Sunteți pe pagina 1din 96

Pr.

Ion Buga

PASTORALA
CALEA PREOTULUI
Cuvânt-înainte

Autorul lucrării Pastorala, Calea preotului, părintele


profesor Ion Buga, este o persoană şi o personalitate bine
cunoscută în lumea teologică, a slujitorilor bisericeşti şi a
dascălilor de teologie, în mediile culturale, din capitală şi din
ţară, şi în viaţa pastorală.
Format la şcoala teologică a Seminarului de la Buzău, apoi
la Facultatea de Teologie din Atena şi Bucureşti, profesor de
seminar, vreme îndelungată, iar de câţiva ani cadru didactic
universitar, părintele Ion Buga şi-a îmbogăţit zestrea culturală
cu alese nestemate şi şi-a acumulat, în anii mulţi de studii şi de
experienţă didactică, bogăţii pe care „molia şi rugina nu le strică
şi furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 19). La acestea s-a
adăugat experienţa pastorală, la parohii de ţară şi de oraş, care
este o inepuizabilă sursă de îmbogăţire spirituală şi de creştere
în cele sfinte.
Din această comoară, dobândită din dorinţa neostoită de a
cunoaşte, alimentată de o inteligenţă nativă şi de o memorie
fidelă şi mereu tânără, părintele Ion Buga a început să împăr-
tăşească celor care au avut fericirea şi bucuria de a fi în preajma
sa: elevii seminarişti şi studenţii teologi, ca şi credincioşii
participanţi la slujbele săvârşite de sfinţia sa, dintre care
tineretul şi intelectualii alcătuiesc majoritatea copleşitoare.
Numele slujitorului consacrat şi conştient de responsabilitatea
măreţiei preoţeşti şi parohia la care îşi desfăşoară frumoasa
activitate pastorală au devenit deja de multă vreme puncte de
6 PASTORALA CUVÂNT-ÎNAINTE 7

referinţă. Calităţile de bun preot, de experimentat, talentat şi supus unor norme pedagogice exigente, cartea este o invitaţie
erudit predicator şi de părinte sufletesc, intransigent, dar şi la reflexie asupra preoţiei şi a lucrării pastorale, a responsa-
înţelegător, l-au impus ca pe o adevărată personalitate a clerului bilităţilor preoţeşti în lumea în care trăim, supusă schimbărilor
bucureştean, iar lecţiile sale sau prelegerile, prezentate în şi secularizării, şi în care persoana şi personalitatea preotului
clasele Seminarului, în aula universitară sau în săli de con- trebuie să fie factori de transformare şi de sfinţire a ei.
ferinţe, ca şi prin mijloacele de informare moderne, radioul şi Cartea este scrisă în stilul propriu al autorului: analiza
televiziunea, l-au catalogat în rândul teologilor de clasă. Dar, pertinentă a situaţiei de fapt exprimată în maniera curajoasă
cea mai interesantă şi mai bogată latură a activităţii părintelui care îl caracterizează, de a spune lucrurilor pe nume, cu tri-
Ion Buga este cea de scriitor bisericesc. De mulţi ani, cu un miteri la izvoare şi exemplificări de mâna întâi, şi la experienţe
talent deosebit, cu scăpărări de inteligenţă şi de stil, cu idei proprii din activitatea sa pastorală.
originale şi cu posibilităţi excepţionale de portretist, de sinteze Lucrarea părintelui profesor Ion Buga vine să umple un
şi analize, cel care a devenit deja un autor cunoscut ne-a oferit, gol resimţit profund în acest gen de scrieri din literatura
volum după volum, teme şi subiecte de reflecţie, de desfătare şi teologică românească, adăugându-se la puţinele apărute în acest
de erudiţie culturală, teologică şi laică, dintre cele mai variate. domeniu. Cartea se citeşte cu plăcere şi cu interes, datorită
Deşi formaţia de bază este cea de biblist, părintele Ion Buga este stilului original al autorului. Ea urmăreşte să conştientizeze pe
un spirit multilateral dotat. De la limbile clasice, pe care le slujitorii altarelor şi pe elevii şi studenţii teologi asupra înfri-
stăpâneşte cu temeinicie, şi cele câteva moderne, pe care le coşătoarei şi plinei de responsabilitate slujiri preoţeşti.
vorbeşte cu destoinicie, şi până la subtilităţile teologice de mare Recomand cartea spre a fi citită de cât mai mulţi teologi şi
rafinament, gama preocupărilor cărturăreşti ale sfinţiei sale este preoţi, fiind convins că ea contribuie la îmbogăţirea lor şi, mai
cât se poate de întinsă. ales, la trezirea conştiinţei chemării preoţeşti şi a slujirii respon-
Era firesc ca în sfera bogatelor sale activităţi să intre şi sabile a lui Dumnezeu şi a oamenilor în vremea noastră.
problemele legate de pastoraţie, sau mai bine zis de preoţia
lucrătoare, cum inspirat o numea Sfântul Grigorie Teologul, 30 ianuarie 1999
„arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Încărcat cu anii de experienţă Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA,
pastorală, de duhovnicie, de lecturi din scrierile filocalice şi de Prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă
convorbirile şi prieteniile cu marii noştri duhovnici, părintele a Universităţii din Bucureşti
Ion Buga oferă teologiei româneşti şi o lucrare dedicată preoţiei:
Pastorala, Calea preotului. Lucrarea este o reeditare îmbogăţită
şi actualizată a celei publicate în 1992 sub numele de Pastorala,
Încercări de psihologie pimenică. Concepută după programa
analitică a unui manual de seminar pentru disciplina Pastorală,
lucrarea este o viziune proprie şi, aş zice, originală asupra
lucrării preoţeşti, bazată şi pe o bogată ilustrare din literatura
scripturistică şi patristică, din istorie şi literatură. Mai înainte de
a fi un manual de teologie, scolastic şi metodic întocmit, adică
PARTEA I

PREOŢIA UNIVERSALĂ

„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul


lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1,27).
„Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”; „Iisus
le-a răspuns: Nu e scris în Legea voastră «Eu am zis: Dumnezei
sunteţi»?” (Ps. 81,6; In. 10,34). „Căci toţi sunteţi fii ai lui
Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos
v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,26). „Nu ştiţi,
oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi?... pentru că sfânt este templul lui
Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Cor. 3,16-17).
M-am oprit la cele mai importante definiţii ale antropo-
logiei biblice, din care trebuie să înţelegem deodată: iubirea lui
Dumnezeu şi măreţia omului. În afara revelaţiei, nimeni nu ar
putea gândi şi afirma despre om, ceea ce Scriptura, Dumnezeu
Însuşi, a rostit de nenumărate ori în cadrul revelaţiei Sale.
Definiţiile de mai sus sunt atât de înalte şi înfricoşătoare, încât
omul însuşi, la care se refereau acestea, s-a temut să le în-
ţeleagă ad litteram, diluându-le şi parafrazându-le, fiindcă,
ce-i drept, nu se mai recunoştea în ele. Ba, mai mult, pe
Cel care S-a recomandat a fi exact ceea ce afirmau definiţiile
respective şi încă şi mai mult, L-au osândit la moarte, tocmai
din pricina acestui curaj de „a se fi făcut pe Sine Fiu al lui
Dumnezeu” (In. 19,7).
10 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 11

Sfinţii Părinţi, cei mai îndrăzneţi (în sensul bun – două (1517), iar apoi destrămarea va urma un curs haotic şi
παρρησια), au preluat întocmai dumnezeiasca formulă nesfârşit, făcând din Biserică, Trupul unic şi tainic al lui Hristos,
antropologică a Sfintei Scripturi şi au înălţat-o continuu pe cea mai anarhică şi învrăjbită religie cunoscută vreodată pe
scara gândirii pnevmatologice, demonstrând, „pre cât li se pământ. Şi era normal ca, odată ucis, trupul unic să se descom-
putea”, nu numai ontologia chipului divin din om, dar şi pună incontrolabil, lipsind Duhul Sfânt, Care „pe toate le ţine
predestinarea dumnezeiască a asemănării: „Omul este o fiinţă împreună şi le înalţă spre izvorul vieţii” (cântarea antifonică).
care a primit poruncă să fie Dumnezeu”1; iar prezentarea Protestantismul, evitând clericalismul agresiv şi sacramenta-
dialectică a împrumutului dintre divin şi uman în fenomenul lismul abuziv, a căzut în cealaltă extremă, aruncând odată cu
Întrupării, făcută de Sf. Athanasie cel Mare în cuvintele: zoaia şi pruncul din copaie: secularismul şi ateismul.
„Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l facă Dumnezeu” (Περι Şi, dacă dogmatismul catolic-ortodox a eliminat antropo-
της ενανθρωπισεως του λογου, P.G. 25,192 B), pune pe logia harică, umanismul protestant a renunţat la sacramentalul
fruntea teologiei patristice o definiţie antropologică egală funcţional. Dintr-o parte lipseşte omul, din cealaltă lipseşte
cu cea de pe fruntea Scripturii – „după chipul şi asemănarea Dumnezeu; iar suferinţa, şi de o parte şi de cealaltă, este atroce.
lui Dumnezeu”. Din aceste „limite” dumnezeieşti nu se poate Unui Dumnezeu Care strigă îngrijorat: „Adame, unde eşti?”,
ieşi decât prin păcat sau prin refuzul demonic al ereziei şi I se răspunde cu cea mai sfâşietoare întrebare: „Dumnezeul
ateismului. meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Acesta este
Dar, urmărind cu atenţie teologia şcolii, de-a lungul vea- astăzi dialogul teologic existenţial care umple literatura şi arta
curilor ulterioare celui de aur, patristic, se constată o amputare contemporană, spiritualitatea umanităţii tragice postcreştine şi
din ce în ce mai evidentă a dimensiunii divine, harice, sacre, a postmoderne, de la Nietzsche la Cioran.
antropologiei creştine, şi locul naturii îndumnezeite va fi luat Dar, în firea lor, creată şi aşezată de Dumnezeu, lucrurile
de funcţia sacramentală, atât la nivel conceptual teoretic, dar nu au fost aşa. De aceea, călăuziţi de învăţătura sănătoasă,
mai ales la nivelul realităţii zilnice. Este mereu vorba de cuprinsă în Scrierile sfinte, să redescoperim şi să contemplăm
funestul derapaj dinspre har spre lege, de la duh la literă, de la adevăratele structuri şi aşezări dumnezeieşti în creaţie şi în
viaţă la formalismul mort. Astfel încât s-a ajuns că legea lui istorie, unde vom afla răspuns la întrebări fundamentale şi
Dumnezeu, „sfântă şi dreaptă” (Rm. 7,12), nemaifiind înţeleasă extreme – „Cine este omul?” (Ps. 8,4), care este sensul profund
în duhul ei haric, ci doar funcţional, a rezultat unealtă de al existenţei lui, care este finalitatea esenţială şi măreţia
ucidere în numele căreia a fost omorât chiar Dumnezeu – chemării noastre pe acest pământ şi dincolo, în adâncul
legiuitorul („Noi lege avem şi după legea noastră El trebuie să veşniciei. Şi nu numai în Scripturile mari (biblice sau patristice)
moară” – In. 19,7). Fenomenul se va repeta, la proporţii se află aceste desluşiri preaminunate, ci în toată zidirea lui
universale, în Evul Mediu târziu, când inchiziţia legalismului Dumnezeu, cea din afară şi cea dinlăuntru, şi de aceea, privită
sacru şi feroce va sfâşia fără milă trupul Bisericii apusene în cu atenţie sacră, ea se va înfăţişa minţii noastre ca marea Carte
a Vieţii, citită existenţial (cf. Lc. 4,4), fiind în totalitatea ei
______________
1
A se vedea studiul Ζωον θεουμενον (Vieţuitor îndumnezeit) al regre- cuvântul lui Dumnezeu, făcut faptă plină de sens (cf. Iov 42,2).
tatului profesor Panayotis Nellas, în traducerea părintelui Ioan I. Ică jr., Desigur, în orice lucrare mare, se începe cu Dumnezeu;
Sibiu, 1994. El este în cosmoteoria biblică un Dumnezeu revelat, iar
12 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 13

universul întreg, cu deosebire omul, este toposul revelaţiei dintâi şi în noul Adam, Iisus Hristos) treime harică, întreită
Lui, este un topos al teofaniei, este un „univers minunat foarte” pecete de putere şi iubire (χαρις se traduce fundamental cu
(cf. Fac. 1,31). iubire; celelalte conotaţii – mulţumire, bucurie, frumuseţe, sunt
Retrăgându-ne de la margini spre esenţă, vom ajunge să derivate); împărat, preot şi profet – adică har de putere, de
descifrăm cât mai aproape punctul maxim al revelaţiei divine, sfinţenie şi de cunoaştere. Aceasta este integritatea divină a
al teofaniei ca permanenţă a manifestării creatoare a lui fiinţei umane create după chipul Său. Fiindcă Dumnezeu,
Dumnezeu, şi anume – persoana, numele, atât în cer („slavă „Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot
întru cei de sus, lui Dumnezeu”) cât şi pe pământ („minunat darul cel desăvârşit”, nu poate dărui nici altceva decât este El şi
este Dumnezeu întru sfinţii Săi”). nici mai puţin, ci pe Sine însuşi (cf. In. 3,16). Este foarte
Şi pentru că Dumnezeu este Fiinţa în sine (O Ων, Ex. 3,14), adevărat că, alături de iubire, cea fără limite şi rezervă, în actul
este plinătatea fiinţială, adică întreit fiinţial (ο τριαδικος ων), revelării – dăruirii, lucrează şi înţelepciunea, prin care teofania
se revelează şi se întrupează ca atare – fiindcă la El nu există se realizează progresiv şi ierarhic, pentru a putea fi asimilată
„schimbare sau umbră de mutare” –, ca integralitate absolută. organic şi corect; altfel rezultă magie – Deus ex machina – şi
Fiind deci întreit în Sine, arătarea Lui în afară va purta multe alte aberaţii ale fantasmagoriei monstruoase din cos-
pecetea fiinţei Lui, adică vom avea o revelaţie treimică, mai ales moteoriile mitologice extrabiblice. În centrul revelaţiei biblice
în punctul predilect al ieşirii Lui în afară – Omul, chipul treimic stăruie necontenit înţelepciunea Duhului Sfânt, „Carele pretu-
al revelaţiei creatoare a Dumnezeului celui în Treime. tindenea este şi pe toate le împlineşte” (vezi Fac. 1,2) şi Care,
Două sunt momentele revelaţiei plinătăţii treimice a lui după cuvântul Scripturii, „Și-a zidit Sieşi casă”. Această casă a
Dumnezeu: Crearea Omului şi Naşterea Domnului, „căci în Dumnezeirii nu este nimic altceva decât minunea tuturor celor
Iisus Hristos locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” făcute (şi acestea „minunate foarte”, Fac. 1,3) – omul, suflet viu,
(Colos. 2,9). Toate celelalte, care îmbracă infinit aceste două în şi prin care „Dumnezeu se odihneşte de toate lucrurile Sale”
culmi ale revelaţiei plenare, nu sunt decât trepte suitoare, (Fac. 2,2). Fiindcă omul este odihna lui Dumnezeu („Că sfânt
aspecte anagogice care conduc, în marea lecţie a mistagogiei eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti”), este
universale2, spre acest Tabor al manifestării teofanice, triado- sărbătoarea creaţiei, oglindă adâncă şi infinită („l’homme, cet
infini” – va striga Alexis Karel) în care se oglindeşte Creatorul
fanice. Mai concis: Dumnezeu se revelează ca Dumnezeu, şi nu
în toată frumuseţea Lui negrăită („spre mine mă deschid ca o
în disimulări sau travestiuri (fabulos mitologice), fiindcă El este
fereastră/ în care stă pe gânduri Dumnezeu” – Marin Sorescu).
Adevărul. Iar pentru noi, adevărul absolut este Treimea
Iată deci că, afirmând un Dumnezeu al revelaţiei (adică al
Dumnezeu, Care se va manifesta în actul creaţiei omului şi în
comuniunii, al iubirii), afirmăm deodată pe om ca pe o fiinţă a
cel al Întrupării divine triadomorf, întipărind în Adam (în cel
întâlnirii („l’être ecclésial” – Ioannis Zizioulas), capabil să
______________ întrupeze în fiinţa sa, la plinirea vremii, „toată plinătatea
2
„Căci lumea care i s-a dat (omului) la creaţie spre mâncare şi spre Dumnezeirii” (Colos. 2,9). Iată ce anume din Dumnezeu se
băutură, îi este dată ca o comuniune cu Dumnezeu” (A. Schmemann, For
the Life of the World, New York, 1963, p. 10). „Universul este antrenat întrupează în om în actul creaţiei – revelaţie: „suflet viu”,
către Duh, în largi perspective suitoare” (T. de Chardin, La Mystique de comuniunea vieţii, iubirea, sfinţenia şi puterea de jertfire şi de
la Science, Oeuvres, 6, pp. 220-221). dăruire (vezi jertfa şi autojertfirea lui Abel şi, respectiv, a lui
14 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 15

Iisus Hristos), şi multe alte însuşiri ale Dumnezeirii revelate; împărăţie preoţească şi neam sfânt” (Ex. 19,5-6). Ca şi formula
toate acestea la un loc îl alcătuiesc pe om capabil să comunice ontologică a creaţiei omului „după chipul şi asemănarea
cu Dumnezeu, adică să constituie un chip alternativă la Chipul Noastră”, şi această definiţie la nivelul comunităţii umane, ca
divin. Ar trebui să ne bucurăm şi să ne cutremurăm la înţe- sumă a „chipurilor” divine, este pronunţată tot de Dumnezeu,
legerea acestui fericit adevăr; fiindcă iată, din tot universul, cu forţa creatoare a cuvântului Său (cf. Iov. 42,2): „Acestea sunt
doar omul (nici măcar îngerii) poate întrupa pe Dumnezeu aşa cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel” (Ex. 19,6).
cum este El, firesc şi autentic (vezi marea formulă hristologică Precizăm încă o dată: formula „popor ales (περιουσιος – quasi
de la Calcedon), încât Sf. Teofil al Antiohiei să poată formula fiinţial), împărăţie preoţească şi neam sfânt” sunt definiţii
această simetrie a chipului divino-uman în celebra-i propoziţie: divine originare, cu care se întemeiază omul (Fac. 1,26) şi
„Arată-mi omul din tine şi eu îţi voi arăta pe Dumnezeu” (Către poporul (Ex. 19,5-6). Temeiul omului şi al popoarelor, deşi
Autolic). Dar să dăm în continuare cuvântul Scripturilor sfinte aceştia trăiesc pe pământ, se află în cer, în cuvântul Tatălui
(Biblia şi Sfinţii Părinţi), care ne vor grăi „cu putere multă” ceresc, fapt pe care îl va confirma încă o dată Cel venit din
temeiurile preoţiei universale, ale sfinţeniei şi ale harului ceruri, Cel născut din Tatăl, spunând răspicat: „Împărăţia Mea
originar împărătesc, cu care „Dumnezeul iubire” (cf. I In 4,8) l-a nu este din lumea aceasta” (In. 18,36). În această lume, omului
îmbrăcat pe om – cea mai iubită făptură a Sa din universul divin, împărătesc şi sfânt, nu-i aparţine decât jertfa, crucea,
minune. Vom vedea că teologia şi antropologia alcătuiesc iubirea răstignită pentru ceilalţi şi pentru Celălalt (Gal. 6,14).
simetria contemplativă a „liturghiei universale” (vezi Sf. Maxim În cartea Facerii, prin şi în cuvântul lui Dumnezeu se
Mărturisitorul), aşa cum ne încredinţează primul şi cel mai întemeiază omul. În cartea Exodului, de aceeaşi importanţă
mare teolog, adică iubitor de Dumnezeu şi cel mai iubit3
hotărâtoare pentru destinul soteriologic al omenirii, se înte-
dintre fiii oamenilor – Sf. Ioan, „Evanghelistul Sfântului Duh”
meiază, tot prin şi în cuvântul lui Dumnezeu, un popor ales,
(cf. Clement Alexandrinul): „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui
moştenire a Lui şi nu mai puţin moştenitor al bunătăţilor
Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă
dumnezeieşti, fiindcă cea mai mare avere (moştenire) a lui
El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea
Israel va fi „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac,
cum este” (I In. 3,2).
Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri”, în sensul
Şi vom începe cu începutul, cu tulburătoarea teologie
unei moşteniri unice, pe care strămoşul ales o lăsa urmaşilor
paradoxală a Vechiului Testament, unde, într-o coerenţă
contemplativă neclătinată, se afirmă că suma comunitară pe ca supremă avuţie. Prin urmare, dintr-un popor de robi în
care omul, chip al lui Dumnezeu, iar după Aristotel, fiinţă Egipt, dintr-un „ου λαος” (Osea 1,9) va deveni un popor creator
socială (ανθρωπος πολιτικον ζωον), o creează prin înmulţire de istorie sfântă şi conducător al istoriei, în marşul ei spre
şi convieţuire poporul – se va constitui şi acesta în „popor ales, „asemănare”, spre Parusie, spre Împărăţie. Atât ca individ cât şi
ca popor, omul biblic are în centrul fiinţei şi existenţei lui pe
______________ Dumnezeu, sau, cum se exprimă un teolog contemporan, avem
„Mă adresez sfântului tău suflet, iubite, pentru că îmi eşti mai familiar „ontologia teocentrică”4, temeiul divin al unui mare destin,
3

decât mulţi. Bucură-te cu adevărat, iubite, foarte iubit Celui cu adevărat


drag şi dorit şi iubit” (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, ______________
Bucureşti, 1996, p. 269). 4
Ilias Mastrogianopol, Χαρισματικη Ζωη, Atena, 1972, p. 10.
16 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 17

împlinit în Iisus Hristos. În acelaşi sens, profetul Isaia va con- Şi ceea ce ne uimeşte în această viziune teocentrică a
tinua temeiul ontologiei teocentrice rostit de Creator la Facere istoriei mari este faptul că atât Sf. Pavel, cât şi cei doi evan-
şi la Ieşire (un moment creator egal cu cel originar adamic), ghelişti (Matei şi Luca), nu exclud de la acest marş al omenirii
asigurându-şi poporul său mesianic că: „voi veţi fi numiţi preoţi spre eshaton şi spre Parusie pe celelalte popoare păgâne, şi
ai Domnului, slujitori (liturghisitori) ai Dumnezeului nostru” totuşi umane, care, prin reprezentanţii lor (Enoh, Melhisedec,
(Is. 61,6). „Toţi cei ce îi vor vedea vor da mărturie că ei sunt un Rut, Tamara, Batşeba, Rahav – ultimele trei fiind nu numai de
neam binecuvântat de Domnul... că m-a îmbrăcat cu haina alt neam, dar şi de o moralitate cel puţin îndoielnică) şi alţii,
mântuirii, cu veşmântul veseliei m-a acoperit. Ca unui mire s-au înscris în „ontologia teocentrică” a iubirii şi slujirii lui
mi-a pus mie cununa şi ca pe o mireasa m-a împodobit cu Dumnezeu, a jertfirii pentru El. Toţi aceştia şi mulţi alţii,
podoabă” (Is. 61,9-10). În temeiul ontologiei teocentrice, a precum Cirus, regele perşilor (Is. 45,1), ori Alexandru cel Mare,
misionarismului ca destin special uman, universul pre şi pro „regele credinţei”5, vor fi „unşii Domnului”, în sensul consa-
cristic va fi dominat de câţiva uriaşi, „slujitori” ai marelui destin crării lor printr-un har deosebit, în vederea unei slujiri de
al umanităţii; aceştia apar cu o frecvenţă deosebită în lumea excepţie a istoriei sfinte – istorie care, atunci când este
biblică avraamică, dar, ca o confirmare a temeiului divin în autentică, exprimă „gândul lui Dumnezeu în timp” (Oscar
omul originar, deci universal, vom întâlni asemenea chipuri Cullman, Le salut dans l’histoire). Se confirmă astfel, ontologia
slujitoare şi în lumile paralele, extrabiblice. Primul care-şi şi indelebilitatea preoţiei harice, preoţie originară, împără-
jertfeşte viaţa pe altarul iubirii de Dumnezeu este Abel, de a tească, suveran-umană. În virtutea acestei împuterniciri harice,
cărui jertfă şi slujire aminteşte Mântuitorul însuşi (Mt. 23,35). omul creat este uns de Creator ca un „Dumnezeu neputincios”
Cu el se inaugurează marea ofrandă, mistuirea pentru (Martin Heidegger) dar care, atunci când îşi uneşte viaţa lui cu
Dumnezeu („râvna Casei Tale m-a mistuit” – Ps. 68,11; In. 2,17) voia lui Dumnezeu, „poate totul în Hristos, Care-l întăreşte”
şi se va încheia cu cea a lui Ioan Botezătorul, „cel mai mare (cf. Filip. 4,13). Fiindcă este recunoscut faptul că, în timp ce
născut din femeie” (cf. Mt. 11,11), ca, prin Iisus Hristos, să se Ioan Botezătorul este înaintemergătorul Domnului în sfera
deschidă noua ofrandă a harului şi a mistuirii, nu doar pentru circumscrisă mesianismului biblic, în sfera mesianismului
Dumnezeu, ci în Dumnezeu (cf. In. 15,5). universal, în cadrul căruia „toată făptura suspină şi are dureri
De altfel, această genealogie a ofrandei, a slujirii şi a măr- ale naşterii” (Rm. 8,22), Alexandru Macedon este înaintemer-
turisirii lui Dumnezeu cu viaţa şi cu faptele exemplare ale gătorul imperial al creştinismului, adică al Împărăţiei lui
unor personaje pe care istoria nu le-a încăput, este surprinsă Dumnezeu, venită în Iisus Hristos, „până la noi” (Lc. 11,20).
în Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel, cel care, mai mult Trebuie privit cu atenţie în istoria mare şi văzut că itinerarul
decât toţi, s-a adus pe sine jertfă bineplăcută lui Dumnezeu cuceritorului macedonean se produce de la Apus spre Răsărit,
(cf. Colos. 3,3). Capitolul 11 din această epistolă arhierească o reiterare în sens invers a chemării lui Avraam.
prezintă „norul de mărturisitori ai credinţei” (vers. 39) – un etaj ______________
„O, monarque de la foi! Tu n’as cessé de donner des instructions
superior al existenţei umane, etajul chemării, ca destin în
5

impérieuses; mais aujourd’hui tu es toi-même un avertissement pour le


marele pelerinaj al asemănării cu Dumnezeu – dimensiunea monde” (Farid Uddin Attar, Mantic Uttair sau Le langage des oiseaux,
profetică a „chipului” divin. Paris, 1863, p. 249).
18 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 19

De aceea Mesia însuşi, devenit Hristos, la confluenţa reluate de căpetenia apostolilor – Sf. Petru7, în epistolele sale,
celor două „chemări” care au hotărât destinul teologic al numite soborniceşti, în toate sensurile acestui cuvânt: „Şi voi
lumii, va striga: „a venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie
(In. 12,23). De la înălţimea lui Dumnezeu, căile istoriei, în mod sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui
cert, se văd cu totul altfel decât le vedem noi, prizonierii unei Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.
„monde clos”, închişi „fără speranţă” (Dante) în labirintul „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească8,
monstruos psihanalitic (Freud) sau în universul computer al lui neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume
Aristotel. bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea
Dar să revenim în universul haric al Scripturii, în care minunată” (I Petru 3, 5 şi 9).
„împărăţia lui Dumnezeu a venit, în Iisus Hristos, până la noi”, Avem şi aici una din simetriile (izomorfismele) biblice, în
ba chiar a coborât, din iubire şi smerenie ascultătoare, până la care veşnicia pre cristică se cumpăneşte cu cea eshatologică; în
iadul celor „fără speranţă”. prima, omul este zidit după chipul lui Dumnezeu Ziditorul; în
În afară de textele fundamentale, citate la începutul cea de-a doua creştinii sunt „pietre vii”, după chipul lui Hristos,
acestui studiu (In. 10,34; Gal. 3,26; I Cor. 3,16-17) şi cel „piatra cea vie”, Piatra din capul unghiului, aleasă de „mare
consemnat de Sf. Ioan Teologul în una din epistolele sale: preţ” (I Petru 2, 4 şi 6). Formula ontologică a creaţiei după chip
„Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a ______________
arătat până acum6. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi 7
Este logic şi firesc ca tocmai Petru să definească chipul eclesiologic al
asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (I In. 3,2), text creştinismului, al slujirii liturgice, fiindcă el a fost desemnat nominal şi
expres în acest sens, în virtutea unei foarte inspirate mărturisiri
reluat adesea în epistolele celuilalt Apostol teolog: „căci câţi hristologice: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Iar Iisus îl
sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” instituie ca prim om escleziastic, prima fiinţă eclezială, zicându-i: „Tu
(Rm. 8,14), avem în Noul Testament câteva temeiuri peste eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului
care s-a trecut adesea mult prea uşor, parcă temându-ne să le (antimărturisirea, ateismul) nu o vor birui” (Mt. 16,16 şi 18). Actul
aprofundăm şi să le cercetăm, „cu îndrăznire”, exhaustiv, Bisericii apusene de a-l mai învesti o dată ca „vicar”-ul lui Hristos este
cel puţin pleonastic şi superfluu; fusese învestit de Hristos însuşi, dar pe
fiindcă ele cuprind viziunea biblică cea mai ortodoxă asupra alte coordonate.
destinului cristic al omului haric, „botezat şi îmbrăcat” în 8
S-ar părea că această insesizabilă inversare, „preoţie împărătească” –
Hristos (cf. Gal. 3,27). E vorba de temeiurile biblice prin- Petru, a originarului „împărăţie preoţească” – Moise, să nu fie decât o scă-
cipiale, de acele definiţii antropologice majore pe care le-a pare, o neglijenţă redacţională. Dar nu este aşa, ci, dimpotrivă, o genială
rostit Dumnezeu însuşi prin gura profetului (vezi Ex. 19,5-6), subliniere a unei modificări de structură în istoria sfântă: până la Hristos,
prevala monarhia Tatălui, şi structura istoriei este cea de împărăţie sacră,
______________ preoţească, notată exact în Exod. Odată cu Întruparea, Tatăl „a dat toată
6
Se sugerează deci că, în virtutea principiului asemănării, stadiul de „fii împărăţia Fiului”, Care este, desigur, şi împărat, dar mai ales Arhiereu,
ai lui Dumnezeu” poate să fie depăşit în universul infinit al iubirii după cum ne lămureşte competent teologia arhierească a Epistolei către
divine. Şi dacă ne gândim la Fecioara Maria, care nu este doar fiică, ci Evrei. Şi, în cazul acesta, în formula ecleziologică a istoriei ca „iconomie
chiar Maică a lui Dumnezeu (θεομητηρ), începem să intuim câte ceva a Fiului” (vezi V. Lossky, Eseu asupra teologiei mistice a Bisericii de
din „adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu” Răsărit), vom avea o prelevanţă a liturgicului, vom avea „preoţie
(cf. Rm. 11,33). împărătească” acolo unde fusese „împărăţie preoţească”.
20 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 21

se complineşte cu cea soteriologică, ecleziologică – după har. cea mai necesară, în lumea preoţiei, care trebuie să fie exem-
În felul acesta, coerenţa harică a universului biblic, universul plară mai ales în iubire. Iar familia este chipul iubirii Sf. Treimi
iubirii divine, este asigurată din Creaţie şi până la Parusie – şi nu a unui Dumnezeu singur, fără Fiu, fără iubire, fără bucu-
începutul şi sfârşitul, A şi Ω Revelaţiei. Iar prezenţa Sf. Treimi rie, fără har. Fiindcă omul a fost creat de Dumnezeul-Iubire,
în teologia harului se află subtil semnalată, a Tatălui la creaţie, de Dumnezeul Treime, comunial – în iubire, în nuntă, în
a Fiului la Întrupare şi a Duhului în Biserică (este vorba de familie (Fac. 1,27).
aspectul comunial, synontologic al teologiei biblice; dar despre Familia este opera lui Dumnezeu; celibatul, singurătatea,
această supremă taină – în altă parte, în altă carte). Dar de ce preoţia aharică, este opera monarhismului papal. Şi întrucât
tocmai Petru, cel mai legalist dintre Apostoli, până aproape de familia, iubirea au fost interzise preoţilor, astăzi a dispărut şi de
conflict cu teologul harului, Pavel (vezi Gal. 2, 11-14), notează la popor, fiind înlocuită cu căsătorii liberale de tip Sartre –
în scrierea sa, cea mai importantă problemă ecleziologică – Simone de Beauvoir sau cu cele homosexuale în virtutea
preoţia harică, împărătească, originară, şi nu Sf. Pavel, Apostolul democraţiei „sans frontières” occidentale. În felul acesta, de la
Bisericii universale, harice (vezi marea dispută dintre lege şi singurătatea bărbatului singur, corectată de Creator prin
har în teologia paulină)? Aşa cum notam de la început, modul zidirea femeii (Fac. 2,18-25) s-a ajuns la singurătatea în doi
biblic de a trata marile probleme, aspectele fundamentale şi (vezi Eugen Ionescu, Scaunele), după chipul diavolului care,
esenţiale, este cel paradoxal antinomic, în care „cele de pe urmă deşi „legiune” – trăieşte singur şi nebun (cf. Lc. 8, 7). Iar rodul
vor fi întâi şi cele dintâi vor fi pe urmă”, în care tâlharul pocăit acestui individualism demonic nu putea să fie decât clonarea,
şi vameşul cel smerit, împreună cu desfrânatele şi păcătoşii, vor adică naştere fără iubire, reproducere tehnică a unui organism
pune mâna pe Împărăţie, în timp ce „fiii Împărăţiei” vor rămâne fără iubire, fără har. Singurătatea naşte singurătate – con-
afară (vezi Mat. 21,31 şi altele). traformula demonică a celei dumnezeieşti – lumină din
Toate actele biblice, cu deosebire cele evanghelice, sunt lumină. Iar la români, totalitatea iubirii – lumea, se numeşte cu
înscrise pe dimensiunea profetică, şi nimeni nu era mai potrivit numele luminii şi deci, dacă va lipsi lumina harului, a iubirii,
să-i inspire Dumnezeu viziunea harică, universală a Bisericii ca va rezulta „nelumea”, nefiinţa (cum este numit în popor
„legalistul” Petru. În felul acesta se preîntâmpină din start diavolul).
clericalismul, osificarea şi uciderea harului (gratuităţii mân- Desigur, revenind la rădăcina problemei, nu înseamnă că o
tuirii), aspect prevăzut de Sf. Pavel care şi strigă hotărât temă atât de importantă, fundamentală şi esenţială, nu va fi
tesalonicenilor: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5,19). Şi tocmai abordată şi tratată cu insistenţă şi în celelalte scrieri ale Noului
pentru faptul că exact cei ce se revendică de la Sf. Petru – Testament. Dimpotrivă, tema este un adevărat laitmotiv în
Biserica Romei – au împins preoţia funcţională până la cea mai Epistolele Sf. Pavel şi ale Sf. Ioan ori în Apocalipsă, dar Biserica,
aberantă formulă clericalistă a imperiului şi monarhismului în înţelepciunea ei duhovnicească, şi-a fixat temeiul în scrierea
papal (vezi Calea Regelui) şi la dictonul despotismului doctrinar Sf. Petru tocmai pentru a-i asigura maximă autoritate şi
al infailibilităţii: „Io sono la Tradizzione”, nu vor avea cuvânt credibilitate. Pledoaria lui, de inspiraţie şi autoritate divină, în
de justificare nici măcar în faţa Sfântului Duh, pe Care L-au favoarea preoţiei împărăteşti, ne încredinţează că succesiunea
stins în camerele de tortură ale lui Torquemada, ori în celibatul apostolică nu se referă doar la transmiterea funcţiei liturgice,
obligatoriu al preoţilor, anulând familia tocmai acolo unde era sacerdotale, ci în această succesiune harică se moşteneşte
22 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 23

„tot adevărul” Duhului Sfânt (cf. In. 16,13) şi mai ales toată Înainte de a descinde în oceanul gândirii patristice asupra
iubirea. Reducerea succesiunii apostolice doar la hirotonia temei, mai consemnăm câteva locuri de referinţă din teologia
funcţională anulează Biserica în toată plinătatea ei harică Noului Testament. În imediata vecinătate a Sf. Petru, în fruntea
(pleroma), mai ales că Petru şi toţi ceilalţi apostoli nu au fost Bisericii primare îl vedem pe Ioan, ambii constituind „stâlpul şi
episcopi funcţionali, fiindcă ei au moştenit de la Hristos preoţia temelia” adevărului creştin. În cartea lui cea mai profetică,
harică, cea universală şi împărătească a lui Melhisedec – regele ucenicul vizionar şi contemplativ reia de trei ori tema, folosind
Salemului, şi nu pe cea specială a lui Aaron. Hristos era urmaşul terminologia clasică a Exodului: „Şi ne-a făcut pe noi împărăţie,
lui David-Regele, şi nu succesorul lui Caiafa – „arhiereul anu- preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său” (Apoc. 1,6). În cap. 5,10
lui aceluia”. Tocmai când harul bogat, plenar al Apostolilor se ideea se repetă: „Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi
restrânge şi se află în pericolul de a se stinge odată cu moartea preoţi, şi vor împărăţi pe pământ”. Iar în cap. 20,6, apostolul
lor, se creează episcopii şi preoţii ca „specialişti” ai harului şi ei cel mai înzestrat cu harul teologiei proiectează pe cerul
nu vor mai fi doar doisprezece, ci mii şi zeci de mii, pentru a veşniciei postanastasice chipul preoţiei harice peste cei ce au
prelua plinătatea harului, adică integritatea şi universalitatea dobândit harul învierii: „Peste aceştia moartea cea de a doua
originară a adevărului Tainei lui Hristos. Deci hirotonia nu are putere (adică iadul), ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi
funcţională este o smerire, un aspect al pogorământului în
ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani”. Ca tema să fie
raport cu plinătatea originară a harului; mândria care însoţeşte
reluată întreit într-o carte precum Apocalipsa, nu mai încape
în general pe cel hirotonit, în special la vârf, arată că respectivul
nicio îndoială asupra importanţei şi a realităţii ei.
ales nu prea a înţeles ce anume s-a întâmplat în universul
Dar teologul harului prin excelenţă rămâne marele
harului divin. Cum că este vorba de o pogorâre, o smerire a lui
harismatic, cel care a fost, după Hristos, un alt Hristos, „plin de
Dumnezeu necontenită, o „succesiune” a smereniei şi nu o
har şi de adevăr”, încât a reuşit să ducă împărăţia harului „până
înălţare în drepturi despotice, clericaliste. Fiindcă la hirotonie,
nu harul este introdus în om, ci omul este introdus în oceanul la marginile lumii”. Pentru el, creştinii, indiferent de ce neam
haric; „finitum non capax infinitum”. Şi aşa ar trebui să stea cel şi din ce ţară, sunt toţi sfinţi. El are cea mai puternică viziune
hirotonit, precum cel aruncat în mijlocul oceanului. Ar putea harică asupra omului; antropologia paulină este una euharistică,
cineva, întreg la minte, să „se dea mare” în faţa oceanului? Iar sfântă, sănătoasă şi minunată. În viziunea lui teologică, „toate
aici este vorba de cer, de unde curge harul, de la Părintele erau bune foarte” şi „de aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori
luminilor harice. Aceasta a fost şi este cea mai mare tragedie a altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”
Bisericii, uciderea harului prin mândrie; numai celor smeriţi le (I Cor. 10,31). El ne dă cea mai harismatică formulă eclezio-
dă Dumnezeu har, adică iubire. Nu întâmplător, prima treaptă logică, cea mai vie şi îndrăzneaţă, şi anume – „voi sunteţi trupul
a „Scării Raiului”, scrisă de Sf. Ioan Sinaitul, este smerenia (deci lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12,27), iar în alt
coborârea, după structura paradoxală a adevărului creştin) iar loc dă cea mai adâncă definiţie omului creştin, numindu-l
ultima este iubirea, adică Dumnezeu (cf. In. 4,8). La El, la Cel „templu al Duhului Sfânt”, „templul lui Dumnezeu”, şi nu
Preaînalt, nu se ajunge decât pe calea smereniei, a kenozei, metaforic ci concret, la nivel fizic, trupesc: .„Oare nu ştiţi că
fiindcă aceasta este calea Lui (cf. Filip. 2,7). Alte căi duc la alţi trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care locuieşte în
dumnezei. voi?” (I Cor. 6,19; I Cor. 3,16; 6,16; Ef. 2,21 etc.).
24 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 25

Iată aici preoţie harică şi univers uman hieratic; în viziunea Căci nu în virtutea funcţiei sale vine sutaşul filantrop
teologică paulină, universul creştin este teurgic, într-o mişcare ( Mt. 8,10) şi-I cere Mântuitorului să-i vindece slujitorul
hierurgică universală, un topos al harului şi al sfinţeniei într-un muribund „numai cu cuvântul”, ci vine personal şi smerit, plin
iureş al transfigurării, „din slavă în slavă ca de la Duhul de „cunoaşterea care se făcuse iubire” (η δε γνωσις αγαπη
Domnului” (II Cor. 3,18). γινεται – Grigorie de Nyssa), dovedind o intuiţie teologică
În expresia: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” uluitoare şi o slujire harică (iubitoare), care-L bucură nespus
(I Cor. 15,10), Sf. Pavel întemeiază o ontologie harică. Creştinul pe Dumnezeul harului universal.
fără har nu rămâne doar un om oarecare, ci pur şi simplu nu Acelaşi har divino-uman originar împinge pe o mamă
este. De asemeni, soteriologia paulină este eminamente harică: cananeeancă (şi pe orice mamă din lume) la smerirea de sine
„Şi avem comoara aceasta (harul) în vase de lut, ca să se până la a-şi muri sieşi, numai să-şi mântuiască fiica, „rău
învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de chinuită de un diavol” (Unde or fi mamele celor chinuiţi astăzi
la noi”, „căci prin har am fost mântuiţi” (II Cor. 4,7; Ef. 2,5). de mulţi diavoli?). Aluzia dură pe care Mântuitorul o face –
Era normal ca Sf. Pavel să insiste cel mai mult asupra harului asemănându-i pe fenicienii idolatri şi îndemonizaţi ai desfrâ-
copleşitor, fiindcă el, spre deosebire de ceilalţi apostoli, nu nării, cu câinii – nu o descurajează, ci dimpotrivă, o îndârjeşte
numai că nu-și câştigase niciun merit personal în faţa lui la „lupta cea bună”, şi-L biruieşte pe Dumnezeul iubirii cu
Hristos, pe Care nu-L cunoscuse dar Îl prigonea, ci impactul cu propria-I armă – iubirea. Deci harul originar al Creaţiei din
iubire rămăsese la locul lui, în inima „smerită şi înfrântă” a unei
Dumnezeul haric, al iubirii, fusese atât de violent încât a murit
mame îndurerate. O „încăpăţânare” binecuvântată, cu rezultate
instantaneu omul cel vechi, omul legii şi a înviat (după trei zile
specifice. Şi, în acest punct, mare cu adevărat nu este atât
– Fap. 9,9) omul nou, omul iubirii (cf. I Cor. 13), care va umple
vindecarea fiicei, ci bucuria entuziastă a lui Hristos, care era
lumea de harul lui Hristos. Nu fără temei tradiţia spune că, la
biruit de frumuseţea harică a unui suflet păgân. Mântuirea,
tăierea capului său, nu a curs sânge, ci har, o lumină galactică,
iconomia Fiului, era deci posibilă; iubirea, harul – chipul lui
semnul despătimirii şi al îndumnezeirii: „fiindcă nu mai trăia el, Dumnezeu din om – era încă viu, chiar şi în „latura şi în umbra
ci Hristos trăia în el”, iar Hristos este Fiul Părintelui luminilor morţii”. Căci în teologia paradoxală a Evangheliei, a bunei
şi al harului universal („toată darea cea bună şi tot darul vestiri, acolo unde „lumina străluceşte în întuneric şi întu-
desăvârşit”, Iacob 1,17). nericul nu a cuprins-o”, chipul lui Dumnezeu rămâne pecete
Dar Noul Testament nu ne prezintă doar în teorie onto- neştearsă, originară, ontologică.
logia slujirii harice, în paralelă cu cea specială (care a şi ucis Şi pentru a rămâne în sfera paradoxului uluitor, să ne
harul şi chiar pe Dumnezeu – vezi Caiafa), ci ne pune în faţă amintim că prima mironosiţă nu a fost din cele care I-au
multe chipuri ale lucrării harului divin, de o frumuseţe şi îmbălsămat trupul mort, ci o păcătoasă din cetate, deci o
putere încât Îl uimesc şi pe Hristos-Dumnezeu. Căci ce altceva anonimă (anonimatul este unul din efectele păcatului – vezi
înseamnă slujirea necondiţionată a iubirii faţă de „omul căzut bogatul nemilostiv care nu avea nume, iar săracul se numea
între tâlhari”, adică în păcate, în boli, în primejdii şi în alte Lazăr), apărută intempestiv din ceaţa păcatului la chemarea
slujiri ale răutăţii demonice, decât exercitarea naturii harice în irezistibilă a harului cristic, şi „smereniei Lui până la moarte”,
actul filantropiei, după chipul Filantropului Dumnezeu? îi răspunde cu smerenia iubitoare a învierii presimţite, ca efect
26 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 27

al intuiţiei harice a unei inimi pline de iubire. Nicăieri ca în desfiinţa, vor înceta, se vor sfârşi” (I Cor. 13,8), fiind, oricât de
acest punct nu se dovedeşte mai pregnant că iubirea este mai importante, circumstanţiale şi perisabile, „dragostea nu cade
puternică decât păcatul şi învierea decât moartea. Fiindcă, niciodată”.
spune Hristos, iubirea ei va depăşi cu o veşnicie moartea, îi va Chiar şi harisma fecioriei, a sărăciei de bunăvoie, a as-
supravieţui în Învierea Lui, pe care ea a intuit-o prima şi, cezei etc., dacă nu „sunt pline de har” (Lc. 1,28), dacă nu
„oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta (evanghelia nasc roade ale iubirii, ele devin demonice. Chiar aşa strigă
învierii) în toată lumea, se va spune ce a făcut ea, spre pome- Sf. Părinţi: „Vai de fecioria care nu naşte!”. Cea mai mare
nirea ei” (Mt. 26,13). Iată deci că în virtutea harului originar, harismă în universul biblic este credinţa (vezi Evrei 11),
primul care a (pre)vestit Învierea nu a fost un preot sau un levit, începând cu Avraam şi până la a doua venire, când „va mai fi
ci o femeie păcătoasă, dar smerită de propria-i patimă. Iar oare credinţă pe pământ?”. Dar chiar şi aceasta, dacă nu este
primul apostol în exerciţiu al lui Hristos a fost o altă femeie „lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6) ea devine una demonică, o
păcătoasă şi samarineancă (quasi păgână) care a reuşit să smulgă forţă oarbă (Iac. 2,19) care ucide şi pustieşte totul „crezând că
de la Mântuitorul cea mai înaltă definiţie a Dumnezeirii, chiar aduce închinare lui Dumnezeu” (In. 16,2).
mai mult decât obţinuse Moise; a se compara: „Duh este Fecioara Maria nu a născut pe Dumnezeu pentru că era
Dumnezeu” (In. 4,24) cu „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3,14). Prin fecioară (existând milioane şi miliarde de fecioare), ci pentru
întrebarea ei: „unde trebuie să ne închinăm?” a dovedit cu toată că „era plină de har”, de iubire. Iar Dumnezeul Iubire nu putea
claritatea că preoţia harică, principială, funcţiona în fiinţa ei, în să se întrupeze decât dintr-o iubire asemenea Lui. De altfel,
ciuda păcatelor şi a stării ei etnice, care sunt circumstanţiale şi naşterea lui Dumnezeu din iubire era efectul răsturnat al
nu ating fondul. creaţiei omului din iubire („după chipul lui Dumnezeu” Care
Dar exemplul cel mai elocvent al exercitării preoţiei uni- este iubire). Şi tot din iubire, Fecioara care a născut, Maica
versale este cel al samarineanului milostiv – un adevărat alter Fecioară, a rămas fecioară, adică integră, dovedind că mater-
ego al lui Hristos, care, coborând (kenotic) de la Ierusalimul nitatea, naşterea, ca însuşire divină, nu are nicio legătură cu
legalist şi funcţionăresc al preoţiei levitice, se opreşte în dreptul păcatul, cu accidentalul. Naşterea împlineşte, nu ciunteşte, nu
omului căzut în moarte şi-l mântuieşte, slujindu-l cu dragoste strică: Fecioara Maria a născut, nu a păcătuit şi de aceea a rămas
şi cu răbdare până la capăt, cheltuind şi jertfind cu generozitate „nestricată” de păcat. În timp ce Eva a păcătuit înainte de a
divină (αφθονως, spune Sf. Simeon Noul Teolog) averea şi naşte şi de aceea, la naştere ea nu mai era integră, nestricată, ci
fiinţa lui. Şi aceasta într-o paralelă atotgrăitoare cu o preoţie „în dureri” care sunt rodul păcatului (cf. Rm. 5).
funcţională care... nu funcţiona. Preotul şi levitul indiferenţi Prin naşterea lui Iisus Hristos Arhiereul veşnic (Evr. 7, 24)
aveau funcţie sacerdotală, dar s-au dovedit fără har, fără iubire. din Fecioara Maria – cea mai înaltă culme a preoţiei harice
Or, spune Sf. Apostol Pavel, „dacă dragoste nu am, nimic nu (η κεχαριτομενη), se instituie o succesiune preoţească harică
sunt” (I Cor. 13,2). Iubirea este Marele Preot în universul ce leagă „din veşnicie în veşnicie” vârfuri ale slujirii şi ale iubirii
divino-uman al harului, euharistic, fiindcă numai ea „îndelung de Dumnezeu, ale jertfirii, într-o ardere de tot existenţială,
rabdă, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le surprinsă panoramic de către vizionarul şi teologul harului, în
nădăjduieşte, toate le rabdă”. Şi, în timp ce toate celelalte capitolul unsprezece al Epistolei către Evrei. În acest capitol
harisme, inclusiv proorocia, glosolalia ori preoţia „se vor avem un tablou aproape complet al generaţiei harice, o
28 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 29

genealogie impresionantă a preoţiei universale, harice. Abel, Spuneam mai sus că, din universul haric scripturistic, vom
Enoh, Noe, Avraam, Sara, Isaac, Iacov, Iosif, Moise, Rahav păşi în cel patristic, pentru a urmări coerenţa teologiei harice
desfrânata, Ghedeon, Barac, Samson, Ieftae, David, Samuel şi la succesorii duhovniceşti ai profeţilor şi ai apostolilor şi nu
proorocii – o adevărată Cale Lactee, luminoasă pe cerul creaţiei mai puţin ai gândirii inspirate extrabiblice, filosofice şi poe-
– trasează coordonata unei preoţii geniale („Combien nous tice, pe care Biserica a preluat-o inteligent şi cu discernământ,
avons besoin de saints de génie!” – strigă Simone Weil), în care slujindu-se de ea în partea formală, a articulaţiilor literare din
nu este amintit niciun preot funcţional, consacrat. La toţi corpusul doctrinar patristic. „A accepta ca pe o evidenţă faptul
aceştia primează iubirea şi nu funcţia. Să ne gândim numai la unei anumite influenţe a filozofiei eline asupra teologiei creş-
David, care în virtutea funcţiei (era rege) a păcătuit cumplit şi tine, trebuie bine înţeles că aceasta nu ne obligă să subscriem la
îndoit, fapt pentru care îl mustră aprig profetul Natan, dar în excese ale comparatismului. De o parte, nimic nu ne împiedică
virtutea harului scrie cea mai importantă şi inspirată carte din să salvgardăm specificitatea creştinismului, dacă observăm că
toate timpurile. Pe Psaltire, şi cu deosebire pe Psalmul de această influenţă se referă mai puţin la ceea ce Schleiermacher
pocăinţă (50), s-au mântuit miliarde de păcătoşi. În acest şi Harnack au numit „esenţa creştinismului”, ci doar la o largă
punct, harul (preoţiei originare) întrece infinit funcţia, fie ea şi zonă periferică, ceea ce constituie un fel de înveşmântare
regală. Căci nu ca rege a rămas David nemuritor (dovadă că
expresivă. Atunci când Sf. Pavel şi urmaşii lui recurg la forme
Ierusalimul, opera lui regală, a fost dărâmat din temelii la
ale filosofiei eline, aceasta îi serveşte în a exprima cu lejeritate
anul 70), ci ca slujitor al cuvântului inspirat de Duhul Sfânt
şi cu eficacitate un mesaj a cărui esenţă nu era alterată prin
prin „cartea, cetate a cuvântului” (Bartolomeu Anania), el fiind
aceasta” („Elenism şi creştinism”, în La Philosophie, de Platon
creatorul rugăciunii teologice ca manifestare supremă a preoţiei
à St. Thomas, vol. I, Paris, 1972, pp. 175-218).
harice. De trei mii de ani, David psalmistul domină evhologiul
Panorama patristică asupra temei pare să descurajeze prin
universal, fără să se întrevadă vreo posibilitate de egalare; David
este, aşadar, regele rugăciunii, al pocăinţei, al smereniei, roade volumul şi anvergura ei. Fără a avea pretenţia unei epuizări a
ale preoţiei harice şi nu ale puterii funcţionale care îngâmfă şi subiectului, ne vom opri câteva clipe în faţa unor nume autori-
orbeşte. Niciunde ca în „cazul David” nu se manifestă mai tare şi vom începe cu bărbaţii apostolici, dintre care cel dintâi
pregnant, în afară de Moise şi de Hristos, cele trei puteri harice rămâne Sf. Ignatie Teoforul – acel copil pe care Hristos 1-a
originare – regalitatea, preoţia şi profetismul. Dar, spre propus drept chip al Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Mt. 18,2-3).
deosebire de Moise şi Hristos, care sunt mai mult metaistorici, Vom vedea că toţi Sfinţii Părinţi au preluat textul referitor la
David este cel mai concret personaj istoric din toată Scriptura. preoţia împărătească de la Exod şi de la Petru şi l-au precizat
Şi cu toate acestea, în virtutea harului scrie cartea cea mai din ce în ce mai puternic, mai amănunţit, mai clar. Realitatea
metafizică, profetică şi teologică din câte s-au scris vreodată. a rămas mereu aceeaşi: „Fericiţi veţi fi, aşadar, voi cei purtători
În timp ce Moise şi Hristos vin din veşnicie spre centrul istoriei, de Dumnezeu (θεοφοροι), cei purtători de Duh, cei ce sunteţi
David pleacă din centru şi cucereşte, cel mai evident – veşnicia. templu al Duhului, purtători ai sfinţeniei, întru toate împo-
Oricum, ei trei alcătuiesc triumviratul unicatelor harice din dobiţi întru poruncile lui Iisus Hristos, împărăţie preoţească,
istoria lumii, reprezentanţi în absolut ai iconomiei Sfântului neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (P.G. 5,741). La fel
Duh – Sfinţitorul. mărturiseşte şi marele apologet – Iustin Martirul şi Filozoful –
30 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 31

