Aspecte unice în managementul cercetarii și dezvoltarii

Organizațiile de cercetare-dezvoltare sunt diferite de alte organizații datorita oamenilor care lucrează în
astfel de organizații, ideilor care sunt generate, fondurilor de cercetare care sunt obținute, precum și de
cultura organizației. Aceste patru elemente-oameni, idei, fonduri, și cultura, sunt elementele de bază
ale unei organizații de cercetare și dezvoltare.

a. Oamenii din organizații de cercetare și dezvoltare în mod normal ar trebui sa fie absolventi de
specialitate și cu un nivel ridicat de aptitudini. Acestia sunt incurajati in perioada de formare profesionala
de a lucra în mod autonom și de a arata o inițiativă considerabila. Au fost identificate patru trasaturi de
personalitate diferite:

•Tipul creativ. Tipurile creative sunt generatoare de idei, familiarizati cu rezolvarea problemelor
abstracte și au o preferinta pentru a lucra singuri.

•Tipul antreprenorial. Persoanele antreprenoriale pot gestiona bine riscurile dand în acelasi timp
profitabilitate unui produs sau prioritate unui proiect mare.

•Tipul analitic. Oamenii analitici fac totul complex și preferă să aibă ordine și organizare, evitând
totodată riscul.

•Tipul dezvoltator. Persoanele orientate spre dezvoltare, au tendința de a gravita spre proiecte de echipă
și a menține un nivel ridicat de activitate în timp ce coopereaza cu alții.

b.Ideile într-o organizație de cercetare și dezvoltare sunt generate printr-o rețea de comunicații unică și
facilitată de etosul unei comunități științifice. Pentru idei generatoare, personalul trebuie să fie competent
tehnic într-unul sau mai multe domenii și sa aiba capacitatea de a conceptualiza. Acestia trebuie să fie
obisnuiti cu gândirea abstractă și sa aiba un real interes pentru cercetare și dezvoltare.

c.Fondurile: Sursele de finanțare pentru organizațiile de cercetare-dezvoltare sunt diferite de cele pentru
orice alta organizatie similara. Sunt necesare fonduri pentru personal, echipamente, birouri si spatii de
laborator, biblioteci, calculatoare, delegatii, consumabile, etc. Pentru a menține excelența în cercetare,
este necesar de a atrage oameni de stiinta talentati si e nevoie de laboratoare bine echipate. Nimic din
toate astea nu este posibil fără sprijin financiar suficient. Acest sprijin financiar, cuplat cu beneficii de
productivitate din cercetare dă organizațiilor de R & D o caracteristica unica.

d.Cultura unei organizații se referă atat la elemente obiective, cat și subiective. Pentru o organizație de
cercetare și dezvoltare, elemente obiective, cum ar fi instalații de laborator de cercetare si echipamente de
birou și clădirile sunt diferite de cele ale altor organizații. Elementele subiective, cum ar fi reguli, legi,
proceduri standard de operare, ipoteze, valori și norme pentru o organizație de cercetare și dezvoltare
sunt, de asemenea, diferite. Cultura și alte elemente variaza de la o organizație de cercetare și dezvoltare
la alta; cu toate acestea, ca un grup, organizațiile de cercetare-dezvoltare, în general, posedă caracteristici
unice.
Cercetarea si dezvoltarea-definitii si clasificare

The National Science Foundation (NSF) clasifică și definește cercetarea, după cum urmează:

a. Cercetare de baza (fundamentala). Cercetarea fundamentală are ca obiectiv o cunoaștere mai

completă sau înțelegere a subiectului în studiu, fără aplicații specifice în minte. Se bazeaza pe muncă
experimentală sau teoretică întreprinsă în principal pentru a dobândi cunoștințe noi despre bazele
fenomenelor și faptelor observabile, fără a avea in vedere nici o anumită aplicație sau utilizare. Cercetarea
fundamentală analizeaza proprietăți, structuri și relații cu scopul de a formula și testa ipoteze, teorii sau
legi. Rezultatele cercetării de bază nu sunt valorificate financiar, dar sunt, de obicei, publicate în reviste
științifice sau transmise colegilor interesați.

b. Cercetare aplicată. Cercetarea aplicată este îndreptată spre câștigarea de cunoștințe prin care o nevoie
specifică, recunoscuta poate fi îndeplinita prin diferite mijloace. În industrie, cercetarea aplicată include
investigații necesare pentru descoperirea de noi cunoștințe științifice, care au obiective comerciale
specifice cu privire la produse, procese sau servicii.

c. Dezvoltarea. Dezvoltarea este utilizarea sistematică a cunoștințelor sau înțelegerilor dobândite din
cercetare, îndreptate spre producerea de materiale utile, dispozitive, sisteme sau metode, inclusiv
proiectarea și dezvoltarea de prototipuri și procese." Dezvoltarea experimentală este o muncă sistematică,
bazându-se pe cunoștințele existente dobândite de cercetare și experiența practică, care se referă la
producerea de noi materiale, produse și dispozitive, instalarea de noi procese, sisteme și servicii, sau la
îmbunătățirea substanțială a celor deja produse sau instalate.

Pentru a oferi definiții funcționale și ușor de înțeles pentru diverse activități de cercetare, Science
Indicators clasifică activitățile de cercetare și dezvoltare ca eforturile în știință și inginerie, după cum
urmează:

• Inregistrarea de progrese semnificative în întregul domeniu de înțelegere a cercetării naturale și sociael-

cercetarea de bază

• Promovarea activitatii inventive pentru a obtine progrese tehnologice-cercetarea aplicata si dezvoltarea

• Combinarea înțelegerii și invenției în formă de produse și procese sociale utile și accesibile-inovarea

II. STRATEGIA ORGANIZAȚIILOR DE CERCETARE-DEZVOLTARE (C & D)

Managementul strategic este un proces de gândire conștient în care indivizii și organizațiile au stabilit
obiective precum și mijloacele prin care ele pot fi atinse.

