CURS II: Congresul de la Viena (1815)

Context: Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 - 9 iunie 1815) a fost o conferință a statelor
europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura în Europa
ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze. Scopul Congresului de la
Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze
în Europa. Între preocupările majore ale congresului s-a numărat favorizarea autorităților
tradiționale, adică a nobilimii conservatoare și clericale.

Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația consta în

readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor
evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu
fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.

Ședințele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Klemens von
Metternich al Imperiului Austriac, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franței,
Talleyrand, țarul Alexandru I al Rusiei și baronul prusac Heinrich Friedrich Karl vom Stein, cel
care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

Participanți și obiective : La Congresul de la Viena au participat delegații din aproape toate

statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Așadar,
soarta Europei a fost hotărâtă de către delegații marilor puteri, așa cum se va repeta de două ori
în secolul următor, XX, la marile conferințe de pace de la Paris, din 1919/1920 și 1946/1947,
care au schimbat harta geo-politică a Europei și a întregii lumii, după Primul și, respectiv, Al
Doilea Război Mondial ... Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil și subtil,
care, sub o aparență glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea
protocolară a diplomaților de modă veche. El voia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul
marilor puteri și nu aștepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care
fusese pus în pericol de ambițiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Același obiectiv îl
urmărea și delegatul Austriei, prințul Klemens Wenzel von Metternich, diplomat abil și prudent,
însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea
echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii
delegați au un adversar puternic: țarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal
delegația rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se
considera, și nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliției antinapoleoniene. Numai că,
paradoxal, își însușise ambițiile hegemonice ale învinsului. Dorința lui era să realizeze o
federație a statelor europene condusă de el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al
III-lea , și ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale țarului, în schimbul unor
promisiuni teritoriale. Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are și el un rol
secundar în cadrul congresului. Totuși, reușește să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici și
să facă uitat faptul că Franța era o putere învinsă. În cele din urmă, obiectivele britanice și
austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului
echilibrului european. Congresul de la Viena a pus deci capăt războaielor napoleoniene și a
stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în desfășurarea lucrărilor l-au avut
Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg,
reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câștige
numeroase avantaje pentru țara sa, prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret.

În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat și de poliția secretă austriacă, a fost deosebit
de abil și eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat și ministrul de externe francez Talleyrand,
care, sprijinit de delegații micilor puteri, căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-prusacă și
să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situația. Revenirea lui
Napoleon în fruntea Franței, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului, semnarea
Actului final“, și a determinat formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia, Anglia,
Austria si Prusia). Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor
internaționale moderne, marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea
comerțului cu negri și adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților
diplomatici, aflat în vigoare și astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la
data de 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final“ .

Prevederile congresului :

Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789; în plus, avea obligația de a plăti
despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe teritoriul ei;

Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și trebuie să
constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune; a redobândit
coroana Hanovrei, și-a menținut dominația asupra Coloniei Capului Bunei Speranțe, Maltei,
Ceylonului, Insulelor Ionice și insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaște suveranitatea asupra
Gibraltarului ! Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și
devine unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederației Germane; Austriei i se restituie
teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilir ice, Lombardia
și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar
în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soție a lui Napoleon I; Rusia obține 2/3 din Polonia,
inclusiv Varșovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, țarul Rusiei obținând și titlul
de rege al Poloniei; Rusia mai obține Finlanda și i se recunoștea anexarea Basarabiei, răpită din
trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București (16 mai 1812); în Spania și Regatul celor
Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor; Statele germane (38) vor fi reunite în
Confederația Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria; Suedia primește
Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene; Elveției i se recunosc
independența și neutralitatea perpetuă
Consecințe : Europa dupǎ Congresul de la Viena

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu
de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice,
neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii,
naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență
mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și
care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene.
Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul
Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic
Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce
precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la
sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu
pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea
Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. „Aerul mistic“ al tratatului a fost sugerat
de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich,
a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legit imității, dar este
și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „concertului european“. Marile
puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european
realizat la Viena și să pună sub observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce
răspândește moartea asupra corpului social“. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în
istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune
hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul de la Viena,
din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui
organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile
puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în
interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în
accepțiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia,
Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a
asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii.
Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a
unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu,
întâi prin crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.

