Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative, București

Universitatea Constantin Brancoveanu – Facultatea de Stiinte Juridice,

Administrative si ale Comunicarii

Referat la Drept Roman

Căsătoria în Dreptul roman

Carstea Elena Cristina

Grupa 9512

2Căsătoria în Dreptul roman

3Căsătoria în Dreptul roman

Cuprins

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMAN....................................................1

CUPRINS......................................................................................3

Noţiuni introductive...........................................................................................4

CĂSĂTORIA CUM MANU.................................................................5

EFECTELE CĂSĂTORIEI ROMANE...................................................12

EFECTELE CĂSĂTORIEI ASUPRA PERSOANELOR.............................13

EFECTELE CĂSĂTORIEI ASUPRA BUNURILOR.................................14

BIBLIOGRAFIE.............................................................................18

4Căsătoria în Dreptul roman

Noţiuni introductive

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de

creare a puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului.

Autorii explică această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa

bărbatului de a fi sigur de fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau

să-i moştenească. Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia

era dată în mod absolut în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de

structură socială, apărea la vechii romani ca un reflex al spiritului individualist, generat

de instituţia proprietaţii-putere. În ultimă instanţă, femeia nu era decât un instrument

supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente constitutive ale familiei, cu

rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.

Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane prin interesul lui pater

familias de a-şi asigura fidelitatea soţiei şi, prin aceasta, certitudinea partenităţii faţa de

urmaşii care veneau la moştenirea bunurilor sale: “Ea se bazează pe dominaţia

bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă”.

Definiţia lui Justinian potrivit căreia căsătoria era ‘’unirea bărbatului cu femeia, care

constă într-o comunitate de viată de nedespărţit’’ (viet mulieris coniunctio individuam

consuetudim vitae continens) nu ne spune nimic despre conţinutul social al căsătoriei

romane, fiindu-ne redată doar o imagine idilică a sa1

Din definitia dată de Modestin căsătoriei: coniunicatio maris et feminae, consortium

omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o

comunitate pentru întreaga viată prin împărtăsirea dreptului divin si uman). rezultă că

incă se mai păstra vechea conceptie romană despre căsătorie, evidentiindu-se trei

elemente fundamentale:

- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definitie ce

subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viata, fiind considerată o

legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o

afectiune trecătoare, sotii fiind uniti prin puternica legătură de cult;

- Comunicatio humani iuris vrea sa însemne că între soti se stabilea o comunitate

desăvârsită în ce priveste bunurile materiale;

- Comunicatio divini însemna împărtăsirea femeii la cultul divin al bărbatului. Femeia,

alături de sot va îndeplini ceremoniile cultului, participând la toate riturile si formulele necesare

pentru îndeplinirea obligatiilor fată de religia casnică si cultul strămosilor. ” Ceremonia nuntii era

1 Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Ed. Alfa, Iaşi 2004, p.165.

5Căsătoria în Dreptul roman

atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - si va avea efecte atât de grave încât nu trebuie

să ne surprindă faptul că bărbatii considerau că această ceremonie nu este permisă decât

pentru o singură femeie în fiecare casă”.

Din nefericire, vechile obiceiuri s-au alterat, concep iile s-au schimbat, credin a ț ț

religioasă s-a diluat, fapt ce a dus la slăbirea legăturii căsniciei, păstrându-se doar unele

din cele trei elemente, si anume comunitatea în ce priveste bunurile materiale, femeia

fiind determinată să contribuie la sarcinile căsătoriei sub forma dotei2

În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată prin

căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării

economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-au transformat

fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei primitive, a căzut

treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără manus (sinemanus). În

căsătoria fără manus femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului, ci ramânea sub

puterea lui pater familias de origine3

Căsătoria cum manu ca si căsătoria sine manu, erau la fel de vechi, Legea celor XII

Table le mentionează pe amândouă în acelasi timp. În Legea celor XII Table căsătoria

era considerată un simplu contract civil între particulari, fără să existe necesitatea unei
ceremonii sau interventia vreunui organ al statului. Totusi, la început, probabil că multe

căsătorii se încheiau prin anumite solemnităti. Aceste solemnităti precedau căsătoria si

se realizau pentru ca sotia să intre în puterea sotului – manus4

Căsătoria cum manu.

În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Drept

urmare bunurile sale, întreaga avere dacă fusese sui iuris sau numai zestrea dacă

fusese alieni iuris, deveneau proprietatea bărbatului5

. Acesta putea fi soţul şi atunci ea

dobândea în noua familie locul unei fiice (loco filiae mariti), sau tatăl soţului său şi atunci

ea dobândea locul unei nepoate, iar faţă de proprii copii ea era considerată ca o soră

(loco sororis).

Această căsătorie se realiza în trei feluri:

Confarreatio (căsătorie religioasă solemnă) – era o formă de căsătorie rezervată

patricienilor care avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor. Presupunea prezenta

2 Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, Roma- cetatea si destinul ei juridic -, Ed. Galaxia
Gutenberg, 2009,

p.144.

