Sunteți pe pagina 1din 12

5.1.

CONSTITUŢIA DIN 1923

TITLUL I - DESPRE TERITORIUL ROMÂNIEI

Art. 1. Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil.


Art. 2. Teritoriul României este nealienabil.Hotarele statului nu pot fi schimbate
sau rectificate decât în virtutea unei legi.
Art. 3. Teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţiuni de gintă străină.
Art. 4. Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe,
judeţele în comune. Numărul, întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili
după formele prevăzute în legile de organizare administrativă.

TITLUL II - DESPRE DREPTURILE ROMÂNILOR

Art. 5. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se


bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de
libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite
prin legi.
Art. 6. Constituţiunea de faţă şi toate celelalte legi relative la drepturile politice
determină care sunt, deosebit de calitatea de român, condiţiunile nece-sare pentru
exercitarea acestor drepturi.
Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub
care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice.
Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două
sexe.
Art. 7. Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de
limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturi civile şi politice şi a le
exercita.
Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea
drepturilor politice.
Naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul de Miniştri, în urma
constatării unei comisiuni, compusă din: primul-preşedinte şi preşedinţii Curţii de apel
din Capitala ţării, că solicitantul îndeplineşte condiţiunile legale.
O lege specială va determina condiţiunile şi procedura prin care străinii
dobândesc naturalizarea.
Naturalizarea nu are efect retroactiv. Soţia si copiii minori profită, în condiţiunile
prevăzute de lege, de naturalizarea soţului sau tatălui.
Art. 8. Nu se admite în stat nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi
românii, fără deosebire etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii şi datori
a contribui fără osebire la dările şi sarcinile publice.
Numai ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare. Legi
speciale vor determina Statutul funcţionarilor publici.
Străinii nu vor fi admişi în funcţiunile publice decât în cazuri excep-ţionale şi
anume statornicite de legi.
Art. 9. Toţi străinii aflători pe pământul României se bucură de protecţiunea dată
de legi persoanelor şi averilor în genere.
Art. 10. Toate privilegiile de orice natură, scutirile şi monopolurile de clasă sunt
oprite pentru totdeauna în statul român.
Titlurile de nobleţe sunt şi rămân neadmise în statul român.
Decoraţiunile străine se vor purta de români numai cu autorizarea regelui.
Art. 11. Libertatea individuală este garantată.
Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziţionat, decât în cazurile şi după formele
prevăzute în legi.
Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat, decât în puterea unui mandat
judecătoresc motivat, care trebuie să-i fie comunicat în momentul arestării sau cel mai
târziu în 24 de ore după deţinere sau arestare.
În caz de vină vădită, deţinerea sau arestarea se poate face imediat, iar
mandatul se va emite în 24 de ore şi i se va comunica conform alineatului precedent.
Art. 12. Nimeni nu poate fi sustras în contra voinţei sale de la judecătorii ce-i dă
legea.
Art. 13. Domiciliul este inviolabil.
Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decât de autorităţile competente, în
cazurile anume prevăzute de lege şi potrivit formelor de ea prescrise.
Art. 14. Nici o pedeapsă nu poate fi înfiinţată, nici aplicată decât în puterea legii.
Art. 15. Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.
Art. 16. Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa afară de cazurile
prevăzute în Codul penal militar în timp de război.
Art. 17. Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupra statului sunt
garantate.
Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări
de interes obştesc, de subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţiunea de a
desdăuna pagubele aduse suprafeţei, clădirilor şi lucrărilor existente; în lipsă de
învoială, despăgubirea se va fixa de justiţie.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o
dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie.
O lege specială va determina cazurile de utilitate publică, procedura şi modul
exproprierii.
În afară de expropriere pentru căile de comunicaţie, salubritate publică, apărarea
Ţării şi lucrări de interes militar, cultural şi acele impuse de interese generale directe ale
statului şi administraţiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publică vor trebui să fie
stabilite prin legi votate cu majoritatea de două treimi.
Legile existente privitoare la alinierea şi lărgirea stradelor de prin comune,
precum şi la malurile apelor ce curg prin sau pe lângă ele, rămân în vigoare în tot
cuprinsul Regatului.
Art. 18. Numai românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi orice titlu şi deţine
imobile rurale în România. Străinii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile.
Art. 19. Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului
sunt proprietatea statului. Se exceptează masele de roci comune, carierele de materiale
de construcţie şi depozitele de turbă, fără prejudiciul drepturilor dobândite de stat pe
baza legilor anterioare.
O lege specială a minelor va determina normele şi condiţiunile de punere în
valoare a acestor bunuri, va fixa redevenţa proprietarului suprafeţei şi va arăta totodată
putinţa şi măsura în care aceştia vor participa la exploatarea acestor bogăţii.
Se va ţine seama de drepturile câştigate, întrucât ele corespund unei valorificări
a subsolului şi după distincţiunile ce se vor face în legea specială.
Concesiunile miniere de exploatare, instituite sau date, conform legilor azi în
vigoare, se vor respecta pe durata pentru care s-au acordat, iar exploatările miniere
existente făcute de proprietari numai cât timp le vor exploata. Nu se vor putea face
concesionări perpetue.
