DIP Suport de Curs IFR 2016-2017 Final

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA
LECT. UNIV. DR. MARIANA-NARCISA RADU
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
2016
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
INTRODUCERE
Acest curs se adresează, studenţilor din anul II ai Facultăţii de Drept,

însuşirea noţiunilor prezentate fiind absolut necesare pentru orice jurist în
devenire. Reprezentând „limba comună a tuturor statelor” se impune
cunoaşterea noţiunilor de bază ale Dreptului internaţional public.
OBIECTIVELE CURSULUI
Cunoaşterea specificului normelor dreptului internaţional public şi

utilizarea lor în analiza unor situaţii de actualitate.
După studierea cursului, studenţii vor dobândi următoarele aptitudini:
 însuşirea teoriilor şi conceptelor specifice dreptului

internaţional public
 identificarea surselor de informare în domeniul
disciplinei şi utilizarea adecvată a acestora
 dezvoltarea abilităţii de analiză şi sinteză a informaţiei
specifice acumulate
 dezvoltarea de abilităţii individuale în ceea ce priveşte
utilizarea aplicativă a noţiunilor teoretice acumulate la
cazuri practice concrete
2
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL
Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului cu frecvenţă

redusă. Este destul de succint necesitând, în medie, un număr de 28 de ore de studiu
individual. Timpul precizat poate fi mai lung sau mai scurt raportat la nivelul
cunoştiinţelor deja însuşite şi la capacitatea fiecărui student de a asimila noţiuni noi.
Cursul de faţă este structurat în doisprezece capitole.
În fiecare capitol sunt abordate în mod unitar, echilibrate din punct de vedere al
întinderii, instituţii de bază ale dreptului internaţional public.
Fiecare capitol cuprinde: obiectivele, structura tematică, analiza fiecărei
instituţii abordate, teste de autoevaluare (TA) şi o bibliografie de referinţă.
La finalul cursului se află o bibliografie minimală şi răspunsurile corecte la
întrebările din testele de autoevaluare.
În cadrul fiecărui capitol, obiectivele enunţă competenţele ce urmează a fi
dobândite de către cursanţi după parcursul acestuia.
Conţinutul fiecărui capitol are în vedere raportul competenţe-conţinuturi.
Textul este structurat astfel încât să ofere o cantitate minimă necesară de
informaţii noi, uşor de asimilat care însă să stimuleze cursanţii pentru o educaţie
activă.
Testele de autoevaluare au rolul de a verifica dacă obiectivele educaţionale au
fost realizate. Acestea sunt plasate la sfârşitul fiecărui capitol şi sunt fie sub forma
unor întrebări tip grilă, fie întrebări care necesită răspunsuri elaborate.
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE CONFERITE

STUDENTULUI
Competenţe profesionale
C1 Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor
din domeniul juridic.
C3 Aplicarea legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a celorlalte
instrumente juridice internaţionale.
C4 Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din dreptul
naţional, dreptul european şi dreptul altor state.
C5 Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor
referitoare la o problemă de drept concretă.
Competenţe transversale
CT3 Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare şi a surselor de informare şi
de formare profesională asistată, atât în limba română, cât şi într-o limbă străină de
circulaţie internaţională.
3
MODUL DE ABORDARE A CURSULUI
Fiecare capitol din suportul de curs furnizează informaţiile minime necesare

care să vă călăuzească în descoperirea dreptului internaţional public.
1. Noţiuni introductive. Definirea, obiectul şi trăsăturile dreptului
2. Izvoarele Dreptului internaţional public. Principiile dreptului
3. Subiecţii Dreptului internaţional public
4. Populaţia în dreptul internaţional public. Protecţia internaţională a
drepturilor omului
5. Teritoriul de stat în dreptul internaţional
6. Dreptul mării
7. Spaţiul aerian al statelor şi spaţiul cosmic
8. Dreptul tratatelor
9. Dreptul diplomatic
10. Războiul în dreptul internaţional. Dreptul umanitar
11. Infracţiuni internaţionale
12. Răspunderea internaţională. Sancţiunile în dreptul internaţional
Testele de autoevaluare vor fi rezolvate în spaţiile create în acest sens.

Răspunsurile corecte le veţi găsi la finele prezentului suport de curs.
Pictogramele inserate au menirea de a evidenţia anumite informaţii.
4
Capitolul 1
Noţiuni introductive. Definirea, obiectul şi trăsăturile
Dreptului internaţional public
Cuprins
Obiectivele capitolului 1
 . Noţiuni introductive
 . Definirea, obiectul şi trăsăturile dreptului internaţional public
Bibliografia capitolului 1
Obiectivele Capitolului 1
 cunoaşterea principalelor repere ale

evoluţiei dreptului internaţional public.
 cunoaşterea trăsăturilor ce
particularizează dreptul internaţional
public
1.1. Noţiuni introductive
1.1.1 Repere privind dreptul internaţional public
Dreptul internaţional public reprezintă produsul

evoluţiei de milenii a relaţiilor internaţionale, a comunităţii
internaţionale, care constituie mediul său natural de
existenţă şi de dezvoltare.
Dreptul internaţional s-a conturat odată cu
constituirea statelor moderne în Europa şi a relaţiilor dintre
acestea, în sec. al VI-lea, şi s-a dezvoltat din nevoia
formulării unui cadru ordonat pentru relaţiile internaţionale.
Punctul de plecare al dreptului internaţional modern,
contribuind la afirmarea suveranităţii şi egalităţii statelor,
este considerat Pacea de la Westphalia care a pus capăt
Războiului de 30 de ani.
Părintele Dreptului internaţional modern este
considerat juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), care
5
prin lucrarea sa "De iure belli ac pacis" a contribuit la
dezvoltarea acestei ramuri de drept.
Sintagma "drept internaţional" a fost folosită pentru
prima dată de filosoful şi juristul englez Jeremy Bentham în
lucrarea „An Introduction to the Principles of Moral and
Legislation” (Introducere în principiile moralei şi
legislaţiei, traducere apărută în Elveţia în anul 1802)
punând în evidenţă caracterul de „drept între naţiuni” al
acestuia.
Cristalizarea sa a avut loc în sec. XIX, odată cu
apariţia tratatelor internaţionale multilaterale care au permis
extinderea ariei de aplicare a normelor dreptului
internaţional public la un număr tot mai mare de state.
1.2. Definirea, obiectul şi trăsăturile dreptului

1.2.1 Definiţie
În literatura de specialitate există numeroase definiţii
date dreptului internaţional public.
Unii autori consideră că dreptul internaţional public

reprezintă "acea ramură a dreptului care cuprinde ansamblul
de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create pe
baza acordului de voinţă al statelor, care reglementează
raporturile dintre ele, precum şi raporturile dintre ele şi alte
subiecte de drept internaţional”.
În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional

reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează
raporturile ce se stabiesc în cadrul societăţii internaţionale
1.2.2 Obiectul dreptului Internaţional public

Din expresia "drept internaţional public" de deduce că
obiectul acestuia îl constituie reglementarea relaţiilor
dintre state şi celelalte subiecte ale sale.
Dreptul internaţional public este dreptul aplicabil
societăţii internaţionale, societatea internaţională
(comunitatea internaţională) fiind formată din totalitatea
statelor şi a celorlalte emntităţi participante la raporturile ce
iau naştere pe plan internaţional
6
1.2.3 Trăsăturile Dreptului internaţional public
Trăsăturile specifice ale Dreptului internaţional public
sunt cele care îl diferenţiază de orice altă ramură de drept.
Sunt trăsături ale dreptuluui internaţional public:

a. Dreptul internaţional reprezintă expresia acordului
de voinţă a statelor;
b. Dreptul internaţional este un drept de coordonare;
c. Dreptul internaţional prezintă modalităţi specifice
de aplicare;
d. Entităţile care au calitatea de subiect de drept
internaţional public sunt specifice acestuia.
1.2.4 Raportul dintre dreptul internaţional public şi

dreptul internaţional privat
Dreptul internaţional cunoaşte două subdiviziuni:
- drept internaţional public
- drept internaţional privat
Dreptul internaţional public se referă la raporturile
stabilite în principal între state, precum şi între ceilalţi
subiecţi.
Dreptul internaţional privat reglementează
raporturile juridice dintre particulari, ce conţin un element
de extraneitate, având ca obiect soluţionarea conflictelor de
legi, adică determinarea dreptului aplicabil, în cazul în care
pentru soluţionarea unui litigiu sunt incidente două sau mai
multe sisteme juridice.
1.2.5 Raportul dintre dreptul internaţional public şi

dreptul intern
Pentru înţelegerea corectă a dreptului internaţional
public este necesară stabilirea locului pe care acesta îl ocupă
în ordinea juridică.
Cu privire la rapotul dintre ele s-au conturat de-a
lungul timpului două teorii:
 teoria dualistă – porneşte de la ideea că cele două
sunt autonome
 teoriile moniste: - teoria priorităţii dreptului intern
- teoria priorităţii dreptului
Doctrina şi practica au evidenţiat faptul că dreptul
7
internaţional public şi dreptul intern al statelor nu sunt
separate în mod absolut, ci interferează.
Test de autoevaluare nr. 1 Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea

una, două sau trei variante corecte de răspuns):
1. Părintele dreptului internaţional public este considerat:

a) Hugo Grotius;
b) Jeremy Bentham;
c) John Selden.
2. Fac obiectul dreptului internaţional public:
a) relaţiile sociale din cadrul statelor;
b) relaţiile internaţionale dintre state şi ceilalţi subiecţi
de drept internaţional;
c) relaţiile dintre persoane fizice şi juridice la nivel
internaţional
Bibliografia Capitolului 1:
1. M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi,

1993
2. V. Constantin, Drept internaţional, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
3. Şt. Herchi, Drept internaţional contemporan, Editura Universităţii din Oradea,
2010
4. D.Şt. Paraschiv, R.G. Paraschiv, G. Paraschiv, Drept internaţional public, Edit.
PRO Universitaria, Bucureşti, 2014;
5. C. Moldovan, Drept internaţional public, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2015.
8
Capitolul 2
Izvoarele dreptului internaţional public.
Principiile dreptului internaţional public
Cuprins
2.1. Izvoarele dreptului internaţional public
2.2. Principiile dreptului internaţional public
 Cunoaşterea izvoarelor dreptului internaţional

public
 Cunoaşterea principiilor dreptului internaţional
public
2.1. Izvoarele dreptului internaţional public
2.1.1 Noţiune. Clasificare

Prin izvoare ale dreptului internaţional public
înţelgem acele mijloace juridice de exprimare a normelor
create de către state şi alte subiecte ale dreptului
internaţional.
În dreptul internaţional nu există o autoritate cu
funcţii de legiferare, ci normele se creează printr-un proces
mai complex şi se exprimă, de regulă în mod expres prin
tratate şi tacit prin cutumă.
În literatura de specialitate, noţiunea de izvor al
dreptului internaţional public este abordată sub un dublu
aspect:
- de izvor material (extrajuridic)
- de izvor formal
Izvoarele materiale reprezintă factorii extrajuridici
care determină sau contribuie la formarea normelor de drept
internaţional public.
9
Izvoarele formale reprezintă mijloacele juridice prin
care se exprimă normele dreptului internaţional public.
Raportat la importanţa lor în apariţia şi consacrarea
normelor dreptului internaţional public se împart în:
- izvoare principale (cutuma internaţională şi tratatul
internaţional)
-izvoare subsidiare/auxiliare (rezoluţiile unor
organizaţii internaţionale, jurisprudenţa internaţională a
statelor, hotărârile instanţelor de judecată)
Se consideră că sediul materiei izvoarelor dreptului
internaţional public este reprezentat de art. 38 din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie.
Acesta prevede următoarele:
1. Curtea a carei misiune este de a soluţiona conform
dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va
aplica:
a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale,
care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în
litigiu;
b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici
generale acceptate ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate;
d. sub rezerva dispozitiilor art. 59, hotărârile
judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în
drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului
Curţii de a solutiona o cauza ex aequo et bono, dacă părţile
sunt de acord cu aceasta.
2.1.2 Izvoare principale