Structura socială a statelor: Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a

feudalității în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între
vechiul regim aristocratic și noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalității în
locul privilegiilor și vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea
de gândire și de exprimare, în timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concurență.

În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia, care era interesată în
toate aceste schimbări, iar După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială își
face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. Nemulțumită de condițiile ei de existență,
aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate și apoi în partide, pentru a dobândi
drepturi economice și politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile și libertățile individuale erau în mare
măsură respectate.

Franța aflată din 1814 în perioada Restaurației Bourbonilor, nu a revenit la vechea formulă
absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe
principii constituționale.

Prusia: Influențat de experiența Revoluției franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajează

într-un amplu proces de reformare.

Austria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea
dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului
Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin
hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naționalităților, aflat în plină
afirmare.

Rusia țarului Alexandru I era o țară înapoiată și feudală, deși conducătorul său absolut se
considera „salvatorul Europei".

Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă și sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul
Otoman, care, în diferite forme de dominație, stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci,
bulgari.

CURS III : Congresul de la Paris (1856)

Congresul de la Paris a avut loc între 13 februarie 1856 - 18 martie 1856 şi a încercat să pună
bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi
a influenţei sale în sud-estul Europei. Pentru ţara noastră acest Congres a reprezentat momentul
favorabil apărut pe plan internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea
Principatelor.

Hotărârile lucrărilor Congresului au fost exprimate în Tratatul de Pace încheiat pe 18 martie

1856. Principalii negociatori, reprezentanţi ai celor şapte puteri participante au fost: Alexandre
Walewski din partea Franţei, George Clarendon din partea Marii Britanii, Karl von Buol din
partea Imperiului Habsburgic, Otto von Manteuffel din partea Prusiei, Alexey Fyodorovich
Orlov din partea Rusiei, Camillo Benso, conte de Cavour, din partea Sardiniei şi Mehmed Aali
Paşa din partea Imperiului Otoman.
Context

Interesul strategic în politica externă a Rusiei a fost dintotdeauna expansiunea. După ce şi-a
încheiat extinderea în est şi după ce, în urma Congresului de la Viena, extinderea în vest era
puţin probabilă, Rusia şi-a îndreptat privirea în sud unde a găsit un teren fertil, veriga slabă fiind
Turcia, aflată în permanent regres de două secole.

Pretextele utilizate de Rusia au fost panslavismul şi panortodoxismul (apărarea creştinilor din

Balcani aflaţi sub dominaţie otomană). Astfel de-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia şi-a sporit
permanent influenţa in sud-estul Europei, cu scopul de a ajunge la Strâmtori şi a elimina Imperiul
Otoman. Faptul că era un regim autocratic a ajutat la îndeplinirea acestui obiectiv prin faptul că
nu a avut probleme interne şi a putut să îşi concentreze atenţia cu predilecţie asupra politicii
externe. Totodată, în timpul mişcărilor de la 1848 a demonstrat că avea capacitate militară,
armata ţaristă fiind cea care a restabilit ordinea în majoritatea monarhiilor (spre exemplu
înăbuşirea insurecţiei maghiare).

Din acel moment pentru diplomaţii europeni a devenit clar că Rusia a produs defecţiunea
echilibrului puterii stabilit la Viena, iar pretextul a opri expansiunea Rusiei a fost oferit de
Războiul Crimeii.

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de

Externe al Franţei, iar Principale Prevederi care au vizat Principatele au fost: desfiinţarea
protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a
reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate
teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a
Rusiei în Balcani. cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a
îndepărtat Rusia de gurile Dunării. libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a
Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate
strategică pentru puterile din centrul Europei. suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub
suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia
o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească. armata
naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă.

În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de
interesele lor strategice de politică externă:

Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la
bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta.
Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat
pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815
şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema
Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor
constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.
Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală
unire a Principatelor.

Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice.
Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era
important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub
stăpânirea sa.

Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea
Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.

Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul
Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va
permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.

Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.

Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-
hoc.

Consecinţe: Prin Congresul de la Paris Marile Puteri au reuşit să stopeze expansiunea Rusiei, să
amâne destabilizarea echilibrului european şi să menţină status quo-ul. De această situaţie pe
plan internaţional au profitat Principatele care, în cele din urmă, în anul 1859, îşi vor îndeplini
idealul unificării.

CURS IV: Congresul de la Berlin (1878)

Context: Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin pentru că în epocă Germania este principala
putere europeană. După înfrîngerea Franţei de la Sedan şi realizării unităţii spaţiului german în
jurul Casei de Hohenzollern şi a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa. Marea
Britanie continuă să rămînă în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmăreşte ce
se întîmplă pe continent şi participă la politica acestuia, dar nu se angrenează în nici un sistem de
tratate şi alianţe. Congresul are cîteva prevederi care se referă în mod expres la România, cea mai
importantă fiind recunoaşterea independenţei de stat. Dar recunoasterea nu era absolută, ci cu
anumite condiţii. Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste)
retrocedat Moldovei în 1856 şi obține la presiunile Rusiei, Dobrogea. Rusia a forţat acest schimb
oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era
interesată de zona strategică a Gurilor Dunării
Participanţii la conferinţă

Cele şapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria,
Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică
deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von
Bismarck.

Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toţi participanţii să ia în considerare aportul

României pe plan militar, la cîştigarea Războiului ruso-turc din 1877-1878 care consfinţea
independenţa României. Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în
considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul
Izmail şi Judeţul Bolgrad astazi parte componentă a Ucrainei din 1991. Faţă de această situaţie,
delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe,
Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea
faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-
mamă, aratînd totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa
rămînă.

Prevederile Tratatului de la Berlin

Franţa era slăbită dupa 1871, iar Londra şi Parisul erau dezinteresa te de evoluţia spaţiului
Balcanic, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de influenţa rusă şi frîna
expansionsmului Petersburgului erau Germania şi Austro-Ungaria. În ciuda încordatelor relaţii
cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor
comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Bratianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale,
ajungîndu-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţa cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi
Germania şi Italia.

Prevederi teritoriale

România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se
bucura de independenţa deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă
şi internă; Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;

Se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de

la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît
cea creştină; Judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei Ţariste;

Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și
plasat sub infruiență rusă, era simţitor micşorat. Se constituia provincia autonomă Rumelia,
condusa de un guvernator crestin, numit de Sublima Poartă; Austro-Ungaria primea spre
administrare Bosnia şi Herţegovina; Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia;
Se creau condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat prin unirea celorlalte teritorii
româneşti aflate sub dominaţie străină: Transilvania, şi fragmentele Moldovei (Bucovina şi
Basarabia ţaristă).

CURS V: Diplomatia romaneasca la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul

secolului al XX-lea

Diplomatia romaneasca la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea După

recunoaşterea independenţei, România a trebuit să ţină seama de noul echilibru de forţe creat în
Europa: pe de o parte deoarece ocupa o poziţie strategică în Balcani; pe de altă parte trebuia să se
integreze noilor structuri europene ca stat de sine stătător.

Un rol deosebit l-au avut diplomaţi ca: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, V. Boerescu, D. A.
Sturdza şi alţii; după demersuri diplomatice legate în special de acordarea cetăţeniei evreilor şi
rezolvarea urmărilor afacerii Strousberg, între 1878-1880 Germania, Anglia, Franţa, Grecia,
Olanda, Rusia, Austro-Ungaria, au recunoscut independenţa de stat a României; încă din toamna
anului 1878, Carol I primeşte titlul de Alteţă Regală; s-a stabilit ca în lipsa descendenţilor direcţi,
tronul să revină nepotului său de frate, Ferdinand, căsătorit în 1892 cu principesa Măria de
Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Angliei; la 14 / 26 martie 1881 Parlamentul a votat
transformarea României în regat;

Relaţiile româno-austro-ungare la sfârşitul secolului al XlX-lea se înrăutăţesc:

- Austro-Ungaria ocupă un loc important în Comisia Dunării; 1867 înfăptuirea dualismului duce
la o politică de deznaţionalizare în Transilvania; consecinţele convenţiei comerciale din 1875.

