construcţie a început în anul 1809. Cursul de apă colmatat, pliat pe limita treptei de luncă amintită
şi anterior, pare să fie un vechi traseu al râului Someşu Mic, situaţie în care există posibilitatea ca
la origine, acest sector de râu să fi avut un caracter anastomozat.
La momentul actual, râul este îndiguit în lungul malului drept (0.5 – 1 m) însă albia sa nu este
afectată în mod direct de lucrări hidrotehnice. Malul stâng este în mare parte afectat de eroziune,
demonstrând tendinţa râului de a se deplasa în direcţia respectivă. Deschiderile de 2-2.5 m
înălţime arată prezenţa unei stive groase de materiale fine, predominant de inundaţie, care atestă
agradarea verticală a luncii pe această porţiune. Scurgerea se face pe pat de pietriş, iar în secţiune
transversală, adâncimea maximă a apei (1-1.5 m) se plasează la contactul cu malul erodat.
149
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
manifestările similare semnalate în zona localităţii Floreşti. Comportamentul este tipic de albie
aluvială, cu meandrare liberă, în care malurile concave, de 2.5 – 3 m înălţime şi expuse eroziunii,
se caracterizează prin procese active de alunecare şi îndeosebi de prăbuşire, în timp ce în partea
opusă reniile se dezvoltă pe scară largă, cu trecerea lor în renii involute. Tocmai această activitate
foarte intensă în plan orizontal a determinat ca în zonă să fie amplasate diguri de protecţie încă de
la începutul secolului XX, cu mult înainte de demararea programului de amenajare complexă a
bazinului hidrografic al Someşului Mic. De altfel, ultimele intervenţii de îndreptare a albiei şi
consolidare a malurilor au fost realizate în intervalul 2007 – 2008.
Fig. 11.9. Detaliu privind configuraţia râului Someşu Mic în Sectoarele de albie 37 - 42.
Moment de referinţă: 1860
150
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Dacă însă analizăm comportamentul albiei la momente diferite de timp, constatăm că în acest
caz nu este vorba de un segment de râu unitar, fiind posibilă distingerea a două sectoare cu
comportament diferit. În prima parte este vorba într-adevăr de un canal unic de scurgere cu
meandrare accentuată, a cărui configuraţie în prezent este rezultatul evoluţiei în timp a albiei, prin
migrări laterale şi avulsii localizate la nivelul buclelor de meandru (Sectorul 38).
În schimb în aval distingem existenţa a două braţe funcţionale la momentul 1764, care
sugerează existenţa unei foarte largi bucle de meandru pe dreapta, autocaptate. Dimensiunile mult
mai mari ale segmentului de luncă inclus între cele două braţe faţă de lăţimea acestora, conferă
albiei un caracter anastomozat, motiv pentru optăm pentru încadrarea acestei porţiuni de râu într-
un sector distinct (sectorul 39). Pentru acest ultim sector, în intervalul 1860 şi 1884 scurgerea se
realizează doar pe braţul amplasat spre versant, în timp ce braţul al doilea pare părăsit. Între anii
1884 şi 1940 situaţia se inversează, scurgerea instalându-se pe cel de-al doilea braţ în timp ce
primul este abandonat. Această situaţie se menţine şi în prezent, morfologia estompată a canalului
părăsit fiind în continuare vizibilă, iar cursul activ, iniţial sinuos, a devenit meandrat, făcând corp
comun cu meandrarea din amonte.
151
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
de 90 de grade. Aici râul Someşu Mic prezintă o buclă de meandru foarte dezvoltată în plan
orizontal, ulterior autocaptată, după cum sugerează şi urma de paleocanal de la 1860.
În prezent, observaţiile în teren sugerează o modificare în morfologia albiei faţă de situaţia
din amonte, cu maluri care cresc uşor în înălţime, scurgere de tip vad-adânc, şi adâncimea apei de
0.2 – 0.5 m. În deschiderile din malurile albiei minore este observată prezenţa, în proporţii egale,
a pietrişului grosier din bază şi a materialelor fine în partea superioară. De menţionat că în acestă
porţiune este amplasată microcentrala de la Mănăstirea, prima amenajare hidrotehnică de acest fel
din lungul râului Someşu Mic, constuită în 1909 – 1910.
Trecerea în revistă a celor 42 de sectoare de râu surprinde foarte clar rolul condiţiilor
geologice locale în impunerea tipului de organizare a scurgerii. Pornind de la cunoştinţele
existente cu privire la geologia zonei (Capitolul IV), forajele geotehnice şi hidrogeologice avute
la îndemână (Capitolul III) şi aspecte morfologice şi sedimentare la nivelul albiei (Capitolul XI),
au fost identificate 11 segmente de luncă/râu, grupate în jurul principalelor elemente
disturbatoare. Delimitarea celor 11 segmente este pur descriptivă, în realitate fiind vorba de un
continuum de forme şi ajustări în profil longitudinal. Limitele lor coincid cu limitele tipurilor de
albie (sectoare) dispuse la extremităţi (Fig. 11.10., Fig. 11.11.)
152
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 11.10. Poziţia spaţială în profil longitudinal a celor 42 de sectoare de albie, respectiv a celor 11 segmente de râu grupate genetic - raportare la suprafaţa
luncii (la maluri pline). Pe aproximativ 75% din lungimea sa, albia secţionează întreaga pătură de sedimente până la roca în bază.
Model construit pe baza informaţiilor privind geologia zonei, morfologia şi structura sedimentară a luncii.
153
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Figura 11.11. Model simplificat privind alternanţa tipurilor de albie în profil longitudinal, în funcţie de condiţiile geologice locale
154
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Râul urmează aliniamentul impus de dispunerea spaţială a barajului andezitic, având o albie
orientată pe versantul nordic. Panta generală de scurgere, atât la maluri pline cât şi la oglinda
apei, scade spre aval însă continuă să se menţină la valori care reuşesc să impună sectoare de râu
cu energie mare. După cum o demonstrează şi reducerea spre aval a înălţimii malurilor albiei
majore, odată cu scăderea pantei are loc şi o diminuare a grosimii sedimentelor, condiţii în care,
deşi în patul albiei se menţine acelaşi tip de rocă (argilă eocenă), are loc şi trecerea de la un sector
sinuos cu aspect de împletire (Sector 2) la un sector anastomozat sinuos (Sector 3).
Acest comportament se poate explica dacă atenţia noastră se îndreaptă spre morfologia şi
structura sedimentară de ansamblu a luncii.
Astfel, constatăm că aspectul morfologic general al acesteia este de lărgire puternică spre
aval, după depăşirea barajului andezitic, care de altfel reprezintă un sector scurt de epigeneză a
râului Someşu Mic. Prezenţa pe scară largă a bolovănişurilor şi pietrişurilor aluviale şi panta
generală a suprafeţei sale sugerează că acest perimetru este spaţiul de desfăşurare a unui amplu
con de dejecţie al râului Someşu Mic, depus în condiţii de mediu fluvial împletit, ca debuşeu după
traversarea barajului andezitic. La momentul actual, râul secţionează median conul său relict de
dejecţie, iar lipsa paleomeandrelor pe suprafaţa luncii, lipsa materialului fin în partea superioară,
cu excepţia stratului superficial de sol şi, în prezent, intersectarea rocii în bază, atestă menţinerea
îndelungată a râului pe acest traseu.
În acest context, pe măsură ce râul se va îndepărta de apexul conului de dejecţie relict, se va
înregistra o diminuare treptată a pantei, înălţimii malurilor şi grosimii sedimentelor din
componenţa lor.
Particularitatea acestui segment este dată de două aspecte:
- valorile foarte ridicate ale pantei, atât în cazul Sectorului 2 cât şi în cazul Sectorului 3,
comparativ cu situaţii similare din aval, unde râul curge de asemenea pe argile eocene
(mai puţin rezistente la eroziune)
- apariţia a două tipuri diferite de albie, teoretic în condiţii similare de evoluţie.
Acest comportament ar putea fi explicat dacă acceptăm că panta actuală a râului este impusă
de panta relictă a fundului văii, formată la rândul său în condiţii energetice mai mari, sub efectul
barajului andezitic. Astfel, valorile maxime ale pantei se vor înregistra în apropiere de barajul
andezitic, cu o tendinţă de descreştere spre aval, deşi în continuare menţinute la valori mari.
În baza acestui raţionament, apariţia anastomozării sinuoase (Sectorul 3) are loc pe fondul
unei scăderi generale a pantei şi reducerea gradului de restricţionare laterală a albiei, dată de
scăderea grosimii generale a materialului sedimentar. Prin urmare, în condiţii energetice în
continuare ridicare, la inundaţii de mare amploare, râul a reuşit să formeze noi canale secundare
de scurgere.
Rolul pârâului Căpuş în impunerea anastomozării nu poate fi decât secundar, dacă ţinem cont
de faptul că punctul de confluenţă cu râul Someşu Mic este dispus în lungul braţului principal al
anastomozării, stabil cel puţin la scară istorică. În schimb, prezenţa pe stânga a conul de dejecţie
al acestui pârâu poate fi motivul pentru care canalele secundare ale anastomozării se dezvoltă
preferenţial pe dreapta.
Anastomozarea încetează în apropiere de versant, punct de unde ajustarea albiei în profil
longitudinal intră sub incidenţa alternanţei rocilor eocene cu rezistenţă diferită la eroziune.
155
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
locală a scurgerii. Limita din aval este dată de contactul cu Sectorul 9, interpretat ca evoluând sub
influenţa mişcărilor tectonice din împrejurimile oraşului Cluj Napoca.
Primul indiciu important în interpretarea acestui comportament este oferit de configuraţia
generală a luncii. Aceasta prezintă un accentuat caracter asimetric, cu dezvoltare puternică pe
dreapta a treptei de luncă de 3-4 m, neinundabilă, a cărei suprafaţă este parazitată de conurile de
dejecţie ale afluenţilor. În partea opusă, fâşia activă de meandrare (lunca joasă) se impune în
morfologia luncii prin maluri înalte de 3 - 4 m, abrupte şi stabilizate, alcătuite din pietrişuri şi
bolovănişuri. Şi în acest caz, lipsa evidenţelor morfologice ale unor cursuri meandrate înspre
versantul sudic, indică o menţinere îndelungată a râului pe acest traseu, care a reuşit să
îndepărteze propriile sedimente până la atingerea rocii în bază.
În aceste condiţii de evoluţie, dispunerea monoclinală a depozitelor eocene, înclinată dinspre
Munţii Apuseni spre NV, favorizează apariţia, la nivelul patului albiei, a unei alternanţe rapide a
stratelor diferite de rocă. În funcţie de natura stratelor, contactul dintre acestea poate fi marcat
prin praguri (calcar – marnă), sau trecere fără evidenţe morfologice (marnă – argilă).
Concret, pe un fond de energie mare impus de panta generală a luncii, constatăm că
Sectoarele sinuoase nr. 4 şi 7 se asociază prezenţei materialelor mai puţin rezistente în patul
albiei (argile din complexul vărgat inferior şi seria marină inferioară). În schimb, apariţia
calcarelor (seria marină inferioară), mult mai rezistente la eroziune, impun o pantă ridicată de
scurgere, care se repercutează la nivelul albiei prin meandrare accentuată în plan orizontal
(Sectoarele 5 şi 8).
Un caz aparte îl constituie anastomozarea sinuoasă din Sectorul 6. Observăm că Pârâul
Feneş, considerat de Buz (1972) principala cauză a anastomozării, prin aportul suplimentar de
aluviuni, prezintă iniţial (anii 1760, 1860) un curs paralel cu unul din braţele din partea dreaptă a
anastomozării, fiind preluat de către acesta. Ulterior, prin lucrări antropice, cursul său este
repoziţionat perpendicular pe râu, în apropiere de debutul anastomozării. Prin urmare, poziţia
afluentului înainte de intervenţiile antropice şi dimensiunile sale în raport cu sectorul anastomozat
contrazic afirmaţia autorului.
În consecinţă, apariţia sa trebuie explicată prin prisma aceloraşi condiţii geologice locale.
Astfel, intersectarea unui strat de marnă (seria marină inferioară), mai puţin rezistent la eroziune,
reuşeşte să menţină o pantă de scurgere intermediară între valorile înregistrate în sectorul
meandrat din amonte şi sectorul sinuos din aval. Anastomozarea apare ca rezultat al ruperii de
pantă între domeniul calcarului eocen şi domeniul marnei eocene, ceea ce atribuie lungimii de râu
anastomozat caracterul de sector local de debuşare a apelor mari. Sectorul sinuos va reprezenta o
revenire a râului la condiţii normale, ajustate pe panta locală de scurgere.
i) Primul areal este localizat amonte de prima îngustare, unde lunca înregistrează o lăţime
maximă de 1,7 km şi o grosime totală a sedimentelor fluviale de cca. 7-8 m (conform forajelor
156
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
hidrogeologice din zona de captare a apei freatice Floreşti). Aici, râul are un caracter puternic
meandrat şi curge pe pat aluvial (Sectorul 9).
Este vorba de un bazin de sedimentare format în spatele îngustării luncii din amonte de oraşul
Cluj Napoca (cartierul Grigorescu). Apariţia sa a fost atribuită eroziunii accentuate a râului
Someşu Mic în spatele barajului impus de calcarul eocen (Morariu şi Mac, 1962, Posea, 1962),
favorizată şi de prezenţa în bază a argilelor eocene mai puţin rezistente. Acest mecanism de
formare ar fi similar cu cel atribuit bazinetului de eroziune din spatele barajului andezitic
(segmenul I, sector 1).
Totuşi, pentru cele două situaţii apare o diferenţă legată de comportamentul albiei în plan
orizontal: sinuos în sectorului 1, respectiv meandrat în Sectorul 9. Pornind de la această
observaţie, în acord cu experimentele lui Schumm şi Khan (1972) comportamentul albiei în
Sectorul 9 se explică prin existenţa unei pante mai mari de scurgere, care reuşeşte să se impună
faţă de tendinţa de agradare verticală a luncii.
Dacă ţinem cont şi de evidenţele unei ridicări continue în aval, este mai potrivită atribuirea
unei origini tectonice acestui bazinet depresionar, ca rezultat al lăsării compensatorii din imediata
vecinătate a sectorului de ridicare din perimetrul oraşului Cluj Napoca. Pentru această situaţie se
aplică noţiunea de graben, chiar dacă este vorba de o săritură de ordinul metrilor la nivelul luncii,
respectiv a zecilor de metrii la nivelul văii (detalii la Capitolul IV). Astfel se explică şi panta mai
mare de scurgere a sectorului de albie meandrată, pe care o interpretăm ca evoluând sub influenţa
punctul de lăsare tectonică din aval.
ii) La nivelul râului au fost identificate 2 sectoare asemănătoare din punct de vedere
morfologic - Sectoarele 10 şi 11, criteriul principal de delimitare dintre acestea fiind panta de
scurgere. Aceasta înregistrează o ruptură importantă în limitele celui de-al doilea sector, care de
altfel reprezintă punctul în care are loc traversarea de către râu a barei calcaroase de vârstă eocenă
(aici lunca se îngustează, lăţimea sa ajungând la 0.5 km). În sectorul din amonte, deşi se
înregistrează o cădere de 3 m, albia se menţine joasă, cu adâncime mică a apei şi scurgere pe pat
de rocă, caracteristici care indică evoluţia râului în condiţii de energie mai mică decât în sectorul
din aval.
Din punctul nostru de vedere, apariţia rocii în patul albiei la o distanţă aeriană de aproximativ
1.3 km faţă de intrarea în zona maximă de îngustare (adică în lungul Sectorului 10) marchează
debutul unei zone de faliere extinsă pe această distanţă (sistem de falii) şi nu a unei singure falii.
În consecinţă, sectorul în care râul traversează perpendicular lunca (parte din Sectorul 10),
dinspre nord spre sud, marchează prezenţa ultimei falii din această serie, iar calcarul grosier şi
zona de îngustare asociată (Sectorul 11) sunt parte integrantă din arealul de ridicare din aval
(horst).
iii) Odată cu depăşirea porţiunii de îngustare lunca se lărgeşte, fără să atingă însă
dimensiunile anterioare. La nivelul patului albiei are loc o trecere a rocii din calcar eocen în
marnă eocenă, trecere punctată de pragul amplasat aval de actualul baraj artificial al acumulării
Mănăştur.
Această porţiune, a cărei limită în aval corespunde cu cea de-a două îngustare la nivelul
luncii, include în totalitate segmentul de râu denumit în clasificarea noastră Sector 12.
Analiza hărţilor vechi, combinată cu informaţii survenite din diferite surse istorice, ridică o
problemă importantă în ceea ce priveşte organizarea scurgerii în acest areal. Toate informaţiile
vizând perioada anterioară sec. XIX conduc spre o idee comună, şi anume existenţa unei zone de
înmlăştinire pe suprafaţa căreia sunt prezente o serie de canale secundare de scurgere. Acest lucru
ne-a determinat să atribuim sectorului de faţă un caracter anastomozat. În prezent, dat fiind gradul
ridicat de urbanizare a acestui perimetru, argumente în favoarea acestei ipoteze sunt oferite doar
de structura morfologică şi sedimentară a luncii.
157
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
O primă observaţie este legată de faptul că râul evoluează în baza unei trepte de luncă de 3-4
m înălţime, dezvoltată pe partea stângă, care se pierde treptat spre est (spre aval). Deschiderile în
fruntea acestei terase, din imediata vecinătate a zonei de îngustare (în urma lucrărilor hidrotehnice
de reamenajare a albiei Someşului Mic din anul 2007), evidenţiază prezenţa marnei pe două
treimi din înălţimea acesteia, cu o tendinţă de adâncire spre aval, până ce prezenţa sa mai este
vizibilă doar la nivelul patului albiei. Grosimea sedimentelor acoperitoare, materiale grosiere şi
materiale de umplutură, urmează o tendinţă inversă, cu o creştere în grosime spre aval, pe măsură
ce roca se adânceşte.
În partea dreaptă faţă de cursul actual al râului, forajele realizate de SC Minesa SA în lungul
său pun în evidenţă prezenţa materialului sedimentar grosier (bolovănişuri şi pietrişuri), în care
sunt semnalate lentile de nisip şi pungi de argilă. Aceste informaţii cu caracter general sunt
confirmate de deschiderile în suprafaţa luncii, rezultate în urma lucrărilor de construcţie din
perimetrul Stadionului „Ion Moinea”.
Aceste deschideri relevă faptul că o serie de canale de scurgere ale râului Someşu Mic şi/sau
ale afluenţilor săi de pe versantul sudic al Masivului Feleac, în prezent colmatate cu materiale
fine de umplutură şi inundaţie, au secţionat complexul sedimentar inferior. În plus, fundul acestor
canale se poate plasa sub nivelul de contact dintre rocă şi stratul grosier de bolovănişuri şi
pietrişuri. Ori aceste constatări reprezintă, pe de o parte, dovada clară a existenţei unei ridicări
continue, care a permis paleocursurilor de apă de vârstă holocenă (dovadă umpluturile cu
materiale fine) să secţioneze întreaga pătură sedimentară depusă anterior, inclusiv incizie la
nivelul rocii în bază. Pe de altă parte, confirmă existenţa unor trasee diferite ale scurgerii, ceea ce
vine în sprijinul ipotezei noastre legate de funcţionarea în acest perimetru a unui sector de albie
anastomozată.
În concluzie, dacă anastomozarea a existat ca mod natural de organizare a râului, aceasta s-a
dezvoltat pe partea dreaptă a cursului principal, a cărui caracteristici generale sunt stabilitate în
plan orizontal (albie sinuoasă) şi pliere pe contactul cu treapta de luncă de pe partea stângă.
De asemenea, evoluţia râului, indiferent dacă este sinuos sau anastomozat, se află sub
influenţa pantei, care pe acest sector scade puternic faţă de sectorul din amonte. Această reducere
a pantei se datorează şi în acest caz schimbării tipului de rocă (se trece în domeniul marnei
eocene, mai puţin rezistentă la eroziune), la care probabil contribuie şi reducerea ratei de ridicare
tectonică înspre aval.
iv) Cea de-a doua zonă de îngustare se asociază cu avansarea Dealului Cetăţuii spre sud, care
se întrerupe brusc, lăsând locul unei ample zone depresionare. După cum atestă forajele din zonă
(SC Georesearch SRL), care intersectează marna miocenă dispusă în baza pietrişurilor aluviale
aproximativ din dreptul Operei Maghiare, şi în acest caz este vorba de un contact dat de un sistem
de falii îngropat sub sedimente şi extins pe o suprafaţă de aproximativ 400 m.
Întregul interval de timp pentru care există informaţii prezintă un râu amenajat (Sectorul 13),
însă contextul morfologic al luncii - cu dezvoltarea pe dreapta a conului de dejecţie al pârâului
Ţiganilor, pe suprafaţa căruia este aşezat centrul vechi al oraşului (atestat începând cu epoca
romană) - susţine menţinerea acestei poziţii şi în trecut. Acest sector este unul de tranziţie, cu o
trecere gradată dintr-un domeniu în altul, singurul element morfometric care poate da o oarecare
măsură asupra acestei treceri fiind înălţimea malurilor, care tinde să crească spre aval.
v) Flancul estic al Dealului Cetăţuii marchează limita amonte a unei largi deschideri la
nivelul luncii. Această linie de discontinuitate joacă un rol deosebit de important, reprezentând
contactul dintre depozitele sedimentare paleogene, dispuse monoclinal, şi cele miocene, dispuse
discordant şi afectate de diapirism.
Pe fondul ridicării Masivului Feleac şi a prelungirii sale nordice, comportamentul plastic al
sării particularizează zona de contact, prin dezvoltarea unui amplu cuplu sinclinal – anticlinal
diapir. Acest cuplu este intersectat perpendicular de către vale, după cum atestă structura şi
158
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
orientarea stratelor din componenţa versanţilor (detalii la Capitolul IV). Amplitudinea mare a
celor două cute diapire se poate explica prin antrenarea sării în lungul sistemului de falii, dovadă
şi dispunerea sinclinalului şi anticlinalului diapir paralel cu sistemul de faliere, pe aliniament N-S.
În zona de contact acest fenomen implică şi o mişcare ascendentă a sării (gipsului), fără ca
aceasta să fi ajuns însă la zi.
În aceste condiţii, se poate vorbi despre un efect prelungit spre aval a lăsării compensatorii
din extremitatea estică a blocului în ridicare (similară ca mecanism cu lăsarea de la Floreşti), care
se asociază la nivelul râului cu Sectoarele 14, 15, 16 şi 17. Întrucât discuţiile privind ajustarea
râului în acest context geologic local vizează un comportament asociat diapirismului, pentru a
oferi unitate prezentării noastre, ele sunt reluate la prezentarea segmentului de râu următor.
i) Prezenţa gipsurilor la est de Comuna Chinteni, la est de Dealul Cetăţuia (în foraje) şi în
patul albiei Văii Becaşului (un aliniament orientat aproximativ N-S) confirmă că râul secţionează
limita marginală a vechii mări badeniene. De asemenea, forajele amplasate spre latura sud-estică
a luncii indică o tendinţă de creştere a adâncimii la care este intersectat gipsul, de la 6 m în zona
Piaţa Avram Iancu, la 12 m în dreptul Liceului Mihai Eminescu (Bld. 21 Decembrie). Acest lucru
ne indică conturarea unei zone de lăsare (sinclinal), pe un aliniament SE-NV.
Arealul de lăsare conturat poate fi urmărit în foraje şi spre versantul opus, în limitele
corespunzătoare Sectorului 15, însă cu o tendinţă de reducere a adâncimii la care este intersectată
roca. De altfel, confluenţele cu Pârâurile Nadăş şi Chinteni, confirmă morfologic existenţa
subsidenţei.
În acest context, interpretăm prezenţa unei pante accentuate şi caracterul uşor împletit (sesizat
la scară istorică) din lungul Sectorului 15 ca o consecinţă a lăsării diapire spre aval. Dispunerea
spaţială a confluenţelor celor doi afluenţi de dreapta - Nadăş şi Chinteni - faţă de limitele
sectorului 15, dimensiunile reduse ale albiilor acestora şi lipsa unor ajustări morfologice ale râului
Someşu Mic în apropierea lor, reprezintă dovezi ale lipsei rolului lor în impunerea împletirii,
printr-un eventual aport suplimentar de sedimente.
Caracteristicile morfologice şi morfometrice ale Sectorului 14 indică evoluţia lui în condiţii
de pantă mai mari decât cel din aval, şi lipsa unui caracter împletit. De asemenea, este sectorul de
râu în lungul căruia râul se repoziţionează în cadrul luncii, prin orientarea aproximativ paralelă cu
limita Dealului Cetăţuii. Un astfel de comportament este contrariant.
Se ridică următoarea întrebare: De ce râul Someşu Mic optează pentru un traseu în care
prezenţa rocii se menţine permanent în patul său (Sectoarele 14, 15), în locul unuia orientat spre
zona de maximă lăsare din limita nord estică a luncii, unde şi grosimea stratului aluvionar
depăşeşte 12 m?
Un astfel de comportament poate fi interpretat ca o ajustare a râului la parcurgerea arealului
afectat de diapirism la contactul cu rocile premiocene, din lungul sistemului de falii asociate
limitei estice a horstului prezent în perimetrul oraşului Cluj Napoca.
În acest context, prezenţa pragurilor şi panta mai accentuată din lungul Sectorului 14 sunt
dovezi ale traversării de către râu a acestui prim anticlinal diapir, ceea ce explică apariţia tufului
de Dej în patul albiei. Direcţia de scurgere se datorează atragerii cursului de apă pe acest traseu,
urmare a condiţiilor de eroziune mai favorabile (grad ridicat de fisurare şi fracturare a rocilor din
bolta de anticlinal). Astfel se poate explica şi traseul din aval, al Sectorului 15, care continuă
direcţia imprimată, deşi spre sud se conturează o zonă de lăsare mai accentuată. Diferenţele
morfologice dintre cele două sectoare se datorează naturii materialului din patul albiei (tuf
vulcanic vs marnă) şi gradului de participare a sa în condiţionarea modului de ajustare a cursului
159
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
de apă (raportul rocă – sedimente fluviale din maluri), aspecte care vor fi detaliate în subcapitolul
următor.
Sinuozitatea redusă a râului în lungul celor două sectoare, lipsa popinelor şi a belciugelor,
prezenţa rocii în patul albiei şi înălţimea de 4 - 5 m a malurilor (valori peste medie), sugerează
menţinerea acestui traseu pe timp îndelungat.
După cum se poate constata şi din Fig. 11.4., în perimetrul delimitat de Dealul Cetăţuii şi
sectorul de luncă pe suprafaţa căruia apar fragmente de terasă a II-a (zona Someşeni), apar 2
canale secundare de scurgere, cunoscute în toponimia locului sub denumirea de Canalul Morii.
Se ridică întrebarea dacă aceste două canale sunt cumva o reflectare a unui comportament
anastomozat al râului Someşu Mic, la traversarea sinclinalului. Poziţionarea lor faţă de traseul
cursului principal, spre zona de maximă lăsare şi prezenţa anticlinalului din aval, cu rol de baraj,
sugerează că o astfel de ipoteză ar fi corectă.
Însă informaţiile istorice asupra acestui aspect au un caracter contradictoriu. Dacă plecăm de
la premisa că morfologia actuală o reflectă pe cea naturală, modificările antropice nu ne permite
să conturăm foarte bine configuraţia iniţială, mai ales în raport cu sectoarele din amonte. În
consecinţă, în lipsa evidenţelor cartografice sau de altă natură nu putem spune în mod categoric
că amenajările antropice au avut la bază o reţea de scurgere formată în condiţii naturale.
ii) În sectorul în care lunca traversează bolta anticlinalului diapir de la Someşeni, morfologia
sa este complet diferită faţă de situaţia precedentă. Lăţimea mare a acesteia este doar aparentă,
indusă de prezenţa resturilor de terasă a II-a. Detaşarea teraselor nu se datorează activităţii râului
Someşu Mic ci afluenţilor de dreapta, a căror activitate de eroziune a fost favorizată de prezenţa
sării în apropiere de suprafaţă (Morariu şi Mac, 1962, Posea, 1962).
