Sculptura în lumea greacă

Aporcăriței Cătălin Petronel

Grupa H111

Arta începe să se formeze prin intermediul sculpturii. Se consideră că și un copil este capabil
să dea formă unei mase moi, dar nu este capabil să picteze, deoarece nu are cunoștințele
necesare. Cu timpul la înfrumusețarea sculpturii contribuie pictura.1

Sculptura și pictura ajung la greci la o anumită perfecțiune înaintea arhitecturii, cea din urma
neavând ceva real de imitat. Sculptura și pictura încep printr-o simplă imitație. “ Sculptura a
precedat pictura și, în calitate de o soră mai mare, a călăuzit-o!”2

Sculptura se pare că s-a dezvoltat odată cu apariția idolului din lemn, Xoana, asemănător
trunchiului vertical și cilindric al copacului3. Sculptura în perioada arhaică este caracterizată prin
reprezentarea nedetaliată a figurii omenești prin multitudinea de centauri, sfincși , gorgone
datorită relațiilor dintre cetățile din Marea Egee cu Orientul. Lupta în artă dintre aristocrație și
demos apare exprimată în statuile care reprezentau nuduri de bărbați numite Apoloni arhaici și
de fete tinere îmbrăcate denumite core. Apolinii arhaici reprezintă tipul omului vânjos și
rezistent la exercițiile fizice . Aceștia sunt reprezentați în picioare, nuzi, cu mâinile pe lângă corp

1
Winckelmann Johann, Istoria artei antice vol. 1,Editura Meridiane,București,1985, p. 57
2
Ibidem pag 168
3
Botez Crainic Adriana, Istoria artelor plastice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, p.69
și schițând un zâmbet . Fetele tinere( core) sunt reprezentate în picioare, fiind îmbrăcate și ținând
în mână o floare.4

Chiar dacă arta apare mult mai târziu în lumea greacă decât în țările orientale, grecii relatează
că nu s-au inspirat de la nici un alt popor, ci pare că ei au fost primii inițiatori. În lumea grecă
existau treizeci de zeități venerate fără să fi avut formă omenească, poporul simbolizându-le prin
intermediul unui trunchi de copac nefinisat sau printr-o piatră dreptunghiulară exact cum făceau
arabii și amazoanele. Astfel sunt înfățișate Iunona de la Thespieia și Diana din Icaros. Diana
Patroa și Iupiter Milichus de la Corint, precum și străvechea Venus din Pafos nu erau altceva
decât un fel de coloane. Bacchus este venerat și el sub forma unei coloane, Amorul și Grațiile
sunt prezentate prin niște pietre. Din această cauză cuvântul coloană în epoca antichității grecești
înseamnă statuie. Castor și Pollux au la spartani forma a două bucăți de lemn paralele unite prin
două traverse. Pe suprafața pietrelor cu timpul au fost așezate și capete, printre numeroasele
statui numărându-se și Neptun de la Tricoloni și Iupiter de la Tegeea. 5

În perioada clasică timpurie , artiștii prin intermediul sculpturii încearcă să surprindă

aspectele reale ale vieții. Zeus din Artemision exprimă măreția, Niobide străpunsă de săgeți
exprimă dramatismul , Hestia Giustiniani exprimă mândria. Unele dintre lucrările din perioada
clasică timpurie sunt : Tiranoctonii și Conducătorul de cvadrigă( Auriga din Delfi). Sculptura
Tiranoctonii este bazată pe o temă eroică reală , fiind reprezentați doi tineri atenieni Armodius și
Aristogiton omorând pe unul dintre tiranii cetății de la sfârșitul secolului al-VI-lea, participând la
câștigul democrației.6

Lucrarea Conducătorul de cvadrigă este realizată de către Pitagora din Region, reprezentând
un conducător de cvadrigă care câștigă în întrecerile sportive. Acesta este reprezentat ca fiind
zvelt și având expresia feței plină de seriozitate . Conducătorul de cvadrigă este realizat în anul
475 î.e.n exprimând mândria și eroismul grecilor care au luptat pentru libertate.7

4
Suter Constantin, Istoria artelor plastice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 68-69
5
Winckelmann Johann, op.cit., p.58-59
6
Suter Constantin, op.cit., p.71
7
Ibidem pag 71-73
 Divinitățile și statuile din marmură sau siluetele în formă de violină găsite în insulele Egee și
care datează din mileniul al-III-lea î.e.n. sunt probe ale unor gândiri plastic evaluate.8

