LUCRARE DE LICENȚĂ

Legătura dintre stat şi drept

PROFESOR COORDONATOR : ABSOLVENT:

 ~2011~

INTRODUCERE....................................................................................................3

CAPITOLUL I . EVOLUŢIA ISTORICĂ A CELOR DOUĂ CONCEPTE...7

Secţiunea 1. Origini. Primele forme ale statului şi dreptului............................7

Secţiunea 2. Consideraţii privind evoluţia acestor concepte pe teritoriul ţării

noastre..................................................................................................................11

Secţiunea 3. Evoluţia dreptului..........................................................................14

CAPITOLUL II. STATUL ŞI FUNCŢIILE ACESTUIA................................17

Secţiunea 1. Noţiune. Definiţii............................................................................17

II.1.a Încercări doctrinare de definire a conceptului..........................................19
II.1.b) Elementele de identificare ale statului (constantele acestuia).................23
II.1.c) Forma statului..........................................................................................27

Secţiunea 2. Rolul şi scopul statului..................................................................33

Secţiunea 3. Conducerea prin mecanismele statului. Funcţia de legiferare.. 37

CAPITOLUL III. ROLUL DREPTULUI ÎN ORGANIZAREA

SOCIETĂŢII.......................................................................................................46

CAPITOLUL IV. TEORII CU PRIVIRE LA LEGĂTURA DINTRE STAT

ŞI DREPT............................................................................................................50

Secţiunea 1. Teoria separaţiei puterilor în stat.................................................50

Secţiunea 2. Teoria dreptului natural................................................................54

Secţiunea 3. Teoria statului de drept.................................................................57

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ............................................................................60
 Introducere
Acum mai bine de 2300 de ani, Aristotel spunea că „omul este prin natura sa o fiinţă
socială”1. Societatea nu este însă un simplu mediu neutru, un agregat de grupuri animate de
interese comune, o reţea de relaţii interpersonale. De cele mai multe ori ea este un mediu activ,
care ne influenţează comportamentul, ne determină gândurile şi atitudinile, şi ne trasează
scopurile şi motivaţiile. Observând acest lucru, Peter L. Berger remarca: „Societatea nu se
opreşte la suprafaţa pieilor noastre. Societatea ne pătrunde în aceeaşi măsură în care ne
înconjoară”. 2
Aprecierile superficiale asupra rolului dreptului în societate îl plasează deseori la
periferia societăţii, în zona în care devianţa este corectată prin măsri purutive şi cetăţenii
antisociali sunt obligaţi să revină pe drumul cel bun. Realitatea este însă, cu totul alta.
Lawrence M. Friedman observa într-o lucrare de analiză a societăţii contemporane că: „în
primul rând, societăţile occidentale sunt societăţi ale drepturilor, adică, printre alte lucruri ele
sunt ţinute laolaltă de un schelet solid, atotpătrunzător de legi în special de legi care acordă.,
definesc şi protejează o reţea de drepturi. În al doilea rând cetăţenii lor se concep pe ei ca
indivizi liberi, unici, fiecare posedând propria zonă de intimitate, propriul domeniu preţios al
alegerilor libere. Drepturi, legi, alegere, acestea sunt idei şi termeni cruciali în societatea
occidentală modernă."3
Comportamentul cetăţenilor este determinat de un adevărat păienjeniş de norme care le
îngrădesc libertatea de decizie. În fiecare domeniu al vieţii sociale, începând cu viaţa de familie
şi terminând cu mediul politic există un conglomerat de norme şi valori cunoscute şi respectate
de cetăţeni.
Noţiunile de bază ale dreptului nu pot fi inţelese şi explicate în afara conexiunii lor cu
noţiunile definitorii ale statului. Statul şi dreptul sunt produse ale evoluţiei istorice a omenirii
care s- au cristalizat ca valori fundamentale ale civilizaţiei.

1
Aristotel, Etica nicomahică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 16
2
Peter L. Berger, Invitation to sociology, Garden Citz, New Zork, Anchor Books, 1963, p. 121
3
Friedman, L.M., The republic of choice: Law, authority and culture, Cambridge, Massachusetts: Harvard
University Press, 1990, p. 2
 Marea diversitate şi contradictorialitate a conceptiilor şi teoriilor care explică originea,
conţinutul si formele statului si dreptului, a raportului stat-drept de-a lungul istorie până în
prezent, ar putea fi grupate în trei mari orentări:
a) Cele care susţin preeminenţa (preexistenţa) dreptului asupra statuiui în sensul că
normele fundamentale ale dreptului s-ar fi constituit înainte de apariţia statului, că nu statul
creează dreptul ci î1 consacră în forme juridice concrete". De exemplu, şcoala dreptului natural
susţine că omul s-a născut liber cu o serie de drepturi inerente fiinţei conform teoriei
contractului social, dreptul nu este altceva decât ernanaţia voinţei naţiunii ;
b) Cele care susţin că dreptul este un produs al statului, un rezultat al creatiei acestuia,
că statul ar fi preexistent dreptului, că dreptul este un instrument al puterii de stat, o emanaţie a
acesteia. De exernplu, în doctrina germană, Jellinek susţine că „dreptul este o emanaţie a
statului,
c) Cele care explică interactiunea şi interdependenţa stat-drept, dintre care unele merg
chiar pănă la identificarea statulul cu dreptul. Exemplu, H. Kelsen sustine că „statul este
ordinea de drept”, „personificarea normelor juridice în socletate".
În acest context, împărtăşim opinia potrivit căreia statul şi dreptul nu pot fi considerate
ca realităţi separate sau paralele, suprapuse sau opuse, dar nici identice, ci numai conexe,
interdependente, căci, statul – în al cărui existenţă se concentrează puterea - presupune un
minimum de organizare a societăţii în întregul ei, iar aceasta, la rândul său, nu poate fi
concepută fără un minimum de norme sau reguli de organizare şi de conduită general
obligatorii în teritoriul şi cu privire la mernbrii acelei societăti. Ansamblul acestor norme
investite cu autoritatea puterii de stat a primit denumirea de „drept", în timp ce organizarea de
ansamblu a societăţii sub autoritatea unui mecanism instituţionalizat al puterii generate în acea
societate a primit denumirea de „stat".
Desigur, în societaea omenească au existat şi există nu numai normele şi regulile de
drept (sau ale dreptului) ci şi norme morale, etice, religioase etc., norme care au o relativă
independenţă fată de stat, în sensul că nu implică nemijlocit intervenţia acestuia în instituirea,
aplicarea sau sancţionarea nerespectării lor. Normele sociale pot deveni şi devin norme de
drept nurnai prin intermediul statului care le investeşte cu autoritatea puterii generale din
societate, iar organizarea socială devine „stat" prin forma normelor de drept general-obligatorii
în acea societate. 4
Între stat şi drept există o adevărată simbioză. Voinţa statului constituie unul dintre
factorii importanti care işi pun amprenta în procesul elaborării sau sancţionării normelor
juridice, stabilind totodată şi organele, mecanismele, procedeele prin care urmează să intervină
forţa coercitivă a statului în caz de încălcare a acestor norme.
Aşadar, nu putem concepe statul făra drept sau dreptul fără stat căci, în măsura în care
statul „creează" sau „etatizează" normele generale de conduită din societate, transformandu-le
în „drept”, dreptul, la rândul său, „normativizează" statul conferindu-i o anumită structură
instituţională, atribuţii şi funcţii bine determinate Cu alte cuvinte statul conferă dreptului
(normelor) forţă de obligativitate generală în timp ce dreptul conferă, la rândul său, statului
stabilitatea structurilor sale fixând şi permanentizând un tip determinat de institutii, relaţii şi
functii specifice ordinii şi organizării statale. Într-o imagine mai plastică, statul şi dreptul ne
apar ca faţetele inseparabile ale unei monezi din care una ne înfătişează instrumentul sau
mecanismul instituţionalizat al puterii, iar cealaltă, normele şi regulile general obligatorii după
care se constituie, organizează şi funcţionează puterea în societate ca putere de stat.
Această legătură indisolubilă stat-drept este reflectată şi în definitiile date celor doi
termeni : „drept" şi „stat", fiecare dintre definitiile respeciive având elemente esenţiale care fac
parte din definiţia celuilalt.
Astfel, în definiţia statului, dreptul este cuprins în acel element definitoriu care reflectă
caracterul instituţionalizat, organizat al puterii. Acest caracter este de neconceput fără drept,
adică fără ansamblul normelor obligatorii în funcţie de care se constituie, organizează şi
funcţionează puterea publică; în acelaşi timp, în definiţia dreptului sunt cuprinse elemente
specific statale în sensul că normele dreptului sunt fie norme create, fie consacrate de către stat,
a căror obligativitate generală este asigurată, la nevoie, prin constrângerea factorilor de putere
competenţi.
În acest circuit de conexiuni „stat-drept" legătura de reciprocă determinare este, poate,
cel mai relevant ilustrată de conţinutul categoriei politico-juridice contemporane a „statului de
drept în care statul, deşi creator şi garant al ordinii de drept, se subordonează el însuşi ordinii
instituite prin normele dreptului. Prin drept, statul îşi autolimitează puterea.
4
Andrei Sida, Berlingher Daniel, Teoria generală a dreptului, Ed. „Vasile Goldiş” Universitz Press, Arad, 2007, p.
91 şi urm.
 În fine, din perspectiva argumentului istoric, al apariţiei şi evoluţiei istorice a statului şi
dreptului, corelaţia stat-drept este nedisociabilă. Aceasta fie şi numai pentru că acolo şi atunci
când a apărut sau s-a manifestat fenomenul stat, acolo şi atunci a apărut şi manifestat implicit şi
fenomenul drept, întreaga lor existenţă şi evoluţie istorică fiind conexă, interdependentă.
Aşadar, legătura dintre stat şi drept decurge din însăşi interdependenţa şi conexiunea lor
istorică - obiectivă precum şi din logica unitară a procesului lor de evoluţie şi cunoaştere
ştiinţifică. Legătura sau raportul stat-drept constituie un larg şi generos teren pentru reflecţii şi
elaborări filosofice, politologice, juridice, sociologice, istorice etc., utile şi importante atât sub
aspect teoretic-gnoseologic, cât şi al practicii contemporane de perfecţionare a statului şi
dreptului în organizarea şi conducerea societăţii.
În lucrarea de faţă ne propunem o scurtă analiză a acestei interdependenţe dintre stat şi
drept, oprindu-nu cu preponderenţă asupra rolului fiecăruia în dezvoltarea societăţii precum şi
asupra evoluţiei celor două concepte de-a lungul istoriei.
 Capitolul I . Evoluţia istorică a celor două concepte
Se ştie că la început, în orânduirea sclavagistă şi feudală problemele referitoare la stat şi
drept au fost studiate împreună cu problemele de filozofie.
Odată cu apariţia relaţiilor burgheze în sânul celor feudale a apărut şi o ideologie nouă
în contextul căreia un loc important 1-a ocupat teoria dreptului natural care a marcat scoaterea
dreptului de sub tutela religiei. Ştiinţa dreptului a început să se desprindă de religie şi de
filozofie dobândind, treptat un statut autonom.
Mai târziu, în orânduirea burgheză, asistăm la o specializare a ştiinţei despre stat şi
drept determinată mai ales de necesităţile practice ale predării dreptului ca ştiinţă în
învăţământul universitar. În felul acesta au apărut diferite ramuri ale ştiinţelor juridice. La noi
în ţară problemele referitoare la stat au fost studiate, cu precădere în contextul unor discipline
didactice de drept.
În cele ce urmează o să ne referim cu precădere la evoluţia statului şi a dreptului atât la
nivel mondial cât şi la nivelul spaţiului în care se află astăzi ţara noastră.

Secţiunea 1. Origini. Primele forme ale statului şi dreptului.

O societate umană poate să existe , să se dezvolte şi să se impună numai în structuri
organizate , iar structura care s-a impus , a rezistat şi rezistă , fiind practic de neabandonat în
zilele noastre, este statul .
Primele comunităti umane au fost organizate sub forma unor ginţi, frăţii, triburi, pe
baza legăturilor de rudenie, de sânge. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că
problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toti membrii ei.
Problemele privitoare la procurarea hranei, la luptele ce se purtau între diversele
colectivităti, la sancţionarea celor care se abăteau de perceptele impuse de către colectivitate
erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităti. Acest mod de organizare
al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. Nu apăruseră încă agricultura
şi meşteşugurile. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităti era
vânătoarea.
 Cu timpul, datorită dezvoltării condiţiilor de trai, în rândul colectivităţilor primitive
apar diferenţieri. De unde, la început singura detaşare admisă de colectivitate, din rândul
celorlalti membri ei, era persoana cea mai în vârstă, aleasă drept conducător, asistat mai apoi de
un sfat al bătrânilor, o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă, din rândul celorlalţi membri ai
comunitătii se detaşează şi alte persoane, în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-
politic şi pe criteriul economic.
În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se
purtau, acestea erau considerate oarecum o stare norrnală a vieţii, iar momentele de linişte, de
pace constituiau o excepţie. În aceste condiţii, la conducerea unor colectivităţi: ginţi, triburi,
şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare.
În jurul acestui conducător militar se formează, cu timpul, o suită de dregători militari. Acest
sistem este cunoscut în istorie sub numele de "democraţie militară".
Cât priveşte cel de al doilea criteriu, criteriul economic, dezvoltarea condiţiilor de viaţă,
printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor, apariţia agriculturii, a
meşteşugurilor, a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de
acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi. În felul acesta se pierd tot mai mult
legăturile bazate pe rudenia de sânge.
Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. Dacă la
început femeia a avut rolul predominant în familie, descendenţa socotindu-se pe linie maternă,
o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii, epocă ce a purtat
nurnele de "matriarhat", cu timpul ea este împinsă de către bărbat, prin natura preocupărilor
sale, pe planul al doilea. 5
Trecerea într-o perioadă posterioară de la matriarhat la patriarhat unde tatăl devine
centrul vieţii sociale , capul familiei , de la el calculându-se legăturile de rudenie , îşi are
cauzele sale sociale şi economice , determinate de schimbările importante produse :
dezvoltarea agriculturii , dezvoltarea păstoritului , a meşteşugurilor , a schimburilor , etc. 6 .
Un moment important în dezvoltarea vieţii economice, a civilizatiei şi culturii 1-a
reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea

5
În acelaşi sens, a se vedea şi Ioana Vasiu, Istoria vechiuluidrept românesc,- note de curs, Editura Albastră, Cluj
Napoca, 2005, p. 46 şi urm. Autoarea face referire la perioada în care structura de organizare a societăţii era
hoarda, iar în cadrul acesteia familia era expresia unui grup de bărbaţi, soţi ai unui grup de femei de aceeaşi
generaţie, astfel încât dintre părinţi doar mama să fie cu certitudine cunoscută.
6
Nicolae Popa , Teoria generală a dreptului , Edit. Atacami , Bucureşti , 1996 , pg. 50
juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei pâna în zilele noastre.
De la vite, metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici, drumul
parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii, a
circulaţiei monetare, de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. Este adevărat că odată cu
aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor.
O dată cu banii a apărut o „marfă a mărfurilor”, care conţine întrânsa, într-o formă
ascunsă, toate celelalte mărfuri, un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. Banii au
favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult. Negustorii au dovedit în ce
măsură toate mărfurile şi toate celelalte forrne de bogăţie devin numai o ficţiune fată de această
întruchipare a bogăţiei ca atare.
Toate aceste schimbări, care s-au petrecut în societate şi multe altele, au dus la
înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile, fratriile, triburile. Două momente sunt mai
importante atunci când vorbim de aceste transformări. Un prim moment constituie înlocuirea
vechilor legături de rudenie, de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare, cu
legături teritoriale, pe baza locului de domiciliu al populaţiei. În al doilea rând este vorba de
apariţia forţei publice sau a puterii publice, care se desprinde din rândul celorialţi membrii ai
societăţii, forrnată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvemarea, cu conducerea
societăţii, erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. Societatea se scindează deci în
guvernanţi şi guvernaţi. Aceste două trăsături ale societăţii, ajunsă la un anume grad de
dezvoltare, atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. Cele două
trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii.7
Sub influenţa tuturor acestor factori se formează o reuniune de grupuri care nu se mai
întemeiază pe legătura de sânge ci are o natură esenţialmente politică . Din acest moment
începe să se schiţeze statul : Avem un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o
distribuţie armonică şi organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale (elementul personal).
Avem un raport de stăpânire asupra unui teritoriu determinat. Avem în sfârşit o
organizaţie juridică, formată de obicei nedesluşit şi de autoritatea statului (şefului).
Acest proces prin care se naşte statul este destul de greu şi de lent, existând pentru
multă vreme o luptă între organizaţiile minore (gentes) şi puterea centrală care tinde să li se
suprapună, puterea centrală este din partea sa insuficient de tare pentru a se impune pe deplin şi
7
A se vedea Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a statului şi dreptului,
Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2010, p. 99 şi urm.
de aceea lasă să supravieţuiască într-o anumită măsură elementele fazei anterioare adică
autonomia grupurilor particulare.
Deja în faza anterioară s-a manifestat între grupurile gentilice tendinţa de a substitui
răzbunării, arbitrajul şi repararea nedreptăţii prin mijlocul unei compensaţiei (compoziţiunea)
după cum s-a văzut. Statul odată format (în acest proces lent) urmăreşte să valorifice aceasta
practică şi sub auspiciile sale, arbitrajul se consolidează şi se organizează în mod stabil. Statul
oferă într-un anumit mod serviciile sale părţilor în litigiu dar nu poate încă în faza sa
embrionară să li se impună cu totul să le oblige a se apleca în fata autorităţii sale, de aceea rolul
judecătorului primitiv este de a fi un arbitru care propune o înţelegere, sentinţa sa poate fi
acceptată de către părţi dar nu este însoţită de forţă coercitivă. Există totuşi mijloace indirecte
de a obţine executarea sentinţei: promisiunile solemne ale parţilor, invocarea divinităţii,
prinsoarea judiciară , pe lângă acestea intervenţia martorilor şi garanţilor este îndreptată spre
acelaşi scop.
Toate aceste mijloace indirecte precum şi lupta care trebuie s-o facă reclamantul spre
a determina pe pârât să se prezinte la judecată sunt caracteristice procedurilor antice. În faţa
judecătorului se desfăşoară şi un fel de luptă reglementară care este o rămăşiţă a fazei
precedente a răzbunării şi care tinde să devină pur simbolică .
Numai printr-o lungă serie de etape, statul ajunge să se constituie ca o putere
supragentilică în stare să ia asupra sa în mod exclusiv funcţionarea justiţiei şi să impună
respectarea sentinţelor. Numai atunci procesul de formare a statului este îndeplinit. Dar cât de
lent şi obositor este acest proces, o demonstrează faptul că ideea răzbunării private adică de a-
şi face singur dreptatea cu excluderea oricărei intervenţii a statului mai există şi în timpurile
noastre, mai ales în anumite clase sociale , ca o rămăşiţă a fazelor primitive depăşite.
Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite şi apoi în conducători şi conduşi a
dus la apariţia unor situaţii calitative noi. Cerinţele care exprimau interesele grupărilor
conducătoare nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii, consimţământul
comun, convingerea colectivă au căzut, elementul raţional şi sentimentul de justiţie nu mai
puteau ajuta conducătorii să-şi determine societatea la respectarea unor reguli care să le
răspundă intereselor lor, pe de altă parte regulile existente nu prea ajutau acest interes. Aşadar a
născut necesitatea creări de norme noi , prevăzute cu sancţiuni cât şi necesitatea creării unui
organism bine pus la punct pentru a elabora aceste norme, pentru a veghea la respectarea lor şi
în caz de nevoie de a le impune chiar cu forţa . Numai acum putem să vorbim de stat şi numai
acum putem vorbi de drept , cum remarca Imre Szambo , “ în ceea ce priveşte legătura între
“stat” şi “drept” ghilimelele trebuie plasate corect, astfel ca dacă se vorbeşte de “drept” fără
“stat”, cuvântul drept trebuie pus între ghilimele, pentru ca în acest caz, nu este în mod real
drept , dacă se vorbeşte de “ drept statal ” , atributul statal nu trebuie pus în ghilimele, căci este
de prisos. În orice caz prin intervenţia statului ia naştere dreptul. Fără stat nu există drept “.8
Cu toate acestea, există şi opinii potrivit cărora această concepţie nu este una tocmai
corectă, şi asta în virtutea principiului Ubi societas ibi jus (fiecare societate are dreptul ei). În
acest sens, se consideră că regulile de drept sunt impuse fiecărui grup în parte.9

Secţiunea 2. Consideraţii privind evoluţia acestor concepte

pe teritoriul ţării noastre
Cercetările istorice arată că la cumpăna dintre mileniul al III-lea şi mileniul al II-lea
î.e.n., neamurile tracice se constituiseră şi se individualizaseră în masa indoeuropenilor.
Herodot, considerat părintele istoriei (sec. V î.e.n.) descrie neamul tracilor ca "cel mai numeros
după inzi".
Strămoşii direcţi şi autentici ai dacilor, tracii, au cunoscut în mileniul al II-lea î.e.n. o
dezvoltare remarcabilă. Culturile bronzului ale epocii fierului poartă amprenta superiorităţii si
originalităţii tracice.
În aria de locuire a tracilor, prin sec. VIII – VII î.e.n. se cristalizează o unitate de cultură
(numită de arheologi Basarabi, - după o localitate din actualul judeţ Dolj), ce acoperea o mare
arie geografică, al cărei centru era axat pe Carpaţi. În cadrul acestei culturi tracice se
individualizează ramura de nord a tracilor, geto-dacii; aceştia au constituit o putemică unitate
etnică, econornică, juridică, iar în vremea lui Buerebista cea mai vastă unitate.
Geto-dacii locuiau pe întreaga arie geografică dintre pantele de nord ale Munţilor
Haemus (Stara Planiva), Carpaţii Păduroşi de Nord, litoralul de vest şi de nord al Pontului
Euxin şi Tyras, spre est, Dunărea Mijicie şi Morava către vest şi sud-vest.