Comportamentul râului pe această secţiune nu a putut fi pe deplin descifrat. Caracteristicile
Sectorului 16 asociate cu foraje din zonă indică o posibilă zonă de lăsare secundară, ceea ce ar
explica menţinerea malurilor înalte în lungul său. Prezenţa celor două rupturi de pantă la
extremităţile sectorului sugerează plasarea lui între două zone de ridicare. Prima ridicare este de
mici dimensiuni, întrerupe lăsarea din amonte şi marchează intrarea în domeniul anticlinalului
diapir. Dacă ţinem cont de poziţia fragmentelor de terasă a II-a izolate în perimetrul luncii, putem
proiecta extinderea barajului natural uşor în amonte, până în dreptul aliniamentului vestic al
primelor două fragmente de terasă a II-a.
În schimb Sectorul 17, anastomozat, cu un caracter meandrat şi pantă crescută de scurgere s-
ar suprapune celei de-a doua bolţi secundare de anticlinal, dovadă revenirea tufului vulcanic în
patul albiei. Panta crescută de scurgere se explică prin rezistenţa la eroziune şi unghiul mai ridicat
de cădere a rocii, iar instalarea anastomozării are loc în spatele barajului impus de flancul de
anticlinal orientat spre aval.
160
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
pozitive corespunde aliniamentului cutelor diapire amintite, fiind de fapt corespondenţa lor
morfologică la nivelul luncii.
În ceea ce priveşte cursul de apă, elementul de specificitate este dat de trecerea abruptă de la
un tip de albie la altul, modurile de organizare a scurgerii (sinuoasă, meandrată sau anastomozată)
fiind menţinute pe distanţe relativ scurte, de ordinul sutelor de metri – kilometrilor.
Morfologia de ansamblu a luncii şi prezenţa unor segmente de râu încătuşate în formaţiunile
pozitive amintite ne permit să apreciem că poziţia albiei în cadrul luncii se menţine de un timp
îndelungat pe traseul cunoscut. Mişcările de lăsare şi ridicare a sării, a căror manifestări concrete
la nivelul luncii se traduc în aducerea rocii rezistente la eroziune în apropiere de suprafaţă, iar la
polul opus instalarea unei agradări verticale accentuate, reprezintă cauza principală a
comportamentului râului în plan orizontal şi vertical.
Concret, intersectarea anticlinalelor diapire de câtre râu se asociază cu maluri joase şi
prezenţa tufului vulcanic în patul albiei (anastomozarea Someşeni – Sector 17 şi sectorul sinuos
din dreptul podului Sânnicoara – parte din Sectorul 20), în timp ce la intersectarea sinclinalelor
diapire, râul devine aluvial iar înălţimea malurilor creşte (Sectorul 18, parte din Sectorul 20,
Sectorul 21). O situaţie particulară se înregistrează la intersectarea anticlinalelor cu echivalenţă
morfologică, unde prezenţa rocii în patul albiei se asociază cu maluri care cresc în înălţime,
situaţie datorată unor cazuri locale de antecedentă (anastomozările de la Aeroport - Sector 19 şi
Apahida – Sector 22).
Comportamentul în plan orizontal este de asemenea foarte variat, sectoare de albie sinuoasă,
stabilă în timp, alternând cu sectoare în care meandrarea este foarte accentuată. Acest
comportament este complicat de asocierea locală a canalelor secundare de scurgere, ceea ce
induce un caracter anastomozat în porţiunile respective.
Aceste caracteristici morfologice reprezintă dovezi ale faptului că sectoarele de râu
anastomozat sunt prezente în zona anticlinalelor diapire în timp ce meandrarea se asociază
zonelor de lăsare adiacente:
i) Cuplul anastomozarea de la Someşeni (Sector 17) şi meandrarea din aval (Sector 18)
Se conturează pe fondul contactului dintre amplul anticlinal diapir din amonte, asociat faliei
de est a horstului din zona Clujului şi fascicolul de cute diapire, mai exact pe zona de lăsare
conturată între anticlinalul respectiv şi Anticlinalul Someşeni – Valea Caldă – Apahida. Această
zonă de lăsare este marcată şi de confluenţa pârâurilor Becaş şi Murători, funcţionând ca un mic
teatru de adunare a apelor. Astfel se explică configuraţia anastomozării observată la 1764, când
un braţ lateral, ulterior părăsit, avansa la contactul cu resturile de terasă a II-a din luncă până în
zona de confluenţă a celor două pâraie.
Caracterul relativ sinuos al braţelor anastomozării şi lipsa unui prag foarte evident la trecerea
spre sectorul meandrat pot fi interpretate în acord cu experimentele realizate de Ouchi (1985) cu
privire la ajustarea albiilor aluviale la mişcări tectonice, ca indicii ale unui stadiu avansat de
evoluţiei a râului în această configuraţie.
ii) Cuplul anastomozarea din dreptul Aeroportului (Sector 19) şi sectorul sinuos din aval
(prima jumătate a Sectorului 20)
Plasarea anastomozării (Sector 19) în spatele unui baraj natural este foarte evidentă în acest
caz iar evoluţia sa în condiţii de pantă redusă este verificată şi de raportul cu sectorul meandrat
din amonte.
Gradul ridicat de stabilitate a sectorul din aval (prima jumătate a Sectorul 20) se datorează
în prima fază încastrării cursului de apă în acest baraj destul de extins, fiind vorba aici despre un
caz local de antecedenţă.
În zona de lăsare localizată în aval de punctul de forţare, râul - deşi devine aluvial - continuă
să fie sinuos, însă de această dată caracterul sinuos pare să fie o consecinţă a ratei ridicate de
agradare verticală. Deşi rata de lăsare este accentuată, dovadă grosimea totală de peste 13 m a
161
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
iv) Cuplul anastomozarea de la Apahida (Sector 22) – sectorul meandrat din aval (Sector 23)
Anticlinalul Someşeni – Valea Caldă – Apahida face în această zonă o buclă dinspre N
spre SE, încadrând pe flancul său intern fascicolul de cute diapire. Acestuia i se asociată
morfologic pintenul de terasă, interpus între Valea Caldă şi râul Someşu Mic, şi treapta de luncă
poziţionată transversal, pe un aliniament NV – SE, pe suprafaţa căreia se dezvoltă mare parte din
aşezarea Apahida. Râul este fixat între cele două morfologii pozitive, şi are un caracter
anastomozat. Dimensiunea extinsă a acestei anastomozări comparativ cu situaţiile precedente este
dată tocmai de unghiul sub care anticlinalul intersectează lunca Someşului Mic, care este fixată
pe bolta acestuia. Şi în acest caz, barajul natural din aval este foarte evident, constituind un nou
caz local de antecedenţă. În acest punct, flancul de anticlinal este marcat la nivelul patului albiei
printr-un prag de tuf vulcanic de mari dimensiuni (1-1.5 m).
Întrucât flancurile anticlinalului se asociază, atât pe interior (spre amonte) cât şi pe exteriorul
(spre aval) cu zone de lăsare, conform modelului experimental al lui Ouchi (1985), acest lucru
trebuie să se transpună la nivelul râului prin meandrare.
Dacă în cazul Sectorul 21, amplasat în amonte, validitatea modelului s-a putut confirma fără
dificultăţi, în cazul Sectorului 23, din aval, situaţia este mai dificil de interpretat, deoarece între
anii 1764 – 1860 a avut loc o reconfigurare majoră a cursului de apă, cu trecere de la o scurgere
pe două braţe amplasate la extremităţile luncii la un curs meandrat, poziţionat în partea mediană a
luncii.
Materialele cartografice succesive şi caracteristicile actuale ale albiei (morfologia în plan
orizontal şi vertical, structura sedimentară a malurilor şi natura patului albiei) certifică evoluţia
Sectorului 23 în condiţii de lăsare a luncii. Repoziţionarea spre dreapta a canalului principal de
scurgere se explică prin autocaptările buclelor de meandru foarte evoluate din lungul vechiului
braţ de scurgere, amplasat pe latura nordică a luncii.
De asemenea, existenţa canalului secundar al vechii anastomozări la contactul cu malul drept,
abandonat după reconfigurare, se poate explica prin prezenţa unei zone secundare de lăsare,
asociată unui nou anticlinal dispus în aval, pe suprafaţa căruia se dezvoltă următoarea
anastomozare (Sectorul 24) – detalii la Segmentul de râu nr. VII. Este vorba de un comportament
similar cu cel constatat în cazul anastomozării de la Someşeni (Sectorul 17) când, pentru acelaşi
interval de timp (1764 – 1860), a existat un canal secundar care scurt-circuita traseul principal şi
se îndrepta spre zona de lăsare din aval (detalii la prezentarea individuală a sectoarelor de albie).
162
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
163
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
râului Someşu Mic este conform cu modelul de mai sus, meandrarea din amonte (Sectorul 26)
fiind poziţionată pe flancul interior al sinclinalului, în timp ce segmentul de râu anastomozat
(Sectorul 27) se suprapune zonei propriu-zise de lăsare, puternic agradată vertical.
Cotul de 90 de grade pe care îl face braţul principal în aval de localitatea Răscruci (parte din
Sectorul 27) indică existenţa unui factor tectonic de control. Orientarea braţelor secundare spre
est, confluenţa cu pârâul Gădălin şi prezenţa pintenului de terasă a III-a între valea acestuia şi
valea Someşu Mic vin să certifice acest lucru. Anastomozarea de la Bonţida devine sinuoasă, cu
maluri joase (Sectorul 28). De asemenea, acest cot de 90 de grade la contactul cu versantul
marchează punctul din care râul se angajează într-un nou sector sinuos (Sectorul 29), stabil,
plasat la extremitatea estică a luncii.
Schimbarea direcţiei de scurgere, prezenţa confluenţei cu pârâul Gădălin şi a pintenului de
terasă par să indice existenţa unei zone de lăsare. Pe de altă parte, creşterea pantei de scurgere în
asociere cu caracterul sinuos la nivelul Sectorului 28 şi apariţia rocii în patul albiei la contactul
cu versantul indică mai degrabă traversarea unui sector de ridicare a sării, mai exact o trecere a
râului pe flanc de sinclinal, în condiţiile în care inflexiunea maximă a acestuia depăşeşte cadrul
luncii spre est). Această interpretare este susţinută şi de modul de poziţionare şi comportamentul
Sectorului 29, care indică o evoluţie sub influenţa înclinării laterale a luncii spre dreapta. Similar
cazului existent la Jucu, urmele vechilor cursuri de apă sugerează o deplasare laterală a râului,
prin avulsie.
Cele două seturi de informaţii indică poziţionarea inflexiunii maxime a sinclinalului în cadrul
luncii pe un aliniament V – NE. Limita acestuia spre aval, corespunzătoare flancului de anticlinal
asociat, este marcată de cotul de 90 de grade şi orientarea braţului principal de scurgere spre E,
din a doua jumătate a Sectorului 27, limită care teoretic poate fi proiectată până la contactul cu
versantul estic. În acest context, modul de dispunere spaţială a Sectorului 28 poate fi interpretat
ca o consecinţă a ajustărilor din aval a albiei, urmare a avulsiilor succesive spre dreapta (Sectorul
29).
164
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
istorică, acest sector de râu s-a menţinut stabil, în condiţii în care configuraţia albiei în amonte a
suferit modificări substanţiale. Stabilitatea albiei este certificată de configuraţia actuală a râului,
maluri înalte şi stabilizate, prezenţa rocii în patul albiei, care pot fi considerate dovezi ale
menţinerii sale îndelungate pe traseu.
165
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Segmentul de râu nr. X (sectoarele 36, 37, 38, 39, 40, 41)
Aval de Gherla, Anticlinalul diapir Cojocna – Gădălin – Sic - Băiţa – Buneşti urmează un
aliniament N-NE, pentru ca în dreptul localităţii Buneşti să reintersecteze lunca Someşului Mic,
în perimetrul căreia dispare spre aval. Paralel cu acesta, pe partea dreaptă se dezvoltă Anticlinalul
Petreşti – Nireş, care debutează în zona luncii şi pe care o părăseşte în dreptul localităţii
Mănăstirea. Modul de dispunere a luncii faţă de cele două anticlinale indică prezenţa în lungul
său a sinclinalul asociat. În aceste condiţii, râul Someşu Mic evoluează sub directa influenţă a
unei lăsări poziţionate pe axul luncii, până în dreptul intersectării capătului terminal al
Anticlinalului Cojocna – Gădălin – Sic - Băiţa – Buneşti.
În prima parte a traseului său, aval de barajul natural impus de treapta de luncă din zona
oraşului Gherla, râul se menţine pe partea stângă a luncii până în apropiere de confluenţa cu
pârâul Nireş, după care se reorientează spre dreapta. Poziţionarea râului pe stânga o interpretăm
ca fiind cauzată de zona de lăsare asociată flancului Anticlinalului diapir Cojocna – Gădălin – Sic
- Băiţa – Buneşti, şi nu împingerii sale de către conul de dejecţie a pârâului Fizeş. O astfel de
ipoteză este susţinută tocmai de existenţa acestui baraj natural şi a segmentului de râu antecedent
asociat, care confirmă menţinerea îndelungată pe poziţie, cel puţin la scară milenară.
Atingerea versantului drept de către râu corespunde zonei maxime de lăsare (Sectorul 36),
după care are loc o încetare a meandrării şi instalarea unui curs sinuos, foarte stabil în plan
orizontal, cu pantă de scurgere mai mică decât în amonte, şi orientat spre stânga (Sectorul 37).
Apreciem că acest ultim segment de râu, cu extindere spaţială redusă (aprox. 770 m), corespunde
unei mici inflexiuni pozitive în fundul văii, asociată capătului terminal al Anticlinalului Petreşti –
Nireş – Sânmărghita, pentru ca după depăşirea acestuia, râul să reintre sub influenţa zonei de
lăsare compensatorii, declanşatoare a meandrării de la Petreşti (Sectorul 38).
În sprijinul asocierii sectorul sinuos al râului Someşu Mic (Sectorul 37) cu anticlinalul diapir,
aducem în atenţie modul în care se dispun afluenţii de stânga faţă de cursul principal, care în
condiţii naturale de evoluţie, neperturbate de intervenţii antropice, sunt antrenaţi spre sectoarele
meandrate din amonte si aval, ocolind acest areal. Şi în acest caz, nediferenţierea morfologică la
nivelul luncii se poate datora fie amplitudinii reduse a acestui anticlinal, fiind vorba de capătul
său terminal dispus sub sedimentele aluviale, fie unui stadiu avansat de evoluţie, care a reuşit să
estompeze eventualul relief pozitiv asociat. Menţinerea caracterului de albiei aluvială, săpată în
propriile sedimente, pledează pentru prima variantă.
În dreptul localităţii Petreşti, în lungul versantului estic se poate urmări o treaptă de luncă de
aproximativ 3 m înălţime, care corespunde traseului general al Anticlinalului Petreşti - Nireş –
Sânmărghita, ceea ce ne conduce la concluzia că şi în acest caz este vorba de o corespondenţă
morfologică a anticlinalului pe suprafaţa luncii. Această treaptă de luncă ne permite să
poziţionăm în perimetrul luncii arealul afectat de lăsarea compensatorie, ceea ce corespunde în
lungul râului cu Sectoarele 38, 39 şi 40.
După cum se constată la scară istorică, există o predispoziţie naturală a albiei pentru
dezvoltarea sa în plan orizontal, chiar dacă în perioade mai recente porţiuni de râu pot avea un
pronunţat caracter sinuos.
De asemenea, orientarea Sectorul 40 în raport cu Anticlinalul Petreşti – Nireş – Sânmărghita
şi modul de dispunere a urmelor vechiilor albii pe suprafaţa luncii, la distanţă considerabilă faţă
de poziţia actuală a râului, sunt aspecte care sugerează existenţa unui nou segment de luncă cu
înclinare laterală spre dreapta, ceea ce la nivelul cursului de apă se traduce în avulsii preferenţiale
spre versantul estic.
În capătul aval al sectorului 40 debutează un nou segment de râu sinuos (sectorul 41), foarte
stabil la scară istorică. Unghiul de 90 de grade pe care îl face cursul de apă pe contactul cu
versantul, asociat cu reducerea înălţimii malurilor şi revenirea la o scurgere de tip vad- adânc, ne
conduc la ipoteza că acest comportament este determinat de capătul terminal al Anticlinalul diapir
Cojocna – Gădălin – Sic - Băiţa – Buneşti. Ieşirea de sub influenţa anticlinalului este marcată
166
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
printr-un nou unghi de 90 de grade, prin care cursul de apă intră sub efectul lăsării diapire din
zona de confluenţă. Ca şi în cazul Sectorului sinuos 37, apreciem că este vorba despre o
morfologie estompată a capătului terminal al acestui anticlinal, însă uşor mai amplă decât în cazul
precedent.
Albiile aluviale răspund la variaţiile condiţiilor de mediu prin ajustări ale formei şi ale tipului
de albie, în acord cu legile geometriei hidraulice, unde debitul lichid şi debitul solid reprezintă
principalii factori de control. Nu acelaşi lucru se poate spune despre albiile în care roca îşi face
simţită prezenţa, unde alţi factori de control primează (Schumm, 2005).
Analiza bivariată a parametrilor morfometrici ai canalului unic/principal de scurgere la
momentul 1970 (Capitolul XI) a surprins foarte bine faptul că din triada debit lichid - debit solid
– pantă, ultima reprezintă cel mai important factor de control în ajustarea locală a formei acestui
curs de apă. De altfel acest lucru este certificat de reconstituirea condiţiilor locale de evoluţie a
râului (Anexa 1, Subcapitolul 11.2), unde s-a putut vedea modul în care geologia, prin litologie,
structură şi tectonică, s-a impus în organizarea scurgerii.
Pe baza acestor constatări, devine evident că înţelegerea modului în care se produce
alternanţa tipurilor de albie în profil longitudinal este strâns legată de înţelegerea raporturilor
existente între acest factor principal de control şi tipurile de albie identificate.
În consecinţă, propunem o analiză concentrată pe panta la maluri pline (P, m/km) şi puterea
specifică de scurgere (PsS, W/m2), la care se adaugă procentul de schimbare a pantei faţă de
sectorul din amonte (T, %), parametrii determinaţi pentru canalul unic/canalul principal de
scurgere la momentul 1970, în cele 42 de sectoare identificate în profil longitudinal.
Sunt atinse următoarele aspecte:
- Informaţii cantitative cu caracter general (subpunctul 11.3.1)
- Raporturi stabilite între albiile cu canal unic de scurgere (subpunctul 11.3.2)
- Condiţii de apariţie a anastomozelor (subpunctul 11.3.3)
- Modul de îmbinare a tipurilor de albii în profil longitudinal (subpunctul 11.3.4)
- Raportarea tipurilor de albie identificate în lungul acestui curs de apă la clasificările
cunoscute (subpunctul 11.3.5).
167
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
b) Relaţia dintre panta albiei şi puterea specifică a râului (Fig. 11.13.) evidenţiază la rândul
său că sectoarele în care este semnalată roca în patul albiei se caracterizează în general printr-o
energie disponibilă mult mai mare, comparativ cu sectoarele aluviale.
168
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Totodată, este sesizabilă o mai bună grupare a valorilor pentru sectoarele cu pat aluvial. Acest
lucru se explică prin faptul că ajustarea morfologiei lor este într-o mai mare măsură în acord cu
legile geometriei hidraulice, puterea specifică a râului fiind de altfel o măsură şi a gradului de
control exercitat de debitul la maluri pline (Q1.5 ani). Trendul pozitiv al valorilor indică faptul că o
creştere a pantei va însemna şi o creştere a puterii specifice a râului, iar o descreştere a pantei se
va asocia cu o descreştere a puterii specifice a râului. La nivelul configuraţiei în plan orizontal a
cursului de apă, acest lucru presupune meandrare în primul caz, respectiv un curs sinuos în cel de-
al doilea.
La cealalată extremă se situează valorile obţinute pentru albiile în rocă. Roca, prin
intermediul rezistenţei la eroziune şi înclinării, la care se adăuga mişcările tectonice ascendente
(Sectoarele 11, 14), imprimă sectoarelor respective de râu un comportament pe alt palier
energetic, unde legile geometriei hidraulice aplicabile albiilor aluviale nu se mai verifică. În
realitate, aceste cazuri corespund cu sectoare sinuoase cu pantă mare (Sectoarele 2, 11, 14) şi
anastomozare cu braţe sinuoase (Sectorul 3). Tendinţa generală uşor negativă, dinspre amonte
spre aval, reflectă capacitatea râului de a contracara efectele atipice ale pantei pe măsură ce
puterea sa specifică se măreşte, odată cu creşterea înspre aval a cantităţii de apă tranzitată (aportul
afluenţilor).
Lipsa de grupare a valorilor aferente albiilor mixte poate fi interpretată ca o dovadă a stării
intermediare între cele două extreme, unde aluviunile din maluri reuşesc să preia şi să disipeze
aportul energetic introdus de rocă şi tectonică, prin favorizarea avulsiei şi a migrării laterale
(mecanisme de consum a energiei). În acest context, gradul de împrăştiere a valorilor poate fi
privit din prisma apropierii de cele două extreme, ca reflectare a raportul dintre efectul dereglator
introdus de rocă şi efectul reglator introdus de aluviuni.
Sectorul 14 ocupă un loc aparte în acest tablou. Valoarea maximă a puterii specifice de
scurgere recomandă acest sector ca fiind segmentul de râu cu energie disponibilă maximă, pe
toată lungimea râului din aval de Gilău. În mod concret, acesta se suprapune arealului de ridicare
diapiră din zona de contact dintre domeniul Paleogen şi domeniul Miocen. Poziţionarea sa la
intersectarea tendinţelor generale ale albiilor în rocă şi albiilor mixte poate fi considerată o
dovadă a existenţei unui prag al gradul de participare a rocii în condiţionarea tipului de răspuns al
cursului de apă. Astfel, creşterea ponderii rocii peste acest prag va impune un comportament
îndepărtat de legităţile geometriei hidraulice (sectoarele de albii în rocă), în timp ce descreşterea
ponderii rocii sub această valoare va implica un comportament orientat spre cel al albiilor aluviale
(sectoarele de albii mixte).
Fig. 11.13. Relaţia dintre panta la maluri pline şi puterea specifică a râului, în 42 de sectoare de râu.
Moment de referinţă: 1970
169
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 11.14. Gradul de modificare a pantei la maluri pline faţă de panta sectorului din amonte.
Valorile pozitive indică tendinţa de creştere, iar valorile negative tendinţa de scădere a pantei.
Moment de referinţă: 1970
d) Analiza comportamentului râului în raport cu natura materialului din patul albiei (Fig.
11.15.) aduce în atenţie rolul jucat de rezistenţa la eroziune a rocii. Dintre tipurile de rocă
întâlnite în lungul râului, tuful de Dej şi calcarul eocen se caracterizează prin cea mai mare
rezistenţă la eroziune, dovadă şi prezenţa pragurilor din patul albiei în arealele de ocurenţă a lor.
La polul opus se plasează nisipurile şi pietrişurile fluviale, iar pe o poziţie intermediară marnele
miocene (argilă marnoasă), marnele eocene şi argilele eocene.
Relaţia este bine surprinsă de modul de distribuţie a valorilor puterii specifice de scugere pe
cele 7 categorii de materiale, lucru explicabil dacă ţinem cont că acest parametru reflectă
însumarea condiţiilor de evoluţie şi capacitatea de ajustare a râului pentru menţinerea unei stări de
echilibru dinamic.
În cazul pantei, rezultatele obţinute pentru domeniul Miocenului sunt similare cu cele
anterioare, însă nu şi pentru domeniul Paleogenului. Aici este sesizabilă o schimbare de raport
170
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
între calcar, marnă şi argila eocenă, în sensul în care sectoarele de râu par să înregistreze o pantă
mai mare pe argile decât pe calcare. Însă această schimbare este aparentă şi se datorează faptului
că valorile medii ale pantei reflectă şi valorile mari ale acestui parametru în sectoarele 2, 3, 11 şi
14 (sectoarele de albie în rocă), impuse şi de condiţii particulare de evoluţie (panta iniţială a
fundului văii pe argile, sector de antecedenţă în bară calcaroasă), nu doar de rezintenţa la
eroziune. Prin urmare, în acest caz, panta nu constituie neapărat o măsură a relaţiilor dintre
diferite tipuri de albie ci este o sinteză a ecarturilor între care se încadrează valorile sale.
Fig. 11.15. Repartiţia valorilor pantei la maluri pline şi a puterii specifice de scurgere, în funcţie de
natura materialului din patul albiei. Moment de referinţă: 1970
e) Dacă analiza noastră se îndreaptă spre raporturile stabilite între diferite tipuri de organizare
a scurgerii pe cele trei categorii de albii: în rocă, mixte şi aluviale (Fig. 11.16.), prima constatare
este legată de tendinţa generală de grupare a valorilor parametrilor luaţi în calcul pe cele trei
tipuri de albii. Este evidentă o scădere generală a valorilor parametrii dinspre sectoarele în rocă
spre cele aluviale, raport care reflectă comportamentul normal al unui curs de apă.
Sintetizând observaţiile de mai sus, reiese că în lungul acestui curs de apă apare o alternanţă
ridicată a albiilor în rocă, mixte şi aluviale, care nu urmează o succesiune clasică din amonte spre
aval, ci se succed ca ajustări locale ale albiei la traversarea unor areale particularizate de
condiţiile geologice locale. Însă deşi apare această diversitate spaţială, caracteristicile
morfometrice generale ale sectoarelor de albie se supun regulilor generale de organizare a
scurgerii, conform cărora panta şi puterea de scurgere scad dinspre albiile în rocă spre cele
aluviale. Această observaţie reprezintă prima măsură asupra modului de organizare a scurgerii în
profil longitudinal.
În cazul albiilor aluviale, din raportul stabilit între tipurile de albie şi puterea specifică de
scurgere (Fig. 11.16), se observă că sectoarele sinuoase (S) se caracterizează prin energie
171
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
disponibilă inferioară sectoarelor meandrate (M), relaţie conformă cu ceea ce se cunoaşte pe acest
subiect (Schumm şi Khan, 1972).
O relaţie similară, deşi mai puţin evidentă vizual, este semnalată şi pentru albiile mixte.
Cauza pentru care totuşi raportul nu este la fel de evident din punct de vedere statistic pentru
acest tip de albie, îşi are explicaţia în raţionamentul în baza căruia au fost clasificate tipologic
cele 42 de sectoare de râu.
Exemplul cel mai concludent în acest sens, care de altfel se şi impune în deformarea statistică
a acestui raport, îl reprezintă Sectorul 16 (Fig. 11.4.). Toate evidenţele cartografice din ultimii
250 de ani îl recomandă ca sector sinuos, motiv pentru care s-a optat pentru includerea lui în
această categorie. Pe de altă parte, panta mare de scurgere, mult mai mare decât a sectorului din
amonte şi contextul tectonic general al arealului respectiv indică evoluţia lui în condiţii de
sinclinal diapir, în amonte de un sector anastomozat fixat pe boltă de anticlinal. Conform
modelului propus de Ouchi (1985), acest context presupune meandrare pe flanc de sinclinal şi
anastomozare pe boltă de anticlinal. Acelaşi autor subliniază însă că prezenţa unui curs sinuos
într-un sector unde în mod natural se instalează meandrarea indică o stare avansată de evoluţie a
sectorului respectiv. Credem că aceasta este explicaţia configuraţiei albiei din situaţia de faţă,
stare atinsă înainte de momentul 1764 şi menţinută în acest format până în prezent.
Prin urmare, dacă acordăm Sectorului 16 statutul de albie meandrată, în ciuda lipsei de
evidenţe istorice asupra meandrării, constatăm că valorile pantei (P), puterii specifice de scurgere
(PS) şi tendinţei de modificare a pantei faţă de sectorul din amonte (T) se vor plasa în limitele
celor specifice meandrării în albie mixtă, comparativ cu situaţia iniţială, unde parametrii amintiţi
înregistrează valorile maxime ale câmpului alocat sectoarelor sinuoase. Figura 22 prezintă
rezultatele pentru situaţia în care Sectorul 16 este considerat un sector sinuos.
Din observaţiile de mai sus, se pot desprinde două idei principale
- atât în condiţii de albii aluviale cât şi mixte, albiile meandrate apar în condiţii de pantă
mai mare decât cele sinuoase
- deşi elementele morfometrice de referinţă utilizate în analiza de faţă sunt evaluate la
nivelul anului 1970, este evident că acestea reuşesc să conserve morfologiile iniţiale ale
albiilor, chiar dacă nu mai sunt evidente la momentul 1970. Din această ultimă
constatare putem deduce cel de-al doilea caracter general al râului şi anume gradul său
ridicat de conservatorism, cel puţin la scară istorică.