înaintea stăpânitorilor romani, făcând chiar un pas mai sus, bune. Aducând aceste daruri, se face preot jertfitor ori de câte
numind pe creştini neam arhieresc, nu doar preoţesc: „Noi, cei ori săvârşeşte o lucrare bună şi plăcută lui Dumnezeu”.
ce credem în numele lui Iisus, ca un singur om în făcătorul Dar cel care adânceşte această temă este uriaşul gândirii
tuturor Dumnezeu, în numele Întâiului născut Fiului Său am creştine, pionierul temerar al teologiei abisale, Origen, ucenicul
dezbrăcat hainele murdare, adică păcatele, şi arzând de dorul şi urmaşul lui Clement la marea şcoală alexandrină. Referitor la
chemării Lui, suntem un adevărat neam arhieresc al lui temeiul veterotestamentar al preoţiei harice scrie: „Dacă te
Dumnezeu, după cum El însuşi mărturiseşte, atunci când zice îndoieşti că şi ţie, adică Bisericii lui Dumnezeu, alcătuită din
că în tot locul şi la toate popoarele se aduc jertfe bineplăcute şi poporul celor ce cred, s-a dat preoţia, ascultă ce spune Petru
curate” (P.G. 6,744). Un secol mai târziu, marele dascăl de despre mireni: seminţie aleasă, împărăţie preoţească, neam
teologie şi filosof Clement Alexandrinul va caracteriza neamul sfânt, popor agonisit de Dumnezeu. Aşadar şi tu ai preoţia
creştinesc ca pe o ofrandă liturgică, un dar plăcut lui Dumnezeu fiindcă eşti seminţie preoţească şi eşti dator să aduci lui
prin Hristos: „Noi, seminţie aleasă, împărăţie preoţească, neam Dumnezeu jertfă de laudă, jertfă de rugăciune, jertfa milei,
sfânt, popor al moştenirii, noi cei care cândva eram un ου λαος jertfa înţelepciunii, jertfa dreptăţii, jertfa sfinţeniei. Toţi câţi
au fost unşi cu Sfântul Mir s-au făcut preoţi, după cum spune
(nepopor) acum suntem poporul lui Dumnezeu” (P.G. 8,160).
Sf. Petru adresându-se Bisericii universale: voi sunteţi preoţie
Ideea de ofrandă liturgică pe care creştinul o aduce lui
împărătească. De aceea vă şi apropiaţi de Sf. Jertfelnic. Dar mai
Dumnezeu prin slujirea cu toată viaţa lui, în rugăciune, în
ales, fiecare dintre noi aduce în sine arderea de tot a sa,
studiul Scripturii, prin cântare şi prin comuniune etc., vom
mistuindu-se neîncetat de dorul sfinţeniei. Dacă mă lepăd de
întâlni-o la aproape toţi Părinţii Bisericii, fie în Răsărit, fie în
tot ceea ce posed, dacă-mi iau crucea şi urmez lui Hristos,
Apus. Iată, bunăoară, cum prezintă Tertulian acest aspect al aduc jertfa arderii de tot pe altarul lui Dumnezeu. Dacă îmi
preoţiei universale: „Nu trebuie să se împuţineze gândul vostru dau trupul meu să ardă în focul dragostei şi dacă voi dobândi
asupra credinţei şi a trăirii religioase fiindcă, acolo unde vă slava martirajului m-am adus ardere de tot pe jertfelnicul lui
aflaţi acum (în minele de cupru, condamnaţi la muncă silnică) Dumnezeu. Dacă iubesc pe fraţii mei până a-mi da viaţa
preoţii nu au nicio posibilitate să ţină slujbe şi să aducă sfânta pentru ei, dacă mă voi lupta până la moarte pentru dreptate şi
jertfă. Voi înşivă faceţi slujbă sfântă şi aduceţi lui Dumnezeu adevăr, dacă voi supune trupul meu până la îndepărtarea
jertfă slăvită şi de mult preţ care vă va deschide visteriile oricărei pofte carnale, dacă lumea va fi răstignită pentru mine
cereşti, întrucât Sf. Scriptură spune: «Jertfa lui Dumnezeu, şi eu lumii, am adus arderi de tot pe altarul lui Dumnezeu şi
duhul umilit...» (Ps. 50). Iată jertfa pe care o aduceţi ziua şi sunt preot şi jertfitorul propriei mele jertfe” (Omilii la Levitic,
noaptea, devenind victime pentru Dumnezeu şi prezen- P.G. 12,508-509 şi urm.).
tându-vă curaţi şi fără prihană înaintea Lui, după cum ne-a Ideea preoţiei harice este universală părinţilor şi scriitorilor
îndemnat Apostolul să facem (Rom. 12,1)”, Epistola 77. bisericeşti, clerici sau mireni, din toate timpurile. În acelaşi
În acelaşi sens vorbeşte şi Lactanţiu în lucrarea sa, intitu- duh cu Origen, Eusebiu al Cezareei notează: „Căci jertfim
lată Institutiones: „Acela care ascultă de toate poruncile cereşti Dumnezeului a toate jertfă de laudă. Jertfim partea divină
este un adevărat slujitor (închinător) al lui Dumnezeu, ale cărui din noi şi devenim cinstită şi cuviincioasă victimă. Aducem
jertfe sunt blândeţea inimii, nevinovăţia vieţii şi faptele cele jertfă nouă după Testamentul nou, duhul umilit, jertfă
32 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 33

curată. Şi aducem tămâie profetică, în tot locul oferind lui vrednicii, şi neamul lui este împărătesc deoarece El este
Dumnezeu rodul binemirositor al Teologiei adevărate şi împărat; este şi preoţesc, întrucât El este preot. De aceea este
rugăciuni sfinte aşa cum ne învaţă profetul: «să se îndrepteze neam sfânt, întrucât şi Acela este sfânt” (P.G. 39,1763).
rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta»” (P.G. 22,92-93). În Apus Sf. Ambrozie al Mediolanului – ierarhul curajos
Sf. Atanasie cel Mare, întemeietorul teologiei ortodoxe, al care va mustra cruzimea împăratului Teodosie cel Mare, în
hristologiei şi al antropologiei creştine, în comentariile sale la lucrarea sa despre Sf. Taine, scrie: „Mirul curge pe barba lui
Psalmi, subliniază adesea marele adevăr al preoţiei harice: Aaron, pentru a se naşte seminţia aleasă, preoţească, de mult
„«Ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă» (Ps.136). Atunci preţ. Într-adevăr, prin harul Duhului toţi suntem unşi pentru
când se adună Biserica şi se face un singur trup şi un singur duh, împărăţia lui Dumnezeu şi pentru preoţie. David a mâncat din
atunci vine şi ungerea Sf. Duh şi sfinţirea preoţească se face mai pâinile punerii înainte, fie ca să ne arate că toţi trebuie să
întâi pe capul Bisericii, adică pe Hristos şi apoi şi pe barbă care urmăm viaţa preoţească, fie ca să înţelegem că toţi fiii Bisericii
este bunăcuviinţă şi podoaba Bisericii. Se înţeleg aici Apostolii. suntem preoţi, întrucât suntem unşi pentru sfânta preoţie,
Iar la sfârşit coboară şi pe tot trupul, adică peste toţi cei din aducându-ne pe noi înşine lui Dumnezeu ca pe nişte victime
Biserică îmbrăcaţi în Hristos” (P.G. 27,524). duhovniceşti.”
Ajungând în faţa gigantului teologiei dogmatice, liturgice Iar Fer. Ieronim, în scrisoarea 127, Ad Principiam, şi în
şi exegetice, la Sf. Vasile c el Mare, acesta notează chiar în multe altele, include cu tandreţe şi curaj în slujirea preoţească
rugăciunea anaforalei din inima Sf. Liturghii următoarele: harică şi femei, fecioare sau matroane creştine, care, după
„Προσηγαγε τη επιγνωσει σου του αληθινου Θεου και exemplul Sf. Fecioare şi al Mironosiţelor, şi-au închinat toată
πατρος, κτησαμενος ημας εαυτω λαον περιουσιον, βασιλειον averea şi toată fiinţa slujirii aproapelui pentru Hristos: „Să ne
ιερατευμα, εθνος αγιον” (făcându-ne Luişi popor agonisit, amintim de femeile sfinte care însoţeau pe Dumnezeu
împărăţie preoţească, neam sfânt). Mântuitorul şi serveau cu cele de trebuinţă, de cele trei Marii
Iar prietenul său, Sf. Grigore Teologul, subliniază cu toată de lângă cruce, care s-au şi învrednicit să-L vadă pe Hristos
claritatea, în cuvântarea sa despre iubirea de săraci: „noi suntem înviat, înaintea Apostolilor”. Pentru Fer. Ieronim, fecioria este
cei care moştenim acest mare nume, să fim numiţi de către supremă slujire şi jertfă creştină: „... Ioan Evanghelistul a fost
Hristos neam sfânt, împărăţie preoţească, popor agonisit de singurul de lângă crucea lui Iisus, şi a primit în păstrare (ca pe
Dumnezeu şi prea ales” (P.G. 35,876). Celălalt Grigore, o comoară) pe mama Mântuitorului, astfel că un fiu feciorelnic
Episcopul Nyssei, într-o viziune asupra lui Hristos, îl vede să aibă moştenire, de la Domnul fecioriei, o mamă fecioară”.
spunând Tatălui Său, când Îi va preda împărăţia, următoarele: „Hristos însuşi, preot şi împărat, ne-a dat această cinste îndoită,
„acesta este regatul, aceasta este preoţia, neam sfânt, popor să fim o seminţie împărătească şi preoţească” (Scris. 73).
agonisit spre moştenire Mie” (P.G. 45,1293). Desigur, cel mai bogat şi amănunţit interpret al Sfintei
Aceleaşi idei le vom afla în minunatele Cateheze Scripturi – Sf. Ioan Hrisostom, în vasta lui operă exegetică, va
baptismale ale Sf. Chiril al Ierusalimului (P.G. 33,1056 şi urm.), insista necontenit asupra acestei teme: „Căci vom fi şi regi ai
iar uriaşul teolog Didim cel Orb face următoarea interpretare Împărăţiei şi preoţi suntem, aducând jertfă trupurile noastre.
la I Petru 2,9: „Întrucât Cel născut din Tatăl are aceste două Ba, încă şi prooroci ne facem, fiindcă cele ce ochiul nu le-a
34 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 35

văzut şi urechea nu le-a auzit, acestea ne sunt descoperite rânduială, când lucraţi faptele bune, când propovăduiţi numele
nouă”. Toate acestea sunt dobândite de fiecare creştin prin Lui şi Învăţătura Lui tuturor acelora care ar putea să vă asculte.
Sf. Botez, împărăţind cu Hristos şi prin Hristos. Fiecare părinte de familie în casa lui va împlini un fel de
El foloseşte o infinitate de argumente pentru a-şi susţine misiune episcopală şi ecleziastică, întrucât va fi slujitorul lui
afirmaţia deofiinţimii slujirii preoţeşti, în cler şi în popor. Iată Hristos şi va fi şi în veşnicie. Mulţi dintre voi au slujit pe Hristos
un fragment foarte semnificativ: „Toate sunt egale, şi nouă şi cu marea slujire a martiriului, şi nu erau nici episcopi, nici
vouă, şi mai ales bunătăţile capitale; căci eu (preotul) nu mă clerici; erau tineri, tinere, bătrâni, copii, bărbaţi, femei, părinţi
împărtăşesc la Sf. Masă mai mult iar tu (mireanul) mai puţin, şi mame.”
ci amândoi ne bucurăm la fel. Iar dacă eu mă împărtăşesc În cartea lui – Civitas Dei, face următoarea observaţie
primul – aceasta nu-i mare lucru fiindcă şi copiilor li se întinde asupra temei: „Atunci când inima noastră a fost înălţată spre
Sf. Hrană mai întâi şi, prin aceasta, nu înseamnă că ei primesc Dumnezeu, devine altarul Lui; iubirea, care ne mistuie în
mai mult... Avem toţi acelaşi botez, ne-am învrednicit de prezenţa Lui cu o flacără sfântă şi dumnezeiască, Îi este cea mai
acelaşi Duh Sfânt, ne grăbim toţi spre aceeaşi Împărăţie, suntem plăcută tămâie. Îi oferim darurile pe care El ni le-a oferit, ne
toţi la fel de fraţi ai lui Hristos; toate ne sunt comune”. Marele oferim pe noi înşine, ne aducem pe noi înşine Creatorului
Părinte socoteşte această temă ca pe o premisă fundamentală nostru. Îi aducem jertfe pe altarul inimii noastre, (pe) în care
în evoluţia vieţii creştine, atât pentru cler cât şi pentru popor arde flacăra iubirii, jertfa laudei şi a smeritei cugetări.”
(P.G. 60,597; 62,492). Adevărata jertfă este toată fapta bună prin care ne unim cu
În Constituţiile Apostolice, scrise în sec. V d.H., autorul Dumnezeu cu o unire sfântă – facem sacrificiu, adică „faptă
pune cu toată acuitatea problema preoţiei universale, adre- sfântă”.
sându-se credincioşilor: „Ascultaţi acestea şi voi, mirenii, Sf. Paulin de Nola scrie într-una din epistolele sale:
Biserica cea aleasă a lui Dumnezeu. Căci poporul a fost numit „Răscumpărătorul ne-a răscumpărat cu un mare preţ, pentru a
mai întâi «popor al lui Dumnezeu şi neam sfânt»; şi voi sunteţi nu mai aparţine satanei sau nouă înşine, ci să ne transformăm
Biserica sfântă a lui Dumnezeu scrisă în ceruri, «împărăţie din neam de vipere (năpârci), în neam împărătesc şi preoţesc,
preoţească, neam sfânt, popor agonisit», mireasă împodobită a să fim de un sânge cu El... să ne oferim deci Lui ca Biserică şi
Domnului Dumnezeu” (P.G. 1,664). Aceleaşi sfaturi găsim şi la jertfă” (Epistola 20).
Sf. Chiril al Alexandriei, la Sf. Teodoret al Cirului, Isidor Cel mai explicit asupra temei scrie Leon cel Mare, papă al
Pelusiotul şi alţii (vezi P.G. 78,781). Un reper major în doctrina Romei ( 461): „Cu adevărat, semnul crucii face împăraţi pe toţi
Bisericii, contemporan cu Sf. Ioan Hrisostom (deşi mult mai cei renăscuţi în Hristos, dar ungerea darului Sf. Duh îi consacră
tânăr), de data aceasta în Apus, este Fer. Augustin, episcopul ca preoţi, în aşa fel încât toţi creştinii sunt recunoscuţi ca
Hiponnei. Acesta dezvoltă în comentariile sale cu multă râvnă aparţinând unui neam împărătesc şi părtaşi la slujirea
tema respectivă: „Aşadar, fraţii mei, când auziţi pe Domnul preoţească. Căci ce este mai imperial decât un suflet stăpân
nostru că spune: «Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul meu» peste trupul său întru supunerea faţă de Dumnezeu? Şi ce este
(In. 12,26), să nu vă închipuiţi că este vorba numai de episcopii mai sacerdotal decât să aduci ofrande lui Dumnezeu în
sfinţiţi şi de clericii buni. Şi voi, după măsura puterii voastre, conştiinţă curată şi pe altarul inimii nevinovate – jertfe noi
sunteţi slujitori ai lui Hristos, atunci când vieţuiţi în bună (duhovniceşti)?” (Sermo IV).
36 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 37

S f. Io an Da masc hin, teologul sintezelor dogmatice din pe ucenici (şi pe orice om raţional, din toate timpurile): încin-
sec. VIII, strigă în „Cuvânt în sfânta şi marea zi – Sâmbătă”: gându-Şi ştergarul de servitor şi luând spălătoarea casnică în
„Și voi, aşadar, dumnezeiască şi sfântă turmă a Marelui Păstor mâinile Sale, cu care crease şi prima oară lumea („mâinile Tale
şi Preot şi Victimă, sunteţi popor agonisit de Dumnezeu, m-au făcut şi m-au zidit” – formulă psalmică la începutul
Împărăţie preoţească, voi toţi care v-aţi îmbogăţit cu numele Sf. Botez), îngenunchează ca un rob în faţa omului (ca în faţa
lui Hristos ca şi cu un bun comun” (P.G. 96,640). stăpânului) şi-i spală picioarele întinate de colbul păcatului şi i
În fiecare veac, teologii reprezentativi au abordat tema le şterge (adică face lucrare desăvârşită şi împlinită) cu ştergarul
respectivă, pe linia tradiţiei autentic-ortodoxe, salvând το πλ de picioare. Ca un Dumnezeu să moară pentru oameni se mai
ηρωμα της εκκλησιας, integritatea Împărăţiei, in capita et in imaginase şi în alte spiritualităţi extrabiblice, dar despre un
membra. Socotim că este de ajuns de limpede duhul viziunii Dumnezeu îngenuncheat la picioarele omului – nu exista nici
ortodoxe, consemnat în scrierile amintite aici, deşi ar mai fi de cea mai mică aluzie nicăieri.
adăugat multe alte mărturii venerabile – Sf. Fotie, Areta al Gestul însă, atât de puternic, nu este doar unul moralizator,
Cezareei, Ecumenios, Teofilact al Bulgariei, Nichifor Kalist, demonstrativ şi teribilist. În clipa aceea începea „crearea din
Nicolae Cabasila, Simeon al Tessalonicului ( 1420), ultimul nou a lumii” (Mt. 19,28) şi a doua creaţie începe în punctul
mare reformator al cultului liturgic – până la Sf. Nicodim unde sfârşise prima – cu omul. Fiindcă era o creaţie prin
Aghioritul, altă mare sinteză teologică în Ortodoxie. Tocmai de pogorământ, prin smerenie, prin kenoză. Dumnezeu cobora
aceea ei au fost păstori adevăraţi fiindcă au păstorit un popor pentru ca omul să se înalţe. Oare ne-am gândit vreodată la ce
sfânt, un neam împărătesc şi preoţesc, şi s-au înălţat unii pre înălţime a fost ridicat omul în Hristos, de vreme ce slujitorul lui
alţii către Împărăţia lui Dumnezeu. era Dumnezeu însuşi?
Viziunea deformată, neortodoxă, care-şi face apariţia în Chiar aceasta este definiţia pe care o dă Mântuitorul acestui
Apus încă din veacul IV sau V va duce la cea mai dureroasă eveniment creator, care copleşeşte toată mintea: „Înţelegeţi ce
schismă, nu între biserici, nu pe orizontală, ci în însăşi consti- v-am făcut Eu? Voi mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul,
tuţia Bisericii, între cap şi trup – prăpastia clericalismului şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul,
înălţat artificial, ca urmare firesc-nefirească a secularizării v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi
poporului creştin până la repăgânizarea actuală, când „cele de picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am
pe urmă sunt mai rele decât cele dintâi” (Lc. 11,26). Am putea făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (In. 13,12-15). Putem oare să mai
spune că teologia creştină, cel mai dezvoltat fenomen spiritual spunem că nu este clar mesajul creştin? Cum că, adevărul ultim
din toate timpurile, trecute, prezente şi viitoare, a aprofundat al unui Dumnezeu umanizat până la limita ultimă a condiţiei
şi a îmbogăţit toate aspectele şi nuanţele evenimentului cristic, umane, este slujirea omului, aşa cum El însuşi a făcut. Toţi
cu excepţia unuia singur. Pentru a înţelege (cu durere) ceea ce ceilalţi dumnezei poruncesc omului cu străşnicie să le slujească
vreau să spun, trebuie să ne transpunem cu mintea în clipa în şi să li se închine, să le suporte capriciile şi absurdităţile etc.
care Hristos începea re-creaţia (παλιγγενεσια) lumii – în seara Dumnezeul creştin cere imperios şi insistent: „Iubiţi-vă unul
Cinci de Taină, centrul de foc al iconomiei Fiului. pe altul precum şi Eu v-am iubit”; „Hrăniţi pe cel flămând,
Marea lecţie mistagogică a recreaţiei debutează cu un gest îmbrăcaţi pe cel gol, căutaţi-l pe cel străin şi singur”, nu dis-
(fiindcă, mai mult decât contemplaţie, era lucrare) care uluieşte preţuiţi pe cei mici; „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” etc.
38 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 39

Concluzia iconomiei Fiului este rostită răspicat de El însuşi: creştinătate. Reforma şi protestantismul au constituit reacţia
„Fiindcă Fiul omului nu a venit să I se slujească, ci ca să violentă la această pervertire numită clericalism şi absolutism
slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” ierarhic, rezultând însă, dintr-o înţelepciune fără iubire, o
(Mt. 20,28). iubire fără înţelepciune (vezi „fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca
De vreme ce Dumnezeu preţuieşte pe omul căzut, sărac, porumbeii”). S-a salvat oare această dumnezeiască armonie în
păcătos, murdar şi orb, lepros şi îndemonizat, eu, „cel dintâi Ortodoxie? Ne-ar plăcea să credem că da, însă, pentru a nu ne
dintre păcătoşi”, cum să-l dispreţuiesc? Pe cine altul să-l autoînşela, ar fi bine ca fiecare să-şi cerceteze lucrarea şi inima,
slujesc, de vreme ce Dumnezeu nu-mi cere să-I slujesc Lui şi singur va vedea realitatea.
(cf. Mt. 20,28), iar cel bogat şi puternic şi sănătos, şi „curat” etc. Pulsul se ia acolo jos, la bază, în poporul lui Dumnezeu, în
– nu are nevoie de mine? De ce să risipesc iubirea, această trupul viu al Bisericii. Ne trebuie doar un pic de curaj să privim
virtute dumnezeiască, acolo unde nu-i de folos nimănui? în faţă şi să vedem care este adevărul; mai avem, oare, un „neam
Atunci când spunem că iubim pe cei puternici ai zilei, ştim şi ales, împărătesc şi preoţesc, un popor agonisit de Dumnezeu,
noi şi ei că minţim. „Nu ne iubim decât victimele” (Ierarhiile sfânt şi fără de prihană, plin de har şi de adevăr, într-un cuvânt
Fiinţei I); de cei puternici ne este frică sau îi privim prin prisma – un neam sfânt”?
unui interes anume. Iubire creştină, dezinteresată, „precum Eu Criteriile sfinţeniei se află în Sfintele Taine din care se
v-am iubit pe voi” nu există decât pentru victima de orice fel, naşte, creşte şi trăieşte un popor. În ce măsură mai exprimă
a sărăciei, a păcatului, a istoriei etc. aceste acte ale re-creaţiei sfinţenia? Nu cumva ele au mai rămas
Iubirea creştină, exprimată în slujirea aproapelui trebuia doar valide? Însă cine poate să spună că validitatea este
să coboare, asemenea lui Hristos, de la cei de sus spre cei de jos. deofiinţă cu sfinţenia?
Dar aceasta nu a durat (ca orice minune) decât trei zile; reversul Putem să negăm oare că, astăzi, botezul, nunta, parastasul
slujirii – despotismul, se va manifesta mai întâi la vârf şi se va (foarte adesea chiar şi înmormântarea), sfinţirea casei etc. nu
întrupa în monarhismul papal – o însingurare în sus, apoi se va sunt decât noi şi noi prilejuri de chef şi petrecere bahică?
forma o altă treaptă a izolării la nivelul celorlalţi ierarhi Să nu mai vorbim de soroacele naţionale şi mondiale;
„superiori”, aceştia vor teroriza pe preoţi – slujitori şi executanţi Crăciunul, revelionul, onomasticile, aniversările, nunţile de
fără murmur „ai intereselor superioare ale Bisericii” – acei argint, de aur, „moţul”, pensionarea şi câte altele sunt tot atâtea
„Domini canes”, şi pentru că fiecare îşi varsă focul şi obida mai prilejuri bune de chefuit şi petrecut. Desigur, nu se uită nici
jos, clerul de mijloc se constituie într-o „castă” superioară faţă binecuvântarea popii; toate se fac „cu popă”. Dar, unde Îl mai
de vulg, de penitenţii turmei (vezi episodul Cannossa), cărora găsim „chemat la nuntă şi pe Iisus cu ucenicii Săi”? Sectanţii au
nu le-a mai rămas nimic din harul asumat cu atâta lăcomie de rezolvat-o, ca întotdeauna, în stil radical, protestant; nu mai
straturile superioare. Şi în locul ierarhiei smereniei şi a iubirii, acceptă muzica şi chefuiala, dar nici pe preot. Totul devine o
a rezultat piramida monarhismului clerical în frunte cu infai- şedinţă de partid, pioasă şi senină; pericolul extremismului ne
libilul şi „primatissimul” super-ierarh, vicarul lui Dumnezeu pândeşte, aşadar, la tot pasul, şi aceasta, pentru că în creştinism,
pe pământ. Cum răul este molipsitor, nu s-ar putea spune unde ştim foarte bine cine este Dumnezeu, s-a uitat cu
că această nouă pervertire a creaţiei lui Dumnezeu a rămas desăvârşire omul. Adică exact ceea ce constituia centrul atenţiei
un punct izolat ci, într-un fel sau altul, a cuprins întreaga şi iubirii lui Dumnezeu (cf. In. 3,16). Strigătul divin din
40 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 41

începutul lumii şi care sfâşie veacurile: „Adame, unde eşti?” este cele de teologie (recent papa afirma că teoria evoluţionistă este
mai actual acum decât atunci. Ca şi sfâşietorul răspuns-ecou: adevărată).
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Îmi amintesc că i-am atras atenţia unui confrate profesor
Dar să vedem, de fapt, cine şi pe cine a părăsit, cu adevărat. care preda evoluţia omenirii în linie darwinistă, cum că la noi,
Fiindcă Dumnezeu, Care „stă la uşă şi bate”, nu poate să în Ortodoxie, creaţionismul biblic nu poate face casă bună cu
lipsească niciodată de acolo de unde se află „doi sau trei, adunaţi evoluţionismul „ştiinţific”, la care mi-a replicat că Darwin a
în numele Său”. El este Emanuil – Dumnezeu cu noi; fost seminarist, iar el, ca om de ştiinţă, nu poate preda decât
singurătatea, câtă există, este partea altcuiva. Să încercăm să „ştiinţific”, pe documente. (În acest sens, documentele fiind
descifrăm tragica poveste! „omul de Neanderthal”, „omul de Cro-Magnon” şi alţi pitecan-
Marea definiţie dată de Dumnezeu omului – definiţie tropi, în locul Theantropului). Dispărând omul din om, era
constitutivă lui din creaţie şi dezvoltată până la dimensiunea firesc să moară şi Dumnezeu după o logică inversă a dialogului
comunităţii omeneşti – omul împărat, preot şi profet, cu cu păgânul Autolic. „Arată-mi omul din tine şi eu îţi voi arăta
împlinire consecventă în „neam sfânt, împărăţie preoţească, pe Dumnezeu” (Teofil al Antiohiei).
popor agonisit de Dumnezeu” se stinge încet dar inexorabil, în Moartea lui Dumnezeu, eveniment lugubru, anunţat de
Apus mai întâi, dar „din nefericire a pătruns şi în dogmatica profetul nebun – Nietzsche în Aşa grăit-a Zarathustra (p. 11),
ortodoxă contemporană” (Ioannis Zizioulas, L’Être Ecclesial, era consecinţa logică a morţii teologiei care analiza „ştiinţific”
p. 33) şi vom vedea cu stupoare că în tratatele dogmatice şi mai ales criticist (vezi Şcoala de la Tübingen) un Dumnezeu
preoţia universală, harică, originară nu ocupă mai mult de absent, nemuritor şi rece, de „undeva din fundul cerului, dar
o pagină (vezi în Dogmatica Părintelui Dumitru Stăniloae, care nu are nicio legătură cu omul” (Simone de Beauvoir). Nu-i
vol. III, pp. 158-160, în contextul altui capitol, şi nu tratată vorbă, că o astfel de nebunie are o istorie mult mai adâncă, de
special şi distinct). vreme ce o aflăm consemnată şi acum trei milenii când „zis-a
Consecinţele sunt dezastruoase; sfinţenia a devenit şi ea o cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu” (Ps. 13,1).
specialitate strictă ca toate celelalte specialităţi şi aparţine Omenirea se află în cea mai generalizată criză din toată
exclusiv preotului în funcţiune, care o administrează ex opere istoria sa. Iar criza se traduce printr-o lipsă totală de „har şi de
operato, la cerere şi după trebuinţă. adevăr”, fenomen consemnat invers la venirea harului într-o
Sfinţenia a devenit o chestiune teologică, dezvoltată critic istorie plină de întuneric, lipsită de har (cf. In. 1,4-10) şi de
şi analitic, în milioane de tratate de specialitate, dar nu mai este adevăr (cf. In. 18,38). Se pune, totuşi, întrebarea: de ce acest
o problemă de viaţă, existenţială. Locul definiţiei liturgice a apogeu al crizei tocmai într-o lume hiperfuncţională, hiperspe-
fiinţei umane va fi umplut cu formule omeneşti, batjocoritoare cializată? De unde acest sentiment al golului, al nopţii9
şi ateiste: „Omul este ceea ce mănâncă” (Feuerbach); „Omul îngheţate, pe fondul unei funcţionalităţi perfecte în toate
este o pasiune inutilă” (Sartre); „Omul este un Dumnezeu
______________
neputincios” (Heidegger) etc. Mergând pe firul unei asemenea 9
„Nu simţiţi cum ne cuprinde respiraţia golului? Nu s-au făcut toate
evoluţii se ajunge la Darwin, ilustrul urmaş al maimuţei, teorie mai îngheţate? Nu soseşte neîncetat noaptea, şi tot mai multă noapte?”
„ştiinţifică” predată şi astăzi în toate şcolile lumii, inclusiv la (Fr. Nietzsche, Froliche Wissenschaft, Aforisme, p. 343).
42 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 43

domeniile, inclusiv în cel religios? Cum este posibilă coabi- naşte în sânul comunităţii creştine, în trupul Bisericii, sedimen-
tarea în acelaşi univers a sentimentului perfecţiunii şi a tându-se în două straturi suprapuse şi incomunicabile, preoţia
sentimentului de vid absolut? De vreme ce nu lipseşte absolut funcţională, diplomată, ireproşabilă, consacrată şi inamovibilă,
nimic, nici biserici imense, bine dotate tehnic, nu lipsesc şi restul lumii, masa ignorantă, „poporul blestemat” (In. 7,49).
preoţii cei mai bine instruiţi, cu studii complicate şi rafinate, Această „pătură” sacerdotală superioară va vorbi „de sus” acelui
cu un sistem social-administrativ perfect organizat, cu bi- popor de jos, despre un Dumnezeu înalt, partea lor, dreptul lor
blioteci computerizate, încât apăsând pe un singur cuvânt, îţi sacru pe Care Îl vor apăra cu străşnicie şi mai ales cu interes.
apare pe ecran o bibliografie practic inepuizabilă, asupra Într-adevăr, dacă L-am împărţi la toţi, nouă, celor în drept
temei respective, şi multe alte facilităţi şi posibilităţi inima- consacraţi lui Dumnezeu, ce ne-ar mai rămâne? O masă
ginabile cu un secol în urmă (darămite acum un mileniu sau ignorantă este mult mai profitabilă, este mult mai uşor de
două) – de unde senzaţia de gol, de insuficienţă şi insatisfacţie, stăpânit şi de manevrat. Ca noi să fim mari, ei trebuie să fie
de inutil şi nonsens? mici. Să le inoculăm sentimentul ignoranţei şi nevredniciei,
Neputând răspunde la toate acestea, se revelează înfrico- complexul blestemat al inferiorităţii şi al vinovăţiei. Şi aceasta
şătoare taina răului fără origini, inexplicabil şi cu atât mai pentru că ei nu au făcut seminarul şi, cu atât mai puţin,
stupefiant, când toate sunt extrem de clare şi explicite. Iată că, facultatea; ei nu au şcoala harului – distincţia majoră a castei
încă o dată, cunoaşterea (fără har, fără iubire), ca şi la începutul sacerdotale, incomparabile.
lumii, duce la criză şi la moarte: „în ziua în care vei mânca din Şi totuşi, ei nu au făcut nimic? Nimic altceva decât: mamele
el (pomul cunoaşterii) cu moarte vei muri!” (Fac. 2,17). ne-au făcut pe noi, preoţii. Să fie oare cea care l-a făcut pe preot
Dimensiunile cunoaşterii, ale tehnicii, ale funcţionalităţii mai mică şi mai neînsemnată decât preotul respectiv?
sunt astăzi colosale. Dar un funcţionar, cu cât va fi mai Învăţătorii noştri ne-au zidit cu răbdare dumnezeiască şi cu
aproape de perfecţiune, cu atât va fi mai departe de har, de entuziasm – mintea cu care am intrat la facultate (atunci când
iubire, de libertate. Chiar şi un preot; o preoţie perfectă nu mai nu am intrat cu alte mijloace, mai prozaice dar mai eficiente);
are nevoie de har. Funcţia va face totul ireproşabil, perfect prietenii şi binefăcătorii noştri ne-au zidit sufletul, duşmanii
valid, „cunoaşterea care nu se face iubire” va duce la moarte ne-au întărit voinţa, străinii ne-au lărgit orizontul, oamenii
negreşit (Fac. 2,17). Şi nici măcar nu i se poate reproşa ceva. dreptăţii ne-au săpat în fire caracterul, muncitorii ne-au zidit
Cum să reproşezi cuiva (şi cu atât mai mult preotului) perfec- biserica şi casa parohială, agricultorii ne-au făcut prescura şi
ţiunea? Nici Dumnezeu nu reproşează acest lucru omului; doar vinul, soarele ne-a zidit oasele, aerul ne-a creat sângele etc.
îl avertizează asupra consecinţelor. Altfel i-ar anula libertatea De vreme ce alţii au făcut totul iar noi doar facultatea, cu ce
– ceea ce ar fi cu totul impropriu unui Dumnezeu Care este, în suntem noi mai mari decât aceştia? Ei au creat prin harul care
primul rând, creator de libertate (cf. In. 8,32 – „Adevărul vă va i s-a dat fiecăruia, totul; cum să nu recunoaştem că cel care a
face liberi”). făcut biserica în care eu „funcţionez” este mai dăruit decât
Iată, deci, că începem să intuim secunda în care mişcarea mine? Cum să nu sărut eu (preotul, care am acest drept exclusiv
intimă din trupul Bisericii, comuniunea iubitoare, harică, apucă să mi se sărute mâna), cu smerenie, mâna celor care m-au
pe o direcţie deviată, „cade” iară şi iară din iubire, din har; încă născut şi m-au făcut? Dacă şi Hristos Dumnezeu ascultă de
o dată, divorţul dintre cunoaştere (tehnică) şi iubire (har), se mama Sa, nu numai când este prunc (cf. Lc. 2,51) ci şi ca
44 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 45

Dumnezeu la lucru (cf. In. 2,1-11), a fi mai mare decât mama seama că adevăratul mare preot al Cuvântului este poetul şi
ta, sub pretextul că ea nu este preot de drept, înseamnă să fii rapsodul, cei care au şi zămislit şi au crescut verbul românesc
mai mare decât Dumnezeu, Care a fost supus şi ascultător de până la nivelul Bibliei lui Şerban Cantacuzino sau al cărţilor de
mamă. cult, de care Biserica se foloseşte de peste trei veacuri, înaintea
Iată icoane ale preoţiei (slujirii) harice! Şi nu vom avea tuturor celorlalte popoare ortodoxe care oficiază şi astăzi
niciodată suficient „har” să zugrăvim, în toată imensitatea lui, într-o limbă pe care nu o înţeleg, lăsată moştenire de înaintaşii
chipul slujirii universale, în oameni şi în fenomene minunate. lor, cu un mileniu sau două în urmă; aşa cum astăzi se creează
În Scriptură şi în marea literatură patristică s-au notat momente poezie liturgică (asemeni creaţiei unui Dosoftei sau Antim
fulgurante ale acestei preoţii, din care am prezentat câteva mai Ivireanul) inclusă în antologii beletristice postmoderniste (vezi
sus. Dar dimensiunile acestei slujiri harice sunt infinite şi Bartolomeu Anania, File de acatist).
mereu născânde; fiindcă Hristos, Care este în noi şi „cu noi până Aspectul patriotic şi naţional în slujirea preoţiei originare,
la sfârşitul veacului”, este acelaşi „ieri, astăzi şi în veac”, şi în afară de această unicitate a slujirii în limba română actuală,
oricând poate să mai arate un Noe, un Avraam (chiar şi din se exprimă şi în cântecul, dansul şi în orice manifestare artistică
pietre) un Moise, un Ioan Botezătorul etc. Desigur – „în alt românească, mirenească. Chipul trinitar şi ospitalier avraamic
chip”, dar Acelaşi. În slujirea noastră „consacrată”, de drept, al Românităţii (Bucovina – ţara Stejarului, a ospitalităţii
trebuie să facem acest lucru: să păstrăm mereu viu şi integru divino-umane de la Mamvri), întruchipează harul originar al
chipul lui Dumnezeu, în chipul viu şi actual al omului, în care slujirii harice, al iubirii aproapelui – Dumnezeu sau om.
El se întrupează veşnic. Poemul naţional românesc este cel al păstorului cel bun care-şi
Căci în timp ce eu, sacerdotul funcţional, doar execut ceva iubea oile sale şi acestea (Mioriţa) îl iubeau până la jertfă.
gata format, poporul – mare preot universal – este creatorul Legenda luciferică a Meşterului Manole este un împrumut
Ortodoxiei cu toată bogăţia şi frumuseţea ei infinite. Şi când oriental-balcanic, cu ecouri preistorice de la Babel. Or, Românii
mă refer la Ortodoxie trebuie să înţeleg tot universul de dreaptă sunt singurul popor fără preistorie, al cărui singur document
cugetare şi simţire al unui popor născut şi crescut, în toată istoric este preoţia harică, în hotarele căreia s-a păstrat „ca o
anvergura lui, în sânul Bisericii. Formarea şi creşterea limbii minune a istoriei” românitatea creştină (cf. Bartolomeu I,
române până la dimensiunile şi frumuseţile ei necuprinse este Patriarhul Constantinopolului, „Cuvânt rostit la jubileul
slujirea harică a poporului simplu sau a poeţilor, care nu au Autocefaliei româneşti”, 1995).
fost întotdeauna preoţi funcţionali. Arghezi numeşte foarte Costumul popular (pe cale de dispariţie) este veşmântul
„potrivit” pe Eminescu: „Sfântul cel preacurat al verbului preoţiei harice, cu care se îmbracă mai mult sufletul românului
românesc”. Vasile Voiculescu, prin viaţa şi opera sa de martir al decât trupul. Acum o sută de ani nu exista port preoţesc
misticii ortodoxe (vezi Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim) deosebit de cel popular; preotul era un ţăran (om al pământului)
a oficiat slujbă plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor, lăsând în cu comănac; numai călugării (fanarioţi) purtau rasă şi culion cu
urma sa o operă a cărei forţă spirituală se apropie de Psaltirea streaşină. Sumanul românesc – cel mai bogat şi frumos veşmânt
Împăratului David. Când vom înţelege în toată adâncimea lor din lume – era purtat în mod egal şi de voievod şi de vlădică şi
Cele 151 de Sonete închipuite, poeme care, asemenea Cântării de mirean; bărbat sau femeie. Iar veşmintele liturgice se ţeseau
Cântărilor, exprimă apofatic erosul divin, atunci ne vom da în acelaşi război în care se ţeseau toate hainele poporului.
46 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 47

Doctorul Paulescu, descoperitorul insulinei, un adevărat Cât priveşte martiriul (forma supremă a slujirii lui
preot al medicinei româneşti şi universale, oricând era Dumnezeu, după cum se exprimă Origen), în infinitul gulagului
pronunţat numele lui Iisus Hristos, se ridica în picioare şi-şi comunist, au mărturisit până la moarte, „într-un gând şi într-un
pleca smerit capul. Chipul cel mai luminos şi puternic din cuget”, fără nicio deosebire – mireni şi preoţi, atei sau mistici,
galeria sfinţilor români prezentaţi de părintele Ioanichie Bălan păcătoşi sau sfinţi, ortodocşi, catolici, evrei, ţigani, ucraineni
în Patericul Românesc nu este al unui preot consacrat, ci al etc., pe toţi i-a unit martiriul într-un singur trup mistic al
unui ţăran sfânt – Moş Gheorghe, care nu şi-a acoperit capul slujirii harice, umplând hambarele Împărăţiei lui Dumnezeu
şi nu şi-a încălţat picioarele niciodată, depăşind prin statura cu cea mai bogată recoltă din toate timpurile – zeci de milioane
lui mistică „schimbările vătămătoare ale vremii”, fiind cu mult de martiri – căzuţi toţi sub glia veacului anticristic. În veacul
mai înalt decât timpul lui şi al nostru. Pentru el ţara era o XX s-a săvârşit, cu adevărat, Liturghia cosmică (Sf. Maxim
nesfârşită biserică, încălzită de Duhul Sfânt, iar moşul sfinţeniei Mărturisitorul), am avut jertfa arderii de tot la dimensiuni
româneşti petrecea noaptea geroasă în rugăciune fierbinte, pe universale. În felul acesta, cel mai ateu veac a rezultat cel mai
lespezile reci ale bisericilor voievodale din Piatra Neamţ şi de liturgic, cel mai „consacrat”. Coincidentia opositorum – ar
pretutindeni. Iată că la temelia firavei noastre preoţii speciale defini Nicolaus Cusanus. Oare mai este nevoie să amintim că,
stau „pietrele vii” ale preoţiei harice, uriaşi ai slujirii universale, de-a lungul veacurilor, cei ce au slujit la altarul patriei, cu viaţa
pe care veacurile nu-i încap şi de care lumea nu este vrednică
şi cu sângele lor (asemeni lui Hristos pe altarul Bisericii) au fost
(cf. Evr. 11,38). Cât priveşte aspectul feminin al preoţiei uni-
mirenii? Desigur, se cunosc şi destule jertfe preoţeşti în marea
versale la români, mănăstirile cele mari – Văratec, Agapia,
slujire eroică, dar jertfa mirenilor a fost copleşitoare. Iată deci
Ţigăneşti, Pasărea, Ghighiu etc. – sunt adevărate comunităţi
că patriotismul creştin (fiindcă s-a murit în numele crucii) este
familiale, cetăţi ale sfinţeniei în care „gherondisa” este la fel de
forma cea mai înaltă a preoţiei universale şi aici au slujit, cu
mamă şi pentru fiicele ei duhovniceşti, şi pentru oaspeţii veniţi
din lume, fie rude, fie simple cunoştinţe (ba chiar şi necredin- preponderenţă, mirenii10. De asemeni, credincioşii săvârşesc
cioşi sau oameni răi ai puterii politice) şi care petrec zile şi ani ______________
în cetatea iubirii sfinte şi în chilia monahală, ştergându-se încet 10
Există însă un mare pericol, un păcat de neiertat – acela ca, prin
orice prăpastie între civilizaţia consacrată şi cea mirenească. indiferenţa şi ignorarea celui mai copleşitor act martiric din toată istoria
(A se observa că faptul ungerii – preoţia – se accentuează în omenirii, să nu-l integrăm Anamnezei liturgice universale, să-l dăm
uitării şi să-i mai ucidem încă o dată, chiar mai adânc şi mai dureros decât
dreptul laicilor, numiţi mireni – unşi, în timp ce călugării sunt
atunci. Iată, ce spune, într-o cutremurătoare poezie-profeţie, poetul
numiţi monahi, iar preoţimea – cler). gulagului holocaust – Radu Gyr, un Soljeniţîn român, mult mai nuanţat
De altfel migraţia, cu dus şi întors, între mireni şi cei în- şi mai cumplit în strigătul lui din adâncuri: „Mor înc-odată morţii după
chinaţi lui Dumnezeu, este aşa de frecventă şi firească, încât moarte/ Uitarea-și toarnă verdea ei lopată/ mor şi mormintele cu morţii
Părintele Cleopa îşi spune „moş Costache” – după numele-i din lor odată/ şi tot mai mult în bezne se coboară/ cu morţii ce-au murit a
lume, iar Părintele Dumitru Stăniloae sau Părintele Costache doua oară./ Şi dacă încă mor şi după moarte/ a doua oară îi ucidem noi./
Noi sugrumăm şi lepădăm deoparte/ atâţia morţi şi-atâtea urne sparte/
Galeriu, când merg la Sihăstria, sunt mult mai călugări decât unde zvâcnea atâta sfânt gunoi/ Pe morţi noi îi ucidem după moarte/ dar
cei ce sunt „de-acolo”. Nu se spune în fizică (vezi Einstein) că câteodată morţii se răzbună/ pe noi, care-i ucidem sub uitări...” (vezi „Mor
în infinit, paralelele se întâlnesc? înc-odată morţii”, din vol. Sângele temniţei, p. 244).
48 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 49

preoţia universală în faptul înţelegerii şi primirii Sfintelor apofatice de la Calcedon: „neamestecat şi neschimbat, neîm-
Taine; nu o primire pasivă, ca în fenomenul magiei, în care şi părţit şi nedespărţit”.
partea activă este violentă, impunând efectul actului magic Spre exemplu, dacă Fecioara ar fi ascultat de glasul lui
printr-o forţă oarbă, neînţeleasă. Înţelegerea tainelor divine Dumnezeu, exprimat prin înger, fără să înţeleagă adevărul
şi primirea acestora în duhul lor este egală în importanţă înfricoşător ce se ascundea în mesajul divin, nu ar fi cuprins
cu predarea, cu oferirea lor. De aceea, cea mai mare dintre Cuvântul în sine cu bucurie dumnezeiască, ci ar fi acceptat cel
ele se şi numeşte euharistie, fiindcă este primită înţelegător, mult, ca pe o povară străină şi absurdă, o realitate impusă „de
cu mulţumire (ευχαριστεω – a mulţumi), cu recunoştinţă. sus”, aşa cum citim în mitologiile extrabiblice, unde întâlnirea
Dimensiunea teologică a fenomenului sacramental se mani- violentă dintre zeităţile aberante şi înţelegerea pervertită a
festă echipolent, şi în săvârşitor şi în primitor. (De altfel, omului idolatru naşte tot felul de monştri, în labirintul terifiant
trebuie să înţelegem bine că nici săvârşitorul nu este creatorul al subconştientului vinovat. (Vezi S. Freud şi psihologia adân-
Tainelor, ci doar mijlocitorul văzut al fenomenului tainic, şi curilor.) Dimpotrivă, în întâlnirea omului haric cu Dumnezeu,
primul primitor al lor). în actul Tainei, se revelează înţelegerii omeneşti smerite, cel
Ne aflăm într-un univers al comuniunii şi nu al unui mai fericit adevăr, acela că: „Dumnezeu este iubire” (I In. 4,8),
imperialism sacramental sau ideologic, greşit definit cândva, iar „omul iubitor, născut din Dumnezeul-Iubire” (cf. I In. 4,7),
într-un „Ev Mediu întunecat” cu formula absolutismului
va întrupa şi va reflecta chipul Dumnezeului înţeles. Cea care
ideologic religios „crede şi nu cerceta”! Iar comuniunea nu
L-a înţeles cel mai bine L-a şi întrupat cel mai adevărat şi
trebuie înţeleasă material, ca un fel de propagare energetică în
deplin12. Nicolae Cabasilas echivalează consimţământul liber
lanţ (aşa cum se întâmplă astăzi în practicile cuasi ocultiste
(deci înţeles şi înţelegător) al Fecioarei cu sfatul Sfintei Treimi
ale bioenergiei – cea mai modernă formă a magiei albe), ci
asupra Întrupării; deci nu este vorba doar de încă un moment
este vorba de o întâlnire, de o îmbrăţişare (perihoreză) la
al dialogului divinitate – umanitate (de care este plină Scriptura),
acelaşi nivel al înţelegerii actului divin al Sfintelor Taine.
Numai astfel ne jertfim şi noi, şi nu vom fi doar asistenţi ci de înţelegere teologică plenară creatoare (vezi Cuvânt la
indiferenţi ai unui act „obiectiv”, ci vom fi însăşi taina, însăşi Bunavestire, XIX, 2). Faptul că Fecioara îl înţelege pe Dumnezeu
jertfa11. Şi toate acestea, fără confuzie şi fără pierderea în iconomia Întrupării („taina cea din veac ascunsă şi de îngeri
identităţii, fiindcă în universul tainic al lui Hristos, univers neştiută”) până la a-I spune „Fiule” (Lc. 2,48) este cel mai
înţelegător, întâlnirea se face, conform formulei hristologice înfricoşător lucru pentru nivelul omenesc. Doar Dumnezeu
Tatăl Îl mai numeşte astfel. Pentru asemenea nivel al înţelegerii
______________ omeneşti, s-a lucrat milenii nemăsurate, în comuniune, de către
11
Această întrepătrundere comunială între toate elementele Tainei
este magistral ilustrată de o poveste orientală în care, o păpuşă de sare, în ______________
migraţia ei spre sud, întâlneşte marea. Surpriza a fost copleşitoare şi 12
„Numai Maica lui Dumnezeu, cea care a fost aleasă pentru a purta
păpuşa înaintează întrebând fascinată: cine eşti tu? Aceasta îi răspunde: în sânul ei pe Dumnezeu, putea să realizeze deplin în conştiinţa ei tot
eu sunt marea. Păpuşa de sare înaintează încet în apă, tot întrebând şi ceea ce comporta acest fapt al Întrupării Cuvântului, care a fost şi faptul
topindu-se treptat, până când se dizolvă în mare. Ultimul răspuns – eu maternităţii ei divine” (Vladimir Lossky, A l’image et à la ressemblance
sunt marea, era acum şi al ei; fiindcă şi ea se făcuse marea. de Dieu, p. 198).
50 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ 51