La nivelul cel mai de bază, strategia constă din:

• Obiective, care descriu ceea ce organizația dorește să realizeze precum si momentul când doreste să le
atingă

• Politici, care sunt liniile directoare generale de organizare ulterioara

• Programe, care sunt pas cu pas secvențe de acțiune care, în liniile directoare, ajută o organizație să își
atingă obiectivele.

O strategie este nimic mai mult decât un angajament la un model de comportament menit să câștige o
competiție.

Există trei scopuri esențiale (și cerințe) pentru o strategie bună. O strategie bună prevede consistență,
coerență, și aliniere.

a. Constistenta: avantajul nu este rezultatul unei singure decizii, ci mai degrabă rezultatul cumulat a unei
serie de decizii, acțiuni și comportamente în timp. O strategie bună oferă un cadru pentru luarea deciziilor
consistente în timp ce se atinge obiectivul dorit.

b. Coerența: Într-o organizație complexă, multe decizii luate în fiecare zi pot modela capacitățile
competitive (cine este angajat si promovat, care proiecte sunt finanțate, care piese sunt cumpărate, care
sunt partenerii angajati pentru colaborare, etc.). Aceste decizii sunt adesea luate în colțuri îndepărtate ale
organizației (și în prezent, în diferite părți ale globului). Strategia prevede un mecanism de integrare
pentru a asigura ca aceste decizii tactice sunt coerente. Fără o strategie, este imposibil de a realiza
coerența. Organizațiile incearca uneori să compenseze o strategie slaba prin crearea de comisii și altele
mecanisme de comunicare pentru a se asigura ca deciziile sunt respectate. Dar astfel de dispozitive sunt
un substitut slab și ineficient pentru o strategie buna si clară.

c. Alinierea: Organizații prospera atunci când strategiile lor sunt aliniate la realitățile mediului sau
contextului organizațional în care își desfășoară activitatea. O organizație de cercetare și dezvoltare
trebuie să aibă o strategie care este aliniata la strategia mai largă de afaceri a organizației în care își
desfășoară activitatea.

Elemente ale strategiei de C&D

a. Arhitectura se refera la setul de decizii în jurul modului în care organizatia de C & D este
structurata atât organizatoric și geografic.
b. Procesele sunt căi formale și informale prin care care C & D se realizează.
c. Oamenii sunt în mod evident un aspect extrem de important al unui sistem de cercetare și
dezvoltare. În ciuda utilizarii tot mai mare de instrumente sofisticate, simularii pe calculator, si
automatizarii, cercetarea-dezvoltarea este încă un proces intens de muncă.
d. Portofoliul se referă la alocarea resurselor in diferite tipuri de proiecte de cercetare și dezvoltare,
precum și criteriile utilizate pentru a sorta, prioritiza și selecta proiectele. Portofoliul de cercetare-
dezvoltare ar trebui să reflecte prioritățile strategiei de cercetare și dezvoltare.

DEFINITIA SI ATRIBUTELE CREATIVITATII

Creativitatea este privită în mod diferit în diferite discipline: în educație este numita innovatie, în afaceri
spirit antreprenorial, în matematică este adesea echivalată cu rezolvarea unei probleme, și în muzică, este
cunoscuta ca” performanță" sau "compoziție ". Un produs creativ in diferite domenii se măsoară în raport
cu normele din domeniu, cu propriile sale reguli, abordări și concepții de creativitate.

Creativitatea este definita ca fiind capacitatea de a produce idei noi și originale. Cu toate acestea,
noutatea nu este suficienta pentru a clasifica o soluție ca fiind ceva original. Ideea este de a avea un scop
specific și de a rezolva o problemă determinată.
Din cele peste 30 de atribute, cele semnificative sunt:

•Fluenta conceptuala (capacitatea de a-și exprime ideile bine și reformularea ideilor) •Abilitatea de a
produce un număr mare de idei rapid

•Capacitatea de a genera idei originale și neobișnuite

•Abilitatea de a separa sursa (cine a spus) de continut (ce a spus) în evaluarea informațiilor

•Capacitatea de a iesi in evidenta si de a fi un pic deviant de alții

•Interesul în fata unei probleme

•Perseverența în probleme ulterioare oriunde s-ar duce

•Dorința de a petrece timpul analizand și explorand

•Valorificarea problemelor intelectuale și cognitive

Fazele creativitatii

a) Prepararea sau pregătirea este o etapă complexă şi uneori chiar decisivă, în care au loc:

- observaţia şi sesizarea problemei;

- analiza şi definirea problemei, pentru a clarifica necesitatea creativităţii;

- strângerea materialului informaţional, de preferinţă cât mai variat;

- formularea de ipoteze preliminare, restructurarea materialului şi apariţia primelor soluţii.

b) Incubaţia este etapa de aşteptare, în care activitatea se desfăşoară preponderant în plan mintal,
preconştient, cu grad mai mare de libertate şi flexibilitate. Persoana este aparent pasivă, dar
mintal realizează operaţii de combinare şi sinteză între informaţiile deja stocate şi cele noi.
c) Iluminarea este momentul central al creaţiei, bazat pe etapele anterioare. Ideea, soluţia la o
problemă apare brusc, fără intervenţia unei persoane, prin asociaţii, analogii între domenii. Se
poate produce în stări conştiente sau mai puţin conştiente (somn, trezire). Este facilitată de unele
condiţii cum sunt: ambianţă plăcută, linişte, singurătate, capacitate de transpoziţie.
d) Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire şi cizelare a ideilor, soluţiilor. Pentru domeniul
tehnico-ştiinţific, verificarea se realizează în trei faze, prin:

- proiectul pentru materializarea ideii într-o soluţie tehnică reală;

- execuţia, sau realizarea fizică la nivel de laborator;

- experimentele pentru confirmarea practică a realizării ideii.