8
Imre Szambo , Les Fundamentes de la Theorie Droite , Akademia Kiado , Budapest , 1973 , pg. 114 (citat după
Nicolae Popa , Teoria generală a dreptului , Bucureşti , 1996 , pg. 57 )
9
În acest sens, a se vedea şi Ioana Vasiu, Istoria vechiului drept românesc, op. cit., p. 43
 Încă de la sfârşitul sec. al VI-lea geto-dacii sunt menţionaţi de istoricii antichitătii.
Superioritatea civilizaţiei lor materiale şi spirituale faţă de cea a neamurilor învecinate este
evidentă şi poate fi susţinută fără vreo urmă de exagerare şi este de necontestat că au fost
receptivi la valorile superioare ale marilor civilizaţii contemporane. Ei dispuneau de structuri
politico-administrative puternice şi cu premise mai vechi de vreme ce puteau opune o
rezistentă militară remarcabilă. Nu este lipsit de semnificaţie în acest cntext să aducem în
discuţie cunoscuta afirmaţie a lui Herodot şi anume că geto-dacii "sunt cei mai viteji şi mai
drepti dintre traci". Datorită vitejiei lor (şi, în treacăt remarcărn succesele lor în luptele cu
"marea armată" a regelui persan - Darius a întreprins în anul 514 î.e.n. expediţia împotriva
sciţilor şi a intrat în Balcani) geto-dacii au rămas singurii stăpânitori ai pământului dintre
Carpaţi, Dunăre şi Mare, iar elementul geto-dacic a stat, alături de cel roman, la baza
etnogenezei poporului român şi a limbii sale.10
O primă problemă care se pune, aşa cum a fost subliniat în literatura de specialitate,
este momentui naşterii dreptului şi stabilirea modalitătii corecte de determinare a acestui
moment întrucât, comunitatea noastră, în evolutia ei de la trib la naţiunea modernă,
contemporană se legitimează prin recursul la originile juridice.
Oricum, în aflarea acestor origini e bine să renunţăm la doctrinele speculative care ne-
ar duce la confuzii (spre exemplu s-ar putea confunda originea dreptului cu fundamentul său
raţional).11
Dreptul pe teritoriul locuit de strămoşii noştri s-a născut în acest stadiu primitiv (ca de
altfel în toate societăţile primitive) din impulsul imediat cum a fost teama de pericol şi de necu-
noscut, necesitatea apărării comune, instinctul conservării individuale şi a speciei sale. Din
instinctul de conservare derivă normele din această etapă.
Proprietatea este iniţial comună, bunurile fiind la dispoziţia tuturor membrilor grupului
primar, iar apoi, într-o fază ulterioară, prin actul aproprierii şi al confecţionării mai apoi, ia
naştere şi proprietatea personală, având ca obiect bunuri necesare traiului (acestea făcând şi
obiectul transmisiunii succesorale între cei mai apropiaţi, consideraţi rude în societatea
primitivă respectivă) .
Într-un anume stadiu, considerat de specialişti a fi cel al pietrei cioplite, în cadrul
hoardei (adică a grupului primar) se naşte idea de rudenie (de unde până atunci convieţuiseră
10
a se vedea Ioana Vasiu, Istoria vechiului drept românesc, op. cit., p. 41
11
Giorgio Del Vecchio , Lecţii de Filosofie Juridică , Edit. Europa nova, Bucureşti 1994, p. 301 şi urm.
ca şi speciile de animale, relaţiile sexuale nefiind îngrădite). Din acest moment ia naştere
căsătoria pe grupe în cadrui familiei înrudite prin sânge. Existenţa acestui tip de căsăorie (un
grup de bărbaţi erau soţii unui grup de femei de o anurnită generaţie) făcea ca dintre părinţi
numai mama să fie cu certitudine cunoscută (de aici importanţa spre sfârşitut paleoliticului a
ginţii materne).
S-a afirmat totuși cu privire la societatea străveche geto-dacă şi la dreptul său, conform
unei doctrine tradiţionale, care corespunde şi naraţiunii biblice, că cea dintâi fază a organizaţiei
juridice ar fi reprezentată de familia patriarhală. Înainte ca noi să criticăm accastă opinie, ea
deja a fost atacată viguros cu un anumit timp în urmă, argumentele decisive găsindu-se în noile
cercetări istorice şi observaţii pe baza acestora. Rezultatul acestor noi cercetări a schimbat
ordinea evoluţiei şi avem, pentru perioada de dinaintea apariţiei statului, următoarele faze
succesive: hoardă, matriarhat, patriarhat.12 Sigur, o demonstraţie sub auspiciile certitudini a
existenţei acestei formule este încă un mit. Mulţi cercetători au îndoieli în ceea ce priveşte
existenţa fazei matriarhale la toate popoarele. Documentele antice, deşi nu foarte
îndestulătoare, ne lămuresc într-o oarecare măsură referitor la exitenţa acestor faze la geto-daci.
Ceata primitivă (ori hoarda), adică primul grup social pe teritoriile locuite astăzi de români este
atestată de vestigii arheologice.
În această etapă se poate spune, pe baza cercetărilor şi observaţiilor specialiştilor, că
grupul de indivizi nu avea nici o regulă fixă, trăind într-un regim de promiscuitate, cu un
caraeter pregnant de instabilitate. Lipsa de stabilitate îşi are sorgintea în viaţa nomadă a
hoardei, agricultura lipseşte iar mijloacele de existenţă erau pescuitul şi vânătoarea13.
Din momentul cuceririi Daciei de către romani, istoria pământului românesc intră ântr-o
fază hotărâtoare nu numai pentru formarea limbii și a poporului român, dar și pentru formarea
sistemului de vechi drept românesc.
Chiar dacă stăpânirea efectivă a Romei asupra Daciei nu s-a manifestat pe intregul
teritoriu al acesteia din urmă și intervalul de timp al acestei stăpâniri a fost relativ redus (165
ani), ceea ce poate ridica întrebări cu privire la amploarea romanizării, putem spune totuși cu
certitudine că influența romană asupra vechiului drept de pe teritoriul locuit astăzi de români a
fost destul de ridicată. 14

12
a se vedea şi Ioana Vasiu, Istoria vechiului drept românesc, op. cit., p. 44
13
L.P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 37
14
a se vedea şi Ioana Vasiu, Istoria vechiului drept românesc, op. cit., p. 67
 Din punctul de vedere al organizării politice, în această perioadă se poate vorbi despre
monarhie de tip imperial, iar regimul politic era cel al principatului.15
În Dacia, provincie romană, au existat așezări orășenești (colonii și municipii) și așezări
rurale. În ceea ce privește asezările urbane, în sens strict, acestea se bucurau de toate drepturile
poporului roman și aveau o situație mai bună decât cea a municipiilor (această distincție a
apărut însă cu timpul). De altfel, în Dacia romană, toate orașele erau vechi așezări ale
autohtonilor, cărora împăratul le-a acordat statut juridic (singura colonie exclusiv romană a fost
Ulpia Traiana Sarmisegetusa, aici aflându-se sediul administrațeie, în clădirea numită
tabularium provinciale).16
Este un lucru îndeobște cunoscut că interesul fundamental pentru cucerirea Daciei a
fost cel economic; esențială pentru exploatarea economică a acestui teritoriu cucerit a fost
instituția proprietății.
Reglementarea în acest domeniu s-a făcut potrivit normelor dreptului roman. Dacia a
devenit proprietatea deplină a împăratului (dominium) transformată în ager publicus, ca și toate
celelalte provincii (teritoriul era repartizat pe „centurii”). Dreptul de proprietate, în deplinătatea
lui, se ilustrează prin cele trei atribute: ius utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (de a culege
fructe) şi ius abutendi (dreptul de a dispune).
În Dacia romană, numai ultimele două atribute aparţineau celor ce dețineau terenurile
(primul aparţinea numai împăratului; sigur că exista acea excepţie, şi anume în ceea ce privea.
aşezările urbane ce primiseră ius italicum.
Dualismul juridic daco-roman acţionează şi în ceea ce priveşte reagimul proprietăţii.
Prin urmare, dacă locuitorilor cetăţeni romani li se aplicau regulile dreptului roman provincial,
iar peregrinilor daci vechile obiceiuri, fondurile provinciale erau socotite bunuri nec mancipi şi
erau instrăinate prin remitere, adică prin tradiţiune (traditio), mancipaţiune (mancipatio) sau
iure cessio.
Peregrinii în Dacia romană nu puteau avea o proprietate romană., decât dacă primiseră
ius commerci. Ca moduri de dobândire a proprietăţii peregrinii foloseau ocupaţiunea şi mai ales
tradiţiunea. Guvematorii provinciilor ocroteau proprietatea de fapt a peregrinilor, pe care o
considerau ca pe un fel de clominium ce ținea de dreptul ginţilor. Proprietatea peregrină era

15
L.P. Marcu, Istoria dreptului românesc, op.cit. p. 38
16
Pentru o mai amplă descriere a organizării statale din perioada provinciei Dacia Romană, a se vedea și Ioana
Vasiu, Istoria vechiului drept românesc, op. cit., p. 68 și urm.
apărată imperfect când aceasta era dobândită a non domino, adică de la o persoană ce nu avea
calitatea de proprietar. La început a fost apărată din punct de vedere juriclic prin aşa-zisa
praescriptio longi temporis sau longae possesionis . Este vorba de rescriptul din 109 e.n. în
care se prevedea că, cei care posedaseră 10 ani între prezenți (adică locuitorii aceleiași
provincii) sau 20 de ani între absenți (adică locuitorii unor provincii diferite) un fond
provincial puteau cere respingerea acțiunii în revendicare; ulterior li s-a recunoscut și dreptul
de a intenta o acțiune reală (actio in rem revendicatio utilis).17
Despre evoluția noțiunilor de „stat” și „drept” din perioada feudală nu am putea vorbi
dacă nu am clarifica contextul socio-economic şi cultural al înfiripării şi dezvoltării sistemului
normativ feudal.
Esenţială pentru definirea vechiului sistem de drept românesc este idea pemanenţei
locuitorilor în tot spatiul nord-dunărean. Nicolae Iorga referindu-se la cei care au asigurat
substratui poporului român, scria: "Aşezarea e caracterul general al acestei civilizaţii, opusă
tuturor rătăcirilor, de necesitate economică a sciţilor, şi aceleia, din spirit de aventură a
celţilor", subliniind un indubitabil adevăr istoric: "satele de azi fiind chiar pe locul celor de
odinioară18.
Nici una din populaţiile migratoare cu care daco-romanii au venit în contact nu au
dispus de mijloacele necesare pentru a afecta hotărâtor entitatea etnică, lingvistică ori juridică a
poporului nostru, la începutul celei de-a doua etape a etnogenezei sale. După retragerea
administraţiei romane din Dacia se constată, din punct de vedere arheologic, o uniformitate
culturală, ceea ce demonstrează faptul că circulaţia grupelor umane, purtătoare ale unor
caracteristici proprii zonelor în care veţuiseră, se realiza fără impedimente. Prin urmare, există
o circuiaţie din interiorul provinciei romanizate spre teritoride din afară (ale dacilor liberi) şi
invers, dacii liberi fiind interesaţi în dezvoltarea unor relatii de schimb cu populaţia fostei Dacii
romane. Cu acest prilej, ei cunosc direct realităţile şi lumea romană şi bineînţeles, regulile
juridice în domeniul primul rând) contractelor şi obligaţiilor.
Lipsa unor vestigii numeroase în această perioadă de părăsirea aureliană se datorează
unui fapt cert şi uşor de verificat: dezorganizarea vieţii orăşeneşti (chiar dacă pe teritoriul
fostelor rnunicipii se va constata continuarea unei vieţi cu caracter rural). Noul sistem de
17
Pentru mai multe detalii în ceea ce privește evoluția dreptului privat prin prisma organizării statale din perioada
ocupației romane în Dacia, a se vedea Ioana Vasiu, Istoria vechiului drept românesc, op. cit., p. 73 și urm.
18
A se vedea N. lorga Istoria Rornânilor, Ed. a II-a, Vol. II - Oamenii părnântului (Până la Anul 1000), Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 286.
organizare aparţine, aşa cum preciza și N. torga, comunităţilor săteşti, fossatum devenind
centrul vieţii economice şi sociale, sistem de organizare existent, de altfel, şi în perioada
imediat anterioară sub forma obştilor săteşti.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că organizarea obştilor teritoriale la dacii
liberi din afara provinciei Daciei a constituit elementul de unitate teritorială, dar şi juridică a
populaţiei şi că această modalitate de organizare a fost destul de repede adoptată cle către daco-
romanii din fosta Dacie romană. În plus, este acceptată teza consolidării obștilor săteşti în
secolele IV-VI, până la venirea slavilor. Existenţa obştilor sub forrnă de sate, obşti săteşti
aparţinând localnicilor, este atestată de unele izvoare literare antice, între care se pot menţiona
Ambasadele lui Priscus din Panion, corespondenţa lui Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cesareei-
Capadociei, cu conducătorii unor astfel de comunităţi, în legătură cu recuperarea rămăşiţelor
pământeşti ale lui Sava Gotul.
S-a demonstrat (şi aceasta este un lucru foarte important pentru probarea continuităţii
noastre din toate punctele de vedere, printre care şi cel juridic) că, atât în vremea dominației
gotice, în Câmpia Română, cât şi a celei hunice în Câmpia Tisei, existenţa satelor şi a relaţiilor
acestora cu goţii şi hunii nu mai poate fi pusă, sub semnul incertitudinii.
În plus, este de la sine înţeles că în zonele care n-au fost supuse stăpânirii migratoritor
(stăpânire, dealtfel, trecătoare), obştile teritoriale au avut o evoluţie mai rapidă spre forme
superioare de organizare, iar acestea au fost transmise şi în regiunile ocupate temporar de
poparele migratoare: huni, gepizi, avari etc. după plecarea acestora. Nicolae Iorga arăta în
cartea sa Istoria Românilor19 că nu trebuie exclusă nici importanta caracterului relativ mobil al
populaţiei din unele zone geografice, determinat de diverşi factori: practicarea agriculturii
extensive, anumite creşteri demografice, retragerea temporară din calea migratorilor ori alte
forme de transhumanţă a păstoritului.
Toate aceste forme de viaţă, caracteristice perioadei secolelor au determinat o intensă şi
neîntreruptă circulaţie a elementelor specifice romanităţii nord-dunărene, având ca punct fmal
uniformizarea limbii, culturii, cunoştinţelor tehnice și organizării sociale, politice şi juridice.
Încă un amănunt (dar foarte semnificativ) în strânsă legătură cu existenţa, organizarea şi
evoluţia obştilor săteşti este răspândirea creştinismului şi adoptarea lui în masă de către
populaţia daco-romană de la nord de Dunăre. Factorii care au favorizat răspândirea

19
A se vedea N. Iorga, op. cit., pa. 287
creştinismului nu interesează discursul nostru (cel puţin nu în mod esenţial), dar se poate spune
că noua religie a determinat şi o mai strânsă unitate a membrilor obştilor, practic a întregii
populaţii daco-romane faţă de toate populaţiile nomade.
În concluzie, trebuie să arătăm că „părăsirea Daciei” n-a însemnat o plecare în masă a
tuturor locuitorilor provinciei de frica unei „invazii distrugătoare", aşa cum nu s-a putut
verifica în nici un caz distrugerea întregii populaţii dace de către romani.
Pe cale arheologică, prin intensele cercetări sistematice efectuale pe întreg teritoriul
naţional, s-a putut constata unitatea de cultur şi civilizaţie a populaţiei româneşti după părăsirea
aureliană. Prin stabilirea unei anume contemporaneități a primelor faze ale cultuii Hlincea şi
Dridu, aceasta din urmă evoluată pe fondul culturii de tip Ipoteşti-Cândeşti-Ciurelu, se constată
evoluţia unitară a întregului spaţiu vechi românesc, având în vedere larga răspândire teritorială
a descoperirilor aparţinând acestor culturi, de la Nistru la Tisa.
Inventarul arheologic indică lipsa unor deosebiri frapante între tipurile de aşezări şi
locuinţe, ceea ce conduce la concluzia clară a unităţii de cultură şi civilizaţie a populaţiei
româneşti în secolele VII-IX, prin urmare şi a sistemului de drept20.
Apariţia instituţiilor cutumiare ale dreptului public este legată de gruparea formaţiunilor
prestatale în ţări feudale unitare.
Instituţiile medievale româneşti sunt organizate pe temeiuri de tradiţie romană şi
romano-bizantină, dar influențate şi de modele barbare, cu precădere de lumea slavă,
feudalizată în forme poprii. Această dualitate este demonstrată cum arăta un istoric 21 chiar și de
următoarele perechi de termeni (sinonimi sau apropiati ca sens): jude, ducă., domn, ţară, lege,
dreptate, județ sunt de origine latină (greco-latină), pe când cei de cneaz, voievod, bogat,
stăpân, sfat, pravilă sunt slavi sau preluaţi din slavă.
Instituţia centrală statală a fost domnia (şeful statului a fost cunoscut sub numele de
domn de la latinescul dominus stăpân sau mare voievod, acesta din urmă este consacrat în
documentele scrise în slavoneşte, reliefând caracterul ostăşesc al instituţiei.
Aşa cum semnifică primui termen (domn - dominus) domnul a fost stăpân al întregului
teritoriu al ţării, având un drept de proprietate eminentă (dominum eminens), adică un drept
real asupra întregii proprietăţi private funciare din ţară, suprapus celorlalte forme de proprietate
20
Pentru amănunte cu privire la descoperirile arheologice ce vizează această etapă numită "mileniul întunecat", a
se vedea Eugeniu Zaharia, Cultura Dridu în Dictionar de istorie veche a României. Bucureşti, 1976, pag. 246-
248
21
A se vedea I. A. Pop, Institutii medievale româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 199 1, Pag. 12
subordonată, existente asupra aceloraşi domenii (dreptul de proprietate în această etapă se
caracterizează prin diferite limitări, prin obligaţii conexe, și prin aspectul complex, constând în
suprapuneri și discriminări).
Faptut că domnul avea dominium eminens, îi conferea acestuia anumite drepturi la
înstrăinarea domeniilor, şi anum confirmarea prin hrisov domnesc (existenţa hrisovului
domnese Țara Românească şi Moldova şi încuvunţarea regească consiusus regius în
Transi1va1ia); „darea calului" (un privilegiu care consta în donația unui cal pe care părţile ce
încheiau anumite acte privitoare la o proprietate - vânzare, cumpărare, înfrătiri etc. - trebuiau s-
o facă domnului)22 şi retractul succesoral (beneficiul conform căruia proprietatea donată de
şeful statului pentru diverse servicii, în special militare, se întoarce la el, la moartea
donatarului, dacă nu are urmaşi pe linie masculină, care să continue prestarea serviciilor).
În virtutea lui dominium eminens, şeful statului dispunea şi de pământurile fără stăpân,
aşa cum putea culege şi moştenirile vacante.
Tot în această perioadă și mai târziu sunt întâlnite formele de organizare statală precum
voievodatul, principatele, guvernatorul, iar printre instituțiile publice amintim Sfatul domnesc,
adunările de stări, dregătoriile centrale, și altele.23
Ajungând mai aproape de zilele noastre, menționăm că în Transilvania, după intrarea
sub dominația austriacă, se recunoaște valabilitatea vechilor legiuiri, care se vor aplica și în
continuare.
În ceea ce priveşte actele normative care se aplică acum în Transilvania, acestea erau:
decretele dietelor (întrunite însă din ce în ce mai rar), cele două coduri penale (al Mariei
Theresia - 1768, şi cel a lui losif al II-lea din 1787), apoi cele impuse direct de curtea de la
Viena: diplome, patente, edicte etc.
Pentm dezvoltarea juridică a Transilvaniei (şi pentru schimbările sociale produse) sunt
de menţionat o serie de patente: (din anii 1853, 1854) adoptate pentru principatut Transilvania
şi relative la desfiinţarea servituţii personale şi improprietărirea foştilor iobagi pe pământurile
urbariale, apoi din 1853 pentru punerea în aplicare a Codului civii austriac în Transilvania, de

