Globalizarea afacerilor internaționale

- lucrare –

1.2. Trăsături principale ale economiei mondiale actuale

Economia mondială actuală prezintă o serie de trăsături principale ce decurg din caracteristicile
elementelor componente : economiile naționale, relațiile economice dintre acestea, precum și mecanismele prin
care se corelează și racordează toate acestea între ele. Dintre aceste trăsături sunt amintite:
- eterogenitatea;
- unicitatea și multipolaritatea;
- interdependența și complementaritatea componentelor economiei mondiale;
- dinamismul și diversitatea formelor de manifestare;
- asimetria nivelurilor de dezvoltare a evoluțiilor economico-sociale;
- formarea de state independente și integrarea.

Eterogenitatea economiei mondiale actuale

Această trăsătură este dată, înainte de toate, de marea diversitate a economiilor naționale care alcătuiesc
economia mondială acuală care, pe lângă o serie de trăsături comune decurgând din ceea ce numim bazele
generale ale activității economice, se deosebesc între ele din punct de vedere al dimensiunilor pieței interne și al
potențialului economic.
Criteriile pe baza cărora se caracterizează diversitatea statelor și economiilor contemporane sunt
reprezentate de mărimea teritoriului, numărul populației și volumul producției de bunuri materiale și servicii
realizate anual (produsul intern brut sau venitul național brut), prin care se desemnează ceea ce se numește
potențial economic sau putere economică.
Suprafața este luată în calcul pentru a exprima dimensiunile țării și, cu anumite rezerve sau limite,
amploarea resurselor naturale.
Populația pune în evidență resursele de muncă, dar este și un indicator de caracterizare a mărimii pieței
interne.
Produsul intern brut în mărime absolută caracterizează, pe de o parte, rezultatul total al activității de
producție a țării iar, pe de altă parte, posibilitățile de consum, de acumulare și investiții, precum și cele de export.
Din punct de vedere al suprafeței, primele 10 țări sunt (în mil. km) : Rusia (17.10), Canada (9,96), SUA
(9.63), Republica Populară Chineză (9.60), Brazilia (8.52), Australia (7.69), India (3.29), Argentina (2.78),
Kazahstan (2.72) și Algeria (3.28).
Primele 10 țări după mărimea populației erau, în 2010, următoarele (în mil. pers.): China (1354), India
(1228), SUA (316), Indonezia (238), Brazilia (191), Pakistan (182), Nigeria (158), Bangladesh (154), Rusia (143),
Japonia (128).
În literatura de specialitate se vorbește foarte mult despre ”lumea la proporțiile 20:80”, prin care se
apreciază că, datorită productivității tot mai ridicate ce se obține pe bază de progres tehnic, spre mijlocul secolului
XXI, tehnologiile informaționale și globalizarea vor duce la o lume în care 20% din populație va fi în stare să
mențină activă economia mondială, producția de bunuri și servicii, având parte de cele mai bune venituri
indiferent de țara în care trăiesc, restul de 80% având în față numai perspectiva supraviețuirii.
Eterogenitatea economiei mondiale contemporane este și mai bine pusă în evidență de analiza nivelului
de dezvoltare economică a țărilor lumii. O trăsătură de bază a economiei mondiale contemporane este coexistența
a două tipuri de economii, dezvoltate și subdezvoltate, cu un tip intermediar, cel al țărilor cu dezvoltare medie,
precum şi a unor decalaje mari între ţări, care manifestă tendinţe de accentuare. Aceste decalaje au forme multiple
de manifestare, cuprinzând economia, tehnologia, și sunt legate de etapele diferite ale demarajului economic
dintre țări, precum și de mecanismele economiei de piață.
Prin urmare, în literatura economică se apreciază că economia de piață tinde să se transforme într-un
proces de dezvoltare inegală, atât în sistemul intern, cât și cel extern. O economie de piață lăsată în legea ei are
efecte de adâncime asupra naturii și organizării societăților, precum și a relațiilor politice dintre ele; astfel, devine
necesară intervenția statelor în activitățile economice, cu intenția de a susține acele efecte ale piețelor care sunt
aducătoare de foloase și de a le contracara pe cele dăunătoare.
 Unicitatea și multipolaritatea economiei mondiale actuale
Datoritã marii varietăți a „pãrților” din care se compune economia mondialã actualã, aceasta reprezintã un
sistem unic, care funcționeazã și se dezvoltã numai prin coexistența și interacțiunea economiilor și statelor
naționale și a celorlalte componente istoricește constituite, precum și prin derularea normalã a fluxurilor
economice dintre acestea.
Unicitatea economiei mondiale decurge, pe de o parte, din rolul pe care îl au, în procesul dezvoltãrii și
satisfacerii trebuințelor fundamentale ale omenirii, factorii fundamentali de producție, știința și tehnologia,
gestiunea eficientã a resurselor, precum și schimbul de bunuri materiale și spirituale între toate țãrile.
Pe de altã parte, în virtutea interdependențelor și unicitãții, disfuncționalitãțile sau crizele care apar în
oricare parte a economiei mondiale influențeazã, într-un fel sau altul, și restul acesteia.
Interdependențele economice tot mai accentuate, caracterul unic al economiei mondiale contemporane,
asociate cu creșterea neîntâlnitã a vitezei cu care se transmit atât creșterea, cât și crizele de orice fel, au condus la
desprinderea a ceea ce s-a numit setul de probleme globale ale omenirii.
Caracterul global al tuturor problemelor omenirii decurge din unicitatea economiei mondiale, precum și
din multilateralitatea interdependențelor dintre domeniile vieții economice contemporane - tehnic, economic,
social-politic, juridic și dintre țãri.
O caracteristicã importantã a dezvoltãrii economice mondiale din ultimele decenii o reprezintã și
schimbarea raporturilor de putere în economia mondialã. Din punct de vedere politico-militar s-a trecut de la
sistemul bipolar la sistemul mondial cu o singurã superputere - Statele Unite ale Americii.
Economia mondialã contemporanã se caracterizeazã prin multipolaritate, concretizatã în formarea, în
ultimele decenii, dar și pentru o lungã perioadã de timp, a trei centre de putere economicã: S.U.A., Uniunea
Europeanã și Japonia - cu trei monede aflate în prim-planul relațiilor și evoluțiilor mondiale: USD, EURO și
Yen-ul.
În legãturã cu raporturile de putere economicã în economie, în literatura de specialitate s-au conturat trei
teorii de bazã, acestea fiind urmãtoarele:
- teoria economiei duale, care apreciazã evoluția pieței ca pe un rãspuns la voința universalã de eficiențã
crescândã și maximizare a bogãției;
- teoria sistemului mondial modern, care abordeazã piața monetarã în primul rând ca mijloc de exploatare
economicã a țãrilor mai puțin dezvoltate de cãtre economiile capitaliste avansate;
- teoria stabilitãții hegemonice, prezintã rolul și atribuțiile hegemonului în economie. Rolul central, în
acest proces, revine monedei statului cu acest rol în sistemul monetar internațional.
Economia mondialã postbelicã s-a confruntat cu douã procese de anvergurã: pe de o parte a avut loc
destrãmarea sistemelor coloniale și a unor state federale și creșterea pe aceastã bazã a numãrului de state
suverane, iar pe de altã parte, accentuarea procesului de integrare economicã și formarea unui numãr important
de organizații economice care cuprind multe state ale lumii.
Ca urmare a marii diversități de factori și evoluții din economia mondialã, relațiile internaționale nu sunt
ferite de tensiuni și conflicte care interfereazã, direct și indirect, pozitiv sau negativ, mediul de afaceri
internațional.