O categorie distinctă o reprezintă albiile în rocă, unde sectoarele sinuoase (Sr) se
caracterizează prin valori superioare faţă de cele înregistrate în cazurile precedente. Aici sunt
incluse Sectoarele 2, 11 şi 14.
În sinteză, din însumarea informaţiilor legate de condiţiile de manifestare a albiilor cu canal
unic, putem spune că raportul dintre aceste sectoare reflectă modelul cunoscut, atât la nivelul
albiilor aluviale cât şi la nivelul albiilor mixte, cu menţiunea că în cazul albiilor mixte situaţia
este mai complexă, impusă de evoluţia lor istorică şi de gradul de control exercitat de rocă. În
funcţie de cazurile identificate în lungul râului, apar următoarele relaţii:
Pentru început apelăm la definiţiile existente în literatură asupra condiţiilor în care poate să
apară fenomenul de anastomozare:
- definiţia 1 (Rădoane et al., 2001): “pante mai mici, o mai mare stabilitate,
coezivitatea malurilor, transport predominant în suspensie şi braţe divizate de insule
acoperite de vegetaţie”
172
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
- definiţia 2 (Nanson, Knighton, 1996): sunt identificate şase categorii, care se încadrează
între două extreme: sisteme de energie mică, cu textură sedimentară fină şi organică, respectiv
sisteme de energie relativ mare, cu transport de pietriş şi bolovăniş. Sunt în general asociate cu
incidenţă ridicată a inundaţiilor, maluri rezistente la eroziune şi frecvent mecanisme de blocare
sau constrângere a canalelor de scurgere, condiţii care favorizează producerea avulsiilor.
Semnalăm că Nanson şi Knighton (1996) utilizează termenul de “anabranching rivers” pentru
a desemna această formă de organizare a curgerii, noţiune care însă nu are un corespondent în
limba română. Conform autorilor, termenul de anastomozare (engl: anabranching rivers) – folosit
pe larg şi în limba română, are un caracter restrictiv şi se aplică doar unei categorii de albii de
acest tip, în care scurgerea se realizează în condiţii de pantă mică iar materialele din maluri şi din
patul albiei sunt fine (tipul 1). De altfel constatăm că această situaţie este surprinsă şi în definiţia
oferită de Rădoane et al, 2001. Neavând la îndemână o traducere potrivită pentru termenul mai
larg de “anabranching rivers”, în lucrarea de faţă optăm pentru menţinerea termenului de
anastomozare pentru a desemna situaţiile din lungul râului Someşu Mic, deşi este evident că
acestea nu se încadrează la Tipul 1 din clasificarea Nanson şi Knighton (1996).
O sinteză a tipurilor de anastomozare identificate în zona noastră de studiu poate fi urmărită
în Tabelul 11.1., unde sunt trecute în revistă atât raporturile acestor sectoare cu cele din amonte
cât şi condiţiile geologice în care evoluează, aşa cum au fost prezentate la Subcapitolul 11.2.
173
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
174
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 11.16. Repartiţia valorilor pantei la maluri pline, puterii specifice de scurgere şi procentului de schimbare a pantei faţă de setorul din amonte, în funcţie de
tipul de albie: As – Anastomozare sinuoasă, Am – Anastomozare meandrată, S – sector sinuos, M – sector meandrat. Moment de referinţă: 1970
175
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Cauza variaţiilor de pantă o reprezintă natura litologică şi structurală a rocii din patul albiei
(alternanţa calcar – marnă – argilă eocenă) şi/sau particularităţi locale de evoluţie (mişcare tectonică
ascendentă la sectorul 11; diferenţa de pantă dintre sectorul 2 şi sectorul 3, deşi ambele se dezvoltă pe
argilă eocenă). În acest context, se constată totodată faptul că anastomozările se dezvoltă pe rocile mai
puţin rezistente la eroziune: marne (Sectoarele 6 şi 12) şi argile (Sectorul 3). Aceste aspecte ne sugerează
că avulsia cursului de apă apare ca urmare a reducerii pantei faţă de sectorul din amonte, ceea ce
favorizează debuşarea locală a apelor la debite mari.
Asupra condiţiilor restrictive din aval, existenţa lor este certificată de poziţia fixă a punctului în care
are loc revenirea la canalul unic de scurgere. În primul caz, punctul terminus coincide cu poziţia în care
râul atinge versantul şi cu reducerea accentuată a pantei odată cu angajarea râului pe noul traseu. In cazul
anastomozării de la Floreşti, elementul de control îl constituie contactul cu argila eocenă, care implică o
reducere considerabilă a pantei de scurgere. Probabil că acest contact joacă rolul de nivel de bază local
pentru cursurile secundare ale anastomozării.
Intreruperea acestui fenomen în situaţia de la Cluj este mai greu de înţeles, mai ales că avem o măsură
a extinderii sale doar pentru momentul 1764. Presupunem că încetarea sa corespunde cu debutul
sectorului suprapus sistemului de faliere, care la rândul său introduce o scădere importantă a pantei faţă
de situaţia din amonte. În mod similar cazului de la Floreşti, debutul sectorului sinuos din zona de faliere
poate fi interpretat ca punct local de atragere a canalele secundare ale Someşului Mic.
În concluzie, anastomozările din domeniul Eocen pot fi considerate o formă intermediară de consum
a excesului de energie din amonte, întreruptă de apariţia în aval a unui nivel local de bază care reuşeşte să
reunească braţele anastomozării. Acest nivel local de bază este impus de scăderea abruptă a pantei (cu un
procent mult mai mare decât cel înregistrat la trecerea spre sectorul anastomozat, Fig. 11.15. c), cauzată
litologic - apariţia argilei eocene în patul albiei, mai puţin rezistenţă la eroziune, sau tectonic –
întreruperea pantei de scurgere de către un sistem de faliere antrenat într-o mişcare ascendentă.
Nu putem spune în mod cert dacă elemenul principal de control îl constituie reducerea pantei din
amonte sau ruptura de pantă din aval. Procentul de schimbare a pantei faţă de sectorul din amonte (T, %)
indică o schimbare mai abruptă la trecerea de la anastomozare la cursul sinuos din aval decât la trecerea
spre cel anastomozat. Ar putea foarte bine să fie vorba despre o îmbinare a celor două condiţii, sub a
căror influenţă râul optează pentru anastomozare.
Ca observaţie generală, se poate spune că mecanismul atribuit instalării anastomozelor în amonte de
Cluj este similar cu cel semnalat în domeniul Miocenului pe bolţi de anticlinal, cu diferenţa că în cel de-al
doilea caz este vorba de un baraj restrictiv în calea apelor, în timp ce aici ar fi vorba de puncte locale de
atragere a cursurilor secundare, urmare a variaţiilor de pantă impuse de rezistenţa diferită la eroziune.
176
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În ceea ce priveşte anastomozele meandrate în albie aluvială, cu maluri necoezive, ele apar în condiţii
energetice mai mici decât anastomozele în albie mixtă, mai ales în raport cu cele meandrate (Fig. 11.16. a,
b).
Sintetizând discuţiile de mai sus, se conturează următorul tablou cu privire la modul în care râul
Someşu Mic se comportă în profil longitudinal (Fig. 11.17.):
- Tendinţa generală de organizare a scurgerii este în acord cu legile hidraulicii:
o Diminuarea generală a pantei de scurgere, înspre aval şi dinspre albii în rocă spre albii
aluviale
o Diminuarea generală a puterii specifice de scurgere, înspre aval şi dinspre albii în rocă
spre albii aluviale
o Creşterea spre aval a cantităţii de apă tranzitată (ca aport al afluenţilor de pe traseu)
o Relaţie normală între pantă şi formele de manifestare în plan orizontal a sectoarelor cu
canal unic de scurgere, chiar dacă în cazul albiilor mixte apare pe un palier energetic mai
ridicat
Fig. 11.17. Raportul stabilit între tipurile de albii din lungul râului Someşu Mic.
Pentru sectoarele 16, 23 şi 35 există dovezi privind funcţionarea unui tip de albie diferit, anterior perioadei de
referinţă 1860 – prezent
- Râul Someşu Mic are un caracter conservator, o memorie a formelor iniţiale de organizare a
scurgerii. Un astfel de caracter se menţine chiar şi după atingerea unor faze avansate de evoluţie,
când pot fi înregistrate transformări majore faţă de morfologia iniţială. Exemple în acest sens sunt
Sectoarele 16, 23 şi 35, pentru care există dovezi privind funcţionarea unui tip de albie diferit,
anterior perioadei de referinţă 1860 – prezent. Modul de dispunere a proiecţiei lor în câmpurile
tipurilor de albii iniţiale confirmă acest lucru.
- Fenomenul de anastomozare nu se asociază cu un câmp specific de condiţii ci se suprapune
domeniului de manifestare a triadei sinuos – meandrat – împletit, mai exact în domeniul cuplului
sinuos - meandrat. Acest mod de organizare a scurgerii apare ca o ajustare particulară a cursului
de apă, dată de condiţii locale specifice.
177
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
- În cazul albiilor mixte, raportul dintre rocă şi materialul sedimentar din maluri influenţează
modul de ajustare a albiei la pantă mare. Prezenţa rocii într-un grad mai ridicat va impune un curs
sinuos sau anastomozare sinuoasă, în timp ce creşterea ponderii materialului sedimentar în
condiţii de albie mixtă favorizează şi instalarea meandrării, atât la nivelul sectoarelor cu canal
unic de scurgere cât şi a sectoarelor anastomozate.
11.3.5. Incadrarea tipurilor de albie din lungul râului Someşu Mic în clasificările cunoscute
O măsură asupra încadrării tipurilor de râu identificate în lungul râului Someşu Mic în clasele de albii
cunoscute se poate obţine din analiza modului de distribuţie a valorilor pantei (la maluri pline, m/m) în
raport cu debitul la maluri pline (W/m2), faţă de limitele stabilite de Leopold şi Wolman, 1957 (1) între
instalarea împletirii şi meandrării, şi Ackers şi Charlton, 1971 (2) între instalarea meandrării şi a cursului
sinuos (Fig. 11.18. a). Cele două limite au fost stabilite pentru albii aluviale şi sunt considerate general
valabile, indiferent de mărimea cursului de apă:
unde s reprezintă panta la maluri pline (m/m) iar Q1.5 reprezintă debitul la maluri pline în fiecare sector
considerat.
Aplicarea relaţiei (1) la datele extrase pentru cele 42 de sectoare din lungul râului Someşu Mic redă
limita Leopold şi Wolman (1957), fapt care certifică valabilitatea datelor generate. Însă nu acelaşi lucru
se poate spune despre limita Ackers şi Charlton (1971), pentru care s-au obţinut valori mai ridicate, pe un
trend paralel cu limita cunoscută. Acest lucru se traduce în poziţionarea tranziţiei de la curs sinuos la curs
meandrat spre valori ale pantei mai mari decât cele indicate în mod clasic.
Se conturează trei întrebări:
- De ce limita dintre împletire şi meandrare este validă în timp ce limita dintre
scurgerea sinuoasă şi meandrare este deplasată la valori mai mari?
- Este responsabilă roca din patul albiei pentru deplasarea limitei Ackers şi Charlton
(1971)? Atunci de ce nu se semnalează acelaşi comportament şi la limita Leopold şi
Wolman (1957), pentru care şirul de date conţine de asemenea valori aferente albiilor
mixte?
- Este vorba despre un curs de apă atipic, unde condiţii generale disturbatoare reuşesc
să impună instalarea sinuozităţii în condiţii energetice mai mari, atât pentru sectoare
de albie aluvială cât şi pentru albii mixte?
Având în vedere şi aceste întrebări, continuăm analiza asupra modului în care sectoarele de albie din
lungul râului Someşu Mic se plasează faţă de cele două limite cunoscute. Întrucât relaţia dintre pantă şi
debitul la maluri pline are la bază legităţile geometriei hidraulice, pentru o astfel de analiză se pretează
doar albiile aluviale şi eventual cele mixte. S-a văzut la Fig. 11.13. şi explicaţiile aferente că albiile „în
rocă” evoluează sub influenţa altor factori de control decât regimul de scurgere, motiv pentru care nu sunt
luate în considerare.
În cazul albiilor aluviale (Fig. 11.18 b; Fig. 11.19. a), toate cele 14 sectoare se plasează sub limita
Leopold şi Wolman, iar valorile se menţin în câmpul meandrării, inclusiv cele asociate sectoarelor
sinuoase. Raportul spaţial al albiilor meandrate şi al celor anastomozate cu braţe meandrate, subliniază şi
aici suprapunerea domeniilor de apariţie şi evoluţie a celor două tipuri de albii. Distribuţia valorilor
sectoarelor de albie aluvială este conformă cu modelul general, ceea ce atestă valabilitatea legităţilor
geometriei hidraulice în aceste cazuri, chiar şi în condiţiile în care limita Ackers şi Charlton (1971) este
deplasată.
Pentru sectoarelor de albie mixtă (Fig. 11.18. b; Fig. 11.19. b), interpretăm distribuţia valorilor faţă de
limita Leopold şi Wolman (1957) ca încă o dovadă a raportului stabilit între materialul sedimentar şi roca
din patul albiei în impunerea comportamentului albiei. Unde ponderea materialului sedimentar din maluri
este mai mare, sectoarele de albie răspund mai bine legităţilor geometriei hidraulice, ceea ce în acest
raport corespunde cu poziţionarea valorilor între cele două limite. Cazurile din domeniul împletirii
reflectă de fapt situaţiile de pantă mai mare unde se impune roca, împletirea – în sensul clasic – nefiind o
formă de organizare a scurgerii întâlnită în lungul acestui curs de apă. Anastomozele meandrate şi
178
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
sinuoase nu se organizează în grupe distincte iar apariţia lor nu apare ca fiind condiţionată de valoarea
prag impusă de limita Leopold şi Wolman (1957).
Fig. 11.18. Raportul stabilit între panta la maluri pline şi debitul la maluri pline: a) diagramă generală după Leopold
şi Wolman (1957) şi Ackers şi Charlton (1971), preluată după Timar (2003), cu modificări; b) studiu de caz râul
Someşu Mic – valori estimate în 42 de sectoare de albie
179
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 11.19. Detaliu privind raportul dintre pantă şi debitul la maluri pline, în raport cu limitele Leopold şi Wolman
(1957, calculat) şi Ackers şi Charlton (1971, calculat):
a) pentru sectoarele de albii aluviale; b) pentru sectoarele de albii mixte
Întrucât în lungul râului Someşu Mic s-au identificat la scară istorică 14 sectoare distincte de albii
anastomozate (posibil şi sectorul 15), apare implicit întrebarea legată de gradul în care aceste tipuri de
albii se raportează la clasificarea tipurilor de anastomoze, realizată de Nanson şi Knighton (1996).
Pornind de la indiciile legate de modul de organizare a scurgerii şi natura materialului sedimentar,
cazurile din lungul râului Someşu Mic par să se încadreze în tipurile 3 şi 6 (Fig. 11.20.):
- Tipul 3: anastomozare meandrată cu pietrişuri în patul albiei şi în maluri, de energie mai mare. În
cazul râului Someşu Mic se aplică atât sectoarelor de albie aluvială cât şi sectoarelor de albie
mixtă
- Tipul 6: anastomozare sinuoasă, cu pietrişuri în patul albiei şi în maluri, de mare energie. Aceste
tipuri de manifestări au fost identificate de către autori în lungul unor râuri cu bazine hidrografice
mici, unde blocajul din aval este impus de o cantitate ridicată de material vegetal (trunchiuri).
180
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Deşi condiţiile genetice nu se verifică în lungul râului Someşu Mic, reţinem acest tip de albie
pentru anastomozele sinuoase de albie mixtă.
Însă dacă urmărim clasele valorice ale puterii specifice de scurgere, naturii materialului sedimentar şi
ale parametrilor morfometrici luaţi în considerare de Nanson şi Knighton (1996), constatăm că situaţiile
din zona noastră de studiu nu se încadrează neapărat în limitele indicate de autori pentru tipurile 3 şi 6
(Fig. 11.21.).
Albiile anastomozate meandrate (Tipul 3) apar în condiţii energetice mai mari decât în clasificarea de
mai sus, cu valori ale puterii specifice de scurgere cuprinse în ecartul 15 – 80 W/m2. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre dimensiunea materialului din patul albiei sau din maluri, predominat grosier. În
ceea ce priveşte estimările legate de rata de migrare şi sinuozitatea albiei, putem spune că se menţin în
clasele calitative indicate de autori.
Albiile sinuoase de tipul 6 apar în cazul nostru în condiţii energetice mai reduse decât cele indicate în
Fig. 11.21., valorile puterii specifice de scurgere fiind cuprinse între 17 şi 58 W/m2. Cu excepţia acestui
aspect, restul relaţiilor se păstrează. Valorile mai mici ale puterii specifice de scurgere indică apariţia
acestei categorii de anastomozare în afara domeniului montan, pentru care au fost identificate iniţial.
Putem spune că apare o suprapunere a câmpului de apariţie a celor două tipuri de anastomoze şi în
plus se acoperă un domeniu neinclus în clasificarea lui Nanson şi Knighton (1996). Acest lucru sugerează
că avem de-a face cu forme de anastomozare diferite de cele inventariate de autori, nu atât sub raportul
morfologiilor şi a cauzelor genetice cât al ecartului energetic în care se încadrează.
Un astfel de comportament poate apărea la prima vedere ca o consecinţă a evoluţiei în condiţii de
albie aluvială sau albie mixtă, unde anastomozele în albie mixtă apar în condiţii energetice mai mari. Însă
constatăm că şi anastomozele meandrate aluviale urmează acelaşi comportament. În aceste condiţii,
revenim la întrebarea dacă nu există un alt factor de control, de importanţă regională, care reuşeşte să
impună un palier energetic de manifestare a albiilor anastomozate mai ridicat decât cel identificat de
Nanson şi Knighton (1996).
181
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 11.21. Diferenţierea tipurilor de albii anastomozate pe bază de scurgere, sedimente şi comportament,
conform Nanson şi Knighton (1996).
Astfel, deplasarea limitei Ackers şi Charlton (1971) calculată pentru râul Someşu Mic şi puterea
specifică de scurgere a râului în sectoarele anastomozate indică existenţa unor condiţii energetice mai
mari de evoluţie decât cele determinate în condiţii aluviale. Există indicii însă că atât sectoarele de albii
mixte cât şi cele aluviale (care în mod clasic ar trebui să se încadreze în limitele cunoscute) urmează un
astfel de comportament. Prin urmare deducem că nu prezenţa rocii în patul albiei, care doar
particularizează ajustarea locală a albiei, este responsabilă pentru condiţiile energetice general mai mari
de evoluţie a sectoarelor de albie, cât existenţa unui factor regional de control.
Nu excludem să fie vorba de efectul introdus de pragul de 400 de m din spaţiul montan asupra
profilului longitudinal al întregului curs de apă. Analiza matematică a profilului grade (Capitolul VIII) a
evidenţiat existenţa unei pante mai accentuate a sectorului median şi inferior al râului Someşu Mic
(sectorul Gilău – Cluj), adoptată în tendinţa de menţinere a stării de echilibru dinamic. Ori acest lucru
presupune existenţa unei pante generale mai mari decât în condiţii normale de evoluţie, cu efecte nu
foarte bine înţelese asupra modului de ajustare a albiei în profil longitudinal. Confirmarea sau infirmarea
acestei ipoteze necesită experimente hidraulice care să ia în considerare şi acest element disturbator.
11.4. Concluzii
182
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Într-o primă fază s-a constatat că sectoarele de albii pot fi grupate în funcţie de natura materialului în
care este săpată albia: albii „în rocă” (mixte, cu pondere mai mare a rocii), albii mixte şi albii aluviale.
Albiile „în rocă” şi albiile aluviale evoluează după legităţi proprii, iar albiile mixte se află la tranziţia
dintre acestea, oscilând între cele două extreme în funcţie de raportul rocă – material aluvial în secţiune
transversală.
În ceea ce priveşte raporturile stabilite între sectoarele cu canal unic de scurgere, cursul sinuos apare
în condiţii energetice mai mici decât cursul meandrat, atât la nivelul albiilor aluviale cât şi a celor mixte,
deşi în ultimul caz apar suprapuneri de domenii date de participarea diferită a rocii în patul albiei. De
asemenea, depăşirea unei valori prag a gradului de condiţionare a rocii presupune instalarea unui curs
sinuos de mare energie.
Anastomozările apar în lungul râului Someşu Mic urmare a existenţei unor constrângeri ale albiei în
aval, fie că este vorba de o scădere puternică a pantei (domeniul Paleogenului) fie existenţa unui baraj
natural impus de flanc de anticlinal diapir (domeniul Miocenului). Acestea se asociază în general cu
scăderi ale pantei în amonte de ele, deşi există şi excepţii, precum în cazul Sectorul 22, unde panta creşte
faţă de sectorul meandrat din amonte. Şi în aceste cazuri, o pondere mai mare a rocii în secţiunea
transversală a albiei va impune cursuri sinuoase ale braţelor de scurgere, în timp ce creşterea ponderii
materialului sedimentar se traduce în instalarea anastomozelor meandrate. În condiţii de albii aluviale
sunt semnalate doar anastomoze meandrate, care evoluează în condiţii energetice inferioare celor
dezvoltate în albii mixte. Per ansamblu, domeniile de apariţie a fenomenului de anastomozare se suprapun
celor în care evoluează albiile sinuoase şi meandrate, indiferent dacă este vorba de albie aluvială sau
mixtă.
Este evident că în lungul acestui curs de apă apare o alternanţă ridicată a tipurilor de albii, care nu
urmează o succesiune clasică a sectoarelor „în rocă” – mixte - aluviale din amonte spre aval, ci se succed
ca ajustări locale la traversarea unor areale particularizate de condiţiile geologice locale. Însă deşi apare
această diversitate spaţială, caracteristicile morfometrice generale ale sectoarelor de albie se supun
regulilor generale de organizare a scurgerii, conform cărora panta şi puterea de scurgere scad dinspre
albiile în rocă spre cele aluviale.
O ultimă observaţie este legată de modul în care tipurile de albii identificate în lungul râului se
plasează faţă de clasificările cunoscute în literatură. Constatarea generală este că acestea par să evolueze
pe paliere energetice mai ridicate decât cele cunoscute (indicii: modul de plasare a limitei Ackers şi
Charlton, 1971 - calculată pentru râul Someşu Mic - şi modul de raportare a albiilor anastomozare faţă de
clasificarea lui Nanson şi Knighton, 1996). În stadiul actual de studiu nu putem spune care sunt
mecanismele interne ale unui astfel de comportament. În ceea ce priveşte cauza, deocamdată acceptăm ca
ipoteză posibilitatea ca ceea ce observăm să fie consecinţa pantei mai accentuate a sectorului median şi
inferior al râului Someşu Mic, urmare a prezenţei pragului de 400 de m la traversarea Granitului de Gilău.
În concluzie, se desprind două aspecte principale legate de comportamentul albiei în profil
longitudinal:
- Existenţa unei stări de echilibru dinamic, conformă cu legităţile generale ale hidraulicii, unde
întreaga succesiune a tipurilor de albii semnalate în lungul râului Someşu Mic reprezintă
moduri de ajustare a râului la condiţiile locale disturbatoare („soluţii” ale râului) pentru a
menţine această stare de echilibru.
- Pragul de 400 de m impus de rezistenţa la eroziune a granitului de Gilău ar putea fi
responsabil pentru forţarea râului să evolueze pe un palier energetic superior faţă de cel
clasic.
Observaţiile noastre au vizat comportamentul râului în plan orizontal pornind în primul rând de la
evidenţe istorice. Întrucât studiul nostru urmăreşte evoluţia râului Someşu Mic pe parcursul întregului
Holocen, implicit se conturează întrebarea legată de măsura în care concluziile de mai sus se reflectă şi la
această scară de timp.
183
Ioana Feier R econstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Partea a IV-a
ANALIZA GEOMORFOLOGICĂ A SCHIMBĂRILOR ALBIEI
RÂULUI SOMEŞU MIC LA SCARĂ MILENARĂ
184
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL XII
INFORMAŢII DE FACTURĂ ARHEOLOGICĂ PRIVIND DINAMICA ALBIEI RÂULUI
SOMEŞU MIC ÎN PLAN ORIZONTAL
Poziţia spaţială a vestigiilor arheologice, pusă în relaţie cu morfologia luncii şi a râului, poate deveni
un reper indirect privind comportamentul spaţial al cursului de apă. Aplicarea acestei metode de
investigare, deşi rezultatele sale au un puternic caracter calitativ, devine oportună pentru zona noastră de
studiu, dat fiind numărul destul de ridicat de dovezi privind prezenţa omului în acest perimetru, cel puţin
din Neolitic.
Nu ne propunem să intrăm foarte în amănunt cu această analiză, ceea ce ar depăşi cadrul lucrării de
faţă, cât să punem în evidenţă câteva aspecte care ne pot oferi ulterior un sprijin în conturarea evoluţiei
acestui curs de apă în ultimii 11.700 de ani. Principala sursă de date privind distribuţia spaţială a
descoperirilor arheologice din perimetrul luncii râului Someşu Mic o reprezintă Repertoriul Arheologic al
Judeţului Cluj (Crişan et al., 1992), la care adăugăm lucrările Drumurile din Dacia Romană (Fodorean,
2006), Drumurile romane din judeţul Cluj (Ursuţ, 2008) şi Povestea oraşului-comoară (Lukács, 2005)
respectiv semnalările din presa locală cu privire la descoperirile arheologice recente din zona Floreşti -
Polus şi Jucu - Nokia (Figura 12.1.).
Din informaţiile oferite de aceste surse, reţinem în primul rând pe cele care se asociază cu urme certe
de locuire, morminte, clădiri, drumuri şi poduri. Descoperirile accidentale de obiecte, deşi pot constitui un
indiciu suplimentar, le excludem sau, după caz (în funcţie de contextul local), le considerăm posibile
repere secundare.
Figura 12.1. Categorii de informaţii arheologice utilizate pentru caracterizarea dinamicii râului Someşu Mic în plan
orizontal
185
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
(mileniul III î.e.n.), trei ringuri de piatră din Epoca Bronzului Timpuriu (2500 – 2000 î.e.n.), o necropolă
de Cultura Nouă (sfârşitul milniului I î.e.n.), urme ale unei aşezări rurale din Epoca Romană, necropolă
gepidă (450 – 550 e.n.) şi o locuinţă slavă din secolele VIII – IX (bârne de lemn cu vechime de 1300 de
ani).
Vestigii arheologice similare, dar mult mai sărare, au fost semnalate pe suprafaţa conului de dejecţie a
Pârâului Căpuş, din care reţinem urmele unei aşezări eneolitice, o aşezare civilă romană la sud de castrul
de la Gilău (amplasat pe Terasa a III-a), sub care s-a identificat un nivel din Epoca Bronzului (culturile
Sighişoara – Wietenberg, Otomani) şi urmele unei aşezări medievale.
La acestea se adaugă descoperiri punctuale de fragmente ceramice neolitice, prima vârstă a Epocii
Fierului, Epoca Romană (în acest caz se apreciază că ar fi posibil să fie vorba despre o aşezare rurală), şi
perioada prefeudală, concentrate în jurul actualei localităţi Floreşti.
Un element de referinţă îl constituie drumul roman de legătură între castrele romane de la Gilău,
Gherla şi Căşei (drum roman secundar), al cărui traseu se menţine permanent pe partea dreaptă a cursului
de apă (Fodorean, 2006, Ursuţ, 2008). Ursuţ (2008) indică întreruperi ale drumului roman în zona Gilău şi
zona meandrelor de la Floreşti, cauzate de buclele de meandru ale cursului de apă dezvoltate ulterior
construcţiei acestuia. De asemenea, în zona buclelor de la Floreşti, drumul roman a fost identificat în
malul drept al râului, sub sedimente recente de inundaţie.
Constatăm că majoritatea vestigiilor arheologice, inclusiv drumul roman, sunt poziţionate pe trepte de
luncă neinundabile, parazitate de conurile de dejecţie ale afluenţilor. Prezenţa lor ne indică lipsa unei
activităţi fluviale în aceste perimetre, iar întreruperea diferitelor nivele de cultură de către sedimente de
inundaţie reprezintă indicii ale activităţii torenţiale pulsatorii ale afluenţilor.