22
S-a făcut o anume comparatie între această dare întâlnită în Ţara Românească şi Moldova (de precizat că în
Transilvania nu exista, şi aceasta datorită faptutui că la mutatiile de proprietate se plăteau unele taxe procedurale
în bani, ceea ce făcea inutilă perceperea ei în natură) şi suma de bani pe care vasalul din Apusul feudal o plătea
suveranului de câte ori îşi vindea feuda - (aşa-zisul quint denier din dreptui francez).
23
Pentru o cercetare mai amplă a organizării și instituțiilor de această perioadă, a se vedea Ioana Vasiu, Istoria
vechiului drept românesc, op. cit., p. 100 și urm.
asemenea, au fost adoptate norme privitoare la dreptul comercial şi cambial (o serie de
ordonanţe reglemetau cambia, falimentul, comerţul etc). Relativ la aceste norme ale dreptului
scris adoptate în această perioadă în toate cele trei țări române se impun câteva concluzii
scurte, dar clare.
În primul rând, deşi s-a încercat schimbarea raportului cutumă-lege scrisă în favoarea
acesteia din urmă nu s-a reuşit, aşa cum s-a remarcat deja multe din legiuirile adoptate în
această etapă "au rămas literă moartă" nefiind aplicate, sau fiind apiicate în prea puţine cazuri.
În al doilea rând, se remarcă unitatea de cultură juridică a celor trei ţări române,
legiuirile circulând de o parte şi alta a Carpaților, constituind o bază pentru unificarea
legislativă de mai târziu (din 1864-1866 pentru Principate; pentru Transilvania, mai târziu, din
1918).
În al treilea rând, se remarcă totuşi originalitatea dreptului nostru scris (cu toate
influenţele venite din afară). Toate influenţele străine din domeniul dreptului nostru scris
(metaforic le-am putea nurni "ispite") ce au tentat de-a lungul veacurilor sistemul nostru de
drept (acum, în pragul modernizării dreptului, mai mult ca oricând) nu dau conţinutul hotărâtor,
ci doar concură la conturarea lui. De altfel, sistemul de drept al fiecărui stat se poate caracteriza
printr-un astfel de dozaj al acestor "ispite".
Din acest motiv şi prin îinţelegerea acestei mişcări din etapa de premodemizare a
dreptului se poate spune că modernizarea dreptului la noi nu s-a făcut (cum în mod neştiinţific
s-a susţinut) într-o noapte, la 1864, când s-au luat şi s-au tradus toate legile Apusului şi s-au
aplicat la noi. Legile ce au constituit sistemul dreptului modem la noi au fost pregătite de toată
activitatea legislativă din perioada pe care am prezentat-o.24

Secţiunea 3. Evoluţia dreptului

Înainte de toate – scrie Del Vechio – evoluţia juridică reprezintă o trecere de la
elaborarea spontană , nereflectată şi inconştientă la elaborarea deliberată , reflectată şi
conştientă . Oamenii primitivi nu au conştiinţa clară a raţiunii normelor pe care le urmează :
stabilind anumite limite libertăţii reciproce , ei satisfac un impuls spontan al naturii lor .

24
Pentru o mai amplă și mai atentă analiză a evoluției statului și dreptului pe teritoriul țării noastre, a se vedea
Ioana Vasiu, Istoria vechiului drept românesc, op. cit., p. 131 și urm.
Normele la început nu sunt enunţate , ci sunt în vigoare în fapt , se concretizează în obicei care
este socotit neschimbător şi sacru , ca provenit din poruncile dumnezeieşti .
Ulterior se dezvoltă raţiunea şi se deşteaptă spiritul critic , în timp ce obiceiul se
arată tot mai insuficient pentru a disciplina activităţile crescânde şi noile raporturi ale vieţii
sociale . Atunci obiceiul tradiţional îşi pierde încetul cu încetul caracterul său sacru şi se
concepe posibilitatea de a-l schimba ; se cere formularea de noi reguli şi revederea celor
existente . Se intră astfel într-o alta fază care se distinge prin formare a unei clase de
tehnicieni , care anunţa legislaţia .
Opera lor se exercită la început în sens interpretativ , declarativ al obiceiului . Mai
târziu elaborarea legislativă se afirmă ca izvor autonom capabil chiar să facă desfinţări şi
înnoiri , atunci procedura dreptului a devenit pe deplin reflectată şi conştientă , opera de raţiune
şi de deliberare .
Un alt caracter al evoluţiei dreptului – continua Del Vechio – este trecerea de la
particularitate la universalitate şi umanizarea lui .25
Maurice Duverger arată că dreptul apare când “ oamenii dintr-un grup social
încearcă să regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantaje şi dezavantaje pe care
le atrage fiecare din aceste raporturi , echilibru între produsele de schimb , între daună şi
reparaţii , între răul pricinuit colectivităţii şi sancţiunea aplicată autorului: dreptul se defineşte
prin natura sancţiunilor aplicate în caz de violarea normelor .”26
În aceste încercări “ o normă socială , scrie Hoebel , devine normă de drept din
momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată sub formă de ameninţare sau în mod
real de aplicare a unei forţe fizice , executată de un individ sau de un grup de indivizi ca
privilegiu socialmente recunoscut al acestuia “27 .
Aşadar realitatea istorică ne arată ca dreptul este un fenomen social inerent societăţii
umane , cum a fost lapidar exprimat de romani prin adagiul “ ubi societas ibi jus “. Evoluţia
concepţiei omului despre drept a fost pragmentată în filosofia şi doctrina juridică de-a lungul
timpului . Aceasta filosofie ne ajută să înţelegem ce este Dreptul , ne ajută să înţelegem natura
şi scopul lui într-o societate .

25
Ibidem , pg. 310-312
26
Maurice Duverger , Institution politique e Droit constitutionnel , Paris , 1960 , pg. 9
27
Hoebel , The low of primitive man , Canbridge , 1954 , pg. 208 (citat după Nicolae Popa , Teoria generală a
dreptului , Bcuresti , 1996 , pg. 53 )
 Pentru CICERO , există un drept asupra tuturor legilor omeneşti , care descinde din
aceeaşi raţiune din care descinde însăşi ordinea universală . Dreptul, remarca Cicero este
stabilit prin lege , dar legea nu este edictul pretorului , ea este raţiunea supremă înscrisă în
natura noastră , dar dezvoltată şi perfecţionată prin cugetul nostru . Aceasta nu înseamnă că tot
ce se cuprinde în legi şi datini ar fi just şi bun . Ignoranţa şi atâtea defecte omeneşti se pot
amesteca în făurirea legilor .
28
Toma D’Aquino distinge între legea divină , legea naturii şi legea omenească .
Legea divină se găseşte în înţelepciunea lui Dumnezeu . Legile naturii sunt un rezultat al celor
divine . Dreptul natural prescrie anumite limite în care trebuie să se desfăşoare activitatea
omenească . Legea pozitivă adică legea omenească este elaborată datorită împrejurărilor
diverse şi intervenţiei arbitrarului omenesc . Ea nu este dreaptă decât în măsura în care se
menţine în acord cu dreptul natural dar cuprinsul ei depinde de feluritele nevoi şi condiţii de
viaţă ale oamenilor. Dreptul pozitiv , omenesc , realizat pe baza unor principii stabilite, poate
cuprinde multe amănunte şi poate varia după spaţiu şi timp , de aceea de la el nu putem aştepta
să realizeze justiţia absolută .
Între dreptul natural şi dreptul pozitiv , Toma vede diferenţa fundamentală că în timp
ce regulile dreptului natural sunt poruncite pentru că sunt bune şi interzise pentru că sunt rele ,
cele ale dreptului pozitiv sunt bune pentru că sunt poruncite şi rele pentru că sunt interzise .
Legea nu obţine raţiunea de lege decât dacă este subordonată binelui comun . Binele
comun este criteriul clasificării legilor în juste şi injuste , când legile sunt juste ( adică
subordonate binelui comun ) sunt obligatorii şi oamenii le respecta nu din coerciţie sau teamă ,
ci din raţiune . Legile injuste nu obligă pe nimeni , ele sunt legi care vizează gloria sau
interesul deţinătorilor puterii , sunt legi care depăşesc puterea încredinţată legiuitorului şi care
repartizează inechitabil sarcinile sociale , fiind mai degrabă violenţe decât legi .”
În concepţia lui MACHIAVELI29 se consideră că omul fără stat este o brută lipsita de
religie , de morală şi de legi . Rezultă că fondatorul unui stat , acţionând anterior moralei şi
legilor , nu poate fi constrâns de ele ; cel ce fundează un stat îi dă şi legile şi interesul statului
( salvării lui ) este proclamat ca principiu al legiferării „solus republicae suprema lex este”.
Pentru Montesquieu crearea legilor juridice de către oameni însăşi este pusă în
indisolubilă legătură cu apariţia vieţii asociate , cu conflictele şi ciocnirile generate de aceasta .
28
Ştefan Georgescu , Filosofia dreptului , , Ed. All , 1998 , pg. 74-76
29
Nicolo Machiaveli , Principele , Ed. Mondeo , 1998 , p. 17-21
Ideea fundamentală a operei sale este corelaţia intimă între ordinea juridică a unui popor şi
totalitatea împrejurărilor fizice , geografice , climatice , economice , financiare , politice ,
religioase , tradiţionale şi educative înăuntrul cărora acea ordine juridică s-a format . Acest “
spirit al legii “ este dat de faptul că legea apare ca rezultantă a tuturor factorilor de mai sus .
Aşadar fiecare comunitate , popor , naţiune , trebuie să creeze propria sa legislaţie
politică şi civilă în corespondenţă cu spiritul său propriu specific . El defineşte legile ca “
raporturi necesare care derivă de la natura lucrurilor “ , înţelegând prin aceasta definiţie legile
naturii cât şi cele imperative omeneşti . ” Legea , continuă el , este raţiunea umană “ .30

Capitolul II. Statul şi funcţiile acestuia

Secţiunea 1. Noţiune. Definiţii

Fenomenul „drept" nu poate fi pe deplin înţeles şi explicat în afara conexiunii sale
organice cu fenomenul „stat". Legătura acestor existente social-istorice este obiectivă, ea fiind
reflectată deopotrivă de întregul proces al apariţiei şi evoluţiei lor de-a lungul mileniilor, ca şi
de logica cunoaşterii lor ştiinţifice.
Cuvântul „stat" provine din latinescul „status" care iniţial nu avea un înteles sau sens
strict determinat, exprimând ideea generică de ceva „stabil" „stabilitate", în inţeles de poziţie,
stare, situaţie stabilă, fel de a fi etc.

30
Montesquieu , Despre spiritul legilor , Edit. Şiintifică , Bucuresti , 1964 , vol I , p. 17
 Cu timpul, prin asociere cu alţi termeni sau atribute cuvântul „status" primeşte treptat în
limbajul roman antic şi o semnificaţie politică în expresii ca, de exemplu, „status civitas" (care
desemna starea sau felul de a fi a guvernării cetăţii) sau,"status rei romanae" (în înţelesul de
„stat", „stare", situaţie a lucrurilor, a „treburilor" romane), sau „status rei publicae" („situaţia"
treburilor publice) etc.
Prin evoluţie, cuvântul „status" a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare.
Sensul pe care îl dăm astăzi acestui termen, a fost fundamentat în secolul al XVI-lea de către
Nicolo Machiavelli – părintele ştiinţei politice moderne – odată cu publicarea lucrării „I1
Principe", în care spune că „toate stăpânirile care au avut putere asupra oamenilor sunt state,
sunt republici sau principate" (Tutti sono stati e sono o Republiche o Principati). Una dintre
insuficientele doctrinei lui Machiavelli constă în aceea că nu detaşează notiunea de „stat" de
realitatea oamenilor care îl constituie. Astfel, Machiavelli a legat statul de persoana
„Principelui, personalizând statul. Important este că începăsnd cu Machiavelli cuvântul „stat"
începe să desemneze instituţia autorităţii într-o formă de organizare socială a societătii.
Din limba italiană termenul a fost preluat şi transpus şi în celelalte europene : în
engleză state ; în germană staat ; în franceză l’etat, în română stat etc. Până la generalizarea
termenului „stat„ utilizarea lui ca un concept abstract, de sine stătător, diversele forme de
organizare „statală” erau denumite prin expresii mai concrete ca exemplu, „principate",
„regate”, „republici", „imperiu", „ţară" etc.
În funcţie de criteriile avute în vedere din perspectivele din care a fost studiat,
termenului „stat" i s-au dat mai multe accepţiuni.
Astfel de exemplu, termenul sau cuvântul „stat" poate fi înţeles şi explicat în două mari
sensuri sau accepţiuni, şi anume : în sens istorico-geografic şi în sens politico-juridic.
În accepţiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se înţelege populaţia organizată
pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale
ale acesteia. În această acceptiune notiunea „stat" are înţeles larg, fiind sinonimă cu aceea de
„tară" sau „patrie".
În această accepţiune statul are ca elemente definitorii: populaţia, organizarea politică a
populaţiei şi, respectiv, teritoriul (delimitat prin frontiere), adică limitele geografice ale
extinderii organizării politice a acelei populaţii.
 Sensul politico-juridic al termenului „stat" este mai restrâns ca sferă, dar mai relevant
pentru conţinutul pe care îl exprimă. În acest sens, prin stat se înţelege organizaţia politică de
pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau instituţiilor
autoritătii publice prin intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea generală a
societăţii. Aşadar, în accepţiune sau sens politico-juridic prin „stat" se înţelege doar una din
laturile sensului istorico-geografic. Pentru sensul politico-juridic al noţiunii sau termenului
„stat" se utilizează în mod curent termeni diferiţi, ca de exemplu „putere de stat", „putere
publică", „autoritate publică", „forţă publică", „aparat de stat", „organe de stat", „mecanism de
stat" etc. În limbaj curent, utilizarea lor ca sinonime nu deformează esenţa ideii pe care o
exprimă. În limbajul de specialitate însă între conţinutul acestor termeni se poate face o
oarecare distincţie realizându-se o mai mare rigoare în exprimarea conţinutului respectiv.
De exemplu, prin noţiunea de „stat" se exprimă întregul fenomen statal, fiind termenul
de maximă generalitate, în timp ce prin termenul „a „mecanism", „organ" etc. se exprimă
aspectul structural şi funcţional „statului", iar prin „putere" „autritate" de stat sau „publică” se
exprimă însuşirea sau calitatea acestui aparat, mecanism, etc., de a exercita autoritatea, adică
de a organiza şi la nevoie de a impune în temeiul normelor de drept organizarea, conducerea şi
dirijarea acelei societăţi prin aplicarea constrângerii juridice.31
Totodată, prin conceptul de „putere" de stat se mai înţelege „conţinutul" sau „esenţa"
statului în timp ce prin „forma statului se înţelege modul de deţinere, organizare şi exercitare a
puterii, modul de funcţionare a mecanismului sau organelor de stat, structurarea lor
instituţională.