Lect. Dr. Emil Molcu , ț Drept privat roman, p.98

Mihai Jacotă, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, Iaşi 1987, p.244, apud Valerius. M. Ciucă,
Lectii de drept

roman, vol. I, Ed. Polirom, 1998, pag. 194.

Dumitru Burghelea, op. cit., p .168,

6Căsătoria în Dreptul roman

viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori. În

acest cadru se oferea lui Jupiter o pâine specială, farreus panis, cu scopul de a atrage

favoarea zeului suprem.

La usus apare vechea conceptie a uzucapiunii, deci a dobândirii unui obiect prin

folosintă îndelungată, usus neînsemnând altceva decât folosire. Lipsită de orice formă,

căsătoria devenea valabilă cu dubla conditie a coabitării timp de minim un an si ca traiul

comun să nu fi fost întrerupt timp de trei nopti consecutive. Dacă intervenea deci

usurpatio trinoctii (folosire, întrebuintare a celor trei nop i) aceasta îl împiedica pe bărbat ț

să dobâbdească manus asupra sotiei. Se pare că această formă de căsătorie a fost

concepută initial pentru a da satisfactie plebeilor, pentru a putea dobândi si ei manus

asupra sotiei. Începând cu secolul al II-lea al erei noastre, Gaius spune că această

institutie a căzut în desuetudine.

Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii. A apărut mai tarziu, pentru

ocolirea inconvenienţelor decurgând din confarreatio şi usus. Coemptio se realiza printro

autovânzare fictivă a viitoarei soţii de către viitorul soţ. Această formă de căsătorie

este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei

personae6

. Coemptio era uzitată în vremea lui Gaius i în alte scopuri decât căsătoria – ș

ca de exemplu pentru schimbarea tutelei unei femei, pentru a putea testa, pentru

căsătoria formală cu un bătrân care o scutea de cultul propriilor strămosi.

Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate

că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era

o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au existat asupra ei, se pare că ea

exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor XII Table,
fiindcă probabil era folosită de plebei7

Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii,

aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era

sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se

astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum

matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.

Din punct de vedere al statutului juridic al femeii, această formă de căsătorie se

deosebeste net de căsătoria cum manu:

- Femeia rămânea supusă agnatic în familia ei de origine, sub autoritatea

tatălui sau a unor rude agnatice, iar în cazul în care, în momentul

căsătoriei, era o persoană sui iuris, îsi va păstra acest statut pe întreaga

durată a căsătoriei;

Dr. Vasile Popa, Dr. Radu. I. Motica, Drept privat roman, Ed. Presa Universitară Română,
Timisoara – 1994, p.

88.

7 Cristinel Murzea, Drept roman, Ed. All Beck, 2003, p.82.

7Căsătoria în Dreptul roman

- Tatăl putea să-si revendice fiica căsătorită, ca pe oricare din copiii săi,

oriunde s-ar afla;

- Din punct de vedere patrimonial, femeia căsătorită sine manu si supusă

autoritătii paterne nu putea dobândi bunuri pentru sine sau pentru sot, ele

revenind celui care exercita autoritatea paternă. De la aceste reguli de

principiu s-au admis cu timpul o serie de derogări, venite de altfel, în

întâmpinarea dorintei de a da o pondere tot mai mare legăturilor provenite

din căsătorie;

- În privinta relatiilor personale dintre soti, femeia putea părăsi locuinta

sotului, din proprie initiativă sau la solicitarea tatălui ei. si această regulă

de principiu a fost amendată spre sfâsitul Republicii, când pretorul a

acordat sotului părăsit, în fapt, posibilitatea de a uza de interdictul de

uxore exhibenda, pentru a-si readuce sotia la domiciliul conjugal.

- În cazul în care între sot si tatăl femeii căsătorite intervenea un conflict cu

privire la domiciliul sotiei, s-a dat câstig de cauză sotului, apreciindu-se că

nu se putea exercita autoritatea părintească împotriva vointei celui ce a

acceptat acea femeie drept sotie. Pretorii au apreciat că prin

consimtământul tatălui la căsătorie, drepturile acestuia au fost cedate

sotului;

- Sotii erau obligati să-si poarte reciproc respect iar o anumită

”independentă” în căsătorie nu însemna că ei sunt străini unul fată de

celălalt, predominând comunitatea de viată si interese a celor doi. În

acest sens, nu se permitea sotilor să intenteze, unul împotriva celuilalt,

actiuni penale sau infamante, recunoscându-se, pe planul dreptului privat,

un drept de succesiune între soti, fapt ce este în totală contradictie cu

vechile conceptii romane cum că sotii ar fi străini unul fată de altul8

Căsătoria sine manu era lipsită de formalităti, dar totusi, se cereau anumite conditii

în afară de simpla convietuire a sotilor. În primul rând se cerea, din partea bărbatului si a

femeii, manifestarea de voin ă de a trăi ca soti – ț affectus maritalia. Pe lângă aceasta,

erau necesare anumite ceremonii care deosebeau această căsătorie de concubinat.

a). Logodna (sponsalia) era promisiunea pe care si-o făceau viitorii soti
în vederea căsătoriei.