Dumnezeu, înger, om etc. Iată aici adevărată preoţie ontologică funcţionale, toţi episcopii se aşază în rândul credincioşilor, toţi
şi universală – în care slujesc toţi, în acelaşi duh şi în acelaşi sunt înainte de toate preoţi ai preoţiei împărăteşti, mădulare
univers, al creaţiei şi al mântuirii. echivalente ale Trupului, şi abia după aceasta, cel ales primeşte
Ceea ce corespunde gândului (λογικη) creator al lui harisma episcopală pentru a îndeplini o funcţie harismatică
Dumnezeu („ştiu că poţi să faci orice şi că nu este niciun gând foarte precisă, o slujire bine stabilită, în interiorul Trupului.
care să nu ajungă pentru Tine faptă”, Iov 42,2), este înţelegerea Numai Hristos este preot, toţi ceilalţi sunt preoţi prin parti-
ascultătoare a omului, spaţiul revelaţiei creatoare, al mani- cipare, unii sunt episcopi şi presbiteri. Este de notat că, în
festării pleromantice a divinului. Desigur, şi această înţelegere greaca neotestamentară, termenul ιερευς – preot – este rezervat
– slujire (preoţie harică) este creată tot de Dumnezeu, dar nu preoţiei împărăteşti, celor consacraţi rezervându-li-se termenii
ca pe ceva complementar şi repetabil, ci ca pe o alteritate unică de presbiter şi episcop” (L’Orthodoxie, Neuchatel, 1965, p. 165).
şi irepetabilă („Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe Cel mai important efect (rod) al preoţiei împărăteşti
voi, şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi”, In. 15,16). (suverană în înţelegerea tainelor divine) este teologia ortodoxă
Taina creează taină şi minunea generează minune. Simetrie şi (adjectivul aici nu are conotaţie confesională), „cugetarea de
Alteritate – binomul ontologiei revelaţionale şi creatoare. Dumnezeu”, ceea ce presupune asemănarea, până la identitate,
Am insistat ceva mai mult în acest punct al exprimării a cuvântului cu Cuvântul – aspect esenţial în destinul universal
supreme de către Fecioară a preoţiei harice, tocmai pentru a al asemănării. Aceasta este jertfa universală (λογικη θυσια) a
sublinia că momentul instituirii preoţiei speciale înseamnă un preoţiei universale, ale cărei dimensiuni, dacă s-ar fi notat „cu
pogorământ, o dispensă de la cea harică; e vorba de o specia- de-amănuntul, socotesc că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile
lizare a harului, o restrângere a lui, fiindcă nu ar fi putut să fie ce s-ar fi scris” (In. 21, 25). Acest fenomen preaminunat este
primit şi purtat în toată bogăţia lui divină, aşa cum a reuşit semnalat profetic de însuşi Mântuitorul la Cina Tainei spunând
Sf. Fecioară. Momentul investirii formale cu harul preoţiei, deşi ucenicilor un lucru uluitor: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel
este sesizat ca fiind unul de supremă slăvire, în realitate este ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai
unul de maximă condescendenţă, de pogorământ. Ne aflăm pe mari decât acestea va face” (In. 14,12). Ca să faci lucruri
dimensiunea iconomiei divine, pe kenoză şi nicidecum pe cea dumnezeieşti, ca rod al binecuvântării Lui, înseamnă să fii
a proslăvirii, care nu apare decât ca efect al jertfei. Marele dumnezeu după har, confirmând astfel ontologia antropologiei
teolog Pavel Evdokimov precizează în acest sens următoarele: biblice – „după chip şi după asemănare”, nu doar ca un dat,
„toţi suntem, mai înainte de toate, membrii echivalenţi ai popo- pasiv, ci mai ales ca pe o dobândă infinită, pe dimensiunea
rului lui Dumnezeu, şi numai în sânul acestei echivalenţe se asemănării – adevăr fericit, cuprins în formula „har peste har”.
produce o diferenţiere funcţională a harismelor. Ritualul sfin- Şi precum am dovedit mai sus, au fost situaţii în care Dumnezeu
ţirii unui episcop cuprinde un pasaj foarte semnificativ. În mo- însuşi rămâne uimit de frumuseţea înţelegerii harice, mani-
mentul cel mai solemn al ceremoniei, cel mai bătrân dintre festată la oameni, silindu-L să recunoască plin de bucurie „că
episcopi ia locul diaconului şi pronunţă ecteniile diaconale, iar nici în Israel (adică acolo unde harul se făcuse specialitate
ceilalţi episcopi cântă, în locul poporului, răspunsurile. Astfel, naţională, unde exista o preoţie specială) nu am aflat aceasta”.
în momentul ridicării în treapta cea mai înaltă a preoţiei Iar în cazul naşterii din Fecioară, minunea este mai mare, aşa
52 PASTORALA

cum spune El însuşi (In. 14,12), chiar decât lucrarea divină a


creaţiei; a naşte pe Dumnezeu este chiar mai fericit lucru decât
RAPORTUL DINTRE PREOŢIA
UNIVERSALĂ ȘI CEA
a-l crea pe om. Desigur, ambele acte se produc în universul
harului divin, al comuniunii universale, şi nu-i vorba de
performanţe individuale de tip luciferic. Avem de-a face cu o
mişcare harică ascendentă, „din slavă în slavă”, o înălţare a
FUNCŢIONALĂ
smereniei (smerenia fiind un mod al exprimării harului), o
transfigurare necontenită a kenozei în epectază.
Pentru a ilustra cât mai aproape de realitate această relaţie
strânsă şi totodată distinctă în natura ei intimă, recurgem la
analogia înger – om. În timp ce primul este definit de funcţia
sa, de slujirea râvnitoare („au nu sunt ei duhuri slujitoare?”;
numele arhanghelilor Mihael şi Gabriel sunt definiţia slujirii
pe care o îndeplineşte fiecare; iar numele generic – αγγελος
defineşte natura lor generală – trimis-vestitor, slujitor al cu-
vântului), din care căzând, sunt anihilaţi, devin o nonexis-
tenţă, nefiinţă (termenul eufemistic în popor pentru diavol;
naiba-nefiinţa), cel de-al doilea, omul, îşi defineşte liber slu-
jirea, el fiind mai mare decât orice funcţie. Fiind creat dintr-o
iubire specială a lui Dumnezeu (pentru a înlocui iubirea căzută
a îngerului răzvrătit), natura lui iubitoare copleşeşte orice
slujire şi orice eşec („iubirea nu cade niciodată”; „Dilige et fac
quod vis” (Fer. Augustin). În om (ca şi în Dumnezeu), essentia
praecedit existentiam; de aceea prin preoţia ca slujire, ca
funcţie, omul se face un specialist al slujirii, se face înger (vezi
Apoc. 2,1-8; 12,18 şi urm.), adică devine mai puţin liber
pentru sine, dar mai necesar pentru Dumnezeu şi pentru
oameni (cf. Evr. 5,1). Nu întâmplător veşmintele preoţeşti, în
special reverenda, sunt asemenea unui jug care-i limitează, dar
îi precizează mişcările, îi „strâmtorează” calea, tocmai pentru a
duce mai drept la Împărăţie. Virtuţile preotului sunt îngereşti,
dar şi păcatele lui sunt demonice, extrem de coruptibile pentru
turmă. Virtuţile şi viciile preotului nu sunt doar personale,
individuale, ci paradigmatice, obşteşti. De aceea la judecata de
obşte îi va fi foarte greu, fiindcă el, cel hirotonit, adică hăruit
54 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 55

îndoit (ca să nu spunem întreit: la botez, la cununie şi la credincioase, care se îngrijesc cu multă atenţie de toate. Ele „ţin
hirotonie), păcătuieşte împotriva bogăţiei Duhului Sfânt. De lumânarea” deasupra sfârşitului creştin, ele fac coliva şi colacii,
aceea, în Canonul de pocăinţă pe care preotul trebuie să-l ele fac plângerea de îngropare, împodobesc pomul raiului etc.,
citească înaintea Sf. Împărtăşiri, se amintesc aceste grele păcate: împlinind cu ştiinţă sfântă toate punctele din nesfârşitul ritual
„cele ce, cu ştiinţă, fără de iertare am greşit”. Căderea din harul al sfârşitului creştinesc. Iată deci că şi ele „slujesc” în felul lor,
apostoliei, al slujirii, este cu mult mai tragică (irecuperabilă) împlinind anumite forme ale cultului sacru.
decât cea a lui Adam; de aceea Mântuitorul numeşte pe Iuda, Poate că nu întâmplător, la români, singurul popor născut
primul căzut din apostolie (cf. Fap. 1,18), cu o infinită durere, după Hristos, deci din Hristos, preoţia universală este aspectul
„fiul pierzării” (In. 17,12) şi „diavol” (In. 6,70), marele eşec al cel mai pregnant şi echilibrat din civilizaţia creştină, impu-
celei de-a doua creaţii. Fiindcă în Iuda, cel căzut din apostolie nându-se sub două aspecte ce constituie unicat în întreaga
şi sinucigaş („deci acesta a dobândit o ţarină din plata nedrep- lume creştină: laicatul este cel mai iertător şi îngăduitor din
tăţii şi, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au câte popoare creştine există. Este singurul popor care-şi iartă
vărsat toate măruntaiele” – Fap. 1,18), nu cade un simplu om, pe preotul lui (uneori nevrednic de un asemenea popor) mult
ci se perverteşte o slujire, cea mai mare cu putinţă; se sminteşte mai mult decât este el iertat de preoţii lui. Am cunoscut
Biserica lui Hristos, Slujitorul „smerit şi ascultător până la destule cazuri (horribile dictu) în care oameni ce au greşit faţă
moarte” (Filp. 2,8). De aceea Părintele Benedict Ghiuş spune de preot au fost „puşi la blestem” de către păstorul lor; dar nu
că „cea mai mare prigoană împotriva Bisericii este nevrednicia am întâlnit niciunul invers13. Or, iertarea este însuşirea „cea
slujitorilor ei”. În schimb, exemplele luminoase ale preoţimii de toate zilele” a lui Dumnezeu-Părintele ceresc – Iertătorul
ortodoxe din toate timpurile au creat un popor şi o istorie, tuturor şi Cel ce-Și trimite soarele şi ploaia Sa, şi peste cei
(începând cu Sf. Daniil Sihastrul şi terminând cu ultimul preot buni şi peste cei răi. Iertarea, la Dumnezeu şi la români, este
adevărat, care va aduce lui Dumnezeu ofranda turmei cuvân- natură; se exercită de la sine, fără efort. În al doilea rând,
tătoare, încredinţată Lui la hirotonie). nicăieri ca în Biserica noastră, cei mai buni ierarhi, cei mai
De altfel, în viaţa Bisericii Ortodoxe, cele două preoţii se umani, au fost şi sunt cei proveniţi din clerul de mir, şi au
întâlnesc şi se întrepătrund adesea; cel mai semnificativ fost foarte mulţi, în raport cu alte popoare ortodoxe. Amintesc
moment al acestei întâlniri este Taina Cununiei, o taină din memorie câţiva: Patriarhul Iustinian Marina (cel mai
mirenească prin definiţie şi care se administrează şi preoţilor; mare patriarh român din toate timpurile), Episcopul Iosif
iar Taina Botezului, în mod excepţional şi necesar, se poate Gafton, Episcopul Antim Angelescu, Mitropolitul Sebastian
oficia şi de un mirean, bărbat sau femeie, având dreptul să ______________
rostească sacramental formula cea mai sfântă: „În numele 13
Vrednică de luare aminte în acest punct este atitudinea unei preotese
Tatălui. Amin! Şi al Fiului. Amin! Şi al Sfântului Duh. Amin!” păgâne, consemnată de Plutarh: „Osândindu-l deci în lipsă (pe Alcibiade)
– marea formulă (a Sf. Vasile cel Mare) cu care se deschid şi confiscându-i averea, au mai hotărât ca toţi preoţii şi toate preotesele
să-l blesteme. Se spune că dintre preotese numai Theano, fiica lui Menon,
Sfintele Taine. De asemeni marea taină a sfârşitului, a trecerii
a ridicat glasul împotriva hotărârii, spunând că a fost făcută preoteasă
(paşte – trecere, în lb. ebraică) omului la cele veşnice este pentru rugăciuni, nu pentru blesteme” (Plutarh, Vieţi paralele, vol. II,
vegheată şi slujită mai mult de laici, în special de femei Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 46). Ce spui de aceasta, frate preote?
56 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 57

Rusan, Episcopul Vasile Coman, Episcopul Ioachim, Episcopul specifică este sfinţenia. După cum ne încredinţează Sf. Maxim
Laurenţiu ş.a. De asemeni, duhovnici uriaşi ca Sofian Boghiu, Mărturisitorul, universul creat, de la atom până la înger, va
Arsenie Papacioc, Ioan Negruţiu, Ilarion Argatu şi alţii, au trăit purta în inima lui, în structura intimă a lucrurilor – raţiunile
toată viaţa în oraş, în mijlocul mirenilor, nu trăind ei ca mirenii, divine ale existenţei lor. Este vorba de vocaţia fiecărei compo-
ci făcându-i pe aceştia să trăiască viaţa lor, adică monahismul nente a lumii create, motivul logic pentru care fiecare lucru
mirenesc, filocalic; Părintele Stăniloae sau Părintele Galeriu nu este adus din „nefiinţă la fiinţă”, raţiunea sacră (deci fiinţială),
au fost sesizaţi ca preoţi de mir, ci exersând monahismul fără de care se întorc în nonsens şi în nefiinţă („Lua-vei duhul
interiorizat, în inima lor şi a cetăţii. Preoţia împărătească, lor, şi în ţărâna lor se vor întoarce”, Ps. 103,30).
universală, poartă chip de excepţie; ea apare cu putere şi Aşadar, trebuie să înţelegem că cele două aspecte ale slujirii
frumuseţe dumnezeiască acolo unde nu te aştepţi – aşa cum şi sfinţeniei nu pot fi despărţite decât cu riscul celei mai intime şi
Hristos a fost surprins şi bucuros când a întâlnit-o în anumite dureroase sfâşieri, al cărei tragic rod ar fi moartea, „stingerea
situaţii. Iată un moment evanghelic al acestei slujiri harice duhului” (I Tes. 5,19). Adevărul este că, de fapt, cu mult înainte
împărăteşti, povestit de Părintele Arsenie Papacioc: „– Se şi cu mult mai dezastruoasă pentru unitatea şi sfinţenia Bisericii
mântuiesc oamenii în închisoare, Părinte? – Negreşit; oriunde – Trupul unic al lui Hristos Cel Unul Născut – a fost schisma
oamenii îl slujesc pe Dumnezeu sau pe semenul lor, fac slujbă slujirii, sfâşierea din inima ei, adică împărţirea şi despărţirea
de mântuire, harică. Tocmai acolo unde se pare că s-a realizat celor două preoţii, una luând-o în sus din mândrie şi lipsă de
iadul (comunismul s-a vrut o replică perfectă a iadului), dragoste, alcătuind o „pătură superioară” numită clericalism, iar
Dumnezeu a strămutat raiul mântuirii prin jertfă. În închisoare cealaltă, nemaifiind îmbrăţişată cu harul iubirii şi al sfinţeniei
te poţi mântui cu o cană de apă. Într-o zi i-am cerut unui (pe care clericaliştii îl pierduseră din pricina păcatului luciferic
gardian să-mi mai dea o cănuţă de apă, după ce o băusem pe al mândriei), se va scufunda tot mai adânc în universul subli-
prima, singura porţie pentru o zi, gest pe care individul mi l-a minal al păcatului, al degenerării chipului divin (sfinţenia),
refuzat cu brutalitate. Puţin mai târziu apare pe coridorul întunecat încă din zorii creaţiei, prin căderea lui Adam din
intercelular şi o gardiancă, iar aceasta m-a servit îndată. Pentru harul preoţiei originare. Iar unirea sau refacerea unităţii
paharul acela de apă pe care mi l-a dat, ştiind că sunt preot, ea Bisericii, atât de căutată astăzi, va trebui să înceapă tot de aici,
şi-a dobândit răsplată de preot. Nu am uitat să o pomenesc de trebuie refăcută sfinţenia universală, şi unitatea se va reface
zeci de ani.”14 De altfel, preoţia universală, ca şi cea specială, natural şi fiinţial, nu doar declarativ şi artificial. Înaintea unirii
nu sunt decât două aspecte ale sfinţeniei, ale sacralităţii inte- pe orizontală, trebuie realizată cea intimă, din inima nevăzută
grate universului divin din şi prin creaţie – aceasta (Creaţia) a lucrurilor, raţiunea lor existenţială şi fericită. Păcatul şi
fiind primul act al Revelaţiei, prima teofanie. În orice lucrare sfinţenia sunt probleme existenţiale şi nu doar chestiuni sociale,
a lui Dumnezeu transpar însuşirile Lui, dintre care cea mai politice, etnice etc. O unire la vârf realizată profesionist între
clericii diplomaţi ar duce la o dezbinare şi mai mare pe
______________ verticală, întrucât poporul, care n-a înţeles despărţirea făcută pe
14
Pr. prof. Ion Buga, Minipatrologie contemporană, Bucureşti, 1994, p. 33. deasupra lui, n-ar înţelege nici atât o unire făcută fără el. S-ar
Lucrarea aceasta prezintă o antologie de chipuri ale preoţiei harice, în simţi încă o dată dispreţuit şi abandonat. Înainte de unire,
Biserica şi neamul nostru; o recomandăm cu căldură spre lectură de folos.
trebuie realizată iubirea, harul universal, preoţia împărătească
58 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 59

a iubirii. Fără această slujire de fond, toate celelalte nu sunt aşezat de Dumnezeu. Amândouă trebuie să coincidă din ce în
decât performanţe luciferice (cf. Is. 14,13-14). Desigur, toposul ce mai mult în cursul vieţii: funcţia devine astfel, în mod firesc,
divin al slujirii sfinte, închinată lui Dumnezeu şi omului, o cale prin care se dobândeşte sfinţenia personală, uitându-te pe
rămâne în veci neajuns – Sf. Fecioară Maria, al cărei „nume – tine însuţi, pentru a sluji pe ceilalţi.
Mama lui Dumnezeu – cuprinde toată istoria iconomiei divine Se poate vedea ceva analog, în cazul, de altfel unic, al
în această lume” (Sf. Ioan Damaschinul, Despre credinţa Maicii lui Dumnezeu: funcţia obiectivă a maternităţii divine,
ortodoxă III, 12; P.G. 94,1029-32). în care Ea a fost rânduită în ziua Buneivestiri, va fi, de asemeni,
Tradiţia ne arată pe Maica Domnului în mijlocul ucenicilor calea subiectivă a sanctificării sale. Ea va realiza în conştiinţa ei
în ziua Cincizecimii, primind împreună cu ei Duhul Sfânt, şi în toată viaţa ei personală, faptul de a fi purtat în sânul ei şi
comunicat fiecăruia sub chipul unei limbi de foc. Această de a fi hrănit pe Dumnezeu-Fiul. De aceea, doar ea, Mama lui
imagine este conformă cu mărturia Faptelor Apostolilor: Dumnezeu, prin care Cuvântul s-a făcut trup, va putea să
Apostolii, după Înălţare, „erau tot timpul împreună în primească plinătatea harului, să atingă o slavă fără margini, să
rugăciune împreună cu câteva femei şi cu Maria, mama lui realizeze în persoana sa toată sfinţenia pe care o poate avea
Iisus, şi cu fraţii Săi” (1,14). „Ei erau toţi împreună în acelaşi Biserica” (Vladimir Lossky, op. cit., pp. 204-205).
loc” (la rugăciune – 2,1). Împreună cu Biserica, Mama lui Cu aceste cuvinte, scrise de cel mai mare teolog al seco-
Dumnezeu a primit ultima condiţie care îi lipsea pentru a putea lului XX, şi care era mirean, slujitor al preoţiei împărăteşti, se
creşte „la măsura bărbatului desăvârşit, la statura plinătăţii lui conturează cel mai puternic raportul dintre cele două slujiri
Hristos” (Ef. 4,13). „Cea care, prin Duhul Sfânt, primise în sânul din iconomia mântuirii.
ei Persoana divină a Fiului, primeşte acum şi pe Duhul Sfânt, O privire atentă în lungul veacurilor şi mileniilor ne-ar
trimis de Fiul. S-ar putea compara, într-un anumit sens, aceste descoperi această imagine coerentă a îndoitei preoţii în uni-
două pogorâri ale Duhului Sfânt asupra Sfintei Fecioare cu cele versul sfinţeniei, al iubirii şi al jertfei.
două comunicări ale Duhului, făcute apostolilor: în seara Dar în veacul XX, un veac plin de crimă şi ateism, un
Învierii şi în ziua Cincizecimii. Prima le conferea puterea de a secol-abator şi eminamente ateu? Ce loc au avut cele două
lega şi dezlega, o funcţie independentă de calităţile lor subiec- preoţii în acest secol în care tot iadul pare că s-a vărsat pe
tive, datorată numai şi numai unei determinări divine, care îi pământ? Nu cumva a lipsit harul? Oare să fie reală absenţa lui
hotăra pentru împlinirea acestui rol în Biserică. Cea de-a doua Dumnezeu, temă atât de frecventă în gândirea contemporană?
oferea fiecăruia dintre ei posibilitatea de a-şi realiza sfinţenia sa Absenţa lui Dumnezeu este cea mai gravă contradicţie în
personală, ceea ce va depinde totdeauna de anumite condiţii termeni fiindcă „Cel ce pretutindenea este şi pe toate le
subiective. Totuşi, cele două comunicări ale Duhului Sfânt – împlineşte” nu poate fi absent; dimpotrivă, tocmai în această
funcţională şi personală – se completează reciproc, aşa cum se înverşunată politică a negaţiei, a „decreaţiei lumii” (vezi
poate vedea în cazul apostolilor şi al urmaşilor lor: nimeni nu Mauricio Kagel, La Decréation du monde, Paris, 1968, o piesă
poate să-şi împlinească funcţia sa în Biserică dacă nu se ce aparţine „creaţiei satanice”), se simte tot mai acut apropierea
străduieşte să dobândească sfinţenia; și, pe de altă parte, este Parusiei, a Prezenţei. Din ce va răsări Parusia? Din cea mai
greu de atins sfinţenia dacă neglijezi funcţia în care ai fost bogată sămânţă a jertfei, din oceanul de sânge martiric ce a
60 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 61

hrănit şi adăpat vreodată pământul omenesc. Întreaga lume, şi creator – atâta ofrandă umană? La o asemenea preoţie
mai ales Răsăritul ortodox, deşi lasă impresia unui nesfârşit universală, câtă preoţie funcţională ar trebui?! „Holda e multă;
lagăr al morţii, în realitatea tainică a jertfei panumane, de la secerătorii sunt puţini!” De noi depinde ca această bogăţie
Abel până la ultimul martir – universul uman este un infinit copleşitoare a harului să intre în hambarele Împărăţiei, să o
laborator al învierii. Această intuiţie profundă îl îndeamnă pe sfinţim lui Dumnezeu sau să rămână „partea diavolului”.
un gânditor ateu (André Malraux) să facă o profeţie teribilă, Mântuitorul face răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu preoţia
cea mai frecvent folosită în marea literatură postmodernă: levitică a lui Aaron, de toată jertfa umană de la Abel până la
„Secolul XXI va fi mistic, sau nu va fi deloc”. În mod cert Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul „ucis între templu şi altar”
straniul profet din ţara lui Voltaire, când punea pe fruntea (cf. Mt. 23,25). Pentru jertfa creştină a celor două milenii
veacului ce va să vină această deviză de ambiguitate profetică eshatologice, jertfă pe care niciun calendar astronomic n-ar
(de tipul pariului, mai vechi, al lui Blaise Pascal), în mod cert, putea-o cuprinde, cine oare trebuie să dea socoteală, în ziua
el privea spre Răsăritul în care, din Albania până în Coreea de Domnului?
Nord – mustul şi mierea jertfei panumane umpleau stupii Apocalipsa, cronica eshatonului, aşază această istorie a
nesătui ai gropilor comune în care au fost aşezaţi, în brazda holocaustului bimilenar creştin „sub jertfelnic, (unde se află)
învierii – sute de milioane de martiri. sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu”
Iată iubite slujitorule frate, cu ce timp şi spaţiu mistic (6,9). Prin urmare, destinul veşnic al omenirii se hotărăşte la
te-ai învrednicit să fii contemporan! Dimensiunile jertfei – atât Altar, fiindcă preoţilor („îngerilor bisericilor din Efes, Smirna,
de mari încât niciun calculator nu va putea vreodată să le Pergam, Tiatira”, Roma, Constantinopol, Bucureşti etc.) le-a
cuprindă, cu excepţia celui al cărui ecran este cerul şi ochiul fost încredinţată lumea de către Creatorul şi Mântuitorul ei:
lui Dumnezeu – ar trebui să ne copleşească şi, într-un astfel de „Mergând, învăţaţi toate neamurile!” Deci Mântuitorul va cere
secol mistic – să nu mai stăm decât în genunchi, în stare de lumea pentru care El însuşi S-a jertfit, din mâinile celor cărora
adoraţie, privind măreţia suferinţei umane şi micimea slujirii le-a fost încredinţată. Tot ceea ce nu am recuperat din lume
noastre plictisite şi cu totul lipsite de fiorul sacru. pentru Dumnezeu se face câştig celui care „umblă ca un leu
De noi depinde ca veacul următor să fie „mistic sau să răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petr. 5,8). Aceeaşi grijă
nu mai fie deloc”. Secolul XX, secolul morţii, va învia în sacră pe care o avem faţă de cea mai infimă particulă din Sfântul
secolul XXI; vom fi în stare să slujim atâta noian de înviere? Trup şi Sânge trebuie să o manifestăm faţă de întreaga omenire,
Preoţia harică, cu adevărat universală, de vreme ce toate fiindcă trupul Domnului este Omul. Dacă vom salva Sfintele
popoarele şi toate credinţele s-au întâlnit în deofiinţimea Taine dar vom pierde Omul, am pierdut totul, fiindcă omul este
jertfei (cine va putea spune că moartea chineză ori cea afri- mai de preţ decât lumea întreagă (Cf. Mt. 16,26).
cană nu este la fel de autentică şi curăţitoare ca cea rusească ori Adam a slujit lumea la crearea ei, „numind toate fiinţele
cea românească etc.?), şi-a dat cu prisosinţă măsura. A venit vii” (Fac. 2,19); aceasta în virtutea preoţiei originare; ne-am
rândul nostru să „consacrăm”, să sfinţim incomensurabila holdă gândit vreodată că am putea ca tocmai noi să fim chemaţi să
a preoţiei universale. Vom putea oare să ridicăm pe braţele sfinţim sfârşitul? Să facem cea mai de pe urmă Liturghie? Să
noastre slăbănogite de îndoială şi lipsă de iubire şi de entuziasm citim anamneza liturgică a tuturor mileniilor şi a zeci de
62 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 63

miliarde de oameni „morţi întru nădejdea Învierii şi a vieţii pe undele otrăvite ale sângelui...”, Emil Cioran, Amurgul
veşnice?”, „Și cei ce vor auzi vor învia”15. Deci am putea să fim gândurilor, Humanitas, 1998, p. 107). Omul contemporan, ca şi
cei ce vom sluji Învierea. Dar, dacă nu am reuşit să înviem pe cel dintotdeauna „cere semn”; dacă nici tu, slujitorul Învierii,
nimeni, ci doar i-am îngropat pe toţi, cum vom îndrăzni să cel care ai primit în mâinile tale, la hirotonie, Trupul Celui
intrăm „împreună cu cei aleşi”, la ospăţul Învierii? Înviat, nu te vei scula din moartea noastră cea de toate zilele,
„Ce taină este aceasta ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat lucrând în trupul tău învierea – atunci trebuie să vină încă o
stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea?” Este, cu adevărat, dată Hristos, „să pătimească şi să se îngroape şi să învieze iarăşi”,
o taină întunecată faptul că, deşi ne cutremurăm în faţa morţii, în locul tău, cel care te-ai dovedit un impostor, un năimit, un
ne învoim mereu cu ea şi nu optăm pentru înviere. Fiindcă martor plătit pentru a păzi mormântul acestei lumi, din care
moartea nu există, ci doar eu, care voi muri. („Sentimentul nu se mai ridică nimeni, nici chiar tu – păzitorul consacrat al
morţii este moleşitor şi crud, parcă înoată o lebădă şi un şacal Învierii. Fiindcă dincolo de moarte, la tronul Celui Înviat, nu
______________ vom fi întrebaţi dacă am zidit palate sau catedrale mamut16,
15
Precizarea pe care o face Sf. Ioan în Evanghelia sa, cum că învierea, mân- dacă am realizat o nouă ordine mondială, dacă am stins
tuirea, se face prin auz, deci prin cuvânt, este de cea mai mare importanţă; conflicte în Balcani ori în Malvine etc., ci doar o singură şi
citită în momentul cel mai solemn al existenţei noastre (la slujba veşnică întrebare: „Unde este fratele tău, Abel?” (cf. Fac. 4,9).
înmormântării), când se hotărăşte destinul veşnic al persoanei umane –
Câţi fraţi ai tăi nevinovaţi (şi toţi sunt nevinovaţi, „cel dintâi
Evanghelia creştină, adică mesajul Învierii, ne obligă să înţelegem care
este chemarea supremă a preoţiei harismatice: aceea de a insufla în lumea păcătos fiind eu” – şi singurul) au fost smulşi din ghearele
lui Dumnezeu, dar omorâtă de diavol şi de păcat – harul Învierii, puterea morţii şi convinşi să învieze? Altfel vei intra în veşnicie singur.
şi bucuria de a fi bine (ευειναι) şi veşnic. Milenii nesfârşite, omenirea a Iar singurătatea veşnică, spun Sfinţii Părinţi, este cea mai exactă
ascultat de şoapta insidioasă a diavolului, a unei îndumnezeiri ieftine şi definiţie a iadului. „Eşti singur, cu toată singurătatea” (Cioran).
imediate (Fac. 3,5) şi coboară la nesfârşit, pe drumul păcatului, în moarte. În capitolul 37 al proorociei lui Iezechiel – un profet al
„Cuvântul cel bun”, Evanghelia Învierii trebuie rostită „cu putere multă”
de către preot, cel căruia s-a dat harisma Evangheliei (cf. Mt. 28,18-20),
Duhului Sfânt aşa cum este în Noul Testament Sf. Ioan Teologul,
încât avalanşa multimilenară a morţii să-și schimbe sensul şi să se citim cea mai impresionantă pagină din toată Scriptura veche:
prăvălească în sus. Cum însă va auzi cuvântul vieţii generaţia noastră, „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul
generaţia PRO, generaţia stadioanelor, generaţia de consum – o generaţie şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti. Şi
eminamente video, a spectacolului ieftin, a caricaturii şi a excitaţiei mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia oasele acestea?» Iar eu
furibunde, care nu mai are timp să asculte nimic, fiind cuprinsă total în
am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta»... Atunci mi-a zis
mirajul satanic al imaginilor şi al sunetelor tari, dezarticulate şi trauma-
tizante iremediabil? Pentru a sesiza adevărata dimensiune a realităţii în Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului: Aşa grăieşte
care preoţia actuală trebuia să lucreze învierea, ar trebui să punem alături Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă
o icoană bizantină sau a lui Rubliov şi o imagine dintr-un film de groază peste morţii aceştia şi vor învia!» Deci am proorocit eu, cum mi
(eventual unul din ciclul „Dracula” sau porno), o pagină din muzica lui se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi a înviat şi mulţime multă
Sebastian Bach şi una dintr-un hard rock. Tocmai pentru a împiedica
receptarea mesajului evanghelic al învierii, diavolul a spălat creierul ______________
omului de viziunea sfântă a minunilor divine – viziunea primordială 16
„Şi mai mult decât catedralele, nu ne face mai religioşi mâna unui
(Fac. 1,31) şi a astupat auzul cu zgomote infernale, umplând omenirea cu cerşetor ce ne arată drumul de urmat într-un oraş mare în care ne-am
„un duh mut şi surd” (Mc. 9,17). pierdut?” (Emil Cioran, op.cit., p. 32).
64 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 65

foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (vers. 1 şi urm.). din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!”
În scripturile extrabiblice, imaginea profetică a învierii – cea mai În clipa în care am înţeles bine acest mesaj esenţial şi
puternică, după tabloul creaţiei cu care începe Scriptura, este înfricoşător, nu ne vom mai grăbi să mergem într-o parohie
imaginea peşterii lui Platon din Republica 514, D, ambele mare, bogată şi cu tot confortul vieţii, fiindcă tocmai acolo,
purtând acelaşi mesaj: transfigurarea morţii – Învierea. Mesajul mesajul învierii nu va fi ascultat cu plăcere sau nu va fi primit
acela este astăzi cu mult mai actual şi mai presant decât atunci deloc. Sf. Pavel a eşuat cel mai evident în „cea mai bună
când, iată, lumea avea încă în faţă milenii de viaţă. Şi totuşi, parohie” a Antichităţii – „Atena cea de aur”, unde urmaşii lui
angoasa morţii răscolea mormintele Antichităţii cu pofta Învierii. Socrate, obişnuiţi cu euthanasia cucutei şi a sofisticii, când au
Acum profeţi nu mai avem; am mai rămas noi, preoţii de auzit de înviere „l-au luat în râs” şi l-au expediat, elegant, la o
serviciu, faţă în faţă cu un câmp al morţii incomparabil mai mare altă „parohie” (Fap. 17,32). N-ar fi mai bine să ne exersăm forţa
decât cel din viziunea profetului antic. Ce vom face cu cele şapte maieuticii învierii într-o parohie mică, undeva prin vârful
miliarde de muritori care aşteaptă de la noi verdictul final? Îi munţilor, unde oamenii sunt mai puţini şi moartea foarte mică?
vom îngropa sau îi vom învia? Vom avea atâta cinism încât să nu Şi, după ce ne câştigăm ceva experienţă în tehnica dezgropării
ne pese de şapte miliarde de semeni ai noştri? Dar, vom avea omului înjugat cu moartea, putem să atacăm şi centre ale morţii
destul Duh să înviem atâta puhoi de moarte? Şi să nu uităm că, mai vestite – parohii mamut – unde va trebui să înviem câteva
spre deosebire de vremea aceea, omul de azi nu numai că nu zeci de mii de „suflete moarte”, şi încă foarte moarte. Aceasta
poate să învieze, dar mai ales nu vrea! „S-a înjugat cu moartea; în cazul în care, în loc să înviem pe alţii, murim şi noi împreună
s-a dedat stricăciunii.” Atât de mult s-a împăcat cu moartea încât cu ei, lucru care se întâmplă cu 99% din cazuri. Oare să fie
a creat cea mai absurdă tehnică – arta muririi sau euthanasia. întâmplător faptul că, astăzi, una din cele mai spinoase
Înţelegând că Învierea cere un efort dumnezeiesc, a făcut tot ce chestiuni ale administraţiei bisericeşti sau municipale este
era omeneşte posibil. A prelungit cât mai mult viaţa (avem cea spaţiul de îngropare? Atunci când problematica învierii este
mai îmbătrânită populaţie din istoria lumii, vârsta a treia fiind ceva de domeniul paranormalului (există o întreagă literatură în
aproape la paritate cu celelalte două) şi a îndulcit artificial acest sens), este foarte normal ca singura chestiune serioasă şi
moartea. Învierea nici măcar nu mai este luată în calcul. Există arzătoare la ordinea zilei să fie moartea şi necropola. Pentru
cimitire în Europa în care s-a investit cât într-un oraş; ba chiar Înviere, cine are bani şi timp, merge la Ierusalim, oraşul care,
definesc stilul şi civilizaţia respectivelor metropole, încât ele ca o ironie splendidă, încă se mai traduce cu numele păcii –
constituie un obiectiv turistic egal în importanţă cu cele mai chiar dacă locuitorii lui dorm toţi cu mitraliera la cap. Este
vestite muzee sau locaşuri ale spiritualităţii umane. Doar oraşul Învierii în care toţi trăiesc cu moartea în sân. Întrebarea
„Cimitirul vesel” de la Săpânţa mai aminteşte civilizaţiei este: măcar cei ce merg la Ierusalim înviază? Totuşi, cetatea
euthanasiace actuale că moartea nu-i mai mult decât o glumă Duhului şi a Învierii rămâne Biserica, atunci când preoţii ei ştiu
proastă. Că singurul lucru serios, în care merită să investeşti „cărui Duh slujesc”. Când se bucură că, în parohia lor, nu au
totul, este Învierea. Acesta este unicul necesar, „partea cea bună mulţi de îngropat, ci puţini de înviat.
care nu se va lua de la noi” (cf. Lc. 10,42). Un lucru este cert; Dumnezeu, „Cel ce stăpâneşte peste cei
Iată care este astăzi „partea cea bună” a preoţiei adevărate vii şi peste cei morţi”, desfiinţează preoţia funcţională a lui
– porunca Învierii: „Fiul Omului spune duhului: Duhule, vino Aaron, fiindcă nu mai funcţiona. Aceasta vrea să spună pilda
66 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 67

Samarineanului milostiv, în care, un preot şi un levit trec Citită cu sinceritate, istoria, începând cu încreştinarea
nepăsători pe lângă cel căzut în ghearele tâlhăreşti ale morţii. imperiului, ne spune exact acest lucru. De aceea, marele geniu
După alte două milenii de preoţie harismatică, lumea întreagă creştin – Origen, avertiza profetic: „Mă tem că pacea Bisericii
(deşi purtătoare a preoţiei harice, adică a Învierii ca destin ne va fura martirii!” Deşi, martiri au fost, mai ales în ultimele
veşnic – In. 5,25) se află tâlhărită de viaţă şi mai ales de harul secole, miliarde; dar, 99,99% – acolo, jos; nu la vârf, unde s-au
sfinţeniei, făcând casă bună cu moartea („ne-am înjugat cu înmulţit, direct proporţional cu martirii de jos – tâlharii. Iar în
moartea”), în ale cărei braţe parşive am abandonat-o cu cadrul preoţiei funcţionale, astăzi, nu mai avem niciun erou!
nepăsare şi cinism. Astăzi Hristos nu ne mai întreabă de ce mai Desigur, se va spune: cum să mai existe eroi de vreme ce
există victime „căzute pe drumul care coboară de la Ierusalim puterea şi ierarhia sunt în pace şi prietenie? Tocmai aici vine
la Ierihon”, ci cu mult mai mult: de ce mai sunt tâlhari? El Origen să ne avertizeze cum că, acolo unde, la vedere, se află o
tocmai de aici a început lucrarea harică a mântuirii, a Învierii: părelnică pace, în adâncuri se poartă un cumplit război nevăzut.
„Adevăr zic ţie (tâlharului), astăzi vei fi cu Mine în rai.” Şi toţi Şi cine să conducă acest război viclean dacă nu harismaticii,
aceşti tâlhari, unii având la activul lor genocide continentale consacraţi în acest sens?
(vezi Conquista catolicismului în Americi, cu exterminarea Nici vorbă, noi vom veni la judecată cu un răspuns total:
populaţiilor amerindiene, sau genocidul stalinist în Ortodoxie) „Nu am făcut niciun rău.” Şi tot Origen răspunde: „Nu vom fi
– au avut în buzunar certificatul valid de botez, eliberat de judecaţi atât pentru răul pe care l-am făcut, ci mai ales pentru
preoţia hiperfuncţională, în cancelaria parohială a vremii. binele pe care nu l-am făcut.” Lucru pe care-l spune şi
Este adevărat că victima este a lor, dar tâlharii ale cui Mântuitorul: „Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le
victime sunt? Şi mai ales, cum de nu ne atacă şi pe noi, funcţio- şi voi asemenea!” Indiferent dacă aceşti oameni sunt victime
narii harismatici? Nu cumva este vorba de o monstruoasă sau tâlhari: „Iubiţi pe vrăjmaşi, faceţi bine celor răi” (Mt. 5,44).
coaliţie17? Acesta este supremul război şi cel mai fericit eroism. Restul este
______________ comentariu.
Şi pentru a nu rămâne în domeniul abstractizării şi al retoricii, n-ar
Hristos Dumnezeu s-a oprit şi a stăruit în dreptul tâlharului
17

trebui să ne îngrijoreze faptul că astăzi, când ţara este dureros de clar


căzută în mâinile tâlharilor, noi, harismaticii de serviciu – cum de nu (vezi Iuda şi Dismas), ştiind bine că harul universal, preoţia
putem schimba nimic? Oare acest popor, eminamente ortodox şi declarat originară, este mult mai periclitată în călău, decât în victimă; pe
al Bisericii (87% ortodox şi restul eterodox, dar credincioşi) nu ne-a fost cruce El nu se roagă pentru victimă (pt. Sine), ci pentru călăi,
încredinţat în primul rând nouă părinţilor lui şi „mamei lui, Biserica”?
Iar „tâlharii” de serviciu, cei ce stăpânesc căile de acces spre viitorul
„căci nu ştiu ce fac” (Lc. 23,34).
politic al naţiunii victimizate – nu sunt şi ei fiii Bisericii? După cum se Iată care este adevărul ultim al slujirii preoţeşti: chipul lui
închină de frumos în cadrul festivităţilor de învestire cu puterea Dumnezeu, preoţia universală, care se află în toţi oamenii. Şi cu
„stăpânirii la drumul mare” – precis sunt şi ei fiii noştri. Iar dacă sunt ai
noştri, cum de rezultă, aproape fără excepţie, tâlhari? Răspunsul îl ştim ______________
foarte bine, fiecare în parte şi toţi laolaltă, şi „vom da seama” la înfri- destul de vagă (vezi pariul lui Pascal) şi o moarte cu avantaje absolute,
coşătorul judeţ, dincolo de moarte. Şi mai ales, va trebui să răspundem de cei mai mulţi tâlhari optează, fără ezitare, pentru cea din urmă. Cât de
ce nu ne-au ucis şi pe noi? Nu cumva pentru faptul că nici noi nu i-am greu va fi şi lor şi nouă la urma urmelor... să nu mai vorbim. Să ne
silit pe ei să învieze? Ceea ce le-ar fi fost foarte incomod; între o înviere cutremurăm în tăcere!
68 PASTORALA PREOŢIA UNIVERSALĂ ȘI CEA FUNCŢIONALĂ 69

cât se află mai adânc îngropată în păcate grele, în păcate de In. 10,18). Dacă îi vom sluji „cu credinţă şi cu dragoste”, după
moarte, cu atât slujirea noastră, coborârea noastră în adâncurile Dumnezeu, ca pe Dumnezeu (cf. I In. 3,10; 4,20) vom fi şi noi,
morţii trebuie să fie mai hotărâtă şi plină de iubire (har). împreună cu ei, fii ai lui Dumnezeu după har, iar prin slujire
Războiul purtat cu cei vii este floare la ureche; cu mult mai greu vom fi îndoit fiii Săi, după har şi după slujire (cf. In. 17,4-5),
este să lupţi cu cei morţi, să-i determini să învieze. Peste ambele preoţii, vreau să zic.
nesfârşitele câmpii ale morţii, trebuie suflare de Duh cu putere Altfel vom fi asemenea fariseilor şi lui Caiafa, vicleni,
multă, chiar mai multă decât la Creaţie. Învierea este ultima ipocriţi şi pui de năpârcă, furi şi tâlhari, pe care Mântuitorul
Creaţie, iar noi suntem lucrătorii ei; ea nu mai este creaţia lui nu ezită să-i numească fii ai satanei (cf. In. 8,44; 10,1-36).
Dumnezeu (El nu se repetă niciodată), ci a noastră. Şi numai în Am insistat atât de mult asupra chipului hieratic-împără-
Înviere „vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” tesc al omului în general şi al creştinului în special, tocmai
(I In. 3,2), „Cu moartea pre moarte călcând!”. Sf. Isaac Sirul pentru a preîntâmpina justificarea vicleană a nevredniciei şi
precizează că „singurul păcat de moarte este acela de a fi a imoralităţii unor preoţi pe care o auzim adesea, fie la popor,
insensibil la Înviere” (Cap. 118), a nu înţelege că Dumnezeu, fie la ei înşişi: „Ei, ce să-i faci, este şi Sfinţia sa tot om!” După
în iubirea Lui nebună (μανικον ερως – N. Cabasilas) nu doar a cum am dovedit până aici, cu texte clare din Scriptură şi din
distrus răul şi moartea, ci le-a asumat, le-a transfigurat în jertfă Tradiţie, prin harul ce i s-a dat la botez, nici omul nu mai
şi în înviere. este doar om, ci „împărat şi preot” (Apoc. 5,10), „neam sfânt”
Iată, frate preote, pe cine slujeşti cu harul ce ţi s-a dat (II Petr. 2,9), iar preotul slujitor, cel încărcat cu „har peste
„prin punerea mâinilor preoţimii”; nu numai pe Dumnezeu, har”, nu mai are nimic din omul cel vechi, „stricat de poftele
pe care-L cinstim adesea din inerţie sacră, ci tot atât de mult înşelăciunii” şi rob al păcatului, fiindcă „cine săvârşeşte păcatul
pe om – „fratele mai mic al Lui” (Mt. 25,40). Pe orice om, dar nu este din Dumnezeu ci este de la diavolul, pentru că de la
mai ales pe cel căzut victimă oricărui tâlhar sau rătăciri, aşa început diavolul păcătuieşte” (I In. 3,8). Nu există decât două
cum vedem făcând pe Hristos, Care lăsând pe cele nouăzeci şi situaţii precis delimitate de modul înţelegerii slujirii noastre;
nouă de oi bune şi cuminţi, pleacă în căutarea celei rătăcite. ori preot cu har, ori păcătos fără preoţie sfântă şi slugă
Sau, şi mai grăitor în acest sens, este exemplul Mântuitorului netrebnică.
„Cel ce, în faţa lui Ponţiu Pilat (un sceptic şi un sadic, în „Mergeţi şi învăţaţi” (spune Mântuitorul) ce înseamnă
istorie) a mărturisit mărturisirea cea bună” (I Tim. 6,13). La fel „milă voiesc iar nu jertfă”, adică nu să treci nepăsător pe lângă
procedează şi faţă de călăii păgâni care-L răstigneau, şi faţă de cel căzut, sub pretextul că nu te poţi atinge de om, fiindcă tu,
tâlharul cel din dreapta, şi faţă de vameşii, păcătoşii, desfrâ- preotul de serviciu, mergi la templu pentru a aduce jertfă, adică
natele şi alte categorii de „căzuţi între tâlhari”, încercând (şi trebuie să fii valid.
reuşind adesea) să salveze chipul Său cel căzut, mai ales în cei Dar câte alte taine mari ale lucrării de mântuire sunt
păcătoşi. Aşadar, se cuvine „să stăm bine, să stăm cu frică...” rostite de noi, preoţii funcţionali, şi nu le-am înţeles niciodată
nu numai în faţa lui Dumnezeu – ceea ce pare logic şi firesc, în toată adâncimea şi urgenţa lor! Am înţeles noi bine ce
ci şi în faţa oamenilor care, spune Scriptura în repetate înseamnă: „ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi
rânduri, „sunt toţi fii ai Celui Preaînalt şi dumnezei” (Ps. 81,6; pentru toate”? Am înţeles ce vrea să spună Apostolul: „căci nu
70 PASTORALA

suntem stăpâni peste credinţa voastră, ci slujitori ai bucuriei


voastre”? Dar mai ales, formula cu care se încununează Sfânta
Euharistie: „Să luăm aminte, Sfintele sfinţilor”! Iată deci, pe
cine slujim: nu numai pe Sfântul Dumnezeu, ci şi pe „sfinţii PARTEA A II-A
Lui”. Pe oameni, pe cei ce „sunt din Dumnezeu” (cf. In. 3,9) şi
„fii ai lui Dumnezeu” (Ps. 81,6). Cum însă trebuie să fie cel ales

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
dintre cei aleşi pentru a-L sluji pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi –
citeşte mai departe.

