BISERICA.

Educaţia creştină a copilului nu

poate fi nici măcar imaginată fără slujirea
Bisericii, ca instituţie divino-umană, instituţie
fundamentală a societăţii, mai veche decât
chiar cea a statului. La noi, cel puţin, după
retragerea aureliană (271-275) până la
întemeierea cnezatelor şi voievodatelor (secolul
al XIV-lea) şi până la unificarea lor (Basarab I,
1330), singura instituţie existentă neîntrerupt a
fost Biserica. Ei îi revine, aproape în
exclusivitate, meritul de a fi salvat fiinţa
neamului de la pierire, în faţa atâtor năvălitori,
care-şi făcuseră drum pe la noi în acel mileniu
văduvit de o conducere statală unitară. Acest
mileniu, numit "întunecat", datorită obscurităţii
pe plan politic, a fost luminat doar de harul
credinţei drept-măritoare, dăruit cu
generozitate, atunci ca şi astăzi, de Sfânta
Biserică. Ea a ţinut loc şi de şcoală şi de
cancelarie domnească. Episcopii şi preoţii au
fost conducători spirituali la vedere şi, tainic, cu
timp şi fără timp, cu voie şi fără de voie,
îndrumători şi sfătuitori politici. Căci dacă
celelalte instituţii ale unui neam sunt supuse
deseori efemerităţii, datorită caracterului lor
vremelnic şi trecător, Biserica se caracterizează
prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este
întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată
pe "piatra credinţei", Însuşi Mântuitorul ne
încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de
nimeni, nici chiar de "porţile iadului"... (Mt. 16,
18). Ştim, de altfel, că nu de puţine ori s-a
încercat "dărâmarea" ei în decursul istoriei, şi la
propriu şi la figurat. S-a încercat mai ales pe
vremea comunismului de prea-tristă amintire, s-
a poruncit încarcerarea ei într-un "ghetou"
izolat, s-a reuşit chiar întemniţarea unui
însemnat număr al mărturisitorilor ei , dar ea n-
a putut fi nici măcar marginalizată, necum
distrusă. Este adevărat că au fost dărâmate
unele lăcaşuri sfinte, poate şi din greşeala unor
slujitori mai fricoşi, timoraţi, şantajaţi, terorizaţi
(ei şi familiile lor), ameninţaţi în fel şi chip etc.,
dar în aceeaşi vreme se ridicau altele, chiar cu
încuviinţarea unor potentaţi ai zilei, aflaţi cu sau
fără voie în solda satanei, dar cu unele
momente de omenie în atitudinile lor. Căci,
vorba părintelui Ilie Cleopa, "în slujba Bisericii
trebuie şi pe satana să-l pui la lucru!" Aşa au
procedat, de-a lungul veacurilor, slujitori şi
cârmuitori vrednici, cu frică de Dumnezeu,
încât, în pofida tuturor încercărilor, Biserica
noastră se prezintă astăzi drept cea mai
credibilă instituţie în opiniile majorităţii românilor
intervievaţi. Nu e puţin lucru, ca în această
învălmăşeală a tranziţiei noastre "originale" şi
interminabile, cetăţenii să declare, într-un
procent covârşitor, că singură Biserica este
vrednică de încrederea lor. Desigur,
credibilitatea ei înseamnă pentru noi mântuire,
dar şi formarea (= educarea) de caractere
creştine, apte să contribuie, moral şi material, la
propăşirea neamului. Aşadar, când spunem
"mântuire", înţelegem deodată pregătirea
sufletelor pentru viaţa veşnică, dar şi educarea
lor pentru o vieţuire pământească virtuoasă. Iar
mântuirea nu se realizează decât în Biserică!
Extra Ecclesiam nulla salus, a spus atât de
inspirat Sfântul Ciprian (Epistola 73, 21) şi tot el
ne atrage atenţia că "cine nu are Biserica de
mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!" .
Şi, într-adevăr, Biserica este mama noastră cea
bună, a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci,
buni şi răi, universitari ori simpli pălmaşi, fericiţi
şi nefericiţi...
În plan educaţional-creştin, Biserica este
factor esenţial, prin mijloacele ei tezaurizate:
doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul.
Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai
apropiat mijloc de educaţie religioasă, întrucât
doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială)
sunt "predate" creştinului de rând, cel mai
adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o
dată cu slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de
învăţătură, predici şi cateheze, atât de
importante în luminarea minţii credinciosului.
Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu
cea harismatică, sfinţitoare. Participând la
slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi
luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul"
devine, astfel, un cuvânt sinonim pentru
"ortodoxie". Aşa se exprimă un mare liturgist pe
care l-a avut Biserica noastră, părintele
profesor de vrednică pomenire, Ene Branişte.
După opinia p. c. sale, ortodoxie înseamnă,
practic, "botezul pruncilor în apa sfinţită din
cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în
biserică, îngenuncherea cucernică sub
epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau
în faţa icoanelor pentru rugă, “paştele” primit cu
frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii,
agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru
împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a
morţilor..." După care precizează prevenitor:
"Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat
totul!" .
Încercând să răspundem acum la întrebarea
"când începe educaţia copilului în Biserică?",
vom spune, la fel ca în paragraful precedent:
înainte de a se naşte! Căci mamele creştine,
deplin conştiincioase, din clipa în care ştiu că
au zămislit prunc în pântece, vor apela cu tot
mai multă solicitudine la ocrotirea Bisericii: se
vor spovedi şi împărtăşi periodic, sfătuindu-se
mereu cu duhovnicul asupra unui program de
rugăciune particular, vor participa cât mai des
cu putinţă la sfintele slujbe etc. Cu deosebire,
înainte de a se interna în spital pentru naştere,
se vor spovedi din nou şi se vor împărtăşi,
pentru a fi întru-totul pregătite pentru cel mai
mare eveniment care se poate petrece în plan
uman: aducerea pe lume a unui nou prunc!
După naştere, se cunoaşte, Biserica are câteva
rânduieli pentru mame şi nou-născuţi, de mare
frumuseţe şi adâncă semnificaţie liturgică. De
acum, se desfăşoară în mod firesc etapele
integrării şi creşterii pruncului în Biserică, prin
cele trei Taine, numite "de iniţiere", Botezul,
Mirungerea, Împărtăşania, cărora se asociază,
bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni.
Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de
fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât
şi pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin
tot ceea ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici,
cateheze etc. Acest program liturgic
educaţional, cu rezultatele lui benefice, este
prea bine cunoscut pentru a mai fi nevoie a se
insista cu precizări speciale. Ceea ce credem
că trebuie avut mai mult în vedere, totuşi, sunt
anumite mijloace practice, cum ar fi: cateheza,
dialogul pe teme religioase, publicaţiile creştine,
biblioteca parohială etc. Despre acestea, însă,
vom vorbi mai pe larg într-o prelegere separată
.