II.1.a Încercări doctrinare de definire a conceptului

Dacă noţiunea de societate , prin generalitatea sa cuprinde în sine orice fel de legătură ,
există printre acestea una de deosebită importanţă , şi cu un caracter bine definit ; aceasta este
legătura juridică sau politică prin care oamenii se grupează în stat . Statul este deci o formă a
societăţii “ expresia potenţială a societăţii “. Prin societate înţelegem complexul tuturor
legăturilor , statul se întemeiază pe una singură dezvoltând şi toate celelalte . Statul după cum
nu este singura formă a societăţii , tot aşa nu este nici cea mai vastă formă de societate , sunt
altele , de exemplu religiile , naţionalităţile , care cuprind un număr mai mare de indivizi ,
31
Andrei Sida, Berlingher Daniel, Teoria generală a dreptului, op.cit., p75
aparţinând unor state diferite . Dar “ Dacă statul nu este legătura socială cea mai întinsă , este
însă cea mai importantă şi cea mai solidă , căci determină în mod mai precis şi modelează mai
energic relaţiile vieţii comune “32. Toate celelalte legături resimt în cel mai mare grad influenţa
statului , căci ele trebuie să se aşeze în cercul său şi pe bazele sale .
“ În stat şi pentru stat o mulţime de indivizi dobândeşte facultatea de a voi şi de a lucra
ca o entitate autonomă , şi poate să dea vieţii sale o direcţie unitară şi coerentă “33. Se produce
o adevărată sinteză , o unire a persoanelor particulare , aşa încât ele alcătuiesc o nouă entitate .
“ Cum una sit omnium voluntas “ , spune Hobbes , “ pro una persona civitas habenda est “ .
Statul , se spune , deseori exprimă ordinea din natură , copiază , o reproduce . Întrebuinţând
vorbirea lui Hegel am putea spune că “ în stat se trezeşte spiritul lumii , care a adormit în
natură “34
35
Un alt autor defineşte statul ca ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea , adică al aparatului prin care se realizează direcţionarea societăţii “ sau în sens larg
“ organizarea politică a unei populaţii , în limitele unui teritoriu istoric , recunoscut de
comunitatea internaţională , în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru realizarea
prosperităţii fiecăruia şi a Binelui comun , pentru înnobilarea fiinţei umane , prin valorile
perene ale culturii şi civilizaţiei” .
În aproape toate definiţiile statului avem trei elemente dominante .
Un element personal , care-l constituie populaţia , şi care se raportează la stat prin
legătura de cetăţenie , o legătură juridică , ce fixează drepturi şi obligaţii reciproce .
Este vorba de un număr de oameni destul de mare pentru a permite mulţimii de a avea o
organizaţie desăvârşită şi o viaţă autonomă . Statul presupune o distribuţie organică a funcţiilor
care să-i asigure în mod stabil şi definitiv dezvoltarea vieţii omeneşti sub toate formele sale şi
să-i garanteze autonomia . “ Populaţia fiind variabilă , dar statul subzistă cu toată schimbarea
şi succesiunea generaţiilor şi creşterea sau scăderea numărului membrilor săi , ceea ce
dovedeşte că statul nu este o simplă sumă a indivizilor , ci o fiinţă nouă “ 36. În acest fel
populaţia care condiţionează existenţa unui stat , se identifică printr-o anumită viaţă spirituală .
32
Giorgio Del Vecchio , Lecţii de Filosofie Juridică , Ed. Europa nova , p.273
33
Ibidem
34
Hegel , Principiile filozofiei dreptului , Edit. Academiei R.S.R . 1969 , Bucureşti , p. 315
“ Statul trebuie considerat ca un mare edificiul arhitectonic ca o hieroglifă a raţiunii care se exprimă în planul
realităţii “
35
Antonie Iorgovan , Drept Constituţional şi Instituţii Politice , Edit. J.L. Calderon , 1994 , p. 140
36
Giorgio Del Vecchio , op. cit. , p. 274
Este de neconceput să existe un stat fără să existe o latura psihologică , afectivă foarte
puternică a populaţiei , mai puternică de deosebirile , oricare ar fii ele , inclusiv cele etnice ,
lingvistice sau religioase .
Elementul material sau teritoriul este tocmai spaţiul în care se delimitează sfera puterii
politice şi implicit ( în principiu ) sfera competenţei autorităţilor publice naţionale .
Astfel teritoriul poate fii definit ca o suprafaţă de pământ bună de locuit fără care o
mulţime , oricât de numeroasă ar fi , ar avea întotdeauna caracterul unei grupări trecătoare şi
nomade şi nu ar putea constitui un stat .
În legătură cu un anumit teritoriu , statul îşi stabileşte legăturile cu cetăţenii , îşi
structurează aparatul sau şi îşi dimensionează suveranitatea.
Al treilea element îl constituie Forţa publică denumită şi puterea de stat . Una din
discuţiile devenite clasice în literatura de specialitate este bazată pe reportul dintre puterea
politică - suveranitatea şi puterea de stat sau forţa publică .
37
În literatură se face următoarea nuanţare : Termenul politic desemnează caracterul
social al puterii , aşadar exprimarea puterii politice desemnează puterea poporului . Şi puterea
de stat are trăsături politice , dar puterea politică are un conţinut mai larg decât organizarea sa
statală , altfel spus decât puterea de stat ( sau forţa publică ). Puterea de stat este o parte
instituţionalizată a puterii politice sau “ haina pe care o îmbracă puterea politică într-o societate
organizată statal , deci ne găsim la o relaţie de la întreg la parte .
Termenul de suveranitate a fost folosit din antichitate 38 , dar a fost fundamentat din
punct de vedere teoretic mult mai târziu , în special de către Jean Bodin.
În literatura occidentală de specialitate este dominantă teza după care puterea politică
( sau autoritatea exclusivă politică ) , ca element al statului mai poate fii exprimată şi prin
noţiunea de suveranitate în timp ce literatura din răsăritul Europei este dominată de teza după
care suveranitatea este o trăsătură a puterii de stat . De fapt mai mult decât o contradicţie , este
vorba de moduri diferite de abordare al unuia şi aceluiaşi fenomen.
Prin suveranitatea poporului înţelegem dreptul poporului de a decide asupra destinelor
sale , de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui precum şi de a controla
activitatea acestora. În societatea în care puterea politică aparţine întregului popor ,

37
Ioan Muraru , Drept constituţional şi instituţii politice , Edit. Atacami , 1998 , vol. II , p. .5
38
se consideră ca primă definiţie a suveranităţii este formulată de Porculus (jurist consult roman) , “ Liber
populus externus in qui alterius populi potestati est subiectus”
suveranitatea se poate identifica cu puterea politică şi numai în această măsură putem vorbi de
popor ca titularul suveranităţii. O altă interpretare ar însemna împărţirea poporului şi practic
autodizolvarea sa.
Aşadar putem vorbi despre suveranitate sau putere politică ca element al statului , prin
raportare la teritoriu şi populaţie . Dar putem să vorbim despre suveranitate ca trăsătură a
elementului formal însuşi ( ca trăsătură a puterii de stat ).
Adică pentru “ a exercita ” puterea politică ( sau suveranitatea ) poporul creează statul ,
ca un ansamblu instituţionalizat de organe , astfel se creează puterea de stat , care nu poate fi
decât suverană , adică supremă în interior şi independentă în exterior .
Concluzionând putem să spunem că : “ puterea politică exclusivă sau suveranitatea ca
element definitoriu într-un stat , nu trebuie confundată totuşi cu suveranitatea puterii de stat ,
adică a forţei juridico-statale în care s-a instituţionalizat puterea politică ”.39
Prin urmare puterea politică sau autoritatea politică exclusivă ( care aparţine poporului )
exercitată de un stat asupra unei populaţii de pe un teritoriu determinat este în fond puterea de
stat.
Aşadar statul ( noţiunea de stat ) cunoaşte două accepţiuni , ambele corecte şi larg
utilizate .
În prima accepţiune , mai mult politică , sociologică , prin stat se înţelege “ suma celor
trei elemente distincte şi anume : teritoriul , populaţia şi puterea statală sau forţa publică “
(statul în accepţiunea strict juridică) . În această accepţiune statul este sinonim cu ţara .
Într-o a doua accepţiune prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului , mai
exact mecanismul sau aparatul de stat .
Ca organizaţie politică a puterii, statul apare ca un ansamblu sau sistem articulat de
instituţii sau organisme, ca un mecanism de organe şi instituţii învestite cu autoritate, prin care
se realizează organizarea conducerea societăţii, ordinea socială. Într-o asemenea accepţiune,
statul poate fi înţeles ca mecanismul sau sistemul institutionalizat al puterii politice care are la
bază constituirea forţei publice — adică al unui aparat specializat în asigurarea ordinii sociale
care dispune de posibilitatea aplicării la nevoie a constrângerii. De aici şi frecventa identificare
a statului cu „forţa publică".

39
Antonie Iorgovan, op. cit. ,p.145
 Încercările de a elabora o definiţie atotcuprinzătoare a fenomenului „stat" nu au condus
până în prezent la o formulă unanim acceptată. O asemenea definiţie probabil nu va putea fi
elaborată niciodată, din cauza complexităţii problemelor şi aspectelor pe care le ridică un
asemenea fenomen şi care nu pot fi concentrate în limitele şi rigorile unei definiţii clasice.
Pornind de la cele două sensuri sau accepţiuni ale termenului „stat", o posibilă definire a
acestuia ar putea fi totuşi formulată astfei: „Statul este o organizatie politică formată din
reprezentanţi al populaţiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiti cu atribuţii de putere
care constau în posibilitatea de a lua decizil obligatorii, în numele întregii populaţii,
concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate
de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere'".40
În mod sintetic, statul ar mai putea fi definit „ca o putere organizată asupra unei
populatii, pe un anumit teritoriu", sau, într-o altă definiţie care a fost dată statului, bazată pe
teoria clasică, este aceea formulată de prof. Mircea Djuvara, conform căreia „Statul reprezintă
suveranitatea unel populatii numită naţiune, aşezată pe un teritoriu” sau, „autoritatea pe care o
organizaţie publică o deţine şi care-i dă liberă facultate de organizare şi de creare a dreptului
pe teritoriul respectiv.
Uneori statul este definit ca fiind „organizaţia politică cea mai largă , mai cuprinzătoare
din societate subliniindu-se prin aceasta că nici o altă formă de organizare politică din societate
nu are calitatea sau capacitatea de a cuprinde în structurile sale de autoritate întreaga populaţie
din acel teritoriu (cetăţeni şi străini), decât statul.

II.1.b) Elementele de identificare ale statului (constantele acestuia)

Aşa cum s-a mai menţionat, nici în legătură cu definirea statului nu există un consens
unanim s-au qvasiunanim cu privire la o formulă consacrată de definire a statului. De aceea,
numeroşi autori în materie de teorie a statului şi dreptului formulează nu atât „definiţii" în
înţelesul clasic al termenului cât insistă pe elementele sau trăsăturile definitorii, caracteristice
ale statului care, aşa ca şi în cazul dreptului, au fost exprimate prin termenul generic de
„constante" sau „permanenţe" ale statului adică trăsături de maximă perenitate, de stabilitate în
existenţa şi evoluţia istorică a fenomenului „stat".

40
Andrei Sida, Berlingher Daniel, Teoria generală a dreptului,, op.cit., p. 77
 Asemenea constante sunt identificate în ambele accepţiuni ale notiunii de stat: a)
Constantele statului in sensul istorico-geografic sunt considerate a fi: teritoriui, populaţia
(naţiunea) şi puterea publică.
Teritoriul — condiţie naturală de existenţă a unei populaţii este o constantă definitorie a
statului, fie şi numai pentru faptul că nu a fost şi nu este de conceput un stat fără un teritoriu
propriu. Ca şi dreptui, statul a apărut în urma unor prefaceri social-istorice. Această apariţie a
fost determinată de schimbările ce au avut loc în orânduirea comunei primitive şi care au făcut
ca formele de organizare şi conducere specifice comunei primitive să nu mai fie eficiente,
ducând astfel la impunerea unei noi forme de organizare cea politico-statală.
Una dintre aceste schimbări a reprezentat-o înlocuirea criteriului legăturilor de sânge
caracteristică organizării pre-statale cu criteriul teritorial. Teritoriul dobândeşte astfel
semnificaţia unui criteriu politic, întrucât statul urmează să reglementeze raporturile cetăţenilor
săi nu după criteriul de rudenie ci după cel al limitelor geografice ale unui teritoriu delimitat în
care îşi structurează un aparat propriu, prin intermediul căruia îşi va organiza şi exercita
puterea suverană.
Sub aspect politico-juridic, prin teritoriu se înţelege nu numai spaţiul terestru, ci şi
întinderile de apă, inclusiv apele teritoriale, subsolul şi spaţiul aerian cuprins în limitele unor
graniţe (frontiere) înăuntrul cărora statul îşi exercită puterea suverană.41
Din punct de vedere economic, teritoriul constituie sursa de existenţă a acelei populaţii.
Mediul geografic, calitătile solului, conţinutul zăcăminte minerale al subsolului, mediul
ambiant în general, au reprezentat factori importanţi în stabilirea populaţiei pe un anumit
teritoriu şi renunţarea la nomadism. Clima şi relieful şi-au pus, de asemenea, amprenta pe
specificul modului de trai şi al obiceiurilor, tradiţiilor, spiritualităţii popoarelor. La rândul lor,
toate aceste elemente ce dau contur noţiunii de teritoriu se reflectă mai mult sau mai puţin şi
asupra organizării statale şi cultural-spirituale ale popoareior respective, conferindu-le un
anumit specific naţional.
Populaţia — reprezintă un alt element de constantă a statului, în sens istorico-geografic,
desemnând factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităti statale, cât şi
ale raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice etc., care stau la baza comunităţii
respective.

41
Idem, p. 79
 Categoriile de „societate", „popor" şi „natiune" exprimă, în limbajul ştiinţelor socio-
umaniste, principalele forme de comunitate umană, în succesiunea lor istorică, proprii
organizării statale.
Cele trei concepte sau categorii au conţinuturi determinate. Astfel, „societatea" este
termenul cel mai larg desemnând populatia sub aspectul ei relaţional şi instituţionalizat de pe
un anumit teritoriu; prin „popor" se înţelege o comunitate umană anterioară naţiunii,
caracterizată printr-o comunitate şi continuitate de limbă, de viaţă şi activitate materială, de
etnicitate, factură psihică şi de cultură; „naţiunea" desemnează comunitatea umană modernă şi
contemporană în care trăsăturile specifice formei de comunitate umană anterioare se ridică la
un nivei calitativ mai înalt având ca suport spiritual conştiinţa naţională de sine, iar ca suport
material — comunitatea de viaţă economică bazată pe economia de piaţă. 42
Puterea publică este acea constantă a definirii statului prin care se exprimă în mod
concentrat esenţa statului însuşi, adică organizarea politică a puterii care cuprinde întreaga
populaţie existentă pe un anumit teritoriu şi care poate aplica la nevoie (cazul nerespectării
normelor pe care le instituie) constrângerea.
Ca expresie a unei asemenea organizări politice, puterea publică îmbracă forma
instituţionalizată a unor organisme ale puterii. În acest înţeles al ei, puterea publică apare odată
cu desprinderea din societate, luată în întregul ei, a unor categorii de oameni învestiţi într-un
fel sau altul cu reprezentarea şi exercitarea autorităţii sociale în numele întregii societăţi şi
constituirea unor „organisme" sau „organe" specializate ale puterii în societate.
Cea mai directă formă de organizare şi exercitare a puterii publice o constituie
organismele din categoria „forţei publice" în care sunt cuprinse armata, poliţia, jandarmeria,
tribunale, închisori etc. „Puterea publică" are deci o accepţiune mai largă decât noţiunea de
„fortă publică", ea cuprinzând întreaga structură de organizare, reprezentare şi exercitare a
puterii politice la nivelui întregii societăţi.
În acceptiunea sa modernă şi contemporană, puterea publică ne apare ca o structură de
organizare a puterii într-un sistem conex a trei categorii fundamentale de organe sau instituţii
fundamentale: legislative, executive şi judecătoreşti. Puterea publică nu este altceva, în ultimă
instanţă, decât expresia acestui macro-sistem de organe ale puterii politice a căror raţiune de a
fi constă în a legifera, a administra şi a înfăptui legalitatea în viaţa şi activitatea socială. În

42
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 119
acest context şi noţiunea de „organ" sau „organe" ale statului termeni cu o largă utilizare în
sfera ştiinţelor juridice comportă câteva precizări ale sensului sau accepţiunii lor.
Astfel prin organ al statului sau stat se înteiege o structură, organizată, o instituţie
constituită şi învestită prin lege cu anumite atribuţii sau funcţii, cu anumite competenţe în
exercitarea cărora poate emite acte sau dispoziţii cu caracter obligatoriu, susceptibile de a fi
aduse îndeplinire, la nevoie, prin constrângere.43
De exemplu, sunt în acest sens „organe" ale statului: instituţiiie puterii legislative
(Senatul, Camera Deputaţiţor, comisiile acestora, Guvernul, ministerele, autorităţile locale,
organele judecătoreşti ş.a.
Într-un alt sens, notiunea de „organ de stat" desemnează grupuri de persoane sau
anumite persoane învestite, în baza legilor, cu competenţe care le conferă posibilitatea de a
emite acte, dispoziţii sau decizii cu caracter obligatoriu, a căror respectare este garantată prin
forţa de constrângere. În această categorie sunt cuprinşi, de exemplu, senatorii, deputaţii,
comisiile parlamentare, preşedintele de republică, miniştrii, primarii, prefectii, judecătorii,
procurorii, ofiţerii etc.
Deşi acţionează ca „organe" ale statului, asemenea persoane dobândesc această calitate
în virtutea faptului ca au fost numiţi sau aleşi într-o anumită structură de organizare a statului,
adica într-un organ de stat pe care îl reprezintă prin activitatea sa. În legătură cu această
accepţiune a noţiunii de „organ de stat- poate fi pusă în discuţie şi noţiunea de “funcţionar
public", deosebirea sau delimitarea dintre acestea neputând fi întotdeauna netă.
Totuşi, dacă avem în vedere modul de definire al ,funcţionarului public" în dreptul
administrativ şi în dreptul penal, distincţia dintre „organ de stat" şi cea de „funcţionar public"
apare edificatoare.
În acest sens, funcţionarul public este definit ca persoana fizică încadrata prin contract
de muncă în componenţa unui organ de stat, fiind învestită, în baza unor prevederi legaţe, cu
îndeplinirea unei funcţii pe care o exercită în mod permanent pe durata sa, în condiţiiie
contractului de muncă, în schimbul unui salariu.44
De regulă, funcţionarul prestează în cadrui organului de stat respectiv o activitate
profesională de o anumita specialitate (economist, jurist, inginer, medic, tehnician etc.).
b) Constantele statului în sensul politico-juridic .
43
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura univ. D. Cantemir, Cluj Napoca, 1992, p. 147-150
44
Antonie Iorgovan , Drept Constituţional şi Instituţii Politice, op. cit., p. 112
 În sensui politico-juridic constantele statului pot fi urmărite, la rândul lor, pe mai multe
planuri, completând sau întregind trăsaturile sau constantele istorico-geografice, oferind astfel
un ansamblu mai relevant de elemente definitorii ale fenomenului „stat". Între aceste constante
politico-juridice mai importante sunt :
Constituirea şi exercitarea puterii, a autorităţii ca „putere" sau „autoritate publică", ca
putere oficiala, institutionalizată şi exercitată asupra întregii populaţii din teritoriu ; constituirea
şi funcţionarea organelor statuiui pe principlui „separaţiei puterilor". (Aceasta, în toate statele
moderne şi contemporane democratice, indiferent de varietatea modalitătilor şi formelor
concret-istorice în care este aplicat acest principiu) ; Formele de guvernământ de bază ale
tuturor statelor se concentrează, în ultimă instanţă, în jurul a două categorii: forma de
guvernământ republicană sau forma de guvernământ monarhică ; — în toate categoriile sau
formele de organizare statală, structura fundamentală a organelor statului cuprinde cele trei
categorii de organe: legislative, executive (administrative) şi judecătoreşti — indiferent de
particularităţile modului şi formelor lor de constituire şi funcţionare.
Constantele politico-juridice ale statului pot fi identificate şi în aparatul conceptual
logic şi în cel al unei terminologii prin care se exprimă un conţinut asemănător sau identic. De
exemplu, expresii sau categorii cum sunt: sistem electoral, parlament, deputat, senator, guvern,
ministru, lege, impozit etc. exprimă, indiferent de limba naţională în care sunt formulate,
acelaşi conţinut, având aproximativ acelaşi înţeles.