Toate concesiunile şi exploatările prevăzute în alineatul precedent vor trebui să
se conformeze regulilor ce se vor stabili prin lege, care va prevedea şi maximum de
durată al acestor concesiuni şi exploatări şi care nu va trece de cinci-zece ani de la
promulgarea acestei Constituţiuni.
Art. 20. Căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile
sunt de domeniul public.
Sunt bunuri publice apele ce pot produce forţă motrice şi acele ce pot fi folosite
în interes obştesc.
Drepturile câştigate se vor respecta sau se vor răscumpăra prin expropriere
pentru caz de utilitate publică, după o dreapta şi prealabilă despăgubire.
Legi speciale vor determina limita în care toate drepturile de mai sus vor putea fi
lăsate în folosinţa proprietarilor, modalităţile exploatării, precum şi despăgubirile
cuvenite pentru utilizarea suprafeţei şi pentru instalaţiile în fiinţă.
Art. 21. Toţi factorii producţiunii se bucură de o egală ocrotire.
Statul poate interveni, prin legi, în raporturile dintre aceşti factori pentru a preveni
conflictele economice sau sociale.
Libertatea muncii va fi apărată.
Legea va regula asigurarea socială a muncitorilor, în caz de boală, accidente şi
altele.
Art. 22. Libertatea conştiinţei este absolută.
Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiunea, întrucât
exerciţiul lor nu aduce atingerea ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare
ale statului. [...]
Art. 24. învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legi speciale şi întrucât
nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice.
învăţământul primar este obligator. în şcolile statului acest învăţământ se va da gratuit.
Statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace,
în toate gradele învăţământului, în măsura şi modalităţile prevăzute de lege.
Art. 25. Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica
ideile şi opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul
acestor libertăţi în cazurile determinate prin Codicele penal, care nici într-un caz nu va
putea restrânge dreptul în sine.
Nici o lege excepţională nu se va putea înfiinţa în această materie.
Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau
distribuţiunea oricărei publicaţiuni nu se va putea înfiinţa.
Nu este nevoie de autorizaţiunea prealabilă a nici unei autorităţi pentru
apariţiunea oricărei publicaţiuni.
Nici o cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi.
Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor.
Nici un ziar sau publicaţiune nu va putea fi suspendat sau suprimat.
Orice publicaţiune periodică, de orice natură, va trebui să aibă un director
răspunzător, iar în absenţa acestuia, un redactor răspunzător. Directorul sau redactorul
vor trebui să se bucure de drepturile civile şi publice. Numele directorului şi numele
redactorului vor figura vizibil şi permanent în fruntea publicaţiunii.
Înainte de apariţia publicaţiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara şi
înscrie numele său la tribunalul de comerţ.
Sancţiunile acestor dispoziţiuni se vor prevedea prin legi speciale.
Art. 26. în ce priveşte publicaţiunile neperiodice, răspunzător de scrierile sale
este autorul, în lipsa acestuia editorul; patronul tipografiei răspunde când autorul şi
editorul nu au fost descoperiţi.
La publicaţiunile periodice responsabilitatea o au: autorul, directorul sau
redactorul în ordinea enumerării.
Proprietarul în toate cazurile este solidar răspunzător de plata despăgubirilor
civile. Delictele de presă se judecă de juraţi, afară de cazurile aci statornicite, care se
vor judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun:
a) Delictele ce s-ar comite împotriva suveranilor Ţării, principelui moştenitor,
membrilor familiei regale şi dinastiei, şefilor statelor străine şi reprezentanţilor lor;
b) îndemnurile directe la omor şi rebeliune, în cazurile când au fost urmate
de execuţiune;
c) Calomniile, injuriile, difamaţiile aduse particularilor sau funcţionarilor
publici oricari ar fi, atinşi în viaţa lor particulară sau în cinstea lor personală.
Arestul preventiv în materie de presă este interzis.
Art. 27. Secretul scrisorilor, telegramelor şi al convorbirilor telefonice este
neviolabil.
O lege specială va stabili cazurile în care justiţia în interesul instrucţiunii penale
va putea face excepţiune la dispoziţiunea de faţă.
Aceeaşi lege va determina responsabilitatea agenţilor statului şi a particularilor
pentru violarea secretului scrisorilor, telegramelor şi convorbirilor telefonice.
Art. 28. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au
dreptul de a se aduna paşnici şi fără arme, conformându-se legilor care regulează
exercitarea acestui drept, pentru a trata tot felul de chestiuni: întru aceasta nu este
trebuinţă de autorizare prealabilă.
Întrunirile sub cerul liber sunt permise, afară de pieţele şi căile publice.
Întrunirile, procesiunile şi manifestaţiile pe căile şi pieţele publice sunt supuse
legilor poliţieneşti.
Art. 29. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au
dreptul de a se asocia, conformându-se legilor, care regulează exerciţiul acestui drept.
Dreptul de liberă asociaţiune nu implică în sine dreptul de a crea persoane
juridice.
Condiţiunile în care se acordă personalitatea juridică se vor stabili prin o lege
specială.
Art. 30. Fiecare are dreptul de a se adresa la autorităţile publice prin petiţiuni
subscrise de către una sau mai multe persoane, neputând însă petiţiona decât în
numele subscrişilor.
Numai autorităţile constituite au dreptul de a adresa petiţiuni în nume colectiv.
Art. 31. Nici o autorizare prealabilă nu este necesară pentru a se exercita
urmăriri contra funcţionarilor publici pentru faptele administraţiunii lor de părţile
vătămate, rămânând însă neatinse regulile speciale, statornicite în privinţa miniştrilor.
Cazurile şi modul urmăririi se vor regula prin anume lege.
Dispoziţiuni speciale în Codicele penal vor determina penalităţile prepuitorilor.
Art. 32. Nici un român, fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui
stat străin, fără ca însuşi prin aceasta să-şi piardă cetăţenia.
Extrădarea refugiaţilor politici e oprită.

