Termeni muzicali

Anthem ( angl. veche antefn < lat. medievala; antefana < gr. antiphona )
Gen specific bisericii anglicane, pe text in lb. engl. extras, de obicei din Biblie. A aparut
odata cu Reforma si a evoluat de la tipul pentru cor a cappella* apropiat motetului*, la forme
mai ample, divizate in sectiuni corale si solistice pentru a atinge , in sec. 17, proportiile unei
adevarate cantate* cu arii* si coruri ample, acomp. orch., introducere si interludii instr. A. mai
simple pot fi acompaniate numai de orga. Genul continua sa fie cultivat in epoca moderna.

Antifon ( lat. antiphona; it. si sp. antifona; fr. antienne; germ. antiphon; engl. antiphon si
antiphony )
I 1. In muzica bizantina*: scurte formule eclamative ori depreciative sau versete scoase din
psalmi*care preced sau urmeaza un psalm*, un grup de psalmi sau anumite cantari. In prezent
se cunosc in practica bis. mai multe a.:

a) a. catismei: partile sau maririle catismelor, ale caror versuri se xcanta alternativ;
b) a.Invierii, numite si tipica, fiind luate din psalmii tipici. Se canta la liturghie*, duminica
si la unele sarbatori, dupa ectenia* mare;
c) a. de rand: psalmii 91, 92 si 94 care se canta la liturghie in loc de psalmii tipici si de
fericiri, cand nu se indica sa se cante odele canonului;
d) a. sarbatorilor praznicale: versete scoase din psalmi care ilustreaza ideea sarbatorii;
e) a. treptelor sau ale ehurilor*. Sunt in numar de 25, cate trei pentru ehurile 2-7 si 4 pentru
ehul 8.

2. Raspunsurile la ecteniile zise de preot sau diacon.

3. P. ext: refren*.
II In muzica greg.*, melodie nu prea lunga (2-4 versete) in stil mai ales silabic, atasata
psalmilor ca introducere, refren si incheiere. Desi legata de psalmi, a. poate intovarasi cantarea
altor texte liturgice, dupa cum exista si a. independente. Modul de executie al a. variaza dupa
locul pe care il ocupa. Introducerea se canta, de obicei, solistic sau responsorial*, iar refrenele si
incheierea, de catre cor.

Axion ( biz. )
Imn adresat Fecioarei; se gaseste in oda a IX-a a canonului utreniei* Invierii si care se canta
la liturghie*, imediat dupa sfintirea darurilor. Denumirea de a. provine de la primele cuvinte gr.
ale textului cantarii: “Axion estin os alithos”, ,, Cuvine-se cu adevarat.”.
 A. este format din doua parti distincte. Partea a doua, ,,Ceea ce esti mai cinstita”, dateaza
din sec. 8 apartinand lui Cosma Melodul, iar prima ,,Cuvine-se” este o completare tarzie a
calugarilor anthoniti, ca o parafrazare si introducere lamuritoare a textului initial.

Cantus firmus ( cuv. lat., melodie fixa )

Linie melodica ,,data”, peste sau sub care se contruiesc celelalte linii melodice in cadrul
contrapunctului* sever. C. isi are originea in melodiile greg.*, acele melodii ecleziastice,
grupate in antifonar*. In cadrul polifoniei*, coexista nu numai linia melodica a c. cu melodiile
celorlalte voci, ci, de multe ori, si textele in limbi diferite.

Cantus planus (cuv. lat. ,,melodie plana, dreapta”; fr. plainchant )

Termen incert, ce a inlocuit in sec. 13 termenii cabtus coralis si cantilena romana; datorita
valorilor lungi si in parte egale ale melodiei de tip greg.* ce caracterizau un c., termenul s-a
opus treptat acelora de cantus mensuratus si de cantus figuratus din sfera muzicii polifonice*.

Oda ( <gr. ,,poem liric”, ,,cantare” )

1. In antichitatea clasica, gen al liricii poetice si, in general, orice vers cantat.
2. In muzica biz., unul din cele doua grupuri ale canonului de la utrenie*; fiecare grup,
alcatuit din 4, 6, 8, 10 sau 12 stofe, incepe cu irmosul* sau catavasia*-strofe model ale celorlalte
strofe.
3. Gen al muzicii corale, creat de umanistii in scop didactic. Conceputa armonic, la patru
voci, nota* contra nota si urmarind redarea exacta a metrului horatian.
4. Incepand din sec. 17, compozitie de tipul cantatei* cu caracter festiv, solemn, omagial,
fara legaturi evidente cu o. Linia acestui tip de compozitie se profileaza in Anglia, se gaseste in
finalul Simf. a IX-a de Beethoven si se continua prin romantism*, pana in zilele noastre.