Sunt izvoare principale ale dreptului internaţional
public:
 tratatul internaţional
 cutuma internaţională
2.1.2.1 Tratatul internaţional ca izvor al dreptului

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a din
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor (Convenţia de la
Viena, 23 mai 1969) prin expresia "tratat", se înţelege un
acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat
10
de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un
instrument unic, fie în două mai multe instrumente conexe şi
oricare ar fi denumirea sa particulară.
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.
Of. nr. 23/2004, defineşte tratatul în art. 1 lit. a arătând că:
prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire
sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel
de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental,
având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge
drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de
dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument
unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe.
Tratatele internaţionale se încheie nu numai între state
ci şi între celelalte categorii de subiecţi ai dreptului
internaţional public, constituind izvoare şi tratatele
constitutive ale unor organizaţii internaţionale.
Pentru ca un tratat să îndeplinească exigenţa ca şi
izvor de drept trebuie să fie legal adoptat şi, totodată, să fie
în vigoare.
2.1.2.2 Cutuma internaţională

Este cel mai vechi izvor de drept internaţional public.
Cutuma, ca izvor al dreptului internaţional public,
reprezintă o practică generală, relativ îndelungată, uniformă
şi repetată a statelor, care o consideră ca o regulă de
conduită având forţă obligatorie
Pentru a constitui izvor de drept, cutuma trebuie să
întrunească cumulativ două elemente:
- elementul material (obiectiv)
- elementul psihologic (intenţional, subiectiv)
Elementul material constă în practica generală,

comună mai multor state, relativ îndelungată, constând din
acte repetate în timp de aplicare a regulii respective.
Elementul psihologic (intenţional, subiectiv)
presupune recunoaşterea de către state a obligativităţii
normei cutumiare
În aplicarea normelor cutumiare, ca izvoare de drept,

trebuie avute în vedere următoarele reguli:
- normele trebuie să fie legale, adică să nu contravină
celorlalte reglementări şi principiilor dreptului internaţional
public;
11
- normele convenţionale în general au întâietate faţă
de cele cutumiare;
- normele cutumiare se aplică, în general, în acele
domenii ce nu sunt reglementare prin norme convenţionale.
2.1.2.3 Raportul între tratat şi cutumă

Tratatul internaţional şi cutuma internaţională
reprezintă izvoare principale ale dreptului internaţional
public, raportul dintre ele fiind unul de egalitate, având
aceeaşi forţă juridică.
Spre deosebire de tratat, cutuma internaţională
reprezintă un izvor nescris putând apărea dificultăţi în
dovedirea existenţei regulei cutumiare.
2.1.3 Izvoare subsidiare (auxiliare)

Luând în considerare dispoziţiile art. 38 pct. 1 lit. c, d
şi pct. 2 din Statului Curţii Internaţionale de Justiţie, în
general, sunt tratate ca izvoare subsidiare (auxiliare) ale
dreptului internaţional public:
 principiile generale de drept
 hotărârile judecătoreşti internaţionale
 doctrina;
 echitatea.
2.1.4 Alte surse ale dreptului internaţional public

Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat existenţa şi a
altor surse ale dreptului internaţional public:
 actele unilaterale ale statelor:
- declaraţii;
- recunoaşterea;
- protestul;
- notificarea;
- renunţarea.
 actele organizaţiilor internaţionale (au în general
caracter de recomandare şi nu impun obligaţii
juridice statelor- de exemplu, rezoluţiile ONU).
12
2.2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public
2.2.1 Definiţie
Sunt reguli de conduită abstractizate şi general
acceptate, cu aplicare universală şi caracter imperativ, ce
dau expresie şi protejază o valoare fundamentală în
raporturile dintre subiecţii de drept internaţional.
Fac parte din categoria normelor de jus cogens
gentium, adică din categoria normelor imperative,
constituind nucleul dreptului internaţional public.
Au fost denumite „principii fundamentale ale
dreptului international” prin Declaraţia 2625/1970
(Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare
la „Principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu
Carta ONU”)
Principiile fundamentale sunt consacrate în:

- Carta ONU (art.2);
- Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970
referitoare la „Principiile dreptului internaţional privind
relatiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în
conformitate cu Carta ONU” (Rezolutia 2625 din 14 oct.
1970);
- Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, adoptat la Helsinki în 1975 şi altele.
Sunt principii fundamentale:

- Principiul egalităţii suverane a statelor
- Principiul autodeterminării
- Principiul neamestecului în treburile interne ale altor
state
- Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu
forţa
- Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a
diferendelor internaţionale
- Principiul cooperării între state
- Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor
internaţionale asumate în Carta ONU.
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi

Cooperare în Europa de la Helsinki 1975 a mai adăugat 3
13
principii:
- Principiul inviolabilităţii frontierelor
- Principiul integrităţii teritoriale a statelor
- Principiul respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale
2.2.2 Conţinutul principiilor
2.2.2.1 Principiul egalităţii suverane a statelor

Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970
referitoare la „Principiile dreptului internaţional privind
relatiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în
conformitate cu Carta ONU”, prevede ca „toatele state se
bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi şi obligaţii
egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale,
indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic
sau de altă natură”.
2.2.2.2 Principiul autodeterminarii

Art. 1. pct. 2 din Carta ONU arată că unul dintre
scopurile Naţiunilor Unite este „să dezvolte relaţii
prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului
lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri
potrivite pentru consolidarea păcii mondiale”.
2.2.2.3 Principiul nerecurgerii la forţă sau la

ameninţarea cu forţa
Este consacrat în art. 2, pct.4 din Carta ONU:
„Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile
lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau
la folosirea forţei fie împotriva integrităţii teritoriale ori a
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”.
Excepţii de la principiu:
- în baza deciziei Consiliului de Securitate, în
aplicarea capitolului VII din Carta ONU, determinată de
necesitatea aplicării măsurilor de constrângere specifice în
cadrul ONU;
- în cazul exercitării de către state a dreptului de
autoapărare individuală sau colectivă în conformitate cu
dispoziţiile art. 51 din Carta ONU;
- în cazul exercitării dreptului popoarelor la
14
autodeterminare.
2.2.2.4 Principiul soluţionării paşnice a diferendelor

internaţionale
Continutul acestui principiu este redat în art. 2 pct. 3
din Carta ONU:
„Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele
lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât
pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu
fie puse în primejdie”.
2.2.2.5 Principiul neamestecului în treburile interne ale

altor state (neimixtiunii, neintervenţiei)
Este stipulat în art. 2 pct. 7 al cartei ONU care
prevede: „nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza
Naţiunile Unite să intervină în,
chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui
Stat şi nici nu va obliga pe
Membrii săi să supuna asemenea chestiuni spre rezolvare pe
baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va
aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de
constrângere prevăzute în Capitolul VII”.
Actul final de la Helsinki din 1970 prevede, la rândul
său, obligaţia pentru state de a se abţine de la orice
intervenţie „directă sau indirectă, individuală sau colectivă,
în treburile interne sau externe care intră în competenţa
naţională a unui stat, oricare ar fi relaţiile reciproce”
2.2.2.6 Principiul cooperării

Este înscris în art. 1 pct.3 din Carta ONU, care arată
că unul dintre scopurile organizaţiei este „Să realizeze
cooperarea internaţională ăn rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau
umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
2.2.2.7 Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a

obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda)
Este prevăzut în art. 2, pct. 2 din Carta ONU şi în art.
26 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor.
Art. 2 pct. 2 din Carta ONU stipulează: „toţi Membrii
Organizaţiei spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele
15
ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-şi
îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit
prezentei Carte”.
Art. 26 din Convenţia de la Viena din 1969 asupra
dreptului tratatelor prevede că „orice tratat în vigoare
obligă părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună
credinţă”.
2.2.2.8 Principiul inviolabilităţii frontierelor

Consacră obligaţia statelor de a se „abţine acum ţi în
viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la
„orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului
sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent”.
Se admite totuşi că frontierele pot fi modificate, în
conformitate cu dreptul internaţional, prin acordul statelor,
prin decizii ale instanţelor internaţionale, ca urmare a unei
mutaţii teritoriale.
2.2.2.9 Principiul integrităţii teritoriale

Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că: „toţi
Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt mod
În conformitate cu actul final de la Helsinki, ocuparea
sau dobândirea teritoriului de stat într-o asemenea manieră
nu va fi considerată legală.
2.2.2.10 Principiul respectării drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale
Este afirmat direct în Actul final de la Helsinki sub
denumirea de „respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentate, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă,
religie sau de convingere”.
Indirect este stipulat în art. 1 pct. 3 din Carta ONU în
conformitate cu care constituie un scop al Naţiunilor Unite
„să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea
problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
16
Test de autoevaluare nr. 2- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea
1. Sunt izvoare principale ale dreptului internaţional public

a) tratatele internaţionale;
b) principiile generale de drept;
c) cutuma internaţională.
2. Principiile fundamentale:
a) fac parte din categoria normelor imperative;
b) constituie nucleul dreptului international;
c) nu au caracter obligatoriu.