Finalizarea ideilor creatoare necesită eforturi mari spirituale, fizice şi susţinere financiară.
INOVAREA

Termenul de inovație este derivat din termenul latin „innovatus”, ceea ce înseamnă a reinoi sau a
schimba. În timp ce noutatea și schimbarea sunt concepte cheie, definițiile contemporane subliniaza de
multe ori aplicarea de idei noi, dar nu întotdeauna, într-un sens comercial. Inovația a fost și continuă să fie
un subiect important de studiu pentru un număr diferit de discipline, inclusiv economie, afaceri, inginerie,
stiinta, și sociologie. În ciuda faptului că inovarea a fost studiata într-o varietate de discipline, termenul
este de multe ori gresit înțeles și poate fi uneori confundat cu termeni cum ar fi schimbare, invenție,
design, și creativitate.

Concepte asemanatoare inovarii

Inovarea este adesea folosita în legătură cu termeni cum ar fi invenția, creșterea, creativitatea, design-ul,
exploatarea, schimbarea, esecul, spiritul antreprenorial, clienții, cunoasterea și societatea.

1) Inovarea și invenția

Inventia este un termen des folosit în contextul inovării. Inventia are definitie separata în dicționar și este
definită după cum urmează (New Oxford Dictionary of English).: Crearea de ceva nou, care nu a existat
niciodată înainte. Inventia nu trebuie să îndeplinească nici o nevoie utilă clientului și nu trebuie să includă
exploatarea conceptului pe piață. Inovarea diferă de invenție prin aceea că ea este mai mult decât crearea
de ceva nou, ea incluzand exploatarea în beneficiul consumatorului si un plus de valoare pentru
consumatori. Inventia este adesea măsurată ca abilitatea de a breveta o idee.

2) Inovarea și creșterea

Inovația poate fi privita ca un efort final și concentrat pentru a obține schimbări în potențialul economic
sau social al unei organizații. Creșterea poate apărea într-o serie de moduri, cum ar fi o mai bună calitate a
serviciilor în cadrul organizațiilor non-profit și reducerea costurilor, precum și creșterea cifrei de afaceri
în organizații cu profit.

3) Inovarea și creativitatea

Creativitatea este privita ca un element cheie pentru inovare și este un abilitate specifica tuturor ființelor
umane. Creativitatea este un proces mental care duce la producerea de idei noi si concepte care sunt utile
si practice. Procesul de creație consta din patru faze distincte: pregătirea, incubare, iluminare, precum și
verificarea. Revizuirile ulterioare ale acestui proces au adăugat-o fază finală, elaborarea, în care ideea este
structurata și finalizată într-o formă care poate fi ușor comunicata altor persoane. Creativitatea presupune
un nivel de originalitate și noutate, care este esențial pentru inovare. Deși creativitatea este o parte
fundamentală a inovării, este greșit să schimbam termenii. Inovarea încurajează prelucrarea (în plus) a
procesului creativ (ideea), astfel încât să permită exploatarea valorii sale potențiale prin dezvoltare.

4) Inovarea și creativitatea

Creativitatea este privita ca un element cheie pentru inovare și este un abilitate specifica tuturor ființelor
umane. Creativitatea este un proces mental care duce la producerea de idei noi si concepte care sunt utile
si practice. Procesul de creație consta din patru faze distincte: pregătirea, incubare, iluminare, precum și
verificarea. Revizuirile ulterioare ale acestui proces au adăugat-o fază finală, elaborarea, în care ideea este
structurata și finalizată într-o formă care poate fi ușor comunicata altor persoane. Creativitatea presupune
un nivel de originalitate și noutate, care este esențial pentru inovare. Deși creativitatea este o parte
fundamentală a inovării, este greșit să schimbam termenii. Inovarea încurajează prelucrarea (în plus) a
procesului creativ (ideea), astfel încât să permită exploatarea valorii sale potențiale prin dezvoltare.

5) Inovare și exploatare

Există numeroase definiții alternative ale inovarii. O alternativă populară este de a prezenta inovarea ca o
invenție care a fost exploatată comercial. În această definiție alternativă, termenul de invenție are același
înțeles ca și cel menționat mai devreme, adica, ceva nou, care nu a existat niciodată înainte. Crearea de
ceva nou deriva din capacitatea creatoare a organizației și oferă oportunități de a fi exploatat. Această
definiție alternativă a inovării a fost exprimată după cum urmează

Inovarea = Inventie + Exploatare

Prin urmare, inovarea poate fi privit ca abordarea sistematică la crearea unui mediu bazat pe descoperire,
creativitate, invenție și exploatarea comercială a ideilor care răspund unor nevoi noi. Definiția se
potrivește foarte bine cu multe exemple de inovare, cum ar fi inventarea tranzistorului utilizat în
calculatoare, radiofrecvenței (RFID) sau a marcilor utilizate pe cărțile de identitate. Această definiție
alternativă are, de asemenea, un accent puternic tehnologic, deoarece multe inventii sunt bazate pe
tehnologie.

6) Inovare și schimbare

Desi am vedea inovarea ca un rezultat al schimbarii, este incorect să echivalam inovarea cu toate formele
de schimbare. Pentru a considera schimbarea ca si inovație, trebuie să aibă un anumit grad de
dezirabilitate și intenționalitate. Când analizam inovarea și schimbarea, o altă diferență devine evidenta.
Acest lucru este acela că schimbarea poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra organizării, iar
inovarea prin definiție trebuie să fie pozitiva, adaugand valoare pentru consumator. Prin urmare, se poate
concluziona că, deși inovarea poate fi privita ca o schimbare, nu orice schimbare poate fi privita ca
inovare.