1. Pastorala ca disciplină teologică:


definiţie, obiect, scop, metodă, importanţă
Pentru orice domeniu important există o metodă, un
îndrumător, un cod de norme şi legi, o sumă de reguli ce s-au
cristalizat în timp şi prin experienţă. Fără această hartă
orientativă nu se purcede la nicio lucrare de anvergură. Este uşor
de înţeles că de o asemenea experienţă, fixată de-a lungul
veacurilor în rânduieli clare şi inspirate, nu putea fi lipsită nici
lucrarea preoţiei – cu atât mai mult cu cât preoţia sau pastoraţia
este prin excelenţă lucrare de îndrumare, de sfătuire, de
luminare. Aşa cum legiuitorul are el însuşi nevoie de legi, şi
pastoraţia are nevoie de rânduieli pe care le cunoaşte şi le
respectă cu sfinţenie. În afara lor nu rămâne decât rătăcire şi
nesiguranţă. Am putea spune chiar că prima disciplină conturată
expres în paginile Scripturii este pastorala sau ştiinţa păstoririi
sufletelor şi nimic nu este mai clar definit ca această dumne-
zeiască lucrare, atât de Mântuitorul direct cât şi de Sf. Apostoli
(Mt. 4,10; Mc. 7; Timotei şi Tit, Petru, I In., Apocalipsa). Am
putea defini aşadar Pastorala ca pe ştiinţa care stabileşte în mod
explicit normele şi regulile după care trebuie să se orienteze
preotul în lucrarea lui de îndrumător al credincioşilor spre scopul
suprem al vieţii, Împărăţia cerurilor (Mt. 6,33).
Deşi Pastorala creştină îşi poate afirma dreptul de întâi
născut împreună cu disciplinele biblice, totuşi domeniul ei
72 PASTORALA NOŢIUNI INTRODUCTIVE 73

rămâne mereu altul şi perfectibil necontenit, fiindcă un veac nu izvor şi normă doctrinară, şi cu Liturgica, fiindcă slujirea
seamănă cu celălalt şi mereu trebuie schimbat ceva sau adăugat, preotului este în primul rând liturgică, şi cu Omiletica, Dreptul
după specificul vremurilor în care se trăieşte. Dacă Revelaţia și-a canonic şi Catehetica, toate acestea fiind necesare şi de mult
găsit cea mai înaltă exprimare în Scriptură, dacă Dogmatica s-a ajutor în lucrarea pastorală.
conturat definitiv în veacurile de aur ale gândirii teologice, dacă Importanţa Pastoralei în viaţa Bisericii este mai mult decât
ansamblul liturgic pare şi el stabilit deja, Pastorala, deşi cea mai evidentă; dacă pentru muzică sau pentru oratorie sau pentru
veche, rămâne mereu disponibilă adaptărilor şi îmbogăţirilor orice aspect al slujirii preoţeşti există talente înnăscute, un păstor
prin experienţă şi ineditul vieţii. Expresia cea mai autentică şi înţelept şi priceput nu poate fi decât rodul unei educaţii susţinute
completă a Pastoralei este cea dată de Mântuitorul la Cina cea de şi sistematice. Pastorala este ştiinţa care s-a dobândit de-a lungul
Taină când încredinţează pe Apostoli că „Duhul Sfânt vă va multor veacuri şi la care au contribuit nenumăraţi slujitori şi
conduce pe voi la tot adevărul” (In. 16,13). Prin urmare, călău- ostenitori în Ogorul Domnului, ştiuţi şi neştiuţi. Ea este ştiinţa
zirea pastorală se face sub nemijlocita îndrumare a Duhului Sfânt vieţii sacerdotale, o călăuză de nădejde şi de mult folos celor ce
şi mereu va fi în mişcare, mereu nouă şi inedită. vor să ducă mai departe pe acelaşi drum, anevoios dar înălţător,
Pastorala este scrisă necontenit de Duhul Sfânt în Biserică. osteneala sfântă a marilor înaintaşi. Cât de importantă este ştiinţa
Scopul Pastoralei este acela de a-l ajuta pe preot să aplice pastorală se va vedea, sperăm, cu mai multă claritate din paginile
practic, în slujirea lui concretă, cunoştinţele lui teologice care alcătuiesc această modestă contribuţie la tezaurul nepreţuit
dobândite în şcoală. Îl învaţă arta păstoririi sufletelor, aplicarea al acestei arte a păstoririi duhovniceşti.
la circumstanţele specifice locului şi timpului a învăţăturilor cu
valoare eternă. Deci, scopul special al acestei ştiinţe este formarea
păstorului, iar scopul mai îndepărtat, prin mijlocirea preotului,
este mântuirea credincioşilor, acesta fiind scopul ştiinţelor
2. Izvoarele Pastoralei şi literatura
teologice în general. Prin urmare, Pastorala este un ghid, o pastorală la români
călăuză pe drumul mântuirii, fapt pentru care ea se mai numeşte
şi Călăuza sau Hodegetica (gr. Οδηγτηκη). Ca metodă, cea mai Început şi temei pentru orice ştiinţă teologică, deci şi
simplă prezentare a materialului pastoral ar fi următoarea: pentru Pastorală, este Sfânta Scriptură, pe care Sf. Apostol Pavel
preoţia şi persoana preotului; slujirea preotului – cu cele două chiar o defineşte în sensul de care ne ocupăm în această lucrare:
aspecte principale: aspectul de sfinţire (sau liturgic) şi cel „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre
învăţătoresc; parohia sau aspectul administrativ (de conducere). învăţătură, şi spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea
Desigur, aceste împărţiri sunt reflexul unor necesităţi cea întru dreptate” (II Tim. 3,16).
didactice, dar slujirea preotului şi mai ales viaţa lui trebuie să fie Scriptura şi mai ales anumite cărţi ale ei, fie din Vechiul
unice şi unitare. Testament, fie din Noul Testament, rămâne primul şi cel mai
Cât priveşte locul Pastoralei în contextul celorlalte disci- important tratat de pastoraţie scris de cei mai mari păstori şi
pline, este lesne de înţeles că ea se integrează organic în trupul învăţători ai lumii – Profeţii şi Apostolii.
Teologiei, având legătură imediată şi cu Teologia biblică, unde-şi Îndată după Scriptură vin canoanele şi regulile disciplinare
au izvorul toate celelalte ştiinţe teologice, şi cu Dogmatica drept cu referire specială la slujirea preoţească pe care le aflăm de la
74 PASTORALA NOŢIUNI INTRODUCTIVE 75

primele soboare creştine şi până astăzi. De asemeni, toate cărţile La sfârşitul veacului XVIII apare traducerea cărţii Sf. Nicodim
de slujbă cuprind însemnări pastorale de care slujitorii creştini Aghioritul, Carte folositoare de suflet, care va cunoaşte de-a
au ţinut seama totdeauna. lungul anilor mai mult de zece ediţii. Cartea episcopului
Avem însă din zorii creştinismului o literatură pastorală Melhisedec al Romanului, Teologia pastorală (Bucureşti, 1862)
expresă, pe fondul căreia strălucesc nume ilustre ca Sf. Ioan poate fi considerată ca un adevărat manual de pastorală.
Hrisostom (Despre Preoţie), Sf. Grigore de Nazianz (Despre În 1872, Mitropolitul Andrei Şaguna publică la Sibiu un
fugă), Sf. Efrem Sirul (Cuvânt despre preoţie), Sf. Grigorie Manual de studiu pastoral. Gheorghe I. Ghibescu publică în
Dialogul (Cartea Regulei Pastorale), Sf. Teognost (Cuvânt 1894 Manual de teologie pastorală, iar în 1903, Ioan Gotcu
despre Preoţie), Sf. Simeon al Tesalonicului (Despre Preoţie) publică Pastorala pentru uzul seminariilor teologice. Tot în
etc. Referiri la preoţie fac în scrierile lor şi alţi mari scriitori această perioadă trebuie consemnată şi lucrarea Mitropolitului
creştini ca Sf. Ciprian (Ad Fortunatum), Sf. Ambrozie (De oficiis Atanasie Mironescu Sfaturi către preoţi (Bucureşti, 1909). Un
ministrorum), Fer. Ieronim (Ad Nepotianum), Fer. Augustin adevărat curs de teologie pastorală poate să fie considerată
(De moribus clericorum). lucrarea pr. prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale
Dar nu numai scrierile marilor păstori amintiţi mai sus, ci de păstor al sufletelor, precum şi alte lucrări ale marelui
mai ales viaţa lor şi a altor nenumăraţi păstori care au rămas profesor (Preotul în oficiul său de liturghisitor, Sacerdoţiu
normă de trăire şi slujire preoţească, sunt un izvor nesecat de creştin, Spovedanie şi Duhovnicie etc.). Contemporan cu
inspiraţie şi trăire pastorală. Viaţa Sf. Vasile cel Mare, ca să prof. Vintilescu este pr. Grigorie Cristescu, un bun scriitor în
luăm numai un nume (şi nu l-am citat întâmplător) este o lecţie domeniul pastoral: Teologie şi Sacerdoţiu (Sibiu, 1928), Fă lu-
pastorală ce nu-şi va epuiza forţa cât vor fi veacurile creştine. crul evanghelistului (Sibiu, 1929). În 1928 apare la Cernăuţi
Odată cu marea schismă (1054) şi mai ales după căderea Pimenica ortodoxă a profesorului D. Ieremiiv.
Bizanţului sub turci, literatura teologică ortodoxă se stinge, La greci amintim doar manualul Despre preoţie al lui
făcându-se recurs doar la moştenirea patristică amintită mai Hrisostom Papadopol (Atena, 1912) şi lucrările profesorului
sus. Abia în veacurile XVIII şi XIX încep să înflorească din nou Ioan Kornaraki, de la Facultatea teologică din Atena în
lucrări mai importante în Rusia, Ţările Române sau în diaspora domeniul Psihologiei pastorale (Teme pastorale – 1979 şi
greacă din Apus. Desigur, în lucrările de teologie pastorală din Psihologia pastorală).
perioada modernă şi contemporană se vede clar influenţa De la lucrarea lui Petre Vintilescu amintită mai sus,
teologiei apusene ale cărei merite sub aspect sistematic şi literatura de specialitate a fost suplinită de numeroase articole
informaţional nu pot fi negate. În ultima vreme se caută o şi studii apărute în revistele teologice, centrale sau mitropo-
desprindere mai hotărâtă în sensul unei mistici orientale mai litane, a cărei bibliografie poate să fie uşor cercetată în fişierul
luminoase şi mai aproape de duhul patristic, original. bibliotecilor mari din București şi Sibiu – secţia Pastorală. Cea
Începutul literaturii pastorale româneşti se face de către mai recentă şi mai competentă lucrare în acest sens este cartea
Antim Ivireanul prin scrierea Învăţătura bisericească la cele IPS Mitropolit Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în
mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor familie şi în societate, Sibiu, 1995.
(Târgovişte, 1710) şi Capete de poruncă (Târgovişte, 1714).
În 1749 apare o lucrare cu caracter pastoral intitulată Preoţia.
PERSOANA PREOTULUI 77

II. PERSOANA PREOTULUI Trebuie însă, cât nu este prea târziu, să revenim la viziunea
autentică asupra omului, care, atât la creaţie cât şi la naşterea lui
„din apă şi din Duh”, este stabilit în structura lui autentică de

1. Despre preoţie şi rolul preotului


preot, profet şi împărat, stare din care cade prin păcat sau pe
care păcatul o face inactivă.
ca păstor de suflete; originea Părintele Stăniloae notează profund: „Calitatea de preot a
şi instituirea preoţiei omului nu-i decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă res-
ponsabilă... prin calitatea de preot se dăruieşte lui Dumnezeu,
răspunzând la aceeaşi chemare a Lui, Care voieşte ca, prin dă-
PREOTUL – „VAS ALES” AL LUI DUMNEZEU ruirea Sa, să-L umple de darurile Sale” (Dogmatica, vol. II, p. 135).
ŞI SLUJITOR AL OAMENILOR Oricât s-ar părea de ciudat, pentru a defini exact preoţia şi
rolul preotului în universul divin, trebuie reamintit şi clarificat
Prima afirmaţie necesară pe care trebuie să o facem este statutul oamenilor din mijlocul cărora a fost ales preotul şi „pus
aceea că în fiecare om dimensiunea sacerdotală este constitutivă în cele către Dumnezeu” (Evr. 5,1). Trebuie deci să aşezăm la
şi dacă omul a pierdut această dimensiune a pierdut exact ceea locul ei lumea creştină răscumpărată de Hristos şi restaurată la
ce era esenţial în el. Faptul că fiecare om este îndreptat spre nivelul sfinţeniei, făcută Templu plăcut al Duhului Sfânt: „Nu
Dumnezeu îl confirmă îndată ca preot, fiindcă acest sens ştiţi oare, că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui
conferă omului sfinţenie, iar slujirea sfinţeniei este preoţie. Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3,16).
Această informaţie capitală care constituia în primele veacuri Pentru a înţelege ce este preoţia creştină trebuie să
creştine o conştiinţă vie (să nu uităm că Sf. Ap. Pavel, şi nu cunoaştem pe cei cărora le slujim, pe cei pentru care mijlocim
numai el, se adresează creştinilor cu „sfinţilor din Biserica la Dumnezeu, şi să nu socotim că dacă vom coborî la un nivel
Efesului, Corintului etc.”) şi-a pierdut de mult puterea şi ultim pe păstoriţi vom fi noi înălţaţi ca preoţi, ci dimpotrivă, cu
realitatea din mai multe motive: mai întâi fiindcă păcatul cât mai sus sunt păstoriţii, cu atât păstorul va fi obligat să fie
acumulat a creat din nou un zid despărţitor între oameni şi mai presus de ei. Preoţia a funcţionat şi înainte de Hristos, atât
Dumnezeu, şi foarte puţini creştini mai trăiesc astăzi după la poporul ales cât şi la celelalte neamuri, dar ea rămâne
statutul sfinţeniei pe care îl primesc la Botez. incomparabilă cu preoţia creştină atât prin sfinţenia preotului,
Apoi, s-a accentuat foarte mult dimensiunea clericalistă, dar nu mai puţin a credincioşilor: „căci şi Cel ce sfinţeşte şi cei
sub influenţa Apusului, făcându-se o deosebire fundamentală ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evr. 2,11).
între clerici şi laici, aceştia ajungând aproape să fie consideraţi Ca să folosim o imagine plastică, putem spune că şi Genseric,
ca „neamurile” de odinioară, adică păgâni. Reacţia extremistă a regele vandalilor, şi Justinian cel Mare erau împăraţi cam în
protestantismului şi a neoprotestanţilor care, în furia lor acelaşi timp. Dar cine ar putea să-i compare pe cei doi? Şi aceasta,
împotriva clericalismului catolic, au desfiinţat şi preoţia nu din pricina statutului de împărat propriu-zis, ci mai ales din
propriu-zisă, ne-a făcut şi pe noi, ortodocşii, să fim circumspecţi pricina popoarelor peste care împărăţeau.
cu folosirea noţiunii de sfinţenie şi de preoţie, de teamă să nu Deci pentru a defini preoţia harismatică, funcţională, consa-
fie înţeleasă greşit. crată sau instituţionalizată, trebuie să plecăm de foarte de sus, de
78 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 79

la preoţia harică, universală, ontologică, pe care o dobândeşte slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea
orice om. Odată precizat nivelul haric de la care plecăm, putem noastră, afară de păcat” (Evr. 4,15).
intui cât de cât importanţa slujirii preoţeşti ca harismă specială; Iată ce este preotul creştin: vas ales de Dumnezeu pentru
în acest punct se aplică exact formula ioaneică „har peste har” a reprezenta în faţa Lui pe oameni, pe fraţii lui. Iată ce este
(1,16) şi cea paulină a înălţării „din slavă în slavă” (II Cor. 3,18). preoţia creştină: este lucrarea divino-umană ancorată într-o
Preoţia creştină „după rânduiala lui Melhisedec”18 este „fără latură în Dumnezeu ca ideal suprem şi în cealaltă latură
tată, fără mamă”, fără genealogie (Evr. 7,3) adică nu este de la ancorată în umanitate ca realitate zilnică.
oameni. Are dimensiuni veşnice şi origine divină: „Nu voi M-aţi Am putea spune deci că preotul este aşezat de Dumnezeu
ales, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit” (In. 15,16)19. Formula la cumpăna dintre cele două lumi şi orice dezechilibru ar avea
de instituire „A suflat asupra lor și le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” consecinţe dintre cele mai grave.
(In. 20,22) arată clar şi puterea şi originea divină a preoţiei creş- Nu întâmplător subliniem caracterul antropocentric al
tine. Iar Sf. Pavel precizează insistent: „Şi nimeni nu-şi ia singur lucrării pastorale fiindcă în Ortodoxie se accentuează mai mult
cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu” (Evr. 5,4). aspectul divin, or, este mare nevoie de prezenţa mântuitoare a
Mai trebuie subliniate şi alte aspecte ale preoţiei creştine şi Bisericii în lumea contemporană, o nevoie stringentă, cum n-a
anume teocentrismul şi antropocentrismul. Preoţia este mai fost vreodată. Preoţia, deşi divină, trebuie să fie foarte
centrată, orientată spre Dumnezeu, dar ceea ce aduce lui practică, să se apropie de omul contemporan, să-i iasă în întâm-
Dumnezeu este firea omenească; îl ridică pe om, problemele pinare, să fie mai plină de zel misionar, să-i vâneze pe oameni
lui, condiţia umană în toată problematica ei. Este un singur aşa cum spune Mântuitorul Apostolilor „veniţi după Mine
preot şi o singură preoţie – Hristos Arhiereul, dar Sf. Pavel (aspectul divin) şi vă voi face pescari (vânători) de oameni
subliniază amândouă aspectele din fiinţa preoţiei, şi anume că, (aspectul uman)”.
deşi Hristos este Arhiereul nostru cel veşnic, deci este Argumentul de mai sus ne prilejuieşte şi abordarea vocaţiei
Dumnezeu, în acelaşi timp cuprinde în Sine condiţia umană sau chemării pentru preoţie despre care, aşa cum am arătat,
„căci nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi
fiecare creştin trebuie să aibă chemare spre preoţia harică,
______________ universală. Hotărârea spre preoţia harismatică, pentru slujirea
18
E bine de precizat că expresia „după rânduiala lui Melhisedec” are sens preoţiei funcţionale, trebuie luată după îndelungi cercetări şi
pasiv, adică după cum a fost rânduit Melhisedec preot şi nu cum a rânduit cu multă grijă. Din păcate această vocaţie astăzi nu prea mai
Melhisedec pe Hristos preot, fiindcă nu ar avea niciun înţeles, nici istoric, ţine seama de anumite criterii hotărâtoare şi revelatoare. Sunt
nici ontologic. Hristos este înaintea lui Melhisedec şi este Arhiereu
veşnic. foarte răspunzători în faţa lui Dumnezeu toţi cei care au
19
Nu numai preoţia creştină vine de sus, ci întregul fenomen creştin, contribuit la introducerea unui nechemat la treapta înaltă a
fiindcă Întemeietorul însuşi vine de sus, iar în El „locuieşte, trupeşte, preoţiei. Sunt răspunzători mai întâi părinţii tânărului care, deşi
toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2,9). Aceasta constituie diferenţa nu cunosc Biserica şi nu iubesc sfinţenia, îşi îndeamnă copilul
fundamentală între creştinism – în cadrul căruia Dumnezeu, pogorân-
du-se până la nivelul omului, „vândut rob păcatului”, „se face om, ca noi
spre preoţie din motive străine de sfinţenie. Este vinovat
să ne îndumnezeim” (Sf. Atanasie cel Mare; P.G. 25,192 B) – şi celelalte preotul care adesea dă recomandare unui tânăr despre care ştie
religii sau filosofii, care divinizau pe om de jos în sus (vezi apoteoza). bine că nici el, nici familia nu corespund chemării preoţeşti.
80 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 81

Sunt vinovaţi profesorii care adesea admit la școli tineri din alte suprema jertfă, cea nesângeroasă, jertfa euharistică pe care o
considerente decât cele sfinte şi drepte. primeşte Dumnezeu „în jertfelnicul Său cel mai presus de
Este adevărat că încă nu s-a descoperit modalitatea de a ceruri”. Sublimitatea preoţiei izvorăşte din sublimitatea lucrării
testa cu exactitate însuşirile preoţeşti şi de aceea examenul de ei, preotul fiind „slujitor al lui Hristos şi iconomul tainelor lui
admitere este mai mult decât aproximativ. În ultimă instanţă, Dumnezeu” (II Cor. 4,1).
din eroare şi din slăbiciune în slăbiciune „nechematul” ajunge Aşa precum pe scara valorilor sfinţenia se află pe treapta
în faţa chiriarhului care, deşi avertizat de Apostol „să nu-şi cea mai de sus, în ordinea slujirii omeneşti preoţia stă la locul
pună degrabă mâinile pe nimeni” (I Tim. 5,22) totuşi o face, cel mai înalt, vrednicie spre care privesc cu înfricoşare şi
fiind silit de situaţia nefastă la care au contribuit toţi factorii îngerii.
amintiţi şi mulţi alţi factori neştiuţi. Preotul, deşi „dintre oameni”, este ales în mod cu totul
Fiindcă pe cât de ziditoare este o preoţie adevărată, pe atât deosebit şi „pus pentru oameni în cele către Dumnezeu, ca să
de catastrofală este falsa preoţie, despre a cărei osândă vorbesc aducă daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr. 5,1).
fără istov profeţii Vechiului Testament şi cu deosebire Ieremia. Dacă pentru a fi trimis sol la o împărăţie pământească s-a
Pentru aceea „să se cerceteze omul pe sine” înainte de pasul ales totdeauna cel mai vrednic dintre oameni, ca mijlocitor la
acesta şi nu numai el, ci toţi de care am amintit mai înainte, Dumnezeu pentru lume, câtă vrednicie se cere preotului, căruia
fiindcă fiecare „îşi va lua plata sa” şi înfricoşător lucru este să se încredinţează o aşa sublimă misiune?! În rugăciunea Sa
cazi în mâinile Dumnezeului cel viu (Evr. 12,21). adresată Părintelui ceresc înainte de Sfânta Jertfă de pe Golgota,
Numai o preoţie adevărată garantează o societate umană Mântuitorul insistă necontenit asupra responsabilităţii şi
sănătoasă de care avem atâta nevoie în acest popor atât de bun importantei misiunii apostolice şi, prin extensiune, a celei
şi de ascultător, cum poate nu-i altul pe tot pământul. preoţeşti, şi cere lui Dumnezeu ocrotire specială pentru slu-
jitorii Săi: „Eu pentru aceştia mă rog... pentru cei pe care Mi
i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi... Părinte sfinte, păzeşte-i întru
2. Sublimitatea, vrednicia şi numele Tău” (In. 17,9-11).
Cunoscând atât înălţimea cât şi greaua răspundere a celei
responsabilitatea preoţiei mai alese slujiri de pe pământ, Mântuitorul nostru, Marele
Arhiereu, încredinţează grijii părinteşti a Tatălui ceresc pe
SFINŢII PĂRINŢI DESPRE PREOŢIE slujitorii creştini, aşa cum pe Sine s-a încredinţat înainte de
jertfa Sa pe cruce (Lc. 22,42).
„Dacă m-aş întâlni deodată cu un preot şi cu un înger, Cu „frică şi cu cutremur” trebuie să stea preotul la „locul
aş saluta mai întâi pe preot şi apoi pe înger” cel prea înalt” al slujirii, fiindcă din lumea încredinţată lui
spre sfinţire el poate, prin vrednicie, să o facă jertfă bine-
Afirmaţia de mai sus îşi are temei în realitatea măreţiei plăcută lui Dumnezeu, să o sfinţească (consacre) ori, prin
slujirii preoţeşti, fiindcă deşi stau înaintea lui Dumnezeu „zeci nevrednicie, să o profaneze. Înfricoşat de această viziune,
de mii de îngeri, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Serafimii cei cu Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „nu cred să se mântuiască
câte şase aripi”, preotul şi nu îngerul a fost ales să aducă mulţi preoţi”. Dacă poporul afirmă în proverbele sale pline de
82 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 83

o încercată înţelepciune că „omul sfinţeşte locul”, cum trebuie Sfântul IOAN HRISOSTOM
oare să fie preotul? „Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este, ca om fiind
Prin Moise Dumnezeu se adresează tuturor păstorilor în şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi
vecii vecilor: „Iată am pus înaintea ta binecuvântarea şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine
blestemul; alege binecuvântarea!” (Deut. 11,26). cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh.
Tocmai sublimitatea preoţiei atrage după sine responsa- Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit
bilitatea ei fără pereche între slujirile omeneşti. Nu există nimic îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care
mai înfricoşător şi în acelaşi timp mai fericit ca slujirea de Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ce pu-
păstor. Acest dublu aspect de sublimitate şi responsabilitate tere poate fi mai mare ca aceasta? Preoţii sunt aceia cărora li
maximă a fost sesizat şi subliniat de toţi păstorii cei mari ai s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt
creştinătăţii din toate timpurile şi aducem ca mărturie spicuiri aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Preoţii ne nasc
asupra temei din cele mai reprezentative scrieri patristice: pentru viaţa viitoare; preoţii au potolit de multe ori chiar mânia
lui Dumnezeu. Cunosc măreţia slujirii preoţeşti dar ştiu cât e de
Sfântul GRIGORIE de NAZIANZ greu să fii preot!” (Tratatul despre Preoţie).
„Preoţia se ocupă cu sufletul care-i din Dumnezeu şi
dumnezeiesc, care-i părtaş nobleţei celei de sus şi tinde spre Sfântul EFREM SIRUL
nobleţea aceea... Preoţia, ştiinţa vindecării sufletelor, urmă- „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşă-
reşte să întraripe sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui
toare taină a preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără prihană,
Dumnezeu. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul
pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Darul
Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Și, în sfârşit, scopul cel
treptei preoţeşti depăşeşte şi gândul şi cuvântul. Preoţia zboară
mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş
de pe pământ la cer, ducând lui Dumnezeu cu foarte mare grabă
fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de sus, pe
om. În acest scop a venit Omul cel nou în locul omului celui cererile noastre. Şi acum fraţilor, trăiţi preoţia în curăţenie,
vechi. Prin patimă a fost ridicat cel ce pătimeşte, iar pentru imitând pe Moise, pe Aaron şi pe Eleazar. Ai fost învrednicit,
sufletul şi trupul nostru au fost date preţ de răscumpărare frate, să primeşti treapta preoţiei? Ai sârguinţa ca să-I placi
sufletul şi trupul Celui mai presus de noi. Dar noi preoţii, câtă Celui Ce te-a primit în oştirea Lui. Fii râvnitor ca Ilie, purtător
muncă credeţi că trebuie să depunem, câtă ştiinţă nu trebuie de griji ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Iisus al lui Navi,
să avem, ca să schimbăm viaţa credincioşilor noştri şi să iubitor de străini ca Avraam, iubitor de săraci ca Iov, plin de
supunem lutul duhului? Atât de anevoioasă este munca dragoste ca David şi blând ca Moise. Şi acolo, înaintea îngerilor,
preotului, a omului căruia i s-a încredinţat îndrumarea şi te va încununa Hristos cu cununa nemuririi şi împreună cu
apărarea sufletelor! Cu aceste gânduri trăiesc ziua şi noaptea. cetele cele de sus vei cânta Sfintei Treimi imn de biruinţă, în
Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul şi nu mă vecii vecilor. Amin.” (Cuvânt despre Preoţie)
lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Trebuie să fiu eu mai
întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să Sfântul SIMEON al TESALONICULUI
înţelepţesc pe alţii”. (Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont „Cele mai înalte cete îngereşti se cutremură şi se înspăi-
sau Despre Preoţie). mântă când văd ceea ce se face, prin preoţia noastră, jos pe
84 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 85

pământ. Nu există nicio altă lucrare, în toată lumea aceasta, care Întreg Vechiul Testament, dar cu deosebire Proorocii şi
să fie mai folositoare pentru noi, mai sublimă decât aceasta şi Psalmii văd pe Mesia sub chipul Marelui şi Blândului Păstor,
mai plăcută lui Dumnezeu decât lucrarea preoţiei. Se cuvine să cunoscător şi iubitor al oilor Sale pe care le veghează cu
ne întrebăm necontenit, cum ar trebui oare să fim şi cât iubire desăvârşită, „întorcând pe cea rătăcită, căutând pe cea
datorăm lui Dumnezeu pentru că ne-a înzestrat cu o asemenea pierdută, pe cea zdrobită o tămăduieşte, pe cea slabă o întă-
putere?”(Cuvânt despre Preoţie). reşte, pe cea tare o păzeşte şi pe toate cu dreptate le judecă”
(Iezechiel 34,11-16). „Păstorul cel Bun cunoaşte oile sale şi ele
TEOGNOST din CONSTANTINOPOL îl cunosc pe El” – cunoaştere desăvârşită, temeluită pe iubire, şi
„Gândeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a din această iubire Hristos s-a făcut „tuturor toate ca să-i izbă-
îngerilor şi sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai vească pe toţi”. Din iubire a coborât Hristos în lume (In. 3,11)
fost chemat, prin toată virtutea şi curăţenia. Știi pe Lucifer care şi prin iubire a cunoscut desăvârşit pe om şi cunoscându-l bine,
a căzut, din ce era ce s-a făcut, din pricina mândriei. Să nu a ştiut cum să-l mântuiască.
păţeşti şi tu aceasta, închipuindu-ţi lucruri mari despre tine.” Două sunt premisele absolut necesare unei adevărate
(Filocalia, vol. IV, Capete despre preoţie). păstoriri şi acestea le-a avut în chip desăvârşit Hristos Domnul
– „începătorul turmei”: iubire şi cunoaştere; fiindcă mântuirea
nu se poate realiza decât pe calea iubirii şi a cunoaşterii, fapt
confirmat de Sf. Apostol Pavel: „Dumnezeu care m-a cunoscut
3. Mântuitorul Iisus Hristos – din pântecele mamei...” (Gal. 1,15).
Păstor de suflete Acolo unde legătura dintre Păstor şi turmă stă în iubire,
rătăcirea este exclusă, integritatea staulului este asigurată: „Oile
PRINCIPII ŞI METODE PASTORALE ÎN ACTIVITATEA mele ascultă glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele merg după
MÂNTUITORULUI: PREDICA, PARABOLELE, MINUNILE, Mine...” (Ioan 10,15). Este nevoie de iubire fiindcă aceasta este
MEDITAŢIA, RUGĂCIUNEA, RETRAGEREA ingenioasă şi va găsi calea cea mai bună spre inima fiecărui om
pentru a-i veni în ajutor şi a se face înţeleasă după măsura
Oricâţi păstori ar fi pe pământ sau în cer, întotdeauna ră- priceperii fiecăruia. Pentru că Păstorul nu va putea să comunice
mâne un singur Păstor neschimbat – Păstorul unic şi veşnic aşa cu toţi într-un singur mod, ci trebuie să recurgă la cele mai
cum şi Biserica cea adevărată una este – Biserica drept-slăvi- diverse mijloace, alese cu grijă pe măsura şi specificul subiec-
toare sau ortodoxă – „fără întinăciune sau pată ori altceva de tului cu care vrea să comunice. Dumnezeu însuşi spre a co-
acest fel” (Ef. 5). munica cu omul s-a făcut asemenea omului, întâlnirea fiind
Toţi ceilalţi păstori sunt adevăraţi numai în măsura ase- adevărată şi rodnică. Şi ca să-i poată conduce pe oameni la „tot
mănării şi cunoaşterii Unicului Păstor Iisus Hristos, Cel ce-şi adevărul, Iisus Hristos Marele Păstor” (I Petr. 2,25; Evr. 13,20;
paște turma sa „şi nimic nu va lipsi, la loc cu păşune, acolo m-a I Petr. 5,4) s-a folosit de toate mijloacele posibile spre a lumina
sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit, sufletul meu l-a întors. Povă- şi convinge pe oameni spre cunoaşterea şi lucrarea adevărului
ţuitu-m-a pe cărările dreptăţii, pentru numele Lui” (Ps. 22,14). mântuitor.
86 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 87

Şi dacă adevăratul Păstor ne asigură că oile Îi cunosc glasul Predica Lui era eficientă, mai întâi, pentru că avea legătură
şi-L urmează, trebuie să înţelegem că meritul cel mai mare nu-i cu viaţa oamenilor20, cu realităţile cele mai adânci ale lor. Apoi
al oilor care recunosc acest glas unic, ci al Păstorului care a ştiut El învaţă cu multă blândeţe şi bunătate, cu smerenie şi iubire:
să se folosească de toate mijloacele pentru a se face înţeles şi „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”
ascultat, fiindcă „El vorbea ca unul care avea putere, iar nu ( Mt. 11, 29). Dovada blândeţii şi bunătăţii Lui o face năvala
precum fariseii şi cărturarii” (Mt. 7,29). Despre puterea iubirii copiilor către El, în ciuda încercărilor zadarnice de a fi opriţi
este vorba. (Mc. 10,13-14); or, ştim că instinctul copiilor în privinţa
Adevărul ajunge greu la inima omului care, de la naştere bunătăţii nu greşeşte.
încă şi până la moarte, este sub imperiul erorilor de tot felul: Învăţătura Mântuitorului nu este vremelnică, ci cuprinde
„căci iată întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a adevărurile eterne: „cerurile şi pământul vor trece, cuvintele
născut maica mea” (Ps. 50) şi „Eu am zis întru uimirea mea: tot Mele nu vor trece” (Mt. 24,35).
omul este mincinos” (Ps. 115). Pentru a reuşi să semene această După împrejurări, Mântuitorul vorbea în chip direct,
sămânţă a adevărului, Semănătorul Hristos, şi asemenea Lui, deschis (predica de pe munte) sau în pilde ori parabole. Aşa
orice slujitor al Cuvântului, S-a folosit de multiple metode de cum medicul prezintă medicamentul amar dar binefăcător
comunicare cu oamenii. Mai întâi Mântuitorul este vestitorul într-o crustă ademenitoare pentru bolnav, tot aşa, Doctorul
adevărului divin, binevestitorul tainei mântuirii – taina ascunsă sufletelor noastre Și-a strecurat adevărul în sufletele ascultă-
din veac în adâncurile înţelepciunii divine (Ef. 3,9). Este aşadar torilor adesea înveşmântat în pilde, imagini, comparaţii,
cel dintâi şi cel mai autorizat Evanghelist, aşa cum El însuşi Îşi metafore etc. De altfel Sf. Scriptură în întregimea ei foloseşte
defineşte misiunea Sa zicând: „Duhul Domnului peste Mine, mai mult decât orice scriere un limbaj imagistic, ferindu-se de
care M-a uns să binevestesc săracilor” (Is. 61,1). abstractizare, iar Mântuitorul rămâne şi El în această linie a
Începutul misiunii Sale mântuitoare, ca şi întreaga Lui Scripturii (Mc. 4,2; Mt. 13,34-35). Din imagini văzute, El îi
activitate, se defineşte mai ales prin predicarea adevărului, înalţă pe cei ce „aveau urechi de auzit” spre cele nevăzute şi
întruchipat în viaţa şi faptele Sale, adevăr viu, prin trăirea lui de veşnice, spre adevărurile divine, întemeietoare de lume.
către Cel ce-l şi propovăduia (Mc. 1,14; Mt. 3,2-4). Nu încape La luminozitatea învăţăturii se adaugă puterea faptei, iar
îndoială că Iisus Hristos rămâne cel mai mare predicator din faptele Lui erau semne şi minuni atât de mari încât cei ce le
toate timpurile şi inspiratorul tuturor celor ce au vorbit în
______________
numele Lui, fie înainte de El (profeţii şi drepţii Vechiului
Există, din fericire, suficiente avertismente date predicatorilor care, din
Testament), fie după El (începând cu Apostolii şi terminând cu
20

nepăsare, lene, rea credinţă, lipsă de iubire şi de râvnă pentru adevărurile


îngerul care va vesti ultimele evenimente din lume). Se pune mântuitoare, reduc predica la o penibilă „lozincărie ecleziastică”: „Cele
întrebarea: Ce anume L-a făcut pe Iisus cel mai mare învăţător? mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt
Desigur, răspunsul atotcuprinzător îl dă chiar El când spune: anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 13) şi pentru setea cea a inimii. Tot atât de duşmănoase sunt stilul pilduitor, edificator, onctuos,
stilul emfatic, stilul grandilocvent, sau deprinderea comodă de a reduce
mai grea a omului – setea de adevăr, El nu trimitea pe om predica la repetarea pericopei evanghelice” (N. Steinhardt, Dăruind vei
aiurea, ci îl chema la Sine, zicând: „cine însetează, să vină la dobândi, Baia Mare, 1992, p. 243). Departe de a ne simţi jigniţi, aceste
Mine şi să bea…” (In. 7,37). observaţii ne-ar putea fi de cel mai real folos dacă vom lua aminte.
88 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 89

vedeau erau mişcaţi adânc şi definitiv, după cum ne încre- Mulţimea nenumărată a păstorilor creştini au preluat de la
dinţează cronica evanghelică. Păstorul cel Mare, Hristos, modelul desăvârşit al păstoririi
Minunile Mântuitorului nu erau simple performanţe cu adevărate, continuându-L până la sfârşitul veacurilor.
rost de încântare artistică, ci erau urmare firească, deşi mai
presus de fire, a celor învăţate de El. Rostul cel mai adecvat al
minunilor îl explică Însuşi Mântuitorul cu ocazia vindecării
orbului din naştere, spunând: „nici el n-a păcătuit, nici părinţii
lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9,20).
4. Sfinţii Apostoli – Păstori de suflete
Aşadar minunile erau adeveriri ale învăţăturilor Sale şi, ca şi
CALITĂŢILE ŞI VIRTUŢILE CARE AU ÎMPODOBIT
învăţătura Sa, erau rodul spontan al iubirii faţă de „toţi cei
SUFLETELE LOR; METODE ŞI PRINCIPII PASTORALE
osteniţi şi împovăraţi”. Că erau rodul iubirii şi al milei nesfârşite
ÎN ACTIVITATEA LOR
faţă de oameni vedem clar din textul care istoriseşte învierea lui
Lazăr sau învierea fiului văduvei din Nain: „Şi iubea Iisus pe
Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr... Deci Iisus când a văzut-o Cei dintâi care au urmat pe Păstorul cel Bun au fost Sfinţii
plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a Apostoli, chemaţi la această vrednicie de Mântuitorul şi
suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a lăcrimat Iisus. învestiţi cu putere şi înţelepciune pentru a continua şi răspândi
Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea” (In. 9;5,33,35). „Iar învăţătura cea nouă şi mântuitoare până la marginile lumii.
când s-au apropiat de poarta cetăţii (Nain) iată scoteau un mort, În sensul strict al cuvântului, numărul lor a fost precizat
singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă şi mulţime mare de Sf. Evanghelii ca fiind doisprezece, dar în sensul mai larg,
din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea apostol s-a numit orice lucrător în ogorul Bisericii care a învăţat
şi a zis: «Nu plânge!»” (Lc. 7,13). şi a trăit după legea creştină. Sf. Pavel, deşi nu a fost din cercul
Secretul oricărei predici eficiente se ascunde în multă celor doisprezece apostoli, prin râvna cu care a slujit la creşterea
rugăciune, în cugetarea neîncetată la cele dumnezeieşti, fapt cuvântului mântuirii, s-a învrednicit să fie considerat cel mai
confirmat de toţi cei ce au slujit cuvântului. Nici Mântuitorul mare dintre apostolii Domnului Iisus cel înviat.
nu face excepţie şi-L vedem adesea retrăgându-Se noaptea în Aşa cum Epistola către evrei are ca temă centrală preoţia
munte să se roage (Mt. 14,23; Mc. 6,46; In. 6,15 etc.). Mântuitorului – Arhiereul cel mare şi unic, Faptele Apostolilor
Dacă rugăciunea se defineşte ca o comunicare directă cu prezintă istoria activităţii pastorale pe care au desfăşurat-o pe
Dumnezeu, înţelegem cât de reală şi plină de bucurie este această tot pământul Sfinţii Apostoli. Pruncia lor apostolică în preajma
legătură între Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl Său. De aceea Îl vedem Mântuitorului este arătată de Sf. Evanghelii, iar activitatea lor
adesea pe Mântuitorul în dialog cu Părintele Său, fie în mod proprie este istorisită de această primă cronică bisericească,
deschis, fie tainic, în singurătatea muntelui şi liniştea nopţii Faptele Apostolilor – începând cu botezul creştin cu Duh Sfânt
care-I asigurau petrecerea nestingherită în dialogul suprem al şi cu foc, săvârşit asupra lor la Cincizecime. Este foarte adevărat
rugăciunii. Asemenea Lui, orice predicator trebuie să petreacă că atât Sf. Evanghelii cât şi Faptele Apostolilor concentrează
adesea în tainica vorbire cu Dumnezeu, Care dă slujitorilor Săi atenţia asupra câtorva nume proeminente ca Sf. Ap. Petru,
„cuvânt cu putere multă spre vestirea evangheliei Împărăţiei”. Sf. Ap. Ioan şi Sf. Ap. Iacob, acesta din urmă fiind ucis de
90 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 91

timpuriu (anul 44) şi fiind înlocuit ca pregnanţă de numele Erau simpli, dar plini de entuziasm şi în acest pământ
noului convertit pe drumul Damascului – Sf. Pavel. limpede şi fremătând de viaţă, divinul Semănător a aruncat cu
Tradiţia Bisericii a păstrat cu sfinţenie „în inima ei” nădejde sămânţa cea bună şi a cules cu bucurie, rod însutit.
amintirea luminoasă a vieţii şi lucrării tuturor celor ce au Erau smeriţi şi curaţi cu inima şi această smerenie a făcut
contribuit „la naşterea cea din nou a lumii” cum spune însuşi posibilă primirea fără rezerve şi fără împotrivire a cuvântului
Domnul care i-a trimis la propovăduire pe aceşti doisprezece. vieţii. Această înţelegere deplină a adevărului creştin este
Asemeni Mântuitorului, ai Cărui urmaşi au fost, lucrarea exprimată de ei atât de frumos când răspund Mântuitorului:
lor consta din vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi săvârşirea „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”
multor minuni: „Şi prin multe cuvinte Petru mărturisea (In. 6,68). Erau plini de curaj pentru adevăr şi în numele lui au
Evanghelia şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe mers până la moarte aşa cum profetic afirmase unul dintre ei –
minuni se făceau de către apostoli” (cf. Fap. 2;40,43). Toma – când îşi îndemna confraţii la jertfă zicând: „să mergem
Sf. Apostoli au vestit cu timp şi fără timp, cu îndrăzneală şi să murim şi noi cu El” (In. 11,16). Şi aproape toţi au primit
cu putere multă, după cum le da lor Duhul a grăi, şi Însuşi botezul sângelui şi au băut paharul jertfei aşa cum le spusese
Domnul era cu ei, dându-le lor gură încât nimeni nu putea să Mântuitorul în preziua Jertfei Sale (Mt. 10,36). Toate calităţile
le stea împotrivă, umplând lumea cu învăţătura lui Iisus Hristos şi virtuţile apostolice, multe şi mari cum puţini pe lume dintre
(Fap. 5,28). Prin tot ce învăţau şi prin toate minunile pe care le cei mari le-au avut, se pot rezuma şi încununa în formula
săvârşeau, erau martori nebiruiţi ai adevărului despre Iisus cel atotcuprinzătoare dată de Mântuitorul la întrebarea tânărului
răstignit şi înviat (Lc. 24,46-48). Cu acest puţin „aluat”, Hristos asupra proeminenţei poruncilor legii: iubirea faţă de Dumnezeu
Dumnezeu a reuşit să dospească întreaga „frământătură a şi faţă de om. Câţi au înţeles-o după Mântuitorul, începând cu
lumii”, căci cu adevărat s-a împlinit cuvântul psalmistului: Apostolul Pavel şi terminând cu ultimul slujitor al iubirii pe
„Până la marginile lumii a ieşit vestirea lor...” (Ps. 18,4). pământ, vor anunţa tuturor că iubirea este singura în stare „să
Desigur că o astfel de operă uriaşă, ce depăşeşte orice se facă tuturor toate” ca să câştige pe Dumnezeu şi pe oameni.
înţelegere, nu poate fi explicată decât luând în consideraţie În lupta aprigă pe care au angajat-o apostolii pentru răscum-
argumentele prezentate de Sf. Scriptură şi anume: mai întâi ei părarea sufletelor din robia înşelăciunii, s-au înarmat cu armele
„au fost îmbrăcaţi cu putere de sus” (Lc. 24,49) şi deci lucrau şi duhului şi au luptat lupta cea mai bună, nu la întâmplare, ci
vorbeau întocmai ca şi Mântuitorul, cu puterea Duhului după metodele cele mai înţelepte, fiind ei cel dintâi exemplu în
adevărului (In. 15, 26). toate cele propovăduite. Ei s-au dovedit doctori iscusiţi în
Ca să fie vrednici de această supremă învestitură (cu vindecarea sufletelor omeneşti folosind metoda şi leacul cel mai
puterea de sus a Duhului) au dat dovadă de anumite calităţi şi potrivit cu fiecare situaţie în parte. Au ştiut să folosească
virtuţi apreciate şi plăcute lui Dumnezeu şi anume: ascultarea blândeţea sau asprimea, lauda sau mustrarea, intransigenţa sau
desăvârşită, după chipul lui Hristos Care S-a făcut ascultător îngăduinţa, răbdarea sau fermitatea, sinceritatea sau delicateţea,
faţă de Tatăl Său, până la moarte. O mare uimire ne cuprinde curajul sau prudenţa, insistenţa sau discreţia şi toate valorile
văzând graba cu care toţi Apostolii urmează pe Iisus când îi cuprinse în inepuizabilul cod al comunicării interumane,
cheamă la apostolat, lăsând totul în urma lor, familie, casă, vizând totodată scopul suprem – mântuirea. Dacă Sf. Evanghelii
avere, prieteni, şi odată desprinşi de tot trecutul lor, au privit ni-L prezintă pe Mântuitorul săvârşind lucrarea Sa divină,
ţintă spre premiul chemării de sus. Faptele Apostolilor şi scrierile apostoliceşti ne destăinuiesc câte
92 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 93

ceva din modul în care au gândit şi au lucrat urmaşii direcţi ai aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă pe
Mântuitorului, Sfinţii Ucenici şi Apostoli, cărora le-a fost trupul său... Tot omul cu meteahnă pe trup să nu se apropie:
încredinţată spre păstrare Biserica întemeiată prin jertfa nici orb, nici şchiop, nici ciung, nici cel cu piciorul rupt sau cu
iubitoare a marelui Păstor – Hristos – al Cărui chip de trăire şi mâna ruptă, nici ghebos, nici cu vreun mădular uscat, nici cu
slujire au fost Sf. Apostoli. albeaţă în ochi...” (Lev. 21,17-19). De această integritate fizică
şi morală se ţine seama şi astăzi când urmează a se aduce
Domnului spre închinare şi slujire un reprezentant dintre
oameni. Candidatul la preoţie trebuie să aibă întregi toate
mădularele trupului şi să nu-i fie alterate simţurile, aşa cum
5 . Condiţii moral-canonice stabilesc canoanele apostolice. De asemenea sunt respinşi de
pentru intrarea în preoţie la preoţie castraţii de bunăvoie precum şi cei cu facultăţi
(fizice, intelectuale şi morale) mintale zdruncinate, ca nebunii şi idioţii (Can. 79 Ap. şi Can. I
al Sinod. I Ecumenic)21.
Candidatul la preoţie trebuie să fie deplin sănătos şi să nu
„Cine se va sui în muntele Domnului şi cine
sufere de vreo boală care l-ar împiedica de la îndeplinirea
va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat
datoriilor sale preoţeşti. Se cere a avea constituţie rezistentă
cu mâinile şi curat cu inima, care nu a luat
spre a putea înfrunta toate asprimile vremii, spre a putea îndura
în deşert sufletul său!” (Ps. 23,3-4)
toate oboselile şi neajunsurile la care este expus în fiecare
moment. E bine, de asemenea, ca cel ce vrea să devină preot să
Pentru orice misiune se alege cu grijă persoana cea mai
aibă o înfăţişare plăcută, potrivită, o vorbire clară, un glas ales
potrivită spre a îndeplini cum se cuvine lucrarea respectivă,
şi gesturi distinse.
de această bună alegere depinzând, în primul rând, succesul
misiunii propuse. Ne dăm uşor seama că pentru cea mai înaltă Grija pentru înfăţişarea exterioară a preotului se justifică
vrednicie și pentru cea mai grea răspundere din câte sunt pe deplin. Cei din vechime prin intuiţie, lumea modernă prin
lume – preoţia – trebuie multă grijă în a alege bine pe cei care vor cercetare ştiinţifică, toţi recunosc interdependenţa structurală
sta în faţa Domnului şi-L vor reprezenta înaintea oamenilor. De dintre trup şi suflet; anumite defecte fizice lasă urme adânci în
acest fapt ne convingem dacă vom citi istoria religiilor lumii în
______________
care vom constata că întotdeauna şi pretutindeni, cel ales pentru 21
Facem trimitere insistentă şi hotărâtă, în acest punct, la scrierile Sf. Chiril
slujba preotului trebuie să fie superior semenilor săi sub toate al Alexandriei (vezi Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 38, partea I,
aspectele fizice, morale şi intelectuale. Deocamdată vom cerceta, pp. 373-472, Despre Preoţie) în care vehementul teolog pune în gardă
spre exemplificare, rânduiala Vechiului Testament asupra preo- asupra pericolelor cumplite ce-l aşteaptă pe tot omul nevrednic, care a
ţiei, unde aflăm cât de amănunţit şi insistent se recomandă ca cel îndrăznit, având orice meteahnă trupească şi sufletească, să se apropie de
înfricoşătoarea slujire a preoţiei. Cred că, dacă fiecare candidat la preoţie
ales la preoţie să fie de o integritate absolută, fizică şi morală. ar citi, reciti şi răsciti aceste pagini de foc ale marelui ierarh egiptean, am
Iată ce zice Dumnezeu lui Moise: „spune lui Aaron: nimeni avea mult mai puţini, dar mult mai mari preoţi în Sfântul Altar.
din neamul tău în viitor şi din rudele tale să nu se apropie ca să Neputincioşii de orice fel s-ar opri la pragul Tainei.
94 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 95

comportamentul moral şi psihic. Pentru o cercetare mai Împărăţie ce nu este din lumea aceasta, preotul trebuie să se
amănunţită pot fi citite cu mult folos în acest sens scrierile din desprindă de cele lumeşti şi pământeşti, fiindcă orice
domeniul psihanalizei, această ştiinţă nouă care nu a lipsit împătimire cu cele lumeşti slăbeşte lucrarea lui dumnezeiască.
niciodată din priceperea Sf. Părinţi şi a oamenilor cu intuiţie Dacă un filozof (Immanuel Kant) legiferează imperativul moral
adâncă, de unde şi formula populară foarte expresivă de „om pentru orice om („acţionează aşa încât maxima voinţei tale să
însemnat” pentru cel care suferă de vreo lipsă corporală. poată servi ca normă pentru toţi oamenii”), cu cât mai mult
Formula ştiinţifică a lumii vechi pentru integritatea fizică şi preotul trebuie să se facă pildă tuturor cu purtarea sa, cu
morală, tot atât de valabilă şi azi, este cea exprimată de latini în prudenţa sa, cu puterea de prietenie, prin râvna pentru
cuvintele „mens sana in corpore sano”. dreptate, prin ura faţă de păcat, prin cumpătare, prin curaj, prin
Dacă pentru preoţia Vechiului Testament, care era doar statornicie în bine, prin clarviziune, prin puterea de jertfă în
umbra celei viitoare, se cerea imperativul absolut al sfinţeniei, numele binelui şi al adevărului.
cu atât mai mult se va cere aceasta preotului creştin. Niciodată Toate virtuţile preotului, chipul său moral şi duhovnicesc
nu se va spune destul asupra chipului moral al preotului. Şi nu trebuie să răspândească în jur pace desăvârşită şi sfinţenie. Din
e vorba de o problemă teoretică, ci de realitatea practică, trăită punct de vedere moral, preotul trebuie să poată spune oricând,
în viaţa de toate zilele. Viaţa reală, trăită printre oameni reali asemeni lui Hristos, al Cărui chip preoţesc poartă: „Cine Mă va
care cer să vadă în preot o judecată morală dreaptă şi sănătoasă, vădi pe Mine de păcat?”. Într-un cuvânt, preotul trebuie să fie
să fie sincer în cuvânt, fidel promisiunilor făcute, energic în „sfânt şi fără prihană” (Efes. 5,27).
ceea ce întreprinde, puternic în lucrare, constant în efort, Dacă există impedimente fizice pentru candidatul la
modest şi amabil, compătimitor şi devotat. Dacă Sf. Pavel preoţie, sunt şi impedimente morale care îl opresc pe candidat
cere creştinilor să împlinească toate „câte sunt adevărate, câte sau îl fac pe preot să-şi piardă slujirea sfântă a preoţiei. Canoa-
sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de nele opresc de la preoţie sau lipsesc de această vrednicie pe cei
iubit, câte sunt cu nume bun, orice faptă bună şi orice laudă” care au manifestat necredinţă în anumite situaţii (Can. 10,
(Filip. 4,8) cu cât mai mult se cer acestea de la preot, care este Sinod. I Ec.), pe cei ce au furat, pe sperjuri, pe desfrânaţi
primul între creştini! (Can. 25, 61 Ap.; Can. 9, Sinod. Neoc.), ucigaşii cu voie sau fără
Sfaturile adresate de Sf. Ap. Pavel ucenicilor săi Tit şi voie (Grig Nis. 5), bătăuşii (Can. 27 Ap.), simoniacii (Can. 22,
Timotei în epistolele numite pastorale vor fi pururi dreptar Sinod. VI Ec.). Preotul nu trebuie să aibă un cazier dubios, să nu
neîntrecut în evaluarea chipului moral al preotului: „Se cuvine fi fost condamnat pentru fapte de ruşine: înşelătorie, furt, abuz
preotului să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, de încredere, mărturie mincinoasă, atentat la bunele moravuri,
priveghetor, treaz, cuviincios, iubitor de străini, învăţător, delapidare, mituire etc.
nebeţiv, nedeprins să bată, ci blând, negâlcevitor, nelacom, Cu frică şi cu cutremur să stea cel ce gândeşte la preoţie şi
bun chivernisitor în casa lui, având desăvârşită bună-cuviinţă” să se cerceteze bine în oglinda conştiinţei sale şi numai dacă
(I Tim. 3,2-3; Tit 1,7-9). descoperă integritatea sufletească şi trupească, „îndrăznind, să
În special se cere celui chemat la preoţie credinţă dreaptă, se apropie”.
nădejde tare şi dragoste curată către Dumnezeu şi către semenii Se ştie cât de înclinată este lumea în a critica defectele
săi. Ca unul care este slujitorul Împărăţiei lui Dumnezeu, celorlalţi şi mai cu seamă pe ale preotului. În 99% din cazuri,
96 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 97

