Sunteți pe pagina 1din 14

Cresterea plantelor

Creşterea reprezintă un ansamblu de procese fiziologice şi biochimice prin realizarea


cărora se efectuează o mărire ireversibilă a corpului plantelor.
In cursul creşterii se formează organe noi, care suferă modificări profunde de mărime,
formă şi structură.
Desfăşurarea proceselor de creştere este asigurată la plantele superioare de prezenţa
ţesuturilor meristematice, care sunt active atat timp cat trăieşte organismul.

1. ETAPELE CREŞTERII PLANTELOR


La plantele superioare creşterea se realizează in următoarele faze: embrionară
(meristematică), de alungire (extensie sau elongaţie celulară) şi de diferenţiere.
In faza embrionară celulele meristematice se divid formand celule fiice, care cresc apoi in
volum şi greutate ajungand la mărimea celulelor mamă.

Creşterea prin diviziune se mai numeşte mereză (meresis), iar cea prin alungire auxeză
(auxesis).
Faza de intindere este caracterizată prin vacuolizarea celulelor.
In faza embrionară se formează protoplasmă densă şi se sintetizează substanţe complexe.
In metabolismul acestei faze intervin unele enzime, vitamine şi hormoni vegetali. Celulele
sunt
lipsite de vacuole. Celulele zonei meristematice conţin procentul cel mai ridicat de RNA şi
proteine.
Intensitatea respiraţiei lor descreşte treptat de la zona meristematică la zona de
diferenţiere.

In faza de alungire are loc o acumulare masivă de apă in vacuole, o creştere moderată a
cantităţii de protoplasmă şi o depunere de substanţe de constituţie (celuloză,
hemiceluloze, pectine) in peretele celular, care creşte mult in suprafaţă. Mărirea
plasticităţii peretelui celular se explică prin modificări ce survin in structura
substanţelorpectice. Textura microfibrilelor se modifică in cursul creşterii celulelor.

Faza de diferenţiere se caracterizează prin formarea tuturor tipurilor de ţesuturi (de


depozitare, mecanice, de conducere etc.). in această fază are loc o ingroşare a pereţilor
celulari prin depozitarea de celuloză, lignină, suberină etc. Uneori se inregistrează
dispariţia, protoplasmei (in cazul vaselor lemnoase). Creşterea plantelor prezintă variaţii in
cursul zilei şi al anului. Periodicitatea zilnică se manifestă printr-un maxim de intensitate in
cursul perioadei de lumină şi un minim noaptea. Creşterile sezoniere prezintă maxime de
primăvară şi minime de vară (din
cauza secetei după care inregistrează o viteză mai mare toamna şi minimul de iarnă.

Măsurătorile efectuate la plante intregi, organe sau celule, arata că ritmul lor de creştere
este lent la inceput, apoi se intensifică mult: după care iarăşi se incetineşte. Acest mers al
creşterii a fost numit de J. Sachs „perioada mare a creşterii" şi poate fi reprezentat grafic
printr-o curbă sigmoidă in cazul cand se inregistrează modificarea in timp a dimensiunii
organului, sau printr-o curbă in formă de clopot dacă se notează la intervale regulate de
timp (ore, zile), diferenţele in creşterea lui

2. ZONELE DE CREŞTERE LA PLANTE

La rădăcini creşterea este localizată subterminal, pe o distanţă de 5—10 mm de varf.


Rădăcinile aeriene prezintă o creştere mai extinsă (pe o zonă de 20—500 mm).
Creşterea tulpinilor depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa
nodurilor şi
internodurilor.
-Creşterea acropetală, in cazul cand zona de creştere este subterminală şi situată la caţiva
centimetri sub varf (ca la in).
-Creşterea intercalară, in cazul cand zona de creştere

Zonele de crestere la radacinile de Vicia faba este intercalată intre porţiuni care nu mai
cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii (ca la scapul de Amaryllis), sau la
baza fiecărui internod (ca la Equisetaceae, Gramineae).
-Creşterea lineară, in cazul cand procesul este localizat pe toată suprafaţa internodiilor
(Polygonum, Corylus etc.).
Frunzele au la inceput o creştere apicală. Ulterior, la frunzele plantelor dicotiledonate
creşterea se manifestă şi pe restul suprafeţei limbului, fiind intercalară şi bazală, iar la
frunzele monocotiledonatelor devine bazală

3. INFLUENŢA FACTORILOR EXTERNI ASUPRA CREŞTERII


Factorii care influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi in factori climatici
(temperatura, lumina, umiditatea mediului, viteza curenţilor de aer, compoziţia aerului),
factori edafici (structura solului, compoziţia chimică a solului etc.)
factori biologici (microorganismele, diferite plante şi animale care se află in sol etc.).

Temperatura. In limitele biologice de temperatură viteza creşterii se intensifică pană la


atingerea temperaturii optime, după care scade treptat. Curba procesului are formă de
clopot, urmand in general curba proceselor biochimice, conform legii lui Van't Hoff-
Arrhenius. In acţiunea temperaturii
asupra creşterii se deosebeşte un minim, un optim şi un maxim, cu valori care variază de la
o specie la alta, dife-renţe mari existand intre plantele din regiunile nordice şi cele din re-
giunile sudice. Majoritatea speciilor care cresc in zona tropicală suportă anevoios
temperaturile situate sub 10°C.

In funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc, pentru ţara


noastră, mai multe grupe de specii, răspandite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. La
speciile cu areal larg există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură, astfel
că aceste specii se pot incadra in grupe diferite (Sarbu et all, 2003).
Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte
scăzute, in condiţiile foarte friguroase din climatul alpin, cu temperaturi medii anuale
negative (–2,5 – 0,5°C); formează in parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–
2200 m altitudine.
Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig, cu temperaturi medii
anuale intre – 0,5°C şi +2°C din climatul subalpin, ce corespunde etajului subalpin (al
jneapănului); (1700) 1800–2200 m altitudine.
Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal, rece şi
umed, cu temperaturi medii anuale intre 2–4°C (4,5°C), ce corespunde etajului boreal (al
molidului); 1300–1700 (1850) m altitudine.
Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură, răspandite in climatul
temperat răcoros şi umed, intre izotermele anuale 4,5–7,5°C, corespunzător in mare parte
subetajului fagului; 800–1300 m altitudine.
Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile),
răspandite intre izotermele 7,5°C şi 10,5°C; aici domină climatul continental de dealuri. Din
punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului, zona nemorală cu subzona
pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică.
Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspandite in climatul
continental de campie, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10,5°C. Din punct de
vedere al vegetaţiei, acest grup de plante este răspandit şi formează in bună parte zona
nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili, silvostepa sudică şi vestică şi zona
stepei.
Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. La noi in ţară
cresc in spaţii adăpostite şi incălzite peste iarnă şi foarte rar in campuri (unele specii
anuale).
Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente.

Lumina. Lumina acţionează asupra plantelor atat sub aspect cantitativ prin faptul că
produce modificări in viteza de creştere, cat şi calitativ, influenţand procesele de
diferenţiere şi fructificare.
Dacă plantele sunt ţinute la intuneric ele au o creştere intensă dar devin etiolate: au
ţesuturi nediferenţiate, internoduri alungite, frunze mici, lipsite de clorofile, cu o culoare
gălbuie palidă .
Plantele de lumină (heliofile) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai
slab la umbră. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase, parenchimul lor palisadic este
alcătuit din mai multe straturi de celule, de dimensiuni mai mici, au multe stomate şi sunt
dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase. Plantele de umbră (sciafile) preferă
lumina mai puţin intensă. Ele au frunze mai subţiri, cu un parenchim palisadic mai redus,
celulele cu cloroplaste mai puţine şi mai mari, iar reţeaua fasciculelor conducătoare este
mai rară.
Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat, in decursul timpului, formarea unor
adaptări variate in funcţie de intensitatea iluminării. Toate speciile au nevoie de lumină,
dar toleranţa faţă de lumină este diferită (Sarbu et all, 2003).
Heliofite (specii heliofile, fotofile) – plante care cresc in plină lumină şi nu suportă
umbrirea (plante de stepă, de nisipuri, deşerturi, de sărături).
Sciadofite (specii sciadofile, heliofobe, plante de umbră) – plante care nu cresc in plină
lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia (Impatiens nolitangere, Oxalis
acetosella, Paris quadrifolia).
Heliosciadofite – grupă de specii intermediară intre primele două; plantele din această
categorie cresc in plină lumină, dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de
semiumbră (plante din poieni, pajişti mezofile, păduri - Fragaria vesca, Hedera helix,
Leucanthemum vulgare).
Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii
luminii.
Se consideră că lumina roşie prezintă importanţa cea mai mare pentru creşterea plantelor.
Em. C. Teodorescu (1929) a evidenţiat asemănarea dintre creşterea plantelor la lumina
roşie şi creş-terea lor la intuneric, precum şi faptul că la lumina albastră creşte-rea
plantelor se apropie de cea de la lumina zilei. Concluziile lui Teodorescu şi-au găsit
justificare prin concepţia actuală despre efectul luminii roşii (cu λ — 660 nm) şi a celei roşu
inchis (cu λ = 730 nm) asupra fotoconvertirii reversibile a fitocromului. In unele cazuri
lumina roşie inhibă creşterea plantelor (mazăre, fasole, ovăz, orz etc.). Efectul cel mai
pronunţat este la radiaţia de 660 nm. Această inhibare este inlăturată dacă după
iluminarea lor cu aceste radiaţii plantele sunt iluminate imediat cu radiaţii roşu in-chis (λ =
730 nm).

4. SUBSTANŢELE DE CREŞTERE

Fitohormoni

AUXINA - Darwin (1880), Boysen-Jensen (1913) , W e n t (1928), Kogl (1934)