2. Şt. Herchi, Drept internaţional contemporan, Editura Universităţii din
Oradea, 2010
17
Capitolul 3
Subiecţii dreptului internaţional public
Cuprins
3.1 Consideraţii generale
3.2 Subiecţii dreptului internaţional public
 Cunoaşterea entităţilor ce constituie subiecţi ai dreptului

 Cunoaşterea elementelor caracteristice necesare unei
entităţi statale pentru a fi subiect de drept internaţional

 înţelegerea formulei de judecată
3.1. Consideraţii generale
3.1.1 Definiţie
Subiect al dreptului internaţional public este potrivit
definiţiei date în Dicţionarul de terminologie de drept
internaţional, de la Paris, din 1960 „cel căruia i se adresează
regulile de drept internaţional pentru a-i impunedirect
obligaţii sau să-i atribuie drepturi”.
În viziunea doctrinei sunt subiecţii de drept
internaţional public acele entităţi, titulare de drepturi şi
obligaţii internaţionale, care participă direct la raporturile
juridice reglementate de dreptul internaţional public.
Astfel, subiecţii de drept internaţional public sunt

titulari :
 de drepturi şi obligaţii pe planul dreptului
internaţional;
 ai dreptului de acces la procedurile internaţionale
pentru a-şi apăra drepturile;
18
 al unor interese în privinţa cărora există prevederi
în dreptul internaţional
3.2 Subiecţii dreptului internaţional public
Potrivit unor autori sunt considerate subiecte ale

dreptului internaţional public:
- statele suverane;
- organizaţiile internaţionale guvernamentale;
- popoarele care luptă pentru independenţă;
- Vaticanul.
Alte entităţi care sunt considerate subiecţi sunt:

- Ordinul de la Malta;
- organizaţiile internaţionale neguvernamentale,
- societăţile transnaţionale.
Alţi autori consideră că Sfântul Scaun şi Ordinul de la
Malta sunt subiecţi primari de Drept internaţional public.
3.2.1 Statul suveran şi independent
3.2.1.1 Noţiune
Este subiectul principal al dreptului internaţional
public.
Statul este subiect originar, direct şi nemijlocit al
dreptului internaţional public, având capacitate deplină de
a-şi asuma drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional,
indiferent de întinderea sa teritorială, mărimea populaţiei,
stadiul de dezvoltare etc.
În conformitate cu art. 1 din Convenţia privind
drepturile şi obligaţiile statelor (adoptată la Montevideo, în
1933, la A Şasea Conferinţă internaţională a Statelor
Americane) Statul este un subiect de drept internaţional
care posedă următoarele caracteristici:
- populaţie;
- un teritoriu
- un guvern
- capacitatea de a intra în relaţii cu alte state
Statul are personalitate juridică de drept internaţional
public deplină ce decurge din suveranitatea sa.
Personalitatea statului are caracter erga omnes,
deasupra acestuia neexistând vreo autoritate superioară.
19
Suveranitatea - atribut inerent, inalienabil şi
indivizibil al statului, care constă în supremaţia puterii de
stat în interiorul hotarelor sale şi în independenţa ei în
relaţiile cu alte state (dex on-line).
3.2.1.2 Drepturi şi obligaţii ale statelor
Drepturile fundamentale ale statelor sunt sacre,

inalienabile, intangibile şi indivizibile, nefiind susceptibile
de alienare sau alterare.
Sunt drepturi ale statelor:
 dreptul la existenţă,
 dreptul la suveranitate şi independenţă,
 dreptul de a-şi decide propriile destine,
 dreptul la pace şi securitate,
 dreptul la dezvoltare şi progres,
 dreptul la integritate teritorială şi inviolabilitatea
frontierelor,
 dreptul la autoapărare,
 egalitate în drepturi,
 dreptul de a participa la viaţa internaţională,
 dreptul la cooperare,
 dreptul de acces la realizările ştiinţei şi tehnicii,
 dreptul de a face parte din organizaţiile
internaţionale,
 dreptul de a participa la tratatele internaţionale
 dreptul la un tratament nediscriminatoriu.
Statele nu pot renunţa la aceste drepturi.
Dintre obligaţiile statelor amintim:

- nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa,
- îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate
- rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor
-respectarea inviolabilității frontierelor şi a integrităţii
teritoriale
- protejarea mediului înconjurător
- respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale
- promovarea progresului economic şi social
20
3.2.1.3 Forme de organizare a statelor
Statele sunt:
- unitare - au un sistem unic de organe ale puterii,
justiţiei şi administraţiei.
- compuse (uniunile de state) - statele îşi păstrează
identitatea, fiind legate numai prin anumite elemente ce
exprimă anumite interese comune.
Din categoria uniunilor de state fac parte:
- uniunea personală;
- uniunea reală;
- confederaţia;
- federaţia.
3.2.1.4 Statul neutru - subiect de drept internaţional
Neutralitatea – situaţia juridică de imparţialitate a

unui stat faţă de toate statele beligerante, implicate într-un
război, şi presupune abţinerea de a nu participa la ostilităţi,
împiedicarea desfăşurării oricăror operaţiuni pe teritoriul
său şi tratarea în mod egal a părţilor aflate în conflict
- trebuie să rezulte din acte interne ale
statului ce îşi asumă acest statut.
Sunt state neutre: Elveţia, Austria, Laos, Malta.
Tipuri de neutralitate:
- ocazională
- permanentă
- diferenţiată (contemporană)
3.2.1.5 Recunoaşterea statelor şi a guvernelor
În doctrină se arată că recunoaşterea reprezintă un

act unilateral prin care un stat constată existenţa unei
situaţii sau a unei entităţi juridice noi, care pot produce
efecte asupra intereselor sale şi, declară în mod expres sau
admite implicit că acestea constituie elemente pe care se
vor baza relaţiile sale juridice viitoare.
Recunoaşterea poate fi:
- de jure
- de facto
- expresă
- tacită
- individuală
- colectivă
21
Pot face obiectul recunoaşterii:
- statele nou apărute în comunitatea internaţională
-guvernele noi, instalate prin mijloace
neconstituţionale
- popoarele care luptă pentru independenţă
- răsculaţii într-un război civil
3.2.1.6 Succesiunea statelor
Problema succesiunii statelor se pune când au loc

modificări teritoriale, indiferent că duc sau nu la apariţia
unor noi state:
- reunirea mai multor state prin fuziune sau absorbţie
- dezmembrarea unui stat, în urma căreia apar mai
multe state independente
- separarea sau secesiunea unei părţi din teritoriul
unui stat şi crearea unui stat nou
- transferul de teritoriu de la un stat la altul
Regulile aplicabile în materia succesiunii statelor
sunt de natură cutumiară .
Cadrul general cu privire la regulile care să
guverneze diferitele tipuri de raporturi juridice apărute ca
urmare a succesiunii îl constituie, potrivit unor autori:
- Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea
statelor la tratate (în vigoare din 1996);
- Convenţia de la Viena din 1983 privind
succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (neintrată în
vigoare).
Cele două convenţii conţin reguli cu caracter
supletiv, statele - succesor şi precedesor - putând, prin
acord, să stabilească formele concrete de reglementare a
raporturilor dintre ele.
3.2.2 Organizaţiile intenaţionale guvernamentale
3.2.2.1 Noţiune
Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale defineşte a
organizaţiile internaţionale (interguvernamentale) astfel: „o
asociere de state constituită printr-un tratat, având un act
constitutiv, organe comune şi personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre care o compun”.
În conformitate cu Proiectul de tratat privind
22
răspunderea organizaţiilor internaţionale adoptat de către
Comisia de Drept Internaţional în a şaizeci şi treia sesiune,
în 2011, şi înaintat Adunării Generale ca parte a raportului
Comisiei cuprinzând lucrările acelei sesiuni (A/66/10)
(Raportul a apărut în Anuarul Comisiei de Drept
Internațional, anul 2011, Vol. II, Partea a Doua)
„Organizaţie internaţională” înseamnă o organizaţie
înfiinţată printr-un tratat ori un alt instrument guvernat de
dreptul internaţional şi care posedă propria personalitate
juridică internaţională. Organizaţiile internaționale pot
include ca şi membri, pe lângă state, şi alte entităţi” (art. 2
lit.a).
Totodată, în conformitate dispoziţiile art. 2 lit. i din
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, prin expresia
“organizaţie internaţională” se înţelege o organizaţie
interguvernamentală.
Organizaţiile internaţionale sunt subiecţi derivaţi ai
dreptului internaţional.
3.2.2.2 Elementele constitutive ale organizaţiei

internaţionale
Sunt elemente constitutive:
- este o asociere de state (subiecţi primari ai dreptului
internaţional)
- se realizează printr-un tratat constitutiv (statut,
cartă, pact) în care este consemnat acordul de voinţă al
statelor
- are în structura sa o serie de organe specializate, cu
atribuţii specifice (adunare generală, consiliu, secretariat)
- are personalitate juridică proprie, de drept
internaţional, distinctă de cea a statelor membre.
3.2.2.3 Personalitatea juridică a organizaţiei

internaţionale
În conformitate cu dreptul internaţional
personalitatea juridică internaţională a unei organizaţii
internaţionale este exprimată prin capacitatea sa:
 de a deveni parte la tratate internaţionale;
 de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii
în raporturile cu organizaţii, cu statele membre şi
nemembre.
Spre deosebire de cea a statelor, personalitatea
juridică internaţională a unei organizaţii internaţionale:
23
 are caracter derivat, rezultând din actul
constitutiv;
 este limitată la domeniul său de activitate şi
funcţionalitate;
 specializată, potrivit domeniului său de activitate
În baza personalităţii juridice internaţionale,
organizaţiile internaţionale au dreptul:
 de a încheia tratate, cu excepţia situaţiilor în care
prin actul constitutiv se interzice aceasta
 de a întreţine legături cu misiunile permanente ale
statelor membre
 să-şi constituie şi administreze resursele financiare
 să prezinte reclamaţii internaţionale pentru pagube
suferite de organizaţie sau de agenţii săi
3.2.2.4 Membrii organizaţiei internaţionale

Sunt în primul rând statele:
- cu statul de membru deplin
- cu statut de membru asociat (acomodare în vederea
aderării ulterioare)
- cu statut de observator (participant pasiv la
activităţile unor organe)
Anumite organizaţii tehnice acceptă ca membri:
- teritorii dependente (Muntele Athos, Polinezia
Franceză)
- organizaţii internaţionale
3.2.2.5 Structura instituţională a organizaţiei

internaţionale
În general, din structura instituţională a acestora fac
parte:
 organe plenare (adunarea generală)
 organe executive (comitet executiv, consiliu de
securitate)
 secretariat propriu (cu atribuţii preponderent
administrative)
3.2.2.6 Clasificarea organizaţiilor internaţionale

A) După aria de acţiune sunt:
 cu vocaţie universală (ONU);
 cu vocaţie regională (OSCE, Consiliul Europei);
 cu vocaţie subregională (Comisia Dunării)
24
B) În raport cu posibilitatea de a primi noi membri:
 deschise
 închise (limitate la un număr restrâns de state cu
interese comune)
C) Raportat la competenţa lor:
 omnifuncţionale (ONU)
 specializate (Organizaţia Mondială a Muncii –
OMT; UNESCO; OMS- Organizaţia Mondială a
Sănătăţii; FMI)
D) După autoritatea organizaţiei în raporturile cu
statele membre:
 interetatice (lipsa puterii de decizie, principiul
unanimităţii în luarea deciziilor);
 supraetatice, supranaţionale, integraţioniste (au
putere de decizie faţă de membrii care le compun,
principiul majorităţii în luarea deciziilor). Uniunea
Europeană este o astfel de organizaţie.
3.2.3 Popoarele care luptă pentru independenţă

Calitatea de subiect de dreptinternaţional public a fost
recunoscută în baza principiului egalităţii în drepturi a
popoarelor şi a dreptului lor la autodeterminare (consacrat în
Carta ONU).
Sunt subiecte de drept internaţional public, limitate şi
tranzitorii, ce acţionează pentru constituirea lor într-un stat
propriu, care să devină subiect deplin de drept internaţional.
Pentru a exercita drepturi şi obligaţii internaţionale
este necesar ca lupta să fie condusă de un organ
reprezentativ.
3.2.4 Vaticanul (Sfântul Scaun)

A fost recunoscut ca subiect statal suveran cu numele
de Vatican prin încheierea Tratatului de la Laterano, în 1929,
între Italia şi Sfântul Scaun.
- Este un subiect de drept internaţional public limitat
şi special, neîntrunind toate cerinţele faptice şi juridice ale
unui stat.
- Este membru al numeroase organizaţii internaţionale
(de exemplu: OSCE)
- Are calitatea de observator în cadrul ONU şi pe
lângă Consiliul Europei
- Participă la realizarea de tratate şi convenţii cu
caracter umanitar
25
- Are capacitatea de a încheia tratate internaţionale
- Desfăşoară activităţi de cooperare cu instituţiile
Consiliului Europei
- Are calitatea de observator în cadrul Comisiei de la
Viena (Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept)
3.2.5 Ordinul de la Malta

Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Scaun
Ioan din Ierusalim, de Rodos şi de Malta constituie un
subiect de drept internaţional public atipic, dar originar şi
sui generis, care deşi nu are un teritoriu propriu posedă un
statut internaţional distinct de cel al statului gazdă, Italia.
 Are calitatea de observator la ONU

 Are relaţii diplomatice cu peste 105 tări, inclusiv
România
 Desfăşoară activităţi unanitare
 Este neutru, imparţial şi apolitic
3.2.6 Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

Sunt asocieri private, cu scop nelucrativ, care posedă
naţionalitatea unnui stat însă desfăşoară activităţi pe
teritoriul mai multor state.
Deşi nu au un veritabil statut juridic internaţional, în
opinia unor autori, ele contribuie la formarea dreptului
internaţional.
 Colaborează cu guvernele statelor potrivit
normelor de drept internaţional public
 Se află în relaţii de parteneriat cu numeroase
organizaţii internaţionale
Sunt astfel de organizaţii: INTERPOL (Organizaţia
Internaţională a Poliţiei Criminale), Comitetul Internaţional
Crucii Roşii (CICR), Amnesty International, FIFA, UEFA,
GREENPEACE, etc.
3.2.7 Societăţile transnaţionale

Sunt acele „firme” cu centru de decizie într-o ţară şi
centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică
proprie, într-una sau mai multe alte ţări.
Opiniile exprimate cu privire la calitatea lor de
subiect al dreptului intenaţional public sunt diferite. Unii
autori nu le acordă statutul de subiecte nici primare nici
derivate.
26
3.2.8 Persoana fizică subiect de drept internaţional
public
Subiect controversat în doctrina de specialitate.
Potrivit unor autori este subiect limitat al Dreptului
internaţional public la domeniile în care i se recunoaşte
drepuri şi/sau obligaţii internaţionale.
Într-o altă opinie se arată că nu poate fi subiect
deoarece normele juridice internaţionale produc efecte faţă
de ea numai prin intermediul statului.
Test de autoevaluare nr. 3 - Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una,
două sau trei variante corecte de răspuns):
1. Pentru ca un stat să devină subiect de drept internaţional

este necesar:
a) să aibă o populaţie permanentă;
b) să aibă un guvern;
c) să aibă un teritoriu.
2. Sunt consideraţi subiecţi de drept internaţional public:
a) Vaticanul;
b) organizaţiile internaţionale guvernamentale;
c) orice persoană fizică sau juridică ce are cetăţenia unui
stat.
Bibliografia Capitolului 3

27
Capitolul 4
Populaţia în Dreptul Internaţional Public.
Protecţia Internaţională a drepturilor omului
Cuprinsul capitolului 4
4.1. Populaţia în dreptul internaţional public
4.2. Protecţia internaţională a drepturilor omului
 Cunoaşterea noţiunii de cetăţenie şi a regimului juridic

al străinilor
 Identificarea principalelor categorii de drepturi drepturi
ale omului
4.1 Populaţia în dreptul internaţional public
Populaţia reprezintă unul din elementele constitutiv al

statului ca subiect de drept internaţional public.
- În sens restrâns- totalitatea persoanelor care au o
legătură juridică cu statul de origine, constând în cetăţenie.
- În sens larg- totalitatea persoanelor care se află pe
teritoriul unui stat (cetăţeni, străini, apatrizi, refugiaţi)
4.1.1 Cetăţenia
Convenţia Europeană privind cetăţenia o defineşte ca

fiind ”legătura juridică dintre o persoană şi un stat” dar
„aceasta nu indică originea etnică a persoanei”.
Doctrina o defineşte astfel: legătura politică şi juridică

permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, care
generează şi exprimă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
28
reciproce dintre persoană şi statul respectiv.
Dobândirea cetăţeniei:
prin naştere: dreptul sângelui, dreptul solului
prin naturalizare: căsătorie, adopţie internaţională, redobândirii
sau reintegrării, opţiunii, transferului sau strămutării,
acordării
Pierderea cetăţeniei:
de drept (adopţia internaţională)
renunţare sau retragere
În conformitate cu art. 15 alin. 1 din Declaraţia
Univerrsală a drepturilor omului, orice persoană are dreptul
la o cetăţrnie şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de
căteţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.
Conflictele de cetăţenie
Apar în situaţiile în care o persoană are mai multe
cetăţenii (bipatridie sau pluripatridie) sau nu are nicio
cetăţenie.
Sunt: - pozitive – apar în cazul pluricetăţeniei
- negative- se referă la situaţia persoanelor care sunt
lipsite de orice cetăţenie, fie au avut una dar au pierdut-o
fără a dobândi alta.
În vederea evitări conflictelor de cetăţenie au fost
adoptate:
- Convenţia cu privire la anumite probleme referitoare
la conflictul de legi în legătură cu cetăţenia (Liga Naţiunilor,
Haga, 1930)
- Convenţia ONU privind statutul apatrizilor (New
York, 1954)
- Convenţia pentru reducerea cauzelor de apatridie
(New York, 1961)
4.1.2 Regimul juridic al străinilor

În general, străin este persoana care se află pe
teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia acestuia.
Categorii de străini:
◦ rezidenţi şi nerezidenţi
◦ imigranţi sau neimigranţi
◦ persoane care se află în condiţii legale pe teritoriul
unui stat sau nu
◦ azilanţi
◦ refugiaţi
29
4.1.3 Tipuri de tratamente juridice aplicabile străinilor
În doctrină sunt tratate următoarele tipuri de regimuri
aplicate străinilor:
- regimul naţional
- regimul special
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate
- regimul mixt
- regimul internaţional minim (standardul minim)
În România regimul juridic al străinilor este
reglementat în:
◦ Constituţie (art. 18, 19)
◦ OUG nr. 194/2002 modificată prin Legea nr.
357/2003
◦ Legea nr. 157/2011
◦ Legea nr. 158/2013
4.1.4 Expulzarea şi extrădarea

Reprezintă modalităţile prin care, în baza unor motive
întemeiate, statul poate pune capăt prezenţei unui străin pe
teritoriul său.
Expulzarea presupune obligarea străinului care a pus

în pericol ordinea publică a statutului de a părăsi teritoriul
într-o anumită perioadă de timp.
- are natura juridică a unei sancţiuni
- se dispune printr-un act administrativ al statului
Se interzice:
◦ expulzarea propriilor cetăţeni (art. 19 Constituţie)
◦ expulzarea colectivă (art. 4 Protocolul adiţional nr.
4 la CEDO)
Extrădarea
Constă în predarea la cerere, de către un stat (solicitat)
a unei persoane aflate pe teritoriul său, către un alt stat
(solicitant), pentru ca aceasta să fie judecată sau pentru a
executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior.
Se realizează:
- în temeiul unui tratat internaţional
- pe bază de reciprocitate
- în temeiul legii (art. 14 Cod penal român)
30
4.1.5 Protecţia diplomatică a cetăţenilor proprii
Protecţia diplomatică reprezintă una din obligaţiile
misiunilor diplomatice ale statului de origine.
Statul de origine trebuie să acorde cetăţenilor săi aflaţi
în străinătate protecţie diplomatică, ce constă în luarea
anumitor măsuri pentru protejarea intereselor lor în
raporturile cu autorităţile statului pe teritoriul căruia se află.
Art. 17 Constituţia României prevede Dreptul la
protecţie diplomatică a cetăţenilor români.
4.1.6 Refugiaţii şi persoanele strămutate

Refugiatul este persoana care, temându-se în mod
întemeiat că va fi persecutată din cauza rasei sale, a religiei,
naţionalităţii, apartenenţei la un grup social sau datorită
opiniilor sale politice, se găseşte în afara graniţelor ţării a
cărei naţionalitate o are şi care nu poate sau, din cauza
acestor temeri, nu doreşte să ceară protecţia acestui stat; sau
care, nu are naţionalitate şi se găseşte înafara ţării unde îşi
avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de
evenimente, nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu vrea
să se întoarcă acolo. (art. 1 pragraf. A alin. 2 din Convenţia
de la Geneva cu privire la statutul refugiaţilor, 1951)
Persoanele strămutate sunt cele care au fost deportate
”pe teritoriul unor state străine).
Principalele instrumente care reglementează

drepturile refugiaţilor sunt:
◦ Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951)
◦ Protocolul la Convenţia privind statutul
refugiaţilor (1967)
◦ Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane privind
aspecte specifice ale problemelor refugiaţilor
(1969)
◦ Regulile comune europene asupra azilului
(Tampere, 1999)
Are atribuţii în conducerea şi coordonarea acţiunilor

internaţionale pentru protejarea refugiaţilor, Biroul Înaltului
Comisariat al ONU pentru refugiaţi (UNCHR) înfiinţat în
cadrul ONU, prin Rezoluţie a Adunării Generale din 1950.
Unul dintre cele mai importante principii ale dreptului
refugiaţilor este cel al nereturnării (non-returnării), statele
obligându-se să nu expulzeze sau să nu returneze, în niciun
31
fel, un refugiat, peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau
libertatea ar fi amenţiate pe criterii de discriminare.
4.1.7 Dreptul de azil

Azilul poate fi:
 Azil teritorial
 Azil diplomatic
Azilul teritorial - dreptul suveran pe care îl are
statutul privind intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor
persoane de altă cetăţenie, care sunt supuse în ţara de
origine unor persecuţii pentru activităţi politice, religioase,
ştiinţifice, considerate contrare ordinii sale de drept.
Azilul diplomatic - drepul de a acorda protecţie în
localurile ambasadelor, oficiilor consulare dintr-un stat, unor
cetăţeni ai statutlui respectiv, urmăriţi de autorităţi sau a
căror viaţă este în pericol datorită unor evenimente interne.
4.2 Protecţia internaţională a drepturilor omului
Se apreciază că Dreptul internaţional al drepturilor

omului a luat naştere în sec. al XX-lea dezvoltându-se în
mod deosebit după cel de-al doilea război mondial.
Primul document cu vocaţie universală care
stipulează principiile fundamentale ale drepturilor omului
este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
adoptată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia Adunării
Generale a ONU nr. 217A (III).
4.2.1 Instrumente internaţionale de consacrare şi

protecţie a drepturilor omului
- Tratatele internaţionale specializate în material
drepturilor omului
 cu vocaţie universală şi cu caracter general
 cu vocaţie universală şi cu caracter specific
 regionale cu caracter general
 regionale cu caracter specific
- Tratatele internaţionale care au legătură cu
drepturilor omului
- Surse internaţionale cutumiare de protecţie a
drepturilor omului
32
4.2.2 Categorii de drepturi ale omului
După natura lor:
 drepturi civile
 drepturi politice
 drepturi economice
 drepturi sociale
 drepturi culturale
Raportat la momentul apariţiei lor (în timp)
 prima generaţie cuprinde drepturile civile şi
politice
 a doua generaţie se referă la drepturile economice,
sociale şi culturale
 a treia generaţie cuprinde drepturile „de
solidaritate” (drepturi cu caracter colectiv, legate
de existenţa şi funcţionarea comunităţii)
4.2.3 Proceduri internaţionale de protecţie a drepturilor

omului
4.2.3.1 Controlul nejurisdicţional poate fi:

-administrativ
- politic
Controlul nejurisdicţional se realizează prin:
 rapoarte statale
 rapoarte ale organului de control
 sesizări (statale, individuale, colective, ale organelor
sau organizaţiilor internaţionale)
 anchete
 observaţii generale
 avize consultative
 mijloace politice şi diplomatice
4.2.3.2 Controlul jurisdicţional

În funcţie de organul judiciar internaţional care are
competenţă de a soluţiona cauzele privind încălcarea
drepturilor omului, există:
 proceduri desfăşurate în faţa tribunalelor
internaţionale specializate în materia drepturilor
omului, care funcţionează numai la nivel regional
 proceduri desfăşurate în faţa unor tribunale
internaţionale nespecializate în materia drepturilor
omului, care funcţionează la nivel universal
33
(Curtea Penală Internaţională)
 proceduri parajurisdicţionale şi execuţionale
4.2.3.3 Drepturi şi libertăţi garantate efectiv

Amintim:
 dreptul la nediscriminare
 dreptul persoanei la integritate
 libertăţile persoanei fizice
 drepturile procedurale
 dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
 libertăţile gândirii
 libertăţile de acţiune socială şi politică
 dreptul de proprietate

una, două sau trei variante corecte de răspuns:
1. După natura lor drepturile omului pot fi:

a) civile;
b) politice;
c) economice.
2. Se interzice:
a) expulzarea propriilor cetăţeni;
b) extrădarea în condiţiile stipulate în tratate;
c) expulzarea colectivă

34
Capitolul 5
Teritoriul de stat în dreptul internaţional
 Definiţie
 Elemente componente
 Frontiera de stat
 înţelegerea noţiunii de teritoriu de stat

 cunoaşterea operaţiunilor practice de
delimitare a frontierelor de stat
5.1. Definiţie
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit

din sol, subsol, ape şi coloana aeriană de deasupra solului şi
ape lor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa
exclusivă şi de plină.
Caracteristicile teritoriului statelor moderne sunt:
 stabilitate
 baza materială a existenţei şi activităţii statului
 limitarea prin frontierele statului
5.2. Elemente componente
Componentele teritoriului de stat sunt:

 spaţiul terestru (solul şi subsolul din interiorul
frontierelor de stat)
 spaţiul acvatic (apele interioare şi marea teritorială)
 spaţiul aerian (coloana de aer situată deasupra
35
teritoriului terestru şi a spaţiului acvatic al statelor).
Sunt supuse reglementărilor de drept internaţional public:

 marea teritorială
 spaţiul aerian
5.3. Frontiera de stat
5.3.1. Definiţie
Reprezintă limita juridică a spaţiului teritorial în care statele
îşi exercită suveranitatea.
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între
diferite puncte pe suprafaţa globului pământesc, care
desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, de marea
liberă, în înălţime de spaţiul cosmic şi în adâncime până la
limita accesibilă tehnicii moderne.
5.3.2 Clasificarea frontierelor

 După natura lor:
- naturale
- geometrice
- astronomice (artificiale)
 După elementele componente de teritoriu pe care le
despart:
- terestre
- fluviale
- maritime
- aeriene
5.3.3 Stabilirea frontierelor

Operaţiunile practice de delimitare convenţională a
frontierelor cuprind două etape:
 delimitarea
 demarcarea
Acestea pot avea loc:
 în mod unilateral
 pe cale convenţională, pe baza acordului dintre
statele suverane limitrofe
 pe cale jurisdicţională (arbitraj sau CIJ)
Modificarea teritoriului statelor se realizează:

 cu respectarea dreptului persoanelor la
36
autodeterminare
 cu mijloace paşnice
 prin hotărârea organului legislativ suprem şi
consultarea directă a populaţiei (prin referendum)
Test de autoevaluare nr. 5

1. Sunt elemente componente ale teritoriului de
stat:
a) doar spaţiul terestru;
b) spaţiul acvatic;
c) spaţiul aerian.
2. După natura lor frontierele sunt, printre altele:
a) terestre;
b) maritime;
c) naturale.
1. M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi, 1993

2010
37
Capitolul 6
Dreptul mării
6.1.Aspecte generale
6.2.Regimul juridic al zonelor aparţinând apelor maritime
 Cunoaşterea normelor juridice privind regimul

juridic al mării teritoriale
 Cunoaşterea zonelor maritime cu regim special
6.1. Aspecte generale
Dreptul internaţional al mării cuprinde ansamblul

normelor de drept internaţional care reglementează:
 regimul juridic al spaţiilor maritime,
 raporturile de colaborare dintre state în folosirea
spaţiilor maritime şi a resursele lor.
Codificarea dreptului mării s-a realizat în principal,

prin adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite privind dreptul
mării (1982, Montego Bay, Jamaica).
Prin Legea nr.110 din 10 octombrie 1996, adoptată de
Parlament, România: a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite
asupra dreptului mării şi a aderat la Acordul referitor la
aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei, încheiat la New York la
28 iulie 1994.
38
6.2. Regimul juridic al zonelor aparţinând apelor
maritime
6.2.1 Marea teritorială

Prin mare teritorială se înţelege zona de mare
adiacentă ţărmului, care se întinde în larg pe o distanţă de
până la 12 mile marine, care face parte integrantă din
teritoriul de stat şi este supusă suveranităţii statului riveran.
Suveranitatea statului se extinde şi asupra spaţiului
aerian de deasupra mării teritoriale, precum şi asupra solului
şi subsolului acesteia (art. 2 pct. 2 Convenţie 1982).
În conformitate cu art. 3 din Convenţie: orice stat are
dreptul de a fixa lăţimea mării sale teritoriale; această lăţime
nu depăşeşte 12 mile marine, măsurate de la liniile de baza
stabilite în conformitate cu convenţia.
Suveranitatea asupra mării teritoriale se exercită în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile Convenţiei de la 1982 şi
de celelalte reguli de drept internaţional (art. 2 pct. 3
Convenţie 1982).
În art. 17 din Convenţia de la 1982 este consfinţit
dreptul de trecere inofensivă, arătându-se că
„Sub rezerva convenţiei, navele tuturor statelor riverane sau
fără litoral se bucură de dreptul de trecere inofensivă în
marea teritorială”.
Trecerea este inofensivă atât timp cît nu aduce
atingere păcii, ordinii sau securităţii statului riveran.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Convernţie, statul
riveran poate lua, în marea sa teritorială, măsurile necesare
pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă.
În ceea ce priveşte regulile aplicabile navelor
comerciale şi navelor de stat utilizate în scopuri comerciale
în Convenţie se stipulează că:
Statul riveran nu va trebui să-şi exercite jurisdicţia
penală la bordul unei nave străine care trece în marea
teritorială pentru a proceda la arestarea unei persoane sau la
efectuarea unor acte de cercetare penală, ca urmare a unei
infracţiuni comise la bordul acestei nave în timpul trecerii,
cu excepţia situaţiilor arătate expres în art. 27.
Referitor la navele de război în art. 30 se arată că:
„Dacă o navă de război nu respecta legile şi
reglementările statului riveran privind trecerea în marea
teritorială şi nu ţine seama de invitaţia care i-a fost adresată
39
de a se conforma lor, statul riveran poate cere ca nava
respectivă să părăsească imediat marea teritorială”.
6.2.2 Zona contiguă

Zona contiguă nu poate să se extindă peste 24 de mile
marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea
mării teritoriale.
Statul riveran poate exercita controlul necesar în
scopul:
a) de a preveni încălcările legilor şi reglementărilor
sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe teritoriul
sau sau în marea sa teritorială;
b) de a reprima încălcările acestor legi şi reglementări
comise pe teritoriul sau sau în marea sa teritorială.
6.2.3 Zona economică exclusivă

Zona economică exclusivă este o zona situată dincolo
de marea teritorială şi adiacenta acesteia, supusă regimului
juridic special stabilit prin prezenta parte, în virtutea căruia
drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi drepturile şi
libertăţile celorlalte state sunt guvernate de dispoziţiile
pertinente ale convenţiei (art. 55 Convenţie).
6.2.4 Platoul continental

Platoul continental al unui stat riveran cuprinde
fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo
de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii
naturale a teritoriului terestru al acestui stat, pînă la limita
externă a marginii continentale sau pînă la o distanţă de 200
de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară
lăţimea marii teritoriale, atunci cînd limita exterioară a
marginii continentale se află la o distanţă inferioară (art. 77
Convenţie).
6.2.5 Marea liberă

Cuprinde acele părţi ale mării care nu sunt cuprinse
nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în
apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale
unui stat arhipelag (art. 86).
Marea liberă este deschisă tuturor statelor, fie ele
riverane, fie fără litoral.
40
6.2.6 Strâmtorile internaţionale
Reprezintă întinderile de apă situate între porţiuni de
uscat, formând treceri înguste în care este posibilă navigaţia.
Regimul juridic al apelor strâmtorilor este stabilit în
partea a III-a a Convenţiei de la 1982.
6.2.7 Antarctica
Este situată între Africa de Sud, America de Sud,
Noua Zeelandă şi Australia.
Regimul ei juridic internaţional este stabilit prin
Tratatul de la Washington, din 1 decembrie 1959.
Trebuie să se folosească exclusiv în scopuri paşnice.

 Lăţimea mării teritoriale este de:

a) 24 mile marine;
b) 12 mile marine;
c) 20 mile marine.
 Marea liberă:
a) este deschisă tuturor statelor;
b) este deschisă doar statelor riverane;
c) nu este deschisă statelor care nu au litoral.

2010
PRO Universitaria, Bucureşti, 2014.
41
Capitolul 7
Spaţiul aerian al statelor şi spaţiul cosmic
7.1 Noţiuni introductive
7.2 Spaţiul aerian al statelor
7.3 Spaţiul aerian internaţional
7.4 Spaţiul cosmic
 înţelegerea noţiunilor de bază din domeniul

domeniul dreptului internaţional spaţial
 cunoaşterea regimului juridic al spaţiului cosmic
7.1 Noţiuni introductive
Se face distincţie între spaţiul aerian al statelor şi

spaţiul aerian internaţional.
Reglementări aplicabile în domeniu:
- Convenţia de la Chicago din 1944
- Tratatul cu privire la principiile care guvernează
activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului
extraterestru, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti
(Tratatul spaţial), adoptat la 27 ianuarie 1967, la Londra,
Moscova şi Washington
- Convenţia cu privire la răspunderea internaţională
pentru daunele provocate de obiectele spaţiale, adoptată la
29 martie 1972;
- Convenţia asupra înregistrării obiectelor lansate în
42
spaţiul extraatmosferic, adoptată la 14 ianuarie 1975;
- Acordul guvernând activităţile statelor pe Lună şi pe
celelalte corpuri cereşti, adoptat la 18 decembrie 1979.
7.2 Spaţiul aerian al statelor
În conformitate cu art. 1 din Convenţia de la Chicago,