într-o conversaţie despre preot, oamenii se întrec în a etala valoarea şi trăinicia operei lor. Preoţia, fiind opera cea mai
defectele şi apucăturile acestuia pe care poate că nici nu l-au mare, slujirea cea mai înaltă din toate câte sunt pe lume,
văzut (fiindcă tocmai cei bârfitori nu merg la biserică) dar pretind trebuie să fie temeluită pe iubire mai mult decât orice altă
că îl cunosc foarte bine şi că nu este om mai plin de păcate ca lucrare omenească. Creştinismul este cu deosebire religia
respectivul preot. Tot ce mai ştiu creştinii noştri azi din teologie iubirii, aşa cum a fost învăţată şi trăită de Hristos. Preotul care
se concentrează în formula „să faci ce zice popa şi nu ce face el” nu iubeşte după chipul lui Hristos nu poate să facă nimic, aşa
– cu care cred ei că au rezolvat definitiv cazul. Cunoscând această cum El însuşi îi avertizează pe ucenicii Săi: „Rămâneţi în
sinistră moştenire, preotul trebuie să se cutremure de lupta care-l dragostea Mea, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).
aşteaptă, ca cel puţin în dreptul său chipul preoţiei să fie ridicat Apostolul Pavel arată de asemenea că iubirea lucrătoare este
la înălţime şi viaţa lui exemplară să desfiinţeze mentalitatea cununa absolută a tuturor virtuţilor, ea putând să înfăptuiască
defăimătoare la adresa confraţilor săi întru slujire. totul (I Cor. 13). Mântuitorul spune fără echivoc ucenicilor
Despre orice preot să se poată spune de către oricine, fru- Săi: „Foc am venit să aduc, şi cât aş vrea să fie acum aprins!”
moasa caracterizare adresată de Mântuitorul ucenicului său (Lc. 12, 49) – cuvinte ce ne amintesc de una din definiţiile
Natanael: „Iată un israelitean întru care nu există vicleşug” date lui Dumnezeu în Vechiul Testament: „Dumnezeul nostru
(In. 1,47). este foc mistuitor” (Deut. 4,24; Evr. 12,29). Nu încape îndoială
că aceste cuvinte arată limpede care este rostul slujitorilor
adevărului, care este condiţia absolut necesară pentru o slujire

6. Iubirea, devotamentul
autentică şi eficientă. Omul este definit ca o fiinţă pasională,
o făptură ce poartă în sine un „sentiment deosebit de puternic
sau zelul pastoral şi spiritul de jertfă şi de activ care îl stăpâneşte şi-l angajează nestăvilit într-o
ca temei al lucrării pastorale
anumită direcţie” (vezi Dicţionar de psihologie). Sf. Apostol
Pavel, care s-a dovedit una din cele mai pasionale fiinţe ce-au
rodit pe pământ, spune că nimic şi nimeni nu ar putea să-l
„Păstorul cel bun îşi pune viaţa despartă de dragostea lui pentru Hristos, „căci sunt încredinţat
pentru oile sale.” (In. 10, 11) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici
adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi
Secretul marilor înfăptuiri dintotdeauna a stat în iubire. de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul
Universul întreg, şi mai ales omul, sunt rodul iubirii lui nostru” (Rom. 8,38-39).
Dumnezeu, Care iubeşte lumea (In. 3,16), o încălzeşte cu drag Toţi cercetătorii de bună credinţă ai creştinismului au
la sânul Său şi o conduce spre împlinirea ei – fericirea veşnică afirmat că geniul unic al acestei religii sublime stă în iubire, iar
în razele iubirii Lui. Dacă ar înceta o clipă iubirea lui cuvintele Mântuitorului „i se iartă păcatele ei cele multe că
Dumnezeu faţă de lume, aceasta ar pieri pe veci. mult a iubit” sunt deplin lămuritoare asupra condiţiei funda-
Toţi oamenii mari, din orice domeniu, au iubit opera ce mentale ce se cere oricărui credincios şi cu deosebire slujito-
aveau de înfăptuit cu toată fiinţa lor şi nu au trăit decât pentru rului creştin care slujeşte tocmai acestei opere de mântuire
lucrarea respectivă şi tocmai din această iubire a rezultat bazată pe iubire.
98 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 99

Preotul, ca să fie un bun păstor, trebuie să iubească pe cei ştiinţei. Oare slujirea preoţească – ştiinţa ştiinţelor, cum o
încredinţaţi lui spre mântuire, aşa cum şi Hristos, Păstorul cel numeşte Sf. Grigore Teologul – nu merită infinit mai multă
Mare, ne-a iubit şi ne-a dat viaţa Sa pentru noi ca un adevărat iubire deplină dusă până la capăt, adică până la jertfă? (In. 13,1).
păstor care-şi primejduieşte viaţa din iubire pentru oile sale Mult mai mult decât nordul îngheţat al pământului merită să fie
(In. 10,11). Slujitorul care nu arde de pasiunea slujirii sale nu căutat şi dobândit Răsăritul luminos al lumii fără de apus în
poate să aprindă în ceilalţi flacăra iubirii de Dumnezeu, nu va iubirea lui Hristos cel veşnic. Slujirea preoţească trebuie să
convinge şi nu va determina pe nimeni la hotărâri măreţe şi constituie suprema raţiune de a fi, dragostea noastră cea mai
durabile, în vederea mântuirii. Şi nu numai că va eşua în a mare, comoara cea mai de preţ, pentru dobândirea și păstrarea
mântui pe ceilalţi, dar se va pierde sigur şi pe sine, fiindcă tot căreia să vindem totul (Mt. 13,46). Căci unde va fi comoara
cel ce nu înmulţeşte talantul este condamnat pentru nelucrare noastră acolo va fi şi inima noastră. Ceea ce nu se face din
(Mt. 25,30). inimă, ceea ce nu are suflet este un lucru mort şi în felul acesta
Slujirea fără pasiune, fără focul iubirii mistuitoare, lânce- în loc să slujim vieţii ne facem pricinuitori de fapte moarte.
zeşte şi devine urâciune, lucru pe care Dumnezeu nu-l De ce este nevoie de iubire, de pasiune neţărmurită în
primeşte, aşa cum spune îngerului, adică preotului Bisericii din slujirea preoţească? Răspunsul vine lămurit dacă analizăm
Sardes: „ştiu că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort”. Iar preotul lucrarea preoţiei. Aceasta este cea mai grea din toate fiindcă se
din Laodicea primeşte avertisment şi mai înfricoşător pentru adresează omului, adică vindecarea lui de rău, fapt extrem de
lipsa lui de pasiune în slujire: „fiindcă eşti căldicel, nici anevoios, fiindcă răul este atât de adânc înrădăcinat în fiinţa
fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura mea” (Apoc. 3,1;6). umană încât scoaterea lui provoacă reacţiile cele mai violente
Căci ceea ce nu fierbe la focul dragostei se cloceşte şi se strică şi neobişnuite.
şi aduce cu sine boală şi moarte. Sufletul care nu este stăpânit Împotrivirea nu vine numai din partea omului care îşi
de pasiune pentru adevăr şi bine se va umple negreşit de patimi supune cu greu voinţa proprie conducerii altuia, ci, la amorul
urâte, preotul fiind vânat cu deosebire de diavol, ştiind că de va propriu, de obicei foarte dezvoltat la oamenii robiţi patimilor,
bate pe păstor se va risipi şi turma. Înţelepciunea populară se adaugă oastea nevăzută a puterii răutăţii, după cum ne
surprinde în câteva cuvinte toată drama sufletului omenesc încredinţează Sf. Pavel: „Noi nu avem de luptat numai împo-
aşezat la răspântia dintre bine şi rău: „Cui nu-i dă Dumnezeu de triva trupului şi a sângelui, ci împotriva stăpânirilor, împotriva
lucru, îi dă diavolul.” Or, cum spune înţelepciunea patristică, duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Ef. 6,12).
pentru a nu cădea muşte în vasul nostru, adică patimile cele În această situaţie preotul nu are voie să folosească decât o
rele, trebuie păstrat necontenit la flacăra iubirii de Dumnezeu. armă, aceasta fiind iubirea, fiindcă nu poţi să îndrepţi răul cu
Dacă au existat cauze neînsemnate pentru care mulţi şi-au rău, ci Hristos ne-a poruncit să răspundem răului cu bine:
dat viaţa, cum oare nu va merita acest lucru cea mai înaltă „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine...” (Mt. 5,44).
cauză din lume – mântuirea sufletului – care valorează mai Când trimite pe apostoli în lume, Mântuitorul nu le
mult decât lumea întreagă? făgăduieşte niciun avantaj şi nu-i înarmează cu nicio putere de
Numai pasiunea descoperirii Polului Nord a primit ca jertfă constrângere. Perspectiva acestei apostolii este de-a dreptul
viaţa multor exploratori, ca să nu amintim aici şirul nesfârşit al descurajantă: „Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”
jertfelor aduse pe altarul pasiunii cunoaşterii în toate domeniile (Mt. 10,16). Este cu adevărat drumul jertfei, drumul crucii.
100 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 101

Ca să accepţi totuşi un astfel de drum trebuie să cunoşti bine O preoţie care nu este susţinută de iubirea autentică, pe
taina crucii, a jertfei, a iubirii, care înseamnă, pentru cei care se lângă eşecul de ordin fundamental, adică pierderea sufletelor,
mântuiesc, puterea lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu este pe care Dumnezeu le va cere din mână preotului, preoţia este
iubire” (I In. 4,8). ameninţată în chiar structura ei formală. Să ne gândim numai
În faţa celor mai mari probleme pe care le prezintă preoţia, la faptul că un preot slujeşte timp de patruzeci, cincizeci sau
adică întreaga complexitate a sufletelor omeneşti, greutăţile de chiar mai mulţi ani aceeaşi Sf. Liturghie de sute şi sute de ori pe
ordin social, geografic, economic etc., greutăţi de care s-au an. Nici cel mai genial actor din lume nu ar putea să însufle-
înfricoşat o clipă şi cele mai mari suflete sacerdotale ca Sf. Ioan ţească un singur rol atâta amar de vreme. Or, ceea ce poate salva
Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz şi alţii, nu există decât o pe preot de la pericolul rutinei care ameninţă pe oricine22 este
singură forţă şi un singur dor care să te umple de încredere şi tocmai pasiunea înflăcărată pentru această operă măreaţă care,
de optimism: iubirea faţă de această slujire dumnezeiască deşi se adresează omului, nu este de la om, ci de la Dumnezeu.
– preoţia. Câţi preoţi reuşesc să reziste mai mult de câţiva ani să nu cadă
Numai iubirea, devotamentul şi râvna neţărmurită poate în această moarte formală, în această uscare a mlădiţei pe
să dea suficientă putere să te arunci în cea mai decisivă luptă trunchiul viu al Bisericii?
– lupta cea bună – şi priceperea cu care să săvârşeşti cea mai Câţi reuşesc să slujească toată viaţa cu aceeaşi cutremurare
sinuoasă şi delicată cale, „cea strâmtă şi cu chinuri”, ce duce la şi cu acelaşi fior sfânt cu care au slujit în zorii preoţiei lor? Câţi
limanul mântuirii. Orice alt motiv ar avea cel venit la preoţie, reuşesc ca, îmbătrânind ei, preoţia lor să rămână veşnic tânără?
în afară de iubire, nu rezistă până la capăt şi mai curând sau mai Cine oare reuşeşte să se sustragă cumplitului diagnostic dat
târziu se va da la iveală orice interes străin pentru care a preotului din Sardes: „te crezi viu dar eşti mort!?” (Ap. 3,1).
îndrăznit „păstorul cel năimit” să se apropie de marea răspun- Nu există decât un răspuns autentic, şi anume cel dat de
dere a preoţiei. Numai iubirea, devotamentul şi râvna preo- Mântuitorul: „Râvna casei Tale m-a mistuit!” (In. 2,17). Cine-şi
ţească desemnează din „mulţimea celor chemaţi” pe puţinii pune sufletul său ca ardere de tot pe altarul slujirii sale, cine va
aleşi, fiindcă dacă toate celelalte interese se demască la vreme arde toată viaţa egal, cum este lumina mereu egală cu sine, acela
de încercare, „iubirea însă nu cade niciodată” (I Cor. 13,8). nu-şi va pierde plata sa, după cum se făgăduieşte în Apocalipsă,
Numai devotamentul şi râvna mistuitoare îl fac pe preotul preoţilor vrednici. Și mai trebuie semnalat aici încă un aspect
adevărat să rămână credincios slujirii sale în vremuri de grea esenţial în ceea ce priveşte iubirea sacerdotală: alături de
încercare, momente dificile care nu au lipsit niciodată din cumplita moarte numită rutină în slujirea preoţească, o altă
frământata istorie a lumii, şi numai iubirea jertfelnică îl ţine plagă şi mai înfricoşătoare este lipsa de iubire între fraţii preoţi,
neclintit pe păstorul cel bun să nu fugă când vede lupul venind, de care se bucură nespus diavolul, fiindcă acolo unde este ură
salvându-şi oile turmei sale iubite prin propria-i jertfire.
Adevăratul preot, cel după chipul Păstorului Hristos, îi ______________
Adevărul este că, cea mai mare ispită pentru orice spiritualitate, cu
iubeşte pe păstoriţii săi până la moarte şi nu se teme de jertfă
22

deosebire cea creştină, a fost, este şi va fi căderea, prin rutină, în


fiindcă ştie şi simte „că iubirea e ca moartea şi marea nu o poate formalism şi în plictiseală ca plagă general umană şi care duce în final la
stinge” (Cânt. Cânt. 8,6-7). moartea civilizaţiilor.
102 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 103

între fraţii slujitori, el nici nu mai are ce căuta, întrucât ura sfinte de a iubi pe fraţii noştri? Iar fraţii şi fiii preotului sunt
dintre preoţi face mai mult rău decât ar putea face toată oştirea absolut toţi oamenii, începând cu colegii preoţi şi terminând
întunericului. Dacă de regulă o ceată de 6-7 lupi se împacă cu vrăjmaşii (Mt. 5).
destul de bine într-o acţiune comună de pradă, la altarul iubirii
creştine este de ajuns să apară un al doilea sau un al treilea frate
ca să se realizeze îndată un mic infern, dar cu nimic mai puţin
infernal ca cel original. În iubirea fraţilor săi, preotul îşi iubeşte
propria preoţie şi a urî pe un altul înseamnă a se urî pe sine,
7. Cultura preotului
lucru care, după cum spunea Sf. Apostol Pavel, nu se poate
De obicei, într-un limbaj încărcat de mireasma unei vechi
întâmpla în ordinea firească a lucrurilor (Efes. 5,29). Iubirea
înţelepciuni, omul din popor îl numea pe cărturar „om luminat”
frăţească dintre preoţi este semnul indubitabil al autenticităţii
şi-l cinstea ca atare. Nu-i greu de aflat originea acestei expresive
pentru ucenicii lui Hristos: „prin aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi” (In. 13,35). definiţii dacă ne amintim că primul care a folosit-o a fost însuşi
„Cel ce spune că iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl Hristos: „voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5,14). Prin aceasta se
urăşte, mincinos este” (I In. 4,20). S-a consemnat undeva că ar certifică adevărul necontestat că adevărata cunoaştere, „ştiinţa
exista neînţelegeri în iad? Atunci, de ce să nu fie pace în Altar? cea sănătoasă”, îşi are început şi temei în Dumnezeu, şi orice
Dacă şi dracii „cred şi se cutremură”, oare preotul să fie mai abatere de la această linie, dreaptă ca o rază de lumină, are
puţin? Este foarte adevărat că, biserica fiind întocmai cu familia consecinţe adesea dezastruoase, aşa cum s-a întâmplat cu
preotului, situaţia în care există mai mulţi preoţi pentru o ereziile ori cu ştiinţa izvorâtă din dorinţa de dominare care a
singură parohie seamănă cu o familie care are mai mulţi părinţi, zămislit sofisticatele aparate ale morţii.
ceea ce constituie o aberaţie. Poate se va ajunge cândva la o Cultura şi chestiunea mai generală a cunoaşterii a consti-
echilibrare totală în care fiecare preot să-şi aibă altarul său, tuit dintotdeauna pentru fiinţa umană o problemă funda-
turma sa, liniştea deplină şi responsabilitatea lui exclusivă. mentală, şi întreaga dramă umană debutează exact cu această
În administraţia protestantă nu îmi amintesc să fi întâlnit încă nedezlegată taină a adevăratei cunoaşteri, simbolizată
parohie cu mai mulţi păstori. Până când se va ajunge acolo magistral de Scriptură printr-un fruct care poate genera viaţă
(şi se va ajunge sigur), preotul ortodox trebuie să aibă atâta sau moarte. Aşadar nu-i suficientă cunoaşterea în sine, ci mai
credinţă şi iubire încât să topească şi muntele cel mai ales felul cunoaşterii, calea care duce la ea precum şi folosirea
prăpăstios, insurmontabil chiar, al comuniunii intersacerdotale, acestei supreme şanse ce s-a dat omului. Dacă orice cărturar
punctul absolut al slujirii comuniale, şi de aceea şi cel mai este un om luminat, cu atât mai mult preotul care stăpâneşte
primejduit (cf. In. 17). Personal am trecut printr-o astfel de „ştiinţa ştiinţelor” este socotit a fi reperul definitiv pentru toate
experienţă şi numai Dumnezeu m-a ajutat să nu-mi pierd frământările ce apasă sufletele oamenilor.
sufletul. Atunci eram doi la Altar, iar parohul era cât pe ce să Şi nimic nu este mai jenant decât un preot care nu cunoaşte
fie vrăjmaşul. Acum suntem cinci, iar paroh este Hristos. calea care duce la lumină, adeverindu-se spusa unui înţelept
Dacă porunca cea mare a Mântuitorului recomandă iubirii părinte al pustiei care avertizează pe ucenicii săi: „vai de cel al
noastre şi pe duşmani, mai există vreo îndoială asupra datoriei cărui nume este mai mare decât faptele lui”. Este foarte
104 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 105

adevărat că nu-i deloc comod să te afli la răscrucea tuturor chiar când este vorba de cunoaştere, ci se merge la esenţial, aşa
întrebărilor, dar dacă cunoşti ce te aşteaptă, fie te pregăteşti pe cum în corabia lui Noe dintr-un univers s-a salvat esenţialul.
măsură, fie renunţi la această riscantă şi delicată situaţie Adică întregul.
întrucât se ştie că nu va lipsi niciodată „întrebătorul veacului Suntem totuşi nevoiţi să recunoaştem că astăzi civilizaţia
acestuia” (II Cor. 1,20). se defineşte a fi una a specialiştilor; vremea enciclopediştilor a
Ceea ce constituie o dificultate în plus faţă de veacurile rămas undeva la hotarul dintre veacurile XVII și XVIII. Deci,
anterioare, „pomul cunoaşterii” a crescut şi s-a adăugat veac în mod obligatoriu, şi preotul este evaluat după specialitatea lui
după veac atât de mult încât nimeni nu mai îndrăzneşte să-l şi este cercetat în acest sens; nimeni nu mai merge la preot
privească şi să-l cuprindă în întregime, aceasta fiind absolut pentru probleme de inginerie sau pentru operaţii chirurgicale,
imposibil. De aceea astăzi totul se abordează pe ramuri, adică pe pentru toate acestea existând specialiştii respectivi. Dacă
specialităţi, iar acestea devin la rândul lor din ce în ce mai preotul este scutit de un ansamblu de probleme care au fost
stricte. preluate de persoane corespunzătoare, responsabilitatea lui nu
Dar preoţia? Trebuie să se supună şi ea acestei necesităţi s-a micşorat cu nimic, ba dimpotrivă, tocmai specializarea într-
contemporane? Va fi şi ea aşezată într-un raft special din un domeniu atât de important, într-o lume atât de complexă,
biblioteca universală şi păstrată acolo doar pentru câţiva constituie o culminaţie a dificultăţilor şi a riscurilor.
specialişti, din ce în ce mai puţini? Răspunsul la această neli- Cunoaşterea lui Dumnezeu rămâne ceea ce a fost
nişte este unul singur: dacă litera, înmulţindu-se, ucide sigur, întotdeauna: esenţială şi capitală. Dar ca să ajungi acum la
Duhul este cel ce dă viaţă (cf. II Cor. 3,6). Dacă legea veche se esenţial, la sinteza ultimă într-o lume atât de stufoasă este tot
dezvoltase atât de mult încât ameninţa să sufoce pe omul atât de greu ca traversarea unei jungle nesfârşite pentru a ieşi
adăpostit la umbra ei, harul Duhului Sfânt, cunoaşterea plină de la loc deschis. Este mult mai uşor să operezi cu generalităţi
lumină a lui Hristos „a strălucit în întuneric”, adică în hăţişul decât să intuieşti esenţialul şi să sintetizezi într-o formulă
sufocant al înţelepciunii lumii acesteia, aducând clarviziunea concisă nesfârşitele şi deşartele peroraţii de care-i plin veacul
necesară şi suficientă pentru ca omul să sesizeze „raţiunile nostru. Este absolută nevoie de un îndreptar ca să nu rătăcim
divine ascunse în inima lucrurilor”, după fericita expresie a fără nicio şansă prin monstruosul labirint al civilizaţiei babi-
Sf. Maxim Mărturisitorul. Întrebarea plină de nelinişte care se lonice moderne.
pune astăzi referitor la această inflaţie a cunoaşterii, fenomen Desigur, sunt nesfârşite posibilităţile de a descoperi ade-
ce duce inevitabil la un agnosticism de dimensiuni necunoscute vărul şi fiecare va afla calea lui dacă va căuta cu toată osârdia,
încă în istorie, se punea şi acum două milenii şi jumătate, iar cum ne încredinţează Mântuitorul, că „tot cel ce caută află”
Socrate răspundea profetic într-un stil agnostic definitoriu cu (Mt. 7,8). Expresia cea mai fericită ca răspuns la problema
formula: „ştiu că nu ştiu nimic”; iar la aceeaşi întrebare asupra cunoaşterii, deci a culturii preotului, mi se pare a fi îndemnul
cunoaşterii pusă de cărturarii din Nazaret ori de femeia dat de Sf. Ap. Pavel corintenilor care se aflau şi ei într-un
samariteancă sau, şi mai adânc, de către Nicodim în noaptea embarras du choix în legătură cu drumul ce duce la Dumnezeu:
marilor neînţelegeri, Mântuitorul trimitea la esenţă: „Duh este omul duhovnicesc are mintea preocupată total de Hristos aşa
Dumnezeu” şi închinarea adevărată este duhovnicească. Prin cum Apostolul însuşi ne asigură că „nu cunoştea decât pe
urmare, în lumea lui Dumnezeu nu se operează cu cantităţi nici Hristos cel răstignit”.
106 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 107

Mai departe, urmărind cu obiectivitate evoluţia formării pentru a deveni „biblioteca lui Hristos”24. Preotul, mai mult
unui preot actual, nu-l putem scoate în afara culturii care-l decât oricine, trebuie să fie cel mai consecvent căutător al
înconjoară şi-l asediază fără putinţă de sustragere. bibliotecilor şi al librăriilor ca să afle tot mai multe frumuseţi
Deci, având „mintea lui Hristos”, din noianul cunoştinţelor şi adevăruri dumnezeieşti fiindcă „lumea este plină de Hristos
şi al scrierilor trebuie să descopere – cu cât mai devreme cu atât şi de Duhul Sfânt” şi „Acesta suflă unde voieşte” (In. 3,8) iar
mai fericit – exact ceea ce-i este necesar şi ce-i foloseşte şi se „izvoarele harului adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”.
potriveşte specificului său şi scopului dumnezeiesc pe care-l Desigur, este nu numai indicat, dar chiar necesar ca preotul,
urmăreşte. În acest punct expresia Fer. Ieronim că: „inima când intră într-o bibliotecă, să nu uite să facă această hotă-
preotului trebuie să fie biblioteca lui Hristos” mi se pare mai râtoare rugăciune: „Străluceşte în inima mea, Iubitorule de
mult decât inspirată. oameni, Stăpâne, lumina cea curată a Dumnezeirii Tale şi
Omul se defineşte prin ceea ce iubeşte, „unde este comoara deschide ochii gândului meu spre înţelegerea evanghelicelor
voastră acolo este şi inima voastră” (Lc. 12,24) şi, dacă inima lui Tale propovăduiri.” (Rugăciunea de taină a preotului înaintea
va fi plină de iubirea lui Hristos, Îl va căuta şi-L va descoperi în citirii Sf. Evanghelii.)
tot ceea ce s-a scris frumos şi adevărat în lume, aşa cum au fost Dacă începutul cunoaşterii, aşa cum aminteam mai sus,
marii creştini care L-au aflat pe Dumnezeu în domenii mai este „gândul lui Hristos”, scopul acesteia este iubirea, aşa cum
puţin specifice ca: matematica (Nicolaus Cusanus, Spinoza), ne asigură Grigore de Nyssa: „Iară cunoaşterea se face iubire”,
astronomia (Kepler, Newton), medicina (Paulescu) etc. iar Apostolul Pavel ne asigură că sfârşitul unei astfel de
Acuza de obscurantism adusă adesea preoţilor sub deviza osteneli „este viaţa veşnică” (Rm. 6,22). Este bine de reţinut că
Ortodoxie înseamnă „dreaptă cinstire” mai mult chiar decât
„credeţi şi nu cercetaţi”, care nu a aparţinut niciodată Orto-
„dreaptă credinţă”, adică adevărata doctrină răsare din
doxiei, dispare fulgerător în lumina îndemnurilor insistente ale
rugăciune şi ceea ce se caută în afara rugăciunii are puţine
Mântuitorului: „cercetaţi şi veţi afla”; „cercetaţi Scripturile căci
şanse de reuşită. Adesea cele mai mari răspunsuri le-au primit
ele vorbesc despre Mine”; ori ale Sf. Pavel care spune clar:
cei care şi-au plecat cu smerenie genunchii şi fruntea la
„cercetaţi totul, opriţi ceea ce este bun” (I Tes. 5,21).
pământ şi nu s-au ridicat până ce nu au silit pe Dumnezeu să
Aşadar, în ciuda unei atmosfere supraaglomerate din punct
răspundă.
de vedere cultural, preotul nu trebuie să fie derutat, ci să
„La Dumnezeu nu se poate ajunge decât în starea de
cerceteze cu toată osârdia şi toată viaţa, întreaga cultură a adoraţie” spune un Sfânt Părinte, reluând astfel spusa scriito-
lumii23, având necontenit „gândul lui Hristos” şi inima deschisă rului sacru: „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”.
______________
23
Istoria mare ne dă o lecţie supremă asupra necesităţii existenţiale a ______________
culturii. În scrierile sale, Plutarh notează următoarele: „Cezar se afla în mare geniu militar al lumii era în stare să-şi piardă viaţa numai să nu-și
mare primejdie şi, văzând că egiptenii plutesc spre el din mai multe părţi, piardă cultura, preotul, în lupta cu valurile „mării vieţii” şi cu „viforul
s-a aruncat în apă şi a înotat cu mare greutate și cu multă sforţare. Până ispitelor”, cum ar putea birui fără carte? Iar Cezar este, împreună cu
la urmă barca a fost scufundată. Se spune că atunci, deşi avea mai multe Traian şi Decebal, unul din treimea noastră strămoşească prea ilustră.
cărţi, nu le-a aruncat, zvârlindu-le în apă, ci cu o mână ţinea cărţile 24
Expresia aparţine Fer. Ieronim în caracterizarea pe care o face tânărului
deasupra apei şi cu cealaltă înota” (Vieţi paralele lll, p. 500). Dacă cel mai preot Nepoţian în scrisoarea nr. 60 (Ad Heliodorum).
108 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 109

Concluzionând acest capitol, am putea spune că noianul 8. Căsătoria candidaţilor la preoţie


nesfârşit al întrebărilor acestui veac poate fi redus doar la două
esenţiale, aşa cum în două porunci se cuprinde Legea şi
Proorocii: „Ce este omul”? (Ps. 8,4) şi „Cine eşti, Doamne?” „Femeia virtuoasă este o cunună
(Fap. 9,5). Primul chemat să dea răspuns la acestea este preotul pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste
şi nu trebuie să uite că pentru aceasta el răspunde cu viaţa lui. este un cariu pentru oasele lui.”
Răspunsul cel mai complet este Iisus Hristos, Dumnezeu şi
(Pilde 12, 4)
om – viaţa noastră. (Într-o paranteză finală se pare că trebuie
să amintim şi anumite zvonuri, cum că ar exista şi preoţi care A da sfaturi cuiva asupra căsătoriei este lucrul cel mai
nu au niciun fel de bibliotecă şi, după ce au terminat – numai impropriu cu putinţă. Există o pedagogie a căsătoriei, dar nu a
ei ştiu cum – şcoala, nu mai deschid nicio carte sau o revistă de celei care se face din iubire, ci atunci când este vorba de o
cultură; că singurul lor univers cultural ar fi sportul pe care-l căsătorie diplomatică, interesată etc. În tot cazul, aspectul
urmăresc cu asiduitate, fie în presa de specialitate, fie la RTV. romantic al iubirii spontane, fulgerătoare, nu îngăduie şi nu
Dacă se confirmă această monstruozitate în această ţară şi în uzează de nicio reţetă. Iubirea s-a dovedit a fi nu numai oarbă,
acest veac, astfel de exemplare nu au nimic comun cu acel „om dar mai ales surdă. Este o boală totală şi ar fi fost dumnezeiesc
luminat” de care am amintit în deschiderea acestei teme şi deci de frumoasă dacă, din nefericire, nu s-ar fi dovedit şi boala care
consider că şi numai amintirea lor într-o notă la subsol este prea se vindecă cel mai repede, în cele mai multe cazuri.
mult.) Îndemnul final şi insistent în acest punct este cel dat Ceea ce încercăm să prezentăm aici nu sunt decât sugestii
de Sf. Vasile cel Mare, un savant duhovnicesc nepereche, în cu caracter general şi abstract, căsătoria rămânând evenimentul
Cuvânt către tineri: „Din nesfârşitul câmp al cunoaşterii, de pe cel mai subiectiv şi singular cu putinţă. Totodată, este atât de
pajiştile încărcate cu cele mai diverse şi frumoase flori ale hotărâtor în viaţa omului încât acest eveniment a modificat, în
cugetării omeneşti, preotul, asemeni unei harnice albine, să bine sau în rău, atât de mult viaţa subiecţilor respectivi, cu
culeagă în fiecare zi, în cupa sufletului său, mierea dulcelui precădere a bărbatului, încât adesea situaţiile sunt de nerecu-
Adevăr şi să o reverse necontenit, proaspătă şi strălucitoare, în noscut, înainte și după căsătorie. Nu putem să nu ne gândim,
stupul cel necuprins al Bisericii, hrănindu-se pe sine şi pe toţi, abordând această temă, la ponderea pe care a avut-o în destinul
cu nectarul teologiei şi al teognosiei”. uman prima căsătorie din lume şi prin aceasta vom înţelege
importanţa şi seriozitatea acestui subiect.
Dificultăţile momentului actual sunt atât de mari şi de
multiple încât senzaţia pe care o ai în faţa acestui subiect este
aceea de imposibil şi inutil; vreau să spun că te încearcă
fatalitatea ca în faţa extragerii loto-prono, situaţie pe care
poporul a şi definit-o ca atare în multe maxime pline de tâlc.
Toată această problematică este rezolvată în vremea când
canoanele stabiliseră pentru preoţi vârsta de peste 30 de ani,
110 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 111

atunci când familia preotului era de mult conturată şi sta- la acest drum decisiv ca să afli lucrul dorit; vreau să spun că,
bilizată. Pentru că în mod cert preoţia nu este un domeniu al mai ales în acest punct, trebuie cerut cu stăruinţă ajutorul lui
testărilor şi al hazardului; situaţia trebuie să fie clarificată până Dumnezeu de la Care „vine toată darea cea bună şi tot darul cel
în amănunt încât riscul să rămână minim. desăvârşit” (Iac. 1,17). Scriptura ne asigură că femeia cea bună
Acum cei mai mulţi candidaţi la preoţie, îndată ce-şi este cea mai mare comoară dobândită de la Dumnezeu de cei
termină studiile, se căsătoresc la repezeală pentru „a nu pierde ce se tem de El (cf. Sir. 26,3).
cutare parohie”. Că va dobândi parohia râvnită, dar va pierde De mare importanţă este şi locul în care cauţi şi întâlneşti
preoţia cea adevărată din pricina mijloacelor improprii folosite pe viitoarea soţie. Siracidul avertiza încă din Antichitate că în
în vederea unui scop meschin, aceasta se clarifică mai târziu această căutare „nu rătăci pe uliţele cetăţii, nici zăbovi prin
când lucrul nu mai are decât conţinutul unei tragedii suportate colţurile ei dosnice” (Sir. 9,7). Dacă un actor îşi poate descoperi
de respectivul oportunist şi mai ales de Biserică. Preoţia nu soţia în lumea teatrului, un profesor se va căsători cu o colegă
trebuie să fie mobilul unei căsătorii impuse de motive exte- sau cu o studentă strălucită, un teolog este bine să-şi descopere
rioare şi materiale, ci o consecinţă, îndelung studiată, a unei viitoarea soţie cu predilecţie într-o biserică sau la o manifestare
vieţi de familie exemplare adăugându-se ca argument la alte cu caracter religios. Desigur, aceasta nu este o normă, dar ca
calităţi pe care le-a dovedit respectivul candidat. Desigur, recomandare poate fi de bun folos. Astăzi când secularizarea
aceasta ar fi situaţia ideală pe care şi-o permitea Biserica în alte lumii şi ateismul, dar mai ales ideferentismul religios au atins
vremuri, cu alte structuri sociale şi când oamenii se grăbeau cote aproape universale, posibilitatea descoperirii unei tinere
mai puţin. Să analizăm însă situaţia reală şi să vedem care sunt cu educaţie religioasă şi cu înclinaţii mistice este aşa de impro-
riscurile şi care ar fi şansele. Fără să interzicem candidatului babilă încât atunci când se reuşeşte aceasta, neapărat poartă
teolog posibilitatea şi libertatea unei căsătorii din iubire şi care pecetea darului de la Dumnezeu. Cu certitudine, toate criteriile
nu suportă nicio analiză, îndrăznim să amintim că respectivul clasice ca: onorabilitatea familiei din care provine tânăra,
tânăr presupune o altă iubire, anterioară şi infinit superioară; recomandările venite de la persoane demne de încredere sau
este vorba de dragoste faţă de Dumnezeu şi de preoţie, pe care, de la preot, pregătirea culturală şi cea spirituală, îşi vor păstra
credem noi, o are orice tânăr când vine la această învăţătură şi totdeauna valoarea lor neştirbită, deşi există mereu ineditul pe
pe care şi-a întărit-o și amplificat-o cu fiecare an de studiu care nimic nu-l poate acoperi.
teologic. Desigur, această iubire, esenţială pentru viitoarea Cunoaşterea viitoarei soţii este cel mai bun prilej şi cel
slujire, nu exclude pe cea omenească a căsătoriei, ci o luminează dintâi pentru un misionarism imediat. Cu aceasta se probează
şi o sublimează. Mai mult, este singura lumină suficientă să-l aptitudinile pentru viitoarea slujire, realizându-se totodată şi
ajute în labirintul social prin care îşi caută pe cea care, alături conturarea personalităţii religioase a tinerei respective. Tânărul
de conştiinţa lui, îi va sta aproape toată viaţa. De aceea, pentru candidat la căsătorie şi la preoţie trebuie să-i prezinte toate
a şti ce să cauţi trebuie să te defineşti foarte bine pe tine, să ştii greutăţile şi specificităţile vieţii preoţeşti ca ea să înţeleagă atât
precis ce anume doreşti şi în ce scop. Dacă este adevărată zicala: măreţia şi frumuseţea slujirii sfinte, dar şi responsabilitatea,
„spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti” citită invers renunţările şi dificultăţile inerente oricărei valori. Fiindcă de
rezultă şi mai clar că trebuie să ştii cine eşti ca să faci o bună vreme ce sunt mulţi printre cei chemaţi care nu văd în preoţie
însoţire. Şi încă ceva: depinde şi de persoana cu care ai plecat decât aspectul util – material, nu de puţine ori, şi viziunea celor
112 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 113

care „au dorit foarte mult” căsătoria cu un viitor preot coincide Deasupra tuturor acestora rămâne însă ajutorul lui
perfect cu cea amintită mai sus. Dumnezeu, Care, rugat fiind, va da totdeauna „daruri bune
Tragedia care se întâlneşte astăzi atât de des – şi este de celor care cer de la El” (Mt. 7,10).
apariţie relativ recentă – o constituie problema navetismului.
Hotărârea primordială, atestată de milenii, ca femeia să-şi
urmeze bărbatul a rămas o simplă notă în subsolul unor tratate
de specialitate cu iz arhaic. Astăzi femeia îl urmează pe părinte
cel mult până la autobuzul cu care pleacă zilnic sau săptămânal
9. Familia preotului
spre parohia de la marginea ţării, despre care ea nu ştie decât
FACTOR DE PĂSTRARE ŞI DE PROMOVARE
ceea ce-i relatează el când vine acasă. Sunt destule situaţii în
A DREPTEI CREDINŢE, DE ÎNTĂRIRE A MORALITĂŢII
care entuziasmul manifestat iniţial în această privinţă scade
CREDINCIOŞILOR ŞI DE PĂSTRARE A LOR
brusc atunci când e vorba de realizarea lui practică sau după
câteva luni de experienţă „la râul Babilonului”. LA SÂNUL BISERICII
Cel mai important rol în chestiunea alegerii soţiei pentru
viitorul preot rămâne cel al duhovnicului, atât pentru tânăr cât Sf. Clement al Alexandriei numeşte familia „Casa lui
şi pentru viitoarea soţie. Experienţa duhovnicului, puterea lui Dumnezeu” aplicându-i cuvântul Scripturii asupra prezenţei
de pătrundere şi definire a situaţiei fiecărui caz în contextul Mântuitorului: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele
momentului respectiv şi sfatul lui pertinent rămân mereu Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20). „Cine sunt cei
esenţiale. doi sau trei, adunaţi în numele lui Hristos, în mijlocul cărora stă
Recapitulând momentele necesare în demersul căsătoriei Domnul? Oare nu este bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu?”
conchidem: (Vezi Strom. 3, 10, 68). Starea căsătoriei este înălţată de
– Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă tânărul este Mântuitorul la nivel de taină sfântă, iar Apostolul Pavel
cunoaşterea sinelui şi a slujirii lui viitoare, cunoaştere clară şi confirmă această viziune creştină asupra căsătoriei, compa-
îndelung studiată. rând-o cu cea mai puternică legătură, cea dintre Hristos şi
– Să caute și să primească sfatul celor demni de încredere Biserică (Efes. 5,32). Celula familială, sfinţită prin taina
şi care pot să-l îndrume la tot lucrul bun. cununiei, se constituie într-o micro-împărăţie a cerurilor,
– Să aleagă cu grijă mediul în care caută viitoarea soţie; anticipând profetic marea Împărăţie a iubirii lui Dumnezeu
toate circumstanţele sunt grăitoare asupra caracterului și (idem 3, 12, 84). Aşadar acolo unde sunt doi sau trei în iubire
comportamentului acesteia; trecutul defineşte prezentul, iar este prezent Hristos, or „acolo unde este Hristos este şi Biserica
acesta anunţă viitorul. Sa”, spune Sf. Ignatie al Antiohiei. Prin urmare natura familiei
Consultarea duhovnicului cu toată luarea aminte, a creştine este cea eclezială, drept care Sf. Ap. Pavel o şi numeşte
Sf. Scripturi şi a altor scrieri pline de sfaturi în această privinţă, „biserica din casă” (Rom. 16,5), iar Sf. Ioan Hrisostom o
cu deosebire cartea Pildelor lui Solomon și a Înţelepciunii lui numeşte „biserica mică”.
Sirah. Neglijarea acestor sfaturi înseamnă asumarea unui mare Nu este întâmplător că Sf. Evanghelie după Ioan aşază
risc cu urmări, uneori, ireparabile. începutul minunilor lui Hristos la nunta din Cana Galileii, unde
114 PASTORALA PERSOANA PREOTULUI 115

prefacerea apei în vin anunţă discret şi tainic marea prefacere sale de slujitor îl are preotul la îndemână în casă, şi oglinda
euharistică de mai târziu. Familia, cea dintâi este slujitoarea şi cea mai sinceră, dezvăluind fără milă structurile intime ale
ocrotitoarea marilor valori, iar la baza tuturor valorilor stă fiecărui individ, este familia, acest seismograf ultrasensibil
caracterul, factor esenţial care se realizează numai în familie care înregistrează toate vibraţiile, bune sau rele, din interiorul
şi desemnat în genere prin formula „cei şapte ani de acasă”. vieţii ei.
Se ştie foarte precis că marii oameni ai lumii, din orice Întrebat care este cea mai importantă operă a sa, Alexandre
domeniu, au fost întâi caractere puternice şi au fost crescuţi în Dumas tatăl a răspuns fără ezitare că este fiul său care va avea
familii exemplare ca moralitate şi credinţă. Enumerarea acestor acelaşi nume şi aceeaşi faimă. Cât de frumos ar fi fost ca toţi
personalităţi ne-ar lua prea mult spaţiu şi timp, dar este probată preoţii să poată să arate lumii cu bucurie rodul cel mai autentic
definitiv interdependenţa între temelia educaţiei familiale şi al slujirii lor, grăind împreună cu psalmistul „iată eu şi pruncii
strălucita carieră ştiinţifico-umană din biografia marilor pe care mi i-a dat Dumnezeu!”, precum odinioară marele
personalităţi din toate timpurile şi din toate domeniile, cu patriarh Iacob (Fac. 33,5).
precădere cel religios. Căci dacă rădăcina este sfântă, şi mlădiţa Familia preotului este în trupul enoriei, acel „puţin aluat
este binecuvântată, iar „izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” care să dospească întreaga frământătură”, fiindcă mai mult
(Iac. 3,12) şi „nici un pom rău să dea roade bune” (Lc. 6,43). decât orice cuvânt, exemplul viu convinge şi transformă. O soţie
Cât de importantă este familia în viaţa preotului se poate bună este pentru preot un adevărat înger păzitor, ferindu-l de
observa uşor din includerea ei în declaraţia citită în Biserică multe primejdii, întărindu-l în momente mai grele când se pare
atunci când este sfinţit candidatul la slujirea preoţească. Textul că potrivnicia din afară-l copleşeşte, arătându-i prin puterea ei
este luat din Epistola către Timotei a Sf. Ap. Pavel şi arată de intuiţie calea cea mai potrivită de urmat acolo unde el, ca
strânsa interdependenţă dintre casa lui Dumnezeu şi casa bărbat, intuieşte mai puţin. Prezenţa ei în biserică este esenţială
slujitorului Acestuia, preotul trebuind a-şi „chivernisi bine casa aşa cum lipsa ei de la slujbe este un afront.
lui, având copii ascultători, cu toată buna-cuviinţă, căci dacă Aşa cum în casă copiii se destăinuiesc mamei, tot aşa o
nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta bună soţie de preot, o „mamă preoteasă” iubită, poate afla de la
grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Tim. 3,4-5). popor, chiar mai mult decât preotul, toate frământările şi
Dacă ne amintim că în doar două locuri din parohie poate durerile, pentru care adesea află un bun leac. Fără să-şi
şi trebuie să stea Sfânta Cuminecătură, adică în biserică pe depăşească atribuţiile şi competenţa, slujirea soţiei preotului
Sf. Altar şi în casa preotului, ne putem da uşor seama de înru- este complexă şi hotărâtoare. Cât de sinistră este situaţia unor
direa şi similitudinea celor două locaşuri de viaţă. preoţi navetişti ale căror soţii nu sunt cunoscute în parohie şi
Prima şi cea mai grăitoare carte de vizită pentru preot este ai căror copii n-au făcut niciun pas în biserica unde tatăl lor
familia lui care-l poate înălţa sau îl poate defăima. Datorită este preot, este de prisos să mai insistăm. Când marele nostru
fiilor „prost crescuţi”, vrednicul şi bătrânul preot Eli şi-a poet George Coşbuc, fiul vrednicului preot Sebastian, zămislea
dobândit pentru vecie dispreţul oamenilor şi al lui Dumnezeu, versul devenit ca un citat scripturistic: „Sunt suflet în sufletul
aşa cum şi Solomon a pierdut strălucirea fără pereche, primită neamului meu”, în mod cert îl avea în minte pe tatăl său şi pe
de la Dumnezeu, datorită soţiilor sale desfrânate şi copiilor oricare preot român, adevărat părinte al neamului. Colaborarea
răi pe care i-a avut. Primul teren de experimentare a puterilor soţiei la opera de mântuire a preotului poate fi multiplă şi
116 PASTORALA

amplă, începând cu crearea unei evlavii casnice şi creşterea


copiilor în duhul cel mai autentic ortodox şi continuându-se
cu participarea ei la opera de binefacere bisericească, iar atunci
III. PAROHIA ȘI
când Dumnezeu a împodobit-o cu voce frumoasă poate însu- ADMINISTRAŢIA EI
fleţi cântarea liturgică prin autoritatea, priceperea şi dragostea
ei pentru cele sfinte. Pretenţiile absurde ce se manifestă astăzi
în lumea creştină apuseană de factură protestantă, în care
femeile cer dreptul la preoţie, femeia ortodoxă, cu deosebire
1. Parohia – teren de lucrare pastorală
soţia preotului, a dat cel mai bun răspuns prin slujirea lor cu
credinţă, nu la altarul Bisericii ci la altarul casei pe care Sf. Ioan CONŞTIINŢA DE ENORIAŞ. AJUTĂTORII PREOTULUI
Hrisostom o numeşte „icoană tainică a Bisericii” (P.G. 62,387). ÎN PAROHIE (CÂNTĂREŢUL, EPITROPUL, CONSILIUL
Femeia creştină nu poate şi nu are voie să fie preot; ajunge să fie ŞI COMITETUL PAROHIAL) ŞI CONLUCRAREA
vrednică de admiraţia unanimă în slujirea ei de soţie şi mamă, PAROHULUI CU ACEŞTIA
admiraţie exprimată cândva de vestitul retor păgân Libanius prin
cuvintele: „Ce mame au creştinii!” referindu-se la Sf. Antuza, Întâlnirea cu parohia la care ai fost rânduit să păstoreşti
mama Sf. Ioan Hrisostom. Iar rodul unor astfel de mame, fiii trezeşte aceleaşi emoţii pe care le are un copil când se
preotului, vor fi mlădiţe sfinte din tulpină sfântă. întâlneşte prima oară cu şcoala unde urmează să rămână o
În felul acesta familia preotului şi casa lui va fi gazdă po- vreme. Asemenea lui Avraam care este scos din mediul lui, din
trivită la care să sălăşluiască „chivotul legii sfinte” (I Reg. 7,1), casa lui şi dintre prieteni, chemat într-un pământ necunoscut,
va fi cetatea de pe munte spre care să se îndrepte orice călător, preotul merge către un pământ nou, cu oameni necunoscuţi,
în căutarea adevărului creştin, va fi stejarul din Mamvri, la cu obiceiuri diferite şi, dacă suntem sinceri până la capăt, orice
umbra căruia să se odihnească Sfânta Familie din ceruri, primă întâlnire se produce sub semnul unor suspiciuni, şi de o
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită. parte, şi de alta. Această uşoară incomoditate de început este şi
trebuie să fie repede depăşită, şi cel care este dator să facă
primul pas, cu hotărâre şi sinceritate, este preotul. Pentru acest
început, poate cel mai important în toată viaţa, trebuie ca
preotul să poarte în mintea şi în inima lui anumite sentimente
pe care enoriaşii le intuiesc îndată. Sunt destule situaţiile, mai
mult decât triste, în care preotul nou venit se interesează în
primul rând de starea economică, de soldul bănesc, de
proprietăţile parohiei, de dărnicia oamenilor etc. Se ajunge
chiar până acolo încât să fie întrebat cântăreţul sau epitropul
câţi morţi sunt pe an, lucru care nu mai are nevoie de niciun
comentariu, fiindcă este uşor de imaginat ce comentarii fac
enoriaşii care aud aceste lucruri, căci toate se aud şi se pricep.
118 PASTORALA PAROHIA ȘI ADMINISTRAŢIA EI 119