Localizarea centrilor de sinteză a auxinei variază in cursul ontogenezei. In cazul
coleoptilelor este produsă in varful acestora. La plantele tinere sinteza ei are loc in
meristemele apicale ale tulpinilor, ramurilor şi, intr-o măsură mai mică, in cele ale
rădăcinilor. Frunzele tinere produc cantităţi mari de auxină, cele bătrane cantităţi mici, iar
cambiul şi ţesuturile parenchimatice produc cantităţi atat de mici incat au nevoie de un
aport de auxină. Se consideră că precursorul ei este triptofanul sau substanţele rezultate
din decarboxilarea şi dezaminarea oxidativă a acestui aminoacid. Conţinutul in auxină la
plante este in funcţie de specie, organ, varstă etc. Endospermul de porumb conţine 105
mg/Kg de substanţă proaspătă, cel de grau 22 mg/Kg, iar cel de orez 0,25 mg/Kg. Varful
coleoptilului de porumb conţine aproximativ de două ori mai multă auxină decat varful
rădăcinii. Conţinutul in auxină al frunzelor in varstă este mult mai mic decat al celor tinere,
datorită faptului că in organele mai bătrane auxina este descompusă in prezenţa luminii de
auxinoxidază. In plante auxina circulă intr-o formă inactivă, labil legată cu proteinele şi este
activată in meristeme, după decuplarea ei de proteine. Pilet (1968) stabileşte că
translocaţia auxinei in coleoptil se face bazipetal (de la varf spre baza lui), iar in tulpină se
efectuează in ambele sensuri, AIA fiind transportat mai intens de la varf spre baza tulpinii.
Auxina circulă cu o viteză de 10—12 mm/h in coleoptil şi 5—10 mm/h in tulpină.

Stimulează sau inhibă creşterea organelor, in funcţie de concentraţie. O concentraţie de


AIA care stimulează creşterea tulpinii are influenţă inhibitoare asupra creşterii rădăcinii.
Concentraţia optimă a auxinei pentru creşterea coleoptilului şi a tulpinilor este de 1O-5 -
1O-6 mol, iar pentru rădăcini de IO-10- IO-12 mol. Sensibilitatea mugurilor faţă de auxina
esteintermediară.
Auxina acţionează in toate fazele de creştere. S-a constatat că AIA măreşte plasticitatea
peretelui celular in cursul elongaţiei, măreşte permeabilitatea membranelor celulare
pentru apa şi reglează creşterea organelor plantelor. Intensifica sinteza unor enzime cu rol
in respiraţie (citratsintetaza, peroxidaza, invertaza şi fosfataza)
Stimulează procesul de fotosinteză, translocarea glucidelor din frunze spre celelalte organe
ale plantelor. Are rol important in proteosinteză, stimulează sinteza mRNA, ceea ce face
posibilă, direct şi ,,de novo", sinteza proteinelor implicate in creşterea extensibilităţii
peretelui celular, proces care are loc in timpul elongaţiei celulelor. Auxina participă indirect
şi in unele procese morfo- genetice, fapt ce a sugerat şi aplicaţii practice. Aşa, de exemplu,
AIA
are rol in creşterea rădăcinilor adventive.

S-a constatat că fluxul de auxină de la mugurele apical inhibă creşterea mugurilor laterali şi
este deci cauza dominanţei apicale. Dacă se indepărtează varful tulpinii, mugurii laterali
incep să crească, formand fiecare cate o ramură. Dacă insă, după indepărtarea mugurelui
apical, se aplică pe suprafaţa de secţionare AIA, mugurii laterali se dezvoltă in mod similar
cu cei de la plantele
martor.

In afara stimulatorilor de creştere naturali s-au descoperit şi o serie de substanţe de


sinteză, care au o acţiune asemănătoare cu a acestora. Datorită insuşirilor lor
auxinomimetice, aceste substanţe (auxine artificiale) şi-au găsit largi aplicaţii in practică
pentru stimularea sau inhibarea creşterii plantelor, sau provocarea morţii acestora (in
cazul aplicării lor in concentraţii mari).
Auxinele de sinteză se impart in mai multe grupe:
-Grupa indolului, in care se incadrează acizii: β-indolilacetic, β-indolilbutiric şi β-
indolilpropionic.
-Grupa acizilor naftenici, din care fac parte acizii: α-naftilacetic, α-naftilpropionic şi α-
naftilbutiric.
-Grupa acizilor naftoxi, căreia ii aparţin acizii: β-naftoxiaeetic, β-naftoxibutiric etc.
- Grupa acizilor fenoxi, care cuprinde acizii: fenoxiacetic, fenoxi- butiric etc.
-Grupa acidului ftalamic, in care se incadrează acizii: metato- liftalamic şi naftiftalamic.
-Grupa carbamaţilor.
Una din primele aplicaţii a fost stimularea inrădăcinării butaşilor. Prin aplicarea, pe partea
inferioară a butaşilor, de soluţii sau pudră care conţin auxine artificiale, rădăcinile
adventive apar mai repede şi se formează in cantitate mai mare. Cu ajutorul auxinelor
artificiale se stimulează inrădăcinarea unor specii care se inmulţesc greu pe cale vegetativă
(măslinul, arborele de cacao).

Stimularea legării primelor fructe la tomate prin tratarea florilor in momentul deschiderii
cu acidul 2,4,5-triclorfenoxiacetie sau cu acidul naftoxiacetic. Tratamentul stimulează
creşterea ovarului şi formarea de fructe fără seminţe, deşi nu a avut loc fecundarea
(partenocarpie).
Auxinele artificiale sunt utilizate tot mai mult pentru prevenirea căderii fructelor in
apropierea perioadei de maturaţie. Prin stropirea pomilor cu soluţii de acid 2,4-
diclorfenoxiacetic (pentru lămii şi portocal) şi cu acid α-naftilacetic (pentru măr), cu o
lună inainte de recoltare, se obţin rezultate bune.
Aplicaţia cea mai importantă a auxinelor artificiale este utilizarea lor ca ierbicide.
Derivaţii acidului fenoxiacetic, in special 2,4-D, sunt ierbicide selective pentru
buruienile dicotiledonate din culturile de cereale. Rezistenţa gramineelor, comparativ
cu dicotiledonatele, Ia acest ierbicid se datoreşte faptului că frunzele de graminee,
fiind inguste, reţin o cantitate mai mică de 2,4-D. Cantitatea de ierbicid pătrunsă in
frunză este supusă unei degradări enzimatice, proces prin care devine inofensiv.