Viitorii soti puteau face promisiunea de căsătorie dacă erau persoane sui iuris,

însă această promisiune o puteau face si părintii, de asemenea. Logodna era denumită

sponsalia deoarece se folosea verbul spondere pe care îl întâlnim la stipulatie.

În dreptul roman, logodna producea anumite efecte. În primul rând, logodnicul are

actiune de adulter în caz de infidelitate din partea logodnicei. În cazul în care părtile

nu-si respectau promisiunea, ele erau penalizate. Astfel, dacă logodnicul nu-si respecta

R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p.152.

8Căsătoria în Dreptul roman

promisiunea de căsătorie, el pierdea darurile făcute logodnicei cu titlul de poena. În

cazul în care logodnica refuza să consimtă la căsătorie, este obligată să înapoieze de

două ori valoarea darurilor făcute de logodnic.

b). Festivitas nuptiarum

În ajunul căsătoriei, aveau loc anumite ceremonii care mergeau de la

îmbrăcămintea logodnicei până la conducerea ei în casa sotului ( deductio uxoris in

domo mariti). Întreg ceremonialul se realiza prin ritualuri arhaice, cu caracter rustic9

c). Instrumentum dotale

Cuprindea întelegerea scrisă în acte asupra patrimoniului viitorilor soti (acte dotale,

nuptiale)10

Concubinatul era căsătoria sfecifică dreptului post clasic, o căsătorie inferioară

celor două anterioare, care în dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt.

Justinian a fost acela care a ridicat concubinatul la rangul de căsătorie, dându-i efecte
juridice, creând un drept de mostenire fată de tatăl lor copiii naturali născuti în afara

căsătoriei făra manus.

Denumirea concubinatului folosită în dreptul vechi era pelicatum11 despre care

profesorul Tomulescu, în lucrarea sa ”Concubinatul în dreptul roman” tratează evolu iaț

sa istorică dar si contextul tuturor implicatiilor pe plan social si juridic. Deci pelicatul sau

concubinatul era recunoscut ca o uniune de fapt între bărbat căsătorit sau necăsătorit cu

una sau mai multe femei.

La sfârsitul Republicii odată cu marile cuceriri romane, când conditiile vietii materiale

au modificat conceptia de viată a romanilor în sensul că moravurile s-au depreciat, au

decăzut, iar vechea familie romană se destrăma, ca o consecintă a acestei cauze a

apărut căsătoria făra manus. Aceasta avea un dublu aspect: unul privea concubinatul si

celălalt însăsi căsătoria fără manus ca institu ie pe deplin legitimă. De aici chiar cuvântul ț

paelex (de la pelicat) însemna pe de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat si

pe de alta, cea care trăia cu un bărbat însurat. Cu timpul paelex a devenit uxor în

căsătoria cu manus, si cele două forme respectiv concubinatul si căsătoria fără manus

s-au diferentiat net.

În timpul împaratului Augustus concubinatul se confunda cu relatiile trecătoare si nu

avea un caracter onorabil, apropo de conditia juridică a femeilor concubine. Totusi

Augustus a dat concubinatului un caracter licit numai când era vorba de anumite

persoane, dar la fel ca si perioadele precedente era considerat ca o uniune de fapt fără

efecte juridice.

9 M. Jacotă, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993, p.246.

10 Valerius M. Ciucă, Lectii de drept roman, Ed. Polirom, 1998, p. 194.

11 C. St. Tomulescu, Concubinatul în dreptul roman, 1953, pag. 96, apud prof. univ. dr. Stefan
Cocos, op. cit., pag.

100.
9Căsătoria în Dreptul roman

În perioada crestină a epocii clasice si postclasice se pare că a dobândit caracter

juridic, dar există nenumărate controverse în această privin ă. Împăratul Constantin, ț

initial a căutat să desfiinteze concubinatul prin toate mijloacele deoarece crestinismul

considera unirea sexuală în afara căsătoriei ca pe un păcat. Pentru a-l evita nu exista

decât un singur mijloc ce consta în contractarea unei căsătorii. De aici neadmiterea

initială a concubinatului, iar apoi admiterea sa ca o formă de căsătorie inferioară pentru

a se înscrie totusi în principiile morale crestine.

De aceea, tinând seama de aceste idei, împăra ii cre tini începând cu Constantin, ț ș

chiar dacă considerau initial concubinatul ca o uniune contrară moralei crestine, totusi

ulterior au încercat s-o recunoască ca pe o căsătorie inferioară, atât în ceea ce priveste

bărbatul si femeia cât si copiii.