II.1.c) Forma statului

Forma de stat este definită ca formă pe care îmbracă puterea politică , instituţionalizată
ca putere de stat .
Majoritatea autorilor sunt de acord că expresia “ forma de stat “ evocă trei elemente :
a) structura de stat;
b) forma de guvernământ ;
c) regimul politic.
Prin structura de stat se desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite
spaţiale , adică pe un teritoriu , raporturile specifice ce se constituie între elementele sistemului
statal , unităţi administrativ-teritoriale sau formaţiuni statale , precum şi legăturile specifice
dintre organele reprezentative ale statului şi organele de la nivelul unităţilor administrativ
teritoriale sau după caz , a formaţiunilor statale componente .
Sub aspectul structurii statul, este fie unitar sau simplu , fie compus sau federativ ,
deosebirea fundamentală constând în faptul că statul unitar , înţeles ca sistem , are ca elemente
componente numai unităţi administrativ teritoriale , pe când statul compus are ca elemente
componente alte formaţiuni statale 45.
Statul unitar se caracterizează prin : pe teritoriul statului exista o singură formaţiune
statală , are un singur regim constituţional consacrat printr-o singura Constituţie ; are un singur
rând de organe centrale ( legiuitoare executive , judecătoreşti ) care exercită autoritate lor la
nivel central în raport cu întreg teritoriul şi cu întreaga populaţie ; populaţia are o singură
cetăţenie ; este singurul subiect de drept internaţional .
Statul compus sau unional este constituit din două sau mai multe state membre ( state
federale ) din unirea cărora apare un nou stat , “federaţia” .
Pe teritoriul ţării există mai multe formaţiuni statale , precum şi una rezultată din
unirea acestora ; are mai multe regimuri constituţionale şi deci mai multe constituţii , una
pentru statul unional şi câte una pentru fiecare stat membru ;are două rânduri de organe de
vârf , unul al statului federativ şi un rând al fiecărui stat membru ; populaţia are obligatoriu o
dublă cetăţenie , cea a federaţiei şi cea a unuia dintre statele membre ; parlamentul federativ are
obligatoriu două camere , una reprezintă federaţia , iar alta statele membre ; în raporturile
internaţionale , numai statul federativ este subiect de drept .
Raporturile dintre state sunt raporturi de drept intern , federaţia formând o uniune de
drept constituţional spre deosebire de asociaţiile de state care formează uniuni de drept
internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept internaţional .
Forma de guvernământ desemnează modul de formare şi de organizare a organelor
statului , caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea ; în special
între organul legiuitor şi organele executive , inclusiv şeful statului . Forma de guvernământ
constituie aspectul cel mai pregnant al statului , aspect sesizat din antichitate începând cu
46
ARISTOTEL . El clasifică formele de guvernământ în : monarhie care degenerează în
tiranie , în aristocraţie care degenerează în oligarhie şi aristocraţie cu forma sa degenerată
demagogie .
45
Pentru o tratare mai aprofundată a problemei, a se vedea Andrei Sida, Berlingher Daniel, op. cit., p. 90-91
46
Aristotel , Politica , Ed. Cultura Natională 1924, pg. 46,96, 258
 Cel ce a adus o contribuţie istorică , punând accentul pe aspectul calitativ este
MONTESQUIEU , în cartea sa “ Despre spiritul legilor “ 47 .
Abordând întreaga problematică a formei de guvernare el consideră că există trei forme
de guvernământ .
“ Guvernământul Republican “ , acela în care întregul popor sau numai o parte a lui
deţine puterea supremă ; cel Monarhic , este acela în care conduce unul singur , dar potrivit
unor legi fixe şi dinainte stabilite , pe când în cel Despotic , unul singur , fără vreo lege şi fără
vreo regulă , mână totul după voinţa şi capriciile sale . “
 Atunci când în Republică , puterea supremă aparţine întregului popor , avem o
Democraţie , iar atunci când puterea supremă se afla în mâinile unei părţi a
poporului , avem ceea ce se numeşte Aristocraţie .
“ În Democraţie , poporul este în anumite privinţe Monarhul , iar în alte privinţe ,
supusul . El nu este monarh decât datorită sufragiilor sale , care sunt expresia voinţei sale ” .
Voinţa suveranului este însuşi suveranul . Aşadar legile care stabilesc dreptul de vot sunt
fundamentale în această formă de guvernământ . Este de cea mai mare importanţă să se fixeze
numărul cetăţenilor care trebuie să intre în alcătuirea adunărilor , altminteri s-ar putea întâmpla
să nu se ştie dacă s-a pronunţat întregul popor sau numai o parte a acestuia . “ Poporul care
deţine puterea supremă trebuie să facă el însuşi tot ce poate îndeplini bine; iar ceea ce nu poate
îndeplini bine trebuie să facă prin împuterniciţii săi “ , aceştia nu sunt însă împuterniciţii săi
dacă nu-i desemnează el însuşi ; aşa că este un principiu fundamental al acestui guvernământ
ca poporul să-şi desemneze dregătorii , fie că-i alege el însuşi ca la Atena , fie prin intermediul
unui , magistrat pe care el însuşi l-a statornicit ca să-i aleagă . Şi poporul –scrie el – se pricepe
de minune să aleagă pe cei cărora trebuie să le încredinţeze o parte oarecare din puterea sa ,
pentru aceasta el nu are decât să se că lăuzească după lucruri pe care nu le poate ignora şi după
fapte evidente . Tot aşa poporul este destul de capabil să ceară altora socoteală de administrarea
treburilor obşteşti , dar nu este apt să le administreze el însuşi , pentru că un popor este
întotdeauna ori prea activ , ori prea nepăsător .
O alta lege fundamentală este felul de a alege ; alegerea prin tragere la sorţi este proprie
democraţiei , alegerea prin vot este proprie aristocraţiei , dar întrucât prima este în sine
defectuoasă , marii legiuitori s-au întrecut în a o modera şi în a o îndrepta ( sistemul mixt ) .

47
Montesquieu , Despre spiritul legilor , vol I , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti , 1964, p.18 -143
 O altă lege fundamentală este felul de a vota ( felul de a da votul ) ; în democraţie
votarea trebuia să se facă pe faţă . Dar cea mai fundamentală lege a democraţie este ca poporul
singur să-şi facă legile .
 În aristocraţie , puterea supremă se află în mâinile unui anumit număr de persoane .
Acestea fac legile şi le pun în aplicare , iar restul poporului nu este faţă de ei decât
cel mult aşa cum sunt într-o monarhie supuşii faţă de monarh .
O autoritate peste măsură de mare acordată deodată unui cetăţean intr-o republică
foremează o monarhie, sau chiar mai mult decât o monarhie. În orice dregătorie ,
întinderea puterii trebuie să fie compensată prin scurtimea duratei sale .
 În monarhie , existenţa puterii intermediare , subordonată şi dependentă constituie
natura guvernãmântului monarhic , adică a aceluia în care guvernează unul singur
potrivit unor legi fundamentale deja stabilite . Cea mai firească putere intermediară
şi subordonată este aceea a nobilimii . Dacă nu existã monarh nu există nici
nobilime , şi invers ; existã un despot .
Nu este de ajuns ca intr-o monarhie să existe trepte intermediare , mai trebuie să
existe şi un “ depozitar de legi “ . Acest depozitar nu poate fi decât unul din corpurile politice ,
care dau publicităţii legile când sunt alcătuite şi le reamintesc când sunt uitate . Ignoranţa
nobilimii şi dispreţul ei faţă de guvernarea civilă reclamă existenţa unui atare corp , care însă
nu poate fii consiliul principelui pentru că acesta se schimba fără încetare şi nu se bucura de
încrederea poporului .
 În statele despotice , omul care deţine puterea va pune tot pe unul singur să o exercite . El
lasă deci pe seama altcuiva treburile obşteşti . Statornicirea lui ( vezirului ) este într-un
asemenea stat lege fundamentală .
În asemenea state cu cât sunt mai multe şi mai importante treburile obşteşti , cu atât
mai puţin ele sunt dezbătute . În aceste state nu exista legi fundamentale , neexistând nici
depozitar de legi , aşa se explică de ce în aceste state , religia are de obicei atâta forţă , fiind şi
un fel de depozitar . Democraţia are ca principiu virtutea şi etse potirvit pentru ţări mici ,
monarhia principiu de bază are onoarea şi este potrivita pentru ţări mijlocii , despotismul este
potrivit pentru ţări mari , având frica ca principiu de bază .
 Un alt autor care a adus o contribuţie semnificativă în tipologia formelor de
guvernământ este JEAN JACQUES ROUSSEAU 48.
În concepţia lui , suveranitatea ca exercitare a voinţei generale nu poate fi niciodată
înstrăinată , aşa că puterea legislativă aparţine poporului şi nu-i poate aparţine decât lui .
Puterea lexecutivă nu poate să aparţină obştii , ca legislatoare sau suverană , pentru că această
putere nu este formată decât de acte particulare , care nu sunt de resortul legii , şi în consecinţă
nu de cel al suveranului “ ale cărui acte nu pot fi decât legi “ .
Întrebării ce este guvernământul – el răspunde : “ Un corp intermediar plasat între
supuşi şi suveran pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea
libertăţii atât civile cat şi politice . “.
“ Membrii acestui corp se numesc magistraţi sau regi , , adică guvernatori , iar corpul
întreg poartă numele de “principe” .
Suveranul poate în primul rând să încredinţeze guvernământul întregului popor sau
celei mai mari părţi a lui , în aşa fel încât să existe mai mulţi cetăţeni magistraţi decât cetăţeni
simplii particulari . Această forma de guvernământ se numeşte : Democraţie .”
“ El ( Suveranul ) poate de asemenea , să restrângă guvernământul în mâinile unui
mic număr de oameni , astfel încât să existe mai mulţi cetăţeni simplii decât magistraţi .
Această forma de guvernământ poartă numele de Aristocraţie . “
“ În sfârşit “ El ( Suveranul ) poate concentra întreg guvernământul în mâinile unui
magistrat unic , de la care toţi ceilalţi îşi deţin puterea .” Aceasta formă de guvernământ se
numeşte Monarhie sau guvernământ regal .
“ Trebuie să observam – scrie Rousseau – că toate aceste forme sau cel puţin primele
două pot fi extinse sau restrânse : căci democraţia poate să cuprindă întreg poporul sau să se
restrângă doar la jumătatea lui ; La rândul ei aristocraţia se poate restrânge în mod determinat
până la cel mai mic număr .”
Concluzionând , Rousseau scrie “ În toate timpurile s-a discutat mult asupra celei mai
bune forme de guvernământ fără a ţine seama că fiecare formă poate fii în anumite cazuri cea
mai bună iar în alte cazuri cea mai rea “ - dar continuă el – “ Dacă în diferitele forme de
guvernământ numărul magistraţilor supremi trebuie să fie în raport invers cu cel al cetăţenilor,

48
Jean Jacques Rousseau , Contractul Social , Edit. Moldova , 1996 , p.120 -146
urmează că în general, guvernământul democratic se potriveşte mai bine statelor mici,
aristocraţia celor mijlocii şi monarhia celor mari.”49
Rousseau vorbeşte şi de o formă mixtă “La drept vorbind o formă mixtă nu existã.
Şeful unic trebuie să aibă magistraţi subalterni, iar un guvernământ popular trebuie să aibă un
şef. Astfel în împărţirea guvernământului există întotdeauna o gradaţie de la numărul mare la
cel mic, cu deosebirea că uneori numărul cel mare depinde de cel mic, iar alteori cel mic de cel
mare “.
Toate aceste tablouri, începând cu Aristotel terminând cu Rousseau şi alţii, exprimă
concepţia vremii şi de altfel şi un adevăr istoric. Dar astăzi având în vedere şi formulările
exprese din constituţii este greu de a formula tablouri ale formelor de guvernământ (ca
componentă a formei de stat) în care cele mai uzitate să nu se regăsească: Republica
democratică şi Monarhia Constituţională.
Monarhia Constituţională contemporană este tot o formă politică democratică a
statului, unde monarhul “domneşte şi nu guvernează” fiind supus regulilor fundamentale de
neutralitate politica. Această formă se explică în primul rând prin tradiţie şi conştiinţa
poporului, monarhul cu toate particularităţile de la o ţară la alta are mai mult un caracter
simbolic.
Regimul politic definit ca “ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a
societăţii cu referire imediată şi directă la raporturile între stat şi individ “ sau “ ansamblul
instituţiilor metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea “ dă esenţă şi conţinut
formei de guvernământ . Din această privinţă statele fiind calificate în state cu regim
democratic şi state cu regim autocratic. În primele reţinem : regimul parlamentar, prezidenţial
şi mixt; şi în plus regimul special de adunare (Elveţia) .
Regimul parlamentar poate fi definit ca regimul în care Guvernul trebuie să dispună
în orice moment de încrederea majorităţii parlamentare. De aici rezultă că schimbarea
majorităţii parlamentare duce obligatoriu la schimbarea Guvernului sau pierderea majorităţii în
Parlament de către anumite forţe politice care au susţinut sau au format Guvernul, are ca efect
demisia forţată a Guvernului şi deschiderea procedurii de formare a unui nou Guvern implicit a
negocierilor politice pentru formarea unei noi majorităţi parlamentare, nu de puţine ori eşecul
negocierilor politice şi neprimirea votului de investitură de către noul Prim ministru duce la

49
Idem, p. 140
dizolvarea Parlamentului şi la alegeri anticipate (dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
Constituţie).
Principiile fundamentale ale regimului parlamentar sunt :
a) disocierea organelor executive şi obligaţia contrasemnării ;
b) responsabilitatea politică a Guvernului şi dizolvarea;
c) colaborarea între Guvern şi Parlament 50
Regimul prezidenţial a fost inaugurat în SUA având ca element esenţial echilibrul între
executiv şi legislativ determinat de independenţa reciprocă şi de certitudinea rămânerii în
funcţie până la expirarea mandatului. De aici două principii fundamentale : monocefalismul
executivului şi autoritatea Preşedintelui şi independenţa reciprocă a Preşedintelui şi
Parlamentului. Preşedintele exercită puterea executivă, fie direct, fie prin intermediul
“miniştrilor” săi, neexistând practic un Guvern ca subiect de drept public distinct, nu există nici
funcţia de Prim Ministru. Preşedintele este şeful statului, şeful executivului, numirile sale în
funcţii publice trebuie, însă, să primească votul Parlamentului. Preşedintele nu are dreptul să se
implice în problemele Parlamentului şi invers. Preşedintele dispune deplin de puterea executivă
, iar Parlamentul de puterea legislativă pe întreaga durată a mandatului; Preşedintele nu poate
dizolva Parlamentul şi nici Parlamentul nu poate pune în cauză responsabilitatea preşedintelui.
Regimul mixt presupune o combinare de elemente ale regimului parlamentar cu
elemente ale regimului prezidenţial.
Prin aceste combinaţii se ajunge fie la o soluţie de echilibru (semiprezidenţial perfect),
fie la soluţii mai apropiate de regimul parlamentar, sau invers, mai apropiate de cel
prezidenţial, în funcţie de ponderea elementelor împrumutate. Aşadar se împrumută de la
regimul parlamentar existenţa Guvernului, care răspunde colegial şi solidar în faţa
Parlamentului , ales prin vot universal direct, iar de la regimul prezidenţial împrumută instituţia
Preşedintelui ales de asemenea, prin sufragiul universal. Puterea Preşedintelui diferă însă de la
o ţară la alta, care asociate şi cu raporturile dintre Preşedinte – Parlament –Guvern duc la
accentele prezidenţialiste sau parlamentariste.
Regimul de adunare (Elveţia) este un regim de o originalitate incontestabilă.

50
Antonie Iorgovan , Drept Constituţional şi Instituţii Politice , pg 170
 Consiliul federal (adică Guvernul) este ales de Parlamentul Bicameral şi are numai 7
membrii, dintre care unul este ales ca Preşedinte al Confederaţiei pe o durată de 1 an şi nu
poate fi imediat reales.
Cei 7 membrii sunt aleşi din principalele partide reprezentate în Parlament, efect al
negocierilor politice încât practic “nu există” partide politice de opoziţie la regim.

Secţiunea 2. Rolul şi scopul statului

Dacă consideram din punct de vedere istoric , diversele teorii care s-au dezvoltat
referitoare la scopurile statului , putem să le reducem la două tipuri principale . Unul ( şi primul
din punct de vedere cronologic ) este reprezentat înainte de toate de filosofia clasică greacă ,
pentru care scopul statului este nelimitat, autocuprinzător , îmbrăţişează binele peste tot în toate
formele sale şi consistă în fericirea universală pe calea virtuţii universale . Statul conform
acestei teorii trebuie să sprijine şi să supravegheze viaţa indivizilor în toate manifestările sale ,
nu poate exista o sferă de activitate independentă de el .
Acesta este conceptul lui PLATON 51pentru care statul este prin esenţă un mare institut
de educaţie , şi tot acelaşi , deşi mai atenuat , este şi conceptul lui Aristotel 52 .
Acest concept predominant în epoca clasică , a dăinuit într-o oarecare măsură şi în
evul mediu , în care domnia statului apare uneori şi mai absolută prin impunerea autorităţii sale
şi asupra conştiinţei indivizilor . Chiar şi în primele secole ale epocii moderne până la
Revoluţia Franceză s-a continuat în parte , susţinerea şi aplicarea acestui concept în aşa-zisul “
regim patern “ , “ stat de providenţă “ a cărui teorie a fost emisă între alţii şi de Wolf , pentru
care orice activitate începând de la cea economică până la cea religioasă trebuie să fie
disciplinată de stat . Consecinţa acestei teorii ( la vremea respectivă ) a fost absolutismul
guvernului şi suprimarea libertăţii individuale .
Cealaltă tendinţă care făcând abstracţie de indiciile sporadice mai îndepărtate , începe
odată cu Renaşterea , a fost în esenţă o răscoală a conştiinţei individuale şi prin urmare o
afirmare a libertăţii , în primul rând a libertăţii religioase .

51
Platon, Republica , Edit. Dim C. Ionescu , 1923 pg. 219
52
Aristotel, Politica , Ed. Cvultura Natională , 1924 pg. 147
“ În acel ( stat ) în care fiecare cetăţean, oricare ar fi, poate graţie legilor să practice cât mai bine
virtutea şi să-si asigure cât mai multă fericire “
 Se începe astfel de a cerceta limitele autorităţii statului . Acestui scop fundamental îi
răspund diverse teorii care au cu toate acestea o înfăţişare diversă : astfel teoria contractului
social , care se manifestă cu tărie tocmai în această perioadă ; teoria distincţiunii între drept şi
morală , care de asemenea tinde în esenţă , să rezerve omului , o activitate liberă de orice
dominaţie din partea statului .
În concepţia lui HOBBES 53 , se arată că oamenii , pentru a scăpa de viaţa lor săracă ,
josnică , scurtă şi brutală - încheie un contract prin care se trece de la natură la societate .
Încheind acest contract toţi se supun unui suveran ( o persoană sau un grup de
persoane ) cu singura obligaţie a acestuia de a le asigura pacea şi de a le apăra viaţa fără alte
condiţii . Indivizii sunt obligaţi să îndeplinească fără a crâcni chiar legi nedrepte , întrucât cea
mai arbitrară lege este preferabilă stării naturale , adică morţii . Hobbes face o anumită rezervă
în legătură cu situaţia în care suveranul ameninţă viaţa individului , arătând că acesta este
îndreptăţit să reziste , pentru că în acest caz a recăzut în starea naturală .
Saltul calitativ se produce în concepţia lui LOCKE care combătând teoriile lui Hobbes
construieşte o concepţie originală bazată pe ideile toleranţei şi liberalismului . În “ Eseu asupra
guvernării civile “ el arată că starea naturală nu este o stare de război , că omul are drepturi
imprescriptibile , pe care societatea nu le creează , ci le apară . “ Cetăţenii nu cedează statului
drepturile şi libertăţile lor , ci numai partea ( puterea ) sancţionatorie “ .
Trecerea la viaţa socială “ pentru a trăi mai bine “ se realizează şi la Locke prin
contract . Oamenii fiind toţi de la natura lor egali , liberi şi independenţi trăiau într-o stare de
pace . Ei consimt liber să iasă din starea naturală pentru a găsi în stat mai binele .
Rezultă cu claritate că în timp ce la Hobbes “ statul creat prin contract era menit să
instituie pacea şi să protejeze viaţa ca valoarea cea mai înaltă , fără ca autoritatea lui să aibă
alte limite , în concepţia lui Locke , statul creat pe aceeaşi cale , este menit să protejeze
proprietatea dar şi libertatea – considerate valori supreme – în scopul sporirii securităţii sociale
şi bunăstării oamenilor “ 54. Şi cel mai bun mijloc în acest scop este crearea legilor , printr-o
autoritate pe care societatea a ales-o şi a stabilit-o . Guvernanţii desemnaţi prin acordul
majoritar sunt şi ei supuşi legii pe care trebuie să o aplice . La aceste valori supreme se
sfârşeşte autoritatea statului . Dacă statul abuzează de autoritatea încredinţată , poporul are