GIBERELINELE

Giberelinele au fost descoperite in legătură cu o boală criptogamică la orez, provocată


de ciuperca Giberella fujikuroi, a cărei formă imperfectă este Fusarium heterosporum.
Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora. Kurosawa (1926)
a obţinut prin tratarea seminţelor de orez şi porumb cu extract din miceliul ciupercii,
plantule cu simptome de gigantism, demonstrand astfel că boala este cauzată de o
substanţă elaborată de ciupercă. In 1935, Yabuta şi Sumiki izolează din extractul
ciupercii o substanţă amorfă, impură, pe care au numit-o giberelină. B r i a n (1954)
sintetizează o substanţă cristalină care a primit denumirea de acid giberelic şi care se
notează GA3 sau A3. in 1956 acidul giberelic a fost identificat de Kedl şi West şi la
plantele superioare in seminţe, rădăcini, tulpini, flori şi frunze. Sunt cunoscute peste
60 de gibereline, care au aceeaşi structură de bază (gibanul), dar care au o activitate
diferită şi uneori specifică. Pentru notarea lor se utilizează simbolul GA (GA1 GA2 etc.)
Giberelinele pot fi clasificate in două grupe: gibereline care conţin 20 de atomi de C şi
gibereline reduse, cu 19 atomi de C.

Asupra sintezei giberelinelor au influenţă puternică lumina şi temperatura.


Giberelinele sunt sintetizate in diferite organe ale plantelor.
Conţinutul plantelor in giberelină este de 1O-6—10-8 o/0 din greutatea lor uscată.
Giberelinele nu răman in locul unde au fost sintetizate. Ele pot să migreze in direcţie
orizontală, prin celulele xilemului şi floemului.
Creşterea plantulelor de porumb pitic tratate cu acid giberelic (GA3) in diferite
concentraţii. Creşterea redusă a acestei forme are o bază genetică şi, in majoritatea
cazurilor, depinde de lipsa unei gene. Tratarea porumbului pitic cu soluţii de GA3 modifică
creşterea lor . Este primul caz in care se dovedeşte că un hormon inlocuieşte o inhibiţie
genetică şi indică un rol intermediar intre genă şi sinteza hormonilor.

Stimulează diviziunea şi elongaţia.


Unele plante, tratate cu soluţii diluate de giberelina, pot să ajungă la inălţimi mari (de
exemplu, canepa la 5 m). Acţiunea giberelinelor asupra funcţionării zonei de elongaţie s-a
demonstrat experimental in modul următor: plantulele etiolate au fost expuse la lumină
roşie, condiţie care inhibă mitoza şi elongaţia; prin aplicarea giberelinei s-a inlăturat
această inhibiţie şi a avut loc elongaţia tulpinii.
Giberelinele intervin in intreruperea repausului mugurilor şi seminţelor. La muguri GA3
poate substitui acţiunea temperaturilor scăzute şi a fotoperioadelor, iar la seminţele care
necesită prezenţa luminii pentru a germina (salată, tutun), administrarea acidului giberelic
şi menţinerea lor la intuneric au efect stimulator asupra germinaţiei.
Giberelinele au efect puternic şi asupra dezvoltării plantelor. L a n g (1956) a observat că
Hyosciamus niger (plantă de zi lungă) dacă este tratat cu GA3 infloreşte şi in zi scurtă.
Giberelina este activă şi in cazul inhibărilor corelative. Este ştiut că mugurii axilari sunt
inhibaţi, parţial sau total, de mugurele terminal, aflat in creştere. Dacă se aplică GA pe
muguri, dominanţa apicală este inlăturată.

3 Creşte intensitatea fotosintezei şi a respiraţiei, stimulează activitatea amilazelor, lipazelor


şi a proteazelor, precum şi a enzimelor din ciclul glioxilic, rol protector faţă de radiaţiile
ionizante.
GA3 intervine in metabolismul plantelor prin intermediul acizilor nucleici (DNA şi RNA), a
căror sinteză este stimulată.
Giberelinele sant utilizate in practică pentru obţinerea de boabe de struguri fără seminţe,
cu
un conţinut ridicat in glucide, pentru provo-carea germinării seminţelor de buruieni care se
află in repaus (in vederea distrugerii mai uşoare a buruienilor), pentru stimularea
ramificării
şi alungirii plantelor şi pentru stimularea procesului de inflorire.