1944, statele contractante recunosc că fiecare stat are
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian
de deasupra teritoriului său.
Dispoziţiile Convenţiei de la Chicago se vor aplica
numai aeronavelor civile şi nu se va aplica aeronavelor de
stat (aeronavele militare şi cele vamale sau de poliţie).
Nici o aeronavă de stat a unui stat contractant nu va
putea survola teritoriul unui alt stat sau ateriza pe acest
teritoriu, decât dacă a primit o autorizaţie, printr-un acord
special sau în vreun alt fel, şi conform condiţiilor atunci
stabilite (art. 3 lit. c. Convenţia de la Chicago, 1944).
Aeronavele au naţionalitatea statului în ale cărui
registre sunt înmatriculate.
Fiecare stat contractant are obligaţia, conform art. 4
să nu folosească aviaţia civilă în scopuri incompatibile cu
ţelurile Convenţiei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 fiecare stat
contractant este de acord ca toate aeronavele celorlalte state
contractante, care nu sunt folosite pentru servicii aeriene
internaţionale regulate, să aibă dreptul:
- de a pătrunde pe teritoriul său, sau de a-1 traversa în
tranzit fără a ateriza şi de a face escale necomerciale, fără a
trebui să obţină o autorizaţie prealabilă, cu condiţia ca să se
respecte dispoziţiile Convenţiei şi sub rezerva dreptului pe
care-1 are statul survolat de a cere o aterizare.
- conformându-se dispoziţiilor art. 7, să îmbarce sau
să debarce călători, să încarce sau să descarce mărfuri şi
curier sub rezerva dreptului pentru statul unde se face
îmbarcarea sau debarcarea de a impune reglementările,
condiţiile sau limitările pe care le-ar putea socoti utile.
7.3 Spaţiul aerian internaţional
Dreptul internaţional aerian cuprinde normele juridice

care stabilesc regimul juridic privitor la folosirea spaţiului
43
aerian, statutul juridic al aeronavelor şi regulile referitoare la
circulaţia aeriană.
Spaţiul aerian internaţional se întinde dincolo de zona
mării libere, cuprinzând şi coloanele de aer de deasupra
zonei economice exclusive şi platoul continental.
În cadrul acestuia se aplică regimul libertăţii de
navigaţie.
Fiecare stat contractant va putea, sub rezerva
dispoziţiilor Convenţiei de faţă, să indice ruta de urmat pe
teritoriul său de orice serviciu aerian internaţional, precum
şi aeroporturile care vor putea fi folosite de acest serviciu
(art. 68 Convenţia de la Chicago).
Convenţia de la Chicago a instituit Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale având ca scop, printre altele,
dezvoltarea principiilor şi tehnica navigaţiei aeriene
internaţionale, favoriza desfăşurarea şi de a încuraja
dezvoltarea transporturilor aeriene internaţionale, în aşa fel
încât: să asigure dezvoltarea ordonată şi sănătoasă a aviaţiei
civile internaţionale în întreaga lume; să încurajeze folosirea
în scopuri paşnice a tehnicilor de construcţie şi de
exploatare a aeronavelor; să asigure ca drepturile statelor
contractante să fie integral respectate şi ca fiecare stat
contractant să aibă o posibilitate echitabilă de a exploata
întreprinderi de transport aeriene internaţionale; să evite
orice discriminare între statele contractante, etc.
7.4 Spaţiul cosmic
Dreptul internaţional spaţial cuprinde totalitatea

normelor juridice internaţionale care au ca obiect relaţiile
dintre state, dintre acestea şi unele organizaţii internaţionale,
în domeniul explorării şi utilizării spaţiului cosmic în
scopuri paşnice şi spre binele şi folosul întregii omeniri.
- Tratatul cu privire la principiile care guvernează
activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului
extraterestru, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti
(Tratatul spaţial), adoptat la 27 ianuarie 1967, la Londra,
Moscova şi Washington cuprinde reglementări privitoare la
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, Lună şi
celelalte corpuri cereşti.
Astfel, în acord cu art. 1 din Tratat, explorarea şi

folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte
44
corpuri cereşti, trebuie făcute spre binele şi în interesul
tuturor ţărilor, indiferent de gradul dezvoltării lor economice
sau ştiinţifice.
Spaţiului extraatmosferic, Luna şi celelalte corpuri

cereşti:
- sunt apanajul omenirii întregi
 poate fi explorat şi folosit în mod liber de către
toate statele fără nici o discriminare, în condiţii de
egalitate şi în conformitate cu dreptul internaţional
 trebuie să fie liber accesibile
 nu este susceptibil de apropriaţiune naţională prin
proclamarea suveranităţii, prin folosinţă sau
ocupaţie, sau prin orice alt mijloc.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Tratat, statele
părţi poartă responsabilitatea internaţională pentru
activităţile naţionale în spaţiul extraatmosferic, inclusiv
Luna şi celelalte corpuri cereşti, fie că aceste activităţii sînt
întreprinse de organisme guvernamentale sau de entităţi
neguvernamentale şi pentru a veghea dacă activităţile
naţionale se desfăşoară în conformitate cu prevederile
prezentului tratat.
În explorarea şi folosirea spaţiului cosmic, inclusiv
Luna şi celelalte corpuri cereşti, statele părţi se vor ghida
după principiile cooperării şi ajutorului mutual şi îşi vor
desfăşura toate activităţile în spaţiul extraatmosferic,
inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, ţinînd seama de
interesele corespunzătoare ale tuturor celorlalte state părţi la
tratat (art. 9 din Tratat).
Toate staţiile şi instalaţiile, tot echipamentul şi
vehiculele spaţiale de pe Lună şi de pe celelalte corpuri
cereşti vor fi accesibile în condiţii de reciprocitate
reprezentanţilor celorlalte state părţi la tratat, impunându-se
obligaţia de a notifica în prealabil orice vizită proiectată (a
se vedea art. 12 din Tratat).
45
Test de autoevaluare nr. 7 Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea
1. Spaţiului aerian internaţional:
a) are aplicabil regimul libertăţii de navigaţie;
b) se întinde dincolo de zona mării libere;
c) nu cuprinde coloanele de aer de deasupra
platoului continental.
2. Luna şi celelalte corpuri cereşti:
a) nu sunt apanajul întregi omenirii;
b) trebuie să fie liber accesibile;
c) sunt susceptibile de apropriaţiune naţională.

2010
PRO Universitaria, Bucureşti, 2014.
46
Capitolul 8
Dreptul tratatelor
8.1 Aspecte generale
8.2 Elementele componente ale tratatului internaţional
8.3 Încheierea tratatelor
8.4 Rezerva la tratatele internaţionale
8.5 Aplicarea tratatelor
8.6 Intrarea în vigoare a tratatelor
 Aprofundarea cunoştinţelor privitoare la

tratat ca principal izvor de drept
internaţional
 însuşirea principalelor aspecte referitoare la
încheierea tratatelor, rezerva la tratat,
intrarea în vigoare şi aplicarea acestora
Dreptul tratatelor cuprinde ansamblul normelor care

reglementează încheierea, validitatea, aplicarea,
interpretarea modificarea şi încetarea tratatelor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a din
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor (Convenţia de la
Viena, 23 mai 1969) prin expresia "tratat", se înţelege un
acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de
dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un
instrument unic, fie în două mai multe instrumente conexe şi
oricare ar fi denumirea sa particulară.
Reglementări aplicabile:
- Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din
47
1980) pentru tratatele care se încheie între state;
- Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care
se încheie între state şi organizaţiile internaţionale sau între
organizaţiile internaţionale
- Lege privind tratatele (Legea nr.590/2003)
8.2 Elementele componente ale tratatului internaţional
Elementele esenţiale ale tratatelor sunt:

- subiecţii sau părţile la tratat;
- voinţa părţilor să fie exprimată liber;
- scopul tratatului să fie producerea de efecte juridice;
- obiectul tratatului să fie licit şi posibil
-tratatul să fie guvernat de normele dreptului
8.3 Încheierea tratatelor
- Se înţelege succesiunea de etape care trebuie

urmate, ansamblul de activităţi care trebuie desfăşurate,
precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care trebuie
respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare.
8.3.1 Etapele (fazele) încheierii tratatelor

Fazele încheierii tratatelor sunt:
-negocierea
-semnarea
-exprimarea consimţământului
Potrivit art. 7 din Convenţia de la Viena din 1969, o

persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru
adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a
exprima consimţământul unui stat de a se lega printr-un
tratat dacă:
a) prezintă deplinele puteri cuvenite;
sau
b) rezultă din practica statelor interesate sau din alte
împrejurări că aveau intenţia de a considera această
persoană ca reprezentînd statul în acest scop şi a nu pretinde
prezentarea de depline puteri.
Prin expresia “depline puteri” se înţelege un
48
document emanând de la autoritatea competentă a unui stat
şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să
reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima
consimţămîntul statului de a fi legat printr-un tratat sau
pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat (art. 1 lit.
c, Convenţia de la Viena din 1969).
8.3.2 Forma tratatelor
În art. 3 din Convenţia de la Viena se arată că prin

expresia “tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat
în scris între state...
Cu toate acestea, în doctrină se arată că forma
tratatelor este guvernată de principiul libertăţii formelor,
tratatele putând fi încheiate şi în formă verbală.
8.3.3 Structura textului tratatelor
În principiu tratatul are următoarea structură:

 preambul (enumerarea părţilor, expunere de
motive, obiect si scop)
 dispozitivul (articolele, clauzele finale, anexele la
tratat)
 protocoalele, note, scrisori
8.4 Rezerva la tratatele internaţionale
8.4.1 Noţiune
Prin expresia “rezervă” se înţelege o declaraţie
unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută
de un stat atunci cînd semnează, acceptă sau aprobă un
tratat, ori aderă la acesta, prin care îşi manifestă intenţia de a
exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii din
tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv (art. 2
lit. d, Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor,
1969)
8.4.2 Formularea rezervelor

Un stat în momentul în care semnează, ratifică,
acceptă, aprobă un tratat sau aderă la el, poate formula o
rezervă, cu condiţia că:
- rezerva să nu fie interzisă de tratat;
49
- tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite
rezerve printre care nu figurează rezerva respectivă;
- în alte cazuri decât cele prevăzute de alineatul a) şi
b), rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul şi scopul
tratatului.
Rezervele la tratat produc două efecte:

 reciprocitatea rezervelor
 relativitatea efectelor rezervelor
8.4.3 Procedura referitoare la rezerve

Rezerva, acceptarea expresă a unei rezerve şi
obiecţiunea la o rezervă trebuie să fie formulate în scris şi
comunicate părţilor contractante şi celorlalte state avînd
calitate de a deveni părţi la tratat (art. 23 alin. 1 Convenţia
de la Viena, 1969).
De asemenea, retragerea unei rezerve sau a unei
obiecţiuni la o rezervă trebuie să fie formulată în scris.
8.5 Aplicarea tratatelor
Potrivit art. 26 din Convenţia de la Viena, din anul

1969, „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie
executat de ele cu buna credinţă”.
În art. 27 din aceeaşi Convenţie se stipulează că: „o
parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru
a justifica neexecutarea unui tratat”.
8.5.1 Aplicarea teritorială a tratatelor

În conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Convenţia
de la Viena, din anul 1969, un tratat leagă pe fiecare din
părţi cu privire la întregul său teritoriu, dacă din cuprinsul
tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu
este
stabilită pe altă cale.
8.5.2 Aplicarea în timp a tratatelor