Rusia:şi-a întărit poziţiile în Bulgaria; în 1878 caută să ocupe şi România; incidentul de la Arab
Tabia în legătură cu delimitarea frontierei de sud a Dobrogei.

Franţa - după războiul cu Prusia din 1870-1871 nu mai reprezenta o forţă în Europa. Acestea
impun României, tot mai mult izolată diplomatic, o alianţă politico-diplomatică cu Puterile
Centrale (Tripla Alianţă) formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia.

Alianţa cu Puterile Centrale s-a semnat în 1883 şi a avut un caracter secret, fiind cunoscut doar
de rege şi de unii oameni politici: a fost reînnoită de câteva ori în anii următori; a avut un
caracter defensiv; membrii se obligau să se ajute reciproc şi să nu încheie alianţe potrivnice
vreuneia din părţi.

La începutul secolului al XX-lea România s-a afirmat în sud-estul Europei ca un factor de

stabilitate politică;
- situaţia în Europa se complică pe fondul conturării celei de a doua alianţe politico-diplomatice
din Europa, Antanta (Tripla înţelegere) formată din Franţa, Anglia şi Rusia;

România a urmărit menţinerea status-quo-ului în peninsula Balcanică.

Austro-Ungaria:se apropie de Bulgaria;1908 anexează Bosnia şi Herţegovina; intensifică

asuprirea în Transilvania.

Conflictul în Balcani s-a agravat şi datorită ignorării pretenţiilor ruseşti asupra strâmtorilor
Bosfor şi Dardanele; Bulgaria dorea să-şi mărească teritoriul pe seama Turciei. În 1909
moştenitorii tronului din Germania şi Austro-Ungaria vizitează Bucureştiul, cu ocazia împlinirii
a 70 de ani de către Carol I, ocazie cu care. a fost numit feldmareşal al armatei germane. Ion C.
Brătianu, principesa Măria şi alţi politicieni au sperat ca prin reorientarea spre Antantă să sprijine
unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România.

CURS VI: Conferințele Păcii de la Haga ( 1899, 1907)

Conferinţa de pace de la Haga (18 mai - 29 iulie 1899)

Conferinţa de pace de la Haga este o reuniune internaţională convocată din iniţiativa Rusiei, cu
scopul de a reglementa războiul şi folosirea mijloacelor paşnice, ale cărei lucrări s-au desfăşurat
între 18 mai şi 29 iulie 1899 în capitala Olandei. La dezbaterile conferinţei au participat 26 de
state, dintre care 20 din Europa, două din America şi 4 din Asia. Lucrările conferinţei s-au
desfăşurat în trei comisii: prima a dezbătut problemele dezarmării, a doua, legile şi obiceiurile
războiului, şi ultima, mijloacele paşnice de reglementare a diferendelor internaţionale.

În cadrul primei comisii au fost elaborate: declaraţia generală, care proclamă limitarea
cheltuielilor militare şi trei declaraţii speciale; declaraţia privind interzicerea, pentru o perioadă
de 5 ani, de a lansa proiectile şi explozive din baloane sau prin mijloace analoage; declaraţia
interzicând lansarea de proiectile care au ca scop răspândirea de gaze asfixiante; declaraţia
privind interdicţia folosirii gloanţelor care se turtesc sau se fragmentează în corpul uman.

A doua comisie a adoptat Convenţia referitoare la adaptarea războiului maritim la principiile

cuprinse în Convenţia de la Geneva (1864) cu privire la protecţia victimelor de război şi
Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru. Lucrările celei de-a treia comisii s-au
încheiat prin adoptarea Convenţiei asupra aplanării pe cale paşnică a conflictelor internaţionale,
cel mai important document al conferinţei. Această convenţie, alcătuită din 61 de articole, a
reglementat procedurile de aplanare a neînţelegerilor dintre state - bunele oficii, mediaţiunea, a
instituit comisiile internaţionale de anchetă şi a organizat arbitrajul internaţional, creând Curtea
Permanentă de Arbitraj.