Fragmentele ceramice neolitice din apropierea localităţii Floreşti (posibil şi a celor romane) sunt
localizate între cursul actual al râului şi traseul reconstituit al drumului roman. Din analiza istorică a
comportamentului albiei în plan orizontal, a reieşit că sectorul de râu în dreptul căruia au fost descoperite
aceste artefacte se caracterizează prin stabilitate ridicată în plan orizontal. În aceste condiţii, se conturează
posibilitatea ca traseul sinuos să se fi menţinut în această poziţie cel puţin din Neolitic.
În ceea ce priveşte primul punct în care drumul roman este întrerupt de către râul Someşu Mic, acesta
se suprapune sectorului de anastomozare sinuoasă de la Gilău (Sectorul 3), pentru care s-a observat la
scară istorică o tendinţă de reorganizare a scurgerii (prin avulsii locale preferenţiale spre dreapta). Dacă
ţinem cont de faptul că, în general, avulsiile au loc în perioade cu frecvenţă mai ridicată a inundaţiilor, se
conturează ipoteza că braţul care a determinat întreruperea drumului roman s-a format / s-a reactivat în
perioadele umede de după Epoca Romană (Perioada Migraţiilor sau Mica Eră Glaciară?).
Aceste două observaţii legate de comportamentul albiei în plan orizontal, aduc în atenţie problema
cauzelor care au determinat alternanţa tipurilor de albiei în Domeniul Paleogenului. Subiectul a fost
dezbătut pe larg în cadrul Capitolul VI, concluzia fiind că principala cauză este legată de tipul de rocă
prezent în patul albiei, care se impune în panta de scurgere a râului. Ori dacă acceptăm un curs sinuos
menţinut pe parcursul ultimelor şapte milenii (Sectorul 7) sau existenţa unui curs anastomozat (Sectorul
2) cel puţin din Perioada Migraţiilor, se conturează ideea că este posibil ca ceea ce s-a semnalat la scară
istorică cu privire la tipurile de albii să se regăsească şi la o scară de timp mult mai mare.
186
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Vestigiile arheologice descoperite în perimetrul oraşului Cluj Napoca pot fi încadrate în două mari
categorii: neolitice şi romane, la care se adaugă ulterior descoperiri aparţinând perioadei medievale.
Nivelul neolitic a fost intersectat la adâncimi variabile, între 3 şi 7 m adâncime, în care s-au
identificat morminte şi obiecte aparţinând în ordine cronologică culturilor Starcevo – Criş, Sântana de
Mureş, Vişca-Turdaş, complexului Cheile Turzii – Lumea Nouă şi diferitelor faze ale culturii Grupului
de Iclod. Urme de aşezare începând cu cultura Cheile Turzii – Lumea Nouă au fost identificate doar în
zona Piaţa Baba Novac - Piaţa Ştefan cel Mare, continuate şi în faza de trecere la Epoca Bronzului
(culturile Petreşti şi Coţofeni), după care se întrerup.
Nivelul roman este la rândul său identificat la adâncimi cuprinse între 1.5 – 2 m şi include urme ale
aşezării Napoca, fundaţii ale zidului de protecţie, fragmente din drumul roman secundar Gilău – Cluj
Napoca – Gherla – Dej şi drumul roman imperial Potaissa – Porollisum şi o serie de artefacte din această
perioadă (Figura 12.3.).
Cele două drumuri romane se intersectează perpendicular în perimetrul vechii aşezări Napoca.
Traseul drumului roman dinspre Gilău spre Gherla se menţine pe partea dreaptă a cursului de apă, cu o
deviere pe versant începând din aval de buclele de la Floreşti şi până în apropierea aşezării Napoca.
Segmentul de deviere îşi are explicaţia în evitarea zonei de înmlăştinire de la nivelul luncii, cunoscută în
toponimia locului sub denumirea de „Măloasa” (Ursuţ, 2008). În schimb drumul imperial Potaissa –
Porolissum traversează perpendicular lunca şi râul Someşu Mic, punctul în care era localizat vechiul pod
roman fiind identificat în apropierea podului actual care face legătura între Strada Regele Ferdinand şi
Strada Horea (în apropierea sediului Poştei Centrale) (Ursuţ, 2008).
După retragerea aureliană din anul 271 e.n., acest areal pare să fie părăsit sau locuit într-o formă
dezorganizată, dovadă lipsa vestigiilor din epoca medievală timpurie (Lukács, 2005). Locuirea într-o
formă organizată se reia odată cu ajungerea hunilor în zonă (sfârşitul secolului IX). Acestia construiesc o
aşezare nouă pe vechile ruine romane, cunoscută sub denumirea de Clus.
Majoritatea vestigiilor arheologice, atât cele neolitice cât şi cele romane, se grupează pe suprafaţa
conurilor de dejecţie ale Pârâului Ţiganilor şi ale torentului din dreapta (zona Pieţei Ştefan cel Mare),
187
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
ceea ce indică o evitare a zonele umede din amonte (zona „Măloasa” - sectorul 12, de râu anastomozat) şi
aval (lăsare diapiră, sectorul 15 - posibilă anastomozare). Acest lucru este de altfel confirmat de devierea
locală a drumului roman dar şi de indicii mult mai recente care atestă că zona a devenit locuibilă doar în
urma amenajărilor realizate începând cu secolul XIX (dovezi cartografice).
De asemenea, poziţia presupusă a podului roman indică traversarea râului de către drumul roman în
dreptul limitei dintre Sectoarele 13 şi 14 sau în prima parte a Sectorului 14, care s-a dovedit a fi un sector
foarte stabil în plan orizontal pe parcursul ultimilor 250 de ani.
Ori toate aceste informaţii sugerează că morfologia albiei s-a menţinut în formatul cunoscut la scară
istorică pe o perioadă de timp mult mai îndelungată. Întrucât în zona conului de dejecţia a Pârâului
Ţiganilor au fost semnalate vestigii ale culturii Starcevo – Criş (echivalent în zonă: cultura Gura
Baciului), putem proiecta un asemenea comportament ca fiind valabil de cel puţin 7800 ani cal. BP,
încadrare cronologică absolută atribuită acestei comunităţi umane (7850 - 7350 cal. BP, conform
Lazarovici, 1993, citat de Botnariuc et al., 2005).
Similar cu situaţia semnalată în zona Polus (conul de dejecţie al Gârbăului), faptul că nivelele de
cultură sunt localizate la diferite adâncimi, întrerupte de sedimente nisipoase, îşi are explicaţia în poziţia
acestora pe suprafaţa conurilor de dejecţie şi în activitatea torenţială a cursurilor de apă care drenează
latura sudică a Masivului Feleac. Fără să insistăm asupra acestui aspect, abordat mai pe larg în cadrul
Capitolul VII, lipsa vestigiilor din Epoca Bronzului, Epoca Fierului şi perioada prefeudală le atribuim
perioadelor cu activitate torenţială crescută, care au reuşit să întrerupă locuirea sau să o aducă într-o
formă dezorganizată, în timp ce perioadele cu precipitaţii mai reduse (calde şi uscate) se asociază cu urme
frecvente de utilizare a spaţiului.
În ordine cronologică, cea mai veche descoperire este localizată în apropiere de limita dintre
Sectoarele de râu 18 şi 19, fiind vorba despre o aşezare preistorică. În lipsa unor indicaţii mai exacte
privind încadrarea cronologică, osemintele de faună periglaciară (e.g. Equus Primigenius, Rhinocerus
Tichorhinus) descoperite în perimetrul aşezării indică indirect o civilizaţie Preneolitică, prezentă în
perioada de trecere spre Holocen (Mezolitic sau Paleolitic). Localizarea în raport cu sectoarele de râu şi
condiţiile geologice locale ne permite să intuim că această aşezare se suprapune flancului amonte al unei
bolte de anticlinal, ceea ce de altfel oferă şi o explicaţie în alegerea acestui loc: areal mai ridicat şi mai
protejat, comparativ cu teritoriul din jur, mlăştinos, asociat sinclinalelor diapire. În acest context, vârsta
aşezării şi păstrarea sa în timp pot deveni dovezi ale faptului că morfologia pozitivă asociată anticlinalului
diapir s-a menţinut pe parcursul întregului Holocen.
O situaţie asemănătoare este semnalată pe stânga râului Someşu Mic, aproximativ în dreptul limitei
dintre sectoarele 20 şi 21, unde a fost semnalată o aşezare preistorică, necercetată. Deşi informaţiile sunt
foarte puţine, ceea ce este relevant pentru analiza de faţă este încadrarea cronologică a sitului, anterior
Neoliticului, în condiţii în care poziţia sa se suprapune unui nou flanc de anticlinal.
Din perioada neolitică apar descoperiri accidentale de obiecte, care, chiar dacă nu pot constitui repere
în interpretarea dinamicii albiei în plan orizontal (pot fi remaniate), atestă totuşi prezenţa omului în zonă.
La acestea se adaugă o aşezare pe partea dreaptă a braţului principal de scurgere a Anastomozării de la
Apahida (Sectorul 22), care dovedeşte că sectorul de luncă respectiv nu a mai fost traversat de râul
Someşu Mic sau Valea Caldă, cel puţin din acea perioadă.
Cele mai relevante descoperiri aparţinând Epocii Bronzului sunt un mormânt de incinerare şi două
aşezări. Mormântul de incinerare (apreciat ca fiind probabil din Cultura Sighişoara – Wietenberg), este
localizat în apropiere de malul drept al râului Someşu Mic, în lungul Sectorului 20. Acest sector de râu
este suprapus unui sinclinal de mare amploare verticală (forajele hidrogeologice indică prezenţa rocii din
bază la adâncimi de aproximativ 13 m), drept urmare agradarea verticală a luncii este accentuată. În
aceste condiţii de evoluţie, sectorul de râu are o pantă mică de scurgere şi este foarte stabil în plan
orizontal. În acest context local de evoluţie, prezenţa mormântului de incinerare în apropiere de malul
drept al râului indică o menţinere a caracterului de albiei stabilă pe o durată mult mai mare de timp, de
ordin milenar.
Prima aşezare din Epoca Bronzului este localizată la limita dintre Sectoarele 22 şi 23, în apropierea
podului DN1C peste râul Someşu Mic. Şi în acest caz este vorba de o localizare pe flanc de anticlinal
diapir, şi mai mult – în apropierea unui sector local de antecedenţă foarte evident din punct de vedere
morfologic. Prin urmare, şi această aşezare poate fi considerată o dovadă indirectă a stabilităţii
188
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
îndelungate a râului pe traseu. Cea de-a doua aşezare este localizată la contactul luncii cu versantul estic,
pe glacis de contact, ceea ce completează tabloul deja conturat.
De Epoca Fierului aparţin aşezarea dacică identificată pe restul de terasă a II-a din zona Someşeni,
aşezarea plasată pe dreapta râului (Sectorul 20, pe flanc de anticlinal) şi mormintele celtice pe glacis de
contact, suprapuse aşezării din Epoca Bronzului menţionată anterior. Observăm că toate cele trei poziţii
se suprapun unor areale mai proeminente în morfologia de ansamblu a luncii Someşu Mic, similar
situaţiilor semnalate pentru vestigii arheologice mai vechi.
Traseul drumului roman între Cluj şi Apahida nu este foarte clar stabilit. Singurele indicii sunt date de
o serie de vestigii arheologice din această perioadă (construcţii, cimitire, villa rustica), presupuse ca fiind
dispuse în lungul drumului roman. La acestea se adaugă Băile sărate şi izvoarele de ape minerale de la
Someşeni (Ursuţ, 2008). Observaţiile noastre sunt legate de faptul că aceste vestigii romane sunt de
asemenea dispuse preferenţial, pe restul de terasă a II-a şi în dreptul Sectorului 20, pentru care s-a putut
constata deja caracterul de albie stabilă la scară milenară. Un traseu reconstituit al drumului roman pe
aliniamentul acestor vestigii sugerează o lipsă a activităţii fluviale în jumătatea sudică a luncii, cel puţin
în ultimii două mii de ani. Acest ultim aspect confirmă încă o dată observaţiile de mai sus legate de
existenţa unor puncte fixe ale râului, la scară mare de timp.
Din Perioada Medievală Timpurie (Perioada Migraţiilor) sunt semnalate o serie de morminte (gepide
şi / sau ostrogote), la rândul lor distribuite în areale mai zvântate, pe un aliniament care pare să indice la
rândul său traseul vechiului drum roman. La acestea se adaugă o aşezare amplasată pe malul stâng al
râului Someşu Mic, la limita dintre Sectoarele 19 şi 20, interpretată pe baza evidenţelor morfologice şi
sedimentologice ca fiind un nou sector local de antecedentă, asociat unui flanc de anticlinal.
În perimetrul aşezării Apahida, pe podul terasei de luncă echivalentă boltei Anticlinalului Someşeni –
Valea Caldă - Apahida şi în imediata vecinătate a sa au fost identificate o serie de obiecte ce acoperă
întregul interval de timp începând cu Neoliticul. Această concentrare de vestigii arheologice sugerează
prezenţa continuă a omului în acest perimetru, ceea ce se traduce într-o nouă dovadă privind stabilitatea
milenară a unui sector de albie din lungul râului Someşu Mic.
Sintetizând observaţiile din lungul segmentului Someşeni – Apahida, deducem că începând din aval
de conul de dejecţie al Pârâului Ţiganilor şi până la traversarea fragmentului de terasă de luncă de la
Apahida, râul Someşu Mic traversează câteva sectoare locale de antecedenţă, pentru care există dovezi
indirecte (arheologice) privind stabilitatea lor la scară milenară. Nu este exclus ca probabil să fie vorba
despre o stabilitate la scara întregului Holocen. Între aceste „ancore”, cursul de apă a evoluat în condiţii
similare celor sesizate la scară istorică, dovadă distanţa la care sunt amplasate vestigiile arheologice de
diferite vârste.
Forajele din arealele de manifestrare a sinclinalelor diapire din lungul acestui aliniament indică stive
importante de materiale fine în profil vertical (areale umede). În condiţiile în care acceptăm ideea că râul
a evoluat pe acelaşi traseu pe parcursul întregului Holocen, provenienţa materialelor fine din zonele de
lăsare poate fi atribuită depozitelor de inundaţie depuse la revărsarea râului Someşu Mic sau, într-o mai
mare măsură, activităţii torenţiale de pe versanţi.
Pe acest aliniament, râul este pliat în cea mai mare parte pe contactul cu versantul estic, poziţie
datorată avulsiilor repetate spre dreapta, urmare a lăsării laterale a luncii pe flanc de sinclinal. Excepţii
sunt sectorul anastomozat de la Răscruci – Bonţida şi segmentul de râu din zona oraşului Gherla,
amplasat pe partea stângă a luncii, la rândul lor impuse de contexte tectonice locale (Capitolul VI).
O serie de urme de locuire şi morminte de vârstă neolitică au fost identificate preferenţial pe partea
stângă a luncii, mai exact pe conurile de dejecţie a afluenţilor. Cele mai importante astfel de descoperiri
sunt localizate pe conurile de dejecţie ale pârâurilor Aluniş şi Orman (localitatea Iclod), şi aparţin
Grupului Iclod (Eneolitic).
La acestea se adaugă descoperiri locale de obiecte neolitice şi o aşezare (preistoric – neolitic) din
perimetrul oraşului Gherla, localizate pe suprafaţa fragmentului de terasă de luncă interpretat expresie
morfologică a Anticlinalului diapir Cojocna – Gădălin – Sic - Buneşti (Capitolul VI). Este vorba despre
un context morfologic similar celui semnalat la Apahida, interpretarea fiind aceeaşi: vestigiile arheologice
neolitice (şi mai vechi?) devin indicii privind funcţionarea sectorului local de antecedenţă şi menţinerea
pe traseu a râului Someşu Mic, cel puţin în ultimele şapte milenii.
189
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Din Epoca Bronzului provin trei tumuli aplatizaţi (tranziţia Eneolitic/Epoca Bronzului) şi un depozit
de bronzuri (sfârşitul Epocii Bronzului – faza finală a primei Epoci a Fierului), din zona anastomozării de
la Răscruci – Bonţida, şi urmele unei aşezări pe conul de dejecţie al Alunişului – localitatea Iclod
(continuitate de locuire din neolitic până în perioada medievală). La acestea se adaugă descoperiri izolate
de obiecte din perioada de tranziţie dinspre Epoca Bronzului spre Epoca Fierului sau din Epoca Fierului,
localizate preferenţial în lungul Sectorului de râu 30.
Poziţiile acestor puncte în perimetrul luncii, în sectoare cu urme sesizabile de activitate fluvială
(paleocanale) sau pe conuri de dejecţie, devin repere spaţiale legate de limitele între care râul a evoluat în
plan orizontal, cel puţin din Epoca Bronzului. Pentru Sectorul 30 există dovezi istorice legate de
caracterul meandrat, comportament care explică prezenţa fragmentelor ceramice şi a altor materiale, cel
mai probabil remaniate în procesul de prelucrare a luncii de către râu. În schimb tumulii şi depozitul de
bronzuri de la Răscruci, în asociere cu dinamica istorică a albiei, indică o deplasare spre stânga a braţului
principal al anastomozării din acest sector, a cărui stadiul maxim de deplasare în această direcţie este
înregistrat în prezent.
În ceea ce priveşte drumul roman de legătură între castrele de la Gilău şi Gherla, traseul său a fost
reconstituit de către Fodorean (2006) pe partea dreaptă a râului. Acest drum roman, fixat pe versantul
estic al Văii Someşu Mic, părăseşte perimetrul luncii în dreptul localităţii Apahida, revine pe un mic
segment în zona localităţii Bonţida, se consideră întrerupt de către o buclă a Someşului Mic în zona
Iclozel, iar apoi din dreptul localităţii Hăşdate se dispune perpendicular pe luncă, spre castrul de la
Gherla. În acest punct traversează râul Someşu Mic (Fodorean 2006, Ursuţ, 2008), de unde se continuă pe
versantul vestic spre castrul de la Căşei, prin Ocna Dej. Castrul de la Gherla este suprapus unei aşezări
din Neolitic – Epoca Bronzului (culturile Coţofeni, Sighişoara – Witenberg şi Nouă), şi este fixat,
conform evidenţelor morfologice şi sedimentare din zonă (capitolul VI) pe un flanc al Anticlinalului
190
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
diapir Cojocna – Gădălin – Sic – Buneşti, care corespunde la nivelul luncii cu o morfologie pozitivă uşor
mai proeminentă faţă de împrejurimi.
Adiţional, fără a avea pretenţia că putem să ne lansăm într-o analiză ştiinţifică legată de traseul
drumurilor romane din lungul râului Someşu Mic, semnalăm mai jos câteva aspecte care în opinia noastră
ar putea oferi indicii legate de posibilitatea existenţei unui al doilea drum roman, sau cel puţin al unui
drum utilizat şi în perioada romană. Acesta ar fi o ramificaţie a drumului roman Napoca – castrul de la
Gherla, produsă la Apahida, cu o traversare a râului la limita dintre sectoarele 22 şi 23 (în zona podului
actual al DN1C) şi suprapusă în cea mai mare parte conurilor de dejecţie ale afluenţilor de stânga ai
râului Someşu Mic.
Argumentele în favoarea acestei ipoteze sunt:
- Stabilitatea milenară a râului la traversarea sectorului local de antecedenţă de la Apahida,
- Funcţionarea în acest punct a unui pod în secolul XIII controlat de abaţia benedictină Cluj –
Mănăştur, unde se percepea o taxă de trecere - indiciu suplimentar al importanţei acestei
intersecţii de drumuri,
- Crescătoria de cai din Epoca Romană descoperită în zona Jucu de Mijloc, pe partea stângă a
râului
- Urme ale drumului roman raportate în perimetrul localităţii Livada,
- Lipsa înmlăştinirilor şi a pericolului de inundaţie pe suprafaţa conurilor de dejecţie ale
afluenţilor de stânga, dovadă multitudinea dovezilor de locuire începând din Neolitic precum şi
adâncimea mică la care se dispune nivelul Grupului de Iclod (consecinţă a ratei reduse de
agradare verticală).
- Hărţi topografice austroungare, care indică existenţa unui drum principal pe acest traseu.
Relevanţa acestui ultim aspect derivă din observaţiile formulate de Fodorean (2006), legate de
faptul că principalele drumuri utilizate până la sfârşitul secolului XIX au fost în multe cazuri
vechi drumuri romane.
191
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Podul de la Apahida (sec. XIII), Podul de la Bonţida (sec XII?), Castelul Banffy (1652), biserica de la
Bonţida (a doua jumătate a secolului XIII), Cetatea Gherlei (1540), mormintele şi aşezarea descoperite
recent în zona Jucu de Mijloc, la care se adaugă mormintele şi aşezarea de la Iclod, toate din perioada
medievală, confirmă existenţa unor segmente de albie fixe / cu stabilitate ridicată, sesizate la scară
istorică, sau oferă noi repere spaţiale privind dinamica laterală a râului, în completarea celor deja
semnalate.
Aval de Gherla sunt raportate doar trei descoperiri, două din perioada neolitică şi a treia din Epoca
Bronzului, toate localizate în imediata vecinătate a conului de dejecţie a Pârâului Fizeş şi pe malul drept
al Râului Someşu Mic. Obiectele din epoca neolitică sunt descoperiri izolate şi nu constituie repere foarte
sigure în interpretarea dinamicii albiei râului Someşu Mic. Din Epoca Bronzului provine un depozit de
obiecte de bronz identificat la o adâncime de 3 m pe suprafaţa conului de dejecţie al Fizeşului, ceea ce ne
poate da o măsură asupra activităţii torenţiale a acestui curs de apă, deşi destul de nesigură.
În secţiunea cuprinsă între cursurile de apă Buneşti şi Pârâul Ocnei, drumul roman Gilău - Napoca –
Dej revine în luncă, după o deviere pe versant în sectorul Băiţa – Buneşti (evită sectorul de luncă unde
râul Someşu Mic este poziţionat în partea stângă a luncii). În perimetrul luncii se menţine pliat pe
contactul cu versantul, mai exact pe conurile de dejecţie a afluenţilor de stânga, după care, în aval de
Pârâul Ocnei trece din nou pe versant, spre Ocna Dej, de unde coboară ulterior în lunca râului Someş.
În zona de confluenţă a râului Someşu Mic cu râul Someşu Mare s-au raportat descoperiri accidentale
de materiale din perioada romană, care prin numărul ridicat par să indice prezenţa unei staţiuni militare
sau civile, însă acest lucru nu a putut fi stabilit cu certitudine. De altfel, în acest punct râul Someşu Mic
192
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
are un caracter dinamic destul de accentuat, dovadă şi schimbările de configuraţie semnalate la scară
istorică, prin urmare este foarte posibil ca perimetrul respectiv să fi suferit o prelucrare fluvială ulterioară.
În concluzie, din modul în care vestigii arheologice de diferite vârste se raportează la râul Someşu
Mic şi la urmele sale de activitate, în primul rând în plan orizontal, dar secundar şi în plan vertical, se
conturează câteva aspecte generale:
- Segmente de râu fixe sau cu stabilitate ridicată şi sectoare locale de antecedenţă au fost
confirmate prin modul de distribuţie spaţială şi încadrarea cronologică a vestigiilor arheologice.
Suprapunerea informaţiilor de acest tip, disipate în lungul râului, ne conduce la ipoteza că astfel
de poziţii s-au menţinut cel puţin la scara ultimelor două milenii dar în unele situaţii nu se
exclude o stabilitate pe parcursul întregului Holocen.
- Descoperirile arheologice amplasate în arealele în care există evidenţe ale activităţii fluviale
devin repere spaţiale indirecte legate de dinamica orizontală a râului Someşu Mic sau a
afluenţilor săi. Cu excepţia situaţiilor de la Floreşti şi Iclozel, unde s-au raportat întreruperi ale
drumului roman urmare a repoziţionării râului Someşu Mic, majoritatea vestigiilor arheologice
oferă indicii cronologice relative privind prezenţa râului în alte poziţii şi vechimea paleocanalelor
sesizabile pe suprafaţa luncii.
- Sectoarele de luncă acoperite de conuri de dejecţie ale afluenţilor râului Someşu Mic şi glacisuri
de contact conservă indicii legate de o preferinţă a locuirii (uneori continue) şi utilizării acestor
suprafeţe, cel puţin din Eneolitic. Faptul că drumurile romane şi amenajările din lungul lor se
suprapun în cea mai mare parte acestor areale, reprezintă o dovadă în plus că aceste perimetre au
fost, similar cu ceea ce s-a raportat la scară istorică, mai puţin afectate de activitatea fluvială
(migrare laterală, avulsii, inundaţii).
- Adâncimea la care se amplasează nivelele de cultură în funcţie de localizare în profil longitudinal
şi poziţie în cadrul luncii, surprinde efectele introduse de condiţiile locale de evoluţie şi faze de
intensificare a activităţii torenţiale şi fluviale, urmare a degradărilor climatice (intensificarea
precipitaţiilor).
193
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL XIII
INFORMAŢII SEDIMENTARE ŞI DE CRONOLOGIE ABSOLUTĂ PRIVIND MODIFICAREA
ALBIEI RÂULUI SOMEŞU MIC ÎN PERIMETRUL LUNCII SALE
Comparativ cu ceea ce se cunoaşte pe tema evoluţiei holocene a râurilor din Europa, datele existente
pentru râurile din Depresiunea Transilvaniei, implicit şi pentru râul Someşu Mic sunt foarte puţine (Capitolul
I). În consecinţă, dacă ne propunem să construim un model de evoluţie holocenă a râului Someşu Mic, care să
permită eventuale comparaţii cu modele deja existente pe plan internaţional, se impune să generăm informaţii
comparabile cu acestea.
Studiu de faţă este un prim pas în această direcţie. Lipsa reperelor cronologice de orice fel ne-a
determinat să stabilim câteva puncte de observaţie plasate în lungul râului (Fig. 13.1.), în speranţa
surprinderii principalelor momente din evoluţia acestui curs de apă.
Alegerea punctelor de lucru a fost oarecum arbitrară, impusă de oportunităţile din teren: prezenţa
balastierelor în luncă, deschideri în maluri cu posibilităţi de acces, existenţa materialelor organice sau
anorganice pretabile pentru datare absolută. Pe cât posibil, dat fiind marea diversitate morfologică a râului
Someşu Mic şi a luncii sale, s-a urmărit ca poziţiile respective să surprindă şi contexte locale specifice:
evoluţia pe conul său relict, sector de antecedenţă locală, sectoare afectate de înclinarea laterală a luncii.
194
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Date generale:
Turbăria Pietrele Onachii este localizată între localităţile Smida – Doda Pilii, la o altitudine de 1009 m.
Are o suprafaţă de 3,5 ha şi este parţial expusă în malul drept al râului Someşu Cald.
Morfologia de ansamblu a acestei turbării şi structura sedimentară a deschiderii au fost analizate în
detaliu de Pop (1961). Deschiderea are o înălţimea maximă de 6 m (Fig. 13.2.). În primii 3,3 m din bază, sunt
prezente depozite grosiere cu granoclasare normală, ce trec de la pietrişuri mari (D: 20 – 25 cm) spre
pietrişuri cu diametru de maxim 10 cm şi matrice nisipoasă. Urmează un strat de 45 cm de argilă nisipoasă,
de culoare cenuşie, peste care se suprapune un strat de turbă cu grosimi de 2,5 – 3 m, cu un contact abrupt dar
nu eroziv. În perimetrul acestui sit sunt prezente două tipuri de turbă: una veche în bază, şi una nouă în partea
superioară, cu un contact între ele indicat de autor ca fiind de natură erozivă.
Datarea 14C a stratelor de turbă veche din imediata vecinătate a contactului cu sedimentele aluviale,
plasează debutul său în intervalul 10.680 – 10.220 cal. BP. În ceea ce priveşte turba nouă, aceasta s-a fixat în
albia părăsită a unui canal al râului Someşu Mic (divagare laterală pe termen scurt, conform Pop, 1961) care a
determinat o îndepărtare a părţii superioare a turbei vechi. Spectrul polinic arată o formare în Subboreal, fapt
confirmat şi de încadrarea cronologică absolută a limitelor sale: 4730 – 4515 cal. BP şi 2623 - 2435 cal. BP
(Feurdean et al., 2009).