TITLUL III - DESPRE PUTERILE STATULUI

Art. 33. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita
decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de
faţă.
Art. 34. Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi Reprezentaţiunea
naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea
Deputaţilor.
Orice lege cere învoirea câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare.
Nici o lege nu poate fi supusă sancţiunii regale decât după ce se va fi discutat şi
votat liber de majoritatea ambelor Adunări.
Art. 35. Iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii
legislative.
Totuşi orice lege relativă la veniturile şi cheltuielile statului sau la contingentul
armatei trebuie să fie votată mai întâi de Adunarea Deputaţilor.
Art. 36. Interpretaţi unea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea
legiuitoare.
Art. 37. Promulgarea legilor, votate de ambele Adunări, se va face prin îngrijirea
Ministerului Justiţiei, care va păstra unul din originalele legilor votate, iar al doilea
original se păstrează de Arhivele Statului.
Ministerul Justiţiei este şi păstrătorul marelui Sigiliu al statului.
În fiecare an Ministrul Justiţiei va publica colecţiunea legilor şi regulamentelor, în
care legile vor fi inserate, purtând numărul de ordine după data promulgării. [...]

CAPITOLUL II - DESPRE REGE ŞI MINIŞTRII

Secţiunea I - Despre rege


Art. 77. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare
directă şi legitimă a Maiestăţii Sale regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din
bărbat în bărbat prin ordinul primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi
coborâtorilor lor.
Coborâtorii Maiestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului. [...]
Art. 79. La caz de vacanţă a tronului, ambele Adunări se întrunesc de îndată într-
o singură Adunare, chiar fără convocare, şi cel mai târziu până la 8 zile de la întrunirea
lor aleg un rege dintr-o dinastie suverană din Europa occidentală.
Prezenţa a trei pătrimi din membrii care compun fiecare din ambele Adunări şi
majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi sunt necesare pentru a se putea
proceda la această alegere.
În cazul când Adunarea nu se va fi făcut în termenul mai sus prescris, atunci în a
noua zi, la amiazi, Adunările întrunite vor păşi la alegere oricare ar fi numărul membrilor
prezenţi şi cu majoritate absolută a voturilor.
Dacă Adunările s-ar afla dizolvate în momentul vacanţei tronului se va urma
după modul prescris la articolul următor.
În timpul vacanţei tronului, Adunările întrunite vor numi o locotenentă regală,
compusă din trei persoane, care va exercita puterile regale până la suirea regelui pe
tron. în toate cazurile mai sus arătate votul va fi secret. [...] Art. 82. Regele este major la
vârsta de optsprezece ani împliniţi.
La suirea sa pe tron, el va depune mai întâi în sânul Adunărilor întrunite următorul
jurământ: "Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui
naţionale şi integritatea teritoriului".
Art. 83. Regele, în viaţă fiind, poate numi o regenţă, compusă din trei persoane,
care, după moartea regelui, să exercite puterile regale în timpul minorităţii succesorului
tronului. Această numire se va face cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în
forma prescrisă la art. 79 din Constituţiunea de faţă.
Regenţa va exercita totdeauna şi tutela succesorului tronului în timpul minorităţii
lui.
Dacă la moartea regelui, regenţa nu s-ar găsi numită şi succesorul tronului ar fi
minor, ambele Adunări întrunite, vor numi o regenţă, procedând după formele prescrise
la art. 79 din Constituţiunea de faţă. [..]
Art. 87. Persoana regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un
act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin
aceasta chiar devine răspunzător de acel act.
Art. 88. Regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi.
El sancţionează şi promulgă legile.
El poate refuza sancţiunea sa.
El are dreptul de amnistie în materie politică.
Are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale, afară de ceea
ce se statorniceşte în privinţa miniştrilor.
El nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii nici a interveni prin nici un
mod în administraţia justiţiei.
El numeşte sau confirmă în funcţiunile publice potrivit legilor. El nu poate crea o
nouă funcţiune fără o lege specială.
El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fără să poată vreodată
modifica sau suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor. El este
capul armatei.
El conferă gradele militare în conformitate cu legea.