Sculpturile representative pentru perioada arhaică greacă sunt Apollonii sau Kuros și Kora,
tineri și tinere cu aspect atletic reprezentați în picioare. Frumusețea și farmecul sculpturilor
constau în arhitectonica ansamblului, a formelor volumetrice și expresia de vitalitate. Primele
statui sunt influențate din sculptura egipteană. Acestea au în comun structura vertical de tip
static, compoziția simetrică, piciorul stâng plasat înainte, care pierde semnificația religioasă din
mistica egipteană, brațele apropiate de corp. Chiar dacă viziunea frontală și conceperea lor
simetrică este asemănătoare cu statuia egipteană, aceste statui grecești se remarcă prin apariția
surâsului. Apariția surâsului devine cu timpul spontan, firesc, manifestând spiritul tonic specific
perioadei de început a civilizației.9

În secolul al-V-lea î.e.n atelierele de sculptură se regăsesc în Peloponez, sudul Italiei și

în Sicilia. La Atena ia naștere stilul sever al preclasicismului în prima jumătate a secolului al-V-
lea, stilul primului clasicism și stilul clasicismului din secolul al-IV-lea î.e.n10

La mijlocul secolului al-V-lea î.Chr., cultura greacă este marcată de apariția marilor
personalități. Reprezentanții sculpturii sunt : Fidias, Miron, Policlet. Operele acestora stabilesc
reperele fundamentale ale clasicismului în istoria sculpturii. Fidias este primul mare nume în
istoria universal a sculpturii . Mai este numit Sculptorul sau Făcătorul de zei și este de origine
ateniană. S-a născut în anul 500 î. Chr. În jurul anului 470 î. Chr., sculptează plateenilor statuia
Athenei Avia, patroana lor. Lucrarea avea 8 m, corpul de lemn aurit și capul și membrele din
marmură de Pentelic. Operele care îi aduc celebritatea sunt : statuia lui Zeus din Olimpia și cele
trei statui ale Athenei. Statuia hriselefantină (fildeș, aur, marmură) care îl reprezenta pe Zeus
stand pe tron, la Templul Zeus din Olimpia avea o înălțime de 15 m . În timpul vieții lui Fidias ,
statuia era recunoscută ca fiind una dintre cele șapte minuni ale lumii. Cele trei monumente
dedicate zeiței Atena sunt : Athena Parthenos, Athena Promachos și Athena Lemnia. Fidias îi
mai dedică zeiței Atena și statuile plasate în frontul estic al Partenonului având ca temă : “
Nașterea miraculoasă a zeiței înțelepciunii”. Athena Parthenos este dedicată interiorului

8
Adriana Botez Crainic, op.cit., pag. 64
9
Ibidem, pag. 69
10
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și a civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pag. 602-603
Parthenonului și are o înălțime de 10 m. Statuia o reprezenta pe zeiță în echipament de războinic
cu cască pe cap.11

Sculptura din perioada războaielor medice și până la apariția lui Fidias este caracterizată prin
stilul sever. Personajele reprezentate din această perioadă au cutia toracică mai mare, fruntea mai
înaltă, bărbia mai pronunțată și zâmbetul misterios. Legea frontalității începe să fie abandonată
în epoca arhaică, acest lucru permițând sculptorului să surprindă lucrarea în diferite situații.
Chiar dacă modelul este surprins într-un moment de repaus,acesta este reprezentat într-o stare de
încordare musculară. Majoritatea statuilor care au luat naștere în epoca clasică au dispărut,
rămânând doar copiile romane începând din secolul I î.e.n și în secolul II-III e.n.. Încă din epoca
arhaică stratul de vopsea avea rolul de a proteja lemnul statuilor. La rândul lor, statuile și
basoreliefurile de piatră sau marmură erau pictate, în unele cazuri sculptorul devenind și pictor.
Fidias își începe la rândul lui cariera de pictor. Prin intermediul picturii asupra sculpturii, artistul
urmărește să dea mai multă viață lucrărilor sale.12

Policlet (Polykleitos) completează creația lui Fidias prin îmbogățirea universului

antropocentric și kalokagathic. Policlet introduce structura contrapunctică, genoflexiunea și
suportul exterior ca punct de sprijin. Prin intermediul lucrării Doriforul și Diadumenul creează
tipul de frumusețe ideală. Doriforul sau Canonul reprezintă prototipul frumuseții ideale.13
Originalul lucrării din bronz nu s-a mai păstrat. Acesta are o copie din marmură ce reprezintă un
om cu o lance pe umăr.14