Secventa ( < lat. sequentia; fr. sequence; germ. sequez )

I 1. Imn bisericesc, aparut si dezvoltat in tarile catokice posterior epocii carolingiene prin
atribuirea unui text literar melismei* finale amplificate din alleluia* si jubilus. Initial, s.
apartinea tropului, ulteriior a devenit independenta. In sec. 9, arta s., ca si cea a tropilor, se
practica numai in manastiri; apoi s. a patruns si in misa*.
2. Alaturi de s. religioase existau si s. laice, cu teste lat., dar executate solistic, cu acomp.
instr.
II 1. Progresie*
2. Componenta structurala a progresiei care consta in reluarea transpusa a modelului.

Credo ( cuv. lat. )

 Partea a treia a misei*. Si-a luat numele de la primul cuvant al propozitiei intonate de solist
Credo in unum deum, dupa care urmeaza o tratare polifonica* complexa, repartizata la grupe
corale alternative care fuzioneaza in fraza* finala.

Doxologie ( gr. doxa, ,,slava” )

Denumire a imnului lui Antinogen ( Slava intru cei de Sus, lui Duymnezeu ), ce se canta sau
se citeste la sfarsitul utreniei*. Cand se canta ( in duminici si sarbatori ), poarta denumirea de d.
mare, iar cand se citeste, se numeste d. mica. Tot d. mica se numeste uneori ecfonisul, precum si
imnul trinitar din sec. 4 ,, Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh “. D. mare este cunoscuta inca
de4 la sfarsitul sec. 1, indicatii despre utilizarea ei gasindu-se in Codicele alexandrin.

Ectenie ( gr. ekteino, ,, a intinde, a prelungii “ )

Grup de stihuri*, executate de preot sau de diacon in stil recitativ*, la care cantaretul* sau
corul* raspunde cu: ,, Doamne miluieste “, ,, Da, Doamne “ sau ,, Tie, Doamne “. Dupa
continutul si destinatia lor se disting: e. mare, 14 stihuri, la care se mai adauga in unele cazuri
stihuri specifice; e. mica de 4 stihuri;; e. intreita; e. de cerere; e. de multumire, etc.

Eh(Glas) ( < gr. zgomot, sunet; in gr. clasica timbru, ton )

Termen muzical bizantin prin care se intelege schema melodica model, proprie fiecareia din
cele opt grupari ale cantarilor bizantine, care poate fi definita prin complexul de elemente; scara
muzicala cu structura proprie, sonor, gen, sistem de cadente, formule melodice preexistente.
Cu incepere din sec. 11-12, indicarea e. insotita de 1,2, mai rar 3, semne neumatice care
precizeaza mai clar sunetul initial al cantarii. Din sec. 13, se aplica e. denumirile toponimice
eline: dorian, frigian, lidian etc. Se porneste in general de la ideea ca scarile muzicale ale e. biz.,
au fost, ca si cele greg.*, de la inceput diatonice* si cromatizarile au aparut cu incepere din sec.
13, desi exista date si mentiunin mai vechi. Tot in sec. 13 sunt mentionate, de pilda, ca forme
ale unor e. existeste, nenano, nana si leghetos. Din sec. 14 aflam de existenta e. mijlocase ca si a
unor mutatii. La baza schemelor modale stau mss. din sec. 13-16 pentru cantarile irmologice si
stihirarice, din sec. 17-18 pentru cantarile papadice.

Octoih(octoeh) ( gr. opt glasuri )

Una dintre cele mai insemnate carti de cult ale bis. ortodoxe. Contine cantarile Invierii de la
vecernie*, utrenie* si liturghie*, pentru fiecare zi din saptamana, pe oot glasuri, pentru opt
saptamani, fiecarei saptamani fiindu-I propriu un anume glas. Parcurgerea celor opt glasuri timp
de opt saptamani reprezinta un stalp, anul intreg fiind format dintr-o serie de sase stalpi, ce se
succed in ordine neintrerupta, afara de perioada triodului* si a penticostarului*.
Mai tarziu in o. au fost cuprinse numai cantarile duminicilor, cele din timpul saptamanii,
formand o carte separata numita paracliticon sau paraclitichi.
 Fericirile ( gr., actiunea de a felicita, de a ura fericire”; lat. beatitudines )
Grup de 10 versete din Noul Testament (Matei, 5, 3-12) care se executa recitativ*, ca
stihuri* combinate cu tropare* scurte, la antifonul al 3-lea din liturghie* si la inmormantare.
Denumirea f. provine de la inceputul fiecaruia dintre cele doua stihuri: ,, Fericiti cei.. “. In
ultima vreme se canta fara a mai fi combinate cu troparele.