Împăratul Justinian, după cum am mai spus l-a ridicat la rang de căsătorie, pentru

că copiii naturali aveau dreptul la succesiunea ab intestat- fată de tatăl lor natural, exista

de asemenea obligatia alimentară a acestuia, iar copiii puteau să aibă un nume special.

În ceea ce priveste pe concubină, aceasta avea acum o situa ie onorabilă, iar copiii ț

ei aveau un tată cert din punct de vedere juridic. Concubinatul capătă astfel un caracter

monogam, durabil si a fost considerat ca o uniune contractată cu o persoană

necăsătorită12

Căsătoria era un act de drept privat ce nu se putea încheia fără prezenta sotiei, în

schimb ea se putea încheia fără prezenta sotului. Încheierea căsătoriei era urmată de

conducerea sotiei la casa sotului unde se dădea o petrecere rituală care atesta

legitimitatea căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite

conditii13:
Condiţiile de fond sunt reprezentate de: conubium, consimtământ si

vârsta comune ambelor forme ale căsătoriei14

a). Prin conubium se întelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu numai atât,

termenul având si semnificatia religioasă si juridică de aducere a femeii sub puterea

bărbatului. Căsătoria presupune o conventie de aducere sub putere, deci un act juridic,

care nu era posibil decât pentru cetătenii romani, sau pentru peregrinii cărora li se

recunostea, ca o favoare, ius conubi. În vechiul drept roman, conubium a fost o conditie

prin care se făcea nu numai diferentierea între cetăteni si peregrini, ci chiar si în

rândurile cetătenilor. Astfel, până la Lex Canuleia, din anul 445 î. Hr., plebeii nu se

bucurau de ius conubii, situa ie în care se poate afirma – pe bună dreptate – că suntem ț

în prezenta unei diferentieri cu ”un pronuntat caracter politic” ce a avut ca finalitate

mentinerea unor privilegii în favoarea patricienilor.

12 Prof. univ. dr. Stefan Cocos, Drept roman,Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale,
succesiuni, obligatii,

izvoarele obligatiilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005, p. 100.

13 Ibidem, p. 101.

14 Cristinel Murzea, op. cit., p. 81.

10Căsătoria în Dreptul roman

În dreptul clasic, pentru a se recunoaste ius conubii, se impuneau si îndeplinirea

următoarele conditii:

- Inexistenta unor legături de rudenie cognatică între viitorii soti. În linie

dreaptă (directă) acest impediment era socotit până la infinit, iar în linie

colaterală până la un anumit grad (gradul VI în epoca veche, fiind apoi

redus la gradul IV). În perioada imperială s-a permis căsătoria între

colaterali dacă exista cel putin un grad depărtare de strămosul comun;

- Inexistenta legăturilor de afinitate, adică a rudeniei ce uneste pe un sot de

rudele celuilalt. Impedimentul, în linie colaterală, mergea până la a viza

cumnati si cumnate;

- Lex Iulia de adulteriis interzicea căsătoria între sotul adulter si complicele

său;

- Era interzisă căsătoria între tutore si pupilă;

- Interdictia văduvei de a se recăsători mai devreme de 10 luni, iar mai

târziu, de un an, de la moartea sotului;

- Persoanele ce ocupau functii care presupuneau un anumit rang social nu

puteau încheia căsătorii cu persoane de un rang social net inferios;

- Prin dispozitii imperiale s-a interzis guvernatorilor din provincii să se

căsătorească cu femei locuitoare în provincia pe care o guvernau;

- În timpul primilor împărati crestini s-a emis si interdictia încheierii

căsătoriei între crestini si evrei15

b). Consimtamântul (affectio maritalis). În dreptul vechi, dacă viitori soti erau sui

iuris, se cerea consimtământul lor precum si consimtământul tutorelui femeii. În cazul în

care consimtământul celor doi sefi de familie, în timp ce în epoca clasică se mai cerea si

consimtământul viitorilor soti16

Tutela asupra femeilor a dispărut în epoca împăratului Claudius, dar până atunci, o

femei în vârstă de până la 25 de ani avea nevoie de consimtământul ascendentilor, desi

nu se mai afla sub puterea lor, consimtământ dat în scop de ajutor si protectie. Peste

vârsta de 25 de ani, femeia se putea căsători pe baza simplului ei consimtământ.

c). În vechiul drept roman, vârsta la căsătorie era fixată de pater familias. Cu
timpul, s-a procedat la examinarea corporală a viitorilor soti, pentru a constata

pubertatea băietilor si nubilitatea fetelor. În legătură cu această conditie a existat o

dispută între Scoala Proculienilor si cea a Sabinienilor. Sabinienii sustineau că vârsta la

căsătorie trebuie să fie stabilită în urma unui control corporal, asa cum se proceda în

15 R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p. 148.

16 Teodor Sâmbrian, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Casa de editură si presă
„Sansa”,

Bucuresti, 1994, p. 68.