El va conferi Decoraţiunile române conform unei anume legi.
El are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale.
El încheie cu statele străine convenţiunile necesare pentru comerţ, navigaţiune şi
alte asemenea, însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, trebuie mai
întâi a fi supuse puterii legislative şi aprobate de ea.
Art. 89. Legea fixează lista civilă pentru durata fiecărei domnii.
Art. 90. La 15 octombrie al fiecărui an, Adunarea Deputaţilor şi Senatul se
întrunesc fără convocare, dacă regele nu le-a convocat mai înainte. Durata fiecărei
sesiuni este de cinci luni.
Regele deschide sesiunea prin un Mesaj, la care Adunările fac răspunsurile lor.
Regele pronunţă închiderea sesiunii.
El are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunările.
El are dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una din ele.
Actul de dizolvare trebuie să conţină convocarea alegătorilor până în două luni
de zile şi a Adunărilor până în trei luni.
Regele poate amâna Adunările; oricum, amânarea nu poate depăşi termenul de
o lună, nici a fi reînnoită în aceeaşi sesiune fără consimţământul Adunărilor.
Art. 91. Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituţiune.

"Monitorul oficial", din 29 martie 1923

5.2. Ştefan Zeletin despre Constituţia din 1923


Documentul oficial de naştere a neoliberalismului românesc este Constituţia
votată în anul 1923. Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte
de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism:
a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca "funcţii
sociale". întâia concepţie -aceea a tutelei puterii de stat asupra vieţii sociale - decurge
în mod firesc din noua tendinţă de organizare; cea din urmă - concepţia neoliberală a
libertăţilor - vine să dea legitimare celei dintâi. Căci o încălcare a statului asupra
activităţii indivizilor nu poate fi legitimă decât în ipoteza că libertăţile individuale sunt
concepute ca tot atâtea "funcţii sociale", ca drepturi acordate de stat şi numai în măsura
în care îngăduie interesele statului. Acesta e tocmai modul în care Constituţia actuală
înţelege deosebitele libertăţi. Dacă i se poate face o imputare, aceasta e numai că ea
nu ne-a dat o concepţie neoliberală limpede lipsită de orice echivoc. De obicei libertăţile
sunt formulate în spiritul liberalismului clasic: "libertatea individuală este garantată" sau
"proprietatea de orice natură... este garantată" sau "libertatea muncii va fi apărată".
Această garanţie suferă însă atâtea restrângeri, încât ea pare mai mult o ironie. E clar:
noua noastră Constituţie nu e opera unui cap logic, de gânditor consecvent; ea a izvorât
dintr-un spirit de compromisuri ce are groază de extreme şi de aceea şovăieşte să
spună lucrurile pe faţă. Altfel s-ar fi putut stabili în mod clar principiul de temelie spre a
enumera apoi libertăţile într-o formulare limpede şi neşovăelnică, de pildă astfel:
"libertatea (individuală, a muncii, a proprietăţii, etc.) este o funcţie socială; statul are
dreptul a interveni spre a îndruma aşa cum cer interesele sale".
De la tratatul din Adrianopol şi până astăzi, Constituţia noastră din martie 1923
rămâne cel mai revoluţionar act din istoria noastră politică; ea stă la hotarul a două lumi.
Tratatul din 1829 inaugurează era nouă a liberalismului. Constituţia plămădită în anul
1923 indică transformarea liberalismului în forma sa opusă: aceea a neoliberalismului.
De acum politica noastră de stat intră cu deplină conştiinţă pe calea organizării sociale,
aşa cum impune noua structură financiară a capitalismului nostru. Dezvoltarea
României se îndreaptă deci către imperialismul financiar, ca şi statele înaintaşe, acolo
unde orice deosebire principială între capitalism şi socialism încetează. Rămâne de
acum ca propaganda ştiinţifică să lumineze publicul român asupra adevărului că noua
politică română este răsunetul nevoilor noastre de fapt şi că vechea concepţie liberalistă
a libertăţilor absolute este - în noile împrejurări sociale - un fapt reacţionar, care tulbură
mersul lucrurilor.
Aşadar, liberalismul românesc a învins criza sa generală în mod fericit; el s-a
trezit peste noapte în metamorfoza neoliberală. Acum îi trebuie puţin timp spre a-şi da
singur seama de ceea ce s-a petrecut cu dânsul şi apoi puţin curaj şi cinste intelectuală
spre a recunoaşte pe faţă ceea ce este. Dar liberalismul român suferă în timpul de faţă
şi o criză specifică, ce rezultă din condiţiile noastre sociale proprii şi aceasta este mult
mai gravă decât cea dintâi.
Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, pp. 96-97