1.3. Interdependențele economice, internaționalizarea și mondializarea

Interdependențele economice dintre statele lumii existã cu mult înaintea consolidãrii economiei
mondiale, parcurgând pânã acum un proces evolutiv continuu și contradictoriu de la schimbul mutual de
bunuri între țãri, la piața mondialã și la economia mondialã.
O primã formã a schimbului a fost aceea a schimbului simplu sau mutual .Principala deficiențã
a sistemului decurgea din faptul cã paleta schimburilor bilaterale era restrânsã ca urmare a profilului
unor economii naționale, țãrile fiind tentate sã includã în asemenea schimburi și mãrfuri mai slabe
calitativ.
Piața mondialã este definitã de unii specialiști ca un strat calitativ economic a relațiilor de
schimb dintre agenții economici aparținând diverselor țãri, purtãtori ai cererii și ofertei. Ea este spațiul
economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii și a efectelor sale.
Principalele trãsãturi ale economiei mondiale contemporane sunt:
- celulele de bazã ale economiei mondiale sunt economiile naționale;
- economia mondialã în ansamblul ei constituie un sistem;
- economia mondialã este unicã;
- economia mondialã este eterogenã;
- economia mondialã are caracter dinamic;
- parteneriatul în economia mondialã poate fi bilateral sau multilateral;
- economia mondialã se bazeazã pe diviziunea mondialã a muncii;
 Deosebirile cantitative și calitative dintre economiile naționale determinã agenții economici sã
dezvolte ample legãturi între ei, pe multiple planuri. Economia mondialã se bazeazã pe acest amplu
sistem de legãturi economice internaționale, fără de care nu poate exista.
Interdependențele economice reprezintã conceptul care exprimã forma de mișcare a
interacțiunilor dintre economiile naționale, precum și a fluxurilor economice internaționale ,în
cadrul economiei mondiale unice. Ele s-au constituit în timp, pe baza unor factori obiectivi și
subiectivi, între care pe primul plan se înscriu urmãtorii:
- diviziunea internaționalã a muncii
- deschiderea economiilor naționale spre exterior;
- dezvoltarea tehnicii și tehnologiilor și gradul de aplicare a creațiilor respective în economie;
- nivelul și evoluția prețurilor pe piața mondialã
- gradul de dezvoltare și de diversificare a schimburilor și fluxurilor economice
- schimbãrile intervenite în economia mondialã și în raporturile de putere pe plan internațional;
- factori politici și sociali etc.
Sunt cunoscute trei tipuri de interdependențe, și anume:
- funcționale;
- între politicile de dezvoltare pe termen scurt și cele pe termen lung;
 - ale economiilor naționale.
Interdependența economiilor naționale poate fi simetricã și asimetricã.
Interdependența simetricã se caracterizeazã prin:
- specializare intra-ramurã
- diviziune internaționalã a muncii pe plan orizontal
- se desfãșoarã între țãri cu nivel de dezvoltare economicã apropiat.
Interdependența asimetricã presupune:
- specializare interramuri
- diviziune internaționalã a muncii pe plan vertical
- cooperarea între țãri cu niveluri diferite de dezvoltare
- are un caracter inegal, luând forma unor relații de dependențã a țãrilor Sudului fațã de Nord.
Prin urmare în evoluția schimburilor economice internaționale, prima formã de specializare a
fost cea între ramuri (industrie - agriculturã).
În perioada postbelicã, interdependențele s-au accentuat foarte mult, ele îmbrãcând și forme mult
mai diverse și mãrind puternic sensibilitatea economiilor naționale. Acesteinterdependențe dintre țãrile
bogate și țãrile sãrace, conduc la scoaterea în evidențã a patru feluri de interdependențe, în funcție de
sursele care le genereazã:
 interdependențele generate de nevoia de alimente
 nevoia de energie și minerale
 posibilitãțile dereglãrii sistemelor de susținere a vieții pe Pământ, adicã problemele
apãrãrii mediului înconjurãtor;
 speranțele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogații și sãracii lumii.

Internaționalizarea actualã și globalizarea desemneazã o treaptã sau un grad mai ridicat

de dezvoltare a interdependențelor, care cuprind întreaga economie mondialã, toate țãrile și toate
ramurile și domeniile de activitate. De aceea, în anumite lucrãri, acest proces este denumit mondializare.
Unii specialiști susțin faptul că „economia lumii a parcurs douã faze de dezvoltare și a intrat
recent într-o a treia fazã, toate reprezentând etape ale procesului de internaționalizare a vieții.
(activitãții) economice”. Primele trei decenii ale perioadei postbelice s-au caracterizat printr-o
dezvoltare a schimburilor dintre economiile țãrilor, care își pãstrau însã caracterul naþional.
În anii '70 economia mondialã a intrat în cea de-a doua fazã de dezvoltare, consideratã a fi etapa
„mondializãrii”. O caracteristicã importantã a reprezentat-o divizarea procesului de producție și
localizarea producerii unor componente ale produsului finit în diferite țãri ale lumii.
Cea de-a treia fazã, care a început în anii '90, este denumitã „economia fãrã frontiere”.
Forma principalã de relații economice dintre state a constituit-o schimbul internațional de
mãrfuri sau comerțul mondial. Comerțul internațional poate fi considerat partea cea mai importantã în
cadrul interdependențelor economice internaționale, evoluând și dezvoltându-se odatã cu acestea.
Comerțul internațional este definit ca totalitatea tranzacțiilor de export și import, ierarhizate pe
țãri, pe grupe de țãri, pe zone sau regiuni, etc. Exportul reprezintã o vânzare de bunuri economice unui
agent economic dintr-o altã țarã în schimbul unei sume de bani cu circulație pe plan internațional.
Importul este inversul exportului, presupunând o cumpãrare de bunuri economice de la un agent
economic din altã țarã, în schimbul unei sume de bani convenite.
Piața valutarã reprezintã totalitatea tranzacțiilor de vânzare-cumpãrare de diferiți bani naționali,
inclusiv reglementãrile și instituțiile aferente.Moneda naționalã a unei țãri este consideratã valutã dacã
este utilizatã în operațiuni de schimb internațional.
Piața valutarã implicã numeroase relații interbancare, precum și între bãnci și clienții lor, ce se
formeazã pe piețele naționale unde au loc operațiuni cu valutã sau devize în urma întâlnirii cererii și
ofertei acestora. Ansamblul piețelor valutare naționale și a interdependențelor ce se stabilesc între
acestea formeazã piața valutarã internaționalã.
Operatorii care acționeazã pe piața valutarã pot fi grupați în douã categorii:
- cei care genereazã cererea și oferta de valutã
- cei care concentreazã cererea și oferta de valutã, stabilesc cursul de schimb, efectueazã
tranzacții cu valute.
Obiectul pieței valutare constã într-un ansamblu de fluxuri concretizate în vânzarea și
cumpãrarea de valute convertibile, schimbarea unei valute efective pe valutã în cont sau invers, etc.
Fluxurile economice internaționale sunt considerate mișcãri de bunuri materiale, servicii,
informații, valori bãnești și spirituale de la o țarã sau grup de țãri la alta, fiind dependente organic de
diviziunea internaționalã a muncii, manifestându-se prin forme diferite în timp și spațiu pe piața
mondialã.
Se disting urmãtoarele tipuri de fluxuri economice internaționale:
- de bunuri și servicii
- de capitaluri și monetar
- al muncii
- valutar
Ansamblul fluxurilor economice internaționale privite în unitatea și interdependența lor
constituie circuitul economic mondial. El reprezintã împletirea unor forme ale schimbului reciproc de
activ dintre diverse economii naționale, care pe lângã sfera circulației, cuprind și sferele producției și
cercetãrii științifice. Evoluția bunurilor și formele de manifestare ale circuitului internațional depind de
urmãtorii factori:
- Gradul de dezvoltare a economiei naționale;
- Gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii;
- Stadiul în care se aflã și direcțiile în care evolueazã relațiile politice internaționale, care pot
stimula sau frâna diferite fluxuri economice internaționale.
La rândul sãu, circuitul economic mondial poate exercita o mare influențã atât asupra relațiilor
politice internaționale, cât și asupra economiei mondiale, implicit asupra economiei naționale.
Existã o corelație puternicã între potențialul economic al unei țãri și participarea acesteia la
circuitul economic mondial, precum și între gradul de dezvoltare economicã a țãrii respective și
intensificarea antrenãrii ei în circuitul economic mondial.