53
Thomas Hobbes , Leviathan , Ed. Dutton and Company , 1950 pg. 83
54
Ştefan Georgescu , Filozofia Dreptului , Editura All , 1998 pg. 103
dreptul la răscoală , la rezilierea contractului , reziliere care însă nu înseamnă destrămarea
societăţii , pentru că la Locke ideea contractului are o dublă semnificaţie ( un dublu contract :
pactum unionis şi pactum subjectionis ) .
Căci omul intră în societate pentru a trăi “ şi mai bine “ : o lege nu este atât făcută
pentru a limita , cât pentru a face un agent liber să acţioneze conform propriilor sale convingeri
şi interese , totodată ea nu prescrie nimic decât în raport cu binele general al celor care le sunt
supuşi . Scopul legii care emană de la suveran nu este deloc de a aboli sau de a limita
libertatea ci de a o conserva şi a o spori . Locke afirmă că “ o lege trebuie să dispară îndată ce
societatea este mai fericită fără această lege decât cu ea “.
Aceste tendinţe şi-au găsit cea mai puternică expresie în Revoluţia Franceză ( mai ales
în primele sale faze pur individualiste ) . În concepţia lui Kant55 statul nu trebuie să se ocupe de
binele general , de fericirea şi de utilitatea comună ,ci are unica misiune de a asigura aplicarea
dreptului . Spencer mergând mai departe a ajuns să conceapă statul ca un “ rău necesar “ ce
trebuie reţinut în limitele cele mai strânse posibile . Istoria , după părerea lui trebuie să ne arate
emanciparea progresivă a individului faţă de stat.
În domeniul economiei politice s-au manifestat de asemenea tendinţe asemănătoare ,
în sensul de a elimina sau a exclude cât mai posibil intervenţia statului , lăsând joc liber aşa-
ziselor legi naturale ale producţiei şi aşteptând cel mai mare folos pentru societate de la
principiul liberei concurenţe . Aceasta este în fond teoria “ Şcolii liberale “ din economia
politică , şi îndeosebi a întemeietorului său Adam Smith , din care derivă şi doctrina lui
Malthus , care condamnă orice fel de binefacere publică regulată .
Faţă de aceste tendinţe individualiste , în epoca modernă s-au afirmat şi alte tendinţe ,
care legându-se într-un anumit mod de direcţia filosofiei clasice , au voit să-i atribuie statului o
funcţie mult mai întinsă , mergând până la sarcina de promovare a culturii - de unde şi numele
de “ kultur stat “ – şi de organizare a muncii .
Aşa este de exemplu doctrina lui Fichte , în a doua fază a gândirii sale , cuprinsă mai
ales în opera “ Statul comercial închis“ .
Necesitatea unei intervenţii energice a statului pentru rezolvarea problemelor
economice şi sociale în genere a fost susţinută de asemenea de Şcoala “ socialismului de

55
Giorgio Del Vecchio , Lecţii de filozofie juridică , Edit. Europa nova , pg.115
catedră “ şi încă altele care au căutat în moduri diverse şi chiar opuse să lărgească autoritatea
statului .
“Aceasta autoritate , esenţială oricărei organizaţii juridice poate fii ameninţată – scrie
Del Vecchio - atât de un individualism greşit şi strâmt , cât şi de un concept eronat al socialului
. Prima greşeală stă în opoziţia empirică a individului contra statului , ca şi când ar fi ceva
străin şi duşman omului , şi n-ar fii invers : omul însuşi în propria sa universalitate . A doua
greşeală constă în atribuirea de funcţiuni politice cu caracter de suveranitate claselor sau
grupelor economice , reducând astfel viaţa statului la o luptă de clase ; din contră statul , dacă
este într-adevăr stat nu poate să nu fie deasupra claselor , adică suveranul lor moderator “. 56
Statul pierde încetul cu încetul atribuţiunile care însemnau o restrângere a drepturilor
individuale , totuşi nu urmează prin aceasta că statul este prin natura sa indiferent sau străin
problemelor economice , publice , de cultură şi viaţă morală , şi că trebuie să renunţe la
promovarea şi stimularea binelui societăţii . Statul modern tinde într-adevăr să-şi extindă
activitatea , adică să-şi asume un număr tot mai mare de funcţiuni , după cum activitatea
individului se întinde şi se exercită în forme tot mai vaste şi mai noi odată cu creşterea
civilizaţiei , la fel şi statul supremul moderator al activităţilor sociale , trebuie să îmbrătişeze un
domeniu tot mai vast , fapt confirmat şi de creşterea rapidă a bugetelor publice , caracteristică
întregii epoci moderne , apoi faptul că legislaţia este astăzi o funcţie continuă şi în continuă
perfecţiune tinzând să acopere domenii neimaginabile de a fi reglementate secolul trecut .
Astăzi esenţa democraţiei liberale este constituită de “ libertate “57 , dar în condiţiile
ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare , libertatea tinde să devină o metaforă dacă nu
este susţinută material . Pe de altă parte în aceste ţări elaborarea unei strategii , globale de
dezvoltare şi urmărirea sistematică a programului elaborat sunt indispensabile . “
Interesul general “ în aceste ţări –precumpăneşte faţă de interesele individuale specifice
liberalismului . În numele acestuia statul poate şi trebuie să intervină pentru aplatizarea unui
monopol privat exorbitant , stimularea şi sprijinirea directă a unor sectoare private , preluarea
în gestiune proprie a unor domenii administrative sau în criză , conducerea nemijlocită a unor
servicii publice de o deosebită importanţă sau deficitare . Or adeseori , pe poziţia unui
liberalism exacerbat se cere statului să adopte o poziţie pasivă sau neutră . Alteori , se solicită o
intervenţie masivă şi fermă .
56
Giorgio Del Vechio , Lecţii de filozofie juridică , Ed. Europa nova pg. 294
57
Constituţia României , comentată şi adnotată , grup de autori
 Esenţa problemei constă deci nu în repudierea rolului statului sau în hipertrofierea
acestui rol ( în viaţa social - economică ) ci în stabilirea gradului de intervenţie etatică , precum
şi formele concrete de intervenţie .
Extinderea drepturilor şi libertăţilor social – economice , accentuarea semnificaţiilor
acestora , resolicită activismul statului şi multiplică valenţele lui sociale . Corelativ drepturilor
şi libertăţilor social – economice , obligaţiile statului sunt nu numai garanţii ale acestor drepturi
şi libertăţi dar şi premisele responsabilităţii acestuia .

Secţiunea 3. Conducerea prin mecanismele statului.

Funcţia de legiferare.
Funcţia fundamentală a statului este de a exprima şi de realiza ca voinţă generală
obligatorie (voinţa de stat) , voinţa poporului (concretizată în voinţa majorităţii) . Acesta este
punctul de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii poporului . “De aici trebuie să
pornim pentru a identifica funcţiile statului , instituţiile şi formele organizatorice necesare
realizării acestor funcţii , raporturile dintre autorităţile statale şi popor , cât şi raporturile între
autorităţile statale 58 “.
“Statul – scrie Kelsen - este o ordine de conduită a oamenilor “ 59, această grupare pe
care o denumim stat , constă în aceea , că raporturile dintre oameni sunt supuse unei anumite
reglementări . “Prin cuvântul stat se înţelege în primul rând o ordine normativă , numai astfel
se pot înţelege anumite propoziţiuni despre natura statului , fără să fie nevoie să i se atribuie
mai întâi un înţeles mistic . Nu se poate concepe noţiunea de stat şi fiinţa statului fără a înţelege
că de la stat emană imperative care sunt obligaţiunireciproce bine stabilite.”60
În diversele definiţii posibile ale statului avem : statul este subiectul voinţei care
stabileşte ordinea juridică sau statul este subiectul ordinii juridice în care se realizează
comunitatea de voinţă a unui popor . Esenţială în aceste definiţii ordinea juridică care este “

58
Ioan Muraru , Drept Constituţional şi instituţii politice , Edit. Atacami , 1995 , vol.II, p.6
59
Hans Kelsen , Teoria generală a statului , Edit Oltenia , 1928 , pg.7
60
Idem, pg. 7
coloana vertebrală ” a societăţii , osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesături sociale ; pe
el se bazează raporturile complexe care constituie comunitatea de viaţă a unui popor 61.
Statul şi dreptul nefiind un scop în sine , această ordine juridică exercită un rol important în
conducerea societăţii , actul normativ în sine este un act de conducere a societăţii , fiind forma
universală de exprimare a dezideratelor sociale majore , destinat să asigure conducerea şi
subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită – tip .
De ce este necesară această ordine normativă este explicat de Montesquieu “ Îndată ce
oamenii sunt în societate , ei pierd sentimentul slăbiciunii lor ; egalitatea dintre ei încetează şi
starea de război începe (…) particulari în fiecare societate încep să simtă forţa lor ; ei caută să
întoarcă în favoarea lor principalele avantaje ale acestei societăţi ceea ce determină între ei o
stare de război . Fiecare societate particulară ajunge să simtă forţa sa ; ceea ce produce o stare
de război de la naţiune la naţiune . Aceste două feluri de război fac să se stabilească legi printre
oameni “ . “Pentru că societatea trebuie menţinută , se vor stabili legi care să reglementeze
raporturile dintre cei ce guvernează şi cei care sunt guvernaţi : este dreptul politic ; în fine legi
ale raporturilor pe care toţi cetăţenii le au între ei : este dreptul civil “62.
Produs complex al societăţii , dreptul se înfătişează ca o dimensiune inalienabilă a
existenţei umane în condiţii sociale istorice determinate .
Reglementarea prin norme juridice a celor mai importante raporturi sociale este
puternic subliniată de amplificarea fără precedent a contactelor interumane , în procesul
producţiei , reparaţiei şi schimbului de activităţi între oameni . Esenţialmente practic , dreptul
este nemijlocit legat de sarcinile majore ale acţiunii de conducere a societăţii , reglementând
conduita oamenilor în relaţiile sociale , drepturile fundamentale , statuând funcţionarea
instituţiilor sociale şi stabilind principiile convieţuirii umane .
Această ordine normativă este rezultatul unui proces complex de triere, de evaluare şi
valorificare a conţinutului istoric concret al raporturilor sociale , mobilurile care pun în mişcare
activitatea legiuitorului sunt esenţialmente legate de nevoile reale ale societăţii , de practica
raporturilor interumane .
Această ordine normativă este o tentativă de regularizare a raporturilor inter şi intra
sociale , aspirând să stabilească în avalanşa de interese , adeseori contradictorie , o armonie în
virtutea ideii de valoare .
61
Georgio Del Vecchio , op. cit. , pg.274
62
Montesquieu , Despre spiritul legilor , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti , 1970 , vol.I , pg.15
 Această ordine normativă trebuie să înceapă cu stabilirea unui “ statut al puterii “ ,
organizarea puterii şi înfăptuirea prerogativelor ei în limite stricte predeterminate de o lege
fundamentală ( care nu poate fi decât Constituţia ) . Constituirea tuturor actelor normative într-
o unitate coerentă , armonioasă şi ierarhic articulată , implicând conformitatea unora faţă de
altele până la vârful piramidei unde se află legea fundamentală .
Pentru ca această unitate de acte normative să fie “ bună “ fiecare act normativ trebuie
alcătuit astfel încât “ să existe certitudinea în ceea ce ordonă ea , justiţie în ceea ce prescrie ea ,
uşurinţă în executarea ei , armonie între el şi organizarea politică când ea face virtuoşi pe cei
care i se supun “ 63 .
Dar cât de dificilă este realizarea acestor considerente este explicat foarte plastic de
către Rousseau ” Pentru a descoperi cele mai bune reguli de societate care se potrivesc
naţiunilor , ar trebui o inteligenţă superioară care să cunoască toate pasiunile oamenilor şi să nu
aibă nici una ; care să nu aibă nici o legătură cu firea noastră umană , dar care să o cunoască în
mod profund ; a cărei fericire să fie independentă de noi , dar totuşi să vrea să se ocupe de a
noastră ; în sfârşit care asigurându-şi o glorie îndepărtată în decursul vremilor , să poată acţiona
într-un secol , iar de bucurat să se bucure în altul . Ar trebui zei care să dea legi oamenilor “ .64
Ca instituţie politică , statul este alcătuit dintr-un sistem de organe şi organisme ,
integrate într-un mecanism prin intermediul căruia el îşi exercită rolul şi funcţia în societate .
Aşadar soluţia găsită de minţile iluminate ale filosofilor , juriştilor şi politologilor ( care s-a
verificat a fi practică şi eficientă ) , a fost ca suveranul ( poporul ) să delege exerciţiul dreptului
său natural şi inalienabil , de a legifera , unor reprezentanţi mandatari ai săi , astfel desemnaţi
încât să exprime voinţa acesteia . Astfel au apărut sisteme electorale , deputaţi , senatori şi
parlamente .
Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în realizarea funcţiei
normative şi de conducere a societăţii . De aceea şi împuternicirile trebuie să răspundă
necesitaţii de a se crea condiţiile exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe care îl
reprezintă direct şi nemijlocit .
Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a conducerii
statale , astfel el stabileşte : direcţiile principale ale activităţii social-economice , culturale ,
statale şi juridice , formarea , avizarea formării , numirea , revocarea unor autorităţi statale ,
63
Francis Bacon, (citat după Ştefan Geogescu, Filosofia Dreptului, Edit. All, Bucureşti, 1998, pg. 92 )
64
Jean Jacques Rousseau , Contractu social , Edit. Moldova , pg. 102
controlul parlamentar , conducerea în politica externă , dar cea mai importantă funcţie a lui este
cea legislativă .
Exercitând împuternicirile de conducere statală , parlamentul poate decide în
problemele cele mai importante , aceste împuterniciri sunt prevăzute de regulă în Constituţie şi
se realizează în principiu prin legi . ( avem în vedere accepţiunea stricto-sensu prin care se
desemnează actul normativ al parlamentului ) .
Această lege poate fi definită ca : “ actul juridic al Parlamentului elaborat în
conformitate cu Constituţia , potrivit unor proceduri prestabilite , şi care reglementează relaţiile
65
sociale cele mai generale şi cele mai importante “ . Această definiţie subliniază faptul că
legea este în exclusivitate actul juridic al parlamentului , punând în valoare dispoziţiile din mai
multe constituţii potrivit cărora parlamentul este unicul organ legiuitor . Această prevedere
constituţională şi realitate statală este rezultatul faptului că parlamentul este de regulă singurul
organ ales de popor , ( de către toţi cetăţenii ) direct , prin vot universal , egal şi secret ,
evocând în acelaşi timp faptul că legea se află în raport de conformitate cu constituţia şi
implicit faptul că restul izvoarelor dreptului trebuie să fie conforme legii .
Legea reglementează cele mai generale şi cele mai importante relaţii sociale şi anume
acelea pe care legiuitorul pe baza unei selecţii valorice determinate de factori sociali ,
economici , politici şi juridici le consideră a fi cele mai importante şi cele mai generale 66 .
Aceasta exprimă realitatea că nu toate relaţiile sociale reprezintă aceeaşi importanţă
pentru legiuitor , ci numai unele , iar celelalte pagini sociale , iar celelalte relaţii sociale , care
deci nu prezintă această importanţă deosebită urmează a fi reglementate în spiritul
reglementărilor date prin legi . Ele vor fi reglementate prin acte normative de mai mică
importanţă ca legea deşi precizează un autor “ ar fi ideal ca toate reglementările juridice să fie
opera parlamentului, lucru ce nu mai poate fi considerat şi o imposibilitate în perspectiva
dezvoltării tehnicilor de lucru”. Imposibilitatea actuală ca legea să reglementeze totalitatea
relaţiilor este determinată atât de volumul imens ( aproape de nemăsurat ) al relaţiilor sociale
cât şi de realitatea că parlamentul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni. Se impune deci o selecţie
valorică a relaţiilor ce revin spre reglementare numai legii , selecţie ce a impus în timp
categoria de domeniu rezervat legii67.

65
Ioan Muraru , Drept constituţional şi Instituţii politice , op. cit. , pg.165
66
Ibidem , pg.166-167
67
Ioan Muraru , op. cit. , pg.166-167 şi pg. 197
 Unele constituţii deşi conţin anumite elemente de identificare nu stabilesc expres, în
integralitatea lor, relaţiile a căror reglementare se face în exclusivitate prin lege; alte constituţii
enumeră însă aceste relaţii , un asemenea procedeu având desigur avantaje şi dezavantaje ; sau
încearcă o delimitare a categoriilor ( delimitare generală ) de relaţiile sociale ce revin exclusiv
în domeniul rezervat legii. Această este nelimitat şi că parlamentul este considerat suveran şi
deci poate legifera în orice domeniu : a fost introdusă de Constituţia Franceză din anul 1958
care a circumscris domeniul legii la un număr de materii limitativ enumerate în articolul 34 din
această constituţie ; distingând două sectoare în intervalul domeniului legislativ :
a) materii pe care parlamentul le poate reglementa până la detaliu şi anume drepturile
civile şi garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor pentru exercitarea libertăţilor publice;
cetăţenia statutul şi capacitatea persoanelor ; determinarea crimelor şi delictelor ; veniturile ,
taxele şi modalităţile de percepere a impozitelor ; regimul electoral ; naţionalizarea
întreprinderilor .
b) materii împărţite , adică sectoare în care parlamentul este autorizat să stabilească
principiile fundamentale şi să lase în sarcina guvernului elaborarea modalităţilor de aplicare ,
precum : organizarea apărării naţionale , învăţământul , regimul proprietăţii , dreptul la muncă ,
dreptul sindical şi al securităţii sociale .
Se consideră astfel că în sistemul constituţional francez legea dispune de un domeniu rezervat ,
limitat şi supravegheat .
În ceea ce priveşte domeniile în care Parlamentul României poate îndeplini funcţia
normativă sunt în principiu : - aprobarea bugetului, declararea mobilizării generale şi parţiale ;
reglementarea alegerilor, reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului, organizarea
şi funcţionarea organelor de stat şi a partidelor politice, organizarea forţelor armate şi a apărării
naţionale; stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi celei de urgenţă; stabilirea
infracţiunilor şi pedepselor ; acordarea amnistiei; reglementarea cetăţeniei ; stabilirea regulilor
privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice ; stabilirea sistemului general al
impozitelor şi taxelor , emisiunea de monedă ; stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii ;
stabilirea regulilor generale privind raportul de muncă , sindicatele şi securitatea socială;
organizarea administrativ teritorială ; stabilirea statutului funcţionarilor publici ; stabilirea
procedurilor jurisdicţionale ; regimul general al cultelor , etc..68
68
Pentru o tatare mai pe larg a acestor probleme, a se vedea şi Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ Vol.
I, ediția 4, Editura All Beck, București 2005, p. 477 şi urm
 Această enumerare nu poate fi limitativă , considerându-se că în sistemul constituţional
Român legea nu dispune de un domeniu rezervat , limitat şi supravegheat . Dar şi în Constituţia
României există un sector determinat de relaţii sociale de mare importanţă, a căror
reglementare este rezervată legii organice , care sub aspect procedural se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei camere .
Dispoziţii asemănătoare găsim şi în alte sisteme constituţionale , de exemplu în dreptul
francez prin expresia lege organică erau desemnate normele privind organizarea puterilor
publice şi care adesea erau norme şi măsuri de aplicare a Constituţiei (adaptate însă potrivit
aceloraşi proceduri ca legilor ordinare ) . Constituţia Franceză din anul 1958 a prevăzut însă că
anumite materii vor face obligatoriu obiectul legilor organice şi că procedura de adoptare va fi
diferită. Potrivit Constituţiei Spaniei domeniul rezervat legilor organice se referă la dezvoltarea
drepturilor fundamentale şi libertăţilor publice aprobarea statutelor de autonomie şi regimului
electoral general , tot aşa şi procedura pentru aprobarea , modificarea şi abrogarea lor se face
cu majoritatea absolută a Congresului .
Iar potrivit Constituţiei Suediei , art.3 Constituţia , Regulamentul Rikstagului , Legea
succesiunii la tron şi legea presei constituie domeniul rezervat legii organice .
Prin legi organice cât şi cele ordinare Parlamentul îndeplineşte funcţia sa normativă şi de
conducere în cadrul mai larg al organizării statale . Statul este o putere de comandă , dar nu
poate face abstracţie de cei care l-au creat şi i-au delegat exercitarea puterii şi de relaţiile social
– culturale şi economice , aşadar un rol important are aici iniţiativa legislativă . Iniţiativa
legislativă este acordată ( oriunde în lume ) anumitor organisme statale , politice şi sociale care
prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare masură posibilitatea cunoaşterii relaţiilor
economice, sociale , culturale şi de dezvoltare ale societăţii . Această sferă a subiectelor
iniţiativei legislative are un mare rol în caracterizarea unui sistem constituţional ca democratic
sau nedemocratic .69
În general ( în dreptul comparat ) au iniţiativă legislativă : camerele parlamentelor
( diferite fracţiuni din parlamente, comisiile parlamentare , deputaţii , senatorii ) , organele de
stat cu activitate permanentă ( inclusiv şefii de state , guvernul ) , organul suprem
judecătoresc , organizaţiile politice sau cetăţeneşti şi cetăţenii .