Este guvernată de principiul neretroactivităţii potrivit
căruia dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ce priveşte
un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui
tratat faţă de această parte sau în ce priveşte o situaţie care
încetase să existe la acea data, dacă din cuprinsul tratatului
50
nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este stabilită
pe altă cale.
8.6 Intrarea în vigoare a tratatelor
În principiu, modalitatea şi data intrării în vigoare

sunt prevăzute în textul tratatului.
Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este
prevăzută, după caz, la data:
 semnării
 ratificării;
Tratatele multilaterale pot intra în vigoare la un
anumit termen după depunerea la depozitar a unui anumit
număr de instrumente de ratificare, aprobare, acceptare sau
aderare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 102 par. 1 din
Carta ONU, orice tratat sau acord internaţional, încheiat de
orice Membru al Naţiunilor Unite, va fi cât mai curînd
posibil înregistrat la Secretariat şi publicat de acesta (după
intrarea în vigoare a Cartei ONU). Neînregistrarea are ca
efect imposibilitatatea invocării tratatului în faţa vreunui
organ al Naţiunilor Unite.
1. Sunt faze ale încheierii tratatelor:

a) negocierea;
b) semnarea;
c) înregistrarea.
2. Guvernează aplicarea tratatelor în timp:
a) principiul neretroactivităţii;
b) întotdeauna retroactivitatea tratatelor;
c) în unele cazuri indicate în tratat şi
principiul retoactivităţii.
51

2010;
3. C. Moldovan, Drept internaţional public, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
4. D.Şt. Paraschiv, R.G. Paraschiv, G. Paraschiv, Drept internaţional public, Edit. PRO
Universitaria, Bucureşti, 2014.
52
Capitolul 9
Dreptul diplomatic
Cuprinsul Capitolului 9
9.2 Misiunile diplomatice
9.3 Imunităţile şi privilegiile diplomatice
 Cunoaşterea atribuţiilor şi funcţiilor

misiunilor diplomatice
 însuşirea principalelor categorii de
imunităţi şi privilegii diplomatice
Potrivit doctrinei, dreptul diplomatic cuprinde

totalitatea regulilor şi normelor juridice care reglementează
organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor
pentru relaţii externe având ca obiect diferite aspecte ale
activităţii diplomatice desfăşurate de acestea.
Ca izvoare ale dreptului diplomatic au fost
identificate:
- cutuma
- tratatele
- legile interne
- jurisprudenţa
Unii autori adaugă şi principiile generale de drept..
Activitatea diplomatică a unui stat se realizează prin:
- organe interne ale statului pentru relaţii
53
internaţionale (şeful statului, Parlamentul, Prim-ministrul,
Ministerul Afacerilor Externe)
- organe externe ale statului pentru relaţii
internaţionale (misiunile diplomatice şi oficiile consulare)
Cadrul juridic:
- Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961).
9.2 Misiunile diplomatice
În conformitate cu art. 2 din Convenţia de la Viena cu

privire la relaţiile diplomatice (1961), stabilirea de relaţii
diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice
permanente se fac prin consimţământ mutual.
9.2.1 Noţiune: Misiunile diplomatice sunt organe ale

statului, care asigură desfăşurarea adecvată a relaţiilor dintre
statul acreditant şi statul acreditar şi care aduc la îndeplinire
în ţara de reşedinţă scopurile politicii externe a statului
trimiţător.
Art. 8 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961) stipulează că membrii personalului
diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea
statului acreditant.
Statul acreditar trebuie să acorde toate înlesnirile
pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Totodată, sub rezerva legilor şi regulamentelor sale
referitoare la zonele în care accesul este interzis sau
reglementat din motive de securitate naţională, statul
acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe
teritoriul său tuturor membrilor misiunii.
Misiunea diplomatică se bucură de imunităţi şi
privilegii pe teritoriul statului de reşedinţă, dar are şi
obligaţii: respectarea suveranităţii şi a legilor statului
acreditar; neamestecul în treburile interne ale statului.
9.2.2 Forme:
Misiunile diplomatice se împart în:
- misiuni permanente care sunt: misiuni de tip
clasic (ambasada, legaţia, misiuni ale statelor pe lângă
54
organizaţii internaţionale) şi misiuni de tip nou (misiunile
organizaţiilor internaţionale pe lângă state)
- misiuni cu caracter temporar (misiuni speciale)
care pot avea ca obiect: negocieri politice sau pentru
încheierea unui tratat în probleme economice şi altele;
participarea la acţiuni cu caracter ceremonial; marcarea unui
eveniment; delegaţii la conferinţe, reuniuni şi organizaţii
internaţionale.
9.2.3 Funcţiile misiunii diplomatice

Funcţiile misiunii diplomatice constau, potrivit art. 3
din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice
(1961) în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului
acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul
internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre
condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a
raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile
economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi
statul acreditar.
9.3 Imunităţile şi privilegiile diplomatice
Constituie garanţia minimală a activităţii diplomatice,

asigurarea derulării nestânjenite a atribuţiilor misiunilor
diplomatice.
Se bucură de acestea atât misiunile diplomatice, cât şi
personalul lor.
9.3.1 Imunitatea diplomatică

Rreprezintă scutirea de care se bucură organele
diplomatice de sarcinile şi obligaţiile pe care alţi subiecţi de
drept le au faţă de statul în cauză.
Imunitatea are un caracter absolut.
Este:
 de jurisdicţie
 de execuţie
Inviolabilitatea misiunilor diplomatice
55
Presupune atât obligaţia statului acreditar de a se
abţine de la orice acţiune de constrângere faţă de misiunea
diplomatică, cât şi obligaţia de a acorda o protecţie specială
materială şi juridică misiunilor diplomatice - art. 22
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice
(1961).
Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiilor din
Convenţie:
 localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis
agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât
cu consimţământul şefului misiunii (art. 22).
 localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte
obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele
de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici
unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri
executorii.
Inviolabilitatea personalului diplomatic.

Persoana agentului diplomatic este inviolabilă (art.
29). Statul acreditar trebuie să-l trateze cu tot respectul şi să
ia toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere
adusă: persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.
Inviolabilitatea priveşte şi locuinţa agentului,
documentele şi corespondenţa şi, după caz, bunurile sale.
9.3.2 Privilegiile diplomatice

Constituie un tratament special datorat agenţilor
diplomatici constând în scutiri şi înlesniri la regimul juridic
al unor bunuri sau activităţi (de exemplu, scutirile de
impozite şi taxe pe încasările percepute de misiune pentru
acte oficiale).
Test de evaluare nr. 9 Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una, două
sau trei variante corecte de răspuns):
1. Se bucură de imunitate:
a) doar personalul misiunilor diplomatice;
b) atât personalul misiunilor cât şi misiunile;
c) numai sediul misiunii diplomatice.
2. Inviolabilitatea poate privi:

a) persoana agentului diplomatic;
b) locuinţa agentului diplomatic;
c) numai persoana agentului diplomatic.
56
1. M. Niciu, Drept internaţional public, vol. II, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi,
1996
2010
5. C. Moldovan, Drept internaţional public, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2015
57
Capitolul 10
Războiul în dreptul internaţional. Dreptul umanitar
10.1 Războiul în dreptul internaţional
10.2 Dreptul umanitar
 înţelegerea noţiunii de război

 însuşirea normelor de drept
umanitar
10.1 Războiul în dreptul internaţional
10.1.1 Definiţie
În sens obişnuit- „lupta armată între grupuri sociale
sau între state în scopul de a impune prin forţă adversarului
o voinţă determinantă”
În sens juridic- „stare sau situaţie declanşată de o
confruntare armată între două sau mai multe state sau printr-
o simplă declaraţie în acest scop şi cărora li se aplică un
corp de reguli de drept internaţional distinct de cel aplicabil
în timp de pace”.
Primele acte internaţionale de codificare a
obiceiurilor şi legilor de purtare a războiului sunt
Convenţiile adoptate la Conferinţele de la Haga din 1899 şi
1907.
Conflictele armate sunt:
58
 conflicte armate internaţionale
 conflicte armate neinternaţionale (se desfăşoară
pe teritoriul unui stat)
10.1.2 Războiul licit şi războiul ilicit

Carta ONU stipulează în art. 2 pct. 4 că: „toţi
Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt mod
Se interzice astfel războiul ca instrument de politică
externă.
În acord cu doctrina, pot fi considerate licite:
 folosirea forţei pentru protejarea naţionalilor
aflaţi pe teritoriul altui stat
 războiul umanitar
 războiul autorizat
10.1.3 Starea de război

Deschiderea ostilităţilor se impune a fi precedată de
„un avertisment prealabil şi neechivoc” ce poate consta în:
- declaraţie de război motivată
- ultimatum cu declaraţie de război condiţionată
10.1.4 Efecte ale războiului

Dintre acestea amintim:
 ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare
 suspendarea aplicării unor norme cutumiare
 confiscarea unor bunuri ce aparţin inamicului
aflate pe teritoriul celuilat stat
10.1.5 Limitarea mijloacelor şi metodelor de luptă

Dreptul de la Haga a impus ca principiu faptul că
„beligeranţii nu posedă un drept nelimitat în alegerea
mijloacelor de a vătăma inamicul”.
În aplicarea acestui principiu au fost adoptate o serie
59
de dispoziţii având ca scop eliminarea unor tipuri de arme
care produc suferinţe inutile, traumatisme inumane sau
vizează atât combatanţi cât şi necombatanţi.
10.2. Dreptul umanitar
Izvoarele dreptului umanitar sunt cutumiare şi

convenţionale.
Doctrina defineşte dreptul umanitar ca fiind
ansamblul de norme juridice prin care se protejează
persoanele victime ale conflictelor armate şi bunurile care
nu au legătură cu operaţiunile militare.
Dreptul umanitar se aplică în orice situaţie în care s-a
recurs la forţa armată în relaţiile înternaţionale, în
războaiele civile sau în conflictele dintre grupuri înarmate
organizate.
Este guvernat de o serie de principii dintre care unele
sunt fundamentale, altele sunt proprii victimelor, în timp ce
altele sunt comune şi drepturilor omului.
1. Beligeranţii:
a) posedă un drept nelimitat în alegerea
mijloacelor de a vătăma inamicul;
b) nu posedă un drept nelimitat în alegerea
mijloacelor de a vătăma inamicul;
c) se bucură de dreptul de a folosi orice
mijloace de a vătăma inamicul.
2. Pot fi considerate licite:
a) războiul ca instrument de politică
externă;
b) războiul umanitar;
c) războiul autorizat.
60
1. M. Niciu, Drept internaţional public, vol. II, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi,
1996;
2010;
61
Capitolul 11
Infracţiuni internaţionale
11.2. Infracţiuni internaţionale
 Înţelegerea noţiunii de infracţiune

internaţională
 cunoaşterea dispoziţiilor
internaţionale privitoare la
terorism, genocid şi alte
infracţiuni internaţionale