CITOCHININELE (fitochinine)
Structura chimică a chinetinei (6-furfurilaminopurina) Structura chimică a zeatinei
Citochininele (denumite şi fitochinine), produşi de degradare ai acizilor nucleici, au fost
puse în evidenţă în ferigi, muşchi, alge. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs
de germinare, în rădăcini, fructe, seva brută. Faptul că aceste substanţe apar în seva brută
constituie un indiciu că ele sunt sintetizate în rădăcini, de unde migrează în celelalte organe
ale plantelor. Stimulează sinteza RNA şi DNA, proteosinteza, reglează diviziunea celulelor
nemeristematice în culturile de ţesuturi, stimulează creşterea greutăţii proaspete a plantelor.
Citochininele măresc şi activitatea unor enzime (aminoacil-RNA-sintetaza,
ribulozodifosfatcarboxilaza). O acţiune specifică a citochininelor este stimularea formării
mugurilor adventivi pe tulpină sau rădăcină.
Citochininele exercită o acţiune de întinerire asupra ţesuturilor bătrane. S-a constatat că
frunzele îngălbenite
înverzesc dacă sunt tratate cu soluţie de chinetină. Această acţiune este explicată prin
franarea procesului de degradare a clorofilelor şi prin intensificarea procesului de
translocare a substanţelor spre zonele tratate cu chinetină.
Citochininele naturale şi artificiale (beziladenina) sant folosite pentru menţinerea în stare
proaspătă a zarzavaturilor timp îndelungat.

SUBSTANŢELE DE CREŞTERE DIN GRUPA VITAMINEI B

Dintre compuşii fiziologic activi fac parte şi vitaminele din grupa B.


S-a stabilit că drojdia de bere necesită pentru creşterea ei un complex de substanţe
organice, care a fost denumit bios. Ulterior s-a dovedit că biosul este format din bios I
(mezoinozita), bios II (biotina numită şi vitamina H) şi bios III (acidul pantotenic).
Substanţele bios sunt sintetizate in frunzele tinere. La plantele superioare au mai fost
evidenţiate in meristeme şi in grăunciorele de polen. Alături de bios I, II şi III sunt grupate,
sub numele de „substanţe B" sau de ,,tip bios" şi vitaminele B (tiamina), B (riboflavina), B
(piridoxina), C (acidul ascorbic), substanţe care au rol complex in 1 2 6 creşterea plantelor.
Pentru creşterea rădăcinilor de Linum usitatissimum, cultivate pe mediu nutritiv, prezenţa
tiaminei este obligatorie. In experienţe cu culturi de ţesuturi, s-a stabilit că pentru
creşterea rădăcinilor de trifoi, mazăre, lucernă etc. este necesară prezenţa vitaminei PP,
substanţă care intră in compoziţia NAD+, iar pentru creşterea rădăcinilor de floarea
soarelui sant necesare vitaminele B6 şi PP.

INHIBITORII DE CREŞTERE

Alături de substanţele cu acţiune stimulatoare, in plante au fost identificaţi şi compuşi cu


acţiune
inhibitoare. Astfel, in sucul de roşii au fost identificate substanţe inhibitoare care impiedică
germinarea seminţelor proprii sau de la alte plante. Extractul apos din glomerulele de
sfeclă inhibă
germinaţia seminţelor. Din grupa inhibitorilor naturali fac parte polifenolii complexi şi
compuşii lor. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigiberelinică. Principalii
inhibitori naturali cunoscuţi pană in prezent sant acidul abscisic (ABA), cumarina, acidul
cinamic, scopoletina, acidul ferulic, acidul clorogenic şi naringeninul
Acidul abscisic a fost identificat in toate organele angiospermelor. La Salix, in sucul din
floem se găseşte in concentraţie de 0,1 mg/l, iar in sucul din xilem in concentraţie de 10 ori
mai mică. Sinteza primară a ABA are loc in frunze, de unde migrează in celelalte organe ale
plantelor.

Acidul abscisic inhibă sinteza RNA şi DNA, opreşte germinarea seminţelor şi pornirea in
creştere a mugurilor. In general, grăbeşte imbătranirea ţesuturilor, proces care se
manifestă
prin pierderea turgescenţei, degradarea clorofilelor, accentuarea sintezei carotenilor,
căderea frunzelor şi fructelor.
La endospermul de mazăre şi tuberculii de cartof, ABA inhibă sinteza α-amilazei, indusă de
GA3. ABA se comportă diferit faţă de auxină: in procesul de creştere a coleoptilului are
acţiune antagonistă, iar in procesul de formare a rădăcinilor are acţiune sinergică.
In ultimii ani, au fost sintetizaţi şi experimentaţi o serie de inhibitori sintetici:
cloramfenicolul, morfactinele (fluorenul, clorfluorenul), acidul triodbenzoic, actinomicina D
etc. Unele dintre aceste substanţe sunt aplicate in practică pentru menţinerea repausului
la tuberculii de cartof, bulbii de ceapă etc.
Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilenul (CH2=CH2), un gaz care se
formează in ţesuturile plantelor superioare şi in ciuperci. Acumulat in aer, determină
căderea masivă a frunzelor şi fructelor, prin hidroliza pectinelor şi celulozei din peţiol,
respectiv peduncul.

SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ


Retardanţii constituie o grupă de substanţe active care exercită o acţiune mai
moderată de inhibare a creşterii plantelor.
Spre deosebire de inhibitorii sintetici, ei nu produc malformaţii şi, se pare că, nu
sunt substanţe cancerigene. Retardanţii
se manifestă ca substanţe antimetabolice, antiauxinice şi antigiberelinice. Astfel de
substanţe nu se găsesc în plante, dar,
in momentul cînd se aplică plantelor, se integrează în metabolism.
Mai cunoscuţi sunt: compusul I (clorura de 2,4-diclorbenzilnicotinium sau 2,4 DNC),
compusul II
(AMO-1618), compusul III (cardavan), compusul IV ([3-hidroxietilenhidrazida sau BOH),
compusul V (Phosphon D), compusul VI (Phosphon S), compusul VII (clorura de 2-
cloroetiltrimetilamoniu sau CCC), compusul VIII (acidul- N-dimetilaminosuccinic, Alar sau B-
995) şi compusul IX sau acidul 2-cloroetanfosforic (Ethrel).
Retardanţii inhibă sinteza giberelinelor pentru o perioadă mai scurtă de timp.
Plantele tratate cu aceste substanţe sant normale, dar au o talie mai mică, datorită
internodurilor mai scurte. Retardanţii sant aplicaţi in practică pentru a combate căderea
cerealelor, pentru a provoca reducerea taliei la diferite plante floricole şi a lăstarilor la viţa
de vie şi pomii fructiferi.

5. REGENERAREA ŞI POLARITATEA LA PLANTE


Regenerarea este capacitatea unor anumite porţiuni desprinse de pe o plantă de a reface
planta respectivă. Acest fenomen este întalnit frecvent la alge, ciuperci, briofite,
gimnosperme şi angiosperme. La plantele superioare regenerarea se face din celule
meristematice şi chiar dintr-o singură celulă somatică.
Regenerarea stă la baza înmulţirii vegetative a plantelor superioare (înmulţirea prin marcote
la viţa de vie, prin butaşi de tulpină la pomii fructiferi, sau prin butaşi de frunză la Begonia).
Polaritatea este, de asemenea, un fenomen foarte răspandit la plante, care indică o
diferenţiere profundă morfologică şi fiziologică. Ea are la bază limitarea corelativă a
potenţialelor individuale ale ce-lulelor şi ţesuturilor, care fac ca organismul să fie unitar.
Dacă se desface un filament de Ulothix in celule singuratice, se constată că la baza
celulelor se formează rizoizi, iar la polul apical al acestor celule filamentul verde al talului.
Polaritatea este mai pronunţată la plantele
superioare.
Un exemplu clasic il constituie regenerarea din butaşi, in special la salcie şi muşcată. Dacă
se taie butaşi dintro ramură de salcie şi se introduc intr-un vas cu atmosferă umedă, se
observă că, indiferent de poziţia lor, ei formează rădăcini la polul morfologic bazal şi lăstari
la polul morfologic apical. Aceasta arată că polaritatea nu este influenţată de gravitaţie,
care determină doar orientarea organelor ce se formează la butaşi. Polaritatea regenerării
buta-şului se explică
prin sensul strict polar in care circulă auxina. La partea lui bazală se acumulează auxină, la
inceput cea existentă in butaş şi apoi cea sintetizată de lăstarul nou format. Astfel se
explică de ce gravitaţia nu influenţează locul de formare a rădăcinilor.
Concentrarea auxinei la baza butaşului determină formarea rădăcinilor adventive. Rolul
auxinei in formarea rădăcinilor se poate dovedi prin efectuarea unor inelări la butaşi de
plop la mijlocul lor. in acest caz, fiecare porţiune a butaşului inelat
se comportă ca un butaş aparte. Dacă inelarea se face la 1,5 cm de polul apical, partea de
deasupra zonei inelate nu mai formează rădăcini, deoarece cantitatea de auxină este prea
mică şi se pot forma numai lăstari

6. CORELAŢIILE ŞI DOMINANŢA APICALA


Plantele au intotdeauna muguri care formează lăstari şi muguri care se află in stare de
repaus. Unii lăstari cresc mai mult, alţii mai puţin. Aceasta se datoreşte interacţiunii dintre
mugurii de pe lăstarul respectiv şi se reglează prin intermediul unui mesaj chimic intre
celule. Mesajul chimic (hormonal) presupune o comunicare intercelulară şi este realizat
prin intermediul regulatorilor chimici ai plantelor (auxină, citochinine, gibereline şi
inhibitori). Intensificarea creşterii coleoptilului (in zona de alungire) de către auxina care a
migrat din varful acestuia, constituie un exemplu de corelaţie. Mugurii situaţi sub scoarţa
de pe tulpina pomilor pornesc in creştere numai după indepărtarea coroanei. Aceasta
demonstrează că ei au fost menţinuţi in stare de repaus de coroana in creştere, fiind
inhibaţi de substanţe de natură hormonală. In creşterea organelor vegetative şi orientarea
lor in spaţiu corelaţiile sant deosebit de importante. La plantele dicotiledonate mu-gurii
axilari nu cresc decat atunci cand se inlătură varful tulpinii sau al lăstarului. Inhibiţia
porneşte deci din varful plantei (sau la ramuri din varful acestora), deoarece dacă acesta se
indepărtează, mai mulţi muguri axilari dau naştere la lăstari noi.
Influenţa inhibitoare a mugurelui terminal al tulpinii sau al unui lăstar asupra mugurilor
axilari proprii se numeşte dominanţă apicală. Sunt plante la care nu există dominanţă
apicală şi ca urmare ele cresc sub formă de tufe. Asupra dominanţei apicale au influenţă
pronunţată citochininele. Ele anulează dominanţa apicală a mugurelui terminal. De
asemenea, are o influenţă puternică raportul auxină/citochinină din plantă şi regimul de
nutriţie. Inul cultivat pe nisip are tulpini neramificate, iar cel cultivat pe sol se ramifică
puternic.