11Căsătoria în Dreptul roman

vechiul drept. Proculienii, în schimb, au fixat o vârstă minimă pentru căsătorie, fără un

control corporal. Această vârstă era de 12 ani pentru fete si 14 ani pentru baieti. Această

opinie a triumfat, fiind preluată si în codificarea lui Justinian. În cazul încălcării acestei

conditii de vârstă, căsătoria era nulă. Dacă, însă, până la constatarea nulitătii, sotii

împlineau vârsta, căsătoria rămânea valabilă17

Condiţiile de formă aceste condiţii au fost impărţite în funcţie de cele două

tipuri de căsatorii tratate mai sus.

Căsătoria cum manus cunoaşte trei forme:

• Confarreatio,

18 căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv

de îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii.În cadrul

acestora se oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu,farreus panis, de unde

si denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite cuvinte cu

semnificaţie rituala, certa et solemnia verba, in faţa unui număr de zece martori,

a flaminului lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie trebuia să poarte

pe cap un voal de culoare roşie ce semnifica cinsacrarea către zeul Marte, zeu
atât al războiului cât si al agriculturii19

• Usus, întrucât plebeii nu aveau acces la confarreatio si trăiau în uniuni

nelegitime,s-a creat aceasta formă a căsătoriei –usus- si constă in coabitarea

femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia intra în mod

automat sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii,

termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv dela domiciliul

bărbatului.

• Coemptio a apărut ceva mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor decurgând

din formele lui confarreatio si usus. Aceasta constă dintr-o mancipaţiune făcută

de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare-cumpărare

simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii

care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus

asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.

Căsătoria fără manus (sine manus) presupunea o singură condiţie de formă si

anume, instalarea femeii în casa bărbatului (deductio mulieris in domnum mariti). Cu

această ocazie, pentru a se sublinia semnificaţia faptului, se organiza o petrecere sau se

constituia o zestre. 20

17 M. Jacotă, op. cit., p. 247

18 C.St. Tomulescu, Concubinatul in dreptul roman,1937, p. 143, P. Noailles, Revue historique de

droit francais et

etranger, 1936, p. 415, apud prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.

19 Homme et choses de l’ancien Rome, 1911, apud Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.

20 Dumitru Burghelea, op. cit., p .166.

12Căsătoria în Dreptul roman

Efectele căsătoriei romane.

În general, căsătoria era precedată de o logodnă (sponsalia), simpla legătură

morală; logondna n-a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie, când,

devenind un raport juridi, obliga partea care se facuse vinovată de ruperea nejustificată

a logodnei la plata unor daune-interese corespunzătoare. Pentru încheierea unei

căsătorii se cereau îndeplinite mai multe condiţii.

În epoca arhaică a dreptului roman, căsătoria copiilor se încheia de către şefii de

familie, ca o consecinţă a autorităţii pe care aceştia o aveau asupra persoanelor ce se

aflau în puterea lor familiala (patria potestas); în dreptul clasi, pe lângă consimţământul

şefilor de familie, se cerea si cel al persoanelor ce urmau sa se căsătorească, dar treptat

va prevala în fapt voinţa acestora din urmă, drept urmare a slăbirii autorităţii lui pater

familias.21

Tinerii ce urmau să se căsătorească trebuiau să aibă o vârstă minimă: 12 ani fetele,

14 ani băieţii. Unii jurişti opinau că pentru aceştia din urmă pubertatea trebuia stabilită

de la caz la caz printr-o cerecetare corporală (inspectio corpores), dar opinia lor nu s-a

impus.

În fine, viitorii soţi trebuiau să mai îndeplinească unele condiţii stabilite de legea

romană si cunoscute sub denumirea de ius conubii (dreptul legal de a se căsători). Cei

ce urmau să se căsătorească nu puteau fi rude între ei (în linie directă la infini, în linie

colaterală între cumnaţi si cumnate, dar numai din epoca dominatului). Bigamia fiind

interzisă, niciunul din viitorii soţi nu putea fi căsătorit, iar văduva nu se putea remărita.

Din considerente de incertitudine a paternitaţii, înainte de un an de la moartea soţului.22

În unele cazuri, căsătoria nu era îngăduită din considerente sociale (între patricieni

si plebei pâna in secolul V î.e.n.), politice (între guvernator si o femeie din provincia sa),

sau morale (între tutore – sau fiul acestuia – şi fosta pupilă).

Cea mai veche formă de căsătorie a fost, aşa-zisa căsătorie „solemnă” ce se

încheia utilizându-se anumite formalităţi si ritualuri. În terminologia juridică ea se intitula

căsătorie cum manu, deoarece femeia cădea in puterea (manus) şefului de familie

(pater familias)23

, având o poziţie de subordonare faţă de acesta, asemenea fiicelor

(loco filiae). 24

21 Vl. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 202, apud, Prof.
Univ. Dr. Stefan

Cocos, op. cit., p. 106.

22Ibidem, p. 106.