Încălcarea normelor de drept internaţional public are

ca şi consecinţă „responabilitatea internaţională a
persoanelor vinovate, inclusiv în materie penală dacă este
cazul”
Se consideră a fi aplicabile următoarele principii:
1. legalităţii incriminării şi al sancţiunilor
2. răspunderii penale personale
3. imprescriptibilităţii crimelor contra păcii,
umanităţii şi a crimelor de război
4. neretroactivităţii
5. represiunii universale
62
11.2 Infracţiuni internaţionale
Faptele în discuţie sunt sancţionate nu numai de

legislaţia penală a statelor lumii ci există obligaţii
internaţionale asumate de state în vederea incriminării
acestor fapte în legislaţia penală naţională precum şi
posibilitatea constituirii unor instanţe internaţionale care să
îi judece pe autori.
Sunt infracţiuni internaţionale considerate cu
„caracter deosebit de grav”:
- terorismul
- genocidul
Alte infracţiuni internaţionale, prezentate cu caracter
exemplificativ:
- sclavia şi traficul de sclavi
- pirateria
- traficul de persoane
- traficul ilicit de stupefiante
- difuzarea de materiale pornografice
Test de autoevaluare nr. 11
Enumeraţi implicaţii la nivel internaţional

ale actelor de terorism.
63
2010;
64
Capitolul 12
Răspunderea internaţională. Sancţiunile în dreptul internaţional
12.2 Răspunderea internaţională
12.3 Sancţiunile în dreptul internaţional
 înţelegerea noţiunii de răspundere

internaţională
 cunoaşterea sancţiunilor aplicabile
în dreptul internaţional
12.1.1 Definiţie
Răspunderea internaţională este „o instituţie esenţială a
dreptului internaţional care stabileşte consecinţele ce
decurg pentru o entitate din încălcarea unei obligaţii
internaţionale”.
Răspunderea poate reveni statelor, organizaţii
internaţionale, popoare care luptă pentru eliberare, după
cum poate reveni şi persoanei fizice.
12.2 Răspunderea internaţională
12.2.1 Răspunderea internaţională a statelor

Orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează
răspunderea sa internaţională.
Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când
conduita sa constând într-o acţiune sau omisiune (inacţiune)
întruneşte următoarele condiţii:
65
1.este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit
dreptului internaţional;
2.constituie o încălcare a unei obligaţii
internaţionale a statului
Exclud caracterul ilicit al faptului prin care se încalcă
obligaţii internaţionale:
- consimţământul statului
- legitima apărare
- forţa majoră
- starea de necesitate
- contramăsurile
12.2.2 Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi

punea acesteia în aplicare.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de
următoarele obligaţii:
- de a înceta faptul de încălcare;
- de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului;
- obligaţia de reparare a prejudiciului.
Statul lezat are obligaţia de notifica pe cel ce a încălcat

obligaţia internaţională în legătură cu acţiunile ce se doresc
a fi îndeplinite în viitor.
12.3 Sancţiunile în dreptul internaţional
După natura lor, sancţiunile de drept internaţional sunt:

- fără folosirea forţei armate
- cu folosirea forţei armate
12.3.1 Sancţiuni fără folosirea forţei armate

 contramăsurile
◦ retorsiunea
◦ represaliile
◦ embargoul
◦ boicotul
◦ blocada maritimă paşnică
◦ ruperea relaţiilor diplomatice
12.3.2 Sancţiuni cu folosirea forţei armate

- folosirea forţei armate în scop de autoapărare
66
- folosirea forţei armate în legătură cu dreptul popoarelor la
autodeterminare
- blocada maritimă cu ajutorul forţei armate
Test de autoevaluare nr. 12 Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea una,
1. Sancţiunile de drept internaţional sunt:

a) cu folosirea forţei armate şi fără
folosirea forţei armate;
b) numai fără folosirea forţei armate;
c) numai cu folosirea forţei armate.
2. Ce se înţelege prin folosirea forţei armate în
scop de autoapărare?

2010;
67
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

2010;
3. C. Moldovan, Drept internaţional public, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
4. M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi, 1993;
5. M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi, 1996;
68
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE
Testul de autoevaluare nr. 1

1. a
2. b
1. a, c
2. a, b
1. a, b, c
2. a, b
1. a, b, c
2. a, c
1. b, c
2. c
1. b
2. a
1. a, b
2. b
1. a, b
2. a, c
1. b
2. a, b
1. b
2. b, c
1. a
69
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................................................. 2
OBIECTIVELE CURSULUI .............................................................................................................. 2
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL ............................................................................. 3
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE CONFERITE STUDENTULUI ................................ 3
MODUL DE ABORDARE A CURSULUI ......................................................................................... 4
Capitolul 1............................................................................................................................................ 5
Noţiuni introductive. Definirea, obiectul şi trăsăturile ............................................................... 5
Dreptului internaţional public ..................................................................................................... 5
Obiectivele Capitolului 1 .................................................................................................. 5
1.1. Noţiuni introductive ................................................................................................... 5
1.2. Definirea, obiectul şi trăsăturile dreptului internaţional public ................................. 6
Bibliografia Capitolului 1: ................................................................................................ 8
Capitolul 2................................................................................................................................... 9
Izvoarele dreptului internaţional public. ..................................................................................... 9
Principiile dreptului internaţional public .................................................................................... 9
Obiectivele capitolului 2 ................................................................................................... 9
2.1. Izvoarele dreptului internaţional public ..................................................................... 9
2.2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public ..................................... 13
Bibliografia capitolului 2 ................................................................................................ 17
Capitolul 3................................................................................................................................. 18
Subiecţii dreptului internaţional public..................................................................................... 18
Obiectivele capitolului 3 ................................................................................................. 18
3.1. Consideraţii generale ................................................................................................ 18
3.2 Subiecţii dreptului internaţional public .................................................................... 19
Bibliografia Capitolului 3 ............................................................................................... 27
Capitolul 4................................................................................................................................. 28
Populaţia în Dreptul Internaţional Public. ................................................................................ 28
Protecţia Internaţională a drepturilor omului ............................................................................ 28
4.1 Populaţia în dreptul internaţional public ................................................................... 28
4.2 Protecţia internaţională a drepturilor omului ............................................................ 32
Capitolul 5................................................................................................................................. 35
Teritoriul de stat în dreptul internaţional .................................................................................. 35
5.1. Definiţie.................................................................................................................... 35
5.2. Elemente componente .............................................................................................. 35
5.3. Frontiera de stat ........................................................................................................ 36
Capitolul 6................................................................................................................................. 38
Dreptul mării ............................................................................................................................. 38
6.1. Aspecte generale....................................................................................................... 38
6.2. Regimul juridic al zonelor aparţinând apelor maritime ........................................... 39
70
Capitolul 7 .................................................................................................................................42
Spaţiul aerian al statelor şi spaţiul cosmic ................................................................................42
7.1 Noţiuni introductive .................................................................................................. 42
7.2 Spaţiul aerian al statelor ............................................................................................ 43
7.3 Spaţiul aerian internaţional ........................................................................................ 43
7.4 Spaţiul cosmic ........................................................................................................... 44
Bibliografia Capitolului 7 ................................................................................................ 46
Capitolul 8 .................................................................................................................................47
Dreptul tratatelor .......................................................................................................................47
8.1 Aspecte generale ........................................................................................................ 47
8.2 Elementele componente ale tratatului internaţional .................................................. 48
8.3 Încheierea tratatelor ................................................................................................... 48
8.4 Rezerva la tratatele internaţionale ............................................................................. 49
8.5 Aplicarea tratatelor .................................................................................................... 50
8.6 Intrarea în vigoare a tratatelor ................................................................................... 51
Capitolul 9 .................................................................................................................................53
Dreptul diplomatic ....................................................................................................................53
9.1 Aspecte generale ........................................................................................................ 53
9.2 Misiunile diplomatice ................................................................................................ 54
9.3 Imunităţile şi privilegiile diplomatice ....................................................................... 55
Capitolul 10 ...............................................................................................................................58
Războiul în dreptul internaţional. Dreptul umanitar .................................................................58
Obiectivele capitolului 10 ............................................................................................... 58
10.1 Războiul în dreptul internaţional ............................................................................. 58
10.2. Dreptul umanitar..................................................................................................... 60
Bibliografia Capitolului 10 .............................................................................................. 61
Capitolul 11 ...............................................................................................................................62
Infracţiuni internaţionale ...........................................................................................................62
Obiectivele capitolului 11................................................................................................ 62
11.1 Aspecte generale ...................................................................................................... 62
11.2 Infracţiuni internaţionale ......................................................................................... 63
Capitolul 12 ...............................................................................................................................65
Obiectivele capitolului 12 ............................................................................................... 65
12.1 Aspecte generale ...................................................................................................... 65
12.2 Răspunderea internaţională ..................................................................................... 65
12.3 Sancţiunile în dreptul internaţional ......................................................................... 66
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ....................................................................................... 68
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE AUTOEVALUARE .............. 69
71

DIP Suport de Curs IFR 2016-2017 Final

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIP Suport de Curs IFR 2016-2017 Final

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

LECT. UNIV. DR. MARIANA-NARCISA RADU

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Acest curs se adresează, studenţilor din anul II ai Facultăţii de Drept,

Cunoaşterea specificului normelor dreptului internaţional public şi

După studierea cursului, studenţii vor dobândi următoarele aptitudini:

 însuşirea teoriilor şi conceptelor specifice dreptului

Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului cu frecvenţă

COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE CONFERITE

Fiecare capitol din suportul de curs furnizează informaţiile minime necesare

Testele de autoevaluare vor fi rezolvate în spaţiile create în acest sens.

 cunoaşterea principalelor repere ale

1.1. Noţiuni introductive

1.1.1 Repere privind dreptul internaţional public

Dreptul internaţional public reprezintă produsul

1.2. Definirea, obiectul şi trăsăturile dreptului

Unii autori consideră că dreptul internaţional public

În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional

1.2.2 Obiectul dreptului Internaţional public

Sunt trăsături ale dreptuluui internaţional public:

1.2.4 Raportul dintre dreptul internaţional public şi

1.2.5 Raportul dintre dreptul internaţional public şi

Doctrina şi practica au evidenţiat faptul că dreptul

Test de autoevaluare nr. 1 Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot avea

1. Părintele dreptului internaţional public este considerat:

1. M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi,

 Cunoaşterea izvoarelor dreptului internaţional

2.1. Izvoarele dreptului internaţional public

2.1.1 Noţiune. Clasificare

2.1.2 Izvoare principale

2.1.2.1 Tratatul internaţional ca izvor al dreptului

2.1.2.2 Cutuma internaţională

Elementul material constă în practica generală,

În aplicarea normelor cutumiare, ca izvoare de drept,

2.1.2.3 Raportul între tratat şi cutumă

2.1.3 Izvoare subsidiare (auxiliare)

2.1.4 Alte surse ale dreptului internaţional public

Principiile fundamentale sunt consacrate în:

Sunt principii fundamentale:

Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi

2.2.2 Conţinutul principiilor

2.2.2.1 Principiul egalităţii suverane a statelor

2.2.2.2 Principiul autodeterminarii

2.2.2.3 Principiul nerecurgerii la forţă sau la

2.2.2.4 Principiul soluţionării paşnice a diferendelor

2.2.2.5 Principiul neamestecului în treburile interne ale

2.2.2.6 Principiul cooperării

2.2.2.7 Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a

2.2.2.8 Principiul inviolabilităţii frontierelor

2.2.2.9 Principiul integrităţii teritoriale

2.2.2.10 Principiul respectării drepturilor omului şi

1. Sunt izvoare principale ale dreptului internaţional public

1. V. Constantin, Drept internaţional, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;

 Cunoaşterea entităţilor ce constituie subiecţi ai dreptului

Astfel, subiecţii de drept internaţional public sunt

3.2 Subiecţii dreptului internaţional public

Potrivit unor autori sunt considerate subiecte ale

Alte entităţi care sunt considerate subiecţi sunt:

3.2.1 Statul suveran şi independent

3.2.1.2 Drepturi şi obligaţii ale statelor