7) Inovare și esec

Unul dintre primii scriitori care au subliniat importanța inovării a fost Schumpeter (1942), care a descris
inovația ca o "distrugere creatoare" esențială pentru creșterea economică. Inovația este esențială pentru a
ajuta organizațiile să crească. Creșterea este adesea măsurată în termeni de cifra de afaceri și profit, dar
creșterea poate apărea, de asemenea, în cunoștințe, experiență umană, precum și in eficiența și calitatea
produselor, proceselor și serviciilor. Procesul de inovare va implica in mod natural idei nereușite. Acestea
sunt văzute ca un produs secundar natural a procesului de inovare. Pentru ca unele idei sa reușeasca, mai
multe trebuie să eșueze.

8) Inovare și antreprenoriat

Termenii antreprenoriat și inovare sunt adesea folositi interconectat, dar acest lucru nu este obligatoriu.
Inovarea este adesea baza pe care o afacere antreprenorială este construita din cauza avantajului
competitiv oferit. Pe de altă parte, actul de antreprenoriat este doar o modalitate de a aduce o inovație pe
piață. Antreprenorii tehnologici aleg de multe ori sa construiasca un start-up în jurul unei inovații
tehnologice. Acest lucru va oferi resurse financiare și pe bază de calificare, care vor exploata
oportunitatea de a dezvolta si comercializa inovarea.
 9) Inovare și clienți

O inovație trebuie să adauge valoare pentru clienții, care achiziționeaza, folosesc produsul sau serviciul si
percep o îmbunătățire. O parte importantă a procesului de exploatare este de a asigura că inovarea
îndeplinește în mod adecvat nevoile potențialilor clienților. Cu cat inovarea îndeplinește mai bine nevoile
clientului, cu atat mai repede clienții o adopta. O greșeală comună a unor companii tehnologice este aceea
ca tind să se concentreze mai mult pe capacitatea tehnologică, decât la modul in care tehnologia poate
satisface nevoile clientilor.

10) Inovarea și societatea

Inovarea este un atribut care este benefic pentru o societate mare, cum ar fi o națiune sau regiune. Nu
numai ca inovarea introduce noi produse și servicii care vor îmbunatati viața indivizilor, atât la nivel
național și internațional, ci contribuie în mod semnificativ la creșterea economică. Procesul de inovație de
asemenea, duce la creștere economică prin asigurarea competitivității costurilor în cadrul unei națiuni și
atragerea de investiții ale unor organizații care isi stabilesc bazele acolo.

11) Inovarea și societatea

Inovarea este un atribut care este benefic pentru o societate mare, cum ar fi o națiune sau regiune. Nu
numai ca inovarea introduce noi produse și servicii care vor îmbunatati viața indivizilor, atât la nivel
național și internațional, ci contribuie în mod semnificativ la creșterea economică. Procesul de inovație de
asemenea, duce la creștere economică prin asigurarea competitivității costurilor în cadrul unei națiuni și
atragerea de investiții ale unor organizații care isi stabilesc bazele acolo. Economiile naționale se dezvolta
prin inovare, prin procese de fabricație și vânzarea produsele inovatoare rezultate pe piața mondială.
Aceste activități aduc nu numai profit în economie si creșterea produsului intern brut, dar, de asemenea
ofera oportunități de angajare. Pe de altă parte, inovația poate avea un impact negativ asupra societății
prin indepartarea industriile tradiționale sau prin aparitia unor efecte secundare nedorite.

MOTOARE ALE INOVĂRII

Diversi factori încuraja o organizație să inoveze. Fiecare dintre aceste motoare cere inovație și învățare
continuă, astfel încât procesul poate fi repetat continuu. Aceste motoare ajuta, de asemenea, pentru a crea
noi obiective organizationale si a genera noi idei pentru îndeplinirea acestor obiective. Aceste drivere pot
fi rezumate după cum urmează:

• Tehnologii emergente

• Acțiunile Concurentei

• Noi idei de la clienți, parteneri strategici, și angajați

• Schimbări emergente în mediul extern

CATEGORII DE INOVARE

a) Inovarea produsului aduce schimbări benefice produselor fizice. Exemplele includ:

* Introducerea unui noi dimensiuni a ecranului pentru televizoare

* Trecerea de la un televizor cu tub la unul cu ecran plat

* Adăugarea de noi functionalitati, cum ar fi accesul la internet prin intermediul televizoarelor

b) Inovarea procesului face schimbări benefice în procesele care genereaza produse sau servicii, de
exemplu :

• Construirea de noi sisteme care asamblează un televizor mai rapid și mai ieftin

• Reproiectarea liniilor de asamblare, astfel încât televizoarele pot fi fabricate mai fiabil

• Outsourcing-ul producției de plastic ce acoperă televizoarele astfel încât costurile pot fi reduse
și calitatea îmbunătățită

Unele diferențe între inovarea de produs și cea de proces includ următoarele :

* Inovarea de produs necesita mai mult timp si investiții mai mari decât inovarea de proces

* Inovațiile de produs sunt mult mai vizibile pentru piața externă decât inovațiile de proces

* Inovații de produs sunt văzute ca domeniul cercetarii-dezvoltarii și departamentelor de

proiectare; alternativ, inovarea de proces este privita ca domeniul operațiunilor și departamentele de
calitate

c) Inovarea serviciilor aduce schimbări benefice pentru serviciile pe care le utilizează clienții.
Exemplele includ :

• Schimbarea modului în care dealerii vând noile televizoare cu scopul de a reduce costurile

• Schimbarea modului prin care clienți scapa de televizoarele vechi prin introducerea unei politici
de preluare

• Opțiuni de finanțare, pentru a permite clienților să cumpere televizoare

CLASIFICAREA INOVARII

Inovarea poate fi clasificata ca inovare radicală si inovare incrementală .