Or, nu trebuie să uităm niciodată cuvintele părinteşti ale marelui între un părinte şi familie? Dacă da, atunci preoţia nu a depăşit
Apostol: „eu nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Cor. 12,14) şi cu funcţionarismul, şi decât aceasta nimic nu este mai trist. Starea
adevărat aceste cuvinte trebuie scrise adânc în inima preotului, firească este aceea că preotul care a botezat un copil să-l şi
care nu poate uita nicio clipă că în parohie a venit să „caute şi cunune, apoi să-i boteze şi să cunune şi copiii lui, generaţii
să mântuiască pe cel pierdut”. Parohia este terenul slujirii şi al întregi, şi atunci legăturile de suflet, autoritatea, respectul
mântuirii, şi numai dacă va reuşi să mântuiască pe ceilalţi se va neştirbit vor fi depline şi cu adevărat preotul va stăpâni (în
mântui pe sine fiindcă, spun Sfinţii Părinţi, ne mântuim numai sensul bun) peste satul acela şi va constitui temelie neclătinată
împreună. pentru viaţa localităţii respective. Preotul devine astfel
Este adevărat că răul se ascunde chiar în aspectul formal, memoria vie a satului, va rămâne reperul absolut spre care se
oficial, prin împărţirea parohiilor în categorii după criteriul vor întoarce mai curând sau mai târziu toţi cei plecaţi în lume,
economic, şi întrebarea care se întâlneşte la tot pasul între să-i mulţumească pentru educaţia sănătoasă şi solidă pe care
preoţi este: „Ai nimerit o parohie bună?” Ce înseamnă o parohie le-a dat-o, în biserica satului. Chipurile legendare preoţeşti care
bună? Parohia este o abstracţiune, singurul concret este preotul au rămas în paginile literaturii universale şi româneşti, în mod
şi aceştia ar trebui categorisiţi în preoţi buni sau mai puţin buni. cert, nu au fost nici ale preoţilor navetişti, nici ale celor dornici
Mântuitorul nu-şi trimite ucenicii la parohii bune sau de transfer grabnic. Cu adevărat preotul care nu urmăreşte
excepţionale, ci condiţia preotului, mai ales în tinereţe, când decât îmbogăţirea imediată, iar atunci când nu reuşeşte acest
este plin de pasiune şi putere, este misionarismul. Un adevărat lucru cere transferul într-o parohie mai înstărită, este „năimit”
preot nu întreabă de parohia cea mai bună, ci exact invers, şi „nu-l doare inima de oi”. Relaţiile parohiale sunt relaţii de
pentru a-şi proba acolo calităţile de misionar creştin, inimă, iar aceasta nu poate fi „transplantată” dintr-o parohie
misionarism care, cândva, a schimbat faţa pământului. Şi încă într-alta. Desigur, există şi situaţii cu totul deosebite şi delicate,
ceva: în locurile cele mai îndepărtate, prin cătune ascunse la dar acestea sunt doar excepţii. În ceea ce priveşte instalarea
subsuoara munţilor se întâlnesc creştini de o rară frumuseţe, preotului în parohie trebuie să fie cea mai importantă sărbă-
adevărate privelişti spirituale, iar descoperirea lor constituie toare a satului şi ar trebui ca prezenţa chiriarhului să fie
pentru adevăratul preot bucurie nesfârşită care nu poate fi indiscutabilă. Pe lângă bucuria pe care o face preotului, îl aşază
înlocuită cu toate bogăţiile lumii. într-o lumină plenară în faţa enoriaşilor, fapt care-i va obliga
Parohia poartă chipul preotului, fiind familia lui spirituală, pe preot şi pe credincioşi, cunoscându-se exact pe cine repre-
şi după vrednicia lui va fi acolo o biserică vie sau o celulă zintă.
moartă. Preotul trebuie să caute parohia aşa cum un părinte Niciodată un delegat al chiriarhului, oricât de mare şi
bun îşi caută familia lui. important ar fi, nu va putea suplini această supremă prezenţă,
Un alt aspect trist este şi schimbarea parohiei, uneori atât şi aşa mult prea rară în eparhiile ţării atât de întinse şi greu de
de des, încât lumea nici nu află cum îl cheamă pe preotul care acoperit cu o prezenţă mai frecventă, atât de necesară.
a plecat deja. Nimic nu pare mai absurd decât transferul Odată aşezat preotul în parohie începe un dialog, văzut şi
preotului (părinte) dintr-o parohie în alta. Este oare posibil să nevăzut, enoriaşii iscodind viaţa lui, iar el fiind obligat să-şi
ceară părinţii transferul din familia lor într-o altă familie ? Oare cunoască fiii duhovniceşti. Este bine ca această cunoaştere,
este mai puţină legătura dintre preot şi parohienii lui decât inspirată doar de interese pur spirituale, să se realizeze cât mai
120 PASTORALA PAROHIA ȘI ADMINISTRAŢIA EI 121

repede şi mai bine cu putinţă, şi enoriaşii vor fi încântaţi să zidirii. De aceea, grija cea mai mare şi urgentă a preotului este
constate că cineva se interesează cu adevărat de sufletul lor. aflarea sau formarea unui cântăreţ bun, cu calităţi artistice dar
Va constata adesea cât de mult se bucură şi cât de încântaţi sunt nu mai puţin creştinești. Acolo unde există, trebuie preţuit ca
oamenii să le cunoască numele şi de aici se poate naşte o atare (şi la propriu şi la figurat), iar unde nu există trebuie
legătură trainică şi definitivă. format cu orice preţ.
Preotul va vizita pe toţi enoriaşii, de recomandat însă să se Eventual, munca preotului ca misionar începe cu transfor-
folosească de prilejuri specifice (botezul satului ori alte ocazii de marea cântăreţului, fapt care ar constitui o mare biruinţă, apoi
binecuvântare) şi numai acolo unde se impune poate să facă o o mare bucurie şi nu mai puţin o garanţie. Un bun cântăreţ va
vizită particulară expresă. ajuta şi va încuraja cântarea comună în biserică, fapt care ar
Este bine de asemeni ca, la început, preotul să fie cel care avea cele mai frumoase şi sigure înrâuriri. Biserica ar fi plină şi
ascultă şi numai dacă va socoti că este momentul potrivit să-şi vie, fiindcă mulţi creştini nu vin la slujbă fiindcă le este greu să
exprime opinia asupra situaţiilor respective. Ceea ce lipseşte azi rămână spectatori la ceva ce nu înţeleg, ore întregi.
foarte mult este exact cineva care să ştie să asculte mai mult În istoria slăvită a neamului nostru au rămas nemuritoare
decât să se grăbească a da sfaturi şi reţete de care nu prea este nu numai chipuri de preoţi, ci şi cântăreţi şi dascăli de biserică.
lipsă în vremurile noastre atât de zgomotoase. Ştiinţa de a Ridicarea stranei la nivelul ei firesc este o mare şi adâncă
asculta este infinit mai mare decât aceea de a vorbi şi de aceea urgenţă.
se cultivă atât de rar. Îndată după cântăreţ importanţa colaborării în lucrarea
Primul om cu care preotul intră în legătură şi cu care pastorală revine epitropului şi celor două organisme adminis-
conlucrează cel mai mult este cântăreţul. Pe cât de importantă trative – consiliul și comitetul parohial.
a fost strana în viaţa spirituală a neamului nostru, pe atât de Rolul lor ar trebui să fie foarte important şi în cele mai
mare este golul lăsat azi de această strălucită pagină a Orto- multe situaţii este întocmai. Sunt însă şi parohii unde acestea
doxiei. Nu exagerăm dacă afirmăm că în acest neam, iubitor de fac simplă figuraţie, fie din dezinteresul lor de a se angaja la
cântec și de poezie, strana bisericească a fost mai importantă lucrul lui Dumnezeu, fie din interesul preotului de a nu fi
decât şcoala şi a avut o anume prioritate în educaţia religioasă. controlat şi supravegheat de nimeni, mai ales din punct de
Fiindcă la altar creştinul ajunge mai rar şi mai greu decât la vedere financiar. Preotul trebuie însă să înţeleagă că existenţa
strană. Dacă subliniem aceste aspecte este tocmai pentru a acestora, activă şi reală, este de mult folos, atât pentru el, punân-
înţelege şi preotul, şi credincioşii cât de mare importanţă are du-l la adăpost de bănuieli şi clevetiri, cât mai ales pentru
prezenţa unui cântăreţ bun, care să-l ajute şi să-l completeze biserică, fiindcă aceştia vor prelua o mare parte din povara
pe preot. Este dureros să constatăm astăzi că strana prezintă mai răspunderilor materiale, lăsându-i mai mult timp pentru cele
degrabă starea „smochinului neroditor” şi nu se mai culeg acele spirituale. Aceeaşi nevoie a simţit-o Biserica încă din zorii
roade frumoase şi dulci de odinioară. Acolo unde cântăreţul nu existenţei sale, atunci când apostolii au înfiinţat alte trepte de
este un bun creştin, cu evlavie, cu respect faţă de oameni și de slujire, pentru ca ei să se ocupe de cele specifice (vezi Fap. 6).
preot, acolo unde se întâmplă (şi se întâmplă foarte des) ca Să aibă preotul multă grijă ca în aceste locuri de slujire creştină
tocmai cântăreţul să fie vicios notoriu, oricât de mult ar zidi să fie aşezate persoanele cele mai potrivite, cu o trăire
preotul, nimic nu sporeşte, fiind ceva putred în chiar inima duhovnicească de excepţie, cu multă dragoste faţă de Biserică şi
122 PASTORALA PAROHIA ȘI ADMINISTRAŢIA EI 123

cu o viaţă morală ireproşabilă. Să fie consultaţi în toate rar. De cele mai multe ori se întâmplă ca preotul să nu aibă
problemele mai importante de interes obştesc şi cât mai des cu pregătirea şi nici experienţa unor profesori colegi care-l vor
putinţă, fapt care le va face mare bucurie, le va câştiga încre- umbri în faţa elevilor şi aceştia îşi vor impune punctul lor de
derea şi aceştia vor fi devotaţi Bisericii şi vor lucra cu mare vedere ateist, şi în felul acesta, fără să vrea, preotul face un
râvnă pentru ea. Un preot înţelept care va şti să câştige încre- deserviciu religiei.
derea fruntaşilor satului şi îi va ajuta în slujirea (specifică) În concluzie socotesc că locul preotului este în biserică, iar
Bisericii va afla multă odihnă din toate părţile, iar Biserica va la şcoală să nu meargă decât aceia care îşi cunosc bine măsura
înflori. şi puterea. Pe copiii cu înclinaţii religioase deosebite să-i atragă
Tot aici se cuvine să amintim şi problema relaţiilor dintre şi să-i păstreze în biserică, aşa cum se întâmplă în alte ţări, unde
preot şi şcoală, fiind o chestiune care se pune acum cu multă există, pe lângă locaşurile de cult, şcoli de catehizare pentru
acuitate în structura prezentă şi mai ales viitoare a acestui copiii râvnitori de Dumnezeu, şi din care se aleg viitorii preoţi
neam. Adevărul este că nu totdeauna prezenţa preotului în sau profesorii de religie. Tot în contextul problemelor pre-
şcoală este cea mai potrivită, fiind foarte multe nuanţe de care zentate mai sus vrem să sesizăm şi un alt aspect al pastoraţiei,
trebuie să se ţină seama atunci când preotul preia osteneala de şi anume pastoraţia la oraş şi pastoraţia la ţară. Suntem obligaţi
pedagog, această prea delicată osteneală, despre care înţelepţii să recunoaştem că dintotdeauna, dar mai ales astăzi, universul
antici spuneau că „pe cei pe care i-au urât zeii i-au făcut urban şi cel rural s-au deosebit, dacă nu cumva au fost în
pedagogi”. Nu ştim cât de mult îi urau zeii, dar ştim sigur că în
contradicţie. Toate încercările făcute în sensul nivelării acestor
multe cazuri profesorii nu sunt iubiţi de elevi, de unde şi
deosebiri nu numai că nu au reuşit, dar în multe privinţe au
etimologia cuvântului παιδγωγια care pleacă de la verbul
fost nefaste. De altfel, acest conflict îl sesizează chiar şi
παιδευω – a pedepsi – lucru uşor de observat chiar din verbul
Scriptura când sugerează că întemeietorii oraşului au fost
românesc. Deocamdată, până se va împlini marele gol pe care
cainiştii iar istoria religiilor descoperă în fratricidul lui Cain
l-a lăsat în învăţământ sistemul ateist de-a lungul unei jumătăţi
de veac, preoţii, acolo unde va fi cazul, vor suplini această lipsă simbolul distrugerii universului pastoral, reprezentat de Abel,
de moment. Dar trebuie mare grijă fiindcă relaţiile cu cei mici de către lumea citadină (vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor
sunt extrem de sensibile şi hotărâtoare. şi ideilor religioase). Şi, cu adevărat, multe suflete frumoase
În această situaţie preotul nu trebuie să uite că între migrează de la ţară ca să moară încet, dar sigur, între zidurile
dreptate şi bunătate întotdeauna e bine să prevaleze cea de-a cenuşii ale marilor aglomerări urbane. Adevărul este că
doua, dar nu sacrificând-o fără precauţie pe cea dintâi. Apoi reprezentarea preoţiei se face instinctiv şi exclusiv în mediul
preotul va avea mari probleme cu ceilalţi profesori, dintre care rural unde parohia, şi satul, şi omul, şi Dumnezeu sunt precis şi
nu puţini sunt atei şi predau în duh ateist, şi iată că dimen- inconfundabil conturate. Încă nu s-a scris până acum o
siunile conflictului cresc foarte mult. Cel mai bun lucru ar fi o Pastorală pentru oraş şi nici nu cred că s-ar putea scrie, fiindcă
minimă catehizare a profesorilor şi atunci şcoala respectivă va statutul preoţiei la oraş pluteşte încă între mahala şi academie.
deveni un crâmpei de rai; preotul care-şi va atrage iubirea şi Aici se mizează tot timpul pe un eclectism sui-generis, fiecare
respectul profesorilor poate fi sigur de cea mai deplină reuşită alegându-şi biserica şi preotul după cele mai imprevizibile şi
şi în lumea copiilor. Fenomenul acesta este din nefericire foarte subiective considerente. Ceea ce se observă la prima vedere în
124 PASTORALA PAROHIA ȘI ADMINISTRAŢIA EI 125

tot ansamblul pastoral-liturgic orăşenesc, este că s-a produs şi creştinării în masă. Există câteva biserici (nu le dăm numele,
continuă să se producă un reducţionism nemilos, eliminându-se dar afirmaţia este întemeiată) în care se împărtăşeşte cine vrea
toate nuanţele şi detaliile care, de fapt, exprimă cel mai bine şi când vrea, fără spovedanie şi fără pregătire specială; demo-
personalitatea şi bogăţia fenomenului religios. Cel mai evident craţie la modul absolut!
semn al dramei religioase în oraşe este marele anonimat, Nu putem nega şi existenţa unor relaţii dintre cele mai
invincibil chiar, în cadrul căruia se desfăşoară toate relaţiile frumoase între păstorii de mare frumuseţe duhovnicească şi
umane şi cu deosebire cele pastoral-religioase. Botezăm copiii creştini autentici, însă aceste fenomene rare se pierd în oceanul
nimănui (aflăm numele părinţilor şi ale naşilor din acte, dar nesfârşit al anonimatului haotic.
asta nu înseamnă decât patru nume care puteau foarte bine fi Faptul că cei mai mulţi preoţi din oraşe au trecut mai întâi
altele), cununăm tineri anonimi (le citim de câteva ori numele pe la ţară, şi, după zece-cincisprezece ani dobândesc dreptul de
din certificatul de cununie să le putem folosi la locul respectiv a sluji la oraş este destul de pozitiv, însă indiferent de unde vin,
al slujbei)25 şi înmormântăm morţi al căror nume şi vârstă le în marele creuzet al oraşului se vor topi toate nuanţele şi spe-
citim pe cruce. În privinţa raporturilor de amănunt cu aşa-zişii cificităţile cu care s-au împodobit în ţinuturile în care au trăit.
enoriaşi, sectoristul poate oricând să surclaseze pe preot fiindcă Preoţia trăieşte la oraş aceeaşi dramă pe care o trăieşte copilăria;
acesta cunoaşte incomparabil mai detaliat problematica umană şi una şi cealaltă vor fi mereu marcate de o sfâşietoare nostalgie
din zonă. Să nu mai vorbim de situaţia incalificabilă în care, după ţară.
în anumite cartiere ale megalopolisurilor contemporane, se
întâmplă să revină un număr de mai multe zeci de mii de
suflete la un preot, iar dacă acesta este trecut de 80 de ani (şi se
2. Raporturile preotului cu credincioşii
întâmplă foarte des) ne putem imagina cât de vie este legătura
dintre păstor şi păstoriţi.
Tot ceea ce se poate spune despre relaţiile pastoral-liturgice pe plan religios
la oraş este faptul, nedepăşit încă, al relaţiilor întâmplătoare şi
subiective, rezumative şi impersonale. Câteva biserici sunt TACTUL PASTORAL ŞI IMPORTANŢA LUI
asaltate de cohorte nesfârşite de nuntaşi, fiind aşezate în poziţie ÎN PASTORAŢIE
privilegiată în acest sens; altele nu mai catadicsesc cu înmor-
mântările, fiind în apropierea marilor cimitire. Mai mult decât orice slujire pe pământ, preoţia se face cu
În bisericile de cartier vei găsi în anumite duminici mul- omul şi pentru om. Într-un limbaj modern, putem spune că se
ţime mare de prunci în aşteptarea „sfintei luminări” încât ai „operează pe om” şi în special pe sufletul lui. Şi pentru că omul
impresia că istoria s-a întors prin veacurile primare ale este mai important decât tot universul (Mc. 8,36), rezultă
că şi lucrarea săvârşită în dreptul lui este cea mai importantă
______________
25
Cunosc situaţii în care au fost cununaţi tineri din care unul nu era
şi mai dificilă. Arta păstoririi sufletelor este, după cum ne
botezat. Ca să nu mai vorbim de statutul moral-religios al naşilor, despre încredinţează corifeii acestei slujiri (Sf. Grigorie Teologul,
care, uneori, aflăm cu stupoare că unul din cei doi era turc. Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Dialogul,
126 PASTORALA PAROHIA ȘI ADMINISTRAŢIA EI 127

Fer. Ieronim, Sf. Simeon al Tesalonicului etc.), cea mai com- poţi să dobândeşti pre fratele tău, spune Patericul, şi iarăşi cu un
plexă şi plină de aşa mare responsabilitate, încât mulţi s-au cuvânt poţi să-l pierzi pentru totdeauna26. Iată cât de delicată
înfricoşat în faţa ei când au priceput întreaga anvergură şi este această obligaţie a preotului semănător – de a secera suflete
complexitate. pentru Împărăţia cerurilor. „Veniţi şi vă voi face pe voi pescari
Realizarea raporturilor interumane este astăzi incompa- de oameni”, spune Hristos preoţilor, iar una din cântările bise-
rabil mai problematică faţă de vremurile primăvăratice ale creş- riceşti îi numeşte pe apostoli – deci şi pe preoţi – „vânători
tinismului, întrucât veacul acesta de cumul şi sinteză a unor ai adâncului”. Prada ca să fie vânată bine trebuie ţintită în
milenii de existenţă şi progres apare tot atât de apăsător şi inimă, şi preotul, asemeni lui Dumnezeu, trebuie să fie un bun
inextricabil precum dilematicul nod gordian anticului cuceritor cunoscător al inimilor omeneşti şi un cercetător iscusit al
macedonean. Este realmente un veac înglodat în atâta noian de adâncurilor sufletului (Lc. 5,10). Această iscusinţă a preotului
teorii şi cunoştinţe, de întâmplări incredibile şi totuşi ale în a face legătură temeinică, în scopul mântuirii, cu fiecare om
noastre, încât omul abia se mai zăreşte în acest secol colosal.
încredinţat lui spre păstorire este numită cu un termen special,
Misiunea preotului cea dintâi şi cea mai mare este să caute pe
şi anume „tact pastoral” sau „tehnica lucrării pastorale”.
om; Apostolul Pavel precizează fără echivoc corintenilor „eu nu
Sf. Ap. Pavel defineşte, în mod inegalabil şi foarte expresiv,
caut ale voastre, ci pe voi” şi „bucuros mă voi cheltui pentru
această obligaţie pastorală în cuvintele sale de foc: „m-am făcut
sufletele voastre” (II Cor. 12,14-15). Căutarea omului este
tuturor toate, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9, 22).
preocuparea dumnezeiască din zorii existenţei lumii şi până
Sf. Grigorie Dialogul în cartea sa Regula pastoralis consacră
la sfârşitul ei. Încă din început a căutat Dumnezeu pe om:
patruzeci de capitole acestui aspect esenţial al preoţiei, dove-
„ – Adame, unde eşti?” şi mereu a fost şi va fi: „iată, stau la uşă
dindu-ne că întotdeauna pastoraţia a fost extrem de anevoioasă
şi bat” sunt mereu în căutarea celei mai scumpe comori a mărgă-
şi obligă pe preot la o maximă pregătire şi atenţie faţă de
ritarului de mult preţ, a drahmei celei pierdute. Dumnezeu
sufletul păstoriţilor săi. Și când ne gândim că din veacul VI până
caută pe om prin trimişii Săi, prin slugile Sale pe care le-a făcut
pară de foc să aprindă dorul în inima omului ca şi el să caute
______________
lumina adevărului. L-au căutat pe om şi alţii; să ne amintim de 26
Am întâlnit în prima mea parohie un „creştin după evanghelie”; în
Diogene care căuta totdeauna un om cu felinarul aprins în limbajul locului, un „pocăit”. Era un om cu totul deosebit, corect, blând,
amiaza mare. Şi alţii l-au căutat pe om fiindcă omul nu poate sărac şi muncitor. Faţă de mine, avea un respect neprefăcut, fapt care a și
trăi fără om (Fac. 2,18), dar nu toţi au ştiut cum să-l caute și mai dus la o relaţie mai mult decât amiabilă între noi. Într-o zi l-am întrebat:
„Ce te-a făcut să pleci din biserica noastră, unde ştiu că erai consilier şi om
ales nu au ştiut cum să-l găsească, şi cel mai greu lucru este ca de nădejde în sat?” „Apăi, să vă spun. Într-o zi l-am întrebat pe părintele
după ce l-ai găsit să ştii să-l păstrezi. Să ne amintim de strigătul Crăciunescu, ce s-a făcut cu banii adunaţi pentru clopotniţă şi mi-a răspuns
paraliticului din Evanghelie: „Doamne, nu am om!” (In. 5,7). furios: «Tu să nu te amesteci în prăvălia mea!». Când am văzut că el vedea
Preotul trebuie să ştie să vorbească fiecărui om pe măsura biserica doar ca pe o prăvălie, am plecat fără regrete. Și nu pot să mă mai
întorc.” Am rămas foarte trist fiindcă şi preotul acela de demult fusese cel
inimii lui, încât să-i spună cel dobândit la adevărul creştin
mai distins preot care trecuse pe acolo şi crease o adevărată epocă de
precum i-au spus ucenicii lui Hristos: „Doamne, unde să ne referinţă. Era uşor de priceput cine se strecurase între un preot atât de
ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In. 6,68). Cu un cuvânt puternic şi un enoriaş atât de sensibil. Și m-am înfricoşat foarte.
128 PASTORALA

azi vremile au adăugat multe şi mari complicaţii sufletului


omenesc, ne dăm seama că cele 40 de capitole, de atunci, astăzi
IV. ACTIVITATEA PREOTULUI
ÎN PAROHIE
sunt cu totul insuficiente. Legitimă este întrebarea: „cine poate
dar să se mântuiască?”, iar răspunsul este acelaşi care s-a dat la
naşterea acestei întrebări: „cele ce la oameni sunt cu neputinţă
la Dumnezeu sunt cu putinţă!”. Iar Sf. Ap. Pavel confirmă cu
propria-i activitate misionară, spunând cu hotărâre „pot totul în
1. Pastoraţia liturgică.
Hristos care mă întăreşte” (Filip. 4,13). Deci răspunsul final este Sfânta Liturghie – centrul vieţii religioase
Hristos, aşa cum El Însuşi ne avertizează zicând: „fără Mine nu
puteţi face nimic” (In. 15,5). Iubirea te va învăţa cum să te porţi Cultul creştin şi cu deosebire cel ortodox exprimă cea mai
cu fiecare om, cum să-i vorbeşti şi ce anume să-i grăieşti ca să bogată manifestare spirituală, atât ca formă dar mai ales ca fond,
răspunzi frământărilor şi îndoielilor lui. Iubirea te va învăţa să din universul uman...
plângi cu cei ce plâng şi să te bucuri cu cei ce se bucură. Aşa cum am subliniat şi în alt capitol, denumirea de
Preocuparea sinceră şi continuă pentru mântuirea enoriaşilor Ortodoxie (dreaptă mărire) precizează din început că universul
îţi va da pentru fiecare inimă cheia cu care să deschizi uşa de creştinismului răsăritean se naşte şi trăieşte pe închinare, pe
intrare şi de înţelegere cu tot omul care doreşte adevărul. adoraţie. În relaţia închinare-doctrină dreptul de întâi născut
Preotul adevărat are „mintea lui Hristos” (I Cor. 2,16) şi revine închinării, şi numai în măsura intensităţii şi profunzimii
atunci, asemeni lui Hristos Dumnezeu, va cunoaşte adâncurile acesteia se asigură autenticitatea şi stabilitatea doctrinară.
fiecăruia şi, ca un doctor iscusit, va şti să tămăduiască „orice Desigur, cele două aspecte rămân totdeauna nedespărţite
rană şi orice neputinţă din popor” (Mt. 4,23). Pastoraţia bună şi interfecunde, orice încercare de reducţiune sau de izolare
presupune cunoaştere reciprocă între păstor şi păstoriţi; însemnând o gravă mutilare, fie sub chipul pietismului, fie sub
„Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile sale şi ele îl cunosc pe El”, iar cel al raţionalismului. Închinarea dă viaţă necontenit doctrinei,
cunoaşterea adevărată se face iubire, iar iubirea „îndelung iar aceasta luminează permanent şi integral închinarea. „Noi
rabdă, este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ne închinăm la ceea ce ştim” precizează Mântuitorul în dialog
ale sale, nu se aprinde la mânie... toate le suferă, toate le crede, cu samarineanca (In. 4,22).
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13,7). Acesta este cultul ortodox – închinarea cu cunoştinţă –, şi
lată surprinsă în cuvinte inegalabile definiţia cea mai în această fericită petrecere zăboveşte neclintit sufletul creştin
autentică a tactului pastoral, la care nu ne rămâne să adăugăm răsăritean de două mii de ani. Bogăţia şi amploarea atotcu-
decât porunca Mântuitorului adresată fiecărui preot: „Mergi şi prinzătoare a acestei spiritualităţi este uşor de sesizat dacă
fă şi tu asemenea!” (Lc. 10,37). vedem că biblioteca liturgică ortodoxă umple complet spaţiul şi
timpul unei vieţi întregi, însoţindu-l pe creştin de la leagăn
până la mormânt şi dincolo, în veşnicie, existând o cores-
pondenţă cultică pentru orice detaliu sufletesc şi trupesc.
Evhologiul ortodox este cea mai amănunţită şi completă
cronică spiritual-liturgică a vieţii umane.
130 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 131

Această imensă moştenire se încredinţează de fiecare dată rămân simple performanţe omeneşti de care nu a fost lipsită
noului slujitor când este învestit cu harul preoţiei. Dacă ar lumea niciodată. Răspunsul cel mare însă este căutat întot-
percepe dimensiunile infinite ale acestui tezaur, în mod cert, deauna şi de toţi oamenii la Sf. Altar, unde preotul trebuie să se
sufletul oricărui tânăr preot s-ar înspăimânta foarte şi poate că afle mereu şi total. Într-un dicţionar de teologie se spune că „a
ar ezita; din fericire, Dumnezeu Atotînţeleptul descoperă crede înseamnă a lua în serios pe Dumnezeu”. Mutând definiţia
treptat, de-a lungul anilor, întreaga realitate şi în felul acesta, în dreptul preotului am putea să-l definim ca pe cel ce nu are
„unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii”, aşa cum nimic mai sfânt decât slujirea liturgică pe care o trăieşte cu
bine spune rugăciunea de la hirotonie că „El împlineşte lipsurile toată intensitatea de fiecare dată. Mai adânc decât: „preotul face
omului”. o liturghie”, se poate spune „preotul se face liturghie” şi numai
Dacă pentru a fi actor sau artist se cere vocaţie şi talent, în măsura în care el însuşi se transfigurează, lucrarea lui
câtă vocaţie şi câtă măiestrie se cere unui preot care exprimă în transformă pe ceilalţi din jur. Sfânta Liturghie este un Tabor
cultul divin întreaga artă a lumii, muzicală, dramatică, plastică, nesfârşit în care se lucrează permanent transfigurarea lumii,
oratorică etc. Iar scena pe care se oficiază este acea „privelişte până la prefacerea finală, spre care Dumnezeu conduce întregul
în ochii îngerilor şi ai oamenilor” de care vorbeşte Sf. Pavel univers prin intermediul preoţilor.
(I Cor. 4,9). Iată aşadar ce trebuie să facă un slujitor al „artei Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în cele mai multe
artelor” (τεχνη τωυ τεχνων): să convingă şi pe oameni, şi pe situaţii slujbele sfinte şi chiar Sf. Liturghie nu depăşesc limitele
îngeri de autenticitatea şi realitatea celor exprimate în cult. unui ritual, la care credincioşii asistă într-un absenteism de
Adesea printr-o simplă cădire făcută cu smerenie şi cu pătrun- statuie, iar preotul efectuează cu rigurozitate o sumă de mişcări
dere, cu artă dumnezeiască, un preot poate convinge şi mişca de mult învăţate pe dinafară, încât totul merge de la sine şi doar
sufletele mai mult decât ar face-o printr-o predică iscusită. clopoţelul final anunţă că, încă o dată, atât preotul cât şi
Să nu se înţeleagă de aici că sfătuim să se renunţe la predică, ci credincioşii „s-au achitat” de datoria lor faţă de Dumnezeu.
subliniem importanţa definitivă pe care o cuprinde în sine Înţeleasă astfel, nesfârşita bogăţie a tezaurului liturgic creştin a
fiecare aspect cultic. Dacă nu vom acorda întreaga atenţie devenit povară din ce în ce mai greu de suportat, aşa cum o
oricărui detaliu, riscăm să realizăm o lucrare discordantă şi deci greutate de câteva kilograme la început, după mai mulţi
insuficientă sau, şi mai trist, ceva caricatural. kilometri se dublează şi se triplează până la insuportabil. Din
Este adevărat că nu toţi preoţii sunt înzestraţi cu calităţi această pricină asistăm de-a lungul veacurilor, dacă citim cu
artistice şi actoriceşti excepţionale. Printr-o trăire sinceră însă, atenţie istoria liturgicii creştine, la o ajustare pe măsura vremii
şi mai ales printr-un bun-simţ creştin, cultivat consecvent şi cu şi a oamenilor, ajungându-se la missa liturgică apuseană de
răbdare, se pot împlini cu prisos toate eventualele lipsuri ale aproximativ 30 de minute, iar ortodocşii, neavând curajul
firii. Căci dacă omul este „cel ce seamănă, Cel ce face să răsară prescurtărilor prea evidente, recurg la un alt subterfugiu, vin
şi să crească este Dumnezeu” (cf. I Cor. 3,7). adică cel mai devreme pe la jumătatea slujbei, având mare grijă
Preotul se defineşte a fi omul liturgic prin excelenţă, şi să treacă la miruit, considerând mult mai important aceasta
oricât de priceput ar fi în toate, fie cărturar remarcabil, fie decât Liturghia în sine. La utrenie asistă doar paracliserul şi
gospodar neîntrecut, fie predicator vestit, fie muzician şi artist cântăreţul, iar dacă preotul este navetist asigură pe cântăreţ că
desăvârşit, dacă nu este un liturgist autentic, toate celelalte a făcut utrenia în gând în autobuz şi, după o slavoslovie cântată
132 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 133

mai pe larg, în timpul căreia se face tot ce trebuia făcut de-a necontenit în stare liturgică. Dacă pentru orice categorie de
lungul unei utrenii de aproape două ore, se intră direct în lucrare omenească s-a stabilit norma de cca 8 ore zilnic, tocmai
liturghie, fără otpust la slujba precedentă, care nici nu s-a lucrarea cea mai importantă este săvârşită cel mai puţin şi de cel
efectuat. mai mic număr de slujitori. Să nu merite oare şi Sf. Slujbă măcar
Este uşor de înţeles ce efect mai poate avea Liturghia făcută timpul cerut de o biată funcţie de notar sau de contabil? De ce
în pripă, mecanic şi fără pregătirea aperceptivă absolut nece- să se slujească numai de ocazie? În această situaţie ocazia este
sară. Şi se întâmplă exact ceea ce s-a crezut că se poate evita mai mare decât slujba şi dacă nu s-ar ivi ocazia înseamnă că nici
prin scurtarea slujbelor – golirea bisericilor. Fiindcă pe credin- slujba n-ar exista. Dimpotrivă, slujirea liturgică trebuie să
cioşi nu-i aduce şi nu-i păstrează în biserică nici scurtimea şi constituie permanenţa, iar ocaziile să se înscrie firesc pe acest
nici lungimea slujbei, ci trăirea preotului, seriozitatea lui fond luminos al necontenitei adoraţii. (Părintele Stăniloae
liturgică. Adevăraţii creştini şi preoţi se întristează atunci când constata cu amărăciune că românilor le lipseşte dimensiunea
se termină Liturghia, fiind nevoiţi să coboare din înălţimea mistică, existând prea puţine nume în acest calendar special al
cerului, unde au fost ridicaţi ca într-o răpire, în viaţa obişnuită unui popor. Dacă luăm bine aminte, puţinătatea timpului
a zilelor mohorâte, mereu aceleaşi, monotone ca un poem dedicat adoraţiei nu numai la mireni, ci şi la clerici, îndrep-
bacovian. tăţeşte oarecum tânguirea marelui teolog.)
Este definitiv constituită concepţia şi convingerea că în Când preotul va sluji în biserică cel puţin concomitent şi
cultul divin şi mai ales în Sf. Liturghie se cuprinde, implicit şi echivalent cu celelalte categorii de ostenitori ai lumii, atunci
explicit, esenţialul religiei noastre. Ştiind acest lucru, preotul multe se vor schimba în pământul acesta. Când însă ţăranul
trebuie „să stea bine, să stea cu frică” în această supremă stare trudeşte la câmp zi-lumină, din primăvară până-n iarnă; când
de trăire, de manifestare, ca prin trăire să exprime adâncimea muncitorul grăbeşte pasul la ora cinci dimineaţă să prindă
adevărului creştin, iar printr-o exprimare clară şi îngrijită a primul tramvai care să-l ducă la lucru, de unde se va întoarce
cuvântului şi a gestului liturgic să explice necontenit bogăţia seara; când profesorul semnează condica de intrare la ora opt
doctrinară şi artistică a cultului ortodox. dimineaţa şi de ieşire la ora două după-amiază etc., şi numai
Dacă şi un faimos imoral ca Jean Genet (mare dramaturg preotul se scoală când vrea şi numai dacă apare cineva să-l
francez contemporan) spune: „de două mii de ani această solicite, în rest uşa bisericii rămâne încuiată ca o lespede grea
sublimă piesă (missa liturgică) nu încetează a ne emoţiona la intrarea mormântului, zic dar că toate acestea grăiesc lămurit
profund”, ne putem uşor convinge de forţa pe care o exercită despre o tristă stare de lucruri pe care cei în drept sunt chemaţi
dintotdeauna exprimarea liturgică asupra sufletului omenesc şi grabnic să o îndrepte. E bine să nu se confunde îndelunga
nu-i de mirare, dacă ne amintim că destinul ultim al omului, răbdare a lui Dumnezeu cu uitarea şi să nu aşteptăm să fim
conform unei definiţii dogmatice, este acela de a-L slăvi pe biciuiţi ca să înteţim lucrul aşa cum bine se vede la anumite
Dumnezeu, destin de la care atât el cât şi îngerii răi s-au abătut vremuri de primejdie. Ar fi mult mai bine ca aceste vremuri să
prin păcat şi la care omul este readus printr-o puternică fie preîntâmpinate prin rugă fierbinte şi neîncetată, căci altfel
reiterare cultică. Cu tot regretul trebuie să recunoaştem însă că prohodul nu mai foloseşte mare lucru.
un procent copleşitor dintre preoţii noştri nu au vocaţie Sunt situaţii în care ţăranul la câmp şi muncitorul în
liturgică. Vreau să spun că slujesc numai ocazional şi nu petrec fabrică petrec deodată şi lucrând, şi rugându-se în taină; nu-i
134 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 135

normal ca cel pus să mijlocească acest dialog între pământ şi prefac în Trupul şi Sângele lui, iar preotul se preface în Hristos.
cer – preotul – să nu fie absent, tocmai el, de la această înfrico- Dacă nu este aşa, taina, deşi validă (conform unei formule
şătoare confruntare? Îmi amintesc totdeauna cu pătrundere că ingenioase dar nu inspirate de Duhul Sfânt – „ex opere
n-am intrat vreodată într-o minusculă bisericuţă, cu nume operato”, Fer. Augustin), nu este deplină şi fericită.
generic, din Bucureşti, şi să nu aud murmurul liturgic al unui Cunoscând, aşadar, ce urmează a se săvârşi în cadrul Sfintei
mare preot (Părintele Alexie B.), şi mi-a folosit tainicul murmur Liturghii, cum că adică va trebui să creezi (de aceea, diaconul,
poate mai mult decât înaltele cuvântări şi prelegeri univer- la începutul Sf. Liturghii, când pleacă fruntea pe Sf. Masă şi cere
sitare. Locul neclintit al slujitorului liturgic este acolo, între binecuvântarea preotului, foloseşte acelaşi cuvânt cu care
sfeşnicele împărăteşti (Apoc. 1,1-3), „în curţile Casei Domnului, începe creaţia – a face – „vremea este a face Domnului”; într-o
în mijlocul Ierusalimului” (Ps. 115,10). traducere mai precisă ar fi: „este vremea în care lucrează
Încheiem acest capitol cu o repetată subliniere a impor- Dumnezeu”), asemeni Creatorului, încă o dată, la infinit,
tanţei definitive pe care o are atitudinea cultică a păstorului universul euharistic, mai poţi oare să te prezinţi la „Lucru”
creştin pentru destinul liturgic al lumii, şi dacă reuşeşte să se nepregătit? Fiindcă, dacă Lucrarea este atât de mare – creaţie
identifice cu adevărurile exprimate, dacă adevărul cuprins în liturgică, şi eşecul, atunci când nu te-ai pregătit cu frică şi
literă ia viaţă în sufletul lui şi în slujirea lui, atunci anunţul cutremur, va fi pe măsură. Dacă în cadrul primei Creaţii omul
Mântuitorului că „Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi” integrat ei era „după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu”,
se confirmă deplin, spre bucuria cerului şi a pământului. preotul, lucrător direct şi responsabil al celei de-a doua, să fie
Deşi amănuntele şi acrivia cu care preotul trebuie să săvâr- mai puţin? Aşadar, asemeni lui Hristos, în liturghie, preotul
şească „lucrarea Domnului” sunt predate în cadrul Liturgicii, trebuie să fie şi săvârşitor personal (în chip iconomic, desigur),
îmi îngădui să le menţionez, rezumativ şi fugitiv, aici. Mai întâi şi puternic, şi jertfă sfinţită şi binemirositoare prin post,
grija pentru pregătirea sa personală cere un efort luminat şi înfrânare, rugăciune şi prin lucrarea tuturor faptelor bune.
susţinut, începând cu vecernia zilei liturgice, pe care, din Altfel, „haina se va vădi că nu este de nuntă, şi osândă voi
nefericire, puţini preoţi o mai săvârşesc. Trebuie înţeles faptul pricinui preapăcătosului meu suflet”. Iar osânda va fi aceeaşi
absolut că primul element constitutiv liturgic este el însuşi – cu a celui care, la Cina Euharistică originară, s-a prezentat cu
preotul, și dacă tocmai el nu corespunde, actul dumnezeiesc al viclenie şi trădare şi „după ce a luat bucăţica de pâine, a
Sfintei Euharistii este anulat din principiu. Să nu uităm că în ieşit numaidecât în... noapte” (In. 13,30), mai precis – în
cadrul primei Euharistii, la Cina cea de Taină, săvârşitorul a moarte (cf. Mt. 27,5). Şi nu moare numai preotul, din pricina
fost totul – şi păstor, şi miel, Arhiereu şi jertfă deodată. Şi, după nevredniciei sale, ci ucide deodată şi taina şi pe credincioşi.
cum bine ştim, toate euharistiile, de atunci şi până în vecii Iată, aşadar, care este locul preotului şi al Euharistiei în
vecilor, pe pământ şi în cer, nu vor fi altceva decât reluarea universul mântuirii. Nu putem să mai greşim, de vreme ce
„astăzi” a celei săvârşite „în vremea aceea”. Doar că, din ico- cunoaştem toată adâncimea şi bogăţia Tainei.
nomie divină, Hristosul văzut de la Cină este substituit de Acestea despre săvârşitor.
preotul Vasile, Gheorghe, Ion etc., iar Trupul şi Sângele Lui se Cât priveşte jertfa propriu-zisă, nu mai puţină grijă se cere
prezintă sub forma pâinii şi a vinului, ca şi atunci. În cadrul şi aici, pentru ca marea lucrare să se împlinească. Vinul, pâinea
fiecărei Euharistii, avem o îndoită prefacere: pâinea şi vinul se şi apa (mereu structura treimică a universului divin!) trebuie
136 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 137

să fie ca la începutul lumii „bune foarte” (Fac. 1,31). Cele mai În concluzie, reamintim preoţilor că în liturghie „facem” în
grele păcate ale preotului, pentru care vin blestemul şi mânia chip tainic şi iconomic, dar nu mai puţin real, un Dumnezeu
lui Dumnezeu peste casa lui şi peste parohie, sau, prin exten- viu, pe Care Îl împărtăşim şi Îl mâncăm, nu „simbolic”, ci
siunea nevredniciei la scară naţională – peste neamul lui, sunt dumnezeieşte de real (cf. In. 6,48-63). Dar, să nu uităm; este
cele liturgice. Fiindcă foarte mulţi preoţi, printr-o atitudine jertfă înţelegătoare. Iar dacă noi suntem neînţelegători, asemeni
iresponsabilă faţă de chipul integru al jertfei, batjocoresc cele lui Adam cel neascultător, „cu moarte vom muri” (Fac. 2,17).
sfinte. La acestea se referă Sf. Ioan Hrisostom când face afir- Să nu fie!
maţia cutremurătoare: „socotesc că puţini preoţi se mântuiesc”, Ne-am referit până acum la starea liturgică interioară cu
iar părintele Benedict Ghiuş spune, încă şi mai înfricoşător, că care preotul adevărat stă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
„cea mai cumplită prigoană împotriva Bisericii este nevrednicia Dar nici starea văzută nu trebuie neglijată, fiindcă cele dinafară
slujitorilor ei”. Pe lângă calitatea îndoielnică a elementelor sunt reflectarea fidelă a celor dinlăuntru şi cele dinafară
jertfei, care reflectă lipsa de dragoste a preotului pentru lu- influenţează hotărâtor pe cele din adâncuri. Îmi amintesc că un
crarea lui Dumnezeu, modul săvârşirii acesteia (pe Sf. Disc abia prieten străin, un psiholog de excepţie, întrucât îmi scosesem
se zăresc câteva bucăţele de pâine tăiate strâmb, doar de formă, reverenda spre a-l însoţi la un restaurant să servim masa, m-a
iar în fundul potirului, uneori coclit, un strop de vin acru, întrebat, privindu-mă foarte atent: „Faptul că ţi-ai scos reve-
turnat dintr-o sticlă jegoasă) defineşte personalitatea liturgică renda nu ţi-a modificat psihologia? Nu te simţi altul?” Şi avea
(sau antiliturgică) a slujitorului. Răspunsul preotului în ase- perfectă dreptate.
menea situaţie a venit ca din partea unui mare „teolog”, şcolit Sub aspectul văzut al lucrurilor (şi nu numai) secularizarea
la Bucureşti sau la Sibiu: „păi, totul este simbolic”. Reţineţi, a adus mari şi dureroase schimbări şi căderi de nivel în preoţia
simbolic, un simbol. În toată această atitudine antiliturgică a ortodoxă. În primul rând, prea puţini preoţi (se pot număra pe
unor preoţi (din păcate, sunt foarte mulţi!) depistăm influenţa degete) mai poartă reverenda, ca uniformă sacră. Încă şi mai
nefastă a scolasticii dogmatiste apusene, unde viaţa cea puţini mai poartă barbă, potcapiu, cruce etc., semne distinctive
adevărată – pâinea dospită – ενζημον şi vinul au fost ucise şi specifice, fără de care preotul se scufundă în anonimatul celor
într-o frântură de aşa-zisă pâine simbolică, uscată, ostie – şapte miliarde de locuitori de pe Terra. Ateismul comunist a
αζημον, adică fără viaţă. Este rezultatul bimilenar al sinistrei încurajat această „dezgolire” a chipului preoţesc şi, odată cu
formule a validităţii formale şi impersonale – ex opere operato, aceasta, a secerat puterea tainică pe care o confereau preotului
armă cumplită pe care preoţii nevrednici o mânuiesc cu dibăcie însemnele sale inconfundabile. Fiecare detaliu care alcătuieşte
şi cu dezinvoltură „dogmatică”, spre a lor pieire. Este sinucidere chipul distins şi distinct al preotului este hotărât de Biserică,
(vezi Iuda, care primeşte numai pâine) liturgică. având rolul său precis şi hotărâtor, în destinul mare al slujirii
Cât priveşte căldura, nuanţa cea mai grăitoare pentru viaţa sacerdotale. Oare mai crede vreun preot că nu se cunosc
Tainei, aceasta, atunci când nu este uitată cu desăvârşire, este motivele pentru care se renunţă la cele amintite? Cum oare
adăugată în cantitate ultrasimbolică şi este pur şi simplu rece. soldatul, ofiţerul, marinarul, poliţistul chiar, medicul etc. îşi
Aşa să fi fost sângele lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi om etalează cu mândrie uniforma, şi se bucură de toată deferenţa
adevărat, de care ne-a împărtăşit cu toată dragostea Lui şi autoritatea care izvorăsc exact din uniforma respectivă, iar
fierbinte pentru noi? (cf. In. 3,16). preotul, purtătorul uniformei sfinţeniei, să se ruşineze şi să o
138 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 139

lepede? Dincolo de cuvinte şi gesturi specifice, uniforma învierea e mai greu. Moartea e totul. Iar Mântuitorul a definit
propovăduieşte în tăcere pe Dumnezeul pe care Îl slujeşti. Iar şi această situaţie, răspicat şi fără echivoc: „unde e comoara
lipsa lor ne încredinţează despre alte slujiri. Dacă le purtăm voastră, acolo este şi inima voastră”.
numai de ochiul ierarhului, iar de ochiul lui Dumnezeu nu ne Dar în toate religiile, piramidele şi mausoleele au fost mult
temem, înseamnă că pe El Îl socotim mai neînsemnat decât pe mai somptuoase şi mai durabile decât templele şi jertfelnicele
oameni. Aşa cum foarte jenante apar astăzi formulele slugarnice lor. Necredinţa sau cultul morţii a prevalat întotdeauna. O ade-
şi oportuniste ale preoţilor şi diaconilor de tipul: „binecuvântaţi vărată replică creştină, în afară de mormântul gol al Celui
Înalt Prea Sfinţite Părinte Arhiepiscop etc. ...” iar lui Dumnezeu răstignit şi înviat, s-ar mai putea vedea în Spania, lângă Madrid
Îi poruncim scurt şi cuprinzător: „Binecuvântează, Doamne...!”. (în vecinătatea Escorialului), unde ultimul mare general
Ceea ce m-a mirat mereu este aceea că nu am întâlnit încă creştin, Francisco Franco, a ridicat peste mormântul tuturor
niciun ierarh care să intervină autoritar şi înţelept, şi să celor căzuţi în cel mai sângeros război din Europa secolului XX
potolească zelul mult prea transparent al slugarnicului – războiul civil din Spania, 1936 –, îngropaţi laolaltă şi cei de
subaltern. Fiindcă tot ceea ce iese din rânduiala sacră şi din stânga, şi cei de dreapta sub un munte impunător, cea mai
buna-cuviinţă nu numai că nu cinsteşte mai mult, ci chiar mare cruce din lume, al cărei vârf, cu adevărat, se pierde în cer,
depreciază linia dreaptă şi sfântă. Barocul formulelor de în înviere. Iar la moarte, a lăsat cea mai ortodoxă moştenire
adresare din interiorul ierarhiei bisericeşti ortodoxe nu mai este creştină – monarhia, instaurată cu mâna lui, şi de aceea Spania
de mult foarte... ortodox. Iar marele sculptor Fidias, autorul apare astăzi drept cel mai normal stat din Europa secularizată
celei mai simple şi lineare arhitecturi de pe Acropole, spunea şi alienată iremediabil. Franco ar trebui canonizat, ca unul
confraţilor lui care, câţiva paşi mai la vale, înălţaseră parthe- care a salvat creştinismul în Europa atee şi păgână a sfârşitului
nonul cu statui somptuoase şi falduri baroce: „le faceţi bogate de mileniu schismatic (1054 şi 1517) şi ireligios ateu (sec. XVIII
fiindcă nu ştiţi să le faceţi frumoase”. – revoluţia franceză şi XX – revoluţia bolşevică).
De asemeni, mai trebuie semnalat şi un alt aspect, pe cât de
jenant, pe atât de evident în unele situaţii; am văzut, vreau să
spun, biserici neîngrijite, sărmane şi înfrigurate, iar vila
preotului strălucea măreaţă şi luxoasă peste fire. Deci preotul
stătea mai bine decât Dumnezeu. Nu cred că ar mai fi nevoie de
2. Predica şi cateheza – mijloace
comentarii. Aşa cum există sate foarte bogate, cu gospodării de pastoraţie
exemplare, iar bisericuţa pare să fie cenuşăreasa localităţii
respective. Şi întrucât Mântuitorul ne-a avertizat cu străşnicie CONDIŢIILE DE ÎNDEPLINIT ÎN ACTIVITATEA
că „nimeni nu poate sluji la doi domni”, nu mai încape nicio CATEHETICĂ ŞI PREDICATORIALĂ
îndoială cui se slujeşte în satul bogaţilor nemilostivi, cu
bisericuţa săracului Lazăr. În altă parte am văzut cavouri de Obligaţia propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu în Biserică
sute de milioane, adevărate opere de artă, iar biserica era din este primordială şi mereu necesară. Activitatea Mântuitorului
scândură putrezită de vremuri. Desigur, e greu şi delicat să-i debutează cu vestirea Împărăţiei cerurilor: „Atunci a început
reproşezi omului că se pregăteşte aşa de bine de moarte; cu Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
140 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 141