5.3. Declaraţia Partidului Naţional şi a Partidului Ţărănesc cu prilejul


adoptării Constituţiei României (29 martie 1923)
Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, luând act de încercarea Adunării, ieşită din
lovitura de stat, furt şi fraudă, de a uzurpa drepturile fundamentale ale naţiunii, singura
chemată să-şi dea pactul fundamental, declară:
Consideră acest act abuziv ca o emanaţiune a concepţiei absolutiste a puterii
executive, fără consultarea voinţei naţionale.
Actualele Adunări, cu toate că întreaga opoziţie le-a contestat orice îndreptăţire
legală de a da ţării Constituţia şi întreaga naţiune şi-a ridicat glasul de protest,
excluzând samavolnic o mare parte din deputaţii adevărat reprezentanţi ai naţiunii,
declarând starea de asediu şi suprimând libertăţile cetăţeneşti, au discutat şi votat un
pretins pact fundamental sub protecţia forţei brutale a mitralierelor şi baionetelor.
Farsa discuţiilor din incinta Camerei a dovedit că astăzi guvernul, împreună cu
Adunările numite de el, sunt complet izolate de conştiinţa vie şi cinstită a naţiunii.
Pentru ca cinismul să nu mai aibă nici o limită, guvernul actual, călcându-şi
jurământul său, se pune nu numai sub scutul baionetelor, ci şi sub scutul autorităţii
legale.
Prin acest act al său, guvernul provoacă un conflict deschis între rege şi naţiune
[...].
Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc ridică din nou glasul lor de protest în faţa
ţării şi pătrunse de misiunea încredinţată lor de ţară, de a apăra cu toată hotărârea
drepturile naţiunii, consideră aceasta Constituţie fără putere de a lega voinţa cetăţenilor,
fără putere de lege şi de drept nulă.
Ceea ce s-a născut la adăpostul baionetelor nu va putea trăi decât prin baionete.
Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 61, şedinţa din 29 martie 1923, p. 1772.

5.4. Legea pentru unificare administrativă din iunie 1925


TITLUL I - ÎMPĂRŢIREA TERITORIULUI REGATULUI.
AUTORITĂŢI ADMINISTRATIVE ŞI ELECTIVE LOCALE.
AUTORITĂŢI DE CONTROL

Art. 7. - Fiecare locuitor al ţării, fără deosebire de sex şi naţionalitate, trebuie să


aparţină unei comune şi să participe la sarcinile ei.
Cetăţenii români se pot strămuta dintr-o comună în alta fără nici o învoire
prealabilă.
Ei sunt însă datori să facă cunoscut autorităţilor comunale atât strămutarea cât şi
aşezarea lor.
Orice teritoriu din cuprinsul ţării trebuie să aparţină unei comune.
Comuna îşi exercită autoritatea sa aupra tuturor locuitorilor şi a întregului teritoriu
din cuprinsul ei.

TITLUL VI - DISPOZIŢIUNI COMUNE.