INOVAREA RADICALĂ este inovarea care face schimbări majore în ceva deja stabilit. O schimbare
poate reprezenta o inovație radicală atunci când este privita la un nivel tehnologic, dar impactul poate fi
doar elementar atunci când sunt privite la nivel organizațional. Termenul radical de multe ori se referă la
nivelul de contribuție, la eficiența sau venitul organizației.
Inovația radicală poate aduce beneficii foarte mari pentru o organizație în ceea ce privește creșterea
vânzărilor și a profiturilor, dar este de asemenea extrem de riscanta.

Există AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE pentru ambele tipuri de inovare, atat incrementală cat și
radicala. Inovarea radicală are avantajul de a crea o schimbare radicală în creșterea organizatiei.
Dezavantajul este nivelul ridicat de risc și costul ridicat in caz de eșec. Avantajele inovației incrementale
sunt risc mai scăzut și posibilitatea de a obține grade mici de creștere. Cu toate acestea, dezavantajul
comparativ cu inovația radicală este faptul ca pentru a atinge obiectivele de creștere înaintea altor
concurenți se face mult mai lent, ceea ce duce la o pierdere de avantaj competitiv.

ECHIPA

O echipa este definita ca fiind un număr mic de persoane cu abilități complementare care se angajeaza sa
aiba un scop comun, un set de obiective de performanță și de abordare pentru care ei înșiși dețin reciproc
responsabilitatea. Echipa poate fi temporară sau permanentă, dar ambele tipuri necesită interacțiune și
îndeplinirea misiunii comune.

Rolul funcțional al liderilor de echipă

Rolul liderilor de echipă pot fi grupate în două categorii de bază :

1. Dezvoltarea și conturarea proceselor de echipă

2. Monitorizarea și gestionarea performanței echipei în curs de desfășurare.

Motivatia a fost un punct central pentru studii de la inceputul secolului 20 și mulți cercetători au încercat
să identifice ceea ce conduce exact oamenii să facă ceea ce fac. Motivația pentru atingerea unor obiective
este un factor important in performanta cercetătorilor și în eficacitatea organizațională. Persoanele fizice
au obiective și organizațiile au obiective.

Eficacitatea organizațională depinde de

-motivația individuală pentru eficacitatea organizațională (de exemplu, obiectivele individuale, care sunt
compatibile cu obiectivele organizației),

-performanța individuală (doar pentru că unul are obiectivele corecte nu duce în mod automat la
performanță eficientă)

-o coordonare adecvată a performanțelor individuale.

TIPURI DE MOTIVARE

Motivația pot fi clasificata în motivația intrinsecă (condusa de un interes profund și implicare în muncă,
de curiozitate, bucurie, sau un sentiment personal de provocare) și motivația extrinsecă (condusa de
dorința de a atinge un scop, care este parte din munca în sine - cum ar fi atingerea unui recompense
promise, un termen limita sau câștigarea unui concurs ). În cadrul mediului de cercetare care a studiat
efectul de motivație intrinsecă pe creativitate, există o acceptare generală care spune ca motivația
intrinsecă duce la capacitatea creatoare mai mare, decat cea extrinseca.
Motivația intrinsecă provine din percepția individuală de autodeterminare și competență. Există multe
stimulente pentru motivarea intrinsecă și creativitate. Acestea includ încurajarea de catre organizatie,
încurajare de catre sefi, suport in munca de echipa, resurse suficiente, lucru provocator, libertate. Printre
obstacolele de creativitate, s-au găsit: impedimente organizatorice (de exemplu, critici dure pentru idei
noi, evitarea riscului ridicat, și concurența internă distructiva) si o mare presiune asupra volumului de
muncă (de exemplu, termene finale extreme și distragerea de la locul de muncă de creație).

CERCETAREA STIINTIFICA

Clasificarea stiintelor

Cercetarea este un studiu detaliat al unui subiect, în special în scopul de a descoperi (noi) informații sau
ajunge la o (nouă) înțelegere. Etimologic, cuvântul "știință" este derivat din cuvântul latin scientia care
înseamnă cunoștințe. Științele pot fi grupate în două mari categorii: științe naturale și științe sociale.

Științele naturale sunt stiintele care sudiaza obiecte sau fenomene care apar în mod natural, cum ar fi
lumina, obiectele, materia, pămânult, corpurile cerești, sau corpul uman. Științele naturii pot fi clasificate
în științe fizice, științele pământului, științele vieții, și altele.

Științele sociale studiaza persoane sau colecții de persoane, cum ar fi grupurile, firmele, societățile,
economiile si comportamentele lor individuale sau colective. Științele sociale pot fi clasificate în
discipline precum psihologia (știința comportamente umane), sociologia (știința grupuri sociale), precum
și economia (știința firme, piețe și economii).

Tipuri de Cercetare Stiintifica

Stiintele pot fi clasificate în funcție de scopul lor, in:

Științele de bază, numite si științe pure, sunt cele care explica obiectele cele mai de bază și forțele,
relațiile dintre ele, și legile care le reglementează. Exemplele includ fizica, matematica, și biologia.
Științele aplicate, numite si științe practice, sunt științele care aplică cunoștințele științifice din domeniul
stiintelor de baza intr-un mediu fizic.

Scopul științei este de a crea cunoștințe științifice. Cunoașterea științifică se referă la un corp generalizat
de legi și teorii pentru a explica un fenomen sau comportament de interes care sunt achiziționate utilizând
metoda științifică.

Forme de cercetarea stiințifică

În funcție de formarea și interesul unui cercetător, cercetarea științifică poate lua una din cele două forme
posibile: inductiva sau deductiva. În cercetare inductiva, scopul unui cercetător este de a deduce
concepte teoretice și modele de date observate. În cercetarea deductiva, scopul cercetătorului este de a
testa concepte și modele cunoscute din teorie folosind noi date empirice. Prin urmare, cercetarea
inductivă este numită și cercetare-construire teorie, iar cercetarea deductiv este de cercetare testare-
teorie.