E. Libbert (1974) observă că fenomenul de dominanţă apicală se manifestă numai la


plantele care au rădăcini bine dezvoltate sau frunze mari, deci organe sărace in auxină. El
constată că prin aplicarea unui amestec de 0,1 mg auxină şi 0,1 mg cumarină/l se inhibă
mugurele de la prima frunză la mazăre. Aplicate separat, in concentraţie de 0,2 mg/l,
aceste substanţe nu au efect. Această experienţă sugerează că din sistemul radieular şi
frunzele mari migrează in tulpină substanţe de natura cumarinei, care se combină cu
auxina şi formează o substanţă inhibitoare pentru mugure (inhibitorul corelaţiei).

7. STAREA DE REPAUS A PLANTELOR


Schimbările, după anotimpuri, ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă
determină o
ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. Ca rezultat, ciclul de viaţă al plantelor se
compune din
perioade in care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de repaus.
In dependenţă de cauzele care determină incetarea creşterii, la plantele superioare se
cunosc
următoarele tipuri de repaus:
-Repausul impus (forţat) - creşterea celulelor este oprită de condiţiile externe
nefavorabile (lipsa de apă, de oxigen, temperaturi excesive etc.) şi este restabilită după
apariţia condiţiilor favorabile pentru desfăşurarea proceselor vitale.
-Repausul biologic (adevărat, profund, adanc, spontan sau endonom). Este starea in
care creşterea este oprită din cauza unor factori interni şi nu poate fi reluată nici
cand condiţiile externe devin favorabile.
-Repausul relativ. Este o stare in cursul căreia, la anumite organe, creşterea poate
fi reluată sub influenţa unor condiţii specifice de mediu (sub influenţa fotoperioadelor
lungi, sau a tratamentului termic de foarte scurtă durată). De exemplu seminţele de Betula
germinează numai la temperatura de 30°C, dar după tratamentul cu frig ele germinează şi
la 0°C.
-Repausul secundar (indus). Are loc după ieşirea din repausul propriu-zis al organului şi
este determinat de condiţii speciale ale me-diului extern. De exemplu seminţele de
Xanthium răman, sub influenţa temperaturii de 30°C, in stare de repaus chiar şi după
terminarea repausului lor endonom.
-Repausul periodic. Se intalneşte la speciile ale căror seminţe germinează intr-un
procent de 90o/0 intr-o anumită perioadă a anului (de exemplu in aprilie) trei ani succesiv
şi sint incapabile să germineze in intervalele intermediare.
REPAUSUL SEMINŢELOR
După formarea lor, seminţele marei majorităţi a plantelor trec printr-o stare de repaus in
timpul căreia
respiraţia lor se desfăşoară cu o intensitate extrem de scăzută, ca urmare a deshidratării
pronunţate a ţesuturilor. La numeroase specii, starea de repaus a embrionului este insă un
repaus forţat, determinat de particularităţile de structură a invelişuri-lor seminale, care
produc o inhibiţie tegumentară manifestată prin:
-Prezenţa unui tegument foarte dur care se opune creşterii embrionului, sau a unui
tegument foarte gros care este impermeabil pentru apă şi gaze. La seminţele speciilor cu
astfel de tegumente se obţine o germinaţie mai rapidă lezand, prin procedee care poartă
denumirea de scarificare, tegumentul lor prin mijloace mecanice sau chimice (tratarea cu
apă fierbinte, cu H2S04 sau cu acetonă).
-O inhibiţie chimică, determinată fie de o insuficienţă de auxină, fie de prezenţa unor
inhibitori.
Seminţele unor plante din climatele aride germinează bine numai dacă sant spălate cu apă,
procedeu care favorizează inlăturarea substanţelor inhibitoare din ele.
Ieşirea seminţelor din starea de repaus poate fi provocată şi prin tratamente fizice:
- prin acţiunea frigului in nisip umed (procedeu de stratificare)
- prin ţinerea lor un timp intr-o atmosferă uscată.
- prin tratarea lor cu lumină, in cazul unora dintre specii. Seminţele de Nicotianatabacum,
Lactuca sativa, Lythrum salicaria etc. nu germinează la intuneric. Dacă sant tratate insă
cateva minute (uneori chiar secunde) cu lumină, ele germinează. Aceste seminţe sunt deci
fotosensibile (fotoblastice). Sub influenţa luminii roşii se produc o serie de efecte
fiziologice la seminţe (descompunerea inhibitorilor, creşterea conţinutului in gibereline,
etilenă şi citochinine, sinteza sau activarea enzimelor hidrolitice).