3.2. Caracteristici și cauze ale globalizarii economice

În sens economic, globalizarea reprezintă cresterea schimburilor peste tot în lume, in special prin
activitatea marilor companii care produc si schimba bunuri in diverse tari. Sub aspect economic,
globalizarea presupune:
- Mondializarea cererii si a ofertei;
- Aparitia si intensificarea concurentei globale
- Extinderea capitalismului si a economiei de piata la scara globala
- Dominatia sistemului financiar global, a pietelor de capital, in fata productiei si comertului
- Mobilitatea capitalului si extinderea fluxurilor internationale de capital in afara triadei SUA-
Uniunea Europeana-Japonia,incepand cu anii ’90;
- Dereglementarea prin care s-a facilitate libera circulatie a factorilor de productie;
- Specializarea productiei de bunuri si servicii la scara globala
- Incidenta crescuta a delocalizarilor si externalizarilor
- Competitia globala pentru investitii straine
- Integrarea economica regionala a tarilor, in diverse structuri
- Dominatia economica a Nordului asupra Sudului si concentrarea schimburilor economice pe
directiile Nord-Nord, Nord-Sud, ponderea schimburilor Sud-Sud fiind foarte scazuta
- Adancirea diferentelor economice dintre tari si cresterea inegalitatii distributiei veniturilor si a
consumului intre indivizi
- Tendinta concentrarilor de capital, sub forma corporatiilor , a achizitiilor si a fuziunilor
- Ascensiunea comertului intra-corporatie, in fata celui inter-firme.
Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice, în sfera informaţiilor şi
telecomunicaţiilor au contribuit printr-o adevărată „revoluţie a informaţiei”, la globalizarea vieţii
economice contemporane.Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societăţii
contemporane.
Globalizarea şi producţia
Deosebit de importante sunt transformările produse de globalizare în materie de producţie.
Corporaţia clasică naţională s-a transformat azi în reţea, încorporând într-un produs final o suită de
elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricaţie rămâne neschimbată din motive de
prestigiu al calităţii, dar „made in” dispare, pentru că piesele se produc înainte de asamblare în zeci de
locuri aparţinând reţelei globale. Pieţele tind să se globalizeze datorită faptului că pieţele interne nu mai
pot susţine costurile crescânde ale cercetării-dezvoltării şi nici ciclurile tot mai scurte ale produselor sub
aspect tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată, marile corporaţii îşi extind sfera de acţiune în afara
graniţelor naţionale, recurgând la managementul transnaţional în domeniile inovaţiei, producţiei şi
desfacerii. O adevărată reţea de „alianţe strategice”, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de societăţi
mixte, dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în comun a produselor permit corporaţiilor să
împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate pieţelor internaţionale şi să împartă beneficiile de
pe urma expansiunii investiţiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse. O dată cu
globalizarea pieţelor, produsele devin tot mai globalizate. Un produs finit reprezintă tot mai mult
rezultatul combinării unor „input-uri” materiale şi servicii ale căror surse de provenienţă sunt tot mai
diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colţuri ale lumii. Încă de la mijlocul anilor 80,
rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la dimensiunea globalizării producţiei industriei
prelucrătoare indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor electronice
de larg consum, în industria textilă şi a confecţiilor.
Globalizarea pieţei financiare
Globalizarea pieţei financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor ţări
avansează spre un sistem global tot mai puternic integrat, Aranjamentele monetare postbelice de la
Bretton Woods, constituirea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale au constituit un sistem
financiar internaţional mai stabil şi mai integrat, pornind de la ideea de bază că mişcările de capital
instabile împiedică dezvoltarea comerţului internaţional şi poate conduce la crize ample. Această idee
centrală si-a pierdut din operaţionalitate, dar nu şi din importanţă, pe măsură ce ţările dezvoltate au
recurs la liberalizarea capitalurilor, pe fondul liberalizării pieţei din anii ’80.
Creşterea competiţiei pe pieţele financiare internaţionale forţează marile instituţii financiare să se
lanseze în operaţiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând graniţele naţionale şi fusurile orare şi
înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii financiare.
Globalizarea şi comerţul internaţional
Anii de avânt din 1950-1975 au condus la creşterea volumului comerţului mondial cu 500%, în
timp ce produsul global s-a mărit cu 22%. Marele impuls a venit din partea unei organizaţii
guvernamentale, din familia Naţiunilor Unite, care a purtat numele GATT până la transformarea sa în
OMC. În bilanţul de 50 de ani ai GATT apare şi următoarea realizare: tarifele medii sunt o zecime din
ceea ce au fost la crearea sa. De la produse industriale s-a trecut la servicii şi protecţia proprietăţii
intelectuale, care nu se aflau înainte pe agendă. Acum preocupările se extind la sectorul
telecomunicaţiilor, finanţelor şi tehnologiei informaţionale. Comerţul cu servicii creşte mai repede decât
cel cu bunuri. Agricultura şi comerţul sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor internaţionale.
 Schimbările care au alterat semnificativ natura şi rolul comerţului internaţional, în special, şi
relaţiile economice globale, în general, au fost alimentate de două tendinţe gemene, aparent divergente,
dar avându-şi originea în acelaşi proces de internaţionalizare a producţiei: adâncirea integrării regionale
a sistemelor de producţie, concomitent cu accentuarea procesului de globalizare.

3.3. Componentele globalizarii economice

În literatura de specialitate sunt cunoscute următoarele componente ale globalizării economice, și
anume:
Globalizarea circulaţiei bunurilor
Schimburile de mărfuri reprezintă temelia întregului sistem comercial internaţional. Zona de
comerţ liber este definita ca fiind “…un grup de două sau mai multe teritorii vecine/vamale între care
taxele vamale şi celelalte reglemetări comerciale restrictive sunt eliminate pentru scopul esenţial al
liberalizării schimburilor comerciale de produse originare din teritoriile alcătuind zona de liber
schimb”. Aceasta implică printre altele că, din ce în ce mai mult, comerţul internaţional este compus din
produse semifinite şi componente.
Totuşi, nu trebuie să uităm că liberalizarea schimburilor factorilor de producţie ca forţa de
muncă, capitalul, a serviciilor (în special a celor financiare care asigură fluxul de investiţii), proprietăţii
industriale şi intelectuale etc. beneficiază din plin de terenul pregătit de măsurile luate în domeniul
liberalizării schimburilor de mărfuri. Progresul realizat în liberalizarea schimburilor de bunuri a pregătit,
de regulă, terenul pentru liberalizarea schimburilor în alte sectoare ale economiei.