Fig. 13.2. Turbăria Pietrele Onachii: a – Secţiune transversală pe luncă, după Pop, 1961; b – aspect general al
deschiderii din malul drept al râului Someşu Mic; c – localizarea punctului de prelevare a probei de turbă veche, în
vederea datării absolute
195
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Interpretare:
Turbăria Pietrele Onachii este localizată în afara perimetrul zonei noastre de studiu, însă a fost aleasă ca
element reper în reconstituirea dinamicii holocene a râului Someşu Mic pornind de la trei considerente:
- poziţia sa în amonte de pragul de 400 de m impus de Granitul de Gilău permite observarea
dinamicii râului în afara unui posibil efect introdus de această ruptură majoră de pantă
- instalarea şi dezvoltarea turbei sunt consecinţe foarte clare ale transformărilor fluviale din perioada
de tranziţie şi de pe parcursul întregului Holocen.
- momentele importante din evoluţia râului Someşu Cald pot fi proiectate şi la nivelul râului Someşu
Mic, aval de Gilău (acest sit a fost considerat de referinţă în construirea cronologiei teraselor
fluviale din Depresiunea Transilvaniei, Posea et al., 1974).
Contribuţia noastră constă în stabilirea vârstei absolute a bazei turbăriei vechi. Acest reper cronologic
confirmă modelul propus de Pop (1961): la tranziţia spre Holocen a avut loc o incizie puternică a râului, care
a dus la detaşarea terasei de luncă pe suprafaţa căreia s-a instalat turba. Noutatea constă în intervalul de timp
obţinut pentru acumularea primelor strate de turbă datate prin metoda 14C. Acesta indică o asociere între faza
de incizie a râului Someşu Cald şi debutul turbăriei cu oscilaţia climatică de la momentul 10.200 ani BP.
Totodată, textura sedimentelor fluviale din partea inferioară a deschiderii sugerează o ajustare a scurgerii
râului la condiţiile climatice de tranziţie spre Holocen, observaţie de asemenea în acord cu interpretarea lui
Pop (1961). Dacă urmărim reperele cronologice cunoscute, reiese că pietrişurile mărunte şi argilele nisipoase
suprapuse materialului grosier au putut fi depozitate între 11.700 - 10.200 ani BP, ceea ce corespunde unui
prim interval de 1500 ani din perioada de trecere de la stadialul Younger Dryas spre Holocen.
În ceea ce priveşte turba nouă, vârsta absolută din bază indică indirect o fază de accentuare a activităţii
fluviale la tranziţia Atlantic - Subboreal, în timp ce vârsta absolută din partea superioară a acesteia arată o
încetare a creşterii turbei la tranziţia dintre Subboreal şi Subatlantic. Conform interpretărilor oferite de Pop
(1961), încetarea creşterii turbei noi se datorează inciziei pronunţate a cursului de apă în depozitele de turbă şi
aluviuni, pe fondul instalării unui climat rece şi umed, tendinţă menţinută şi în prezent.
Totuşi, din afirmaţia autorului că la 60 m în interiorul turbăriei, în zona turbei noi, forajul ajuns la 5.4 m
adâncime nu a atins roca în bază, înţelegem că adâncimea paleocanalului colmatat cu turbă este comparabilă
cu cea a cursului actual. De aici reiese că pe parcursul Holocenului au funcţionat albii cu dimensiuni
comparabile cu cele ale cursului actual. Ori această constatare vine în contradicţie cu afirmaţia de mai sus,
legată de instalarea unei faze de incizie accentuată a râului în Subatlantic. În acest context, încetarea creşterii
turbei s-ar putea datora nu atât inciziei râului cât unei noi reconfigurări spaţiale a albiei, care însă nu a fost
surprinsă complet în secţiunea transversală realizată de Pop (1961).
Se conturează următorul tablou privind activitatea fluvială a râului Someşu Cald:
- Tardiglaciar: scurgere în regim de râu împletit
- Prima parte a Preborealului (11.700 – 10.200 ani BP): ajustări ale scurgerii la condiţii climatice mai
blânde
- Oscilaţia climatică de la momentul 10.200 ani BP: incizie a râului, care permite instalarea turbei pe
suprafaţa de luncă abandonată şi probabil marchează trecerea la râu meandrat
- Momentele 4.700 şi 2.500 ani BP: se asociază cu reorganizări ale scurgerii râului Someşu Cald în
plan orizontal (nu neapărat şi în plan vertical), care se repercutează şi asupra morfologiei şi
dinamicii turbăriei.
Constatăm că datele de care dispunem reuşesc să surprindă trei momente recunoscute la nivelul Europei
ca fiind caracterizate prin activitate fluvială intensificată. Această corespondenţă cronologică validează
rezultatele de faţă şi totodată confirmă amploarea regională a manifestărilor respective.
După cum subliniam la începutul acestei discuţii, momentele sesizate în activitatea fluvială a râului
Someşu Cald pot fi proiectate şi la nivelul râul Someşu Mic. Studiile de caz localizate în aval de Gilău
urmează să ofere indicii sedimentare şi cronologice în acest sens.
196
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Date generale:
Între localităţile Gilău – Luna de Sus, în perimetrul luncii au fost semnalate numeroase puncte de
exploatare a balastului, care au permis observaţii asupra structurii sale sedimentare. Elementul definitoriu al
acestui perimetru este prezenţa pe verticală doar a pietrişurilor şi bolovănişurilor depuse în mediu împletit,
acoperite în partea superioară de un strat de sol de ordinul centimetrilor. În aceste limite sunt incluse
sectoarele de râu 2, 3 şi 4, pentru care există evidenţe de menţinere a traseului actual la scară milenară.
Dintre toate aceste deschideri, au fost selectate trei puncte (Fig. 13.3.) în care s-au urmărit în mai mare
detaliu tipurile de faciesuri şi ansambluri faciesale din componenţa masei compacte de materiale aluviale
grosiere.
Descrierea sedimentelor
Facies de tip Gp
Acest tip de facies domină structura sedimentară a deschiderilor de la Gilău şi este alcătuit din
bolovănişuri şi pietrişuri cu matrice nisipoasă, cu dimensiuni maxime ale clastelor de 15 – 20 cm (D50: 5 – 10
cm). Materialele grosiere sunt imbricate, cu structură internă oblic - concoidă (Fig. 11.4., a), cu uşoare variaţii
texturale între seturile sedimentare. Conform Miall (1996, 2006), variaţiile texturale se datorează
modificărilor frecvente a regimului de scurgere. Contactele interne sunt agradaţionale sau de eroziune, fără ca
acestea să marcheze schimbări semnificative de facies. Gradul mai ridicat de umectare a contactelor,
comparativ cu masele de bolovănişuri şi pietrişuri dispuse în partea inferioară şi superioară, reflectă asocierea
loc cu depozite subţiri, de ordinul centimetrilor, de material fin (nisipuri).
Fig. 13.3. Localizarea punctelor de lucru în zona Gilău. Balastierele 1, 2 şi 3 aparţin studiul de caz
Gilău - Balastiere, iar Profilul P aparţine studiului de caz Gilău – zona “Sub Cute”
De asemenea este sesizabilă o diferenţiere coloristică a materialelor în profil vertical: culoare brun
roşcată în prima jumătate a profilului, o trecere bruscă la culoarea gri în a doua jumătate a profilului
(neasociată însă cu o suprafaţă de contact), şi o revenire la culoare brun roşcată în apropiere de suprafaţă.
Aceste variaţii de culoare le interpretăm ca fiind o reflectare, în primul caz, a înălţimii până la care se ridică
nivelul freatic, iar în cel de-al doilea a procesului de pedogeneză de la suprafaţă.
197
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
spre un mediu de sedimentare mai fin decât cel din partea inferioară. În partea superioară, contactul cu
faciesul următor este de natură erozivă.
Despre faciesul din partea superioară putem spune că menţine textura pietrişurilor şi nisipurilor, însă de
această dată cu stratificaţie laminară sau uşor oblică. Nu excludem posibilitatea să fie vorba de un fragment
de paleoalbie dispus peste primul, situaţie în care faciesul se menţine de tip Gt. Conform Miall (2006), astfel
de corpuri sedimentare se intersectează frecvent în plan orizontal şi vertical, aspect pe care însă nu îl putem
certifica dat fiind gradul ridicat de parazitare al profilului vertical analizat. De asemenea, înclinarea redusă a
stratelor ar putea constitui şi un indiciu cu privire la prezenţa unui facies de tip Gh, asociat cu forme
longitudinale de fund de albie.
În ceea ce priveşte trecerea spre materialelel din partea superioară, care revin la un caracter mult mai
grosier, aceasta este de natură agradaţională.
Facies de tip Sh
Au fost identificate corpuri izolate de maxim 20 – 100 cm lungime şi 20 cm înălţime, alcătuite din
pietrişuri mărunte, nisip grosier spre nisip fin şi argile, cu laminaţie orizontală. Suprafeţele de contact cu
sedimentele înconjurătoare sunt agradaţionale în partea inferioară şi erozive în partea superioară. (Fig. 13.4.
e, f).
Depunerea laminară a sedimentelor, trecerea spre materiale fine, argiloase şi dimensiunile reduse ne
conduc la ipoteza că aceste corpuri sedimentare au fost depuse în mici bazinete, protejate de curentul
principal de scurgere (ex: în spatele unor formaţiuni de fund de albie mai proeminente), unde scurgerea a
devenit critică, plană, sau s-a înregistrat o stagnare a apei.
Facies de tip C
În această categorie au fost incluşi bulgări compacţi de argilă, cu urme vegetale, a căror diametru nu
depăşeşte 10 – 15 cm. Aceste acumulări sunt interpretate ca puncte locale de stagnare a apei şi acumulare de
vegetaţie, formate în spatele unor acumulări de material grosier (Fig. 13.4. g).
Facies de tip Fm
În partea superioară a profilelor verticale de la Gilău s-au identificat urme de paleocanale cu umplutură
compactă de material fin în amestec cu pietrişuri mărunte (Balastierele 1 şi 3, Fig. 13.4. h). Suprafaţa de
contact cu materialul din bază este de natură erozivă, de formă concavă. Morfologia neregulată se explică
prin modul în care deschiderile artificiale se raportează la aceste paleocanale.
În funcţie de modul de îmbinare a celor 7 tipuri de faciesuri, sunt evidente următoarele categorii de
ansambluri faciesale: CH, GB, SB (Fig. 13.5.). Nu s-au identificat unităţi sedimentare de acreţie laterală sau
acreţie spre aval.
198
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.4. Zona Gilău – Balastiere. Tipuri de faciesuri identificate în structura internă a mediul sedimentar
inferior: a – facies de tip Gp, b – facies de tip Gt, posibil şi facies de tip Gh; c – facies de tip St; d – facies de tip Sp; e, f
– facies de tip Sh; g – facies de tip C; h – facies de tip Fm. Săgeţile marchează suprafeţe de contact
199
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.5. Zona Gilău – Balastiere. Ansambluri faciesale identificate în structura internă a mediul sedimentar
inferior: CH - albie, SB – forme nisipoase de fund de albie , GB - ostroave şi forme de fund de albie, din pietriş
200
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.6. Zona Gilău – Balastiere. Localizarea punctelor de probelor de nisip, datate OSL
Interpretare:
Deschiderile de la Gilău oferă cele mai complete informaţii privind istoricul râului Someşu Mic în
intervalul cuprins între debutul Ultimului Maxim Glaciar şi debutul Holocenului, informaţii care pot fi
generalizate apoi la nivelul întregului curs de apă.
Tipurile de faciesuri identificate, ponderea lor şi modul de asociere în plan vertical şi orizontal,
încadrează aceste sedimente în Modelul 2 de mediu depoziţional din clasificarea Miall (2006) (Fig. 13.7.).
Fig. 13.7. Mediu de râu împletit cu pat de pietriş, de mică adâncime (preluare din Miall, 2006)
201
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Conform autorului, sistemul fluvial se caracterizează printr-o reţea de canale instabile cu pat de pietriş şi
sinuozitate mică, cu adâncimea canalelor frecvent sub 1 m. În profil vertical predomină elementul arhitectural
GB, alcătuit din corpuri tabulare şi numeroase suprafeţe interne de eroziune. Canalele pot fi abandonate la
debite mici, cazuri în care se dezvoltă lentile de nisip (element arhitectural SB), cu o pondere de aproximativ
5% în structura sedimentară de ansamblu.
Menţinerea caracteristicilor sedimentare pe tot parcursul Tardiglaciarului, fără discontinuităţi majore,
aduce în atenţie lipsa evidenţelor de mediu meandrat, semnalate în mod obişnuit pentru râurile europene la
traversarea interstadialului Bölling – Allerod. Acest comportament apare în contextul în care reconstituirile
de paleomediu şi paleoclimat existente pentru zona de NV a României au arătat că îmbunătăţirea climatică
din intervalul 14.800 – 12.900 ani BP s-a resimţit şi în această parte a Europei.
În ceea ce priveşte paleocanalele din partea superioară a depozitelor grosiere, este evident că formarea şi
funcţionarea lor este ulterioară etapei de râu împletit, fundul lor fiind săpat în sedimentele grosiere din partea
superioară a complexului sedimentar grosier, iar umplutura predominant fină.
Întrucât în zonă nu au fost semnalate sedimente holocene peste cele grosiere, paleocanalele de faţă fiind
excepţii, iar râul pare să se menţină pe traseul actual cel puţin la scară milenară, deducem că aceste urme de
scurgere aparţin unui sistem fluvial intermediar între râul împletit, funcţional în Tardiglaciar, şi cel sinuos,
puternic adâncit, din Holocen. În plus, distanţa mare dintre paleocanalele identificate şi dimensiunile lor
reduse în plan orizontal şi vertical sugerează funcţionarea unei albii cu braţe multiple, probabil fixate pe
aliniamentele vechilor canale ale cursului împletit.
De asemenea, adâncimea de 1,5 m de la care s-a prelevat prima probă de nisip în vederea datării absolute
şi erorile de măsurare nu exclud posibilitatea ca mediul împletit să se menţină şi în prima parte a perioadei de
tranziţie spre Holocen, ceea ce ar presupune un prim compotament holocen similar cu cel semnalat la
traversarea interstadialului Bölling – Allerod.
Date generale:
Punctul de observaţie este amplasat în perimetrul vechii exploatări de balast din zona “Sub Cute” (Fig.
13.3.). Morfologic, deschiderea artificială aparţine treptei de luncă dezvoltată pe partea stângă a râului
Someşu Mic, în frunte de terasă. În acest sector (Sectorul 5) râul are un caracter meandrat la scară istorică,
consecinţă a prezenţei calcarului eocen în patul albiei (pantă mai mare de scurgere). Raportat la morfologia
luncii, zona de studiu se menţine în perimetrul depozitelor aluviale predominant grosiere, tratat pe larg la
punctul anterior.
202
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.8. Zona Gilău – zona „Sub Cute”: a – aspect general al profilului, cu localizarea probelor prelevate pentru datare
absolută. Săgeţile marchează suprafeţe de contact dintre diferite faciesuri sedimentare; b – profil litologic al deschiderii,
pentru legendă vezi Fig. 13.9.; c – detaliu privind umplutura de canal din prima generaţie şi suprafaţa erozivă de contact
a celui de-al doilea canal; d – materiale organice în baza celui de-al doilea canal; e – lentilă de pietriş grosier, inserată în
depozite fine de inundaţie
Fig. 13.9. Legenda profilelor litologice. Notaţiile tipurilor de faciesturi şi a ansamblurilor faciesale sunt preluate
după Miall (2006) (Capitolul III)
203
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În partea superioară a suprafeţei de contact sunt prezente argile în masa cărora apar şi lentile de nisip
foarte fin, cu laminaţie orizontală (faciesuri de tip Fm, Sh). Este vorba de o nouă umplutură de canal, cu
aspect general de masă compactă, de mare duritate, cu pete ruginii de oxidare şi cu conţinut ridicat de urme şi
resturi vegetale. În lungul deschiderii artificiale se poate sesiza o diferenţiere coloristică la nivelul acestui
depozit. Se recunoaşte un strat de culoare brun- roşcat de aproximativ 20 cm grosime, intercalat între două
strate de culoare mai deschisă. Un element de referinţă îl constituie cuiburile de lăstuni fixate pe nivelele mai
deschise la culoare. Această diferenţiere se explică prin raportul diferit stabilit între argilă şi nisipuri în
structura internă a umpluturii de canal, unde o prezenţă mai mare a nisipurilor va impune o culoare mai
deschisă în profil şi un grad de coeziune mai scăzut.
La 105 cm faţă de suprafaţă are loc trecerea de la umplutura de canal la un depozit masiv de silturi, în
masa căruia pot fi identificate şi lentile subţiri, de ordinul mm – cm, de nisipuri fine. Trecerea este abruptă
însă marcată de o suprafaţă agradaţională. Sedimentele, în facies de tip Fl, devin mai puţin coezive, dispar
urmele de resturi vegetale iar culoarea devine gri deschis. La acest nivel, în amonte de profilul analizat, este
sesizabilă prezenţa unui strat de pietriş grosier (Dmax: 10 – 15 cm), imbricat, cu o înălţime maximă de 20 de
cm, care se pierde treptat spre aval (tip de facies Gh). Apartenenţa sa la nivelul depozitelor de inundaţie ne
indică o punere în loc în urma unui eveniment de mare amploare, probabil de tip flash – flood, în timp ce
direcţia de imbricare a clastelor sugerează că direcţia de scurgere la momentul depunerii a fost paralelă cu
direcţia actuală a râului Someşu Mic. Ultimii 10 – 15 cm aparţin solului actual, slab dezvoltat.
Interpretare:
Suprafaţa de contact dintre masa de pietrişuri grosiere din bază şi prima generaţie de umplutură de canal,
prin natura orizontală şi agradaţională, evidenţiază o părăsire abruptă a canalului de scurgere în favoarea unui
nou curs de apă, urmată de instalarea procesului de colmatare. De asemenea, prezenţa stratelor de nisip cu
laminaţie orizontală inserate între depozitele argiloase sugerează că periodic, în timpul inundaţiilor, acest
vechi traseu era parţial reactivat (scurgere critică). Datarea OSL a stratului de nisip de la contactul cu pietrişul
plasează momentul de reconfigurare a scurgerii în plan orizontal la 492 – 524 AD (Perioada Migraţiilor).
O nouă fază este marcată de suprafaţa de eroziune concavă care intersectează întreaga stivă de sedimente,
până la nivelul pietrişurilor grosiere din bază. Drept urmare, nu s-a putut stabili grosimea stivei de sedimente
din prima generaţie de umplutură de canal şi cum a evoluat în timp această acumulare, până la momentul
instalării noii albii de râu.
Fragmentul de lemn recuperat din această zonă de contact, provenit dintr-o masă haotică de astfel de
resturi organice (dovadă depozitarea lor în condiţii de scurgere turbulentă), indică inserarea unui canal de
scurgere în intervalul 1150 - 1320 cal. AD. Se observă că suprafaţa erozională nu depăşeşte în adâncime
nivelul pietrişurilor, iar în zona de contact nu sunt prezente depozite de fund de albie. De aici deducem că
acest canal a fost probabil o deviere secundară a râului Someşu Mic, de scurtă durată, săpată în depozitele
fine din prima generaţie de umplutură de canal şi formată în timpul unei inundaţii de mare amploare. Odată
cu stingerea evenimentului respectiv, canalul a evoluat relativ izolat faţă de cursul activ al râului, şi s-a
colmatat cu argile bogate în resturi organice şi nisipuri fine cu laminaţie orizontală. Această a doua generaţie
de umplutură de canal poate fi recunoscută pe întreaga lungime a deschiderii artificiale, cu morfologie
variabilă a contactului inferior, pe care însă o atribuim unghiurilor în care este intersectată de săpătură.
Acest al doilea proces de colmatare este întrerup de instalarea unei perioade cu incidenţă ridicată a
inundaţiilor. Drept urmare, la nivelul luncii se înregistrează o agradarea verticală de cca. 1 m cu depozite de
inundaţie predominant fine. Revenirea la condiţii climatice mai stabile favorizează instalarea procesului de
pedogeneză, care afectează depozitele de inundaţie şi cea de-a doua generaţie de depozite de umplutură de
canal (acumulări feruginoase în urma procesului de iluviere).
Informaţiile sedimentare şi de cronologie absolută, puse în relaţie cu natura meandrată a cursului de apă,
permit conturarea unui model privind comportamentul local al râului Someşu Mic pe parcursul ultimelor
două milenii:
- Epoca Romană: râul Someşu Mic avea un curs meandrat pe pat de pietriş, cu ostroave longitudinale
în patul albiei
204
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
- Perioada Migraţiilor: deteriorarea climatică de după Epoca Romană a atras după sine o avulsie locală
a râului, probabil de buclă de meandru, care a determinat reorganizarea scurgerii şi părăsirea
vechiului traseu
- Perioada Medievală Caldă: include parte din faza de colmatare a paleocanalul părăsit, fixarea
canalului secundar şi colmatarea sa
- Mica Eră Glaciară: acumularea depozitelor de inundaţie pe fondul deteriorării climatice din intervalul
1500 – 1880 AD
- Post 1850: revenirea la un climat mai cald şi uscat a permis instalarea procesului de pedogeneză
Vârsta sedimentelor fluviale din componenţa treptei de luncă atestă prezenţa unor depozite din structura
sa de vârstă relativ recent, cu perfectarea podului terasei în urma inundaţiilor din ultimii aproximativ 500 de
ani. Această formaţiune morfologică este de fapt fragment din lunca înaltă (Capitolul II), delimitată de lunca
joasă, sau fâşia istorică de meandrare, prin malul relict al acesteia (distrus parţial de exploatările de balast).
Date generale:
Deschiderea este localizată în malul drept al râului Someşu Mic, în extremitatea estică a Aeroportului
Internaţional Cluj Napoca, şi aparţine segmentului de albie amplasat la limita dintre Sectorul 19 şi Sectorul
20, respectiv prima parte a Sectorului 20 (Fig. 13.10.).
205
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.11. Zona Sânnicoara. Deschidere în malul drept al râului Someşu Mic: a – privire de ansamblu cu
localizarea probei de nisip datată OSL; b – coloană litologică a deschiderii, , pentru legendă vezi Fig. 13.9.; c – detaliu
privind structura sedimenatră a pietrişurilor şi bolovănişurilor, d – detaliu privind contactul rocă – sedimente fluviale, cu
lentila de nisip datată OSL
Interpretare:
Natura materialelor aluviale din profil şi vârsta lor din bază se adaugă indiciilor morfologice, sedimentare
şi arheologice din zonă care indică traversarea de către râu a un flanc de anticlinal diapir. Lipsa din profil a
sedimentelor fine holocene arată că aducerea la zi a fundului văii şi a sedimentelor grosiere de mediu împletit
s-a produs încă din timpul Tardiglaciarului.
Vârsta mai recentă a depozitelor fluviale din acest punct faţă de cea obţinută în baza deschiderilor de la
Gilău, unde de altfel nu s-a atins fundul văii, se explică prin traversarea unei faze secundare de eroziune, care
a dus la îndepărtarea unei prime stive de material grosier. Faza de eroziune este sesizabilă în acest punct
tocmai datorită prezenţei anticlinalului diapir, care, antrenat şi la momentul respectiv în mişcare verticală
ascendentă, a accentuat efectele acestei faze.
Date generale:
Săpături de exploatare de balast şi construcţie de iazuri, localizate în apropiere de malul stâng al râului
Someşu Mic, au permis efectuarea de observaţii în mai multe puncte şi pe diferite aliniamente. Direcţiile
haotice de deschidere şi dispariţia reperelor morfologice de suprafaţă au îngreunat însă efectuarea unor
observaţii sistematice. În funcţie de contextele sedimentare locale, s-a optat pentru prelevarea a 2 probe de
nisip şi 3 probe de material organic, în vederea stabilirii unor repere cronologice absolute din evoluţia râului
206
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Someşu Mic. La acestea se adaugă un fragment de trunchi fosilizat, provenit din perimetrul şantierului
arheologic (Fig. 13.12).
Perimetrul de studiu corespunde sectorului de râu 25, cu un caracter general sinuos, rocă în patul albiei şi
bucle de meandru izolate, a căror dezvoltare maximă s-a înregistrat la momentul 2005 (intervenţii ulterioare
de consolidare a malurilor au îndepărtat tendinţa de migrare). Pe suprafaţa luncii au putut fi identificare urme
de paleomeandre, cu morfologie proeminentă (denivelări de 0.5 – 1 m), ulterior distruse de lucrările
antropice.
Profilul 1
Descriere (Fig. 13.13):
În baza profilului apare un strat masiv de pietriş grosier (D50: 5 cm) cu matrice nisipoasă, grad mediu de
imbricare şi stratificaţie orizontală, caracteristici care îl recomandă ca depozit de fund de albie, în facies de
tip Gh.
În acest strat compact, cu o culoare predominat gri deschis, la aproximativ 170 de cm adâncime faţă de
suprafaţă se distinge un orizont de pietrişuri de culoare roşiatică, cu o grosime maximă de 40 de cm, care se
detaşează în deschiderile din jur ca strat reper.
Textura pietrişurilor nu suferă modificări sesizabile faţă de stratul de pietriş de culoare gri (dealtfel
contactul este de natură agradaţională) însă în limitele sale sunt semnalate lentile de nisip mediu, cu aspect
masiv sau uşoare urme de laminare orizontală. Dimensiunile acestor lentile sunt de maxim 1 m lungime şi 40
cm lăţime (facies de tip Sh), iar suprafeţele de contact sunt la rândul lor de natură agradaţională.
Următoarea secvenţă stratigrafică constă din succesiuni de strate nisipoase şi argiloase cu laminaţie
orizontală, a căror grosime este variabilă, de la 50 de cm până la efilare completă. Contactul cu masa de
pietriş din bază este eroziv şi de formă concavă, care poate coborî până la nivelul stratului de pietriş roşiatic,
în timp ce suprafaţa de contact superioară este orizontală şi agradaţională. Alternanţa de nisipuri şi argile
nisipoase cu laminaţie orizontală (facies de tip Fl, alcătuit din asocierea faciesurilor de tip Sl şi Fm) reprezintă
depozite de umplutură de canal depuse în condiţii de scurgere critică (la inundaţii de mică amploare). Peste
sedimentele de umplutură de canal revine faciesul de fund de albie grosier, de tip Gh, cu o grosime de
aproximativ 50 de cm şi de culoare gri deschis.
207
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.13. Zona Jucu de Sus.Săgeţile indică suprafeţe de contact Profilul 1 a – aspect general al deschiderii; b – profil
litologic, , pentru legendă vezi Fig. 13.9.; c - detaliu asupra depozitelor de fund de albie, d – detaliu asupra canalului de
scurgere din partea superioară a profilului, inserat în depozitele de fund de albie
Lateral faţă de profilul descris în Fig. 13.13. a, b, se poate observa o nouă urmă de paleocanal, cu
suprafaţă erozivă şi concavă, fixat în cea de-a doua generaţie de pietrişuri (nu intersectează nivelul de
pietrişuri roşiatice), a cărui umplutură este alcătuită din materiale fine (argile?) de culoare deschisă (Fig.
13.13. d).
Ultimii 110 cm constau dintr-un depozit de umplutură argilos, bogat în materie organică (culoare neagră),
distribuit uniform şi aflat într-o fază avansată de pedogeneză. Contactul său cu pietrişul şi cu umplutura de
canal este abrupt şi agradaţional.
Interpretare:
Unităţile sedimentare din dreptul Profilului 1 sunt faciesuri de fund de albie, cu texturi şi structuri
diferenţiate de variaţiile condiţiilor de scurgere.
208
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Pe un fond general de scurgere de mare energie, dovadă predominarea pietrişurilor grosiere în profil, sunt
evidente două faze de diminuare a scurgerii, care însă nu au presupus şi o încetare a sa.
Prima fază se asociază cu stratul de pietrişuri roşiatice cu lentile de nisip. Scăderea uşoară a debitului
lichid a permis depozitarea nisipului în condiţii de scurgere critică, în zone mai protejate din perimetrul
patului albiei.
Al doilea moment de acest fel, însă de o amploare mai mare, este marcat de colmatarea canalului
secundar de scurgere, fixat probabil pe suprafaţa unui ostrov. Lateral, în zonele mai joase din patul albiei,
unde a continuat să se menţină scurgerea, se înregistrează concomitent o diminuare a dimensiunii depozitelor
de fund de albie. Datarea OSL a unui strat nisipos din umplutura de canal, centrează această perioadă în jurul
momentului 4230 ± 17 ani, valoare medie deoarece sunt sesizate astfel de sedimente atât în partea inferioară
cât şi în cea superioară nivelul datat.