Cercetarea inductiva și deductiva sunt două jumătăți ale ciclului de cercetare care în mod constant
reiterează între teorie și observații. Nu poți face cercetare inductiva sau deductiva dacă nu suntem
familiarizați atât cu teoria cat si cu datele componente de cercetare.
Etapele cercetării ştiinţifice sunt următoarele:

a. alegerea temei de cercetare;

b. documentarea ştiinţifică;

c. realizarea temei;

d. redactarea lucrării ştiinţifice;

e. valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice

MANAGEMENTUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Managementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul elementelor cu caracter organizaţional,

informaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se desfăşoară activitatea de cercetare
ştiinţifică şi se asigură eficienţa acesteia.

Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice s-au stabilit treptat, ca rezultat al
generalizării aspectelor teoretice şi practice legate de cercetarea ştiinţifică. Acestre principii sunt:

1. Principiul compatibilităţii dintre mecanismele de realizare a managementului şi caracteristicile

generale, interne ale cercetării ştiinţifice. Orice incompatibilitate conduce la disfuncţionalităţi, care
afectează eficienţa activităţii, starea de spirit din echipa de cercetare, activitatea de ansamblu şi chiar
beneficiarii.

2. Principiul managementului participativ. Cercetătorii pot să influenţeze eficienţa muncii în proporţii

mai mari decât la alte tipuri de activităţi. Ei pot participa la elaborarea deciziilor pentru stabilirea
direcţiilor dezvoltării ştiinţei, la formularea politicii ştiinţei şi la corelarea cu strategia de dezvoltare
economico-socială.

3. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică. Atragerea şi

stabilizarea personalului valoros în cercetare depind major de motivaţia personalului, cointeresarea la
rezultate, participarea la profit, obţinerea unor procente din drepturile de brevetare şi de vânzare etc.

4. Principiul eficienţei, care sintetizează principiile precedente, fiind scopul activităţii de cercetare
ştiinţifică. Se realizează în mod particular pentru fiecare tip de cercetare ştiinţifică, urmărind eficienţa
internă (cheltuieli, venituri, beneficii), dar şi eficienţa externă (efecte, costuri, profit).

Funcţiile managementului cercetării ştiinţifice sunt aceleaşi indiferent de domeniul de activitate şi

nivelul ierarhic al managerului, respectiv:

• Planificarea: stabilirea unui plan de acţiune pentru îndeplinirea obiectivelor;

• Organizarea: stabilirea unui sistem de relaţii de lucru între persoanele implicate, acordarea de
responsabilităţi în vederea îndeplinirii obiectivelor;

• Recrutarea personalului: selectarea şi instruirea personalului pentru anumite posturi din structura
organizaţională;
• Conducerea (antrenarea): crearea unui mediu pentru motivarea personalului;

• Controlul: stabilirea, măsurarea şi evaluarea gradului de performanţă al activităţilor în raport cu

obiectivele planificate

Componentele principale ale managementului cercetării ştiinţifice sunt de natură organizatorică,

informaţională, decizională şi de gestiune.

Subsistemul organizatoric este alcătuie din două moduri de organizare: formală şi informală.
Organizarea formală este reprezentată de structurile în care se desfăşoară cercetarea: ateliere, secţii,
departamente, laboratoare, structuri auxiliare şi adminstrativ-manageriale. Organizarea informală constă
în totalitatea interacţiunilor umane şi a elementelor de natură organozatorică ce apar în procesul muncii.

Subsistemul informaţional este alcătuit din totalitatea informaţiilor, organizate pe fluxuri, circuite,
proceduri, precum şi modul de operare cu acestea dintr-o unitate de cercetare ştiinţifică. Joacă un rol
decisiv în realizarea unui management eficient.

Subsistemul decizional conţine metodologia de elaborare a deciziilor legate de cercetarea ştiinţifică, de

adoptare a lor, precum şi acţiunile pentru înfăptuitrea acestora.

Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii îndeplineşte trei funcţii:

-asigurarea suportului logistic, metodologic pentru procesul de management;

-apelarea la metode ştiinţifice pentru munca de management;

-perfecţionarea personalului de management şi de execuţie.

Întregul management la cercetării ştiinţifice trebuie să ţină seama de conţinutul procesului de cercetare
ştiinţifică, etapele şi principiile lui, scopul activităţii, obţinerea excelenţei, dar şi a eficienţei actului de
creaţie, de cercetare ştiinţifică.

FINANŢAREA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ.

În general sursele de finanţare, din care o parte se direcţioneaza spre cercetare ştiinţifică, pot fi:

a) la nivel internaţional:

• programe ale Băncii Mondiale;

• programe ale FMI;

• programe ale NATO;

• programe ale unor fundaţii cunoscute (SOROS, ROCKEFELLER etc).

b) programe la nivel european:

• programe ale CEE (CORDIS, TQM, etc.);

• programe ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).

c) programe la nivel naţional:

• programe din planul Naţional de Cercetare – Dezvoltare şi Inovare (în România);

• programe ale unor ministere, departamente;

• programe ale unor agenţii de specialitate: pentru România – Agenţia Română pentru Dezvoltare, (ARD),
Agenţia Naţională a drumurilor (AND);

• programe ale unor societăţi sau ale unor fundaţii.

d) programe la nivel local, ale prefecturilor, primăriilor şi ale unor grupuri de investitori.

Alte surse de finanţare:

- capitalul de risc
- sectorul bancar
- fonduri pentru IMM-uri
- fianantare straina

PROIECTE DE CERCETARE

Proiectul reprezinta o suma de activitati care conduc la realizarea unui scop comun si necesita un consum
important de resurse (umane, materiale, financiare, echipamente, informatii documentare si timp).