Globalizarea circulaţiei serviciilor

Libera circulaţie a serviciilor presupune un program general de eliminare a restricţiilor,
nediscriminarea pe criterii de naţionalitate sau rezidenţă şi liberalizarea lor de către toate ţările.
Ponderea serviciilor comercializate peste graniţe era redusă în totalul comerţului, iar armonizarea la
nivel regional era văzută de majoritatea economiştilor ca extreme de greu de realizat.
În acea perioadă comerţul internaţional cu servicii era mult mai puţin dezvoltat comparativ cu
cel cu mărfuri, iar serviciile nu erau obiectul unor negocieri şi al liberalizării comerciale pe linie GATT.
Astfel, în privinţa serviciilor de transport, liberalizarea lor era dificilă în contextul în care diversele
moduri de transport erau supuse unor reglementări naţionale restrictive, care includeau subvenţii
puternice,preţuri administrate, impozite discriminatorii şi concurenţă controlată. Cu privire la serviciile
financiare, liberalizarea lor a fost condiţionată de liberalizarea progresivă a circulaţiei capitalurilor.

Globalizarea circulaţiei capitalului

Globalizarea circulaţiei capitalului presupune eliminarea restricţiilor, şi a tratamentului
discriminatoriu pentru mişcările de capitaluri, precum şi coordonarea politicilor naţionale în domeniu.
Circulaţia bunurilor, serviciilor, persoanelor nu este posibilă fără circulaţia banilor între state, dar
termenul de bani nu semnifică întotdeauna capital, pentru că în afara plăţii bunurilor şi serviciilor
exportate/importate şi a plăţii micilor cumpărături sau a unor servicii de uz personal de către persoanele
care circulă liber se acordă credite, se fac asigurări, investiţii, speculaţii financiare. De aici distincţia
care trebuie făcută între libera circulație a banilor sau mijloacelor de plată şi cea a capitalurilor, care pot
fi pe termen scurt şi mediu, asociate, de regulă, unor servicii financiare şi investiţiilor de portofoliu, şi
pe termen lung, asociate unor investiţii productive.
Libera circulaţie a capitalurilor presupune eliminarea progresivă a restricţiilor din calea mişcării
libere a lor şi a plăţilor, precum şi obligaţia ţărilor de a nu introduce noi restricţii.
Mişcările de capital sunt operaţiuni financiare ce vizează în mod esenţial plasarea sau investirea
de bani şi nu remunerarea unei prestaţii. Libera circulaţie a capitalului presupune eliminarea oricărei
restricţii în ceea ce priveşte nu doar legislaţia, reglementarea sau norma juridică cu caracter descurajant,
dar şi a oricărei practici administrative care frânează sau împiedică mişcările transfrontaliere de capital.
Liberalizarea totală a mişcărilor de capital este neceasară pentru procesul de desăvârşire a unei pieţe
globale de capital şi pentru sprijinirea celorlalte trei libertăţi fundamentale. Acest proces implică
înlăturarea restricţiilor la transferuri şi tranzacţii conexe, accesul la sistemul financiar al oricărui stat şi
la produsele financiare respective, eliminarea unor măsuri discriminatorii de ordin fiscal sau de alt ordin
dacă nu sunt justificate de motive prudenţiale.
În aceste condiţii, piaţa mondială trebuie definită ca o piaţă fără frontiere, inclusiv în domeniul
capitalului financiar. Fenomenele de globalizare a pieţei de capital, de internaţionalizare a instituţiilor
financiare şi a clienţilor lor, inovaţiile de ordin financiar au făcut imposibilă exercitarea oricărui control
administrativ, cum este cel valutar, care a dispărut în procesul realizării uniunii monetare. În prezent,
libera circulaţie a capitalurilor este pe deplin realizată doar în UE; în această privinţă, economia
comunitară puternic dependentă de fluxurile financiare reprezintă un exemplu de piaţă complet integrată
pe plan financiar.

Globalizarea circulaţiei persoanelor

Accesul la piaţa forţei de muncă dintr-un alt stat reprezintă esenţa liberei circulaţii a persoanelor
şi asigură mobilitatea forţei de muncă pe plan internaţional. Deschiderea pieţelor naţionale ale forţei de
muncă înseamnă accesul muncitorilor străini pe acestea, tratament egal privind condiţiile de muncă,
dreptul la integrare socială, economică, culturală a lucrătorului străin şi a familiei sale.
În prezent, principalele bariere în calea liberei circulaţii a lucrătorilor sunt condiţiile
discriminatorii de lucru, cadrul juridic şi care reglementează, precum şi acţiunile administrative ce
impun obligaţii diferite străinilor, lipsa de coordonare între sistemele de securitate socială. Libera
circulaţie implică abolirea oricărei discriminări pe motiv de naţionalitate în ce priveşte angajarea forţei
de muncă, remunerarea, alte condiţii de muncă, precum şi o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul de a
accepta ofertele de muncă existente; de a circula liber; de şedere pe teritoriul unui stat în scopul ocupării
unui loc de muncă; dreptul de ocupare a unui loc de muncă conform prevederilor ce guvernează
ocuparea locurilor de muncă de către cetăţenii statului respectiv; dreptul de a rămâne pe teritoriul unui
stat după perioada de ocupare a unui loc de muncă în statul respectiv.
Exceptările de la libera circulaţie a lucrătorilor sunt bazate pe: motive de politică publică,
securitate publică, sănătate publică şi pe exclusivitatea serviciilor publice.
Drepturile persoanelor străine sunt limitate sau reglementate în aceeaşi manieră cu cele ale
persoanelor din statul respectiv. Între aceste drepturi intră şi dreptul de a rămâne pe teritoriul statului
gazdă şi de a achiziţiona şi utiliza proprietăţi imobiliare (libera circulaţie a capitalurilor pentru
investiţii). De exemplu, în UE pentru a se acorda studenţilor dreptul de rezidenţă ei trebuie să aibă
resurse financiare suficente pentru ei şi familia lor, să urmeze un curs acreditat şi să aibă asigurare de
sănătate.
Desigur că pentru aceasta este necesară recunoaşterea reciprocă a diplomelor de învăţământ
superior acordate la finalizarea educaţiei şi formării profesionale cu o durată de peste trei ani, precum şi
extinderea sistemului de recunoaştere reciprocă la educaţia şi formarea cu o durată de trei ani într-o
instituţie de învăţământ superior sau în instituţii similare.
În concluzie putem spune ca sistemul economic global se caracterizeaza prin concentrarea puterii
si a schimburilor economice, prin inegalitate în accesul la resurse și in distributia veniturilor si a
consumului, dar si prin interdependenta si prin vulnerabilitate in fata propagarii crizelor.