Miron ( Myron) îmbogățește concepția artistică și filosofică. Grupul Athena și Marsyas

reprezintă două tipuri de civilizații cu comportamente și temperamente diferite. Athena este
reprezentată grecilor ca fiind senină, calmă și echilibrată. Marsyas este reprezentată ca fiind
opusul Athenei. Cele două tipuri umane reflectă defapt cele două tipuri de civilizații
contemporane cu Miron : civilizația greacă și civilizația negreacă, barbară. A doua opera a lui
Miron este Discobolul. Acesta este simbolul încercărilor și victoriilor din cadrul olimpiadelor.
Discobolul reprezintă sugerarea mișcării și realizarea ideii de mișcare. Chipul senin nu este într-o

11
Ibidem, pag 82-83
12
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și a civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pag. 603-604
13
Adriana Botez Crainic op.cit., pag 98
14
Constantin Souter, op.cit., pag 76-77
relație cu presiunea supusă asupra corpului.15 El redă momentul când sportivul se pregătește
pentru aruncare. La redarea impresiei de tensiune sunt prezente o serie de amănunte : degetele
strânse de la picioare și coastele care se cunosc sub piele.16

Miron lucrează la Atena opere special din bronz, păstrandu-se în copii romane. Statuile sunt
surprinse în momentul de începere sau de terminare a mișcării.17

În perioada clasică târzie sunt reprezentative operele a trei mari personalități : Scopas,
Praxiteles și Lisip. Scopas este originar din Insula Paros. Lucrează la construcția și ornamentul
templului zeiței Atena Aleea din Tegeea, la redecorarea templului din Efes, la mausoleul din
Halicarnas. Cele mai importante statui ale acestuia sunt Heracles și Menada. Heracles este
prezent pe metopoele templului din Olimpia în secolul al-VI-lea î.e.n. Praxiteles trăiește între
anii 390-330 î.e.n. Prin sculpturile sale acesta reprezintă adolesceți și femei. Praxiteles are doua
lucrări mai reprezentative : Apolo Sauroctonul(omorâtorul de șopârle) și Hermes cu copilul
Bacchus în brațe. Apolo Sauroctonul este reprezentat cu o săgeată în mână și dorește să omoare
o șopârlă care urcă pe trunchiul unui copac. Herms, curierul zeilor se oprește pentru o clipă cu
micul Bacchus în brațe pentru a se odihni și pentru a-l distra. Întregul interes este concentrat
asupra lui Hermes, fiind un tânăr frumos cu trăsături gingașe.18

Spre sfârșitul secolului al-VI-lea î.e.n., sculptorii vor renunța la anumite elemente ale
statuii arhaice : părul bogat, buzele pline, ochii migdalați și surâsul arhaic. Statuile dorice,
îndeosebi lucrările care reprezintă bărbații au o structură masivă și mai severă. Statuile ionice,
îndeosebi statuile care reprezintă modelul feminin și animalier, au o structură mai delicată,
grațioasă. Sparta exercită o preferință pentru statuile prelucrate din bronz și pentru măștile
grotești. Pe de altă parte, cetățile-state din Sicilia și din Italia prezintă o înclinație spre pitoresc și
teatral. Apariția sculpturii în Atena are loc mai târziu, remarcându-se influența eleganței și grației
ioniene. Sculptura epocii arhaice și clasice aveau în comun prezența polieromiei. Sculpturile
grecești realizate în piatră sau basorelief erau pictate în culori vii, arătându-le asemănarea cu
modelul real și arătându-le maselor aerul vesel. În compoziția statuilor de bronz erau introduse

15
de Adriana Botez Crainic, op.cit., pag 99-100
16
Constantin Souter, op.cit., pag 76
17
de Ovidiu Drîmba, op.cit., pag. 605
18
Constantin Suter, op.cit., pag 85-87
pietre semiprețioase sau părți din alte metale. După realizarea turnării, grecii pun accent pe
retușarea statuii neapreciind patina verzuie a bronzului, curățindu-l și lustruindu-l des.19