Managementul de proiect consta în planificarea, organizarea si gestionarea (controlul) sarcinilor si

resurselor ce urmareste atingerea unui anumit obiectiv în conditiile existentei unor constrângeri referitoare
la timp, resurse si costuri.

Programe şi proiecte

Una din funcţiile principale ale managementului este funcţia de planificare. Această funcţie se
concentrează asupra viitorului în sensul de a se decide ce şi cum se va realiza, materializându-se în
programe şi planuri ca instrumente de transpunere în practică a politicilor adoptate. Durata acestora este
de obicei destul de mare, unele dintre ele neputând fi limitate în timp, obiectivele finale putând fi
reajustate în funcţie de evaluările făcute pe parcurs.

Etapele unui proiect

Orice proiect pentru care se solicită finanţarea parcurge următoarele etape:

a. redactarea propunerii de proiect;

b. depunerea şi înregistrarea propunerii de proiect la un program de cercetare pentru competiţie;

c. evaluarea propunerii;

d. selectarea proiectelor care vor primi finanţare;

e. negocierea;

f. contractarea (moment din care propunerea de proiect devine proiect);

g. derularea proiectului;

h. finalizarea proiectului;

i. valorificarea rezultatelor proiectului.

CLASIFICAREA PROIECTELOR

a. După amploarea obiectivelor:

- organizaţionale

- locale

- regionale

- naţionale

- internaţionale

b. După natura proiectelor:

- proiecte sociale

- proiecte culturale

- proiecte economice (proiecte de construcţii, de inginerie, de C-D)

- proiecte artistice

- proiecte ecologice

- proiecte de management

c. După mărimea proiectelor

- proiecte mici: au termene de maxim un an, au valori reduse, predomină angajările part – time, au
cerinţe tehnologice modeste sau medii si permit o urmărire directă zilnică
- proiecte medii: au termene cuprinse între 2 şi 3 ani, au valori medii, permit angajările part/full-time, au
cerinţe tehnologice medii, urmărirea se realizează prin raportări

- proiecte mari: au termene lungi, mai mult de 3-5 ani, au valoare ridicată, predomină angajările full-
time, au cerinţe tehnologice performante, apelează la instrumente şi programe specific, urmărirea se
realizează prin raportări de control.

d. Din punct de vedere al proiectelor care compun programele de dezvoltare:

- proiecte substituibile, care se exclud reciproc (mutually exclusive projects);

- proiecte contingente sau interdependente (alegerea unuia implică şi alegerea altuia);

- proiecte independente.

Principalele categorii de persoane care iau parte la derularea unui proiect sunt:

a. Beneficiarii proiectului sau grupul ţintă (target – group)

Din grupul ţintă fac parte cei care vor beneficia de rezultatele pe care proiectul şi le-a propus, în
mod direct sau indirect. Beneficiarii direcţi reprezintă grupul ţintă respectiv, iar beneficiarii
indirecţi se referă la comunitatea sau comunităţile cărora le aparţin.

Beneficiarii reprezintă un grup de persoane bine definit: persoane cu handicap, copii orfani,
organizaţii nonguvernamentale care doresc sa realizeze proiecte finanţate de Uniunea Europeană,
persoane care suferă de tuberculoză etc.

b. Sponsorii/finanţatorii

Sponsorii reprezintă susţinătorii financiari ai unui proiect/programului din care face parte
proiectul respectiv. Pot fi instituţii (Uniunea Europeană, Banca Mondială, Guvernul, diverse
ONG-uri) sau persoane fizice.

c. Promotorii

Promotorul proiectului este fie o persoană care aparţine unui nivel ierarhic superior, fie unei
instituţii care va asigura proiectului o imagine pozitivă).

d. Deţinătorii de interese (stakeholders)

Această categorie include toate entităţile care au ceva de pierdut sau de câştigat în urma realizării
/ nerealizării proiectului. Aceştia pot fi:

o interni: angajaţii instituţiei care realizează proiectul; o angajaţii firmelor aflate în

parteneriat cu instituţia respectivă; acţionarii.
o externi: organisme de interes public, autorităţi etc., organisme guvernamentale /
neguvernamentale.
 e. Echipa de proiect

Membrii echipei de proiect vor fi selecţionaţi în funcţie de sarcinile cerute de proiect, iar numărul
acestora va depinde de mărimea şi complexitatea proiectului. Pe lângă competenţele de
specialitate, este important ca aceştia să aibă aptitudini pentru munca în echipă, pentru o bună
comunicare, să fie creativi. Fiecare membru trebuie să cunoască care sunt atribuţiile şi să-şi
asume responsabilitatea.

f. Realizatorul sau project designer

Realizatorul proiectului este cel care concepe proiectul, putând fi o persoană fizică sau juridică,
un grup de persoane din interiorul sau exteriorul organizaţiei. Se poate apela la organizaţii
specializate în conceperea proiectelor, cum ar fi centrele de consultanţă.

g. Comitetul de coordonare a proiectului

Comitetul de coordonare va decide asupra structurii organizatorice, a personalului, supervizează

îndeplinirea obiectivelor şi planul propus. Este reprezentat de toţi factorii implicaţi în proiect:
stakeholder-i, conducerea organizaţiei care realizează proiectul, beneficiari, toţi cu putere
decizională.

h. Directorul/managerul de proiect (Project Manager)

Coordonatorul de proiect este persoana care răspunde de modul de derulare a proiectului, de

îndeplinirea obiectivelor, calităţii cerute şi a termenelor de proiect. De personalitatea acestuia, de
calificările si capacitatea de a coordona în mod eficient membrii echipei, va depinde în mare parte
succesul unui proiect. Uneori, el este acelaşi cu cel care concepe proiectul.