Împărăţia cerurilor” (Mt. 4,17; Mc. 1,14; Lc. 10,9) şi porunca Hrisostom – Gură de Aur –, tocmai din slujirea plină de râvnă
propovăduirii este cea dintâi dată apostolilor Săi: „Mergând, şi pricepere a acestui fundamental aspect al slujirii creştine.
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Preotul este mai întâi „slujitor al cuvântului”, şi a nu
Fiului şi al Sf. Duh” (Mt. 28,19), iar în altă parte îi îndeamnă: predica înseamnă a-şi anula propria-i slujire, iar acolo unde nu
„Mergând în toată lumea, predicaţi Evanghelia la toată zidirea” predică el vor veni alţii care să abată de la adevăr şi de la
(Mc. 16,15) şi ei au ascultat întocmai: „venind Duhul Sfânt biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot şi
peste ei, au fost martori ai Lui la Ierusalim şi în toată Iudeea şi sunt uşor înşelaţi de cei care au arătat râvnă în slujirea
în Samaria şi până la marginea pământului”, (Fap. 1,8) minciunii. Slujbele pline de evlavie şi cuvântul de învăţătură
împlinindu-se cuvântul psalmistului: „În tot pământul a ieşit neobosit au fost strajă nebiruită în calea oricăror atacuri străine,
vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18,4). Pentru iar acolo unde a fost „foamete de auzire a cuvântului lui
cel mai mare predicator din toate timpurile, Sf. Ap. Pavel, Dumnezeu” (Amos 8,11) prea lesne s-a strecurat diavolul „ca
predicarea cuvântului era problemă de viaţă şi de moarte: „vai un leu răcnind” şi înghiţind prin înşelăciune pe cei neînvăţaţi
mie de nu voi propovădui” (I Cor. 10,16) pentru că, spune el, de păstorul lor.
„cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? şi cum vor auzi Dacă predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit
fără propovăduitor?” (Rm. 10,14). Apostolii la rândul lor au
obligaţie de căpetenie în activitatea slujitorilor în toate tim-
poruncit cu tărie ucenicilor lor, şi prin ei şi nouă, zicând:
purile, astăzi, când singurul loc de învăţătură religioasă a rămas
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp,
amvonul27, se impune ca această activitate a preotului să se
mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelungă răbdarea şi dând
concentreze cu toată atenţia şi sârguinţa în acest punct, devenit,
necontenit învăţătură. Fă lucrul evanghelistului şi fii cu toată
mai mult ca oricând, hotărâtor. Ca preotul să poată „sfinţi întru
inima la slujba ta” (2 Tim. 4;2,5). După cum roadele câmpului
adevăr” (In. 12,17) pe enoriaşi, trebuie mai întâi „să-i înveţe pe
trebuie semănate şi îngrijite mereu, şi ţarina duhovnicească
are necontenită nevoie de sămânţă bună şi de semănător ei cuvântul adevărului”. Predicarea cu putere şi cu înţelepciune
iscusit, după cum lămurit ne arată parabola evanghelică a învăţăturilor creştine mântuitoare este semnul neîndoielnic
( Lc. 8,5-15). Istoria creştină certifică lucrul predicatorului că preotul este treaz şi biserica este vie, că ţarina dată lui rodeşte
neîntrerupt, de la Hristos şi până astăzi, şi suntem nădăjduiţi grâul cel bun al Împărăţiei şi nu o vor năpădi buruienile
că Dumnezeu nu va lipsi omenirea niciodată de cei ce înflă- otrăvitoare ale învăţăturilor pierzătoare de suflet.
cărează inimile doritoare de bine cu focul sacru adus în lume de Lumea întreagă se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu
Însuşi Cuvântul întrupat (Lc. 12,49), având mărturia Lui că, fără iar viaţa enoriei stă pe cuvântul preotului; în parohia unui mare
îndoială, cuvântul va supravieţui cerurilor şi pământului: predicator n-au pătruns niciodată „cei ce strică cuvântul lui
„Cerurile şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor Dumnezeu”. Acolo unde „lumina luminează în întuneric,
trece” (Mt. 24,35). acesta nu o poate birui” (In. 1,5) şi printr-un bun învăţător
Elocinţa sacră, această dumnezeiască artă, îşi are istoria ei creştin „lumina lui Hristos luminează tuturor” (Liturghia
distinctă și strălucită, pe cerul ei profilându-se adesea nume de ______________
inegalabilă măreţie şi neştearsă amintire, iar cel mai mare 27
Această lucrare a fost scrisă înainte de 1989, când Biserica nu putea
orator sacru din toate vremurile şi-a dobândit renumele de vorbi decât în biserică.
142 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 143

Darurilor mai înainte sfinţite). Locul specific predicii este care predică numai când predică, acela nu predică”. În orice
desigur în cadrul Sfintei Liturghii, ca parte integrantă a ei, ceea situaţie şi în orice moment cuvântul preotului să fie o mărtu-
ce ne dovedeşte că predica, pe lângă aspectul ei didactic, are şi risire de credinţă; este absolut imposibil ca acelaşi preot care a
forţă sacramentală, putere dobândită din trupul Liturghiei, în fost invitat într-un loc sâmbătă seara unde s-a aflat cu mai mulţi
care a existat structural din început. enoriaşi şi unde a vorbit sau chiar a cântat într-un duh
Aşa cum Sf. Liturghie are şi un aspect învăţătoresc, tot necreştinesc, a doua zi să creadă că îi va convinge pe aceiaşi
astfel şi predica dobândeşte duh sfinţitor, pătrunzând în inimile enoriaşi printr-o predică, oricât de ireproşabilă ar părea la
ascultătorilor, transfigurându-i şi înălţându-i spre priceperea şi prima vedere. Dacă predica, mărturisirea creştină, „cuvântul
primirea celor dumnezeieşti. cel dres cu sare” (Col. 4,6) al înţelepciunii duhovniceşti nu
Sf. Liturghie nu este numai „taină a comuniunii şi a devine stare permanentă în viaţa preotului, roadele sunt
harului, ci este şi taină a cuvântului” aşa cum ne încredinţează întâmplătoare şi nu sunt durabile. Oratoria, oricât ar fi de
textele patristice din zorii creştinismului, dintre care cităm pe strălucită, dacă nu-şi are acoperire în viaţa preotului, poate cel
Sf. Iustin Martirul, Apologia I, 67,3-5: „Iar în aşa-zisa zi a mult să învingă, dar nu să convingă.
soarelui (Duminica) se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la Niciun act liturgic nu trebuie săvârşit fără să fi fost descifrat
oraşe sau la sate, şi se citesc Memoriile apostolilor sau scrierile sensul lui religios, ca ceea ce credinciosul a înţeles mai întâi cu
profeţilor, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul mintea să primească în inimă. Altminteri riscăm să degenerăm
încetează, întâistătătorul ţine un cuvânt, prin care sfătuieşte şi în magicieni sau săvârşitorii unor automatisme fără niciun
îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături; după care, efect, asistenţa purtând pe chipul ei semnele perplexităţii sau
încetând noi rugăciunea, se aduce pâine şi vin şi apă... şi se dă cel mult o „binevoitoare nepricepere”. Lipsa unei învăţături
fiecăruia să se împărtăşească din cele ce au fost sfinţite prin unitare şi susţinute din partea preoţimii a dus la apariţia unor
euharistie...”. forme de cult, sau pretinse a fi cult, dintre cele mai bizare şi
Toţi istoricii şi liturgiştii creştini afirmă că nucleul vieţii variate, dobândindu-şi de la o regiune la alta putere de „obicei
religioase primare era constituit din predică şi frângerea pâinii; local” şi pe care un preot nou venit, foarte greu (sau deloc) le
şi astăzi, ca şi atunci, lucrarea de sfinţire şi cea de luminare mai poate îndrepta şi, în această luptă inegală, dacă preotul nu
trebuie să fie pururi laolaltă, fiind cele două aripi ale sufletului este destul de înţelept şi tenace, sfârşeşte fie prin a adopta
doritor de înălţare. respectivele inovaţii, fie prin a risca să fie socotit ca „stricător
Una fără cealaltă înseamnă mutilare, şi cei ce nu îndepli- de tradiţie”.
nesc bine lucrul vor da seamă la judecata lui Dumnezeu, Căruia Şi mai tristă este situaţia atunci când unii preoţi încurajează
nu i-au fost „slujitori credincioşi şi buni”, ci „răi şi leneşi”, şi practică asemenea aberaţii dintre care cea mai răspândită este
lăsând pradă turma „lupului celui înţelegător”, diavolului. aşa-zisa „deschidere a cărţii”. Sfânta Evanghelie devine un
În afară de predica propriu-zisă, liturgică, de care am obiect magic cu răspunsuri potrivite pentru toate nevoile,
amintit, preotul este dator să propovăduiască cu „timp şi fără pentru toate lucrurile, pentru toate situaţiile, încât duhul cel
timp” (I Tim. 4,2), să folosească orice prilej pentru a lămuri pe pitonicesc de la Delfi sau cel exorcizat de Sf. Pavel la Filippi
oameni asupra adevărurilor vieţii creştine. Parafrazând o rămâne o biată stârpitură, născut înainte de vreme, faţă de
maximă patristică asupra rugăciunii, putem spune că „preotul dimensiunile uriaşe dobândite de cel actual. Explicaţia dată însă
144 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 145

acestui dezonorant obicei, şi atunci, şi acum, este aceea amintită de lut al omului pentru a-l face „fiu al luminii şi moştenitor al
de Faptele Apostolilor 16,16: „aducerea de mult câştig stăpâ- veşnicelor bunătăţi”, pentru a-l face din „fiu al trupului”
nilor săi”. În loc să „deschidă cartea”, preotul ar trebui să deschidă cetăţean al Raiului şi fiu al lui Dumnezeu după har. De aceea
mintea oamenilor şi să-i înveţe care este „adâncul bogăţiei şi al preotul trebuie să se întrebe mai ales în momentul acesta care
înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu” (Rm. 11,33). Şi suntem nu-i omenesc, cine este el şi de ce l-a ales Dumnezeu28 şi l-a
încredinţaţi că cei mai mulţi aceasta fac, „ca să nu se defaime aşezat la răscrucea dintre cer şi pământ să mijlocească suprema
Evanghelia lui Hristos”. Biserica şi viaţa preotului, învăţătura întâlnire, tainica îngemănare dintre omenesc şi dumnezeiesc
lui „cu timp şi fără timp” să devină cea mai înaltă şcoală, izvor în spaţiul sacru al Sf. Taine?
nesecat de adevăruri dumnezeieşti, unde preotul să fie Orice altă lucrare, cea învăţătorească ori cea de îndru-
totdeauna gata să dea răspuns oricui l-ar întreba: „Părinte, ce mător, îl obligă pe preot să fie mereu pregătit; dar, ca săvârşitor
trebuie să fac ca să dobândesc mântuirea?” Pentru că preotul, al lucrării de sfinţire, preotul nu poate să fie decât „nevinovat
spune Sf. loan Hrisostom, „îngerul Domnului este” (Împărţirea cu mâinile şi cu suflet neprihănit”.
de grâu, p. 432), iar rostul îngerului, după cum îl defineşte Cunoscând bine conţinutul Sf. Taine şi sensul lor funda-
numele, este acela de a vesti tainele lui Dumnezeu. Strigătul mental, preotul va sluji de fiecare dată cu acelaşi sentiment
înfricoşat al Ap. Pavel „vai mie de nu voi propovădui!” să copleşitor ce rezultă din măreţia lucrării şi din firea noastră atât
stăruie necontenit în mintea preotului şi lucrul lui să fie, fără de slabă şi nevrednică în sine dar învestită de Dumnezeu cu
preget, „lucrul evanghelistului” (II Tim. 4,5). această „putere de sus”. Chiar dacă ar săvârşi de mii de ori
aceeaşi Sf. Taină el nu trebuie să uite niciodată că nu taina se
repetă, ci ocazia săvârşirii ei; dar mai ales trebuie să fie mereu
conştient că cel ce primeşte Sf. Taină este mereu altul şi deci,
3. Sfintele taine – mijloace şi prilejuri atât acela cât şi taina rămân unicat. Pericolul cel mai mare de
de pastoraţie care n-au scăpat decât adevăraţii slujitori este rutina, mecani-
citatea la care se ajunge după un oarecare timp şi care anulează
Statura cristică cea mai înaltă a preotului se conturează cu strălucirea unică a momentului dumnezeiesc al Sf. Taine.
toată pregnanţa în slujirea de sfinţire a oamenilor prin săvâr- Pe lângă slăbiciunile şi defectele pe care fiecare preot le
şirea asupra lor a Sfintelor Taine, aşezate de Biserică pentru poartă cu sine personal şi specific şi pe care, cei mai mulţi, nici
mântuirea celor ce cred în Hristos. Pe cât sunt de necesare nu s-au străduit să le depăşească, în dreptul Sf. Taine s-a mai
Sfintele Taine pentru mântuire, pe atât de important este rolul produs cu vremea o altă cădere, un adevărat „păcat originar”
preotului în aceste momente esenţiale din viaţa omului, încât cum îl denumeşte un teolog contemporan (Schmemann) şi
una fără cealaltă nu se poate, iar amândouă împreună constituie
temeiul vieţii creştine pe pământ de două milenii. Este cu ______________
Marele duhovnic şi teolog, Părintele Arsenie Delamare, spune: „Iată,
adevărat înfricoşătoare taină (mysterium tremendum) că
28

sunt preot de mai bine de jumătate de veac, şi nu pot nici astăzi să nu mă


această dumnezeiască putere a harului sfinţitor coboară, la întreb, ori de câte ori intru prin sfintele uşi: cine sunt eu ca să trec prin
invocarea preotului şi prin mâinile lui ridicate la cer, în vasul uşile împărăteşti?”.
146 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 147

anume: sub influenţa cazuisticii de inspiraţie occidentală s-a membru alcătuitor. Vreau să spun că Taina nu se sfârşeşte cu
trecut la analiza Sf. Taine şi s-a accentuat distincţia între formă apolisul formal, ci rămâne ca o realitate vie şi lucrătoare pentru
şi esenţă (conţinut) până la o dihotomie absurdă şi riscantă în toată viaţa şi atunci contează foarte mult câtă râvnă şi putere a
interiorul tainei. Explicitarea exagerată ce se învârte la nesfârşit aşezat preotul în cei care i-au fost încredinţaţi de Dumnezeu
în jurul formulelor: ex opere operantis şi ex opere operato spre sfinţire şi luminare. Cei mai mari criminali din ultimele
(terminologia nu lasă nicio îndoială asupra provenienţei) a dus două secole, din nefericire, mai toţi creştini din punct de vedere
la sărăcirea momentului şi a actului în sine, care trebuie să fie formal, pot să prezinte un certificat de botez foarte valid. Şi
unic, unitar şi total. Pur şi simplu s-a ajuns la situaţia absurdă atunci stai să te întrebi cine a greşit şi cine nu a respectat întru
în care şi preotul şi asistenţa sunt doar nişte spectatori la un act totul şi până la capăt rânduiala sacră? Nici într-un caz Duhul
ce se „operează de la sine” fără să-i implice personal şi esenţial. Sfânt! Într-o secundă de sinceritate şi responsabilitate supremă
Este adevărat că puterea tainei în momentul săvârşirii conduce preoţimea creştină va trebui să-şi asume o parte din vină, dacă
neabătut la validitatea formală a actului, dar abordată astfel, nu cumva toată vina.
forma, oricât de validă, nu va revela şi conţinutul tainic şi sfânt Pe lângă conţinutul lor dumnezeiesc, Sf. Taine prezintă în
al actului fundamental săvârşit în Taină. Cei mai mulţi slujitori viaţa Bisericii şi momente de cea mai bogată şi frumoasă
nu mai poartă cu ei din timpul studiilor decât o vagă amintire sărbătoare şi prin aceasta impun şi mai mult atenţie totală.
despre o anumită formulă cu putere absolută care, indiferent Spre exemplu Taina Cununiei, reperul hotărâtor în viaţa a
de vrednicia sau nevrednicia celui care săvârşeşte lucrarea doi tineri, trebuie aşezată în amintirea lor de aşa fel încât să le
sacramentală, va realiza actul respectiv de la sine. Dacă instru- lumineze şi să le încurajeze întreaga existenţă, care nu-i întot-
mentul prin care se realizează actul respectiv nu prezintă nicio deauna limpede şi fericită. Să ne fie cu iertare, dar nu cred în
importanţă, mergând până la capătul acestei absurdităţi s-ar cununiile făcute cu zecile în aceeaşi zi, în aceeaşi biserică şi de
putea ajunge la înlocuirea lui cu un alt instrument care să aceiaşi slujitori. Nu-i de mirare că tinerii cununaţi cu grămada
execute în mod automat gesturile şi formulele de rigoare, mai şi la repezeală mai vin la aceeaşi biserică de două, trei ori,
ales că perfecţionarea tehnică actuală poate realiza orice desigur în alte formule matrimoniale, până când, în sfârşit,
minune. Deci s-ar putea, într-o zi, să introducem şi în biserică lucrurile se împlinesc oarecum. Dacă pe preoţii respectivi îi lasă
robotul liturgic. Este foarte adevărat că săvârşitorul Sf. Taine indiferenţi tristul eveniment atât de generalizat în lumea
este Duhul Sfânt, dar este posibil ca preotul să nu simtă că în creştină azi, pe Dumnezeu nu cred că nu-L întristează. Şi nu-i
clipa aceea Duhul Sfânt săvârşeşte prin el minunata lucrare, că singurul motiv de „întristare după Dumnezeu”! În ceea ce
Acesta poartă atunci chipul lui şi lucrează cu mâinile lui? Fierul priveşte Sf. Maslu, ca să luăm un alt exemplu, dacă Samariteanul
cuprins de foc nu-i nici mai puţin luminos şi, mai ales, nu-i mai milostiv n-ar fi pus suflet şi iubire, numai untdelemnul şi vinul
puţin fierbinte decât focul însuşi. Aşa că o inimă de fier dacă ar nu ar fi vindecat nicicum pe cel rănit de moarte în pustiul
avea, un preot adevărat, când săvârşeşte Sfintele Taine, nu Ierihonului. Când însă pui toată fiinţa ta în mişcare, şi numai
poate să rămână nepăsător şi absent fără riscul de „a fi lepădat „cu tină poţi să faci să se sălăşluiască lumina în ochii orbi ai
dintre slujitorii Duhului”. Ca să nu mai vorbim de efectul lumii” (vezi rugăciunea Aghiazmei). Prin urmare preotul tre-
permanent al validităţii sacramentale atât în subiectul direct al buie să înţeleagă exact importanţa şi frumuseţea Sfintelor
Tainei cât şi în societatea creştină în care acesta va trăi ca Taine, să le perceapă ca pe momentele împărăteşti ale slujirii
148 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 149

lui şi să se manifeste întocmai. Prin Sfintele Taine, mai ales prin uriaş, iertarea păcatelor şi, deci, mântuirea?! Nu cumva se trece
ele, putem să mântuim lumea sau să o pierdem. Mai mult, gene- prea uşor peste o problemă atât de gravă?
raţiile preoţeşti de azi şi de mâine au foarte mult de recuperat Repetăm, însă, că doar în aparenţă problema spovedaniei
din terenul pierdut de câteva secole cu adevărat obscure, este simplă, fiindcă, de fapt, este lucrul cel mai delicat şi, prin
începând exact cu aşa-zisa „perioadă a luminilor”, de sorginte urmare, cel mai anevoios. În dreptul lui se cere întreaga
franţuzească. Faptul că la noi obligativitatea săvârşirii Sf. Taine iscusinţă a preotului aşa cum, pentru un medic trupesc, cel mai
a rămas întreagă, încât cu greu afli un român nebotezat şi greu lucru este aflarea diagnosticului, tratamentul urmând a se
necununat, este cea mai mare şansă prin care să redobândim aplica în raport cu descoperirea naturii suferinţei. Cât de dificil
pentru Dumnezeu un popor binecuvântat. este momentul spovedaniei se probează de fiecare atunci când
Existând aceste forme pretutindeni în ţară, chiar dacă nu trebuie să înfrunte această clipă care nu-i altceva decât un
mai au nimic din intensitatea şi plinătatea creştină originară, minim fragment din marea judecată finală, care, la rândul ei,
constituie un prilej unic pentru o lucrare sfinţitoare atotcu- nu-i decât o spovedanie universală şi definitivă. Că este foarte
prinzătoare. Fericiţi vom fi dacă măcar acum „vom cunoaşte greu să te spovedeşti se vede uşor din faptul că din mulţimea
clipa cercetării noastre” (Lc. 20,42) şi să aducem acest neam, creştinilor abia un minim procent fac acest lucru în mod
ofrandă sfinţită lui Dumnezeu! constant chiar dacă numărul celor care păstrează cât de cât
legătura cu Biserica este mare. Iar şi dintre cei ce se spovedesc,
doar unul dintr-o mie ştie să facă aceasta în adevăratul şi
deplinul sens al cuvântului. Sunt atât de rari cei ce ştiu să se
spovedească în profunzime şi amănunţit, că un mare duhovnic
4. Spovedania – principalul mijloc îi poate reţine pe de rost pe cei care au ajuns în dreptul lui
de pastoraţie de-a lungul unei vieţi. Am insistat asupra acestui aspect tocmai
pentru a sublinia „lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adân-
cimea” acestei înfricoşătoare taine, fiindcă în Ortodoxie ea
PERSONALITATEA DUHOVNICULUI; EPITIMIILE rămâne momentul esenţial, ocupând cu adevărat locul central
ŞI PĂSTRAREA SECRETULUI SPOVEDANIEI între Sf. Botez, care-i fundamental, şi între Sf. Euharistie, care
este încununare sau răsplată.
„Cel ce şi-a cunoscut păcatul său În ceea ce-l priveşte pe duhovnic, faptul că această supremă
este mai mare decât cel ce înviază morţii.” artă creştină, arta moşirii sufletului, a ajuns o instituţie gene-
(Pateric) ralizată, acordându-se aproape fără excepţie odată cu hirotonia,
aceasta complică şi impietează şi mai mult asupra valorii şi
Între lucrurile minunate pe care le aflăm în Creştinism, importanţei supreme pe care o are duhovnicia. Şi chiar dacă
cel care reţine atenţia cel mai mult este faptul spovedaniei. astăzi toţi preoţii sunt duhovnici de drept, pe adevăraţii
La prima vedere, fenomenul mărturisirii pare foarte simplu şi duhovnici, cei de fapt, îi descoperim atât de rar şi atât de greu,
aproape că trezeşte oarecare nedumerire; cum adică, printr-un că drumul spre un asemenea punct de întâlnire capătă cu
gest atât de simplu în aparenţă, să se realizeze un lucru atât de adevărat caracterul unui pelerinaj spre absolut.
150 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 151

Asupra Spovedaniei s-au scris multe şi interesante pagini, în care acest „ultim asalt” se dă de câteva sute de credincioşi,
ceea ce subliniază încă şi mai pregnant importanţa maximă a stai să te întrebi dacă aşa ceva se mai poate numi spovedanie?!
acestei dumnezeieşti lucrări, şi orice preot conştiincios va Trebuie multă osârdie din partea preotului să reuşească a face
cerceta cât mai mult şi cât mai des scrierile de mare valoare de o bună educaţie enoriaşilor săi în ceea ce priveşte timpul şi
care nu este lipsită literatura religioasă. În afară de Pidalion şi modul spovedaniei.
de Sf. Scriptură, care nu este altceva decât o neîntreruptă De multe ori şi în special creştinii de la sate înţeleg să
spovedanie a omului în faţa lui Dumnezeu, se pot cerceta spovedească preotului faptele bune, un cadru general şi foarte
necontenit în acest sens cărţi vestite ca: Mântuirea păcătoşilor redus ca: „am postit, n-am omorât pe nimeni, zic rugăciunea în
de Agapie Criteanul, Patericul, atât cel vechi cât şi cel ro- fiecare zi, nu m-am certat cu nimeni...”. Auzindu-i îţi vine în
mânesc, scris de Ieromonahul Ioanichie Bălan şi Filocalia minte rugăciunea fariseului din pilda respectivă, deşi aici nu-i
în douăsprezece volume, tradusă şi comentată de Pr. Prof. vorba de fariseism, ci de nepricepere şi lipsă de educaţie
D. Stăniloae. Facem aceste trimiteri la izvoarele mari fiindcă în religioasă. Este vorba de acea nesfârşită sărăcie duhovnicească,
aceste câteva pagini nu vom reuşi decât să surprindem câteva de un creştinism osificat ca acele urme de protozoare pe care
sugestii. geologii le descoperă prin văile unor râuri secate de milenii.
Precizăm că la scaunul spovedaniei se ia pulsul religiozităţii Greu să găseşti preot care să nu rămână descumpănit în faţa
adevărate, luminoase şi profunde, dintr-o comunitate creştină. unui astfel de munte al împietririi şi trebuie mult curaj să
Sunt atât de rari marii duhovnici încât în faţa uşilor lor vei afla
încerci să urneşti din loc acest munte.
zi şi noapte mulţimi nesfârşite care vin de pretutindeni la
Este adevărat că, mai ales aici, răspunsul Mântuitorului:
această minunată „scăldătoare a Siloamului”. În general creş-
„cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la
tinii de azi, poate dintotdeauna, nu prea ştiu să se spovedească
Dumnezeu” (Lc. 12,27) este singurul în stare să te mai
şi mulţi caută un duhovnic iscusit care să ştie cum să conducă
încurajeze şi să-ţi mai lase o şansă. Trebuie multă plugărie să
acest proces, această judecată, pentru a se ajunge la „tot ade-
vărul”. Printre neajunsurile şi dificultăţile cele mai frecvente mai desţeleneşti asemenea ogor, nelucrat de multă vreme cum
în acest domeniu, la loc de frunte se află aceea că, în majori- se cuvine.
tatea cazurilor, credincioşii amână spovedania până la sfârşitul În general momentul acesta, care trebuia să fie cutre-
zilelor, când este aproape imposibil să mai dezlegi sufletul din murător, s-a golit puţin câte puţin şi a ajuns o simplă normă
ţesătura unei vieţi întregi şi să mai poţi realiza un teren bun printre altele, pe care trebuie să le îndeplinească orice creştin
pentru roadele pocăinţei, adesea nemaifiind nici timpul fizic cumsecade, pentru a-şi linişti conştiinţa, să poată dormi liniştit.
pentru aceste roade, întrucât nu puţine sunt cazurile când Spovedania nu este o obligaţie, formală şi juridică, ci este o
prima spovedanie rămâne şi ultima, cea de pe patul morţii. În necesitate fiinţială; prin ea se iese din singurătatea şi izolarea
această situaţie spovedania nu poate fi decât formală şi numai păcatului, a vinovăţiei consumate în tăcere şi jenă, la libertatea
Dumnezeu ştie dacă mai foloseşte la ceva. Tot la formalism comunicării cu semenii, faţă de care nu mai ai nicio vină; nu
duce şi situaţia, iarăşi extrem de frecventă, în care toţi numai că eşti izbăvit de remuşcarea greşelilor săvârşite, dar ai
credincioşii, aproape fără excepţie, se îngrămădesc în ultima redobândit acea nevinovăţie după care sufletul suspină
săptămână a postului şi, dacă s-ar putea, în aceeaşi zi. În cazul neîncetat, ca după un paradis pierdut. Redobândim starea de
152 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 153

puritate şi inocenţă specifică pruncilor, starea necesară pentru Spovedania este momentul unei mari tămăduiri fiindcă
dobândirea Împărăţiei (Mt. 18,3). Trebuie să înţelegem însă că păcatul este boala sufletului şi din adâncuri va ieşi, mai devreme
nu este uşor să câştigi încrederea totală a păcătosului care, sau mai târziu, la suprafaţă, îmbolnăvind şi trupul. De aceea
tocmai din pricina vinovăţiei, este şi suspicios şi îndărătnic. Mântuitorul aborda pe bolnavi mai întâi sub chipul spo-
De aici necesitatea ca preotul să fie cu adevărat marele prieten, vedaniei, iertându-le păcatele şi apoi, ca urmare firească, se
omul de toată nădejdea şi încrederea pentru oricare din eno- vindeca şi boala trupului (Mt. 9,2). „Gândirea ascunsă demo-
riaşii săi. Prietenia adevărată premerge oricărei destăinuiri, lează inima. Cel care ascunde păcatul se îmbolnăveşte”, spune
fiindcă nimeni nu va încredinţa taina sufletului său unui preot Sf. Casian (P.G. 49,162).
pe care nu-l simte ca pe un prieten intim. E bine însă a reţine că, spre deosebire de psihiatrie unde
Între spovedania publică ce se practica în primele veacuri se uzează de metoda aceasta a decriptării unei intimităţi
creştine în anumite locuri şi care a devenit riscantă, şi între înlănţuite în complexul vinovăţiei, spovedania nu este o
spovedania practicată de romano-catolici, impersonală şi simplă defulare, oricât de radicală ar fi ea, ci merge mult mai
mecanică, dialogul tainic şi personal săvârşit în Ortodoxie departe, la o regenerare spirituală, redarea integrităţii cu scop
răspunde cel mai bine acestui moment religios esenţial. creator. Nu doar ştergerea vinovăţiei, ci reaşezarea în trupul
Cineva susţinea cu tărie că nu are nevoie să spună Bisericii a unui mădular însănătoşit pentru a lucra binele şi a
preotului ceea ce consideră că a greşit, ci merge direct la sluji celorlalte mădulare. Este vorba de o putere care vine de la
Dumnezeu şi se strecoară prin mâna preotului în fiinţa celui ce
icoană şi îngenunchind în faţa Mântuitorului îşi destăinuie
şi-a mărturisit cu sinceritate şi căinţă slăbiciunile şi greşelile;
în mod nemijlocit sufletul său. Se poate depista uşor doza
de la picioarele duhovnicului, cel slobod de păcat se ridică alt
de mândrie ce se ascunde în spatele acestei afirmaţii şi,
om, sănătos şi întreg (Lc. 8,35), hotărât să lucreze binele. Dacă
într-adevăr, un om mândru nu se poate spovedi, şi chiar dacă
se rămâne numai la aspectul negativ al desfiinţării răului şi nu
merge la această judecată nu realizează nimic, fiindcă spo-
se trece la cel pozitiv al lucrării binelui, treaba s-a făcut pe
vedania celor mândri este fariseică şi „nu se vor pogorî jumătate şi nu foloseşte mare lucru. Adevăraţii psihanalişti
îndreptaţi la casa lor” (cf. Lc. 18,14). Şi, apoi, păcatul săvârşit sfătuiesc pe pacienţii lor să treacă neapărat şi pe la preot, pentru
tulbură mai întâi universul uman şi doar indirect pe cel divin; ca îndreptarea să fie deplină. Cu adevărat liber este acela care
de aceea reabilitarea trebuie realizată mai întâi în dreptul nu numai că a fost iertat de păcate, ci, mai ales, cel ce lucrează
omului şi după aceea, numai „după ce te-ai împăcat cu fratele binele.
tău”, poţi să ajungi la altarul divin. Dumnezeu însuşi a dat Înainte de a aborda şi tema epitimiilor este bine să aver-
această putere Fiului, Acesta a dat-o apostolilor şi prin ei tizăm asupra unui fenomen pe cât de frecvent pe atât de
preoţilor, ca urmaşi ai lor; calea spre Dumnezeu trece neapărat îngrijorător.
prin oameni şi nu ocolindu-i. Oricât de straniu s-ar părea, un procent considerabil dintre
Cine susţine că se poate împăca direct cu Dumnezeu fără să preoţi nu se spovedesc cu anii sau, poate, niciodată. Absurdul
se împace cu omul este un mincinos, după cum nu oboseşte să acestei situaţii, din nefericire foarte reală, ar putea fi exprimat
ne avertizeze Sf. Ioan Evanghelistul în epistolele sale. oarecum prin formula „orb pe orb va călăuzi şi vor cădea
154 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 155

amândoi în groapă” (Mt. 15,14; Lc. 6,39). Deşi, pentru cel ce se răspândit. Desigur, acest lucru nu s-a produs în Ortodoxie, dar
spovedeşte la un astfel de preot, există şansa mântuirii în poate constitui oricând un avertisment. Din punctul de vedere
virtutea lucrării obiective a Sf. Taine, în schimb preotului nu-i al penitentului29 epitimia înseamnă o angajare personală,
rămâne nicio şansă, având în vedere că o astfel de atitudine subiectivă, în lucrarea pocăinţei care, din punct de vedere
arată clar dispreţul faţă de cele sfinte. Cum vei şti să lucrezi obiectiv, este deplin realizată în urma rostirii formulei tainei:
bine grădina altora când a ta este năpădită de buruieni şi „Domnul şi Dumnezeul nostru, cu darul...”.
părăginită? Atunci când operaţia este mai adâncă, iar locul operat este
Desigur, spre deosebire de credincioşi, preotul se împăr- încă dureros, oricât de radicală este extirparea răului, sensi-
tăşeşte mult mai des decât se spovedeşte, dar a nu se spovedi bilitatea post-operatorie rămâne mereu vulnerabilă. Este deci
deloc înseamnă fie nepăsare şi dispreţ, fie o atitudine neruşi- nevoie absolută ca rana să fie pansată, chiar dacă microbul a
nată – să se socotească a nu avea păcate. Cum însă Sf. Ioan fost îndepărtat, nu însă şi durerea şi mai ales pericolul rein-
Evanghelistul ne asigură „că cel ce se socoteşte că nu are păcat fectării. Ca să nu lucreze răul, omul trebuie să lucreze binele;
este mincinos” (cf. I In. 1,8), şi, cel ce, mincinos fiind, stă pe stare intermediară nu există. Or, epitimia, înţelept aplicată,
scaunul slavei preoţeşti, acela este un mare uzurpator şi lui se înseamnă aşezarea celui de curând operat la adăpost, şi nu există
adresează Sf. Pavel cu cuvintele: „te va bate Dumnezeu, perete loc mai sigur decât acela de a-i da să lucreze binele. Epitimia ar
văruit!” (Fap. 23,3). însemna o prelungire a efectului benefic, înseamnă perma-
Profesorii de teologie trebuie să insiste cu toată ardoarea nentizarea binelui în sensul personal şi creator. Talantul primit
asupra acestui aspect, arătând repercusiunile dezastruoase pe trebuie îndată investit şi înmulţit. În epitimie nu este angajat
care le-ar putea avea slujirea unui preot nepăsător şi fals, atât numai cel spovedit, ci şi preotul care, dincolo de lucrarea
asupra lui şi a familiei lui cât şi asupra enoriaşilor. Iată ce ne obiectivă săvârşită de Dumnezeu de dincolo de el, chiar dacă
spune Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XIV): „toţi trebuie să ne prin intermediul lui; aproape pasiv, rolul lui personal este
pocăim (în sensul spovedaniei), aşa cum ne porunceşte ocazionat acum.
Botezătorul, Domnul şi ucenicii Săi; şi laicii, şi preoţii, şi Doctorul cel Mare a vindecat rana în principiu; în dreptul
călugării, şi arhiereii. Nimeni să nu se despartă pe sine de epitimiei preotul apare ca un asistent priceput care, în cola-
spovedanie, fiindcă toţi am greşit şi păcătuim” (Despre borare cu convalescentul, trebuie să definitiveze şi să perma-
pocăinţă, P.G. 155,427). nentizeze lucrarea de tămăduire săvârşită de Dumnezeu. Acum
Un alt aspect sensibil în fenomenul esenţial al spovedaniei trebuie să se vădească priceperea lui, râvna şi stăruinţa.
este cel al epitimiilor, care a evoluat în cele mai imprevizibile Asupra canonului pocăinţei există din primele zile ale
sensuri, de la desfiinţarea lui în cele mai multe situaţii şi până creştinătăţii norme precise după care s-au condus de-a lungul
la aplicarea cea mai aberantă cu putinţă pe care o practică unii veacurilor duhovnicii creştini. Ele trebuie neapărat studiate şi
preoţi.
______________
În această privinţă Evul Mediu creştin a semnat unul din 29
Termenul penitent cuprinde în el rezonanţe juridice, iar provenienţa
cele mai bizare şi defăimătoare capitole, cel al indulgenţelor, sa apuseană este uşor depistabilă. Poziţia lui în duhul ortodox mi se pare
care, din nefericire, pe cât era de incredibil pe atât era de puţin incomodă şi nu ar fi rău să fie, cumva, modificat.
156 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 157

cunoscute de oricine vrea să stea cum se cuvine în scaunul 5. Sfintele ierurgii – mijloace şi prilejuri
de pastoraţie individuală
duhovniciei; aplicarea lor însă, la fiecare caz în parte, depinde
de iscusinţa preotului şi normă de aplicare nu există, de unde şi
aberaţiile respective ce nu au lipsit niciodată în acest punct. Tot
ce s-ar putea spune aici, pe lângă obligaţia de a cunoaşte Mântuitorul în slujirea Sa de învăţător, arhiereu şi împărat,
îndrumările respective, fixate în scris de Biserică, moştenite de a luminat toată lumea cu cuvântul Său şi a sfinţit-o cu puterea
la marii duhovnici ai lumii, ar fi îndemnul de a alerga cât mai Lui, „străbătând toată Galileea, învăţând şi propovăduind
des la vestiţii duhovnici contemporani pentru a cere sfatul şi, Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată
neputinţa în popor” (Mt. 4,23). Şi nu numai în Galileea a slujit
cel mai sigur, să se ceară, cu rugăciune fierbinte, luminarea lui
Iisus oamenilor, ci a trecut şi în celelalte provincii ale
Dumnezeu pentru fiecare situaţie în parte. Prin urmare, nu
Palestinei, chiar şi în Samaria unde converteşte pe cei din Sihar
numai cel ce vine la spovedanie trebuie să-şi facă un canon de
în frunte cu femeia samarineancă întâlnită la fântâna lui Iacob,
rugăciune pentru ca aceasta să fie adevărată, ci şi preotul să
şi uneori trece dincolo de hotarele Palestinei, în părţile Tyrului
ceară în rugăciune stăruitoare „să-i lumineze Dumnezeu
şi ale Sidonului (Lc. 15,21), alungând demonii care chinuiau pe
sfeşnicul întregii înţelepciuni” de care este atâta nevoie la cel
copii sau pe vârstnici (Lc. 15, 8), vindecând pe toţi bolnavii
mai înalt şi înfricoşător scaun, al duhovniciei. întâlniţi în calea Lui, exorcizând toată puterea demonică şi
În încheiere amintim şi consemnul absolut asupra secre- binecuvântând pe om şi toată firea, aşa cum îl vedem procedând
tului spovedaniei. Între duhovnic şi cel spovedit s-a creat cea cu pâinea pe care o binecuvântează şi o înmulţeşte (Lc. 15,36),
mai intimă şi tainică legătură, o legătură sacramentală, o binecuvântează apa şi-i schimbă firea (In. 2, 9), înmulţeşte
prietenie definitivă de care aminteşte Mântuitorul ucenicilor roadele pământului sau ale mării până la belşug nemaivăzut
Săi, la Cina de Taină (In. 15,14-15). A trăda această prietenie (Lc. 5,6), îmblânzeşte năvala furtunii şi aduce pace şi bună-
absolută, zidită pe o încredere totală, este tot atât de cumplit ca aşezare văzduhurilor şi, în scurt, toată firea înconjurătoare,
şi trădarea lui Iuda, poate chiar mai mult, aici fiind vorba de o începând cu omul şi terminând cu stihiile neînsufleţite, la
ucidere sufletească ce se produce prin trădarea duhovniciei. întâlnirea cu El capătă un chip nou şi rosturi dumnezeieşti.
Secretul spovedaniei nu se trădează nici sub ameninţare cu Aceeaşi poruncă şi aceeaşi putere dăruieşte şi ucenicilor Săi,
moartea; dimpotrivă, a muri apărând sfinţenia Legii este cărora le interzice să rămână nepăsători într-un loc, ci îi trimite
adevărata slavă şi dobândirea Împărăţiei. Cazuri luminoase în în toată lumea, pentru a propovădui apropierea împărăţiei
acest sens nu au lipsit în istorie şi acestea rămân vrednice de cerurilor şi „să tămăduiască pe cei neputincioşi, să învieze morţii,
pomenire veşnică. să cureţe pe cei leproşi, să scoată afară pe demoni” (Mt. 10, 8). Şi
Încheiem acest capitol cu spusele psalmistului din slujba primind apostolii acest mare dar de a purta binecuvântarea lui
utreniei: „Bine este a ne mărturisi Domnului.” Dumnezeu în toată lumea, au umplut pământul de învăţătură, de
minuni, de semne, de putere şi de sfinţenie (Fap. 2,43). Această
lucrare s-a săvârşit neîntrerupt în lumea creştină fiindcă „harul
şi puterea au venit prin Hristos” (In. 1, 17), au curs neîncetat
prin apostoli şi prin urmaşii lor, preoţii, ca nişte izvoare „ce
adapă toată făptura spre rodire de viaţă” (Antifon, glas IV).
158 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 159

De fapt şi în apostoli, şi în preoţi este tot Iisus „Cel ce rămâne oricărui lucru de folos omului, preotul adapă întreaga făptură
acelaşi, ieri, astăzi şi în veac”, şi nu noi viem, ci Hristos trăieşte cu izvoarele harului divin, scoţând firea întreagă din starea ei
şi lucrează prin noi până la sfârşitul veacurilor, când El va fi de suspin la care se află supusă fără voia ei (Rm. 8,22) şi readu-
totul în toate (I Cor. 15,28). Cu acelaşi freamăt cu care L-au când-o la starea cea dintâi când, privită de Dumnezeu, „iată era
primit pe Iisus mulţimile entuziaste este primit preotul în satele bună foarte” (Fac. 1,31). Se dă o luptă aprigă între puterea lui
şi casele creştine, murmurând cu bucurie acelaşi sfânt salut: Dumnezeu şi „forţele întunericului” care invadează nu numai
„binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”, şi se sufletul omului, ci şi animalele sau locurile unde vieţuiesc
împlineşte întocmai cuvântul Mântuitorului că „cel ce vă oamenii, aducând urgie şi blestem, pagube şi iad. Din această
primeşte pe voi pe Mine mă primeşte”. Cât de frumos spun confruntare cu puterile „cele din văzduh şi nearătate” s-a născut
bătrânii noştri de la sate: „să vă binecuvânteze Domnul paşii pe tezaurul de molifte folositoare la toată trebuinţa pentru
care i-aţi făcut spre casa mea, părinte, căci mi-a intrat azi sfinţirea apei şi a untdelemnului „pentru alungarea duhurilor
Dumnezeu în casă!”, repetându-se bucuria şi ospitalitatea viclene din tot locul, pentru iertarea păcatelor celor mici de
avraamică de fiecare dată când preotul aduce binecuvântarea peste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti şi gândurile cele
lui Dumnezeu în casa creştinului. rele; pentru curăţirea minţii de cugete spurcate, pentru
Desigur, locul special şi principal de slujire a preotului este alungarea bolilor sufleteşti şi trupeşti” (vezi îndrumare către
biserica, dar din acest nucleu de sfinţenie, lucrarea de preot la sfinţirea apei din Molitfelnic). Şi pentru că războiul cel
binecuvântare şi sfinţire trebuie să iradieze în toate colţurile nevăzut nu este cu nimic mai prejos decât bătăliile cele
enoriei sale şi preotul să poarte cu bucurie harul şi să-l îm- sângeroase şi crunte, se cuvine ca pregătirea preotului în
părtăşească în tot ţinutul încredinţat spre luminare şi vederea luptei să fie făcută după rânduială, altfel nu numai că
binecuvântare. Slujba cerută de credincioşi la casele lor, nu biruieşte nimic, dar se face de ruşine, fiind lesne batjocorit
vizitarea enoriaşilor şi cunoaşterea vieţii lor, stabilirea unei de diavol. Cum oare ar putea un preot stăpânit de patimi să
apropieri duhovniceşti cu ei este o continuare directă şi meargă să „tămăduiască toată patima şi neputinţa din popor?”.
necesară a slujirii din biserică. Făcând aceasta cum se cuvine, Cu adevărat se potriveşte lui avertismentul pe care-l adresează
preotul împlineşte cuvântul evanghelic care anunţă că Scriptura: „doctore, vindecă-te pe tine însuţi”, sau, şi mai grăi-
„împărăţia lui Dumnezeu a venit până la voi” (Mt. 12,28). Și toare, parabola orbilor, călăuzindu-se reciproc spre prăpastie.
dacă săvârşeşte lucrarea de luminare şi sfinţire în afara bisericii Cum ar putea un chirurg cu mâinile infectate să opereze o rană
aşa cum se cuvine, efectul imediat va fi acela de aducere a lumii străină pentru a înlătură infecţia? Absurdul unei astfel de
la altar, fiindcă enoriaşul care a simţit puterea de rugăciune a situaţii este şi mai mare în chestiuni duhovniceşti. De aceea
preotului în casa lui şi a primit buna învăţătură asupra trebuie ales cu multă grijă timpul înfruntării cu puterea
mântuirii va veni mereu la izvor să-şi astâmpere setea şi dorul vrăjmaşului şi armele de luptă trebuie alese cu pricepere.
pentru viaţa cea nouă ce s-a ivit la întâlnirea cu preotul. Atâţia Credincioşii în general aşteaptă cu multă evlavie ziua pentru
bolnavi şi păcătoşi vindecaţi trupeşte şi sufleteşte de Hristos, slujba solicitată, fac curăţenie şi totul este rânduit cu cea mai
spune Scriptura, „au rămas lângă picioarele lui Iisus”, ori „Îl mare atenţie şi înfrigurare, zilele cele mai potrivite fiind cele de
rugau să-i lase să rămână pururi cu El” (Lc. 8,38). În cazul post şi rugăciune, ca sufletul să fie mai uşor şi mai receptiv la
slujbelor de sfinţire a caselor, a ţarinilor, a fântânilor sau a învăţătură şi la binecuvântare.
160 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 161