3.4. Factorii globalizării care amenință securitatea economică

Factorii care amenință securitatea economică a unui stat și a populației lui sunt,atât de origine
externă,cât și de origine internă. Printre cei mai importanți, sunt:
- Saracia si somajul
- Crizele financiare;
- Protectia sociala deficitara;
- Lipsa competitivitatii economice;
- Delocalizarile si externalizarile.
Sărăcia este un fenomen complex, o problema cu cauza nationale si internationale, pentru care
nu exista solutii unitare. Saracia este legata de mai multi factori ,printre care: venitul, educatia,
sanatatea, accesul la resurse, pozitia geografica, originea etnica, etc., si se caracterizeaza prin absenta
controlului asupra resurselor, a cunostintelor, a capitalului, a relatiilor sociale, prin lipsa participarii
politice si chiar prin pierderea demnitatii. Strategiile de lupta impotriva saraciei sunt axate pe accesul
indivizilor la bunurile de care au nevoie pentru a participa la progres, pentru a-si valoriza capitalul
uman. Saracii nu constituie un grup omogen. Din documentele organizatiilor internationale, se disting
trei mari categorii de saraci:
- femeile – sunt considerate cei mai saraci dintre saraci, constituind un grup exclus. Se vorbeste despre o
feminizare a saraciei , contestata de unii specialisti , din cauza inexistentei statisticilor detaliate pe sexe si a
datelor privind distributia veniturilor in cadrul menajului. Avand in vedere ca femeile au , in zonele cele
mai sarace , perspective de dezvoltare mai scazute decat barbatii si de obicei sunt platite mai prost , se
poate valida aceasta conceptie a feminizarii saraciei;
- copiii, persoanele in varsta , bolnavii si persoanele cu handicap;
- populatiile autohtone si saracii zonelor rurale.
Aceste trei categorii se gasesc in exteriorul comunitatii care contribuie si beneficiaza de
dezvoltare , de progress. Saracia este legata si de demografie, statisticile aratand ca tarile cu o rata de
fecunditate ridicata, adica acele tari fara programe de planning familial cunosc o incidenta mai mare a
saraciei. Rata de fecunditate a tarilor dezvoltate a scazut considerabil in ultimele decenii, in timp ce
tarile sarace au cele mai ridicate rate, iar menajele cele mai sarace au cel mai mare numar de copii. De
asemenea, cresterea populatiei este considerata un obstacol pentru realizarea obiectivelor sociale,
economice si ecologice, ea exercitand presiuni asupra serviciilor sociale ale puterilor publice si fiind la
originea cresterii ecartului intre tarile bogate si cele sarace.
Saracia este o problema globala. In prezent, in lume, traiesc in saracie absoluta 1,3 miliarde de
oameni, 2 miliarde de persoane traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi. Mai mult de 750 de milioane de
oameni sunt subnutriti si 121 din 1000 de copii nascuti in tarile cu venit mic mor inainte de a atinge
varsta de 5 ani, majoritatea de malnutritie sau de boli eradicate in tarile bogate.

Crizele financiare. Conform Conferintei Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare, in tarile
dezvoltate, instabilitatea financiara ia forma crizelor bancare si monetare, iar in tarile subdezvoltate, ea
este un melanj al celor doua insotit de cresterea dificultatilor legate de seviciul datoriei externe. Crizele
financiare arata ca miscarea libera a capitalului poate destabiliza economiile nationale.Solutia
intrevazuta de o parte a economistilor este controlul fluxurilor financiare. Astfel, se vorbeste tot mai
mult despre instaurarea unei taxe(de aproximativ 0.1%) asupra capitalurilor, numita taxa Tobin, insa
implementarea acestei solutii pare utopica precumsi crearea unor organisme care sa se ocupe de acest
control. De asemenea , pentru a combate crizele, FMI recomanda pe de o parte, cresterea ratelor
dobanzilor, pentru apararea monedelor nationale si pentru a impiedica plecarea precipitate a capitalurilor
straine, iar pe de alta parte, scaderea masiva a cheltuielilor publice. In depasirea crizelor, tarile asiatice
au urmat cu precadere 3 strategii de iesire din impas si anume:
 restrangerea politicii monetare, prin cresterea ratei dobanzii;
0 • mentinerea unui volum important al rezervelor de schimb si de linii de credit, pentru a
face fata iesirilor masive de capital;
  recurgerea la FMI, creditorul international de ultima instanta.

Un alt factor care ameninta securitatea economica sunt deficientele in sistemele de protectie
sociala. Perceptia conform careia fortele globalizarii pun in pericol sistemele de securitate sociala ale
tarilor bogate este foarte raspandita.Aceasta perceptie se bazeaza pe o idée intuitiva: securitatea sociala
este scumpa, ea mareste costul muncii, iar companiile, din dorinta lor de a-si maximiza profiturile, vor
avea tendinta sa-si transfere activitatile din tarile in care costul mainii de lucru este ridicat, catre tarile in
care sistemele de securitate sociala sunt mai putin dezvoltate. Aceste transferuri creeaza presiuni asupra
tarilor cu o securitate sociala crescuta, de a scadea protectia sociala. Prin propagarea acestei tendinte,
incepe o competitie a scaderilor protectiei, in timpul careia, presiunea competitiva derivata din
globalizare erodeaza treptat securitatea sociala. Astfel, pentru a face fata concurentei din partea tarilor in
care forta de munca este ieftina, tarile bogate ar trebui sa reduca protectia social ape care o acorda
cetatenilor lor.

În viziunea Bancii Mondiale, politicile sociale trebuie sa-i ajute pe indivizi sa participe la jocul
economiei de piata si nu sa-i protejeze impotriva riscurilor acesteia. Redistribuirea veniturilor in
favoarea celor extreme de saraci este o consecinta si nu un obiectiv primordial al protectiei sociale.
Considerata a fi mai ales in beneficiul non-saracilor, protectia sociala nu coincide insa cu lupta
impotriva saraciei. Mai exact, “lupta impotriva saraciei constituie un recul in raport cu protectia sociala,
ea nu este un complement, ci o alternativa la securitatea sociala. Ea nu ofera protectie contra pietei, ci
doar sansa si obligatia de a participa la ea.

Delocalizari si externalizari. Prin delocalizare se intelege transferal activitatilor, al capitalurilor

si al locurilor de munca in acele regiuni ale tarii sau ale lumii care beneficiaza de un avantaj competitiv
de pe urma unuia sau mai multor factori si anume: costuri de productie mai scazute, fiscalitate si
reglementari mai atractive, accesul la tehnologii superioare, competenta sporita a personalului, piata
locala care asigura debusee mai vaste sau mai interesante si infrastructura mai bine adaptata sau mediu
de afaceri mai atragator.
Delocalizarile s-au intensificat odata cu globalizarea. Tarile intra intr-o competitie globala,
incercand sa ofere conditii cat mai atractive investitorilor. Delocalizarile pot sa umple “vidul” economic
dintr-o anumita regiune, prin atragerea unor investitori care vor deschide obiective economice noi.
Trebuie precizat insa ca nu toate investitiile reprezinta delocalizari. Cand avem de-a face cu o
delocalizare, deschiderea unei fabrici inseamna inchiderea alteia si avem un joc cu suma nula intre
regiunile respective si intre tari. Delocalizarile incita la forme de management foarte descentralizate. Ele
antreneaza concedieri si disponibilizari, fiind nepopulare in randul salariatilor. Pe de alta parte,
produsele obtinute in noua locatie sunt mai ieftine si se pot intoarce in regiunea sau in tara de origine la
un prêt mai mic, ceea ce este in beneficiul consumatorilor.
Studiile arata ca in randul economiilor emergente exista perdanti din cauza delocalizarilor si
externalizarilor. Mereu va exista cate o tara care are o forta de munca mai ieftina sau reglementari
fiscale mai favorabile, iar companiile se vor indrepta in acea directie. In plus, tarile in curs de dezvoltare
pierd in competitia cu tarile mai dezvoltate si trebuie sa-si externalizeze serviciile pe care nu le pot
procura pe plan intern. Astfel, chiar daca cele mai atinse de efectul externalizarilor sunt tarile dezvoltate,
intensive in forta de munca inalt calificata, statele in curs de dezvoltare sunt mai afectate de acest
fenomen. De exemplu, SUA este cel mai mare importator de servicii sub aspect valoric, insa ca pondere
din PIB, aceste servicii transferate sunt nesemnificative in raport cu alte tari.