Până în anul 650 î.e.n, sculpturile au dimensiune redusă, iar după această perioadă încep să
apară și lucrări de dimensiuni mai mari. Se dorește ca aceste reprezentări să fie cât mai realiste,
iar lucrările sunt inspirate din statuile egiptene și asiriene. A contiunat să fie reprezentate
animale, dar încetul cu încetul lucrările pun accent pe figurile umane. Sculptura “îmbracă”
frontoanele templelor cu statui în ronde-bosse și basoreliefurile frizelor redau scene mitologice
sau legendare cu o deosebită preferință pentru stilul narativ. Statuile zeilor din temple
demonstrau că sculptorii au studiat în gimnazii și palestre ( loc unde atleții se antrenau
dezbrăcați), musculatura corpului, pozițiile atitudinile, care erau transpuse perfect în corpurile
lor. Din lectura călătoriei în a lui Pausanias, putem afla că primele statui grecești erau din lemn,
statuile de piatră apărând în secolul al-VII-lea î.e.n. Până în epoca clasică statuile erau lucrate în
diferite forme : fie în tehnica acrolitului ( părțile descoperite erau în piatră, iar torsul și picioarele
erau îmbrăcate uneori cu țesătură) fie în tehnica hriselefantină ( lemnul statuii era îmbrăcat în
chip de veșmânt, cu plăci de aur sau veșminte) fie palladion ( statuie de lemn îmbrăcată cu
veșminte sau cu armură). Statuile care reprezentau bărbatul nud ( kuros), aveau brațele lipite de
corp și piciorul stâng poziționat înainte. Statuile care reprezintă femeia ( kore), țin în mână
pasăre, o floare sau un obiect.20

Marea statuie apare în Grecia la mijlocul secolului al-VII-lea, atunci când coloniile grecești
se instalează în delta Nilului, la Naucratis. Sculptura egipteană are posibilitatea realizării de
statui de mărime umană și supraumană. Sculptorii greci au drept modele de inspirație sculptura
egipteană, acest model fiind unul reprezentativ sculpturii grecești în secolul al-VI-lea. Tipul
reprezentativ de sculptură era cea a tânărului gol, în picioare, arheologii interpretând ca fiind
Apolo ori un erou. Statuia are funcție religioasă, iar influența egiptenilor se remarcă prin
înaintarea piciorului stâng, grecii considerând defavorabilă această directie.21

Această repulsie de înaintare a piciorului este mai puțin evidentă în statuia tinerei fete în
picioare, îmbrăcată redenumită și core pe care Orientul Asiatic o îmbogățește cu motive

19
Ovidiu Drîmba, op.cit., pag 555
20
de Ovidiu Drîmba, op.cit., pag 554
21
GINOUVÈS René, Calangiu Anca, Istoria greacă, Editura Meridiane, București, 1992, pag. 56
decorative. Sculptura dedalică din secolul al-VII-lea vine de la Dedal, sculptorul care a fost
capabil să elibereze sculpturile de imobilitatea lor primitivă. Aproape de sfârșitul secolului al-
VII-lea în templul de la Prinias se regăsesc cele mai vechi exemple de sculptură decorativă : o
friză în basorelief apropie cavaleri minusculi urcați pe cai imenși de o rigiditate geometrică cu un
lintou a cărui față anterioară era ornată cu animale heraldice, cerbi și pantere, iar fața inferioară,
deasupra intrării cu două figuri feminie în relief foarte slab suportă o statuie șezând pe de o parte
și de alta.22

Sculptura cunoaște o perioadă de înflorire în epoca elenistică. Exprimă tendințele

individuale și viața societății elenistice. Artiștii găsesc noi moduri de redare a fizionomiilor, a
vârstei și mișcărilor personajelor. În perioada elenistică în sculptura greacă există doua moduri
contradictorii de exprimare : stilul atic cu centrul în Grecia și stilul asiatic dezvoltat în regatele
elenistice. Lucrarea în stil atic este opera Venus din Milo realizată din marmură cu o înălțime de
2 m. Zeița are o fiizionomie gravă și reținută și un ritm flexibil al corpului. Operele din stilul
Asiatic se remarcă printr-o plasticitate puternică prin folosirea jocului de umbre și lumini.23

În concluzie apariția statuilor prelucrate din diferite materiale au dus la un alt mod de
exprimare al artistului grec. Prin intermediul acestui tip de artă, artiștii doresc să scoată în
evidență perfecțiunea corpului uman și limitele pe care acesta le poate atinge. Sculptura a
reprezentat un alt mod de încercare de atingere a perfecțiunii pe care grecii doresc să o
dobândească.

22
Ibidem pag 57-58
23
Constantin Suter, op.cit., pag 92-93
Bibliografie

•Botez Crainic Adriana, Istoria artelor plastice, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1995

• Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și a civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București,

1984

• GINOUVÈS René, Calangiu Anca, Istoria greacă, Editura Meridiane, București, 1992

• Suter Constantin, Istoria artelor plastice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

• Winckelmann Johann, Istoria artei antice vol. 1,Editura Meridiane,București,1985