69
A se vedea şi Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 356
 Executivul are locul său propriu în realizarea funcţiei normativă şi de conducere a
statului . Executivul se implică în funcţia normativă prin iniţiativa legislativă ,delegaţia
legislativă, promulgarea legilor , adoptarea actelor normative în conformitate cu legea . Astăzi
există o tendinţă constantă în creşterea rolului executivului , tendinţă evidentă în sistemele
pluraliste de guvernământ . Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă , ea îşi
găseşte explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai
importante instituţii statale. Aşa văzute lucrurile vom observa că la putere este adus acel guvern
care să înfăptuiască platforma electorală a partidului, învingătorii în alegeri , desigur împreună
cu majoritatea din corpurile legiuitoare . De aici tendinţele de a da Guvernului misiunea , dar şi
posibilitatea , luării marilor decizii politice care se traduc prin acte normative sau prin măsuri
executive , corpurilor legislative rămânându-le rolul de organisme de reflecţie şi de control al
acţiunilor guvernului .
Această fundamentare teoretică şi practică face ca guvernul, considerat “ subordonat “
parlamentului fiindcă nu rezultă direct din alegeri , să fie în realitate “ elementul motor şi
dinamic al întregului sistem politic “ Pierre Pactet 70.
Dacă privim executivul în complexitatea sa vom observa că tendinţa de creştere a
rolului său este practic instituţionalizată, această creştere se exprimă şi prin trecerea în sarcina
sa a unor sarcini legislative , lucru evidenţiat mai ales prin delegaţia legislativă şi în fine
importanţa crescândă a sectoarelor : afaceri străine , apărare , economice , etc., sectoare în care
parlamentul poate face puţine lucruri .
Guvernul adoptă “ hotărâri “ pentru realizarea “ competenţei “ originare , tipice pentru
realizarea rolului său de autoritate executivă , adică de autoritate chemată să pună în executare
comandamentele adoptate de Parlament . Acest lucru nu înseamnă că fără o hotărâre de Guvern
, legea nu ar fi aplicabilă , pentru că legea este direct aplicabilă (dealtfel art. 51 din Constituţia
României consacră îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile) .
Însă în principiu simpla existenţă a legii nu înseamnă de fiecare dată şi existenţa “
instrumentelor juridice “ ce asigură corecta ei aplicare . Sarcina elaborării acestora revine în
primul rând Guvernului care adoptă acte normative în acest sens . De altfel Guvernul exercită
şi conducerea generală a administraţiei publice “ rol imposibil de îndeplinit fără acest drept al

70
Pierre Pactet , Instituion politiques et Droit Constitutionel Masson , Paris , 1989 , p. 131, 134
Guvernului de a adopta norme obligatorii , evident inferioare ca forţa juridică legii , Hotărâri
care nu pot fi decât secundum şi praeter legem.
Ordonanţa , ca act juridic al Guvernului , este expresia unei competenţe delegate
( legislative delegate ) ea depăşeşte sfera strictă “ a conducerii generale ale administraţiei
publice “ apărând ca o modalitate de participare a Guvernului la realizarea funcţiei legislative
sau puteri legislative , participare reclamată de însăşi raţiunea sa politică de a fi , anume "
realizarea politicii interne şi externe a ţării “ ( prevăzute de art. 101 alin. 1 din Constituţie ) .
Cum însă Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării , se înţelege că participarea Guvernului la “ opera ” de legiferare , ca
principiu trebuie autorizată de către Parlament , pe de o parte şi nu poate fi decât o participare
limitată , pe de altă parte . Trebuie observat că legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea
Parlamentului , emiterea legii de abilitare , fără să se facă circumstanţieri legate de
desfăşurarea activităţilor parlamentare , însă a limitat sfera relaţiilor sociale care pot fi
reglementate pe această cale , excluzând expres domeniile care fac obiectul legilor organice .
Acestor acte normative li se adaugă , cele adoptate de miniştri în scopul de a executa “ politica
definită pentru ministerele lor “, mai avem actele normative ale conducătorilor organelor
centrale subordonate ministerelor ( acestea au dreptul de a emite acte administrative cu caracter
normativ dacă se realizează o parte din serviciul public pentru care este constituit ministerul ) .
Tot aşa şi actele normative emise de consiliile judeţene şi locale, etc.
Ceea ce rezultă este o ordine normativă , o unitate coerentă , armonioasă şi ierarhic
articulată până la vârful piramidei unde se află Constituţia.
Capitolul III. Rolul dreptului în organizarea societăţii
Orice societate umană presupune un minim de rânduieli sau norme care aduc o
relativă uniformizare , sincronizare şi echilibrare în raporturile interindividuale , şi înlăturând
astfel în măsură posibilităţilor ciocnirile de interese , deci şi conflictele care primejduiesc
convieţuirea . Din aceasta orânduire cu putere obligatorie este alcătuită ordinea de drept a
fiecărei societăţi .
Profesorul Mircea Djuvara apreciază că “ fenomenul juridic nu apare astfel decât ca
reacţiune în contra evenimentelor naturale . Atunci când forţa oarbă în cursul ei normal de
expansiune , este întrebuinţată de persoane , naşte ca frâna raţională , aprecierea juridică “ .
Dreptul fiind “ un produs al raţiunii omeneşti , oricât de rudimentară ar fii ea în societăţile
primitive , şi din acel produs rezultă modul de organizare al acestuia “ . 71
Continuând despre nevoia de drept în societate Eugeniu Speranţa scrie : “ Daca viaţa
oamenilor nu ar fii veşnic dependentă de satisfacerea unor cerinţe , dacă ea nu ar presupune
urmărirea unor finalităţi, dacă nu ar fii rezumabilă la tendinţa de posesiune a unor valori şi dacă
în tendinţa aceasta nu s-ar pute isca inegalităţi şi conflicte între oameni Dreptul nu ar avea
raţiunea de a fi “ 72.
Dreptul apare pe acea treaptă istorică în care omul nu mai este subordonat normelor
stabilite de familie , clan sau trib , când personalitatea individului iese la suprafaţă , când
legătura de sânge îşi pierde autoritatea supremă fiind dublată şi în sfârşit aproape înlocuită cu o
legătură teritorială şi chiar politică . În acest moment apar normele juridice care încep să se
distingă de celelalte norme ( de natura obştească , religioasă sau morală ) mai ales prin natura
71
Mircea Djuvara , Teoria generală a dreptului , Bucureşti , 1930 , vol. III, pg. 257-258 şi vol. I pg.167
72
Eusebiu Speranţa , Introducere în Filosofia Drreptului , Cartea Românească , Cluj , 1947 , pg. 347
deosebită a obligativităţii respectării lor prin recurgere la forţa coercitivă , ce se înjghebează şi
ea ca ceva distinct , faţă de autoritatea morală a şefului familiei.
Pentru Savigny dreptul este o manifestare a spiritului poporului , o creaţie spontană ,
inconştientă şi anonimă . Există un paralelism strict între caracterul unui popor şi dreptul sau .
Odată cu dezvoltarea civilizaţiei şi diviziunea muncii , dreptul care există în sufletul întregului
popor , devine cu sediul în conştiinţa “juriştilor” , o clasă care reprezintă poporul , însă aceştia
trebuie să fie respectuoşi faţă de un drept necreat de ei . Dreptul este un organism viu , dar fără
stat nu are decât o existenţă invizibilă , existând numai în conştiinţa poporului .
Legile, în opinia lui Savigny, au o funcţie cu totul secundară care uneori poate fi chiar
vătămătoare , ele nu fac decât să fixeze dreptul şi să cvasi imobilizeze principiile deja elborate
de conştiinţa “ volksgeistă ” , care este singurul izvor autentic şi natural al dreptului 73.
Hans Kelsen îşi propune ca în construcţia Doctrinei pure a dreptului să evite influenţa
oricăror tendinţe ideologice , a oricăror idealuri de justiţie , sau a oricărui program politico-
social . Plecând de la distincţia kantiana a celor două planuri ale gândirii omeneşti “ sein “ care
reprezintă realitatea incontestabilă şi “ sollen “ care constituie idealitate , Kelsen arată că în
acest din urmă plan al lui “trebuie” , în care sunt situate normele , face parte dreptul . Deci
dreptul nu cuprinde realităţi, ci pure idealităţi, un sistem de norme , iar teoria care i se
adresează lui , fără alt amestec , trebuie să-l privească din punct de vedere pur normativ .
Normele sunt de diverse grade de generalitate şi întreaga ordine juridică alcătuieşte un edificiu
ierarhic de trepte , în care cele mai generale justifică pe cele cu aplicare particulară .
Obligativitatea întregului sistem depinde deci , de norma generală , pe care în legislaţia unei
ţări o putem găsi precizată şi exprimată în ceea ce constituie ideea centrala de “ Constituţie “ .
Norma fundamentală se poate întâmpla să fie aleasă de legiuitor graţie influenţei unei ideologii
, oportunităţii sociale , politică , morală ; dar aceasta nu influenţează teoria pură a dreptului .
Ea nu are să aprecieze valoarea sau legitimitatea faţă de un ideal aflat în afara sistemului , ci
numai întemeierea şi înlănţuirea interioară a normelor unele faţă de altele , pornind de la norma
fundamentală , indiferent cum şi de ce a fost ea dată şi consacrată .74
Cuprinsul unei norme , luat în sine însuşi , nu este juridic , şi nu el face juridicitatea
normei . Juridicitatea îi vine din caracterul obligatoriu , deci din dependenţa şi subsumarea faţă
de norma fundamentală . Spre deosebire de normele morale , normele juridice nu sunt
73
Georgio Del Vecchio , Lecţii de Filosofie Juridică , Edit. Europa nova , 1996 , pg. 128
74
Hans Kelson , Theorie pure de droit , Dalloz, Paris , pg. 90-111 ; 299
imperative categorice , ci sunt simple mijloace în vederea atingerii unor scopuri care nu fac
parte din sistem şi care constă într-o anumită stare socială . Care sunt stările sociale , urmărite
de legiuitor , aceasta de asemenea nu interesează studiul structurilor interioare şi pur formale
a ordinii de drept şi poate interesa speculaţiile politice sau morale .
Condiţiile şi garanţiile aplicării normelor juridice pozitive sau sancţiunile şi
mijloacele de constrângere , reacţii împotriva acelor care încarcă norma , activitatea juridică şi
care se bazează pe o anumita forţă. Această forţă implicată în drept şi implicând la rândul ei
dreptul , este statul . Statul şi dreptul sunt în ultima analiza unul şi acelaşi lucru .Statul este
sistem de norme care se apără pe el însuşi , şi de aceea nu există stat fără drept şi nici drept fără
stat.
J.L.Bergel defineşte dreptul ca “ produsul faptelor sociale şi al voinţei omului , un
fenomen material şi un ansamblu de valori morale şi sociale , un ideal şi o realitate , un
fenomen istoric şi o ordine normativă , un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate de
libertate şi constrângere “ 75.
Profesorul Mircea Djuvara defineşte regula de drept ca “norma necondiţionată de
conduită raţională , referitoare la fapte externe ale persoanelor în contact cu alte persoane “76.
El propune o distincţie : Drept raţional şi Drept pozitiv. Dreptul raţional implică
emiterea de judecăţi abstracte din punctul de vedere a justiţiei pure , rezultând aprecieri cu
privire la ceea ce este drept sau nedrept , legal sau nelegal , indiferent de prevederile dreptului
pozitiv. Acest din urmă este efectiv practicat în societate şi este cuprins în legi , obiceiuri ,
jurisprudenţă şi alte izvoare ale dreptului. Aprecierile de drept raţional trebuie să fundamenteze
dreptul pozitiv , să îl orienteze . “Dreptul ca ştiinţă , disciplina care domină aplicarea lui de
toate zilele , are la bază o idee care îl stăpâneşte în întregime , care-i influenţează toată viaţa, –
aceea de dreptate. Fără dreptate , adică fără justiţie şi fără echitate , dreptul nu poate să aibă
înţeles este numai un mijloc de tortură între oameni , iar nu un mijloc de convieţuire paşnică
între ei .
Profesorul clujean Eugen Speranţa defineşte dreptul ca “un sistem deductiv de norme
sociale destinate ca printr-un maxim de justiţie realizabilă să asigure maxim de socialitate într-
un grup social determinat “.

75
Jean Luis Bergel , Theorie Generale du Droit , Dalloz , Paris , 1985 , pg. 18
76
Mircea Djuvara , Teoria generală a dreptului , Bucureşti 1930 , vol II , pg. 586 , pg. 27
 “Dreptul – continuă el – este garanţia progresivei noastre spiritualităţi , viaţa juridică
fiind cerută de cea mai profundă exigenţa specială a omului , exigenţa de a trăi ca om , ca fiinţă
spirituală “.77
În doctrina românească mai recentă prof. Ioan Cetechi a definit dreptul ca “sistemul
normelor de conduită , elaborate sau recunoscute de puterea de stat , care orientează
comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective , stabilind
drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a
puterii publice “.78
Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul “ ansamblul regulilor asigurate şi garantate
de către stat , care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
principalele relaţii din societate , într-un climat specific manifestării existenţei libertăţilor ,
apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”.79

77
Eugeniu Speranţa , Introducere în Filozofia Dreptului ,Edit. Cartea Românească , Cluj , 1947 , pg. 347 ,367.
78
Ioan Ceterchi , Ion Craiovan , Introducere în teoria generală a dreptului , Edit . ALL , Bucureşti , 1993 , pg . 28
79
Nicolae Popa , Teoria generală a dreptului , Edit. Atacami , Bucureşti , 1996 , pg 97
 Capitolul IV. Teorii cu privire la legătura dintre stat

şi drept

Secţiunea 1. Teoria separaţiei puterilor în stat

Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor , alături de alte teorii , la fel de
tulburătoare şi penetrante . Ea fusese anunţată de Aristotel 80, după el de John Locke dar
definitivată şi explicată pe larg de Montesquieu . Această teorie a fost îndreptată împotriva
obscurantismului medieval şi a închistării feudale , este o teorie născută din iminenţa
pericolelor ca o reacţie împotriva monarhiei absolute considerate de drept divin formă de
guvernământ , în care regele concentrând în mâinile sale puterea personifica statul : ” L’Etat
c’est moi “ .
Această teorie urmărea două deziderate : contracararea puterii prin putere şi crearea
unui “ scut de protecţie “ faţă de excesele puterii pentru garantarea libertăţii cetăţeanului .
“ Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere , trebuie ca prin rânduiala
statornicită , puterea să fie înfrântă de putere “ 81.
În fiecare stat există trei feluri de putere : puterea legislativă în virtutea căreia
principele sau autoritatea face legi , le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente ; puterea
executivă , privitoare la chestiunile ce ţin de dreptul ginţilor , în virtutea căreia principele
declară război sau încheie pace , trimite sau primeşte soli , ia măsuri de securitate ,
preîntâmpină năvălirile ; puterea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil , în
virtutea căreia principele pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari .
Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească , iar pe cealaltă pur şi simplu
putere executivă a statului .” 82
“ Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale aceluiaşi corp de aleşi se află
întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă , nu există libertate , deoarece se poate naşte
teama ca acelaşi monarh sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice , pe care să le aplice în
mod tiranic . Puterea executivă ( citiţi judecătorească ) îmbinată cu puterea legislativă
80
Aristotel , Politica , Ed. Cultura Nationala 1924 , pg.21 (este sugerata printr-o descriere făcuta statului Atenian)
81
Montesquieu , Despre spiritul legilor , vol I , Edit. Ştiinţifică , Bucureşti , 1964, pg.11-43
82
Ibidem pg 195
înseamnă că puterea asupra vieţii şi a libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară , căci judecătorul ar fi
şi legiuitor . Dacă ar fii îmbinată cu puterea executivă , judecătorul ar putea avea forţa unui
opresor “ 83.
Montesquieu stabileşte anumite reguli privind relaţiile dintre puteri ; astfel cât
priveşte puterea executivă , deoarece cere acţiuni prompte este exercitată mai bine de unul
decât de mai mulţi . Dacă ea ar fii încredinţată unei persoane luate din corpul legislativ atunci
nu ar exista libertate , pentru că cele două puteri ar fii contopite , “ aceiaşi persoană participând
mereu şi la una şi la alta “ . Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului
legislativ şi durata sesiunii lor . Puterea legiuitoare nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc
puterea executivă , căci activitatea acesteia fiind limitată prin natura ei este inutil de a o îngrădi
, apoi ea se referă mereu la chestiuni ce cer rezolvare promptă . Puterea legislativă poate
ancheta şi poate pedepsi pe miniştri , dar nu pe monarhi .
Puterea legislativă – continuă el – nu poate să judece . Puterea executivă trebuie să ia
parte la legiferare prin dreptul ei de veto .
Corpul legislativ fiind format din două părţi ( camere ) , una va încătuşa pe cealaltă
prin dreptul lor reciproc de veto , iar amândouă vor fii frânate de puterea executivă , care va fii
frânată ea însuşi , de către cea legislativă .
“ Aceste puteri ar trebui să ajungă într-un punct mort , adică la inacţiune , dar întrucât
datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze , adică vor fii nevoite să
funcţioneze de comun acord .” 84
Adică ar rezulta că totul ar fii pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi , fie
a nobililor , fie al poporului ar exercita aceste trei puteri .
În concepţia lui Jean Jeacques Rousseau ,85 suveranitatea este exercitarea voinţei
generale şi nu poate fii niciodată înstrăinată , suveranul care nu este decât o fiinţă colectivă nu
poate fii prezentat decât prin el însuşi “ , “ aceleaşi pricini care fac suveranitatea inalienabilă o
fac şi indivizibilă ” . “ Dar politicienii noştri ( se referă şi la Montesquieu ) neputând să împartă
suveranitatea în principii , o împart după obiectul ei : o împart în forţă şi voinţă , în puterea
legiuitoare şi în puterea executivă . Ei fac din suveran o fiinţă fantastică alcătuită din bucăţi
adunate la un loc : este ca şi cum ai forma un om din mai multe trupuri , luând de la unul ochii ,

83
Ibidem p.194
84
Ibidem p. 204
85
Jean Jacques Rousseau , Contractul social , Edit. Moldova , 1996 , p. 85-86
de la altul braţele şi de la altul picioarele , aşa şi politicienii noştri după ce au tăiat în bucăţi ,
corpul social , printr-un miracol de bâlci , adună la un loc toate bucăţile nu se ştie cum. “ .” Ei
fac această greşeală pentru că nu au noţiuni exacte despre autoritatea suverană şi pentru că iau
drept părţi ale acestei autorităţi ceea ce nu prezintă decât emanaţii ale lui “.
86
Del Vecheo critică teoria lui Montesquieu “ înainte de toate o diviziune netedă , care
ar fi inconciliabilă cu unitatea suveranităţii , nu este posibilă . Propriu - zis nu este vorba de
puteri diferite , ci de organe diferite , care trebuie să fie separate după funcţiile respective , şi
chiar acesta nu într-un mod absolut cum voia Montesquieu . Nu este adevărat că un organ
determinat are de îndeplinit întotdeauna numai una din cele trei funcţii . “
“ Noi trebuie să înţelegem teoria în acest sens –continuă el - : din cele trei funcţii ,
legislativă , executivă , administrativ - judecătorească , prin care se exprimă voinţa statului ,
ultimele două trebuie să fie subordonate primei , care are cea mai mare importanţă , întrucât
este expresia directă a suveranităţii “ .
Acest principiu presupune înainte de toate – continua Del Vecheo – ca organul care
stabileşte legea , să nu aibă şi funcţia de a o aplica şi de a o impune : acesta ar fi un pericol
pentru libertatea cetăţenilor .
Astăzi teoria “ separaţiei puterilor “ , fundamentează existenţa a trei funcţii
fundamentale ale statului :
- funcţia legislativă , adică adoptarea normelor juridice generale , încredinţată
Parlamentului ;
- funcţia executivă , adică executarea regulilor juridice generale , încredinţată Şefului
de Stat şi Guvernului ;
- funcţia jurisdicţională , adică soluţionarea litigiilor care apar în procesul aplicării
legilor , încredinţată curţilor judecătoreşti.
În schema sa clasică pentru îndeplinirea acestor funcţii erau create câte o “ putere în stat
“ , chiar din perioada interbelică s-a venit cu un amendament major al teoriei, fundamentându-
se principiul “Separaţiei şi colaborării puterilor”.
Nici o Constituţie din lume nu a reglementat “o separaţie perfectă” pentru simplul
motiv “că mecanismul statal s-ar bloca, pur şi simplu nu ar avea cum să intre în consonanţă
puterile, ar fi ca două sau trei linii paralele, pe care oricât le-am prelungi, nu se întâlnesc