2.3. Structura sistemului economiei globale

Sistemul economiei mondiale a cunoscut transformări majore în contextul globalizării. Astfel,
caracteristicile sistemice ale structurii economiei globale vizează interacţiunea dintre subsistemul
cultural – instituţional.
Procese economice globale intercorelate:
- producţie internaţională
- comerț internaţional
- mobilitatea internaţională a capitalului
- migraţia internaţională a forţei de muncă
Lumea asistă la cristalizarea unei economii globale pe reţele, pe măsură ce are loc tranziţia de la un
sistem de interdependenţe axat cu precădere pe comerț, catre un sistem de interconectări axat cu
precădere pe reţele. Aceste transformări se resimt în arena globalizării economiei, îndeosebi sub
următoarele trei aspecte fundamentale:
-
internaţionalizarea legii, apariţia organizaţiilor publice și private internaţionale și
schimbarea raportului de forţe între actorii economiei globale
- mutaţii în formele de manifestare ale proceselor economice;
-dezvoltarea societăţii informaţionale și a cunoaşterii.
2.3.1 Internaţionalizarea legii, democraţiei și creşterea rolului instituţiilor internaţionale
Dupa cel de-al Doilea Război Mondial, numărul statelor independente a crescut foarte mult.
Aceste state naţionale democratice de pe tot globul aveau nevoie de reguli comune pentru a reglementa
procesele și activităţile care se desfăşurau dincolo de graniţe sau pe plan internaţional.
Această necesitate a condus la un process de internaţionalizare a dreptului. Reglementările
internaţionale întruchipate în instituţii ca Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Organizaţia
Mondială a Comerțului, precum și în tratatele internaţionale care acoperă domenii variate limitează
suveranitatea statelor naţionale. Totuşi, acest lucru are loc numai după ce statele însele au acceptat
reglementările respective și după ce respectivele tratate au fost ratificate de Parlament. Mai mult, statele
joacă un rol hotărâtor în implementarea tratatelor în ţările lor.
Autoritatea statului este legată de apartenenţa la un anumit teritoriu. În cazul globalizării,
graniţele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter transfrontalier,
unele nici măcar nu pot fi localizate.
Procesul de democratizare a fost stimulat și datorită inovaţiilor tehnologice, în special în noul
domeniu al Tehnologiei Informaţiei și Comunicaţiilor. Posibilitatea de a viziona măsurile nedemocratice
luate în ţările îndepărtate atrage atenţia și indignarea comunităţii internaţionale, fapt ce determină statele
să se abţină de la legături de prietenie și cooperări economice bilaterale cu ţările nedemocratice. Acest
lucru, la rândul său, slăbeşte poziţia ţărilor nedemocratice în sistemul interstatal şi pe piaţa mondială.
Globalizarea vieţii economice măreşte necesitatea unui drept civil internaţional. Dreptul civil
internaţional tinde să se limiteze la relaţiile pur economice. Subiecte cum ar fi securitatea, echitatea și
ecologia sunt considerate a fi îndatoriri principale ale statelor naţionale. În continuare se remarcă
dezvoltarea unei democraţii internaţionale, cu reguli morale și reglementări economice mai
pragmatice, stabilite în declaraţii universale, convenţii internaţionale și tratate internaţionale.
Reglementările sunt implementate de statele naţionale, dar și de instanţele internaționale și
supranaţionale, tribunale și organizaţii.
Statul naţional democratic este un concept maturizat, în timp ce democraţia statelor naţionale
mai are un drum relative lung de parcurs spre maturizare. Totuşi, următoarele aspecte sunt deja clare:
- din ce în ce mai multe state din sistemul interstatal devin democratice
- reglementările din interiorul acestui sistem interstatal devin mai dense, cu declaraţii
internaţionale, convenţii etc.
- creşte numărul organizaţiilor politice (cărora le este atribuit “dreptul de guvernare” la un nivel
supranaţional.
 Acest sistem de guvernare comun al statelor naţionale și al organizaţiilor internaţionale are
neajunsurile sale. Sistemele interstatale suferă un deficit de securitate, social, ecologic și democratic.
Această constatare i-a uimit pe oamenii de ştiinţă: cum se vor putea dezvolta democraţiile și sistemul
interstatal într-o lume în curs de globalizare, dacă sistemul interstatal nu oferă destule posibilităţi de
guvernare pentru a realize valorile și calitatea vieţii în lumea globalizată? În teorie, se mai găsesc patru
modele alternative de guvernare:
- primul este cel numit ,,renaşterea lui Adam Smith”, care s-ar putea traduce prin

“ai încredere în piaţă, iar statele și celelalte instituţii politice să o tulbure cât mai puțin posibil”;

- al doilea model este numit ,,fragmentare”. În această viziune, statele se vor

întoarce, în cele din urmă, la ,,treburile lor naţionale”. Globalizarea nu va avea success pentru că vor
izbucni conflicte economice, culturale şi/sau politice;

- a treia opţiune este pax americana. Reţeaua haotică de guvernare mondială

actuală va fi structurată de hegemonia SUA. Problemele vor fi rezolvate “în modul american”, sub
conducere americană;

- ultimul model alternativ este “coordonarea globală”. În acest model, statele, instituţiile
regionale și organizaţiile interguvernamentale (IGO) joacă fiecare un rol.
Existenţa unei configuraţii de ordin planetar are numeroase consecinţe pentru societăţile naţionale și
pentru actorii cu caracter internaţional. Aranjamentul instituţional care presupune existenţa statului
naţional, a culturii naţionale și economiei naţionale nu mai constituie un “model de ideal” pentru
societăţi. O data cu conştientizarea globalizării, actorii sociali, politici și economici trebuie să îşi
raporteze acţiunile și reacţiile la această mişcare planetară. Toate aceste demersuri sunt
intercondiţionate: deciziile de ordin politic afectează strategiile economice, care, la rândul lor, afectează
reacţiile sociale și invers. Astfel, în noua lume globală, nu numai că trebuie să ne adaptăm dependenţelor
dintre configuraţiile locale și reţelele mondiale semiautonome, ci trebuie să acordăm o atenţie sporită
acţiunilor condiţionate de reacţiile actorilor din cele trei sfere de acţiune: politic – economic – social.

Expansiunea societăţilor transnaţionale. Rolul societăţilor transnaţionale (STN) de determinare

și de promovare a interdependenţelor globale este în continuă creştere. Ea a reuşit să transgreseze atât
barierele naţionale, cât și graniţele organismelor intergraţioniste interstatale. Rolul STN în cresterea
volumului exporturilor ţărilor - gazdă derivă din capitalul și tehnologia adiţională, din know – how – ul
managerial implementat, dar și din accesul la pieţele regionale sau globale unde activează STN – urile.
Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor permite extinderea portofoliului
de produse consummate pe piaţa internă sau destinate exportului, ceea ce va conduce la creşterea
competitivităţii și a avantajelor economiei – gazdă. În cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne
reduse, datorită constrângerilor financiare, STN – urile pot conduce la creşterea exporturilor prin
simplul aport de capital pentru exploatarea resurselor naturale și a forţei de muncă ieftine. Astfel, STN –
urile preiau riscul lansării unor produse noi la export.

Acesta a constituit de fapt rolul istoric al STN – urilor în dezvoltarea exporturilor economiilor
slab dezvoltate. În prezent, acest rol s-a transgresat în special spre exporturile de produse care
înglobează un grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică în comerțul
mondial: produsele electronice, aparatele, maşinile etc.
Exporturile ţărilor în dezvoltare de produse intensive în tehnologie creşte, în prezent, mai repede decât
exportul ţărilor industrializate. Aceasta ne sugerează însă că în ţările în dezvoltare se derulează mai
degrabă operaţiunile relativ simple de asamblare, intensive în forța de muncă ieftină, decât operaţiuni de
producţie complexă sau de cercetare și dezvoltare.

Dar sunt câteva excepţii notabile de la această regulă: Singapore, Coreea, Taiwan s-au angajat
deja în procese complexe de producţie și design, iar această orientare se extinde îndeosebi spre
economiile care au o pondere ridicată a exporturilor de produse high-tech, cum ar fi, de exemplu, cazul
Chinei sau al Ungariei și Poloniei.