Întreruperea bruscă a depozitelor de fund de albie, fără ca suprafaţa de contact din partea superioară să
indice existenţa unei faze de eroziune ulterioară, indică o părăsire abruptă a acestui canal de scurgere.
Pe de altă parte, prezenţa celui de-al doilea paleocanal fixat în limitele depozitului de pietrişuri din a doua
generaţie sugerează o revenire ulterioară a scurgerii pe aproximativ acelaşi traseu, însă într-o formă mult
redusă. Lipsa sedimentelor de fund de albie la baza suprafeţei de eroziune arată că această albie a funcţionat
ca un canal secundar de scurgere de scurtă durată (pe parcursul unei singure inundaţii). După încetarea
evenimentului, albia devine complet nefuncţională şi este colmatată.
Intervalul de timp între părăsirea canalului, formarea albiei secundare şi colmatarea acesteia trebuie să fi
fost destul de scurt, de vreme ce stratul negru de argilă din partea superioară acoperă uniform partea
superioară a pietrişurilor şi a umpluturii de canal, fără să existe alte materiale sedimentare intermediare.
Vârsta de 4230 ± 17 ani încadrează cursul relict al râului Someşu Mic în perioada Subboreal, marcată de
perioade scurte de climat cald şi uscat, pe un fond general de răcire şi creştere a precipitaţiilor (Capitolul IV).
Nu excludem ca fazele de activitate fluvială diferenţiată semnalate în acest profil să reflecte o parte din
momentele respective.
Părăsirea traseului, formarea canalului secundar efemer şi ulterior demararea procesului de colmatare
evidenţiază traversarea unei faze de deteriorare climatică mai accentuată. Caracteristicile depozitului din
partea superioară (argilă compactă cu conţinut organic ridicat) sugerează o menţinere în timp a unor condiţii
climatice generale mai reci şi umede. Aceste informaţii, corelate cu reperul cronologic din masa de pietrişuri,
conduc spre ipoteza că părăsirea albiei s-a produs la tranziţia Subboreal/Subatlantic (2500 ani BP), urmată de
instalarea unor condiţii climatice generale mai reci şi umede decât în faza anterioară.
Profilul 2
209
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
de culoare roşiatică sunt alcătuite din mase compacte de argilă, în care sunt prezenţi noduli calcaroşi şi sunt
vizibile virgaţii feruginoase (care de altfel dau aspectul roşiatic). La adâncimea de 100 – 110 cm se distinge
un orizont de sol fosil, care poate fi luat ca nivel de referinţă pe întreaga lungime a deschiderii, mult mai puţin
dezvoltat decât cel actual.
Interpretare:
Prima secvenţă de sedimente evidenţiază un curs activ al râului Someşu Mic, care în faza finală se
caracterizează printr-o scurgere în condiţii de debite mai mari, manifestate în timp şi nu ca rezultat al unei
inundaţii, dovadă prezenţa pietrişurilor grosiere din partea superioară, dispuse agradaţional.
În acest context are loc părăsirea cursului de apă. Abandonarea nu a fost completă, de vreme ce s-a
continuat depunerea materialului de fund de albie, dar de dimensiuni mult reduse (canal secundar de scurgere
sau canal activat doar la inundaţii mai mari). Scăderea treptată a ponderii pietrişurilor şi nisipurilor şi trecerea
de la o depunere de fund de albie la depunere în condiţii de scurgere critică şi apoi depunere de argilă masivă,
indică o izolare treptată a acestui vechi curs.
Fig. 13.14. Zona Jucu de Sus. Profilul 2: a – aspect general al deschiderii, cu localizarea spaţială şi a Profilului 3; b –
profil litologic, pentru legendă vezi Fig. 13.9.; c – detaliu asupra contactului pietriş – depozite fine de umplutură de
canal, este vizibil şi stratul de nisip datat OSL; d - detaliu asupra depozitelor de umplutură de canal: acumulări
carbonatice şi feruginoase, orizont fosil de sol
210
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Datarea OSL a stratului de nisip de la contactul cu cel de-al doilea facies de tip Gh poziţionează
cronologic momentul abandonului la 4750 ± 19 ani. Pe baza acestei încadrări cronologice, părăsirea
canalului pare să se fi produs pe fondul deteriorării climatice care marchează tranziţia Atlantic / Subboreal.
Pe un fond de climat cald şi urcat demarează procesul de pedogeneză, etapă care se asociază în profil cu
orizontul fosil de sol şi prezenţa nodulilor carbonatici şi a virgaţiilor feruginoase din nivelul argilos inferior.
Pedogeneza este întreruptă de o revenire a unei faze umede, marcată în profil de reluarea procesului de
colmatare a paleocanalului, cu acumulare de argilă masivă. Reapariţia intercalaţiilor de argile şi nisipuri cu
laminare orizontală sugerează şi o creştere a incidenţei inundaţiilor, care determină o reactivare parţială a
paleocanalului. Încetarea acestei etape se asociază cu un nou proces de pedogeneză, care la rândul său
determină concentrarea nodulilor carbonatici şi urme de oxidare la nivelul stratului de argilă dispus peste
orizontul fosil de sol (o nouă fază de climat cald şi uscat).
O ultimă fază de acumulare are loc odată cu revenirea condiţiilor umede şi reci, care permite reluarea
procesului de colmatare, ceea ce duce la formarea unui strat de argile compacte, bogate în conţinut organic.
Este vorba despre acelaşi depozit de umplutură identificat în partea superioară a Profilului 1, căruia i s-a
atribuit o vârstă subatlantică.
Constatăm că depozitarea pietrişurilor din Profilul 1 a fost sincronă cu depozitarea materialelor de
umplutură de canal din Profilul 2, lucru care ne permite să facem un paralelism între fazele de climat mai cald
şi uscat identificate în cele două profile: stratul de pietriş roşiatic din Profilul 1 corespunde cu prima fază de
pedogeneră din Profilul 2, iar umplutura de canal datată la 4320 ani corespunde cu a doua fază de
pedogeneză. În mod similar, revenirile scurgerii la debite mai mari, sesizate în Profilul 1, pot fi asociate cu
fazele de revenire a scurgerii critice la nivelul Profilului 2.
Profilul vertical cel mai complet se înregistrează în cazul primului trunchi (Profilul 3, Fig. 13.16. a, b, c).
În acest punct, stejarul este îngropat într-o stivă de pietrişuri care continuă atât în partea inferioră cât şi în cea
superioară, fără să fie sesizabile modificări de textură şi structură la nivelul sedimentelor. De asemenea, masa
211
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
de pietrişuri aparţine aceluiaşi depozit de pietrişuri mărunte şi nisipuri identificat în baza profilului 2 (facies
de fund de albie, de tip Gh), aspect care poate fi uşor urmărit în lungul celor două deschideri dispuse
perpendicular (Fig. 13.15. a). De altfel, peste pietrişuri se suprapune umplutura de canal în structura căruia se
distinge orizontul fosil din Profilul 2.
Fig. 13.16. Zona Jucu de Sus. Contextul sedimenatr al trunchiurilor fosile de strejar:
a, b, c – Profilul 3; d - Profilul 4
Contextul sedimentar al celui de-al doilea trunchi nu s-a conservat în aceeaşi măsură (Fig. 13.15. d), însă
elementele păstrate (depozitul de pietrişuri şi partea inferioară a umpluturii de canal) indică o succesiune
stratigrafică similară. Datarea absolută a celor două trunchiuri de stejat indică o vârstă de 7265 – 7157 cal. BP
în primul caz şi o vârstă de 7525 – 7320 cal. BP în cel de-al doilea.
Interpretare:
Vârstele trunchiurilor de stejar nu indică neapărat că cele două trunchiuri fosile sunt contemporane. La
rândul său, din structura internă a faciesului de tip Gh nu se pot extrage informaţii legate de producere unor
inundaţii. Întrucât trunchiurile respective sunt înglobate într-o masă compactă de pietrişuri cu matrice
nisipoase, deducem că îngroparea acestor trunchiuri a fost un proces continuu, desfăşurat pe o durată mai
mare de timp, şi nu efectul unei inundaţii catastrofale care să fi dus la dezrădăcinarea unui număr mare de
arbori şi îngroparea ulterioară a lor. Însă conservarea parţială a secvenţelor stratigrafice din cele două profile
nu ne permite o corelare spaţială pe verticală, care eventual să certifice un decalaj pe adâncime între cei doi
stejari. Vârstele absolute încadrează acest nivel de trunchiuri fosile în prima parte a perioadei Atlantic,
cunoscută ca o perioadă mult mai umedă şi rece comparativ cu perioada actuală.
212
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În plus, cele două trunchiuri fosile atestă o menţinere a râului Someşu Mic pe acelaşi traseu cel puţin
3000 de ani, în intervalul minim 7500 – 4750 ani, ultima vârstă fiind momentul avulsiei identificate în
Profilul 2.
Profilul 5
Descriere (Fig. 13.16.):
Fig. 13.16. Zona Jucu de Sus. Profil 5: a – aspect general al profilului; b – profil litologic, pentru legendă vezi Fig. 13.9.;
c – detaliu asupra depozitelor argiloase de umplutură de canal, cu noduli calcaroşi; d – detaliu privind depozitul de renie
involută, dispus în baza profilului
213
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Faciesul următor reprezintă o stivă de umplutură de canal alcătuită din nisipuri fine în alternanţă cu
argile, care trece treptat în masă compactă de argile – elementul predominat din acest profil (1.8 m grosime).
În structura internă a nisipurilor se dinsting vagi liniaţii orizontale, fără suprafeţe interne de eroziune, care
indică o acumulare a materialului fin în condiţii de scurgere critică, la inundaţii. Revenirea temporală a
argilelor, iar ulterior instalarea predominantă a lor, marchează fazele de evoluţie în care paleocanalul
evoluează izolat de cursul râului Someşu Mic. Încetarea fazei de colmatare permite instalarea procesului de
pedogeneză, aflat într-o fază avansată.
Interpretare:
Depozitele de renie involută indică funcţionarea unui curs meandrat al râului Someşu Mic. Vârsta
fragmentului de lemn identificat în corpul acestei renii încadrează canalul activ cel puţin în faza de debut a
Atlanticului, însă nu se exclude şi o vechime mai mare a sa.
Fosilizarea depozitului de renie cu materiale de umplutură de canal marchează producerea unei avulsii,
moment în care bucla de meandru este treptat abandonată. Momentul abandonului nu poate fi foarte
îndepărtat de vârsta obţinută pentru renia involută, de vreme ce această formă de acumulare este una destul de
accelerată (sezonieră, anuală) (Tabel 3.5.), însă nu ulterior 7525 – 7320 cal BP, vârsta stejarului din baza
Profilului 3.
Profilul 6
Descriere şi interpertare (Fig. 13.17.):
Deschiderea este localizată în perimetrul şantierului arheologic din apropierea fabricii Nokia. Acest punct
a devenit de interes pentru studiul nostru datorită descoperirii unui trunchi de lemn fosil la contactul dintre
materialul fin din partea superioară şi sedimentele mai grosiere din bază, la o distanţă considerabilă de
punctele anterioare şi de cursul actual al râului.
Contextul sedimentar (informaţiile puse la dispoziţie de arheolog Stanciu Ioan, arheolog Astaloş Ciprian),
chiar dacă nu este decât parţial conservat, seamănă într-o foarte mare măsură cu profilul prezentat anterior. Şi
în acest caz, depozitul de pietrişuri mărunte şi nisipoase din bază pare să aparţină unei renii involute (tip de
facies: Sl, Ansamblu faciesal: LA), dovadă că a funcţionat un curs meandrat. De asemenea, trecerea în regim
de albie părăsită are loc abrupt, fapt sugerat de orizontalitatea suprafeţei de contact, de natură agradaţională şi
schimbarea radicală a tipului de material sedimentar. Se poate distinge o trecere treptată de la alternanţe de
nisipuri fine şi argile la argilă compactă. De asemenea, urmele de pedogeneză sesizabile înspre partea
superioară a profilului sunt dovezi ale unei pedogeneze de durată, cu acumulări carbonatice în partea
inferioară.
214
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Vârsta lemnului recuperat din baza deschiderii încadrează abandonul acestui traseu în preajma intervalul
9795 – 9370 cal. BP, ceea ce indică în mod cert că, deşi există similarităţi cu situaţia semnalată în Profilul 5,
paleocanalul din acest punct este mai vechi cu cel puţin 1000 de ani decât cel intersectat de Profilul 5.
215
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.18. Model teoretic privind raportul spaţial şi temporal existent între canalele de vârstă holocenă ale râului Someşu Mic, identificate în zona Jucu de Sus.
Vârstele absolute sunt redate în poziţiile în care au fost determinate
216
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
217
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În bază apar argile marnoase de vârstă Miocenă, cu valori ale rezistivităţii electrice cuprinse
între 5 – 14 Ohm.m. Prezenţa lor este confirmată la o adâncime de 4 – 5 m de către cele şapte
foraje care au secţionat întreaga stivă de sedimente fluviale.
O a doua unitate litologică, caracterizată prin valori mai mari ale rezistivităţii electrice (32 –
100 Ohm.m), se suprapune peste argilele marnoase. Cu excepţia jumătăţii vestice a Profilului B,
unde se conturează o masă relativ compactă, corpurile cu rezistivitate ridicată apar fragmentar.
Forajul 5 a intersectat una dintre aceste formaţiuni, arătând o alcătuire predominantă a lor din
pietrişuri medii şi mărunte, cu matrice nisipoasă.
Cea de-a treia unitate sedimentară constă din materiale cu rezistivitate electrică redusă, de 5 –
30 Ohm.m. Forajele confirmă prezenţa materialelor fine, argiloase, nisipoase sau siltoase. În
secţiune transversală, sedimentele fine pot să apară suprapuse peste cele grosiere, sau pot să fie
inserate pe verticală, până la nivelul rocii.
Dacă se ţine cont şi de ridicarea topografică din lungul celor două aliniamente, devine
evidentă corespondenţa dintre distribuţia spaţială a corpurilor sedimentare cu conţinut ridicat de
materiale fine, intersectate de forajelele 3, 4, 6, 7 şi 9 şi morfologiile negative de pe suprafaţa
luncii. Din acest raport reiese foarte clar că arealele cu rezistivitate redusă corespund unor vechi
cursuri de apă, ulterior colmatate cu materiale fine.
O situaţie mai aparte este înregistrată în cazul Forajulul 10. Profilarea electrică indică valori
mici ale rezistivităţii, fapt confirmat de natura materialelor intersectate de foraj, predominant
argiloase. Însă în acest caz nu este evidentă şi corespondenţa morfologică la nivelul luncii, care să
confirme apartenenţa respectivelor materiale la umplutură de canal. Întrucât forajul este localizat
în extremitatea profilului B, la aproximativ 280 m de contactul cu versantul vestic, nu este exclus
să fie intersectat corpul conului de dejecţie al pârâului Lona.
Acest context morfologic este de altfel sugerat şi de către ridicarea topografică în secţiune
transversală, care înregistrează o tendinţă de creştere a pantei spre vest.
218
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
219
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.21. Studiu de caz Fundătura: Imaginile profilării rezistivimetrice obţinute prin metoda Wenner în lungul Profilului A, cu poziţia forajelor:
a – segmentul 0 – 206 m; b –segmentul 98 – 492 m
220
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.22. Studiu de caz Fundătura: Imaginile profilării rezistivimetrice obţinute în lungul Profilului A: a – segmentul 98 – 492 m prin metoda Wenner;
b –segmentul 232 – 492 m prin metoda dipol - dipol
221
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.23. Studiu de caz Fundătura: Imaginea profilării rezistivimetrice obţinute prin metoda Wenner în lungul Profilului B, cu poziţia forajelor
222
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.24. Zona Fundătura. Unităţi sedimentare în malul stâng al râului Someşu Mic (în capătul estic al
Profilului A) şi în forajele distribuite în lungul Profilelor A şi B.
Pornind de la informaţiile de mai sus, se pot delimita 5 segmente de luncă cu caracteristici distincte
(Fig. 13.25.):
Sectorul 1: amplasat în imediata vecinătate a râului Someşu Mic
Cartarea topografică indică prezenţa unei morfologii pozitive foarte proeminente, delimitată de două
paleocanale mai ample, situate la acelaşi nivel. Forajul 1, amplasat pe suprafaţa morfologiei pozitive atestă
o formă acumulativă de fund de albie, iar Forajul 2, poziţionat în zonă de paleocanal, confirmă prezenţa
depozitelor fine de umplutură.
Segmentul 2: în limitele sale se desfăşoară un paleomeandru, în ale cărui sedimente de umplutură sunt
fixate cursuri secundare de scurgere, de vârstă mult mai recentă. Forajul 3 confirmă incizia sa până la
rocă.
Segmentul 3:
Include ultimii 100 de m din Profilul A şi primii 238 m din profilul B. Cele două sectoare se suprapun,
fiind parte din aceeaşi fâşie de meandrare. În aceste limite sunt vizibile mai multe albii de mare amploare
223
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
verticală şi orizontală, de unde reiese un posibil caracter de puternică meandrare a râului, cu repoziţionări
în limitele fâşiei active. Forajul 5 intersectează o morfologie pozitivă cu proprietăţi litologice de depozite
de fund de albie, în timp ce forajele 6 şi 7 corespund cu două paleocanale, probabil de generaţie diferită.
Segmentul 4:
Reprezintă cel mai compact segment din acestă secţiune transversală, fragmentat de cel puţin 3
paleocanale înguste şi adânci. Dominarea depozitelor grosiere indică materiale depuse în regim de râu
împletit, de vârstă Tardiglaciară, iar albiile înguste şi adânci atestă o fixare a canalelor de scurgere, cu
adâncire în propriile sedimente, produsă cel mai probabil în faza de trecere spre Holocen.
Segmentul 5:
Reprezintă fragmentul de albie vizibil în extremitatea vestică a Profilului B, acoperit de depozitele
conului de dejecţie al Pârâului Lona.
Delimitarea foarte tranşantă, de formă concavă, a primului canal din perimetrul Segmentului 3 şi a
canalului din extremitatea vestică a profilului B faţă de masa de pietrişuri a Segmentului 4, indică o
vechime mult mai mare a complexului sedimentar din acest ultim segment. În plus, prezenţa în primii 44
m din Profilul B, a unui context sedimentar asemănător cu cel din Segmentul 4, indică posibilitatea ca în
această parte a luncii să existe un fragment relict din depozitele sistemului fluvial de vârstă tardiglaciară.
Cele 10 foraje nu au reuşit să surprindă foarte clar natura materialului grosier din componenţa luncii.
Neaducerea la zi a pietrişurilor grosiere şi chiar a bolovănişurilor, prezente în mod normal în componenţa
sedimentelor de mediu împletit, o explicăm nu atât prin lipsa acestor sedimente, cât mai degrabă
diametrelor sapelor, diminuate telescopic în adâncime, de la 80 mm până la 36 mm.
Prin urmare, pentru o deplină înţelegere a structurii sedimentare a luncii sunt necesare completări cu
noi informaţii, legate în primul rând de natura materialului grosier.
b) Deschideri
Pornind de la rezultatele obţinute prin profilarea rezistivimetrică şi a forajelor geotehnice, s-a urmărit
identificarea deschiderilor care pot să surprindă succesiuni stratigrafice cu relevanţă pentru observaţiile
noastre. În acest scop, s-au avut în vedere sectoarele din amonte şi aval, unde râul Someşu Mic sau
afluenţii săi prezintă segmente cu meandrare activă, cu deschideri proaspete în maluri şi cu posibilităţi de
acces. S-au identificat 5 deschideri, pe care le prezentăm în detaliu mai jos.
Profilul 1
Descriere (Fig. 13.26.):
Debutează cu strat de pietrişuri grosiere (D50:50 mm) imbricate, cu stratificaţie orizontală, în facies de
tip Gh (depozit de ostrov longitudinal). Baza pietrişurilor coboară sub nivelul oglinzii apei, prin urmare nu
putem face aprecieri legate de configuraţia sa. În ceea ce priveşte partea superioară, situaţia se diversifică,
fiind sesizate două cazuri: contact cu o nouă generaţie de depozite de fund de albie, sau contact cu facies
de umplutură de canal.
224
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
În cel de-al doilea caz este vorba despre o suprafaţă erozivă de formă concavă, care marchează fundul
unei albii. Se observă că forma sa este puternic neregulată, cu inflexiuni care pot coborî sub sau aproape
de nivelul actual al apei, în timp ce în alte puncte, materialul grosier (pietrişuri şi nisipuri) poate
reprezenta o pondere relativ importantă în secţiunea verticală. Rezultatul este o intersectare la diferite
nivele a depozitelor grosiere, fiind sesizabile toate cele trei situaţii posibile: contact direct cu pietrişurile
grosiere din bază, contact direct cu pietrişurile mărunte cu matrice nisipoasă, sau contact direct cu
depozitele de renie involută.
225
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Peste această suprafaţă de contact apar nipisuri şi pietrişuri mărunte, cu uşoară imbricaţie, pe care le
intrepretăm ca depozite de fund de albie (facies de tip Gh). Grosimea lor este de ordinul cm şi probabil
poate fi urmărită în lungul întregii suprafeţe de contact.
În continuare, trecerea spre faciesul următor se produce abrupt însă agradaţional. Apar sedimente de
umplutură de canal - argile compacte - care mulează suprafaţa de contact. În primii 20 cm de umplutură
se disting 1 – 2 nivele de nisipuri grosiere, care se delimitează în plan orizontal ca lentile întrerupte (zeci
de cm lungime, grosime maximă de 5 – 10 cm şi efilare laterală), cu fund concav, eroziv şi suprafaţă
superioară orizontală, agradaţională. În structura internă a acestor lentile nisipoase se disting liniaţii oblic
concoide (facies de tip St).
Elementul reper în partea superioară a deschiderii este prezenţa unui orizont fosil de sol, de culoare
brun-închis, foarte evident şi uşor de urmărit în lungul malului. Peste acesta se suprapun agradaţional
materiale fine de culoare mai deschisă, predominat prăfoase (facies de tip Fl), afectate la rândul lor de o
formă incipientă de pedogeneză. În masa de argile, sub orizontul fosil de sol, se poate urmări, de
asemenea, o trecere gradată de la nivel bogat în oxizi de fier la unul carbonatic.
Interpretare:
Caracteristicile depozitelor grosiere din baza profilului sugerează existenţa unui traseu activ,
meandrat, fixat eroziv sau agradaţional peste depozite de fund de albie, depuse într-o fază anterioară, de
acelaşi sau de alt curs de apă . Vârsta reniei plasează faza de meandrare cel puţin în intervalul 754 – 912
AD.
Ulterior are loc o reconfigurare a scurgerii pe acelaşi traseu, fapt sugerat de intersectarea tuturor celor
trei faciesuri de fund de albie de un nou canal de scurgere.
Coborârea suprafeţei inferioare a acestui nou canal sub oglinda actuală a apei arată ca albia respectivă
a fost puternic tăiată în sedimentele anterioare, cu o amploare verticală comparabilă cu cea actuală.
Morfologia sa neregulată se datorează într-o mare măsură unghiurilor diferite sub care bucla actuală de
meandru intersectează această formaţiune morfologică, însă poate constitui şi un indiciu privind posibilul
caracter meandrat al său.
Prezenţa depozitele de fund de albie în partea superioară a suprafeţei de eroziune, respectiv în
depozitelor fine de umplutură de canal, reflectă faza activă a acestuia, însă grosimea redusă a lor
sugerează că această etapă nu a avut o durată foarte mare în timp. Debutul abrupt al masei compacte de
argilă sugerează o părăsire rapidă a canalului, asociată cu o izolare a sa faţă de noul traseu al râului
Someşu Mic. Inserarea lentilelor de nisip cu suprafaţă concavă de eroziune în partea inferioară marchează
totuşi unul sau două evenimente de amploare, care au reuşit să impună o reluare temporară a scurgerii, cu
debit suficient de mare încât să se formeze dune de nisip pe fundul albiei.
Prezenţa orizontului fosil de sol, asociat cu acumulări carbonatice în baza depozitelor argiloase, indică
instalarea procesului de pedogeneză în condiţii de climat cald şi uscat. Acest proces este întrerup de o fază
de revenire a inundaţiilor, marcată în profil de depozitele fine de silt, dispuse peste orizontul fosil de sol.
Reluarea procesului de pedogeneză pe aceste noi depozite, reflectă revenirea condiţiilor de mediu mai
stabile. De asemenea, în limitele orizontului fosil se poate distinge un nivel secundar de culoare mai
deschisă, care evidenţiază parcurgerea unei faze de creştere a incidenţei revărsărilor, însă la o scară mult
mai diminuată decât cea înregistrată ulterior.
Pe baza vârstei absolute a reniei şi a informaţiilor existente cu privire la condiţiile climatice din
ultimele două milenii (Capitolul IV), putem atribui principalelor faze identificate în acest profil, următorul
cadru cronologic:
- Curs meandrat al râului Someşu Mic, cel puţin în faza terminală a Perioadei Migraţiilor.
- Reconfigurare a scurgerii în faza de tranziţie spre Perioada Medievală Caldă sau în prima parte a
acesteia (aproximativ 900 AD)
- Avulsie la scurt timp, cu părăsirea completă a traseului
- Colmatarea albiei şi demararea procesului de pedogeneză pe parcursul Perioadei Medievale
Calde. În această perioadă apare şi o fază secundară de activitate fluvială crescută, care întrerupe
temporar procesul de pedogeneză.
226
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
- Întrerupere definitivă a pedogenezei şi agradare verticală a luncii în timpul Micii Ere Glaciare.
- Reluarea procesului de pedogeneză după 1850 (sfârşitul Micii Ere Glaciare)
Profilul 2
Descriere (Fig. 13.27.):
Deschiderea din malul stâng al râului Someşu Mic corespunde cu extremitatea estică a Profilului
transversal A, fiind de altfel singurul punct care ne permite o observaţie directă asupra structurii
sedimentare a luncii de pe aliniamentul investigat prin profilare rezistivimetrică. În acest punct este
vizibilă întreaga succesiune a litofaciesurilor până în apropiere de oglinda apei, ceea ce însumează o
adâncime de aproximativ 2.7 m.
Fig. 13.27. Zona Fundătura. Profil 2: a – aspect general al deschiderii, cu evidenţierea punctelor de prelevare a
probelor în vederea datată OSL şi 14C; b – profil litologic, pentru legendă vezi Fig. 13.9.; c, d – detalii asupra
depozitelor de renie involută şi de umplutură de canal; e – depozite fine de inundaţie şi sol actual slab dezvoltat
Profilul debutează în bază cu un strat compact de nisip fin – mediu, fără o structură internă evidentă,
deşi pot fi sesizate forme foarte estompate de liniaţii orizontale (facies de tip Sh). Fundul acestui canal nu
este vizibil în profilul nostru, fiind amplasat sub nivelul oglinzii actuale a apei.
Următorul facies în succesiune verticală este o acumulare masivă de nisip mediu şi grosier, cu
intercalaţii de pietrişuri mărunte şi laminaţie oblică (facies de tip Sl), caracteristici care îl recomandă ca
fiind depus prin acreţie laterală (renie involută). Contactul cu faciesul anterior, deşi este abrupt, nu este
227
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
marcat de o fază de eroziune. Nu acelaşi lucru se poate spune pentru partea superioară, unde întreruperea
liniaţiilor la contactul cu faciesul următor indică în mod cert traversarea unei faze de eroziune.
Contactul marchează debutul unei secvenţe de umplutură de albie, predominant argiloasă dar în care
sunt semnalate lentile de nisip fin cu ripple – markuri (faciesuri de tip Fm şi Sr). Frecvenţa cu care apar
aceste intruziuni nisipoase şi grosimea lor relativ mare, de 5 - 10 cm, constituie dovezi ale inundării
paleocanalului destul de des.
O probă de nisip provenită din baza depunerii de renie încadrează debutul formării sale în intervalul
359 ± 69 a (1580 - 1718 AD), în timp ce un fragment de lemn recuperat din sectorul median al depozitului
indică o vârstă de 510 – 310 cal. BP (1440 - 1665 cal. AD). O a treia probă de material organic, prelevată
din partea superioară a suprafeţei de contact, din masa de argile şi nisipuri fine, a fost datată la 1985 cal.
AD.