PROGRESUL TEHNIC ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ

Progresul tehnic reprezintă aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în practica economică, fiind rezultatul
unei ample activităţi de cercetare-dezvoltare, bazată pe creativitate şi inovare. Progresul tehnic (după
Schumpetter) reprezintă ansamblul activităţilor de inovare a sectorului productiv, având ca suport
cercetarea ştiinţifică şi îndeosebi cercetarea aplicativă.

Clasificarea progresului tehnic:

După tipul de efort angajat, progresul tehnic poate fi:

a. Intensiv („vertical”), bazat pe o concepţie proprie, care cere eforturi mari şi continue, implicând
riscuri, numeroase reiteraţii, încercări, dezvoltarea de activităţi conexe şi colaterale.

b. Extensiv („orizontal”), bazat pe transferul de tehnologie..

CARACTERISTICILE PROGRESULUI TEHNIC

a) Multilateralitatea, prin care progresul tehnic influenţează toate elementele forţelor de producţie.

b) Factor de creştere economică datorită:

- reducerii forţei de muncă şi a cheltuielilor aferente;

- creşterii productivităţii muncii şi a volumului de producţie;

- creşterii eficienţei economice prin reducerea cheltuielilor de fabricaţie, creşterea profitului;

- creşterii competitivităţii întreprinderii.

c) Caracterul dinamic, evidenţiat prin creşterea vitezei de aplicare şi de perimare a rezultatelor aplicării
practice a progresului tehnic.

d) Modelarea economiilor naţionale prin orientarea către domenii purtătoare de progres tehnic.
Exemplu: Japonia, care şi-a dezvoltat ramuri şi subramuri industriale cu cel mai mare conţinut de progres
tehnic, ca optica, electronica, electrotehnica etc.

e) Instituţionalizarea şi planificarea progresului tehnic. Instituţionalizarea la nivel guvernamental are

rolul de a stimula, orienta, coordona şi controla desfăşurarea progresului tehnic, ca o componentă a
politicii interne de creştere economică şi a politicii externe de comercializare internaţională a produselor.
Planificarea progresului tehnic în strategia de dezvoltare economică naţională (la nivel micro şi
macroeconomic) intră în atenţia organismelor guvernamentale.

f) Diferenţiază ţările în:

- producătoare şi consumatoare de progres tehnic (ţările dezvoltate, deţinătoare de capital, ştiinţă,

tehnologii, cadre înalt specializate etc.);

- consumatoare de progres etnic (ţările în curs de dezvoltare, cu insuficiente disponibilităţi).

FACTORII DE CONDIŢIONARE A PROGRESULUI TEHNIC

a. Factorul uman, a cărui acţiune este îndreptată spre creaţie şi inovare. Influenţează prin:

- numărul şi nivelul de pregătire şi de specializare a indivizilor;

- nivelul general de cultură proprie fiecărei ţări;

- existenţa unui sistem de valori umane unanim recunoscut, cu ierarhizarea după aportul real la progresul
tehnic;

- existenţa motivaţiei individuale şi colective pentru creaţie.

b. Resursele de materii prime, materiale, energetice echipamentele performante. Aceste resurse depind
de politica stimulatoare sau restrictivă în domeniul cercetării ştiinţifice, orientată spre dezvoltarea
tehnologică.

c. Factorul managerial, deci cadrul structural al desfăşurării activităţilor specifice de cercetare ştiinţifică
şi dezvoltare tehnologică. Cadrul structural este urmărit prin sistemul guvernamental, al organismelor care
patronează astfel de obiective, unităţilor de profil, sau de organizarea activităţii de creaţie în cadrul
sistemului productiv privat. Depinde de politica de dezvoltare a firmei şi de interesul competiţional.

4. Factorii economici ce vizează sursele de finanţare, destinaţia fondurilor alocate, stimulentele

financiare individuale şi colective.

EFECTELE PROGRESULUI TEHNIC, pot fi grupate in:

- cantitative care modifică componenta materială şi pot fi măsurabile;

- calitative care se reflectă în latura spirituală a societăţii.

Difuzarea progresului tehnic

Produsele inovării (cunoştinţe, tehnologii, produse, servicii noi şi îmbunătăţite) trebuie diseminate pe
scară largă, pentru a-şi atinge scopul. Se apreciază că avantajul concurenţial poate fi asigurat nu atât prin
poziţia de leader în inovaţie, ci prin ritmul şi nivelul difuzării tehnologiei în economie. Difuzarea
tehnologiei se poate realiza rapid în perioada de început a difuzării şi lent, în perioada a doua, sau cu
viteză echilibrată . Se diferenţiază, după aria de răspândire, difuzări intra-firmă, inter-firme şi la nivel de
economie naţională. Informaţiile tehnico-conomice, sociale, ecologice circulă vertical şi orizontal, pentru
o cât mai riguroasă luare de decizie.

Difuzarea tehnologică este stimulată de o multitudine de factori:

- nivelul economiei naţionale, în special al industriei;

- gradul de dezvoltare a pieţei libere, concurenţiale;
- sistemul financiar şi de credit;
- calificarea profesională a salariaţilor;
- nivelul de dezvoltare a infrastructurii tehnologiilor (instituţii şi centre de consultanţă, asistenţă
tehnologică);
- politica guvernelor de elaborare a unor programe naţionale speciale, pentru domenii de vârf.

Transferul de cunoştinte şi tehnologie de la cercetare spre industrie se realizează pe căi diverse. În

Europa occidentală şi SUA au apărut şi dezvoltat organizaţii specifice denumite: incubatoare de
afaceri, parcuri ştiinţifice, parcuri de cercetare, centre de transfer de tehnologie, spin-off etc. Aceste
organizaţii au facilitat încă de la apariţia lor, promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

a) Incubatoarele de afaceri
b) Atelierul managerial
c) Centrul de inovare
d) Centrul tehnologic
e) Parcul de cercetare
f) Spinn-off-uri
g) Parcul tehnologic