Heruvic (imnul) ( gr. imnul heruvimilor ) ( in liturghia* biz. )

Cantare melismatica* in stil* papadic. Dateaza din sec. 6. Imnul se canta la liturghie, in
timpul iesirii cu Cinstitele Daruri. Exista h. duminicale si h. speciale, iar numele provine de la
primele cuvinte ale imnului.
Odata cu introducerea in bis. ort. a polif. corale a cappella*, h. a devenit un imn important,
cu legaturi abia perceptibil cu stilul melismatic originar, construit, in functie de intelesul
textului, dupa principiul motetului*.

Irmos ( gr. legatura, urmare, inlantuire )

Prima strofa sau tropar* din poemul condac* sau din fruntea fiecarei ode a canonului. I. este
alcatuit, la unii autori, din 3-13 versuri, iar la altii din 20-30. Potrivit legii izosilabei, i. si
troparele au riguros acelas numar de silabe, iar potrivit aceleia a homotoni9ei, troparele
reproduc toate accentele ritmice ale i., servind ca punct de plecare acrostihului*, determina
forma tuturor strofelor, asigurand unitatea poemului.

Lauda ( cuv. lat. )

1. Imn, cantare de slava.
2. Cantec pop. it., de factura polif., raspandit in special in sec. 13 si 14, prin intermediul
miscarii franciscane, care utiliza melodii pop. accesibile si la care adapta texte noi, necesare
serviciului religios.

Lauda Sion ( lat. lauda Sionului )

Secventa ce se canta cu ocazia sarbatoririi ,, Corpus Domini “. L. este una dintre cele cinci
secvente pastrate in misa*. Melodia ei a stat la baza a numeroase elaborari polif. printre care,
mai cunoscute, sunt cele trei piese scrise de Palestrina.

Laudes ( cuv. lat. laude )

 Una dintre cele sase ore canonice, facand parte din cursus bisericii catolice si, in special, al
manastirilor. L. se canta in zori spre deosebire de vespera care se canta la caderea serii si consta
din 5-7 psalmi* ce urmeaza imediat partii introductive.
Se sfarsesc prin recitare, dupa care se canta sau nu responsorium sau un imn.

Lamentatie ( lat. lamentatio, plangere )

Muzica religioasa pe texte din Lamentatiile lui Ieremia, utilizata la anumite sarbatori in
cultul bisericii romano-cat. Melodiile sunt simple, de durate* egale. Din aceste l. nu au ramas
lucrari de referinta ca in cazul creatiilor polif. ale genului.

Lamento ( cuv. it. plangere, tanguire )

Piesa muzicala populara sau culta, preponderent vocala, fara forma proprie si cu caracter de
tanguire.
1. Practica folclorica a ,, bocitului “ la mort sau in cazul unor calamitati naturale este
conservata in numai cateva regiuni: Scotia, Irlanda, Corsia.
2. Termen de origine veche fr. foarte raspandit in ev. med. alaturi de sin. sau planc, planch,
care defineste o compozitie poetica neimplicand o forma muzicala fixa.
3. Tip de arie8 exprimand durere, jale, introdusa in opera* it. a sec. 17, in aproprierea
culminatiei conflictului.

Tropar
Cea mai veche, mai mica, mai simpla si mai impoortanta totodata forma imnografica*
inchegata unitar prin dezvoltarea unei invocatii, aclamatii ori exclamatii, care se canta la
sfarsitul vecerniei* la vohodul cel mic al liturghiei* si la slujba ceasurilor.
Incadrat in psalmi*, t. era destinat sa caracterizeze sarbatoarea zilei si sa intrerupa printr-o
cantare mai rituala, psalmodia*.
Asupra originii termenului t. nu exista un consens, in traditia elina, t. era melodia unei
cantari, sens din care deriva, se pare, si t. ev. med. occid. melodia unui imn si, mai apoi, imnul
insusi. In canoane, t. se numesc strofele ce urmeaza dupa irmos.