Fără a fi reuşit să găsească soluţiile cele mai potrivite marilor probleme care frământau omenirea
în acea perioadă, Conferinţa de la Haga (1899) a constituit, prin rezultatele obţinute, un imbold
pentru dezvoltarea, precizarea şi concretizarea pe mai departe a ideilor conturate în documentele
adoptate. Astfel, o amplă mişcare în vederea promovării mijloacelor paşnice a luat naştere pe
continentul american, deşi statele din această zonă, cu excepţia Mexicului şi a Statelor Unite, nu
au participat la Conferinţa de la Haga.

Numai în câţiva ani după Conferinţa de la Haga, statele latino-americane au încheiat numeroase
tratate de arbitraj şi au creat prima Curte Internaţională de Justiţie. Ideea reglementării paşnice a
diferendelor a prins rădăcini şi pe continentul european, mai ales în urma succesului obţinut de
Comisia internaţională de anchetă în soluţionarea diferendului anglo-rus de la Dogger Bank.

Conferinţa de pace de la Haga (15 ianuarie - 18 octombrie 1907)

Conferinţa de pace de la Haga este o reuniune internaţională, ale cărei lucrări s-au desfăşurat
între 15 ianuarie - 18 octombrie 1907, cu scopul de a continua opera începută de prima
Conferinţă de la Haga (1899). Au participat 45 de state: 21 din Europa, 20 din America şi 4 din
Asia.

Conferinţa şi-a desfăşurat lucrările în cadrul a patru comisii: Comisia I s-a preocupat de
ameliorarea Convenţiei privitoare la mijloacele paşnice de aplanare a conflictelor internaţionale;
Comisia a II-a, de Convenţia referitoare la războiul terestru şi cele trei declaraţii adoptate la
Conferinţa de la Haga (1899), precum şi de adoptarea unei Convenţii privind drepturile şi
datoriile neutrilor în războiul terestru; Comisia a III-a, de probleme referitoare la războiul naval -
bombardamentul naval, folosirea torpilelor şi minelor submarine, regimul navelor beligerante în
porturile neutrilor etc.; Comisia a IV-a, de transformarea navelor comerciale în nave de război,
regimul proprietăţii private în războiul maritim, contrabanda de război, blocusul, distrugerea
prizelor maritime neutre în caz de forţă majoră etc.

La această conferinţă au fost elaborate 14 convenţii, care cuprindeau o gamă largă de

reglementări privind folosirea forţei armate în relaţiile internaţionale, inclusiv obligativitatea
declaraţiei de război, limitarea folosirii forţei pentru recuperarea creanţelor contractuale etc.
Pentru prima dată, problema neutralităţii este codificată, iar iniţiativele cu caracter umanitar, cum
ar fi interzicerea bombardării localităţilor neapărate, ameliorarea condiţiilor echipajelor
capturate, au fost consacrate în documente internaţionale. Marea majoritate a reglementărilor
adoptate la conferinţă se refereau la legile şi obiceiurile războiului - terestru şi naval -, 12 din
cele 14 convenţii adoptate abordând această problemă.

Conferinţa s-a pus de acord şi asupra unor principii referitoare la limitarea mijloacelor de
vătămare a inamicului, la interzicerea tehnicii de luptă care ar produce distrugeri peste limitele
necesităţilor militare, la distincţia între beligeranţi şi neutri, între populaţia civilă şi combatanţi,
între obiective militare şi obiective nemilitare. Conferinţa de la Haga a codificat astfel în mare
măsură legile şi obiceiurile războiului, însă, în prezent, multe din reglementările respective au
căzut în desuetudine.