REPAUSUL MUGURILOR
Factorii externi care intervin în inducerea repausului la muguri sunt temperatura şi
durata de iluminare zilnică.
-este de natură ereditară
- factorii externi care intervin in inducerea repausului la muguri sunt temperatura şi
durata de iluminare zilnică.
- se disting trei tipuri de muguri adaptaţi la diferite condiţii de temperatură:
-capabili să crească numai la temperaturi joase
-capabili să crească numai la temperaturi ridicate
-capabili să crească numai la temperaturi mijlocii

Iluminarea plantelor cu zi lungă determină creşterea vegetativă, iar condiţiile de zi scurtă


determină incetarea creşterii vegetative şi intrarea mugurilor in repaus. Mugurii intraţi in
repaus sub acţiunea fotoperioadei scurte, in general, nu pot relua creşterea sub acţiunea
fotoperioadelor lungi. De la această regulă fac excepţie Tilia, Cornus etc., care menţinute
in zi lungă, sau Fagus silvatica, menţinut la lumină continuă, pot să-şi restabilească
creşterea.
Stimulul fotoperiodic poate fi perceput in anumite cazuri chiar de muguri (Betula
pubescens), insă in majoritatea cazurilor este perceput de frunze. Pigmentul responsabil de
perceperea stimulului luminos este fitocromul.
Ieşirea din starea de repaus a mugurilor poate fi forţată prin scufundarea ramurilor
detaşate in băi de apă caldă (40°C) pentru un timp de cateva ore, sau prin ţinerea lor
un anumit timp intr-o atmosferă cu eter, fum sau etilen. Aceste procedee se folosesc in
floricultură pentru a grăbi inflorirea timpurie a unor plante ornamentale

8. GERMINAREA SEMINŢELOR

Apa. Germinarea seminţelor incepe cu absorbţia apei. Ca urmare, sămanţa creşte in


greutate şi volum, coloizii din embrion şi endosperm işi măresc volumul, celulele devin
turgescente. Seminţele leguminoaselor absorb cantităţile cele mai mari de apă (185o/0
la mazăre); cerealele absorb 40—60o/0. Imbibiţia are loc intens in primele ore, apoi se
efectuează mai lent şi este urmată de o nouă intensificare cand incepe alungirea
radiculei.
Oxigenul. In timpul germinării seminţele respiră intens. Cantitatea de O, necesară
germinării depinde de natura substanţelor de rezervă pe care le conţin seminţele. Cele
oleaginoase consumă mai mult oxigen decat cele amidonoase, deoarece transformarea
lipidelor in amidon necesită o cantitate destul de mare de oxigen.
Temperatura. Temperatura necesară germinării seminţelor este in legătură cu adaptarea
plantelor la condiţiile de mediu. Temperatura minimă de germinare a seminţelor
plantelor de origine sudică este mai ridicată decat cea a seminţelor plantelor originare
din regiunile nordice. Plantele de cultură au nevoie pentru germinarea seminţelor.
Lumina. Acest factor are influenţă asupra germinării la un număr destul de mic de specii.
Ranunculus, Allium, Lythrum germinează numai in prezenţa luminii. Germinarea
seminţelor de Betula, Juncus, Lactuca sativa, Fragaria virginiana, Agrostis tenuis este
stimulată de prezenţa luminii, iar la cele de Silene armenia, Helleborus niger, Lamium
amplexicaule şi altele, lumina inhibă germinarea.

METABOLISMUL GERMINĂRII
In cursul germinării are Ioc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe, pe cale
enzimatică. După natura substanţelor de rezervă, seminţele pot fi grupate in
-amidonoase (reprezentate prin cele care conţin in proporţie mare hidraţi de carbon),
-oleaginoase (cele care conţin in proporţie mai mare lipide),
-albuminoase (care conţin proteine in proporţie mai mare).

In timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă, cele cu greutate


moleculară mare se transformă in substanţe cu greutate moleculară mică, solubile in
apă, ele fiind utilizate in procesele de creştere ale embrionului.
Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze,
fosforilaze). La inceput este degradat de α-amilază in oligoglucide solubile, care sunt
convertite de β-amilază in maltoză, care este transformată de α-glucozidază in glucoză.
Fosforilazele degradează amidonul in glucoză, care se oxidează complet şi dă naştere
la ATP.
Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei in glicerină şi acizi graşi. Glicerina se
transformă in zaharuri, iar acizii graşi reacţionează cu coenzima A şi se transformă prin
dehidrogenare, in acetil-coenzimă A, care intră in ciclul acizilor tricarboxilici in procesul
de respiraţie a embrionului.
Proteinele de rezervă (grăuncioarele de aleuronă) sunt hidrolizate de către
proteaze şi sunt descompuse in substanţe din ce in ce mai simple: peptide, aminoacizi,
amide, amoniac. Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi, care constituie
materialul de bază pentru sin-teza de noi molecule de proteine.
Descompunerea substratului respirator se efectuează cu eliberare de energie
calorică şi mecanică. Termogeneza se realizează la nivelul embrionului.
La determinarea calităţii materialului de semănat trebuie să se ţină seama in primul rind de
insuşirile care influenţează creşterea şi dezvoltarea embrionului. După standardele de
condiţii tehnice calitatea seminţelor destinate insămanţărilor se stabileşte după puritate,
facultatea germinativă, starea sanitară şi umiditatea lor.
Pentru aceşti indici se prevăd limite minime pentru puritatea şi facultatea germinativă a
seminţelor şi limite maxime pentru starea sanitară şi umiditatea lor.