CAPITOLUL I - ALEGERI ADMINISTRATIVE

Secţia I - Alegători eligibili la comună şi judeţ


Art. 156. Sunt alegători la comune şi judeţ toţi cetăţenii români care, pe lângă
celelalte condiţiuni pe care trebuie să le îndeplinească alegătorii pentru Adunarea
deputaţilor, au vârsta de 21 ani şi domiciliul real
de cel puţin un an în comuna sau judeţul unde urmează să-şi exercite drepturile lor.
Această condiţiune nu se cere funcţionarilor publici.
Alegătorii domiciliaţi în capitala judeţului nu votează la alegerile judeţene, ei sunt
însă eligibili în consiliile judeţene.
Proprietarii de imobile din staţiunile climaterice şi balneare pot să declare la
primăriile respective, în cursul lunii ianuarie a fiecărui an, înainte ca listele electorale să
rămână definitive, că înţeleg să exercite dreptul de alegător în acele comune chiar dacă
nu au acolo domiciliul lor real.
Sunt de asemenea alegători şi eligibili în consiliul judeţean, chiar dacă nu au
domiciliul real în cuprinsul judeţului, cetăţenii români care exercită acolo un comerţ, o
industrie, o profesiune, sau sunt proprietari de imobile şi au făcut în termenul arătat la
aliniatul 3 declaraţiunea voinţei lor la primăria comunei din judeţ unde au intenţiunea de
a-şi exercita dreptul lor de vot. [...]
Art. 159. Sunt eligibili în consiliile comunale şi judeţene toţi cetăţenii români care,
pe lângă condiţiunile de a fi alegători, au vârsta de 25 ani împliniţi şi ştiu citi şi scrie,
precum şi cei arătaţi în art. 156, al. II şi III.
"Monitorul oficial", din 14 iunie 1925

5.5. Legea învăţământului primar al statului şi învăţământului normal-


primar (iunie 1924)

TITLUL I - ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

Secţiunea I.
Capitolul I - Dispoziţiuni generale

Art. 1. învăţământul primar formează primul grad al învăţământului. El cuprinde:


Şcoala de copii mici (grădinile de copii);
Şcoala primară;
Şcoalele şi cursurile de adulţi;
Şcoalele şi clasele speciale pentru copiii debili şi anormali educabili.
Art. 2. învăţământul primar se predă:
în şcoalele statului (şcolile publice).
în şcoalele sau institutele particulare autorizate de stat şi în familie, conform legii
învăţământului particular.
Art. 3. Şcoalele primare publice sunt nu numai acelea înfiinţate în conformitate cu
această lege de către stat, ci şi acelea înfiinţate de către comune sau judeţe, cu
autorizarea Ministerului Instrucţiunii, prin care se va face numirea şi plata personalului
didactic.
Art. 4. îndrumarea şi supravegherea generală a învăţământului primar sunt în
sarcina statului, care le execută prin Ministerul Instrucţiunii.
Nici o şcoală nu se poate înfiinţa fără autorizarea Ministerului Instrucţiunii şi fără a se
conforma cu dispoziţiunile legii în vigoare. [...]
Art. 5. învăţământul primar este unitar în tot cuprinsul ţării.
Art. 6. învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în condiţiunile prevăzute de
această lege.
Părinţii, tutorii şi toţi acei care au sub autoritatea sau îngrijirea lor copii orfani,
cetăţeni români, sunt datori să dea copiilor lor instrucţiunea elementară, absolut
indispensabilă oricărui cetăţean, cuprinzând programul complet al şcolii primare, astfel
cum este prevăzut în această lege.
Art. 7. învăţământul primar în şcoalele statului se predă în limba română.
În comunele cu populaţie de altă limbă decât limba română, Ministerul
Instrucţiunii Publice va înfiinţa scoale primare cu limba de predare a populaţiei
respective, în aceeaşi proporţie ca şi comunele româneşti. în aceste scoale studiul
limbii romane va fi însă obligatoriu în numărul de ore stabilit prin regulament.
"Monitorul oficial", din 26 iulie 1924

5.6. Legea pentru organizarea învăţământului universitar (aprilie 1932)

CAPITOLUL I - UNIVERSITĂŢILE ŞI ADMINISTRAREA LOR

Art. 1. învăţământul universitar se predă în:


Universitatea Bucureşti;
Universitatea laşi;
Universitatea Cluj;
Universitatea Cernăuţi.
5) Facultatea de Drept "Regele Carol al ll-lea" din Oradea, care, din punct de
vedere al numirii profesorilor săi şi al formelor legale pentru care este necesară
intervenţiunea Senatului universitar, depinde de Universitatea din Bucureşti.
Art. 2. Universităţile sunt instituţiuni de stat autonome, în ceea ce priveşte
organizarea studiilor şi conducerea. Ele sunt aşezăminte de învăţământ universitar
teoretic şi aplicat, precum şi instituţiuni de cercetări pentru progresul ştiinţei şi
răspândirea culturii.
Art. 3. Universităţile şi fiecare din facultăţile care le compun sunt persoane
juridice.
Art. 4. Universităţile sunt conduse de rector, ajutat de Senatul universitar.
Facultăţile sunt conduse de decan, ajutat de Consiliul facultăţii. [...]