Utrenie ( < sl. si otrina < gr. , rasarit, zori; fr. matines)
Una dintre cele sapte laude*, ce se savarseste in cursul diminetii , cuprizand rugaciunile,
cantarile si citirile prescrise de biserica pentru aceasta slujba. Exista trei tipuri de u.: u. Invierii,
u. mare sau cu polieleu si u. de toate zilele, toate incepand cu psalmul* de dimineata si se
termina cu doxologia*.

Vecernie ( sl. officium vespertinum, de la seara; gr. espera, lat. vespera )

 Ritualul de seara precedat de ceasul al noualea si urmat de pavecernita*. V. este de doua
feluri: v. cea mica, v. cea mare de sambata seara sau din ajunul sarbatorilor mari si v. de toate
zilele.

Catavasie ( <gr. a coboro )

Prima strofa cantata din fiecare peasna sau oda* a unui canon. Cand se executau irmoasele*
sau troparele* canonului, toti cei ce stateau in strani coborau si stateau in picioare. Se canta la
utrenie*, dupa psalmul 50.
Spre deosebire de irmoase, cu care sunt aproape similare dupa rolul pe care il detin, c. le
intalnim, cu unele exceptii, numai la canoanele sarbatorilor imparatesti si ale Maicii Domnului.

Catavasier
1. Cartea care cuprinde: cantarile invierii pe opt ehuri* de la slujbele de duminica;
irmoasele* sau catavasiile* praznicelor imparatesti, ale triodului* si penticostarului*; polieleul*
si marimurile sarbatorilor din cuprinsul anului; svetilnele*Invierii; stihirile evangheliei;
doxologia* si podobiile celor opt glasuri.
2. Cartea in notatie muzicala care cuprinde catavasiile, scrise unele syntonon*, pentru zile
de lucru sau sfinti cu polieleu, iar aletele pentru duminici, sarbatori si praznice.

Chenonic v. chinonic
Chinonic ( <gr. adj., relativ la comuniune )
Cantare executata la strana*, spre sfarsitul liturghiei*, cand se cumineca clericii si
credinciosii. C. sunt duminicale, saptamanale, praznicale si pentru toate celelalte sarbatori din
cursul anului bis. Exista c. in toate glasurile.

Chinonicar
Volum de muzica bisericeasca ce cuprinde chinonice. In Transilvania si Banat se numeste
pricestniar.

Condac
Imn constand dintr-un numar variabil de strofe, intre 18 si 30, care au toate aceeasi structura
ritmica. Fiecare dintre aceste strofe alcatuieste un tropar* si are un numar egal de versuri.
Versurile troparelor reproduc, fiecare in parte, prin numar de silabe si accente ritmice, versul
corespunzator din prima strof-model numita irmos*. C. este deci construit pe baza unui irmos
compus anume sau preexistent.
C. incepe printr-un prooimion sau kukulion fata de irmos si tropare. La sfarsitul
kukulionului se gaseste un refren*, numit efimnion, ce se repeta la sfarsitul fiecarui tropar. In
functie de aceasta structura, se presupune ca c. era cantat antifonic*, de un cantaret caruia ii
raspundea masa credinciosilor, cantand numai refrenul. Literele initiale ale strofelor c. formeaza
un acrostih* care reda alfabetul sau numele imnografului*.

Litanie
Rugaciune realizata din punct de vedere muzical pe un cantus planus* monoton si
psalmodiat*. L. au fost introduse in slujbele oficiale pentru alungarea calamitatilor, apoi au
devenit parte integratab a unor servicii speciale ca de ex.: Litania pentru toti sfintii.

Trisaghion
1. T. mic sau liturgic, cantarea ,, Sfinte Dumnezeule “- astfel numita din cauza intreitei
repetari a cuvantului ,, sfant “, care este interpretarea sau parafrazarea imnului serafimic si care
se canta la liturghie, inainte de apostol.
2. T. serafimic sau biblic ,, Sfant “ de trei ori- fapt care se numeste t. imnul* care se canta in
cadrul liturghiei Sf. Ioan Hrisostom si a Sf. Vasile cel Mare. Textul este format dintr-un verset
din Isaia si dintr-un psalm si se afla in intregime in mai multe locuri din Noul Testament.

Motet ( <lat. motetus, derivat din motus; cuvant )

Forma polifonica* frecventa in sec. 12-14, in care se suprapun simultan mai multe voci de
sine statatoare, ale caror texte erau si ele diferite uneori.
M. ca atare se cristalizeaza si se defineste in Renastere*, principiul sau de scriere fiind
foarte simplu: unui grup de cuvinte cu sens de sine statator i se adapteaza un motiv* muzical
corespunzator, care se expune succesiv de catre fiecarer voce, in stil imitativ, constituind
germenele fugii*.
M. isi afla radacinile in inceputurile polifoniei* pe care le intreprindea scoala de la Notre-
Dame din Paris. Este cunoscuta aici forma compozitionala numita organum*, scrisa pentru 2-4
voci, din care cea mai grava, tenor, prezenta tema* principala in timp ce vocile celelalte
interpretau vocalize* inalte.