23 Ideea că doar pater familias beneficiază de capacitate juridică deplină, pare a se justifica, dacă
ne

raportăm la condiţia descendenţilor săi (vezi supra) si la calitatea lui de status familiae; în pofida
faptului

că anumiţi autori nu au făcut referiri cu privire la acest aspect, considerăm totusi valabilă o astfel
de ipoteză,

existând în acest sens un punct de vedere unitar.

24 Cristinel Murzea, op. cit., p. 81-82.

13Căsătoria în Dreptul roman

Căsătoria “solemnă” se încheia fie prin folosirea anumitor ceremonii religioase

oficiate de preotul Jupiter (flamen Dialis) faţă de 10 martori, fie printr-o cumpărare – la

început reală, apoi devenită simbolică – pe calea unei mancipaţiuni (modul solemn de

transferare a proprietăţii), fie prin convieţuirea neîntreruptă a femeii cu un bărbat vreme

de un an de zile ( usus, adică deprindere, obişnuinţă ).

Spre finele Republicii Romane, îşi face apariţia aşa-zisa căsătorie „liberă” numită,

după cum am mai menţionat, sine manu, deoarece aceasta nu intra în puterea materială

a soţului.

În cazul în care două persoane nu se puteau căsători, datorită unui impediment

nedirimant (diferenţa de condiţie socială, afinitate, considerente politice etc.), ele puteau

convieţui împreună în mod stabil sub forma concubinatului (concubinatus). Deşi copiii

născuţi dintr-o astfel de uniune erau cinsideraţi nelegitimi (vulgo concepti), treptat poziţia

lor s-a ameliorat; sub Justinian ei primesc un drept la alimente din partea tatălui şi la o

parte din succesiunea acestuia.

Raporturile dintre soţi erau diferite după cum era vorba de o căsătorie „solemnă”

sau de una „liberă”. În primul caz soţia cădea sub puterea (manus) soţului, dacă acesta

era „independent” (sui iuris), iar dacă era „dependent” (alieni iuris) intra în puterea

şefului de familie (pater familias) de care aceasta depindea. Bunurile soţiei deveneau

proprietatea capului de familie, iar acesta exercita asupra soţiei o autoritate nelimitată,

cel puţin în epoca arhaică a Romei.

Efectele căsătoriei asupra persoanelor.

Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire,

soţii datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia

de origine. Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu

făcea parte din familia soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate

completă din punct de vedere al bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia

de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul soţului ei.

Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce

explica ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi

indiferent de excepţie trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi

datorau fidelitate unul altuia, adulterul fiind pedepsit; soţia trebuia să participe la

demnitatea soţului; ea îşi avea domiciliul la soţul ei; bărbatul era protectorul ei legal

având un mandat tacit pentru a o reprezenta în justiţie; soţii nu puteau intenta acţiune

unul împotriva celuilalt, în caz contrar suportând pedeapsa infamiei etc.

În epoca clasică i s-a dat soţului posibilitatea de a aduce pe soţie la domiciliul

conjugal printr-un interdict împotriva tatălui. În ceea ce priveşte fidelitatea, prin lex Iulia

14Căsătoria în Dreptul roman

de adulteriis din vremea împăratului Augustus, de pedepsea adulterul femeii, dar nu şi în

aceeaşi măsură şi al bărbatului.

Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte:

legitimitatea, paternitatea, filiaţia si după cum bine cunoaştem, puterea părintească.

Legitimitatea se referea exclusiv la copiii născuţi în sânul căsătoriei, legitimi iusti.

Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama totdeauna era

sigură chiar de ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta

căsătoria.

Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii si paternităţii25

Efectele căsătoriei asupra bunurilor.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Acestea par relativ complexe, dar dacă privim

regimul bunurilor după felurile căsătoriei, respectiv căsătoria cu manus si cea fără

manus, lucrurile sunt simple.

Astfel, la căsătoria cu manus acţionează regimul comunitătii de bunuri, adică tot

ceea ce dobândeşte soţia intră în patrimoniul familiei, care era coproprietatea lui pater

familias, respectiv soţul. În cazul morţii acestuia primea o parte egală cu partea pe care

o primea fiecarea copil.

În căsătoria fără manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind

independenţi din punct de vedere patrimonial unul faţă de celălalt.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi se refereau la câteva instituţii precis reglementate

de dreptul roman în funcţie de necesităţile vieţii familiei romane, pe de-o parte, i pe de ș

alta de interesele aceleiaşi societăţi care le-a impus. Acestea se refereau deci la: dotă

(dos, zestre), parafernă, donaţie, donaţiunea ante nuptias si donaţiunea propter nuptias.

Dota era acel grup de bunuri pe care soţia le aducea pentru a susţine sarcinile

căsătoriei cu ocazia încheierii acesteia. Procedura juridică de constituire a dotei varia şi

se realiza prin următoarele modalităţi: datio dotis, promisio dotis si dotis dictio.

Datio dotis consta în transferul de proprietate făcut soţului de către soţie în

mijloacele diferite ca traditio, macipatio si acceptilatio.