Problema investiţiilor străine directe a constituit una dintre temele centrale abordate la ce-a de-a
IV – a Conferinţă Ministerială a OMC, de la Doha (noiembrie 2001), unde s-a conturat ideea necesităţii
depunerii unor eforturi suplimentare pentru a sprijini ţările în dezvoltare în evaluarea realistă a
implicaţiilor unei cooperări multilaterale mai eficiente în domeniul investiţiilor asupra procesului de
dezvoltare.

2.3.2. Formele de manifestare ale globalizării economiei

Dezbaterea privind globalizarea poate fi urmărită pe câteva direcţii, privind funcţionarea

subsistemelor principale ale sistemului economiei globale: producţie, comerț, finanţe și forța de muncă.

Funcţionarea subsistemului productiv

Deosebit de seminficative sunt transformările produse de globalizare în materie de producţie.

Corporaţia clasică naţională s-a transformat azi în reţea, încorporând într-un produs finit o suită de
elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricaţie rămâne neschimbată din motive de
prestigiu al calităţii, dar ,,made in” dispare, pentru că piesele se produc înainte de asamblare în zeci de
locuri aparținând reţelei globale.

Pieţele tind să se globalizeze datorită faptului că pieţele interne nu mai pot susţincosturile crescânde
ale cercetării și dezvoltării și nici ciclurile de viaţă tot mai scurte ale produselor sub aspect
tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată marile corporaţii îşi extind sfera de acţiune în afara
graniţelor naţionale, recurgând la managementul transnaţional în domeniile inovaţiei, producţiei și
desfacerii. O adevarată reţea de “alianţe strategice”, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de societaţi
mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licenţe, dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în
comun a produselor s.a. – permit corporaţiilor să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate
pieţelor internaţionale şi să împartă beneficiile de pe urma expansiunii investiţiilor de portofoliu
realizate pe seama acestor produse.

O reţea mondială de producţie permite firmelor să îşi diversifice sursele de aprovizionare și

pieţele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate şi, într-un sens mai general, le oferă o mai
mare latitudine de acţiune în condiţiile de volatilitate accentuate ce caracterizează piaţa internaţională a
zilelor noastre.

O dată cu globalizarea pieţelor, produsele, la rândul lor, devin tot mai “globalizate”. Un produs
finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor input-uri materiale și servicii ale căror surse de
provenienţă sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colţuri ale lumii. Încă la
mijlocul anilor ‘80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la dimensiunea globalizării producţiei
industriei prelucrătoare indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor
de larg consum, în industria de textile și a confecţiilor.

Se evidenţiază, de exemplu, că un autoturism ,,global” este construit din părți componente

provenite din nu mai puțin de 16 ţări diferite. Un exemplu concret, de dată mai recentă, ne este oferit de
autoturismul – sport, de mare success, ,,Mazda Miata”, care a beneficiat de servicii de design în
California, de servicii de inginerie în Japonia, iar prototipul a fost construit în Anglia.

Funcţionarea subsistemului comercial internaţional

Anii de avânt ai creşterii economice din 1950 – 1975 au condus la creşterea volumului
comerțului mondial cu 500%, în timp ce produsul global s-a mărit cu 22%. Marele impuls a venit din
partea unei organizaţii guvernamentale, din familia Naţiunilor Unite, care a purtat numele GATT până la
transformarea sa în OMC (WTO – World Trade Organizations). Eficienţa ei discretă și tenace măreşte
încrederea în posibilitatea unei instituţii valabile de guvernare globală. În bilanţul de 50 de ani ai GATT
apare și următoarea realizare: tarifele medii la produsele industriale sunt o zecime din ceea ce au fost
la crearea sa.

De la produse industriale s-a trecut la servicii și protecţia proprietăţii intelectuale, care nu se

aflau înainte pe agendă. Acum preocuparile se extind la sectorul telecomunicaţiilor, finanţelor și
tehnologiei informaţionale. Comerțul cu servicii creşte mai repede decât cel cu bunuri. Agricultura și
comerțul electronic sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor internaţionale. Noua organizaţie
mondială de comerț (OMC) s-a afirmat de la început printr-o mai mare capacitate de a arbitra disputele
de comerț. În 47 de ani, GATT a rezolvat 300 de sesizări; în numai trei ani, OMC a rezolvat 132 de
plângeri.

În timp ce se conturează o largă convergenţă de opinii în rândul analiştilor scenei relaţiilor

economice internaţionale contemporane, atunci când califică mutaţiile intervenite în structura
comerțului internaţional, cum ar fi creşterea comerțului intraramură sau a comerțului cu servicii,
drept consecinţe ale adâncirii procesului de globalizare a economiei contemporane, părerile se
diferenţiază sensibil atunci când sunt apreciate tendinţele de amplificare a abordărilor regionale și
bilaterale din spaţiul relaţiilor economice internaţionale. Astfel, unii analişti consideră proliferarea, în
ultimii ani, a negocierilor bilaterale și regionale un simptom alarmant al fragmentării și incoerenţei
sistemului comercial, reprezentând tot atâtea devieri de la principiul multilateralităţii, consfinţit de-a
lungul deceniilor drept principiul călăuzitor al sistemului comercial internaţional. Alţii, mai puțin
sceptici, înclină să pună acest fenomen pe seama aceluiaşi proces de globalizare, considerându-l un
răspuns direct al relaţiilor economice internaţionale la schimbările fundamentale petrecute în
organizarea internaţională a producţiei și în natura competiţiei internaţionale.

În această din urmă viziune, schimbările care au alterat semnificativ natura și rolul comerțului
internaţional, în special, și relaţiile economice globale, în general, au fost alimentate de doua tendinţe
“gemene”, aparent divergente, dar avându-şi originea în acelaşi proces de internaţionalizare a producţiei:
adâncirea integrării regionale a sistemelor de producţie și comerț, concomitent cu accentuarea
procesului de globalizare.

În contextul globalizării producţiei, relaţia dintre comerț și investiţii dobândeşte noi dimensiuni,
ceea ce a fost recunoscut în Runda Uruguay prin includerea în procesul negocierilor a măsurilor vizând
investiţiile străine legate de comerț, făra însă ca toate aspectele acestui raport şi, respectiv, ale raportului
politici comerciale - politici investiţionale să fie abordate.

Inabilitatea fostului GATT de a aborda strânsa integrare dintre deciziile din domeniul politicilor
comerciale și celelalte dimenisiuni ale politicilor guvernamentale reprezintă, în mod cert, o cauză
majoră, care a alimentat negocierea unor acorduri bilaterale și regionale de instituire a unor regimuri de
liber – schimb. Se poate considera, aşadar, că guvernele au reacţionat faţă de mutaţiile intervenite în
natura relaţiilor comerciale internaţionale printr-o predilecţie făţişă pentru acordurile bilaterale și
regionale de liber - schimb, precum și prin căutarea unor soluţii ad-hoc pentru noile tipuri de probleme
comerciale ivite în diferitele ramuri industriale în noul context economic internaţional.