Depozitele de umplutură sunt întrerupte de un strat de pietrişuri (D50 – 20 mm) şi nisipuri cu aspect
masiv şi cu o foarte uşoară imbricare. Suprafaţa de contact, deşi este foarte abruptă, pare mai degrabă de
natură agradaţională decât erozivă. Limita superioară este de asemenea abruptă şi agradaţională, şi face
trecerea spre un nou depozit de argile intercalate cu nisipuri fine cu structură de ripple-markuri. Toate
aceste indicii trimit spre încadrarea materialului grosier la facies de tip Gmg, care, conform Miall (2006)
se depune pe fundul albiei în condiţii de scurgere turbulentă.
Un nou contact agradaţional marchează debutul unui strat de argile intercalate cu nisipuri fine
(faciesuri de tip Fm şi Sr), urmate de un nivel de nisip fin cu laminaţii oblic – concoide (facies de tip St).
După această secvenţă, sedimentele devin masive, cu o alternanţă de argile, silturi şi nisipuri fine cu
ripple-markuri, depuse în condiţii de inundaţie (facies de tip Fl). Se poate observa o pondere mai mare a
nisipurilor şi silturilor în baza acestei unităţi, cu o trecere gradată spre un caracter uşor argilos. Stratul
actual de sol are o grosime de 10 – 15 cm.
Interpretare:
Secvenţa stratigrafică surprinde trei etape distincte din evoluţia locală a râului Someşu Mic. Prima
etapă este sugerată de faciesul nisipos din bază şi depozitul de renie involută. Într-o primă fază, un curs
activ cu viteză mică de scurgere a depus stratul laminar de nisip (depozit de fund de albie). Ulterior,
apariţia meandrării a determinat dezvoltarea unei renii involute. Datarea OSL din baza depozitului de
renie încadrează acest moment la minim 1570 AD (prima parte a Micii Ere Glaciare), iar vârsta
fragmentului de lemn din sectorul median al aceluiaşi depozit sugerează menţinerea acestei configuraţii în
plan orizontal a albiei cel puţin până la 1665 cal AD (notă: anii 1570 AD şi 1665 cal. AD apar ca
momente de referinţă, prin suprapunerea intervalelor de timp rezultate din datatea celor două puncte).
A doua etapă debutează cu faza de eroziune datată la 1985 cal AD, care marchează fixarea unui canal
secundar ce reuşeşte să îndepărteze partea superioară a depozitului de renie, şi probabil şi alte secvenţe
stratigrafice. Acest canal secundar este apoi supus unor faze succesive de colmatare, fie în condiţii de
debit redus (argile şi nisipuri fine), fie în condiţii de scurgere mai accentuată (formare de dune pe fundul
albiei, depozite masive de inundaţie). Lipsa depozitelor de argile masive sugerează o conectare
permanentă a acestui canal la cursul principal, însă supusă la rândul său la variaţiile de debit sezoniere şi
anuale.
Ultima etapă indică o fază puternică de agradare verticală, cu depozitarea unei stive masive de
nisipuri, silturi şi argile.
Profilul 3
Descriere(Fig. 13.28.):
Deschiderea din acest punct este amplasată în amonte de aliniamentul transversal pe luncă, în malul
stâng al râului Someşu Mic, mai exact în bucla pe care o face acesta la confluenţa cu pârâul Lona.
Prima unitate de facies este alcătuită din nisipuri grosiere cu pietrişuri mărunte, în facies de fund de
albie. Depozitele continuă în adâncime, însă materialele de alunecare nu permit continuarea observaţiilor.
Peste acest facies se suprapune un strat de pietrişuri şi nisipuri, cu claste care pot atinge dimensiuni de 2
228
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
cm, imbricate. Contactul cu segmental inferior nu este evident, în schimb cel cu unitatea sedimentară
superioară are un caracter abrupt, agradaţional.
Fig. 13.28. Zona Fundătura. Profil 3: a – aspect general al deschiderii; b – profil litologic, pentru legendă vezi
Fig. 13.9.; c – detaliu asupra “buzunarelor” de pietrişuri grosiere, inserate între depozitele de renie şi cele de
inundaţie; d – detaliu asupra depozitelor de renie
În continuare, urmează un strat masiv de nisip mediu şi grosier, cu intercalaţii de argile şi material
organic. Structura internă oblică arată o depunere a sedimentelor prin agradare laterală. Variaţiile texturale
interne, cu trecere de la un sector în care conţinutul de argilă este mai ridicat la unul în care predomină
nisipul, peste care se plasează un strat compact bogat în resturi organice şi o revenire la sedimentele
predominant nisipoase, indică menţinerea procesului de acumulare însă cu variaţii determinate de scăderi
sau creşteri de debit în canalul de scurgere.
Secvenţa de renie este întreruptă abrupt şi neregulat, după cum indică zona de contact erozivă şi
apariţia pietrişurilor mici şi medii în matrice nisipoasă, cu aspect imbricat (facies de tip Gh?). Aceste
sedimente grosiere apar sub formă de buzunare de dimensiuni variabile (lăţimi: 20 – 50 cm, înălţimi: 10
229
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
cm). Din partea inferioară a acestui contact, şi anume din depozitul nisipos de renie involută, s-a prelevat
o probă de nisip în vederea datării OSL. Vârsta obţinută este de 106 ± 29 a (1873 – 1931 AD).
Următoarea unitate stratigrafică modelează morfologia de detaliu a pietrişurilor grosiere, iar în lipsa
lor, morfologia suprafeţei de contact cu faciesul de renie, şi reprezintă o depunere masivă de materiale de
inundaţie (facies de tip Fl), alcătuită din alternanţe de nisipuri fine cu structuri interne de ripple-markuri şi
silturi. În partea superioară a profilului, se distinge orizontul actual de sol, slab dezvoltat.
Interpretare:
Sedimentele de fund de albie şi faciesul de renie involută indică şi în acest caz o tendinţă de
meandrare a unei albii funcţionale cel puţin până în perioada 1873 - 1931 AD. O inundaţie ulterioară a dus
la apariţia, pe suprafaţa reniei involute, a unuia sau mai multor canale secundare de scurgere, de tip
repeziş.
La rândul lor, depozitele compacte de inundaţie din partea superioară a profilului, dispuse
agradaţional atât peste pietrişurile grosiere cât şi peste depozitele de renie involută, marchează o reajustare
locală, relativ recentă, a cursului Someşu Mic.
Dat fiind distanţa mică faţă de Profilul 2 şi caracterul stabil al albiei la scară istorică, este foarte
probabil ca cele două profile să surprindă aceleaşi evenimente:
- Un curs activ al râului Someşu Mic anterior 1580 AD
- Tendinţă de uşoară meandrare, cu formarea unei renii involute, menţinută aproximativ 350 de ani
(în intervalul 1560 - 1931 AD)
- Inundaţie recentă care a dus la devieri secundare ale scurgerii pe suprafaţa reniei
- Eveniment post 1985 care a determinat părăsirea acestui sector, posibil acelaşi care a determinat
depozitarea stivei de depozite de inundaţie din partea superioară a profilelor.
Ajustările sesizate sunt de importanţă locală, mult prea de detaliu pentru a putea fi recunoscute pe
hărţile topografice.
Dacă urmărim comportamentul albiei pe materiale cartografice succesive din intervalul 1764 - 2005,
reiese că pe sectorul cuprins între cele două puncte de observaţie, râul s-a caracterizat printr-o stabilitate
ridicată în plan orizontal. De aici deducem că un posibil traseu meandrat a funcţionat anterior ultimilor
250 de ani. Un posibil indiciu în acest sens îl oferă prima ridicare topografică austro-ungară, care scoate în
evidenţă existenţa unui canal secundar pe stânga – probabil vechiul curs meandrat, părăsit în favoarea
noului traseu pliat pe contactul cu versantul (Fig. 13.29.).
Fig. 13.29. Zona Fundătura. Configuraţia albiei râului Someşu Mic la momentul 1764,
în zona Profilelor 2 şi 3
230
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Profilul 4
Descrieri (Fig. 13.30.)
În apropiere de confluenţa pârâului Lona cu Someşu Mic, în malul drept al afluentului, pe o
deschidere de cca. 5 m, sunt vizibile sedimente de provenienţă aluvială, aflate în contact direct cu roca în
bază (marnă / argilă marnoasă de vârstă miocenă).
Fig. 13.30. Zona Fundătura. Profilul 4: a, c – aspect general al deschiderii cu localizarea probei prelevate în
vederea datării OSL; b – profil litologic, pentru legendă vezi Fig. 11.9.; d – detaliu privind structura internă a celor
două generaţii de umplutură de canal şi raportul eroziv dintre ele; e – sector din lungul deschiderii în care nu apare a
doua generaţie de canal
Deasupra contactului cu roca, poziţionat în acest punct la o înălţime de 30 cm faţă de oglinda apei,
apare un strat de pietriş mărunt şi mediu în matrice nisipoasă, a cărui grosime atinge 55 de cm. Aspectul
general este de stratificaţie orizontală, cu urme slabe de imbricare, o tendinţă generală de diminuare a
dimensiunilor clastelor spre partea superioară (granoclasare normală) şi filme locale de material argilos
(închis la culoare), cu grosimi de ordinul cm (Facies de tip Gh). Aspectul general indică un proces
continuu de agradare, fără urme evidente legate de faze intermediare de eroziune.
231
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Peste depozitul de materiale grosiere se suprapune o masă compactă de materiale argiloase, foarte
dură. Suprafaţa de contact dintre cele două unităţi sedimentare are o formă concavă şi este de natură
erozivă. De altfel, în lungul deschiderii se poate constata o intersectare a maselor de pietrişuri la diferite
nivele, inclusiv până la roca în bază.
În sectorul median al profilului, o lentilă de nisip, cu grosimi maxime de 20 de cm, întrerupe
continuitatea acestei mase argiloase. Această discontinuitate poate fi urmărită lateral în lungul întregului
profil – element reper. Nisipul este mediu – grosier şi prezintă o structură masivă, cu vagi urme de
laminaţie orizontală, ceea ce arată depunerea sa în condiţii de scurgere critică (facies de tip Sh). Datarea
absolută a unei probe de nisip provenită din acest nivel indică o vârstă de 1.030 ± 70 ani (906 - 1050 AD).
Deşi per ansamblu acest strat de nisip apare ca un nivel orizontal, poziţia oblică în profilul analizat
arată, pe de o parte, o depunere a sa după o fază secundară de eroziune în masa argiloasă din bază, iar pe
de altă parte, existenţa unei a doua faze de eroziune, care a dus la îndepărtarea părţii superioare a stratului
nisipos. Cele două evenimente nu au fost însă suficient de ample încât să întrerupă procesul de colmatare
al paleocanalului.
Depozitele argiloase sunt întrerupte de o nouă suprafaţă de eroziune de formă concavă, care de această
dată face trecerea spre o a doua generaţie de umplutură de canal. În baza noului depozit apare argilă
neagră compactă, urmată agradaţional de materiale fine, cu conţinut mai mare de silturi şi nisipuri,
intercalate de pietrişuri medii şi mici, în stratificaţie oblică şi laminară (Facies de tip Gt). Extinderea
laterală a noii albii este doar locală, pe o lungime de ordinul câtorva metri, în rest fiind identificate doar
sedimentele de umplutură ale canalul din bază.
În ambele situaţii, trecerea spre unitatea sedimentară superioară, care constă dintr-o stivă de sedimente
de culoare brun deschisă, predominat prăfoase (depozite de inundaţie), este tranşantă, abruptă şi
agradaţională.
Ultimii 45 de cm ai profilului reprezintă orizontul solului actual, de culoare brun închis, detaşat foarte
clar de litofaciesul anterior printr-o suprafaţă de contact neregulată.
Interpretare:
Observaţiile amonte - aval faţă de profilul 4, pe o distanţă totală de aproximativ 60 de m, completează
informaţiile obţinute din analiza stratigrafică a Profilului 4. Se disting trei canale de scurgere, cu
caracteristici morfologice şi sedimentare proprii, care se intersectează în unghiuri diferite. Un prim canal
principal, care a reuşit să secţioneze întreaga stivă de sedimente de luncă până la roca în bază, este
responsabil pentru depunerea faciesului de pietrişuri medii şi mărunte din bază.
Un al doilea canal se inserează pe vechiul traseul şi secţionează depozitele de fund de albie în diferite
grade, inclusiv până la contactul cu roca. În consecinţă, putem spune că şi în acest caz este vorba despre
un cursul principal al râului Someşu Mic. Lipsa depozitelor grosiere din baza acestui nou canal sugerează
o durată scurtă de funcţionare a sa, iar debutul abrupt al masei compacte de argile arată în plus şi o izolare
faţă de noul traseu al râului. În etapa de colmatare se distinge o fază de reactivare a scurgerii, când se
înregistrează faze secundare de eroziune şi depunere de nisipuri laminare, centrată pe intervalul 1.030 ± 70
ani (906 – 1050 AD). Ulterior, are loc o revenire la evoluţie în condiţii de izolare faţă de cursul activ al
râului.
Cel de-al treilea canal reprezintă un curs de mici dimensiuni, atât în plan orizontal cât şi vertical, a
cărui umplutură reflectă o menţinere a scurgerii pe durată mai mare de timp. Aceste caracteristici îl
recomandă ca un canal secundar de scurgere al râului Someşu Mic, probabil reactivat la debite mai mari,
dovadă intercalarea pietrişurilor medii şi mărunte în materiale predominat fine de umplutură.
Întreruperea abruptă a depozitelor de umplutură de canal (atât ale celui de-al doilea cât şi ale celui de-
al treilea canal) de către depozite predominat siltoase, evidenţiază indirect o reconfigurare a cursului râului
Someşu Mic, cu o repoziţionare spre est. Această repoziţionare a dus la întreruperea funcţionării canalului
secundar şi a permis depunerea materialelor fine de inundaţie în acest punct.
În ceea ce priveşte solul actual, sunt evidente două caracteristici principale: un contact foarte clar
definit faţă de sedimentele din baza sa, însă neregulat, şi culoarea surprinzător de închisă. Suntem tentaţi
232
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
să atribuim acestui orizont o origine antropică, ca material rezultat din eventuale lucrări hidrotehnice de
întreţinere în lungul pârâului Lona sau lucrări agricole (arătură).
Situaţia semnalată în Profilul 4 seamănă foarte mult cu cea din Profilul 1, iar datările absolute din cele
două puncte indică o evoluţie sincronă a râului în cele două puncte. În Fig. 13.31. prezentăm un model de
corelare temporală a unităţilor stratigrafice din componenţa acestor două profile.
Fig. 13.31. Zona Fundătura. Model privind corespondenţa temporală dintre unităţile stratigrafice din
componenţa Profilelor 1 şi 4
Profil 5
Descriere (Fig. 13.32.):
La extremitatea vestică a luncii, în malul drept al pârâului Lona, după podul DN 1C, într-o deschidere
de aproximativ 4 m înălţime şi pe o lungime de 200 m (în buclă de meandru) pot fi urmărite tipurile de
sedimente din structura sa internă. Prezenţa rocii în baza profilului şi în albia pârâului indică şi în acest caz
surprinderea întregii succesiuni sedimentare a luncii.
233
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Punctele accesibile din lungul deschiderii evidenţiază un contact direct între rocă (argilă marnoasă) şi
o secvenţă de aproximativ 30 de cm grosime de pietrişuri mărunte în matrice nisipoasă, imbricate (facies
de tip Gh). Deşi nu este sesizabil aspectul concav al acestei suprafeţe de contact, natura sa erozivă este
evidentă.
Peste acest prim set de depozite de fund de albie se dispune agradaţional (suprafaţă de contact
orizontală), o masă compactă de argile cu o grosime maximă de cca. 15 cm, care însă poate fi complet
înlocuită de următoarea secvenţă de pietrişuri şi nisipuri (în facies de tip Gh). Acest al doilea set de
depozite de fund de albie prezintă o suprafaţă inferioară concavă, de eroziune, care poate ajunge până la
nivelul sedimentelor grosiere din bază.
Fig. 13.32. Zona Fundătura. Profilul 5: a – aspect general al deschiderii; b – profil litologic, pentru legendă vezi
Fig. 13.9.; c – detaliu privind umplutura de paloecanal, cu pietrişuri în stare avansată de meteorizare; d – detaliu
asupra depozitelor de con de dejecţie şi contactul cu orizontul fosil din bază
Un nou contact tranşant, orizontal şi agradaţional, marchează trecerea spre o secvenţă de argilă cu
intercalaţii de nisipuri fine şi silturi, în masa căreia se poate distinge un nou nivel de materiale grosiere,
sub 5 cm grosime.
Într-o deschidere amplasată la 120 m distanţă aeriană amonte de Profilul 5, se poate observa că
pietrişurile intercalare între depozite argiloase se caracterizează printr-un grad ridicat de meteorizaţie.
234
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Între 160 – 190 cm adâncime este prezent un orizont fosil de sol, de culoare neagră, aflat într-o formă
avansată de dezvoltare. Acest nivel constituie elementul reper din lungul întregii deschideri. Delimitarea
sa, atât în partea inferioară cât şi în cea superioară, este abruptă, orizontală şi agradaţională.
Peste orizontul de sol urmează o secvenţă de silturi şi nisipuri fine cu intercalaţii de pietrişuri medii şi
mici la diferite nivele, care însumează o grosime totală de 130 de cm. Se disting două nivele mai
importante de pietrişuri, cu grosimi maxime de 5-10 cm şi efilări laterale: la contactul cu orizontul fosil şi
în sectorul median al depozitelor fine de inundaţie. Însă, comparativ cu acumulările de pietrişuri din bază,
acestea din urmă se caracterizează prin suprafeţe de contact agradaţionale. În partea superioară a profilului
se distinge un orizont actual de sol de 20-30 de cm, cu urme de deranjare, probabil în urma lucrărilor
agricole.
Interpretare:
Alternanţa de pietrişuri mărunte şi argile din prima jumătate a deschiderii indică evoluţia unui
paleocanal abandonat, reactivat temporar. Aceste reactivări presupun inserări de canale secundare în
umplutura de canal formată anterior şi scurgeri cu energie mare, care au permis acumulări de depozite
grosiere de fund de albie. Nu putem spune cu certitudine dacă pietrişurile din bază reprezintă depozitele de
fund de albie ale canalului iniţial sau reprezintă depozitele unui canal secundar care a reuşit să secţioneze
sedimentele aluviale până la rocă. Corelarea spaţială a nivelelor de pietrişuri ne permite să stabilim că pe
durata procesului de colmatare a acestui paleocanal au existat cel puţin două perioade cu activitate fluvială
mai intensă.
Totodată, se poate deduce că în ultima fază din evoluţia sa, izolarea faţă de cursul principal de
scurgere a fost completă, dovadă depunerea unui strat de 30 de cm de argilă compactă. Următoarea etapă
costă în formarea stratului de sol, care atestă parcurgerea unei perioade de acalmie.
Revenirea abruptă a depozitelor de inundaţie atestă o deteriorare climatică de mare amploare. De
asemenea, prezenţa pietrişurilor imbricate la diferite nivele şi poziţia deschiderii în apropiere de contactul
cu versantul vestic ne determină să interpretăm aceste sedimente ca fiind depozite rezultate din revărsarea
Pârâului Lona (depozite de con de dejecţie).
În ceea ce priveşte prezenţa pietrişurilor grosiere din patul albiei, acestea indică o sursă apropiată de
provenienţă a lor (remaniere), fapt de altfel confirmat şi de apariţia lor pe suprafaţa luncii, la o distanţă
foarte mică de bucla de meandru a Pârâului Lona.
În lungul deschiderii nu au fost identificate materiale organice sau acumulări de nisip care să ne
permită o eventuală datare absolută a unităţilor sedimentare. Însă din informaţii indirecte se poate construi
un cadru cronologic general al momentelor importante sesizate în profil.
Astfel, natura predominat fină a sedimentelor de umplutură de canal delimitate în partea superioară de
orizontul fosil de sol, indică în mod cert apartenenţa paleocanalului la Holocen. În plus, deteriorarea
avansată a galeţilor de pietriş indică o evoluţie fluvială în condiţii de mediu cu sezonalitate accentuată şi
temperaturi negative coborâte, mult mai aspre decât cele din prezent. Prin urmare, este posibil ca acest
canal să fi funcţionat cel puţin în etapa de tranziţie spre Holocen. Această estimare este în acord cu
aprecierile formulate de Pendea (2005) pornind de la deschideri similare din zonă, pentru care autorul
acceptă o vârstă care poate să ajungă inclusiv în Boreal.
În ceea ce priveşte orizontul de sol fosil din astfel de deschideri, acelaşi autor sugerează posibila sa
corespondenţă cu Solul Negru de Luncă (SNL) din Europa Centrală, definit în sens Rittweger (2000):
formare în intervalul Boreal – Atlantic (condiţii de mediu mai umede), însă cu o definitivare a
caracteristicilor sale în Subboreal (condiţii de mediu mai uscate).
Pe de altă parte, reconstituirile de paleomediu din partea de NV a României sugerează un tablou
climatic diferit de cel menţionat de Rittweger (2000), care presupune o atingere a Optimului Climatic în
Boreal şi o deteriorare climatică în Atlantic, după evenimentul climatic 8.2 ka (Capitolul IV).
De asemenea, dovezile arheologice din zonă atestă prezenţa Grupului de Iclod pe suprafaţa conurilor
de dejecţie ale afluenţilor, cu vestigii la adâncimi foarte mici. Ori acest lucru indică indirect existenţa unei
faze principale de formare a conurilor de dejecţie anterior fixării şi dezvoltării societăţii eneolitice în zonă
(aprox. 6000 ani, ultima parte a perioadei Atlantic).
235
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Din însumarea acestor informaţii, putem restrânge încadrările cronologice ale unităţilor sedimentare
semnalate în Profilul 5 după cum urmează:
- Canal principal de scurgere funcţional în Preboreal;
- abandon şi colmatare a canalului principal de scurgere, cu reactivări temporare destul de ample în
Preboreal;
- Izolare completă a paleocanalului, cu acumulare de argilă compactă şi formarea orizontului fosil
de sol în Boreal; acest orizont fosil de sol nu poate fi paralelizat cu Solul Negru de Luncă definit
de Rittweger (2000);
- Depuneri masive de depozite coluviale în prima parte a Atlanticului, anterior fixării în zonă a
populaţiei aparţinând Grupului de Iclod. Nu este exclus ca debutul depozitelor coluviale să fie
asociat cu momentul 8.2 ka, cea mai amplă oscilaţie de acest gen înregistrată la scara întregului
Holocen
Fig. 13.33. Zona Fundătura. Model ipotetic privind evoluţia locală a râului Someşu Mic, pe parcursul Holocenului
(fără scară de referinţă)
În mod similar, se poate stabili o corespondenţă spaţială între Profilele 1 şi 4 cu fâşia de meandrare
încadrată la Segmentul II. În consecinţă, deducem că un traseu al râului Someşu Mic a funcţionat pe
aliniamentul Profil 1 – Segment II – Profil 4 cel puţin din Epoca Romană şi până la debutul Perioadei
Medievale Calde. De asemenea, paleocanalele secundare semnalate pe suprafaţa vechii albii din
Segmentul II pot fi paralelizate cu albia secundară din Profilul 4, încadrată cronologic la 906 – 1050 AD,
în plină Perioadă Medievală Caldă.
236
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Un al treilea reper cronologic, de această dată relativ, îl reprezintă depozitele de albie şi depozitele de
con de dejecţie din Profilul 5, încadrate la Preboreal, respectiv prima parte a perioadei Atlantic. Din datele
disponibile, este posibil ca acest profil să poată fi asociat cu Segmentul 5 din Profilarea rezistivimetrică.
Dacă Segmentul IV este un rest al vechii suprafeţe de luncă, funcţionale în Tardiglaciar, albiile
înguste şi adânci de pe această suprafaţă pot fi proiectate ca funcţionale într-o primă etapă a tranziţiei spre
Holocen, înainte de canalele (acelaşi canal?) vizibile în Segmentul 5 şi Profilul 5, tot Preboreale. De
asemenea, uşoara înclinare spre est a suprafeţei Segmentului IV, neimpusă de depozitele conului de
dejecţie a Pârâului Lona, mult mai recente, devine o măsură a înclinării generale a luncii, pe parcursul
Holocenului.
Continuând acest raţionament, reiese că Segmentul III reflectă o evoluţie a râului Someşu Mic la o
scară de timp foarte îndelungată, care acoperă intervalul Boreal – Atlantic – Subboreal, posibil şi parte din
Subatlantic. Un istoric atât de îndelungat este susţinut şi de aspectul foarte complex al structurii
sedimentare interne a luncii, sesizabil prin profilarea rezistivimetrică în secţiune transversală pe luncă.
În concluzie, deşi în această etapă a studiului nu se pot stabili foarte clar raporturile spaţiale şi
cronologice dintre diferite unităţi sedimentare identificate în zonă, motiv pentru care şi modelul de
evoluţie locală a râului Someşu Mic nu face referire la momente cronologice concrete, datele existente
surprind trei aspecte majore:
- Existenţa unei faze intermediare de organizare a scurgerii între mediul împletit, tardiglaciar, şi cel
meandrat, funcţional deja în perioada de dinaintea Optimului Climatic. Deşi ar putea fi vorba în
continuare despre un mediu împletit, informaţiile disponibile nu ne permit să stabilim cu
certitudine acest lucru.
- Existenţa unei deplasări preferenţiale spre est a râului meandrat holocen, sub influenţa lăsării
laterale a luncii, impusă de Sinclinalul Silivaş – Câmpeneşti.
- Incizia până la rocă a acestor paleocursuri meandrate
Date generale:
Deschiderile sunt localizate în lungul Sectorul meandrat 30, în dreptul şi aval de staţia CFR Iclod (Fig.
13.34.). În această poziţie, râul are maluri înalte, de 3- 4 m, iar în patul albiei apar praguri şi plăci de tuf
vulcanic. Deschiderile naturale au permis observaţii asupra structurii sedimentare a ambelor maluri, fiind
identificate două contexte sedimentare diferite, prezente alternativ în componenţa lor: un profil vertical
dominat de pietrişuri şi nisipuri, şi unul în care ponderea cea mai mare o au depozitele fine, şi în care se
distinge un nivel de sol fosil.
Lunca se suprapune capătului terminal al Sinclinalului Silivaş – Câmpeneşti, ceea ce implică lăsare
diapiră locală, atestată la scară istorică şi de prezenţa unui mic teatru de adunare a apelor (afluenţii de
stânga Aluniş, Orman) din dreptul anastomozării de la Iclod.
La nivelul albiei, între 1764 şi 1860 a avut loc o reconfigurare a aspectului general albiei, însă cu
menţinerea caracterului meandrat (Capitolul VI). Urmele activităţii fluviale apar pe ambele părţi ale
cursului de apă, în defavoarea suprafeţelor ocupate de conurile de dejecţie, inclusiv a conului de dejecţie
al Pârâului Aluniş.
Descriere:
Profil 1 (Fig. 13.35.)
În bază sunt prezente pietrişuri medii, cu diametru între 5- 10 cm, imbricate, cu stratificaţie orizontală.
Acestea coboară sub oglinda apei, însă prezenţa plăcilor de tuf vulcanic în patul albiei constituie un
indiciu că suprafaţa inferioară de contact nu se află la mare adâncime. Datorită prăbuşirilor care
parazitează profilul, aceste sedimente pot fi urmărite în profil doar secvenţial. Se poate intui o grosime
variabilă a lor, între 20 cm – 1 m, însă nu se pot face aprecieri legate de natura contactului cu unitatea
stratigrafică din partea superioară.
237
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.35. Zona Iclod. Profil 1: a – detaliu privind structura sedimentară din jumătatea superioară a profilului, cu
localizarea punctelor de prelevare a probelor în vederea datării OSL; b – profil litologic, pentru legendă vezi Fig.
13.9.; c, d – detaliu privind structura internă a faciesului inferior de pietrişuri şi nisipuri (de tip Gt); d – detaliu
privind contactul dintre umpluturile de canale secundare şi depozitele fine de inundaţie.
238
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Urmează o masă compactă de pietrişuri mărunte (D50: 2 - 3 mm), care domină jumătatarea inferioară a
profilului. Sunt prezente strate de pietrişuri mărunte şi nisipuri grosiere cu structură internă oblic concoidă
(facies de tip Gt). Conform Miall (2006), acest tip de depozit se asociază în patul albiei cu ostrov median.