Promisio dotis consta într-o stipulatio – contract verbal de promisiune prin care se

constituia dota.

25 Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 103.

15Căsătoria în Dreptul roman

Dotis dictio – promisiunea de dotă era forma specifică pentru constituirea dotei.

Diferite persoane, ca însăşi fata ce urma să se căsătorească, tatăl, bunicul dinspre tată

și chiar debitorul acesteia putea să se oblige prin dotis dictio pronuntând cuvinte

solemne în faţa viitorului soţ, să facă o prestaţie cu titlu de dotă26. Faţă de stipulatio, în

acest caz numai o singură persoană pronunţa cuvintele solemne, respectiv cel care

constituia dota. În epoca clasică dotis dictio a căzut in desuetudine.

Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept dovadă

de dezonoare. Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită

depindea de condiţia ca ulterior să fi avut loc căsătoria căci în caz contrar această

constituire nu mai producea efecte.

Dota intra în proprietatea soţului care trebuia să o folosească numai pentru

susţinerea sarcinilor căsătoriei. La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită drept

consecinţă a faptului că la încheierea ei aceasta era constituită numai pentru susţinerea

sarcinilor căsătoriei.
Regimul juridic al bunurilor dotale. Am afirmat că soţul devenea proprietar al

bunurilor dotale. În epoca veche soţul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale,

nu numai in timpul căsătoriei dar si după desfacerea acesteia; pentru motivul că acest

regim devenise abuziv, în sensul că la sfârşitul republicii ca o consecinţă a slăbirii

legăturilor de familie, crescând numărul de divorţuri şi foarte multe familii destrămânduse,

s-a impus ca dota care susţinea sarcinile căsătoriei să fie restituită celui care a

constituit-o , si a nu se da posibilitatea unei categorii de bărbaţi să se imbogăţească prin

dotă.

Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine o parte din bunurile dotale in

următoarele cazuri: pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie; pentru

cheltuielile făcute de soţ pentru întreţinerea dotei; ca sancţiune pentru soţia ce a sustras

bunuri de la soţ sau care s-a compromis imoral.

Pentru stăvilirea practicilor căsătoriilor din interes, respectiv pentru dobândirea

dotei, s-au luat iniţial măsura restituirii dotei în caz de divorţ, numită cautio rei uxoriae –

stipulaţia prin care bărbatul promitea restituirea dotei în caz de desfacere a căsătoriei.

Stipulaţia era sancţionată prin actio ex stipulatu, dar dacă femeia nu avea ea însăşi grijă

să încheie această stipulaţie, nu avea la dispozţie niciun mijloc juridic de recuperare a

dotei.

De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o acţiune -

actio rei uxoriae, prin care femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să încheie

stipulaţia de restituire a dotei.

Împăratul Augustus prin lex Iulia de adulteriis a interzis înstrăinarea de către soţ a

imobilelor italice ale femeii care făceau obiectul dotei. Împăratul Justinian a lărgit

26

S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, nr. 6., 1940, p. 159, apud, prof. univ. dr.
Stefan Cocos,
op. cit., p. 105.

16Căsătoria în Dreptul roman

această regulă în sensul că toate imobilele dotale nu puteau fi înstrăinate, indiferent

unde s-ar fi aflat acestea.

Paraferna, constituia bunurile femeii ca soţie existente pe lăngă zestre. În căsătoria

fără manus, femeile căutau să-şi asigure o anumită independen ă şi de aceea nu-şi ț

constituiau zestre toată averea, ci păstrau o parte din ea pentru ele însele. Femeia

rămânea sau proprietară a lucrurilor sau titulară a drepturilor ce formau obiectul

parafernei. Totuşi soţia îi putea acorda soţului anumite drepturi asupra parafernei ca:

administrarea bunurilor parafernei; îi putea trece proprietatea lucrurilor corporale cu

obligaţia de a le înapoia impreună cu fructele lor, etc. Pentru asigurarea înapoierii

paraferne, soţia avea o ipotecă generală asupra bunurilor soţului ei.

Donaţiunea între soţi, constituia un caz special al donaţiunii între vii. Ea a apărut

odată cu căsătoria fara manus, căsătorie în care femeia putea să aibă bunuri ce

constituiau patrimoniu şi deci să primeasă alte bunuri cu titlu de donaţiune.

Pentru motivul că soţii exercitau presiuni reciproce pentru a fi determinaţi să facă

donaţii, romanii au interzis donaţiunea între soţi. Totuşi în practică soţii îşi făceau donaţii

eludând interdicţia. În acest context împăratul Antonius Caracalla a emis

senatusconsultul oratio Antonini prin care se dădea valabilitate donaţiei soţului care

continua să persiste până la moarte în intenţia sa de a dona către celălalt soţ anumite

bunuri.