86
Giorgio Del Vecchio , Lecţii de Filosofie Juridică , Edit. Europa nova, pg. 102
niciodată. Ori puterile prin însăşi raţiunea de a fi a teoriei trebuie să se “intersecteze” astfel
cum poate o “putere” să contracareze altă putere ? “ 87.
Teoria separaţiei puterilor comportă următoarele limite :
În primul rând toate teoriile şi practicile politice privind organizarea şi crearea statului,
indiferent dacă s-au fundamentat pe contractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale
recunosc unei singure entităţi – poporul – naţiunea calitatea de titular absolut al puterii
(suveranităţii). Toate celelalte instituţii sau autorităţi, puteri publice, primesc exerciţiul puterii
sau al unor funcţii ale puterii publice numai prin delegaţiune, şi niciodată nu pot deveni “
proprietarul “ puterii politice care este unică , indivizibilă şi inalienabilă – pe care poporul o
deţine 88. Ca atare expresia “ separaţia puterilor “ conţine contradicţie în termeni, contradicţie
care poate fi înlăturată numai dacă convenţional prin “putere” înţelegem “funcţii fundamentale
ale statului” .
În al doilea rând , această teorie a fost elaborată când nu existau partide politice în
forma modernă, care au dus la alte “raporturi de forţe”, în primul rând dintre majoritatea care
susţine guvernul şi opoziţia.
Apoi tradiţionalele funcţii (legislativă, executivă şi judecătorească) cedează locul unor
funcţii moderne, impuse de noile realităţi sociale, politice dar şi de noile posibilităţi tehnice
(ex. Funcţia de directivare şi deliberare a Parlamentului, funcţia de control a Parlamentului
asupra executivului prin intermediul unor organisme specializate de genul Avocatul Poporului).
Delimitarea între legislativ şi executiv devine tot mai formală , de vreme ce şi
Parlamentul execută legea (de ex. Adoptarea de legi organice în baza unor dispoziţii scrise în
legea fundamentală) , pe de o parte , iar executivul adoptă norme inclusiv cu caracter primar
(cazul delegării legislative) , pe de altă parte .
Este absurd să se susţină că “ funcţia legislativă “ se află în echilibru cu cea executivă ;
a execută legea , prin ipoteză înseamnă o activitate subordonată , de unde şi numai dreptul de
control al Parlamentului asupra executivului şi administraţiei şi nu invers .
Separarea puterilor axată pe ideea opoziţiei permanentă dintre puteri are ca efect
paralizarea activităţii statului .
În ultimul rând , activitatea organelor de stat şi deci raporturile dintre ele , nu se rezumă
numai la “ fabricarea legii “ şi la “ executarea legii” , sunt aspecte mult mai complexe , care
87
Antonie Iorgovan , Drept Constituţional şi Instituţii Politice , pg. 152
88
Ioan Muraru , Ibidem , pg.23 , vol II
prin natura lor ţin de politic , de jocul politic , de obiceiuri şi tradiţii ( şi uneori pot fi mai
puternice ca legea ) , de etică (deontologia vieţii parlamentare) de arta pur şi simplu a
guvernării .
Plecând de la aceste limite unii autori fundamentează înlăturarea sa ca fiind un principiu
“ arhaic “,” perimat ” pe când alţii postulează “ reechilibrarea “puterilor , stabilirea unor alte
reguli ale jocului , în care “ capul de afiş “ să-l joace executivul .
Pierre Pactet arată că se constată un decalaj important între declinul unei teorii care
pierde progresiv din forţa sa şi valoarea sa explicativă pentru că nu corespunde cu adevărat
realităţii şi recepţionarea sa de către opinia publică , care continuă să creadă în ea şi pentru
clasa politică care persistă în a o evoca.
Lucru care se întâmplă pentru că aceasta teorie a fost receptată ca cea mai eficientă
“reţetă” contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei .
Astăzi se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea
executivului , menţinând o justiţie independentă şi de schimbarea parametrilor “ separaţiei “ şi
“ echilibrului “ , aceştia devenind majoritatea şi opoziţia . Iar această schimbare va avea mari
efecte în configurarea sistemelor constituţionale .

Secţiunea 2. Teoria dreptului natural

Teoria dreptului natural işi are răclăcinile în antichitatea ţrreacă.
Deşi întâlnită sub această denumire, ea se referă şi la probleme privind organizarea şi
funcţionarea statului şi nu se referă în exclusivitate la drept.
Heraclit din Efes, încercând să determine esenţa existenţei umane, o vedea în ritmul
evenimentelor. El a denumit aceasta cu terrnenii de: destin, ordine şi ratiune a în concepţia lui,
natura nu este o simplă substanţă, ci un raport, o ordine a lucrurilor.
În secolul V când asistăm la o fluctuaţie a legislaţiei în polisurile greceşti, dar, în acelaşi
timp, şi la o dezvoltare politică, socială spirituaiă, filozofii au inceput să rellecteze asupra
dreptului şi a ordinii sociale. Ei au utilizat ideea de natură ca ordine a lucrurilor, opunând
natura tiraniei oamenilor.
În Antigona, Sofocle opune legiie naturale "divine", legilor scrise făcute de oameni,
arătând că primele sunt înţelepte, pe când celelalte sunt arbitrare. Aristotel, în lucrarea sa
"Logica", concepe lumea ca un tot unitar, cuprinzând ansamblul naturii. După părerea lui, omul
aparţine naturii 'intr-un dublu sens: el este o parte a materiei, participând la experienţa acesteia,
dar, în acelaşi timp, omul este dotat cu o raţiune activă, care îl distinge de alte părţi ale naturii.
El este, deci, capabil să îşi formeze voinţa în acord cu raţiunea sa. 89
Doctrina lui Aristotel a inspirat pe filosofi de-a lungul istoriei, până în epoca burgheză.
Este destul amintim că gânditori cum au fost Kant, Hegel, Kelsen, Del Vecchio, Stammler,
Ihering sau Mill şi-au fundamentat teoriile pe tezele lui Aristotel.
Dualitatea conceptului de drept natural, ca manieră de a trăi, comună tuturor
vietuitoarelor, iar pe de altă parte, ca un ansamblu de principii de conduită accesibile numai
oamenilor ce sunt capabili să distingă între bine şi rău, a însoţit dreptui de-a 1ungul lungii sale
istorii. În fetul acesta, dreptul natural formulat de către gânditorii Greciei antice, a avut o arie
universală, el se referea la toţi oamenii dotaţi cu raţiune, din toate ţările, indiferent de neam sau
rasă.
Ideea dreptului natural a fost continuată în orânduirea feudală, unde a îmbrăcat un
aspect religios, urmărind să acorde bisericii creştine o supremaţie absolută în raport cu statul.
Dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai teoriei dreptului natural, în varianta sa feudală,
trebuie să amintim pe părintele Augustin. Potrivit variantei ecleziastice a dreptului natural,
instituţiile sociale, ca de exemplu guvemământul bazat pe constrângere, sclavajul, proprietatea,
nu pot rezulta decât din dorinţe viciate şi din impulsuri omeneşti, şi nu din natura veritabilă a
omului.
Aceste mari instituţii sociale, însă, reprezintă, în acelaşi timp, şi mijloace de a suprima
sau de a limita impulsurile vicioase. Ca urmare, părinţii bisericii creştine sunt, în acelaşi, timp,
un rezultat al păcatului strămoşesc, dar şi un remediu divin impotriva lui.
În perioada evului mediu, teoria dreptului natural atinge apogeul în sistemul scolastic al
lui Thomas d'Aquino. Teoria lui Thomas d'Aquino a exercitat o mare influenţă asupra teoriilor
idealiste cu privire la drept. Este cunoscută sub numele de "teoria tomistă, a dreptului natural".
Prin construcţia de idei şi prin funcţia socială pe care a avut-o în decursul istoriei,
doctrina dreptului natural a oferit un teren vast pentru abordarea problemelor legate de crearea
dreptului, de valoarea şi validitatea normelor de drept, dreptul natural constituind un
fundament la care sunt raportate normele dreptului pozitiv.
89
În acest sens, Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a statului şi dreptului,
op. cit., p. 221.
 În construcţia de idei, teoria dreptului natural se caracterizează prin aceea că admite un
dublu sistem de norme juridice: cele ale dreptului natural şi cele ale dreptului pozitiv. Această
construcţie dualistă, dă posibilitatea cercetării problernaticii privitoare la factorii care stau la
baza configurării reglementărilor de drept pozitiv. Cât priveşte funcţia socială a teoriei
dreptului natural, ea implică o abordare valorificatoare a problemelor dreptului şi o
fundamentare a ideii de măsură la care fie raportat dreptul existent.
O variantă a teoriei dreptului natural aplicată la stat o constituie teoria contractului
social. Teoria contractului social a cunoscut o mare dezvoltare la juriştii şi oamenii politici din
secolul al XVII-lea. Printre aceştia, la loc de frunte se situează: Grotius, Hobbes şi Locke.
Cel care a formulat, însă, metodic, şi a dat o mare dezvoltare contractului social, a fost
Rousseau, în lucrarea cu acelaşi mune. EI pomeşte de la faptul că oamenii se nasc liberi şi
prima lege naturală a lor este de a veghea asupra propriei lor conservări. Este necesară o formă
de asociere care să apere persoana şi bunurile fiecărui asociat.
În cadrul acestei asociaţii, fiecare membru sa nu ascultă decât de el însuşi şi să rărnână
tot atât de liber ca şi înainte. Soluţia oferită de Rousseau este contractul social, care nu distinge
egalitatea naturală, ci, dimpotrivă, înlocuieşte "printr-o egalitate morală şi legitimă toată
inegalitatea fizică dintre oameni pe care a putut-o lăsa natura, astfel putând fi inegali ca forţă
sau ca geniu, devin toţi egali prin convenţie şi prin drept.
Cu mai bine de două milenii în urmă ideea dreptului natural a apărut, sub o formă, sau
alta ca o expresie a căutării unui ideal mai înalt decit dreptul pozitiv. Este adevărat că o dată cu
evoluţia condiţiilor economice şi sociale noţiunile cu privire la dreptul natural s-au schimbat,
au evoluat. Cu toate acestea, însă, a rămas ca o constantă apelul la ceva care să fie mai înalt,
superior dreptului pozitiv. Obiectul acestui apel a fost deseori justificat de autoritatea statală
existentă, ca o revoltă, împotriva acestei autorităţi.

Secţiunea 3. Teoria statului de drept

Denumirea teoriei statului de drept vrea să sugereze ideea că statul nu este absolut
independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului.
Teoria statului de drept se conturează în perioada liberalismului din secolui al XIX-lea,
fiind în strânsă legătură cu teoria separaţiei puterilor în stat. În lipsa unei autorităţi
intemaţionale care să garanteze drepturile statul însuşi trebuie să facă acest lucru şi el îl poate
realiza cu ajutorul separaţiei puterilor, în cadrul celor trei puteri ale statului: legislativă,
executivă şi judecătorească., care se controlează reciproc, în aşa fel încât să nu poată avea loc
abuzuri. Puterea judiciară ar avea principalul rol protejarea drepturilor individului. Însă poziţia
puterii judiciare nu este aceeaşi în diferitele state. De exemplu, Anglia a creat o mare autoritate
dreptului, supunând atât organele de stat, cât şi pe cetăţeni acelelaşi autorităţi: dreptului
cutumiar, aplicat de către tribunale. În ţările la Europei continentale, principiul separatiei
puterilor a dus dezvoltarea unei teorii a drepturilor subiective a indivizilor în ra portul lor cu
statul, prin sistemul "dreptului public". Acesta este conceput ca un grup de norme care au ca
scop să, protejeze individul împotriva arbitrariului organelor administrative.
În ce priveşte fundamentarea teoretică a statului de drept aşa cum susţine juristul
german Jellinek, ea pomeşte de la teoria autolimitării puterii de stat, potrivit căreia statul
acordă drepturi subiective cetăţenilor, drepturi care se îndreaptă uneori împotriva sa, iar în
relaţiile externe statul trebuie să respecte normele de drept intemaţional.90
Conceptul şi doctrina statului de drept au fost elaborate în Europa continentală la
sfârşitul secolului ai. XIX-lea de către doctrina juridică germană, expresia de "stat de drept" —
"Rechtsstaat" — apare pentru prima dată în terminologia juridică gennană în secolul al XIX-
lea, apoi în doctrina franceză "Etat de droit" pentru ca treptat să cuprinclă restul continentului,
acest concept fiind opera juriştilor, rezultat din nevoile practice. Dacă discuţiile organizate în
legătură cu statul de drept în Germania şi Franţa în perioada amintită au permis reînnoirea
fundamentelor conceptuale ale dreptului public, punându-1 conformitate cu ideologia liberală
dominantă fiind unanim recunoscut că statul de drept îşi are originea în gândirea liberală —
aceste discuţii au sfârşit în mod progresiv prin a se opri, a se slei, seca şi epuiza. De la
înălţimea unei adevărate dogme, statul de drept era conceput ca un postulat sau axiomă, a cărui
validitate nu cerea nici o demonstraţie, iar cursurile de drept constituţional sau de drept public
se limitau să se refere la el în mod ritual, statul de drept era conceput ca fiind acel stat care îşi
elaborează propriile legi, cărora el însuşi li se supune, „fără a se aprofunda în mod real
implicatiile sale".
Această definiţie a statului de drept era în deplină concordanţă cu gândirea juridică a
Europei continentale, dorninant pozitivistă a vremii, gândire care nu concepe existenţa altui
drept decât cel elaborat de stat, respectiv de organul legislativ Parlarnentul ales prin vot de
90
Aceste probleme au fost tratate mai pe larg în Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria
generală a statului şi dreptului, op. cit., p. 243 şi urm
popor şi exprimând voinţa acestuia. Acesta este dreptul pozitiv, singurul existent şi recunoscut
în viziunea pozitivismului juridic, dreptul natural nu există iar dreptul cutumiar este total sau
parţial abrogat. La fel dreptul jurisprudenţial: judecătorul doar aplică legea, nu o interpretează.
Concepţie rigidă şi cu efecte negative în gândirea juridică şi a operei de realizare a justiţiei.
Alta a fost situaţia statului de drept, a echivalentului său „rule of law" (domnia legii) şi
a realităţii exprimate de aceasta în lumea aruzio-saxonă (Anglia, apoi imperiul său colonial, din
care smau despfins treptat S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.).
Dacă, aşa cum am arătat, în Europa continentală statul de drept semnifică supunerea
statului faţă de regula de drept elaborată de el garant al protecţiei libertăţilor individuale
împotriva arbitrariului, atunci spune juristul francez Laurent Cohen Tanugi, pare-se adept al
ultraliberalismului american exprimat de Hayek — conceptul de stat de drept nu există nici în
Marea Britanie, nici în S.U.A.; expresia "rule of law", echivalentul expresiei "stat de drept",
reflectă şi exprimă, în fapt, o gândire diferită, mai ales prin aceea că ea nu include categoria
"stat". 91
"Rule of law" înseamnă "domnia dreptului", căreia statul este supus, ca orice subiect de
drept. Această abordare conceptuală îşi are fundamentul său în istorie.
Într-adevăr, "rule of law", ca sursă a limitării puterii statale, dar şi sursă a drepturilor
omului, îşi găseşte originea istorică Angliei. Este recunoscut faptul că în Magna Charta
Libertatum, încheiată la 1215 între regele Angliei Ioan cel Fără de Ţară şi nobilii ce 1-au
înfrânt în bătălie, sunt identificate primele semne ale limitării puterii etatice regale, continuând
apoi, pe parcurs, până în zilele noastre, cu alte acte fundamentale în materie, acte care astăzi
constituie însăşi constituţia Angliei. "Bill of Rights/7 iunie 1628; Habeas Corpus Act/1679; Bill
of Rights/13 februarie 1689; Parli1949; Actul din 1958 privitor la acordarea titlului viager de
pair al Camerei Lorzilor
În Anglia spune Cohen Tanugi unificarea naţiunii a fost realizată in mod precoce de
către judecători şi "common nu de către administratie (ca în Franta n.n.)

91
Idem, p. 245
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

- Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a

statului şi dreptului, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2010,
- Andrei Sida, Berlingher Daniel, Teoria generală a dreptului, Ed. „Vasile
Goldiş” Universitz Press, Arad, 2007
- Ioana Vasiu, Istoria vechiuluidrept românesc,- note de curs, Editura
Albastră, Cluj Napoca, 2005
- Aristotel, Etica nicomahică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1988,
- Nicolae Popa , Teoria generală a dreptului , Edit. Atacami , Bucureşti , 1996
- Giorgio Del Vecchio , Lecţii de Filosofie Juridică , Edit. Europa nova,
Bucureşti 1994,
- L.P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997
- Ştefan Georgescu , Filosofia dreptului , , Ed. All , 1998
- Nicolo Machiaveli , Principele , Ed. Mondeo , 1998
- Montesquieu , Despre spiritul legilor , Edit. Şiintifică , Bucuresti , 1964
- Hegel , Principiile filozofiei dreptului , Edit. Academiei R.S.R ., Bucureşti
1969 ,
- Antonie Iorgovan , Drept Constituţional şi Instituţii Politice , Edit. J.L.
Calderon , 1994
- Ioan Muraru , Drept constituţional şi instituţii politice , Edit. Atacami , 1998
- T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura univ. D.
Cantemir, Cluj Napoca, 1992
- Jean Jacques Rousseau , Contractul Social , Edit. Moldova , 1996
- Platon, Republica , Edit. Dim C. Ionescu
- Aristotel, Politica , Ed. Cvultura Natională , 1924,
- Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ Vol. I, ediția 4, Editura All
Beck, București 2005
- Mircea Djuvara , Teoria generală a dreptului , Bucureşti , 1930 , vol. III
- Eusebiu Speranţa , Introducere în Filosofia Drreptului , Cartea
Românească, Cluj , 1947
- Ioan Ceterchi , Ion Craiovan , Introducere în teoria generală a dreptului ,
Edit . ALL , Bucureşti , 1993
- Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti,
2000
- Hans Kelson , Theorie pure de droit , Dalloz, Paris, 1977
- Peter L. Berger, Invitation to sociology, Garden Citz, New Zork, Anchor
Books, 1963
- Friedman, L.M., The republic of choice: Law, authority and culture,
Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1990
- Imre Szambo , Les Fundamentes de la Theorie Droite , Akademia Kiado ,
Budapest , 1973
- Maurice Duverger , Institution politique e Droit constitutionnel , Paris ,
1960
- Hoebel , The low of primitive man , Canbridge , 1954
- Pierre Pactet , Instituion politiques et Droit Constitutionel Masson , Paris ,
1989
- Pierre Pactet , Instituion politiques et Droit Constitutionel Masson , Paris ,
1989.