Totodată, devine tot mai evident că eşecul în abordarea viitoare a acestor probleme în cadrul OMC va
conduce la erodarea, în continuare, a rolului acestuia în raport cu tendinţele de abordare bilaterală și
regională. Rezultă, prin urmare, că schimbările intervenite în prim planul relaţiilor economice globale,
în general, și al comerțului internaţional, în particular, reclamă cu cea mai mare urgenţă schimbări
corespunzătoare la nivelul instrumentelor de politică comercială și al sferei de cuprindere a acordurilor
comerciale. Mai mult, în condiţiile în care setul de principii și reguli multilaterale care guvernează
comerțul internaţional se dovedeşte a fi, în multe privinţe, tot mai puțin compatibil cu realităţile
comerciale ale zilelor noastre, vor fi necesare schimbări ale conceptelor de bază legate de comerț, în
paralel cu schimbări adecvate la nivelul metodologiilor de colectare a datelor statistice vizând comerțul
pe care se bazează guvernele în elaborarea politicilor comerciale. În acest sens, ni se pare plină de
semnificaţii remarca facută de acelaşi analist american la care ne-am referit anterior, potrivit căreia, în
prezent, asistăm la o revoluţie în planul organizării producţiei și comerțului, a cărui amploare este
similară cu revoluţia industrială din secolul al XVIII – lea, care a constituit fundamentul pentru analiza
economică întreprinsă de Adam Smith. Această revoluţie economică va necesita eleborarea, în timp util
a unor noi paradigme, care să poată servi drept fundament pentru conceptualizarea disciplinelor
37
comerciale .

Desigur, o asemenea redefinire a regulilor jocului în sfera comerțului internaţional, în

conformitate cu noile realităţi ale vieţii economice internaţionale, presupune ca partenerii comerciali să
ajungă la întelegerea faptului că piaţa globală este o competiţie acerbă între jucători dispunând de
diferite planuri ale jocului, de diferite culturi, filosofii și valori, dar că, pentru a supravieţui în aceste
circumstanţe noi, raporturile de colaborare trebuie să prevaleze asupra celor de confruntare. Tendinţele
manifestate la nivelul economiei mondiale contemporane converg, în mod implacabil, către adâncirea
interdependenţelor economice, politice și culturale dintre statele individuale, ceea ce presupune în mod
necesar cooperare: fiecare are nevoie de celalalt.

Oricât de impresionante ar fi salturile comerțului urmate de cele ale producţiei, ele nu pot fi
comparate cu finanţele, ale căror volum de schimburi este astăzi de sute de ori mai ridicat decât al
comerțului.

Funcţionarea subsistemului financiar

Globalizarea pieţei financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor ţări
avansează spre un sistem global mai puternic integrat. Aranjamentele monetare postbelice de la

Bretton Woods, constituirea FMI și a Băncii Mondiale au constituit etape spre un sistem financiar
internaţional mai stabil și integrat, pornind de la ideea de bază că mişcările de capital instabile impiedică
dezvoltarea comerţului internaţional și pot conduce la crize ample. Această idee centrală şi-a pierdut din
operaţionalitate, dar nu și din importanţă, pe masură ce ţările dezvoltate au recurs la liberalizarea
capitalurilor, pe fondul liberalizării pieţelor din anii 1980, al creşterii economice din ultimele decenii, al
progresului tehnologic, care, la rândul lor, au stimulat inovaţiile financiare, conducând la apariţia
instrumentelor financiare derivate.

Creşterea competiţiei pe pieţele financiare internaţionale forţează marile instituţii financiare să

se lanseze în operaţiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând graniţele naţionale și fusurile orare și
înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii financiare. Se apreciază că anual, pe plan
mondial, sunt operate prin intermediul reţelelor internaţionale de telecomunicaţii transferuri de fonduri
“electronice” totalizând 100.000 miliarde dolari. Evenimentele legate de “lunea neagră” din octombrie
1992 constituie o altă dovadă evidentă a globalizării pieţei financiare, precum și a promptitudinii cu care
38
computerele și comunicaţiile pot să afecteze economia mondială .

În ultima vreme, globalizarea a fost cel mai des asociată cu creşterea fluxurilor private de
capital înspre ţările în curs de dezvoltare, pe parcursul anilor ’90. La acestea mai trebuie adăugat faptul
că această evoluţie a fost urmarea unei reduse mişcări a capitalului în aceste direcţii pe parcursul anilor
’80. În acelaşi timp, fluxurile oficiale de ajutoare sau asistenţă pentru dezvoltare s-au redus semnificativ
de la începutul deceniului al nouălea, iar structura mişcărilor
de capital privat a înregistrat modificări semnificative. Investiţiile străine directe au devenit categoria
cea mai importantă. Atât investiţiile de portofoliu, cât și creditele bancare au marcat evoluţii tot mai
sinuoase, reducându-se dramatic la începutul crizei financiare din a doua jumătate a deceniului al
zecelea.

O evoluţie de ordin instituţional o reprezintă și formarea de trusturi financiare care combină toate
genurile de opraţiuni financiare la scară globală. Liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou
industrializate au fost stimulate de factori precum: “moda intelectuală” a timpului, dorinţa ţărilor
respective de a atrage capital pentru stimularea investiţiilor și a creşterii economice, dar și de interesul
marilor conglomerate financiare occidentale de a valorifica noi oportunităţi. Acest interes a fost articulat
politic de către SUA, Marea Britanie, Germania etc., care au solicitat ţărilor nou industrializate să-şi
deschidă pieţele financiare, în cadrul unor negocieri bilaterale sau multilaterale. Această liberalizare a
39
fost adeseori prematură şi stă la originea a numeroase probleme prezentate .

Funcţionarea pieţei mondiale a forţei de muncă

Forţa de muncă se deplasează de la o ţară la alta parţial datorită încercărilor de identificare a

unor noi oportunităţi de lucru. Presiunile migraţioniste se vor accentua, mai ales dacă privim
problema din perspectiva faptului că din cele 83 de milioane de oameni ce se adaugă anual la populaţia
globului, 82 de milioane provin din ţările în dezvoltare. Combinând înzestrarea cu capital a ţărilor
dezvoltate cu forţa de muncă a ţărilor în dezvoltare, efectele nete ar trebui să fie favorabile, ba chiar
mutuale. Însă migraţia legală este încă mult restricţionată, astfel că presiunile majore vor fi exercitate în
40
arena migraţiei ilegale .

Cele mai importante direcţii urmărite de forţa de muncă au fost și continuă să fie între ţările în
curs de dezvoltare și cele dezvoltate. Orientarea acestor fluxuri spre ţările avansate din punct de vedere
economic poate avea drept consecinţă o uniformizare a salariilor la nivel internaţional. Există, de
asemenea, un potenţial destul de important de deplasare a cunoştinţelor și tehnicilor de producţie înspre
ţările în curs de dezvoltare, la fel ca și o creştere a salariilor în aceste ţări.

Reversal medaliei constă în pierderile înregistrate de către ţările în dezvoltare prin ,,exportul de
creiere” și în ameninţările forţei de muncă locale, a ţării importatoare de forţă de muncă mai ieftină,
care poate conduce la deteriorarea avantajelor salariaţilor și chiar la şomaj. Astfel, ţările dezvoltate se
simt ameninţate de integrarea forţei de muncă a ţărilor cu niveluri salariale reduse în noul spectru
mondial.

Economiile sunt într-o continuă evoluţie, iar globalizarea este unul dintre fenomenele care se
derulează continuu. Un astfel de fenomen este acela al orientării spre sectorul serviciilor din partea
economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre locurile de muncă
ce înglobează mult mai multe aptitudini. Studiile arată că toate aceste tipuri de evoluţie vor avea loc
indiferent de modul de extindere a procesului de globalizare. De fapt, globalizarea face acest proces mai
uşor și mai puțin costisitor pentru economie pe ansamblu, prin
valorificarea avantajelor fluxurilor de capital, inovaţiilor tehnologice și a preţurilor reduse de import.
Creşterea economică, reducerea şomajului și standardele de viaţă sunt, pe ansamblu, mult mai ridicate
decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă.

Avantajele au însă o distribuţie inegală între diferite grupuri și ţări, pentru unii procesul fiind mai
curând un dezavantaj. De exemplu, lucrătorii din domeniul industriilor vechi, care acum se află în
declin, au şanse reduse să se redreseze pentru a putea servi noile industrii.