CURS VII: Tratatul de la București (1913)

Context : Tratatul de la București semnat pe 10 august 1913 a fost un tratat de pace semnat între
Bulgaria pe de-o parte și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de alta. Dat fiind faptul că
Bulgaria fusese complet izolată în al doilea război balcanic, fiind amenințată la frontierele
nordice de Regatul României, la cele vestice de armatele aliate greco-sârbe iar la cele sudice de
armata otomană, ea a fost obligată să accepte termenii tratatului de pace impus de statele
învingătoare. Toate înțelegerile importante privitoare la rectificarea liniilor controversate de
frontieră au fost perfectate în întâlnirile comitetelor de specialitate, fiind încorporate în
protocoale separate, ratificate oficial de adunarea finală a delegaților la tratative.

Prevederi : În conformitate cu prevederile tratatului de pace, Bulgaria ceda României porțiunea

cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul
vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene). Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ
6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și includea fortăreața Silistra și orașele
Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră). În plus, Bulgaria se obliga să
distrugă toate fortărețele existente și să nu construiască altele la Ruse ori la Șumen, sau în orice
altă locație dintre aceste două puncte, sau pe o rază de 20 km în jurul Balcicului. și a căpătat în
urma tratatului de pace o parte a Macedoniei, inslusiv orașul Strumica, Tracia de Vest și 70 de
mile (113 km) de litoral la Marea Egee, în total 25.027 km² și o populație de 129.490 de locuitori

Serbia : Frontiera estică a Sebiei avea să fie trasată de la piscul Patarika, de pe vechea frontieră,
de-a lungul cursului râurilor Vardar și Struma, până la frontiera bulgaro-elenă, cu excepția
cursului superior al râului Strumica, care rămânea în partea bulgărească a frontierei. Teritoriul pe
care îl câștiga Serbia cuprindea Macedonia centrală, înclusiv Ohrid, Bitola, Kosovo, Štip și
Kočani și partea răsăriteană a sangiacului Novi Pazar. Prin acest aranjament, Serbia a câștigat
aproximativ 39.470 km² Și în jur de 1.500.000 de locuitori.

Grecia :Frontiera dintre Grecia și Bulgaria a fost trasată de la vârful Belasița spre vărsarea râului
Mesta (Nestos) în Marea Egee. Această concesiune teritorială, la care Bulgaria s-a opus cu
fermitate, aflată însă în conformitate cu directivele din notele prezentate la negocieri de Imperiul
Rus și Austro-Ungaria, îi asigura Greciei o mărire a teritoriului cu 4.395.000 m². Acest teritoriu
câștigat de Grecia cuprindea Epirul, Macedonia sudică, Salonicul, Kavala și litoralul Mării Egee
până la vărsarea râului Mesta (Nestos), lăsându-i Bulgariei o ieșire al Marea Egee de numai 113
km, de la vărsarea râului Nestos până la gura râului Marița și acesul la portul de importanță
secundară Alexandroupolis (Dedeagaci). Grecia și-a extins și frontiera nordică incluzând
fortăreața Ianina. (În plus, Creta a fost atribuită în mod definitiv Greciei )

Aprecierea tratatului : Termenii foarte duri ai păcii împuse Bulgariei au contrastat cu ambițiile
guvernului de la Sofia din momentul declanșării războiului: nu s-a reușit cucerirea Macedoniei,
(care fusese pricipalul obiectiv al războiului, în special orașele Ohrid și Bitolia). Rămânând doar
cu o ieșire neînsemnată la Marea Egee și cu doar un port de mică importanță (Dedeagaci), țara a
fost obligată să abandoneze proiectele pentru instaurarea hegemoniei bulgare în Balcani.

În ciuda faptului că s-a aflat în tabăra învingătorilor, cucerind importantul oraș Salonic, Grecia a
fost puternic nemulțumită. Grecia primise și portul Kavala și teritoriul la est de acesta în urma
insistențelor regelui Constantin I și a șefilor armatei grecești, în ciuda sfaturilor date de primul
ministru Eleftherios Venizelos. Grecia a trebuit să facă față opoziției Italiei atunci când a ridicat
pretenții asupra sudului Albaniei și asupra Insulelor Egeene (Vedeți și: Insulele Dodecaneze). La
sfârșitul războiului, Grecia mai avea pretenții asupra unor teritorii locuite în acel moment de
aproximativ 3.000.000 de greci.