Missa ( <lat. missa; fr. messe; germ. Messe; engl. Mass; it. messa; sp. misa )
1. Sectiunea principala a ceremonialului liturgic crestin. Dupa doctrina religioasa pe care o
deserveste, dupa lb. oficiala de cult si modul de organizare a serviciului divin se disting:

a) m. cat.
b) m. gaglolitica si biz.
c) m. copta sau coptica
 2. Lucrare vocala sau vocal-instrumentala, bazata pe textul literar al celor cinci episoade ale
ordinarium-ului m. Incepe sa se constituie ca gen muzical specific in epoca polif. timpurii.
In sec. 15, prin creatia lui dufay si apoi a celorlalti compozitori flamanzi, m. se constituie
intr-un ciclu unitar, avand ca principiu unificator cantus-firmus*-ul, prezent in toate partile sale.
Acesta consta dintr-o melodie religioasa sau laica. C. f. repartizat de obicei la tenor iesea in
evidenta prin duratele* mari su egale din care era format, strabatand intreaga m. ca un fir
conducator si servind in acelas timp ca suport al edificiului polif., bazat pe o tema imitativ-
canonica de mare virtuozitate.

Chanson ( cuv. fr.- cantec )

Compozitie vocala polifonica, profana, cu text francez, ajunsa la inflorire in epoca
Renasterii*. Avand la baza formele vocale laice ale sec. anterioare ca: rondeau*, balade,
virelai*, berbegerette* etc., iese din tiparele acestora si afopta forme mai libere, legate de text.
Continutul poetic, de obicei liric, exprima dragostea, bucuria sau durerea, dar poate avea si
un caracter descriptiv, epic sau satiric.
Materialul melodic de influenta pop. se desfasoara intr-o ritmica simpla si un cadru modal
diatonic*. Tratarea polif. este in exclusivitate vocala, cu utilizarea procedeelor epocii, in special
a imitatiei*.

Madrigal
Compozitie corala polifonica acappella*. Etimologia cuvantului m. se pare a porni de la
expresia cantus materialis. Cuvantul materialis s-a transformat pe rand, ajungand materialis,
materiale, madriale, madrigal.
M. evolueaza de la o linie melodica simpla la scriitura polif. la 3, 4 ,5 voci. M. a tins catre
cele mai inalte forme de arta, devenind forma cea mai evoluata a muzicii de camera*.

Lied ( <germ. Lied – cantec )

Lucrare vocala acompaniata de un instrument, de obicei pian, pe un text liric sau poem, care
ii determina caracterul, desfasurandu-se intr.o structura formala specifica.
Notiunea de l. are doua acceptiuni:

1) aceea care defineste genul

2) aceea care defineste forma*

Originea l. se afla in cantecul pop., deci vechimea sa nu poate fi realmente masurata. Forma
de l. este hotarata in principal de caracterul strofic* al cantecului si porneste de la forme simple
spre forme complexe, evoluand odata cu gandirea muzicala.
 Rondo ( fr.: rondo; it.: rondo; engl. si germ.: Rondo )
Lucrare instrumentala si mai putin frecvent vocala, cu forma* specifica si continut vioi,
dansant, de factura populara.
Forma de r. se constituie din trei sau mai multe expuneri in tonalitatea lucrarii, ale unei
sectiuni A denumita refren* intre care se intercaleaza sectiuni distincte tematic si tonal, notate
B, C, D,E etc., denumite cuplete* strofe, episoade, perioade* secundare. La originea r. stau
cantecele de dans medievale denumite rondes, fiindca se executa in cerc.
Vilanela ( <it. villanella: initial-anzon villansca- cantec taranesc )
1. Compozitie vocala la trei sau patru voci, mult raspandita in sec. 16. Nu se stie daca
originea ei este propriu-zisa pop. Mai inrudita ca factura cu frottola*, de la care ia elementul
comic si de parodie, v. opune madrigalului*, elegant si rafinat, simplitate, prospetime, stilul
omofon*, textele adesea in dialect.
2. Incepand cu sec. 19, piesa cu caracter de dans taranesc, in masura de 6/8 si tempo vioi.