CAPITOLUL V - STUDENŢI, DIPLOME

Art. 68. înscrierea în diferite facultăţi ale Universităţii se face pe baza diplomei de
bacalaureat, rămânând ca în viitor să se ţină seama de specializarea literară sau
ştiinţifică a celor care cer înscrierea. La facultăţile de teologie se poate face înscrierea şi
pe baza diplomei de absolvire a unui seminar complet de stat. [...]
Când numărul cererilor de înscriere depăşeşte numărul locurilor disponibile fixat
de Consiliul facultăţii, la începutul fiecărui an şcolar, selecţiunea candidaţilor se va face
sau după media examenului de bacalaureat şi după mediile obţinute în cursul superior
al liceului la obiectele ce sunt în strânsă legătură cu specialitatea aleasă, sau prin
concurs, după hotărârea Consiliului de facultate.
înscrierile în primul an se fac cu titlu provizoriu.
Un regulament al facultăţilor va fixa cât timp un student, care nu şi-a trecut
examenele unui an universitar, poate fi înscris fără a fi exmatriculat.
Art. 69. Cursurile Universităţii sunt publice. [...]
Art. 71. Durata cursurilor universitare va fi de cel puţin 4 ani (în care se cuprinde
şi anul de îndrumare), pentru obţinerea diplomei de licenţiat sau inginer universitar şi
unul sau doi ani, după cum se va fixa prin regulamentele facultăţilor, socotiţi de la
luarea diplomei de licenţă sau de inginer universitar, pentru obţinerea diplomei de
doctor sau doctor-inginer universitar. [...]
Art. 73. Studenţii pot fi impuşi la următoarele taxe, fixate de Consiliile facultăţilor
şi aprobate de Senatul universitar:
Taxa de înscriere;
Taxa de bibliotecă;
Taxa de examen, doctorate şi diplomă;
Taxe de laborator şi de institute;
Taxa de construcţie la acele facultăţi unde este autorizată această taxă.
"Monitorul oficial", din 22 aprilie 1932

5.7. Legea pentru regimul general al cultelor (22 aprilie 1928)

CAPITOLUL I - DISPOZIŢIUNI GENERALE

1.Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât


exerciţiul lor nu atinge ordinea publică, bunele moravuri şi legile sale de organizare.
2. Împiedicarea exerciţiului liber al oricărui cult se va pedepsi potrivit
dispoziţiunilor respective din codul penal.
Serviciile religioase în afară de biserici sau case de rugăciuni se vor face cu
observarea strictă a legilor şi regulamentelor în vigoare, evitându-se orice acte care ar
putea aduce vreo jignire celorlalte culte sau ar constitui demon-straţiuni împotriva lor.
3. Credinţele religioase nu pot împiedica pe nimeni a dobândi sau exercita
drepturile civile şi politice, nici nu pot scuti pe nimeni de la obli-gaţiunile impuse de legi.
4. Nimeni nu poate fi urmărit de autorităţile bisericeşti pentru motivul că şi-a
îndeplinit vreo obligaţie impusă de legi sau că nu a săvârşit vreo faptă oprită de legi.
5. Nimeni nu poate fi constrâns să participe la serviciile religioase ale unui alt
cult. [...]
6. Constituirea de organizaţiuni politice pe bază confesională şi tratarea
chestiunilor de politică militantă în sânul corporaţiunilor şi instituţiilor bise-riceşti sunt
interzise.
7. Nici un cult nu poate avea relaţiuni de dependenţă cu vreo autoritate sau
organizaţie bisericească din străinătate, afară de cele impuse de principiile dogmatice şi
juridico-canonice.
Relaţiunile dintre stat şi cultul catolic - singurul în ţară cu asemenea dependenţă
- vor putea fi stabilite printr-un acord special, care va fi suspus Corpurilor legiuitoare
pentru aprobare.
8. Jurisdicţiunea autorităţilor religioase ale cultelor din ţară nu se poate întinde în
afara teritoriului statului român. Asemenea nici autorităţile religioase ale cultelor din
străinătate nu vor putea exercita nici o jurisdicţie în cuprinsul statului român.
9. Cultele şi asociaţiile religioase nu pot primi ajutoare materiale din străinătate
direct sau indirect, fără a le aduce la cunoştinţa guvernului. [...]
10. Membrii clerului, ai organelor de conducere şi funcţionarii de orice categorie
ai cultelor şi instituţiilor lor trebuie să fie cetăţeni români, care se bucură de toate
drepturile civile şi politice şi care nu au fost condamnaţi prin sentinţă definitivă pentru
crime contra bunelor moravuri şi contra siguranţei statului şi, în genere, pentru orice
faptă care ar atrage interdicţiune corecţională.
În mod excepţional, Ministerul Cultelor poate admite ca membri ai clerului şi
cetăţeni străini, însă pentru un timp limitat şi numai în cazul când existenţa sau
funcţionarea unei comunităţi religioase ar fi periclitată prin încetarea serviciului religios.
[...]
14. Cultele pot înfiinţa, administra şi controla instituţiuni culturale şi de binefacere
în marginile şi potrivit dispoziţiunilor legilor privitoare la acest fel de instituţiuni.
15. Cultele pot înfiinţa şi conduce institute speciale pentru pregătirea clerului lor.
Programele pentru studiile teologice vor fi stabilite de autoritatea bisericească
competentă şi vor fi comunicate Ministerului Cultelor.
Studiul istoriei, al limbii şi literaturii române şi al Constituţiunii ţării sunt obligatorii
în aceste institute şi se vor preda conform unui program stabilit de autoritatea
bisericească competentă în acord cu Ministerul Cultelor şi acel al Instrucţiunii, aşa fel ca
să nu împiedice pregătirea teologică specială şi să fie compatibil cu caracterul religios-
moral al acestor institute. [...]
18. Toate cultele sunt datoare a face servicii religioase la solemnităţile naţionale
şi la cele ale Familiei Domnitoare. [...]