În partea superioară apare o suprafaţă de contact erozivă, care marchează trecerea spre un canal
secundar de scurgere. Acest canal are o extindere laterală în profil de 13 m, pe lungimea căruia şi pietrişul
din partea inferioară se menţine la aproximativ 2.2 m adâncime. Însă la extremităţi, masa de pietrişuri
poate urca cu încă 0.5 m spre suprafaţă. Din apropierea acestui contact, s-a datat o probă de nisip, a cărui
vârstă este de 647 ± 64 ani (1297 – 1425 AD).
În dreptul Profilului 1, umplutura de canal este alcătuită predominat din argile cu intercalaţii de
nisipuri fine cu structură internă de ripple-markuri. Lateral însă, spre aval, situaţia se diversifică, în sensul
în care apar inserate eroziv lentile masive de nisipuri cu structură oblic concoidă. Aceste lentile sunt
interpretate la rândul lor ca albii secundare de scurgere de mai mică amploare laterală şi verticală, fixate în
depozitele cursul secundar iniţial.
Urmează pe verticală o nouă lentilă de nisipuri fine, în facies de tip St, delimitate printr-o suprafaţă
inferioară concavă şi erozivă. Din masa sa, în apropiere de contactul cu umplutura argiloasă a primului
canal secundar, s-a prelevat o probă de nisip în vederea datării absolute. Vârsta OSL este de 392 ± 26 ani
(1590 – 1642 AD). Este vorba despre un nou curs secundar de scurgere, de asemenea inserat în masa
argiloasă a primului canal, însă de vârstă mai recentă cele anterioare, după cum reiese din raportul stabilit
în plan vertical.
Secvenţa continuă cu încă două umpluturi de canale secundare, distincte. În primul caz colmatarea
canalului s-a realizat cu nisipuri medii şi grosiere, local şi pietrişuri mărunte, în facies de tip St. Umplutura
celui de-al doilea canal este predominat argiloasă, cu un nivel de 2 - 4 cm de pietrişuri mărunte şi medii,
imbricate. Aceste pietrişuri apar agradaţional, în facies de tip Gh şi le interpretăm ca materiale depuse în
timpul unei faze de debit mai mare, probabil o inundaţie mai amplă.
În partea superioară a profilului are loc o trecere abruptă dar agradaţională, destul de slab evidenţiată
pe profil, spre depozite fine de inundaţie (silturi şi nisipuri cu structură internă orizontală). Ultimii 10 – 30
cm constau în depozite de provenienţă antropică.
239
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
240
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.36. Zona Iclod. Profil 2: a – aspect general al profilului; b, c – contextul sedimentar a două probe prelevate
în vederea datării OSL şi 14C; d – profil litologic, pentru legendă vezi Fig. 13.9.; Profil 3: g – aspect general al
profilului, h – detaliu privind structura sedimenată a jumătăţii inferioare a profilului, cu localizarea probei prelevate
pentru datarea OSL; e – profil litologic; f – aspect general al deschiderii, cu poziţia sedimentelor datate OSL şi 14C
provenite din cele două profile
Profilul 3 debutează cu un strat de pietrişuri mărunte cu matrice nisipoasă, imbricate, în facies de tip
Gp. Suprafaţa lor inferioară coboară sub nivelul deschiderii şi al oglinzii apei. În schimb în partea
superioară este vizibilă o suprafaţă de contact oblică, care le delimitează de o masă de pietrişuri grosiere
cu diametru de 5-10 cm, uşor de urmărit în baza întregii deschideri. Lateral, această unitate sedimentară
dispare, lăsând locul pietrişurilor grosiere. Din masa acestor pietrişuri grosiere s-a recuperat un trunchi
fosil, a cărui vârstă a fost stabilită la 655 – 530 cal. BP (1295 – 1420 cal. AD).
Urmează un strat compact de nisip cu stratificaţie oblic concoidă, cu un conţinut variabil de lamine
argiloase. Din partea inferioară a acestuia s-a prelevat un nou fragment de material organic, a cărui vârstă
este de 460 – 345 cal BP (1490 – 1605 cal. AD), iar din partea superioară, o probă de nisip datat la 355 ±
33 a (1620 – 1689 AD). Cele două datări plasează momentul inciziei şi acumularea de nisip în intervalul
1500 – 1600 AD. Întrucât proba de nisip a fost prelevată sub contactul eroziv cu unitatea sedimenatră
superioară, vârsta sa indică o fază intermediară de depunere a nisipului şi nu neapărat faza finală (partea
superioară a depozitului a fost îndepărtată).
Între 280 – 230 cm adâncime faţă de suprafaţă este prezent un depozit de umplutură de canal,
predominat argilos, cu lamine subţiri sau strate compacte de nisipuri cu structură oblic concoidă, care
trecere agradaţional în masă compactă de material fin. Această ultimă stivă de materiale poate fi
paralelizată cu depozitele fine de inundaţie din partea superioară a profilului 1. Nivelul mai închis la
culoare apare la o adâncime de 140 – 100 m, uşor mai coborâtă decât în cazul din amonte. Dealtfel la o
vedere de ansamblu a profilului, unde nivelul mai închis la culoare se distinge ca orizont reper, este
sesizabilă o uşoară tendinţă de coborâre a acestuia spre aval.
Interpretare:
Acest punct de studiu a fost stabilit pornind de la aprecierile formulate de Pendea (2005) conform
cărora orizontul de sol fosil semnalat în deschideri este corespondenţa Solului Negru de Luncă din
Europa Centrală. Pornind de la această premisă, ipoteza de lucru a fost că sedimentele de albie din partea
inferioară a profilului aparţin unei albii funcţionale în prima parte a Holocenului. În acest context,
sedimentele grosiere din malul opus au apărut ca posibile sedimente ale unei albii anterioare celei
sesizabile în malul drept.
241
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.37. Zona Iclod. Profil 3: a – aspectul general al deschiderii cu localizarea punctului de prelevare a probei în
vederea datării OSL; b – profil litologic, pentru legendă vezi Fig. 13.9.; c – detaliu asupra depozitelor nisipoase de
fund de albie din baza profilului; d – detaliu asupra depozitelor de umplutură de canal
Contrar ipotezelor de la care s-a plecat, cele două complexe sedimentare sunt contemporane, aspect
stabilit în mod categoric de vârstele absolute ale materialelor sedimentare. În Fig. 13.38. prezentăm un
posibil model al raporturilor temporale stabilite între unităţile stratigrafice din cele patru profile, pe care îl
detaliem mai jos.
Astfel, într-o tentativă de corelare spaţială a deschiderilor din lungul malului drept, elementul reper îl
constituie depozitele de inundaţie în componenţa cărora se distinge nivelul mai închis la culoare, cu
aspect de orizont fosil de sol. Prezenţa lui ar putea marca parcurgerea unei faze cu incidenţă mai mică a
inundaţiilor, care a permis debutul procesului de pedogeneză, ulterior întrerupt de revenirea inundaţiilor
cu revărsări pe suprafaţa luncii. Apariţia sa uniformă inclusiv deasupra sedimentelor fluviale datate
la 1708 – 1788 AD indică o formare a sa într-o perioadă foarte recentă.
Un nou indiciu este oferit de cele două mase nisipoase din partea inferioară a Profilului 4. Ele pot fi
urmărite secvenţial în lungul malului erodat, atât spre aval, cât şi spre amonte, însă cu ponderi diferite în
profil. Înspre amonte, spre Profilul 3, deşi morfologia malului nu a permis observaţii la o scară de detaliu
mai mare, se poate intui că aceste depozite nisipoase sunt dispuse peste umplutura de canal (argile
intercalate de strate compacte de nisip) intersectată de Profilul 3. De aici deducem că depozitele de
umplutură de canal intersectate în Profilul 3 aparţin unei albii anterioare, a cărei formare şi colmatare s-a
produs după 1620 – 1689 AD (vârsta medie a nisipurilor din baza umpluturii de canal vizibilă în Profilul
3) şi înainte de 1708 – 1788 AD (vârsta minimă a depozitelor de canal din Profilul 4).
242
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Raportul ansamblurilor faciesale dintre Profilele 2 şi 3 este mai uşor de urmărit decât în cazul
precedent. Aici este evident că sedimentele intersectate de Profilul 2 aparţin unui canal mai vechi, cu
vârsta minimă de 1541 – 1603 AD, secţionat ulterior de albia a cărei umplutură apare în structura
sedimentară a Profilului 3.
Adiţional, secvenţa de pietrişuri mărunte aflate în poziţie verticală inferioară faţă de pietrişurile
grosiere din baza Profilului 3, indică existenţa unui canal de scurgere mai vechi decât cel funcţional la
1295 – 1420 cal. AD, însă ale cărui urme par să fi fost îndepărtate aproape în totalitate.
În final, reiese că în lungul malului drept au fost identificate cel puţin 4 generaţii de albii principale,
care s-au intersectat sub diferite unghiuri şi a căror incizie pe verticală a ajuns până în apropiere de
oglinda apei / roca în bază.
De asemenea, vârstele absolute ale sedimentelor din malul stâng permit stabilirea unor corespondenţe
temporale cu sedimentele din malul drept. Astfel, este evident că stiva de pietrişuri mărunte şi nisipuri
grosiere a fost depusă în aceeaşi perioadă cu depozitele grosiere din baza Profilului 3. Probabil este vorba
despre un ostrov (pietrişuri mărunte) şi unul dintre braţele ocolitoare ale râului (depozite grosiere de fund
de albie). Nu este foarte clar cum se raportează materialele grosiere din baza Profilelor 2 şi 4 la acest
context morfologic al albiei, însă cert este că cele două tipuri de faciesuri, cu apariţie fragmentară în toate
cele patru profile, aparţin unui curs activ cel puţin în secolul XIII. Această încadrare cronologică este
susţinută indirect şi de existenţa, în imediata vecinătate, a urmelor unei aşezări din secolele XII – XVI,
fixată în apropierea cursului de apă.
Umplutura celui de-al patrulea canal secundar inserat pe suprafaţa ostrovului are o vârstă comparabilă
cu a depozitelor nisipoase din baza Profilelor 2 şi 3, însă nu sunt suficiente date încât să se poată realiza o
corespondenţă de mai mare detaliu cu depozitele de canal din malul drept. În ceea ce priveşte depozitele
de inundaţie din partea superioară, acestea pot fi paralelizate cu cele din malul drept. Totuşi, lipsa
nivelului de sol fosil ar putea indica punerea lor în loc în ultima perioadă cu activitate fluvială crescută.
Apariţia alternativă a celor două complexe sedimentare în malurile râului Someşu Mic confirmă încă
o dată existenţa unui paleocurs de apă cu ostrov median, pe care cursul actual îl intersectează în diferite
unghiuri (ostrov şi braţ estic).
Sintetizând discuţiile de mai sus, reiese că acest traseu a fost funcţional cel puţin în timpul Perioadei
Medievale Calde, când la nivelul patului albiei s-a înregistrat şi o fază accentuată de agradare verticală.
Mica Eră Glaciară coincide cu apariţia generaţiilor de canale secundare pe suprafaţa ostrovului, toate
de natură erozivă, şi reactivări ale scurgerii în lungul braţul estic, cu incizii până la roca în bază. În
perioadele de acalmie se înregistrează colmatare atât la nivelul canalelor secundare cât şi a celui principal.
Nu este exclus să fie vorba de transferuri ale scurgerii de pe un braţ pe altul, lucru sugerat de cea de-a
doua ridicare militară austro-ungară. Harta indică existenţa a două canale de scurgere la momentul 1764,
moment care de altfel corespunde cu cel la care funcţiona canalul principal intersectat în Profilul 4. (Fig.
13.39.). Între 1764 – 1860, râul Someşu Mic se fixează preferenţial pe braţul vestic, traseu menţinut până
în prezent.
Fig. 13.39. Zona Iclod. Configuraţia albiei râului Someşu Mic în zona Profilelor 1, 2, 3 şi 4:
a - la momentul 1764, b – la momentul 1860, comparativ cu momentul 2005
243
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.38. Zona Iclod. Model privind raportul temporal stabilit între unităţile stratigrafice
din componenţa Profilelor 1, 2, 3 şi 4
244
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.40. Zona Petreşti. a - Localizarea punctului de lucru; b – configuraţia albiei la momentul 1764
245
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Fig. 13.41. Zona Petreşti: a – aspect general al deschiderii cu localizarea probei prelevate în vederea datării OSL; b
– profil litologic, pentru legendă vezi Fig. 13.9.
Un strat de argilă de aproximativ 7 cm grosime mulează suprafeţele clastelor din partea inferioară.
Peste acest orizont argilos debutează o alternanţă de argile nisipoase şi nisipuri fine spre medii (faciesuri
de tip Fm, Sh, St), cu o prezenţă mai accentuată a nisipurilor în primii 30 de cm. Primul strat de nisip a
fost datat OSL, vârsta obţinută fiind 537 ± 51 a (1420 – 1522 AD).
La 55 de cm adâncime faţă de suprafaţă se înregistrează o trecere abruptă, dar de asemenea
agradaţională, spre argile compacte. Ultimii 10 cm reprezintă un orizont deranjat, probabil în urma
lucrărilor agricole.
Interpretare:
Întregul depozit de materiale fine suprapuse corpului de pietrişuri reprezintă o umplutură de canal.
Prima parte a acestei secvenţe stratigrafice sugerează o legătură a paleocanalului cu noul curs activ al
râului Someşu Mic, unde argilele nisipoase reflectă faze de debite scăzute, în timp ce depozitele nisipoase
indică prezenţa scurgerii la viteze mici (mici inundaţii). Apariţia argilelor compacte marchează o nouă
etapă în procesul de colmatare, survenită în urma izolării complete a paleocanalului.
Vârsta OSL plasează evenimentul care a determinat părăsirea acestui canal şi debutul acumulării de
materiale fine în perioada de debut a Micii Ere Glaciare. Prin urmare, canalul de faţă a fost funcţional cel
puţin în partea finală a Perioadei Medievale Calde.
În schimb nu avem nici un indiciu legat de momentul producerii celui de-al doilea eveniment, în urma
căruia s-a produs izolarea canalului (posibil ca rezultat al reorganizării locale a scurgerii).
Deschiderea analizată este amplasată în apropierea limitei dintre Sectorul 39 şi 40, în zona în care
cele două braţe ale anastomozării din sectorul 39, se unesc. Această anastomozare este una atipică,
rezultată din autocaptarea unei bucle de meandru puternic dezvoltată spre dreapta, produsă înainte de
momentul 1764. La momentul respectiv erau funcţionale ambele braţe ale anastomozării, însă canalul de
autocaptare avea un caracter sinuos. Acest lucru poate să însemne că avulsia respectivă a avut loc cu puţin
timp înainte. De aici deducem că nu se impune neapărat un caracter anastomozat al albiei şi în urmă cu
500 de ani, cât mai degrabă un curs meandrat, cu autocaptări de bucle de meandru şi prelucrări laterale ale
vechilor depozite.
246
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Modul de grupare în timp a vârstelor absolute împreună cu interpretările locale de evoluţie a râului
scot în evidenţă existenţa, pe parcursul ultimilor 24.000 de ani, a trei faze distincte din evoluţia râului
Someşu Mic: faza de evoluţie în condiţii periglaciare, faza de tranziţie spre Holocen şi faza holocenă. Din
însumarea informaţiilor obţinute în cele 8 puncte de lucru, se pot contura principalele caracteristici ale
celor trei medii fluviale:
247
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
din acelaşi sistem de scurgere. Această paralelizare implică o vârstă mai recentă a paleocanalului din
malul Pârâului Lona decât a cursului împletit semnalat în paragraful de mai sus.
- Din suprapunerea informaţiilor obţinute în cele două puncte din lungul râului reiese că între Gilău şi
Dej, în timpul Preborealului au funcţionat 3 sisteme fluviale distincte: un curs împletit cu maluri joase,
identic cu cel din perioada Ultimul Maxim Glaciar – Tardiglaciar, un curs subadaptat, probabil împletit,
un curs meandrat/sinuos, adâncit până la rocă.
- La Turbăria Pietrele Onachii, în profilul din malul drept al râului Someşu Cald, peste pietrişurile
grosiere de mediu împletit se suprapune un strat compact de pietrişuri medii şi mărunte cu matrice
nisipoasă şi argile nisipoase, întrerupt de depozitele de turbă, a cărei bază a fost datată la 10.680 – 10.220
cal. BP. Schimbarea texturii sedimentelor fluviale sunt dovezi ale ajustării scurgerii la ameliorările
climatice puternice de după 11.700 BP, deşi din datele disponibile nu se pot face aprecieri şi asupra
tipului de albie funcţional în acea perioadă. Întreruperea depozitelor fluviale şi formarea turbăriei sunt
reflectarea fazei de incizie a râului cu 2-3 m. Anterior acestei faze de incizie, pe care depozitele de turbă
o indică la momentul 10.200 BP, profilul sugerează o ajustare treptată a râului la noile condiţii climatice,
contrar situaţiilor semnalate în aval de Gilău.
13.2.3. Holocen
- Deschiderile cu sedimente holocene au arătat existenţa unui număr limitat de faciesuri şi ansambluri
faciesale, care s-au repetat în diferite contexte sedimentare, pe parcursul întregii perioade. Au fost
observate depozite de fund de albie, grosiere şi fine, depozite de acreţie laterală, alcătuite predominant din
pietrişuri mărunte şi nisipuri grosiere, depozite de umplutură de canal, predominant argiloase dar şi cu
intercalaţii nisipoase sau pietrişuri medii – mărunte, şi depozite de inundaţie, la rândul lor predominant
fine. În unele deschideri au fost evidente nivele de soluri fosile iar într-o deschidere şi depozite fine de
con de dejecţie. Suprafeţele de contact, erozive sau acumulative, au delimitat foarte clar mediile
depoziţionale şi au permis stabilirea raporturilor ierarhice dintre acestea. S-au identificat canale de
scurgere principale, cu incizie până la rocă, şi canale secundare, fie de scurtcircuitare a buclelor de
meandru, fie inserate pe suprafeţe de ostrov.
Toate evidenţele sedimentare trimit spre funcţionarea unor cursuri meandrate, cu pat de pietriş, care
pot fi încadrate la Modelul 4 de mediu depoziţional fluvial din clasificarea Miall (2006) (Fig. 13.42.).
Conform atributelor date de autor, acest tip de râu se caracterizează în mod normal prin existenţa
unui canal principal, activ, cu insule şi ostroave, la care se asociază ocazional canale secundare,
preferenţial de tip repreziş. Depozitele de acreţie laterală sunt la rândul lor clar evidenţiate, iar pe
suprafaţa luncii apar paleomeandre cu umplutură fină.
Miall (2006) subliniază că deocamdată nu este foarte clar stabilit dacă depozitele de crevasă sunt sau
nu elemente comune pentru aceste tipuri de albii. În cazul râului Someşu Mic putem spune că astfel de
morfologii şi structurile sedimentare asociate nu au fost identificate nici pe suprafaţa luncii şi nici în
structurile sedimentare ale deschiderile din lungul malurilor.
Fig. 13.42. Model 4 de mediu depoziţional – râu puternic meandrat, cu pat de pietriş (Miall, 2006)
- Cele mai vechi sedimente de mediu meandrat aparţin paleocanalului identificat în malul drept al
Pârâului Lona (zona Fundătura), activ anterior Optimului Climatic. Faţă de acesta, spre est, se conturează
o fâşie de meandrare presupusă ca fiind funcţională în intervalul Boreal – Subboreal, urmată de o albie
activă cel puţin în urmă cu 1000 de ani. Aceasta a fost abandonată pe fondul deteriorărilor climatice din
248
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
Perioada Migraţiilor în favoarea unei noi albii, la rândul său funcţională în perioada caldă Medievală şi
abandonată după 1500 AD pentru traseul actual al râului.
- O situaţie asemănătoare apare şi la Jucu, unde pe un aliniament vest – est au fost surprinse patru
abandonuri majore: în intervalul 9795 – 9370 cal. BP, în intervalul 8000 – 7500 BP, anterior momentului
4750 ± 19 ani şi la tranziţia Subboreal - Subatlantic (?). Natura materialelor din umpluturile de canal,
predominant argiloase, arată că aceste abandonuri s-au produs abrupt, cu reveniri parţiale ale scurgerii
doar la evenimente mai importante.
- Punctele de lucru Gilău – zona „Sub Cute”, Iclod şi Petreşti au surprins la rândul lor faze de
abandon şi reactivări ale scurgerii, care în funcţie de contextul local puteau fi principale sau secundare.
Evenimentele respective s-au grupat preferenţial în perioadele de deteriorare climatică din ultimii 2000 de
ani, cunoscute sub denumirea de Perioada Migraţiilor şi Mica Eră Glaciară. Secundar, în deschiderea de
la Gilău - zona „Sub Cute” şi în zona Fundătura - Profilele 1, 4, au fost identificate dovezi ale mai multor
inundaţii din timpul Perioadei Medievale Calde.
- La Turbăria Pietrele Onachii, vârstele absolute atribuite turbei noi la cele două extreme ale sale scot
în evidenţă existenţa a două momente de reorganizare a scurgerii: anterior intervalului 4730 – 4515 cal.
BP şi în intervalul 2623 - 2435 cal. BP. În plus, adâncimea paleocanalului colmatat cu turba nouă,
comparabilă cu cea a cursului actual, atestă funcţionarea în trecut a unor cursuri ale râului Someşu Cald
cu dimensiuni similare cu cele din prezent. Este evident că cele două momente coincid cu intervalele de
reorganizare a scurgerii râului Someşu Mic, identificate la Jucu.
- Din suprapunerea tuturor informaţiile cronologice privind evoluţie holocenă a râurilor Someşu Mic
şi Someşu Cald, ies în evidenţă o serie de faze sincrone de activitate fluvială crescută, pentru care s-au
semnalat avulsii şi reorganizări locale ale scurgerii: faza de tranziţie Atlantic/Subboreal, faza de tranziţie
Subboreal/Subatlantic, Perioada Migraţiilor, Mica Eră Glaciară.
Recunoaşterea evenimentelor respective în diferite contexte locale arată că pe durata Holocenului râul
a avut un comportament asemănător, atât în amonte cât şi în aval de pragul de 400 de m din profilul
longitudinal. De unde reiese că şi momentul inciziei râului Someşu Cald, în urma căruia s-a detaşat
treapta de luncă şi a început acumularea turbei, poate fi proiectat la nivelul întregului curs de apă. Acest
moment, care se suprapune cu oscilaţia climatică de la 10.200 ani BP, devine astfel cel mai important
eveniment din evoluţia holocenă a acestui curs de apă, fiind cel care marchează trecerea de la râu împletit
la râu meandrat.
249
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
CAPITOLUL XVI
DISCUŢII PRIVIND DINAMICA ALBIEI RÂULUI SOMEŞU MIC,
DIN FAZA DE PERFECTARE A LUNCII SALE ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT
O discuţie privind cauzele comportamentului holocen a râului Someşu Mic şi procesele implicate,
necesită apelarea la toate informaţiile prezentate pe parcursul capitolelor precedente cu privire la
condiţiile generale în care evoluează acest curs de apă şi ajustările sale în plan orizontal şi vertical,
semnalate atât la scară actuală şi istorică cât şi milenară.
Vârstele absolute şi dovezile sedimentare ne permit să extindem analiza şi în afara acestui interval, la
nivelul Tardiglaciarului şi Ultimul Maxim Glaciar. Mai mult, vârsta minimă obţinută pentru mediul
împletit, pusă în relaţie cu datele disponibile din studii anterioare cu privire la structura sedimentară şi
încadrarea cronologică a teraselor inferioare, oferă posibilitatea urmăririi evoluţiei râului Someşu Mic
până la faza de săpare a fundului văii.
De asemenea, stabilirea principalelor repere cronologice absolute din faza de formare a luncii şi până
în prezent ne permit să abordăm şi aspecte precum rate de activitate tectonică sau modul în care se
raportează râului Someşu Mic la modelele existente privind comportamentul râurilor în Cuaternar.
Reamintim că între Ultimul Maxim Glaciar şi cel puţin stadialul Younger Dryas, râul a avut un
caracter împletit, cu maluri joase şi sedimente grosiere pe fundul albiei. Condiţiile generale de evoluţie au
fost de climat rece şi uscat, cu permafrost discontinuu şi vegetaţie de stepă. După 18.000 BP, deşi se
menţin condiţiile reci, cantitatea de precipitaţii creşte, iar dinspre văile adânci, cu rol de refugii, se
înregistrează un avans al silvo-stepei, cu pin şi mesteacăn. Scurgerea este pluvio – nivală, cu debite
maxime la începutul sezonului cald. Toate aceste condiţii au favorizat o agradare verticală accentuată la
nivelul luncii, care a dus la acumularea unei stive de pietrişuri şi bolovănişuri cu o grosime medie de 5 m.
Grosimi mai mari apar în zona Gilău, la debuşarea râului în spaţiul depresionar după traversarea barajului
andezitic (sector epigenetic de importanţă locală) şi în zonele afectate de lăsare tectonică (e.g. Floreşti,
Someşeni, Sânnicoara, Bonţida, Dej). La polul opus, grosimi mai mici pot să apară în arealele afectate de
ridicări tectonice, care în timp au dus la îndepărtarea sa: zona Cluj Napoca, sectoare pe bolţi de anticlinal
diapir.
Profilul de la Sânnicoara evidenţiază foarte clar că pe durara acestui interval au existat şi faze de
eroziune. Deschiderile de la Gilău arată însă că aceste faze au fost secundare, sub limita ratei de agradare
verticală.
Deschiderile de la Gilău au pus în evidenţă o lipsă de reacţie a râului Someşu Mic la traversarea
Interglaciarului Bölling – Allerod. În plus, în faza de tranziţie de la Stadialul Younger Dryas la Holocen,
se înregistrează o întârziere a ajustării aceluiaşi curs de râu şi dovezi ale unui posibil curs împletit
subadaptat, funcţional înainte de stabilirea cursului meandrat de vârstă holocenă. Acest comportament
apare în condiţiile în care în zona Pietrele Onachii, cel puţin la nivelul Preborealului, sunt indicii ale unei
ajustări constante şi continue la ameliorările climatice de după 11.700 BP.
În mod normal, pentru Interglaciarul Bölling – Allerod există evidenţe la nivel european legate de
existenţa unor cursuri meandrate supradimensionate (Capitolul II). Neevidenţierea sedimentelor de mediu
meandrat în zona noastră de studiu poate fi interpretată în acord cu observaţiile lui Mol et al. (2000)
legate de cazuri particulare de râuri unde caracteristicile la nivel de bazin hidrografic se impun în faţa
variaţiilor climatice. Practic în astfel de situaţii, particularităţi morfologice împiedică sau întârzie
depăşirea pragului intern al sistemului fluvial, care ar permite ajustarea albiei la noile condiţii de evoluţie.
Elementul disturbator identificat pe parcursul acestei lucrări, care ar putea să determine un caracter
mai conservator al râului în aval de Gilău, este pragul de 400 de m din profilul său longitudinal. Modul
prin care acest prag poate intervini în întreţinerea scurgerii în regim de mediu împletit este menţinerea
250
Ioana Feier Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen
unei pante mai mari a râului înspre aval.. Această observaţie este susţinută de analiza matematică a
profilului longitudinal de echilibru, care a scos în evidenţă o pantă uşor mai accentuată a sectorului
median şi inferior a râului Someşu Mic. Un astfel de comportament a fost interpretat ca o compensare a
pantei din zona pragului, mai mică comparativ cu panta profilului în zona de izvoare a râului Someşu
Cald, în tendinţa de atingere a unei stări generale de echilibru dinamic.
În acelaşi mod se explică şi lipsa de reacţie a râului la trecerea spre Holocen. Însă în acest caz, tabloul
este complicat de două evenimente din faza de tranziţie: transformarea majoră a sistemului de scurgere la
momentul 10.200 ani BP, când are loc trecerea de la mediu împletit cu maluri joase la mediu meandrat cu
maluri înalte, şi existenţa unei faze intermediare, de scurgere subadaptată, cel mai probabil în regim de
râu împletit.
Întrebarea firească este de ce au apărut aceste două ajustări, mai exact ce anume s-a modificat încât
râul a reuşit să îşi depăşească starea de inerţie care l-a caracterizat în Interglaciarul Bölling – Allerod şi în
prima parte a Preborealului.
Această diferenţiere comportamentală nu poate fi pusă pe seama modului în care temperatura aerului
şi regimul de precipitaţii se modifică, nefiind evidente tendinţe mai deosebite în cel de-al doilea caz. Din
contră, este clar că ameliorările climatice, indiferent de modul lor d