Donaţiunea ante nuptias si donaţiunea propter nuptias. Se obişnuia ca logodnicii să-

şi facă cadouri unul altuia înainte de căsătorie. Acest obicei s-a impus ca o regulă în

sensul că bărbatul înainte de căsătorie, să dea femeii o donaţie care odată cu

constituirea dotei intrau în patrimoniul acestuia. O astfel de donaţie, deoarece era făcută
înainte de căsătorie se numea donaţiunea ante nuptias.

În vremea împăratului Justinian donaţiunea ante nuptias s-a transformat în

donaţiunea propter nuptias, în sensul că această donaţiune se putea face pe de-o parte

în momentul încheierii căsătoriei şi deci nu înainte, ori pe de alta se putea face în timpul

căsătoriei.

În ceea ce priveşte regimul juridic al acestor bunuri nu exista obligaţia ca în cazul

desfacerii căsătoriei acestea să fie restituite. În vechea societate romană divorţul era

privit cu multă ostilitate, deoarece societatea era interesată ca familia, celula de bază în

procesul de producţie, să aibă o trainică durabilitate. De aceea cei ce divorţau fără just

temei erau sancţionaţi: fie cu luarea dreptului de vot, fie cu radierea dintr-un ordin

privilegiat, fie cu excluderea din senat etc. Decăderea morală se face tot mai mult simţită

la clasele suprapuse, iar divorţurile devin tot mai frecvente, în aceste cercuri. Uneori

împăraţii intervin, încercând să îngreuneze, prin măsuri legislative, despărţirile fără

temei, şi să stăvilească primejdia disoluţiei morale.

Fără a mai încerca să limiteze divorţurile, împăratul Justinnian le acceptă, dacă erau

justificate ( de exemplu căderea în prizonierat, adulterul ) sau dacă exprimau voinţa

17Căsătoria în Dreptul roman

ambelor părţi, adică consimţământul lor mutual de a se despărţi; în celelalte cazuri,

declarate „nejustificate”, soţul care ceruse divorţul era pedepsit, dar căsătoria era

declarată totuşi desfăcută27

Desfacerea căsătoriei. Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar. În mod

forţat căsătoria se desfăcea prin moarte şi prin pierderea libertaţii sau a cetaţeniei unuia

dintre soţi. Tot cau un mod forţat se desfăcea şi căsătoria care după încheiere intra sub

incidenţa unei piedici la căsătorie, ca de exemplu căsătoria unui cetaţean devenit ulterior
senator, cu o dezobită28. În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor,

făcându-se distincţia între căsătoria cu manus si cea fără manus.

În acest context căsătoria cu manus se desfăcea în virtutea principiului simetriei,

prin forme inverse decât cele prin care s-a încheiat. Astfel confarreatio se desfăcea prin

difarreatio, coemptio sau usus prin remancipatio, femeia ieşind de sub puterea maritală

a bărbatului, căsătoria desfăcându-se.

De fapt intenţia părţilor de a se despărţi constituia divortium. Afară de acesta mai

exista repudium, atunci când una din părţi susţinea în scris sau cu martori voinţa de a se

despărţi. Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor, iar pe

de alta asupra bunurilor.

În ceea ce priveşte persoana soţilor, supă desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau

de persoana lor şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.

Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care

era pater familias, copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin

divorţ, copiii rămâneau la soţul nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.

În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect

era obligaţia de restituire a dotei de către soţ, la fel si a parafernei. Donaţiunea ante

nuptias si cea propter nuptias nu se restituiau29

Putem conchide că dacă pentru romani căsătoria era o uniune între bărbat şi

femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios - nuptie

suntcomunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris

comunicatio; era uniunea bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă comună - nuptia sive

matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam consuetudinem vitae contiens.

Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie,
încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi

reglementată de normele imperative ale legii.

27 Cristinel Murzea, op. cit., p. 84.

28 Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1977, p. 202, apud,
Valerius. M. Ciucă,

op. cit., p. 196.

29 Prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 104-105.

18Căsătoria în Dreptul roman

Bibliografie

Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iasi, Ed. Alfa, 2004.

Ciucă, Valerius M., Lectii de drept roman, vol I, Iasi, Ed. Polirom, 1998.

19Căsătoria în Dreptul roman

Coco , tefan, ș Ș Drept roman. Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni,

obligatii, izvoarele obligatiilor, editia a III-a, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2005.

Gaius, Institutiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note si adnotări

de Aurel N. Popescu, Bucuresti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982.

Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Nistor, Vasile, Roma – cetatea si destinul ei juridic -,

Bucuresti, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009.

Jacotă, Mihai Vasile, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993.

Murzea, Cristinel, Drept roman, Bucuresti, Ed. All Beck, 2003.

Popa, Val, Vasile, Drept privat roman, prefată de acad. prof. univ.Gaudemet, Jean,

Universitatea Sorbona, Pasris, Bucuresti, Ed. All Beck, 2004.

Popa, Vasile, Motica, I. Radu, Drept privat roman, Timisoara, Ed. Presa Universitară

Română, 1994.

Sâmbrian, Teodor, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Bucuresti, Casa de

editură si presă „Sansa” S.R.L., 1994.