CAPITOLUL II - RAPORTURILE DINTRE STAT ŞI CULTE

21. Pe lângă biserica ortodoxă, a cărei organizare este stabilită prin lege
specială, în statul român, mai există următoarele culte:
a) Cultul român greco-catolic (unit);
a) Cultul catolic (de rit latin, grec-rutean şi armean);
b) Cultul reformat (calvin);
c) Cultul evanghelic-luteran;
d) Cultul unitarian;
e) Cultul armeano-gregorian;
f) Cultul mozaic (cu diferitele sale rituri);
g) Cultul mahomedan.
22. Culte noi pot fi recunoscute în stat dacă confesiunea de credinţă şi
principiile lor religioase morale nu vor fi potrivnice ordinei publice, bunelor moravuri şi
legilor ţării şi dacă sistemul lor de organizare, conducere şi administrare va fi în
conformitate cu dispoziţiunile legii de faţă. [...]
Recunoaşterea dată unui cult poate fi revocată, pe aceeaşi cale, dacă organele,
corporaţiile şi membrii săi contravin în mod făţiş dispoziţiunilor acestei legi şi ale
statutului aprobat. [...]
24. Asociaţiunile religioase şi funcţionarea lor stau sub regimul legilor
privitoare la asociaţiuni în genere şi la întruniri publice.
Sunt cu desăvârşire interzise, sub sancţiunea pedepselor prevăzute în codul
penal, acele asociaţiuni religioase care propagă doctrine de natură a aduce atingere
legilor de organizare ale statului şi instituţiile sale şi care prin practicile lor rituale
contravin bunelor moravuri şi ordinei publice. [...]
25. Statul are asupra tuturor cultelor dreptul de supraveghere şi control, care
se va exercita prin Ministerul Cultelor. Autorităţile tuturor cultelor sunt datoare să trimită
şi să dea acestui minister sau delegaţilor săi autorizaţi orice acte oficiale orice
informaţie li s-ar cere. [...]
31. Ajutoarele pe care statul le va acorda diferitelor culte vor fi în raport cu
numărul credincioşilor români ai lor faţă de populaţia totală a ţării, cu situaţia materială a
cultelor respective şi cu nevoile lor reale.
Aceste ajutoare vor fi date pentru acoperirea nevoilor lor pentru necesităţi
specifice şi constatate că ar depăşi veniturile ce au şi niciodată sub formă de sume
globale.
Ele vor putea fi retrase sau suspendate de Ministerul Cultelor celor vinovaţi
pentru agitaţiuni împotriva ordinei şi siguranţei statului şi pentru violarea dispoziţiunilor
acestei legi. [...]

CAPITOLUL III - RELAŢIUNILE DINTRE CULTE

Membrii unui cult nu pot fi constrânşi să contribuie la întreţinerea altui cult.


Preoţii unui cult pot săvârşi slujbe şi ceremonii religioase numai credincioşilor
cultului propriu. Excepţii de la această dispoziţie se pot face în cazul când credincioşii
unui cult, care n-au preot în localitate, ar cere ei înşişi la locuinţa lui serviciul preotului
unui cult şi numai pentru cazuri de extremă necesitate şi urgenţă.

Minorităţile naţionale din România 1925-1931.


Documente, Coordonator loan Scurtu, loan Dordea,
Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, 1996, pp. 267-273