Pregătirii credincioşilor trebuie să răspundă preotul cu Asistenţa religioasă acordată de preot enoriaşilor săi „în tot
propria-i pregătire, să vină „plin de har şi de adevăr” (In. 1,14), locul şi în tot ceasul” face prezenţa lui Dumnezeu în viaţa
să emane din el „o putere care să vindece pe toţi” (Lc. 8,46;6,19), credincioşilor să fie reală şi permanentă şi totdeauna creştinul
să fie umbrit de „Duhul Domnului”, să poată cu adevărat să să ştie că, prin preot, „Hristos stă la uşă şi bate” (Apoc. 3,20),
mângâie pe cei întristaţi, să vindece pe cei suferinzi, să cerând găzduire şi aducând pacea Lui divină în casa primitoare
binevestească bucurie şi nădejde celor împuţinaţi şi tuturor să şi dornică de mântuire.
aducă darul aşteptat, încât credinciosul să se simtă în prezenţa
lui precum ucenicii de la Emaus cu inimile incendiate de
iubirea lui Hristos pe care-L şi roagă „să rămână cu ei”
(Lc. 24,29). La chemarea oricărui enoriaş el să răspundă cu
6. Atitudinea preotului
faţă de superstiţii şi obscurantism
promptitudine şi cu bucurie şi, atunci când situaţia cere
urgenţă, să meargă în orice vreme din zi şi din noapte, fără
murmur şi fără zăbavă, aşa cum fac medicii trupeşti şi încă mai
mult, căci salvarea sufletului este incomparabil mai necesară Veacul acesta mai mult decât oricare altul poate fi cate-
decât a trupului. În situaţii limită preotul, dacă este chemat, gorisit ca fiind veacul celor mai mari şi mai dese confuzii. Parcă
poate să întrerupă chiar şi Sf. Liturghie dacă nu a trecut de exact pe cei din secolul nostru îi avea Isaia în faţă atunci când
Heruvic. Preotul care ar refuza pentru diferite motive, afară de striga cu amar: „vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care
cazul unei grave îmbolnăviri, săvârşirea slujbelor cerute de numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc
credincioşi, pe lângă pedeapsa cea veşnică, se face vinovat şi de amarul dulce şi dulcele amar!” (Is. 5,20).
pedepse canonice după rânduielile bisericeşti. Desigur, Pe acest teren atât de accidentat, linia dreaptă, linia clară
asemenea cazuri mult prea triste, „ruşine este a le şi pomeni” şi care să ducă în „pământul celor vii” este aproape imposibil de
sperăm că nu se întâmplă. De asemeni preotul să fie cu multă realizat. Când omul nu este aşezat bine într-o lume sănătoasă şi
luare aminte la modul în care se săvârşesc aceste slujbe pe care solidă, este uşor de ademenit de orice făgăduinţă, oricât de
adesea, din grabă sau din lipsă de evlavie le scurtează după bizară, fiindcă mereu aşteaptă ceva, şi de această nelinişte poate
bunul plac, mai ales când vrea să facă zece-douăzeci de slujbe să profite orice aventurier în lumea spiritului. Chiar şi din
în aceeaşi zi; rostirea rugăciunilor în loc să fie clară se necredinţă şi-au făcut oamenii un crez şi încă unul extrem de
transformă într-o bolboroseală ininteligibilă, ca un fel de oracol generalizat şi de hotărât. Este adevărat că negaţia oboseşte
păgân, gesturile în loc să exprime sfinţenia şi toată încărcătura repede pe om şi deja sunt semne că acesta a înţeles că nu are
lucrului dumnezeiesc se transformă într-o pantomimă, întreaga decât două variante: cu negaţia până la autoanihilare sau cu
ţinută rezultând antireligioasă. Efectul se poate uşor imagina. afirmaţia „din slavă în slavă” până la măsura desăvârşirii. Dar
Nimic mai distrugător decât o purtare necucernică şi nepo- dacă problema ateismului pare să-şi găsească o dezlegare într-o
trivită cu demnitatea slujirii sfinţitoare; şi atunci, cuvintele revenire, declarată deja, iar problema sectară este de mult
profetului: „Blestemat tot cel ce face lucrul Domnului cu conturată şi deci se ştie cu cine şi cum trebuie luptat, superstiţia
nebăgare de seamă” (Ierem. 48,10) îşi au cumplita rezonanţă în rămâne domeniul cel mai dificil, fiindcă aceasta este confuză şi
spaţiul unei astfel de slujiri nevrednice. Să nu fie! difuză. Cel mai adesea poartă chipul „obiceiului local” şi aici se
162 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 163

iveşte o grea problemă în lupta preotului, fiindcă poate fi acuzat nu pentru bani sau pentru alte foloase. Şi preotul stă în cum-
că încearcă să strice tradiţia şi că, spre deosebire de alţii mai pănă dacă să condamne sau nu aceste mici licenţe religioase,
bătrâni care le ştiau bine pe toate, acesta vine cu idei noi şi extrem de generalizate în societatea colectivizată de astăzi. Un
intenţii rele. Numai dacă preotul este cu adevărat o personalitate lucru este clar: acolo unde mintea nu este preocupată perma-
(şi orice preot trebuie să fie aşa), după o vreme va reuşi să nent şi total de mântuirea sufletului apar „timpii morţi” care
convingă pe enoriaşi că el şi numai el ştie măsura dumnezeiască sunt umpluţi cu aceste derivate spirituale, înlocuitori ai adevă-
a lucrurilor şi-l vor asculta cu supunere şi încredere, recu- rului. Mai grav decât practicile superstiţioase în sine (când este
noscând ceea ce este adevărat şi sănătos, din felul în care învaţă vorba de aceste mai puţin serioase jocuri de societate) este
şi trăieşte păstorul lor. Superstiţiile sunt adesea moşteniri ale descoperirea lipsei de preocupare adâncă și permanentă pentru
religiilor precreştine, care au supravieţuit alături de elementele marile probleme spiritual-umane. Superficialitatea religioasă
creştine pure, având o vitalitate uimitoare, nu numai rezistând este cea mai întinsă plagă a ultimelor două veacuri şi chiar dacă
aproape două mii de ani, dar chiar luând amploare şi forţă. Se nu pare decât ceva de suprafaţă, ca o boală de piele, nu este cu
manifestă mai ales acolo unde doctrina creştină nu este nimic mai puţin gravă, şi pe fondul acesta se pot înfiripa uşor
sistematic prezentată şi mai ales unde nu se transpune în viaţa boli mai grele şi mai profunde, ca erezia şi ateismul.
preotului şi a celor cu o autoritate creştină recunoscută. Un minim istoric al acestei grave şi generalizate boli
Superstiţia se oferă ca o soluţie ieftină şi la îndemâna oricui, o omeneşti ne poate ajuta să înţelegem că ne aflăm în faţa unui
rezolvare uşoară şi spectaculoasă pentru nevoi concrete. Cele pericol care a ameninţat întotdeauna sufletul şi existenţa
mai multe se referă la căsătorie, cu deosebire la fete (sunt destule spirituală a omului.
situaţii în care şi băieţii sunt atraşi în lumea superstiţiei), şi în Primii oameni au fost uşor influenţaţi de duhurile răutăţii
cazuri de boală, de care omul vrea să scape cu orice chip. Lumea şi în mod cert au schimbat închinarea cea adevărată cu idolatria
superstiţiei este atât de complexă şi amplă încât s-au scris şi se şi cu superstiţia, într-o degringoladă crescândă, încât se notează
vor scrie încă tratate voluminoase în materie, ea prezentând în Scriptură că de la fascinaţia divină primordială („şi a privit
interes în special pentru etnologie şi artă. De aceste producţii Dumnezeu toate câte făcuse și iată erau bune foarte”, Fac. 1,31)
bizare ale spiritului omenesc se plângeau încă din Antichitate se ajunge la dezamăgirea Creatorului în faţa unui întuneric
cei care judecau lucrurile cu luciditate, iar Sf. Pavel avertizează moral-religios de proporţii necuprinse: „I-a părut rău şi S-a
pe ucenicii lui asupra marelui pericol pe care-l reprezintă căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Fac. 6,6). Potopul
acestea în calea învăţăturii celei sănătoase a Evangheliei lui nu a fost decât o soluţie circumstanţială, fiindcă fondul uman
Hristos (cf. Tit 1,14 şi altele). era deja pervertit şi, abia ieşit din apele lui, omul a alunecat
Aşa cum pe un teren necultivat năpădesc buruienile cele iarăşi în zone întunecoase ale spiritualităţii deviate. Închi-
mai rele şi haotice, tot astfel, acolo unde învăţătura sănătoasă narea demonică sub toate aspectele ei, superstiţie, magie, vrăji-
nu se cultivă sistematic, imaginaţia cea mai bizară naşte şi torii, mistere păgâne etc. se practică pe scară largă şi la nivel
impune un cod de legi sui-generis pe care cu anevoie le mai evoluat, la toate popoarele antice: asirieni, babilonieni, egip-
poate stârpi cineva. Cel mai adesea apar superstiţii zis nevi- teni, indieni, greci, romani şi evrei. Denumiri de locuri şi de
novate, ca descântecul pentru mici dureri sau pentru deochi, nume de vestiţi vrăjitori punctează cerul obscur al Antichităţii
ghicitul în cărţi sau în cafea, aşa, sub forma jocului de societate, idolatre ca: Delfi, Isthmia, Dodone, Calhas, Saul regele, Tiresias,
164 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 165

Alexandru Macedon şi mama lui Olimpiada şi, dacă avansăm Deja în moliftele Sf. Vasile cel Mare, ale Sf. Ioan Hrisostom
în Evul Mediu, unde magia se leagă strâns de filosofie, medicină sau ale Sf. Tiron aflăm un rezumat al celor mai cunoscute forme
şi astrologie, găsim numele vestiţilor vrăjitori şi magi ca din acea vreme, dar astăzi ele s-au înmulţit direct proporţional
Apolonius Tianeul, Iulian Apostatul, Cornelius Agripa, Albert cu oamenii şi cu formele lor de viaţă. Universul magic este o
Magul, Alexandru din Paflagonia, Wilfrid, Paracelsus şi alţii. îngrămădire haotică de bizarerii şi monstruozităţi, încât
Numai teocraţia bizantină şi cea papală de tip inchizitorial au imaginaţia cea mai vie rămâne palidă faţă de realitatea imundă
încercat să pună stavilă, pedepsind cu asprime orice manifestare în care se găsesc de-a valma idoli, frânghii, cuie, aripi de liliac,
religioasă demonică. Asprimea pedepselor ne aminteşte de oase de broască, lână sau bentiţă de legat mortul, inimă de
rigorismul Legii mozaice care decreta fără ezitare: „Bărbatul sau broască ţestoasă, cămaşă de şarpe, văl de mireasă, murdării de
femeia, de vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat; care te cutremuri doar auzindu-le, dinţi de pieptene, cuie de
cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor” (Lev. 20,27). coșciug, săpun, ierburi, părul mortului, potcoave, chei, cenuşă,
Nici chiar primul rege, Saul, nu scapă de pedeapsă, tocmai unghii, coarne, limbă de şarpe, cozi de animale etc.
pentru că, abătându-se de la drumul cel drept, a apelat la Vrăjitorii nu ezită a folosi chiar şi lucruri sfinţite ca lumâ-
vrăjitorie, chemând duhul lui Samuel cu ajutorul vrăjitoarei din nări din Vinerea Mare, flori de pe Epitaf, căldura din Sf. Altar,
Endor (I Regi 28). untdelemn din candelă, anafură, acoperăminte etc. Tehnica
Vrăjitoria şi vrăjitorii n-au lipsit niciodată şi de niciunde, vrăjitorească şi alte detalii din această lume subumană sunt atât
şi-i vedem într-o paralelă demonică însoţind neîntrerupt şi de vaste încât aici nu ne putem îngădui nici măcar descrierea
uneori intersectând drumul luminos al „închinării în duh şi-n lor rezumativă. Fiecare preot se întâlneşte cu această lume de
adevăr”. Adesea îi vedem mergând până la moarte, atât de care nu bănuia că există, fie la spovedanie, fie în alte împre-
copleşiţi erau de duhul satanic şi nu puţine au fost pieţele jurări, când mulţime de enoriaşi vor veni să-i ceară ajutorul,
publice luminate de ruguri pe care ardeau aceste victime ale purtând pe chipul lor groaza în faţa atacurilor cumplite,
demonilor sau cărţile lor (vezi Fapte 19,19). dezlănţuite de tartarul revărsat peste faţa pământului.
Dacă până în vremurile noastre Biserica a reuşit, dacă nu să Cele mai cunoscute practici magice şi superstiţioase, aşa
desfiinţeze, cel puţin să limiteze aceste insanităţi spirituale, de cum apar încă din vremea marilor exorcişti ai Evhologiului
mai bine de un veac asistăm la o înflorire de proporţii terifiante creştin şi pe care anumiţi scriitori bisericeşti le amintesc în
a acestor porniri ale adâncului satanic refulat. În ţările cu regim cărţile lor, sunt următoarele: vrăjitoria sau magia neagră cu o
totalitar s-a pus o oarecare stavilă acestor practici, fiind pedep- multitudine de practici enumerate de Sf. Vasile cel Mare; vraja
site prin lege, deşi unele au funcţionat în substrat ca un zumzet cu mort sau chemarea duhurilor morţilor, vrăji asupra firii
înăbuşit dar nu mai puţin generalizat. Acum au început să se pentru ploaie sau secetă, vrăjitorie prin transpunere adică dacă
reverse copleşitoare, fie din lumea aşa-zis liberă apuseană, fie arzi părul duşmanului, sau îi îngropi unghiile etc. acelaşi rău
din tainiţele insalubre ale substratului popular atât de inventiv se va întâmpla şi lui în realitate; făcăturile de dragoste sau de
şi de credul. Toate aceste practici se cuprind într-un cod extrem urât, vrăjirea animalelor domestice pentru a provoca pagubă,
de bogat numit „religia satanei” ce conţine o varietate de forme aşa-zisul argint viu sau intoxicarea duşmanului etc.
şi materiale cu anevoie de adunat într-un volum enciclopedic Ghicitoria – care nu este nici ea cu nimic mai săracă în
de specialitate. inventivitatea metodelor şi a mijloacelor de practicare:
166 PASTORALA ACTIVITATEA PREOTULUI ÎN PAROHIE 167

oniromanţia (interpretarea viselor), cea mai veche şi cea mai de oameni vrea din început să ucidă în fiinţa umană chipul lui
extinsă (desigur, nu trebuie confundată cu interpretarea visului Dumnezeu, să-l întunece şi să-l desprindă pe om de originea
profetic ca aspect al Revelaţiei), necromanţia sau hipnoza, lui divină, să-l facă prizonierul unei lumi opuse lui Dumnezeu.
eonomaţia sau interpretarea zborului şi a glasului păsărilor, Deci nu prin ignorarea fenomenului se duce „lupta cea bună”,
astromanţia sau ghicitul în stele, nuiaua magică, un fel de ci prin elucidarea lui, şi odată lămurit trebuie arătate mijloacele
strămoş al detectorului metalic de azi, ghicitul în oglindă, pe care Dumnezeu, Prietenul omului, le-a lăsat în a noastră
chiromanţia (ghicitul în palmă) etc. stăpânire („iată vă dau vouă putere asupra duhurilor necu-
La cele două mari categorii magice se adaugă în general rate...”, Lc. 10,19).
partea de vorbire orală sau scrisă care îndeobşte se cheamă Ce trebuie să cunoască mai întâi preotul? În primul rând
descântec şi are o producţie vastă. „cercetând Scripturile” vom vedea că dintotdeauna lupta a fost
Socotim că este suficientă prezentarea fenomenului şi ceea aprigă şi condamnarea acestor practici foarte grea. În Vechiul
ce trebuie rezolvat în această materie este elucidarea şi Testament se condamna la moarte, la fel şi în Evul Mediu.
precizarea poziţiei autentice atât a preotului cât şi a credin- Biserica, prin Sf. Părinţi, a luptat şi ea, cu mijloacele specifice,
cioşilor în această situaţie. şi vedem cum sunt opriţi de la împărtăşanie cei ce practicau
În general preoţii mai tineri ignoră fenomenul sau refuză asemenea lucruri până la 20 de ani, ba chiar până la moarte
din principiu să se preocupe de aşa ceva, din care pricină (vezi Can. 65 al Sf. Vasile cel Mare şi al 3-lea al Sf. Grigore de
poporul caută preoţi mai vârstnici pentru necazurile lor. Este Nyssa). Preotul care a apelat la magie este caterisit, iar creştinii
foarte adevărat că nu trebuie încurajat fenomenul magic prin care mergeau la asemenea practici erau opriţi de la Sfânta
aceea că orice se întâmplă rău sau tot ceea ce nu se împlineşte Împărtăşanie 6 ani (Can. 61 al Sinod. VI Ecum.).
din cele dorite înseamnă că are drept cauză magia. Dar a refuza Două sunt cauzele principale pentru care acest rău a luat
din principiu să accepţi o asemenea realitate înseamnă să faci astăzi dimensiuni aproape incontrolabile: lipsa unei instrucţii
exact jocul celui viclean după cum ne asigură Dostoievski şi nu religioase sistematice şi lipsa de trăire a vieţii creştine conform
numai el –, cel mai recent vicleşug pe care l-a găsit fiind tocmai statutului câştigat la Sf. Botez. În clipa intrării în Biserică, orice
acela de a face pe oameni să-l ignore. Dacă sfinţii de primă creştin „s-a lepădat de Satana, de toate lucrurile lui, de toţi
mărime ca Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Hrisostom iau slujitorii lui şi de toată slujirea lui”. De atunci (adică din
atitudine faţă de fenomenul respectiv, nu putem să eludăm pur pruncie) nu mai poate fi niciun amestec între lumină şi întu-
şi simplu o realitate, care, chiar dacă este foarte incomodă şi neric, între Dumnezeu şi Veliar. Creştinul care ştie bine şi per-
penibilă, ea se manifestă din ce în ce mai apăsător şi mai manent că, botezându-se în Hristos, s-a îmbrăcat în Hristos nu
cuprinzător. Atitudinea struţului dă câştig de cauză exact celui are a se teme de săgeţile înveninate ale diavolului, fiind ocrotit
care-l vânează. de puterea şi lumina Lui. Cu cât sunt mai cumplite atacurile
Şi atunci între exagerare şi ignorare, care trebuie să fie demonice, cu atât mai mult trebuie înteţite rugăciunea şi
atitudinea corectă a preotului ortodox? postul, cele două arme neînvinse recomandate de Mântuitorul:
Din început trebuie precizat că magia sub toate aspectele ei „Dar acest soi de demoni nu iese decât numai cu post şi
există şi are o istorie reală şi extrem de variată. Împreună cu rugăciune” (Matei 17,21). Preoţii au fost puşi de Hristos de
erezia şi ateismul constituie treimea infernală cu care urâtorul strajă pentru a nu da năvală în lume oastea întunericului, şi
168 PASTORALA

dacă străjerii înşişi dorm şi nu ţin aprins focul rugăciunii


necontenite, omenirea este nimicită şi robită de cel rău. Nu ştiu
V. ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ
A PREOTULUI
ce răspuns vom da când Dumnezeu va cere din mâinile noastre
lumea pe care ne-a încredinţat-o.
Preotul trebuie să convingă pe oricine că de la cel rău
niciun bine nu poate veni şi că reuşita de moment obţinută prin 1. Preotul – îndrumător al vieţii morale
intermediul practicilor demonice, în perspectiva eternităţii,
se va transforma într-o mare durere şi ruşine. Dimpotrivă,
a credincioşilor
necazurile, suferinţele şi neajunsurile, în perspectiva lui „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu
Dumnezeu se vor întoarce întru bucurie (In. 16,20) şi lacrimile şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”
de acum vor fi mărgăritare de mult preţ spre răscumpărarea (I Cor. 3,16)
Împărăţiei. Oamenii trebuie învăţaţi să suporte cu demnitate
suferinţa şi necazurile şi nu să încerce să scape de acestea pe După cum medicul trupesc are grijă şi răspunde de sănă-
orice cale şi cu preţul sufletului. Cu adevărat lumea de astăzi, tatea şi igiena localităţii în care activează, preotul răspunde în
cuprinsă de febra evdemonismului, nu vrea să suporte nici faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de sănătatea morală a eno-
durere, nici sărăcie, nici necazuri, ci doar plăcere şi abundenţă. riaşilor săi, căci din mâna lui vor fi cerute sufletele fiilor săi
Dacă Ispititorul nu a reuşit cu Iisus în Muntele Carantaniei, asta duhovniceşti. De aceea el trebuie să cerceteze cu luare aminte
nu înseamnă că s-a lăsat învins, ci a lucrat mai departe şi, cu şi să cunoască bine bolile care bântuie în parohie, străduin-
cele trei ispite – a bogăţiei, a reuşitei ieftine şi a idolatriei –, du-se din răsputeri să vindece cât mai mulţi sau chiar pe toţi
încearcă să cucerească întreaga omenire. Fără post şi rugăciune de-i va fi cu putinţă. (Există o localitate în Maramureş unde a
lumea este o simplă jucărie în ghearele fiarei perfide. Măcar în păstorit aproape jumătate de veac un vrednic preot, un adevărat
ultima clipă să înţeleagă preoţimea că lupta este înfricoşătoare apostol al neamului şi care a reuşit să dea acestei localităţi o
faimă unică şi anume că, în acest sat, nu există divorţuri.)
şi să acţioneze în consecinţă. Cuvintele Sf. Ioan Evanghelistul:
Deodată cu sănătatea morală, oamenii au asigurat şi pe cea
„Copii, este ceasul de pe urmă” sunt mai actuale în tragismul
fizică, fiindcă adagiul mens sana in corpore sano implică o
lor acum decât atunci. Lumea creştină, inclusiv preoţii, a uitat
interdependenţă totală între minte şi trup. După concepţia
avertismentul dat de Mântuitorul, Care n-a făgăduit creştinilor biblică, lumea întreagă este absolut solidară, întrucât este
nici fericire, nici bogăţie, nici putere şi slavă, ci dimpotrivă, creaţia lui Dumnezeu. Noul Testament merge mai departe
necazuri. Pe toate celelalte le-a făgăduit exact celălalt, dar cu ce ( Lc. 3,38), ridicând solidaritatea firească a lumii la treapta
condiţie?! „Toate acestea ţi le voi da, de vei cădea înaintea mea filiaţiei divine, arătând că suntem fiii aceluiaşi Tată şi deci fraţi
şi te vei închina mie” (Mt. 4,9). Şi lumea cade, cade uşor pradă între noi. Mântuitorul Hristos prin venirea la noi se face
făgăduinţelor înşelătoare, fiindcă nu cunoaşte ultimul adevăr. asemenea nouă, se înfrăţeşte cu noi şi deci înalţă starea fră-
Pe acesta trebuie să-l înveţe păstorul ca să nu i se risipească ţietăţii la nivel dumnezeiesc, făcând din lume o familie în care
turma: Adevărul – Hristos; Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14,6). trebuie să domnească iubirea. Drumul spre unificare merge mai
170 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 171

departe realizându-se în mod tainic un singur trup – Biserica – în învăţătură, neschimbată, cinste, sinceritate, cuvânt sănătos
al cărui cap este Hristos. Credincioşii care alcătuiesc acest trup fără prihană” (Tit 2,7-8); preotul să fie, în ceea ce priveşte viaţa
tainic sunt mădulare ale trupului unic şi sunt unii faţă de ceilalţi morală, „măsura tuturor lucrurilor” (cf. Protagoras).
într-o legătură totală, trăind unul pentru celălalt şi comu- b) Preotul este dator să cerceteze cu luare aminte şi să
nicându-şi viaţa între ei. De aceea nu putem rămâne indiferenţi cunoască bine starea morală a enoriaşilor săi ca să ştie exact
dacă în trupul unic şi tainic al Bisericii există mădulare bolnave, felul şi gravitatea bolilor morale de care suferă aceştia şi câţi
pentru că aşa cum în trupul cărnii, dacă suferă un mădular sunt atinşi de un flagel sau altul. Ca să poată influenţa real-
suferă tot trupul, şi în unitatea vieţii duhovniceşti compătimirea mente viaţa poporului, preotul trebuie să pătrundă adânc în
trebuie să fie la fel de puternică şi reală. Primul care cercetează tainiţele existenţei lor şi acolo să infiltreze leacul binefăcător
şi îngrijeşte de starea sănătăţii trupului duhovnicesc al Bisericii al cuvântului dumnezeiesc purtător de lumină şi putere
este (părintele) preotul care trebuie să vadă în comunitatea regeneratoare. Fiecare secol a avut marile lui epidemii morale
încredinţată lui o familie. Şi nu trebuie să sufere mai puţin şi nici al nostru nu este lipsit de asemenea flageluri între care
pentru un enoriaş bolnav sufleteşte decât dacă ar avea un fiu predomină alcoolismul, instabilitatea şi dezordinea familială,
propriu în casa lui suferind de aceeaşi boală. În fiinţa lui să-şi tabagismul, lipsa de ideal etc. Preotul trebuie deci să acţioneze
aibă rezonanţă toate ecourile vieţii spirituale din enoria lui şi să
în consecinţă.
nu poată avea odihnă atâta timp cât ştie că undeva în trupul
c) Odată depistată starea generală, preotul trebuie să
Bisericii există unul sau mai multe mădulare bolnave. Este
cerceteze fiecare caz în parte, şi să descopere cauza îndepărtată
adevărat că păstrarea sănătăţii moral-religioase a enoriaşilor este
care a generat dezordinea morală în fiecare situaţie şi apoi să se
un lucru foarte anevoios şi reţete general-valabile nu există. Mai
instruiască asupra caracterului celor bolnavi, pentru a folosi în
ales că nu toţi bolnavii cu sufletul se manifestă la fel şi, dacă în
medicină se poate afirma că nu există boli, ci bolnavi, la fel şi în cazul fiecăruia metoda şi limbajul adecvat, ca nu cumva, în loc
viaţa moral-religioasă, nu există vicii, există doar vicioşi, deci să vindece, să adâncească şi mai mult prăpastia răului. Să nu
pentru fiecare în parte trebuie aflat leacul şi metoda de îndrep- descurajeze în faţa răului oricât de întins şi de îndârjit ar părea,
tare potrivită. În cele ce urmează vom sugera un îndreptar fiindcă, după cum spune Scriptura „prin răbdare se dobândesc
general după care orientându-se preotul, va încerca să îndrume sufletele” (Lc. 21,19).
şi să păzească moralitatea credincioşilor săi. d) În ciuda opiniei dispreţuitoare a oamenilor, preotul să
a) Cel dintâi mijloc de realizare a unei atmosfere sănătoase nu evite a căuta şi a rămâne uneori în legătură cu bolnavii
în parohie este exemplul personal (Zis-a avva Pimen: fă-te pildă morali fiindcă, spune Hristos, tocmai aceştia au nevoie de
şi nu puitor de lege); viaţa preotului şi a familiei sale trebuie să doctor, şi adesea simplul fapt că preotul i-a învrednicit cu
fie exemplare. Oricât de mult şi de bine ar vorbi preotul, dacă atenţia şi cu prietenia lui poate să-i determine la un reviriment
nu exemplifică în viaţa lui reală cele spuse, nu va reuşi să și la o încredere în valoarea lor.
convingă pe nimeni, aşa cum ne asigură înţelepciunea antică: e) Cea mai mare atenţie trebuie să o acorde preotul copiilor
„verba movent, exempla trahunt”. Nu poţi scoate paiul din din parohia sa, fiindcă chipul preotului din copilărie rămâne
ochiul altuia de nu vei avea tu ochiul curat. Sf. Ap. Pavel definitiv întipărit în sufletul omului şi-i poate lumina multe
sfătuieşte pe Tit ca el mai întâi să se facă „pildă în fapte bune, momente de cumpănă grea, mai târziu, în viaţa adultă.
172 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 173

Mântuitorul ne avertizează cu străşnicie să fim cu multă atenţie starea sufletească a enoriaşilor, şi duhul dragostei creştine îi va
faţă de copii şi să nu-i smintim fiindcă ei, în simplitatea şi lumina calea de urmat către sufletul fiecărui credincios care are
nevinovăţia inimii lor, uşor pot să fie ademeniţi fie spre bine, nevoie de sprijinul său.
fie spre rău: „Cine va primi un prunc ca aceştia în numele Meu,
pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia
mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o
piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării” (Mt. 18,5-6).
f) La toate evenimentele mari din viaţa omului, preotul
2. Rolul preotului în sprijinirea acţiunilor
trebuie să facă elogiul vieţii morale al celor ce au trăit după de rezolvare a problemelor lumii
legea moralei creştineşti, arătând că faptele cele mai valoroase contemporane: pace, securitate, dreptate,
egalitate şi colaborare
sunt cele săvârşite în duhul învăţăturii sănătoase şi care aduc
neştearsă şi frumoasă amintire şi multă cinstire din partea
oamenilor şi a lui Dumnezeu. Preotul să fie foarte atent şi să
aprecieze orice faptă bună şi orice calitate la enoriaşii săi, ca în „Pax omnibus cara.”
felul acesta să-i determine la lucruri şi mai mari. Pe cât de grav Fer. Augustin
este să laşi răul nejudecat, pe atât de descurajant este să nu
sesizezi binele şi să nu-l încurajezi. Dumnezeu laudă foarte pe Preotul creştin, după sfatul Mântuitorului, trebuie „să
lucrătorii binelui şi le făgăduieşte răsplată mare şi adaugă caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” şi el
vrednicie la vrednicie și har peste har (vezi Pilda talanţilor). nu lucrează şi nu doreşte nimic mai mult decât să vină în lume
g) În orice ocazie preotul să arate cu argumente din toate împărăţia lui Dumnezeu (Tatăl nostru), iar această împărăţie,
domeniile (ştiinţific, psihologic, pedagogic etc.) spectrul distru- spune Sf. Ap. Pavel, este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul
gător al oricărui viciu, încât să-i facă atât pe cei ce-l practică dar Sfânt” (Rm. 14,17).
şi pe cei care ar putea să cadă în aceeaşi greşeală, să se înspăi- Sănătatea omului este lipsa de suferinţă; sănătatea lumii
mânte şi să urască răul de care sunt stăpâniţi. Să arate foloasele este pacea în care nimeni nu provoacă durere nimănui, ci
nesfârşite ale unei vieţi cumpătate, aducând exemple grăitoare „precum este în ceruri pace adâncă între îngeri şi nu sunt între
din literatură şi din realitatea înconjurătoare. Pe cât îi va fi cu ei nici loviţi nici lovitori, nici bătuţi nici bătăuşi, la fel şi între
putinţă, preotul să ajute ca un număr cât mai mare de enoriaşi să noi oamenii de pe pământ să se facă voia lui Dumnezeu, ca toate
citească şi să cunoască acele cărţi ziditoare de suflet, începând cu neamurile cu o gură şi cu o inimă să preamărească pe făcătorul
Sfânta Scriptură şi cărţile de rugăciuni şi adăugând tot ce s-a scris şi Mântuitorul tuturor” (Sf. Ioan Hristostom, Comentariu la
ziditor în literatura lumii de inspiraţie creştină. Este un semn de Tatăl nostru).
certă izbândire numărul cât mai mare al celor abonaţi la Nimic nu a fost mai dorit şi mai preţuit în lume decât pacea
biblioteca religioasă a parohiei, de care un preot bun are mare şi, în mod paradoxal şi trist, nimic nu a fost mai ameninţat şi mai
grijă, fiind unul din mijloacele de îndrumare cele mai eficace. nerespectat decât aceasta. Ea a rămas totdeauna cel mai frumos
Desigur, Căi de îndrumare şi de întărire a vieţii morale sunt vis al omenirii, dar de fiecare dată când ochii s-au deschis în
foarte multe; ajunge ca preotul să aibă mare râvnă şi grijă de realitate, visul acesta a pierit, lăsând în loc coşmarul războaielor
174 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 175

de zeci, de sute şi de mii de ani. Cu toate acestea lumea n-a obosit juridic operează cu verbul a da sau a lua ceva cuiva. La modul
să caute pacea şi să se roage pentru ea, având în fruntea acestui plenar uman dreptatea are dimensiuni mult mai vaste şi se
marş neobosit spre pace pe preoţii lui Dumnezeu, care mereu „au operează cu verbul a fi şi anume: a face dreptate cuiva înseamnă
căutat pacea şi au urmat-o” (I Petru 3,10-11). a-i îngădui să fie el însuşi, să existe într-un mod personal şi
Sf. Scriptură fiind cartea omului prin excelenţă, era firesc diferit de mine, să-i recunosc dreptul absolut de a fi cum este
să se preocupe de această fundamentală problemă socială şi el şi să nu-l reduc la o replică a mea, socotindu-mă dreptar şi
cuvântul „pace” este unul din cele mai frecvente în paginile ei. măsură.
În ceea ce priveşte tema acestei lecţii, vom alege doar câteva Sf. Ap. Pavel sfătuieşte, în duhul împăcării depline, „să ne
locuri scripturistice definitorii pentru atitudinea pe care trebuie primim unii pe alţii precum Hristos ne-a primit pe noi”. Şi nu
să o aibă creştinul şi mai ales preotul creştin în această problemă. a aşteptat ca noi să ajungem măsura Lui, ci s-a coborât El la
Sub aspect social-politic definiţia suficientă a păcii este dată nivelul nostru şi ne-a iubit „încă păcătoşi fiind, stricând zidul
de profetul Isaia care sesizează că „pacea este roada dreptăţii” vrajbei dintre Dumnezeu şi oameni” (Ef. 2,14-18) şi „făcând
(Is. 32, 17). Dar tocmai aici apare cea mai mare dificultate, pace şi cu cei de aproape, şi cu cei de departe”. Această viziune
fiindcă într-o lume a păcatului, deci a erorii, dreptatea este biblică şi creştină asupra individului se poate extinde şi aplica
lucrul cel mai greu de înfăptuit şi are atâtea nuanţe încât pare perfect şi asupra colectivităţilor umane, respectiv a statelor
cea mai complicată problemă. Această mare dificultate este cărora trebuie să li se acorde libertatea de a exista în identitatea
exprimată lapidar de dreptul roman prin formula „summum lor irepetabilă şi numai în atmosfera acestei libertăţi fiinţiale
jus, summa injuria” (dreptatea la modul absolut rezultă se poate vorbi de pace ca un rod concret şi real al dreptăţii, iar
nedreptate absolută). această dreptate la rândul ei trebuie să fie rodul iubirii.
La dezideratul social-politic al păcii şi dreptăţii ce-şi caută Dreptatea fără iubire sau este iluzorie sau este infernală. Iată
mereu împlinirea, Mântuitorul adaugă definiţia religioasă a cum trebuie înţeleasă structura relaţiilor interumane şi preotul
păcii şi anume: pacea ca dar divin, pacea care-şi are izvorul în să nu obosească în a lămuri cu vorba şi cu fapta această viziune
Dumnezeu „Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea creştină asupra păcii, egalităţii, libertăţii şi dreptăţii sociale. Mai
bună şi tot darul desăvârşit”. Această pace plenară este lăsată bine decât oricine, preotul cunoaşte şi crede în solidaritatea
ca dar ucenicilor Săi în cadrul liturgic al Cinei euharistice ontogenetică a rasei umane fiindcă toţi oamenii, fără deosebire
„Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” (In. 14,27) şi îşi are de culoare sau tip (deosebiri care nu sunt structurale, ci dobân-
temeiul în iubire, care este mai mare decât dreptatea. Sf. Isaac dite), sunt urmaşii unicei perechi protopărinteşti adamice şi,
Sirul, arătând preeminenţa iubirii faţă de dreptate, zice: „Nu mai adânc, sunt fiii Aceluiaşi Părinte Creator–Tatăl nostru,
spune niciodată că Dumnezeu este drept; dacă era drept tu ai fi Care este în Ceruri. Dacă păcatul a pătruns în structura mono-
fost în iad. Contează mai degrabă pe nedreptatea Lui, adică pe litică a neamului omenesc şi l-a dezbinat, acelaşi neam omenesc
mila Lui, pe iubirea Lui, pe iertare” (cit. după Antoine Bloom, este reunificat în Hristos Iisus, Fiul Părintelui ceresc şi fratele
Voyage spirituel, p. 63). Aici se face trecerea izbăvitoare de la omului de pretutindeni, născut şi el ca om, din neamul unic al
egalitarism, de la legalism, la relaţii umane interpersonale, iar lui Adam.
persoana e mai mult decât individul aşa cum iubirea e mai mult Cartea Facerii şi Epistola paulină către Romani lămuresc
decât dreptate. Dreptatea sau nedreptatea din punct de vedere definitiv problema social-umană, şi întreaga viziune creştină
176 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 177

asupra omenirii impune abordarea acestei problematici în duh voiesc, iar nu jertfă” – adică totdeauna pacea va fi înconjurată
familial, singurul în stare să rezolve complexitatea relaţiilor şi asigurată de milă, dreptate, egalitate, adevăr şi iubire în
interumane. Ceea ce predomină într-o familie în care sălăş- Duhul Sfânt, Duhul înfierii noastre.
luieşte pacea nu este nici dreptatea, nici egalitatea şi nici chiar
libertatea, fiindcă dacă le luăm pe acestea la modul juridic
niciodată nu vor putea fiii să răsplătească pe părinţi la nivelul
valorilor primite începând cu viaţa şi terminând cu educaţia,
3. Comportarea preotului
ca cetăţean şi patriot
deci nu vor putea să facă dreptate; niciodată nu-şi va aroga un
fiu adevărat dreptul la egalitate cu părinţii săi decât dacă-i lipsit
de omenie, deci este exclus egalitarismul şi iarăşi niciodată un
fiu bun nu va fi acela care pretinde independenţă totală faţă de „Amor patriae suprema lex.”
părinţii săi decât dacă-şi vrea singur răul, aşa cum greşit a (Cicero)
înţeles şi Adam cel dintâi problema libertăţii, ca autoexcludere
din comuniunea iubirii părinteşti. Aşadar, într-o familie Preotul, ca orice fiinţă omenească, există în mod concret,
autentică domneşte mai întâi iubirea, iar toate celelalte sunt este făptură „de carne şi oase” (Unamuno), circumscris vremii
doar nuanţe ale acestei fundamentale relaţii fără de care, spune lui şi spaţiului în care s-a născut. Preotul, deşi ţinteşte necon-
Sf. Apostol Pavel, totul este fără sens şi conţinut (I Cor. 13). tenit spre patria cerească, spre „răsplata chemării de sus”
Preotul lui Hristos, Domnul păcii, trebuie să fie „un făcător (Filip. 3,14), el nu este un dezrădăcinat, ci are adânc împlântate
de pace” (Mt. 5,9) şi în tot ceea ce lucrează să vizeze acea pace rădăcinile fiinţei lui în solul patriei.
„care copleşeşte toată mintea” având pururi mijlocul încins cu Mântuitorul Însuşi, deşi coborât din „sânul Tatălui ceresc”,
adevărul şi picioarele cu râvna Evangheliei păcii (Eƒ. 69,11-17), Și-a iubit cu toată puterea patria pământească pe care Și-a
amintindu-și de cuvintele profetului care strigă cu uimire: „cât ales-o, admirându-i munţii şi dealurile pe care se ruga, câmpiile
de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea!” (Is. 52,7). cu crini, cerul şi păsările lui, râurile şi mai ales marea Galileii
Cunoscând şi înţelegând bine substratul doctrinar biblic în apropierea căreia îşi petrecuse copilăria, revenind aici cât
asupra dreptăţii, egalităţii şi iubirii, adică: solidaritatea uni- mai des cu putinţă şi unde fixează şi prima întâlnire după
versală înrădăcinată pe unicitatea apartenenţei adamice; înviere cu ucenicii Săi (Mt. 28,10). S-a bucurat nespus de
egalitatea adevărată la nivelul numitorului comun care este frumuseţile patriei Lui şi a suspinat adânc pentru viitorul
fiinţa umană ridicată la vârsta desăvârşită a plinătăţii lui sumbru pe care El îl prevedea (Lc. 19,41-44).
Hristos, întru Care nu mai există inegalitate de rasă, nici de Sf. Părinţi comentând pasajele evanghelice amintite mai
religie, nici de gen, nici socială (Gal. 3,28); dreptatea ca rod al sus consemnează unanim că nimeni nu a cunoscut mai bine ca
iubirii şi cei ce poartă semnul iubirii sunt adevăraţii fii ai lui Iisus obligaţiile de cetăţean şi nimeni nu s-a supus şi n-a împlinit
Dumnezeu după har, căci „Dumnezeu este iubire” şi cei ce mai adevărat datoriile faţă de patrie și neam. În iubirea Sa de
spun că iubesc pe Dumnezeu nu pot să urască pe fraţii lor neam merge până aproape de exclusivism, îndemnând pe
oamenii (I In. 4;8,11); cunoscând dar toate acestea, va putea ucenici să „meargă mai ales către oile cele pierdute ale casei lui
preotul să înveţe pe toţi oamenii ce înseamnă cuvintele: „milă Israel” (Mt. 10,6), dorind prin aceste cuvinte să întărească în
178 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 179

ucenici sentimentul patriotic şi să le mărească râvna pentru face cineva pentru ţara lui este rugăciunea; or, preotul nu
neamul cel ales, şi, cum spun comentatorii, „să nu aibă motive încetează a se ruga cu fierbinte dragoste pentru satele, oraşele
de îndreptăţire iudeii că Însuşi Domnul i-a lepădat pe ei, şi ţinuturile patriei lui. Cel mai dorit lucru este pacea, iar
trimiţând ucenicii la neamuri” (Damalas). preotul are în centrul rugăciunilor lui pacea şi liniştea
Desigur, noţiunea de patrie este complexă, cuprinzând în dinlăuntru şi din afară a poporului său. Cele mai preţioase
ea pe moşi şi strămoşi, pe părinţi şi prieteni, pe învăţători şi pe comori ale unui neam sunt virtuţile strămoşeşti, lăsate cu
binefăcători, comori spirituale şi materiale, iar din toate acestea sfinţenie din neam în neam, iar preotul le cultivă în viaţa lui şi
suntem fiecare alcătuiţi, deci legătura noastră cu patria este a poporului, cu râvnă şi cu iscusinţă.
multiplă şi structurală. A renega lumea în care te-ai născut Dacă prin veacuri neamul acesta şi-a dobândit faima celui
înseamnă a te autodesfiinţa, şi printre cele mai grele suferinţe mai paşnic şi ospitalier popor, sursa acestei nepreţuite virtuţi
umane se numără la loc de frunte şi exilul. trebuie căutată la altarul străbun unde preoţii au slujit
Un preot bun este acela care exprimă în chip strălucit şi „Dumnezeului Celui sfânt de la Care izvorăşte pacea, Care
covârşeşte toată mintea” (Filip. 4,7). La altarul păcii şi unităţii
slujeşte cu total devotament valorile naţionale şi patriotice.
desăvârşite a neamului nostru slujesc şi vor sluji mereu preoţii
El slujeşte în graiul concetăţenilor săi, respectă şi împlineşte
ortodocşi români. Credinţa creştină cea adevărată, de-o vârstă
datinile părinteşti, se jertfeşte pentru idealurile neamului său.
şi structurală etnicităţii şi graiului nostru, este semnul adevă-
Numai aşa poate fi cu adevărat „suflet în sufletul neamului său”,
ratului patriotism, şi ortodocşii privesc cu neîncredere nu
numai aşa poate fi „recunoscut glasul lui de către oile sale” şi le numai religioasă, ci şi naţională pe cei ce aduc străine învăţături
poate duce la păşunea mântuirii. Cine nu-i cu totul „întru ale de care, după cuvântul Apostolului, „trebuie să ne ferim ca de
sale” este năimit şi nimeni nu-l urmează. ceva nesănătos şi vătămător” (I Tim. 1,10; II Tim. 4,3; Tit. 1,9).
Cele mai frumoase pagini de patriotism adevărat şi de Şi preoţii sunt primii care veghează la graniţele spirituale şi
cultură naţională au fost semnate de preoţii altarului străbun, religioase ale acestui neam, ca nişte buni păstori „ce-şi pun
care au stat prezenţi în inima istoriei de la întemeiere, cât au sufletul pentru oi”. Patria este o unitate desăvârşită asemenea
fost şi vor fi veacurile. Este foarte adevărat că prototipul patriei unui trup întreg iar cetăţenii sunt părţi ce alcătuiesc trupul ţării;
pământeşti se află în patria cerească30, dar preotul este cel care nimeni, mai desăvârşit decât preotul, nu înţelege importanţa
ştie mai bine calea înălţării patriei pământeşti până la măsura acestei unităţi, recomandată cu insistenţă de Mântuitorul
celei cereşti în care să „domnească pacea şi bucuria în Duhul ( In. 17); el slujeşte cu toată puterea acestei unităţi voite şi
Sfânt” (Rm. 14,17). plăcute lui Dumnezeu. „Un Dumnezeu, o credinţă şi un botez”,
A fi bun cetăţean şi patriot înseamnă să fii un bun prieten; iată idealul suprem pentru care a luptat orice preot şi s-a jertfit
or preotul nu are niciun vrăjmaş, ci numai prieteni, fiindcă el fără ezitare în numele sfintei „unităţi de cuget şi simţire”. Acolo
trebuie să iubească pe toţi. Cel mai mare bine pe care-l poate unde este unitate spirituală este şi propăşire naţională, iar
preotul adună pe toţi într-un „singur gând al mărturisirii” ade-
______________
30
„Ce n`est pas par la patrie, mais par la verité qu’on va au ciel” vărului vieţii (Sf. Liturghie).
(P. Ceadaev, apud Paul Evdokimov, Le Christ dans la Pensée Russe, Biserica creştină, deşi este sobornicească în duhul ei,
p. 62). este totuşi organizată în chip concret în Biserici naţionale
180 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 181

autocefale, inserându-se în realitatea istorică a fiecărui popor. Toţi câţi cădeau loviţi de gloanţe pe pieptul lui se sprijineau,
Preotul ortodox român iubeşte neapărat pe toţi oamenii, dar El îi grijea cu sfântă taină şi-i mângâia până mureau...
această iubire începe de la poporul din care face parte, aşa cum ....................................................................................
în porunca evanghelică măsura iubirii pentru celălalt eşti tu Stam ziua pân’ la brâu în apă pitiţi în şanţ, cu el la rând
însuţi („să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, Lc. 10,27), ....................................................................................
acest lucru ferind pe om de abstract şi teoretic. Apocalipsa Cinci zile ne-am bătut ca leii cu popa-n frunte, când, blestem
Sf. Ioan prelungeşte realitatea şi valoarea naţională dincolo de O schijă l-a plesnit în coaste, şi-a mai trântit vreo patru ghem!
graniţele timpului şi spaţiului în cetatea veşniciei şi în cartea EI, pipăindu-şi paşnic rana, văzu că totul s-a sfârşit,
vieţii veşnice... „şi vor aduce în cetate slava şi cinstea Şi liniştit cerând potirul, el singur s-a împărtăşit.
neamurilor” (Apoc. 21,26). ....................................................................................
Concluzia Sf. Ioan Evanghelistul este în duhul întregii Cuvântul său din urmă fuse „cu niciun chip nu vă predaţi,
Scripturi care ne arată lumea aşezată pe neamuri – „aceştia sunt Copii, luptaţi până la urmă, cu noi e însuşi Dumnezeu”.
fiii oamenilor după familii, după limbă, după ţări şi după naţii” (V. Voiculescu)
(Fac. 10,32), iar un poet român creştin spune adesea că „ne
mântuim ca albinele, pe familii, pe roiuri, pe neamuri” (vezi
Ioan Alexandru, Imne). Și preotul dintotdeauna a înţeles bine
4. Preotul şi mass-media
această dumnezeiască aşezare şi nu a avut în vedere decât „slava
lui Dumnezeu şi fericirea patriei”. Pentru a ilustra iubirea de
patrie a slujitorilor sfintelor altare trimitem la unul din poemele
voiculesciene din care redăm doar un fragment: În vremea noastră s-au împlinit întocmai cuvintele
Mântuitorului: „nimic nu este ascuns care să nu se vădească şi
ceea ce se săvârşeşte în întuneric se va striga de pe acoperişul
POPA DIN DEALUL SĂRII caselor” (cf. Mt. 10,26). Demistificarea cea mai violentă, în
(Edit. Minerva, 1983) paralel cu secularizarea şi demitologizarea au realizat un
..................................................................................... univers uman fără frontiere, dar şi fără contur şi conţinut.
În spate, satul gol de oameni, pe brâna coastei se pierdea; Acţiunile omului au fost întotdeauna contradictorii: când a
Doar popa singur rămăsese... şi tot urca de ne vedea. căutat să oculteze adevărul, ajungându-se la teroarea securistă
Era un om voinic şi tânăr, cu nişte ochi adânci, frumoşi, atotstăpânitoare, când s-a defulat şi exhibat în scris şi în
Vorbea cu noi de biata ţară, ne povestea despre strămoşi imagine, până la dezvelirea intimităţilor ultime, ca un Noe beat.
Şi-nsufleţindu-ne într-una cu focul dragostei de neam Ambele sunt atitudini extremiste şi periculoase faţă de intimi-
Ne trimitea chiar el la luptă, iar noi voioşi ne supuneam... tatea misterică a omului, fiinţă mistagogică şi tainică.
Dar cum nu mai putea să suie din sat în vârf de-atâtea ploi, Prin toate acestea, de câteva sute de ani se atentează la cea
S-a hotărât ca să rămâie şi s-a mutat în deal la noi... mai importantă taină creştină, taina spovedaniei, singura relaţie
Şi-a luat cu el numai o carte şi-mpărtăşanie-n potir care păstra întregi şi taina, şi adevărul. Conspiraţia de tip
Şi nu se mai clintea acuma din sângerosul cimitir... securist-informaţional sau deconspiraţia de tip presă de scandal
182 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 183

nu sunt decât intervenţii brutale şi batjocoritoare în universul jos, nu iubeşte pe nimeni şi nu iartă slăbiciunile bietului popor
tainic, duhovnicesc. Evenimentul uman se derulează fie sub slab şi neştiutor...
ochiul lui Dumnezeu, care învăluie în lumină, bunătate, iertare Iar dacă preotul este un şarlatan (aşa cum, din nefericire,
şi iubire totul (cf. Mt. 5,45), fie sub focalizatorul aparatului de astăzi sunt cu duiumul), diavolul pune şi el umărul şi-i creşte
filmat, care scormoneşte ca o gheară de hienă, în măruntaiele faima uriaşului „vraci”, care face sute şi mii de vindecări şi
cadavrului uman, savurând patologic miasmele şi excrementele profeţii zilnic, sfinţeşte butoaie nesfârşite de apă, binecu-
descompunerii infernale. vântează magazii de anaforă, încarcă de duh sfânt baloturi de
În centrul acestei scene bântuite de vraişte şi furtună se vată impregnată cu untdelemn, mai creează şi o icoană care
profilează măreaţă şi suprem dramatică statura preotului. plânge sau râde, după nevoile fiecăruia, dar mai ales îi dă o
Drama panumană de care am amintit se augmentează încă putere neînfruntată în a scoate tot soiul de demoni, prin citirea
pe atât, când aceasta se adresează preotului, persoană prin zilnică a blestemelor Sf. Vasile cel Mare, ale Sf. Trifon etc31.
excelentă publică şi tainică deodată. Este foarte adevărat că preotul este o persoană publică
Incomoditatea prezenţei şi lucrării preotului creşte în prin excelenţă; el aparţine obştei mai mult decât îşi aparţine
condiţiile în care el vesteşte adevărul într-o lume a minciunii sieşi sau familiei sale. El este „lumina pusă în sfeşnic” şi nu se
şi a suspiciunii, al cărei auz a fost deturnat de la adevăr din zorii mai poate ascunde sub obrocul intimităţii personale, privi-
istoriei, când diavolul nu s-a sfiit să insinueze omului că legiu absolut al persoanei umane. După cum ne avertizează
Dumnezeu l-a minţit şi i-a ascuns cel mai mare adevăr, calea Dreptul Simeon, preotul lui Hristos „este pus spre căderea şi
îndumnezeirii: „Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi spre ridicarea multora, şi ca un semn care va stârni împotriviri”
muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi (Lc. 2,34).
se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele Însuşi Mântuitorul ne avertizează, prin Petru cel mult
şi răul»” (Fac. 3,4-5). Iată prima şi cea mai gravă falsificare a încercat: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca
informaţiei, metodă demonică ce s-a mărit şi s-a perfecţionat pe grâu” (Lc. 22,31). Aşadar viziunea voit falsă asupra preotului
de-a lungul mileniilor, până a cuprins întreaga spiritualitate
umană. Și dacă diavolul nu s-a sfiit să deformeze cuvântul lui ______________
Dumnezeu, cum nu va face tot ce-i stă în putinţă spre a 31
Îmi amintesc că, atunci când am fost numit la una din bisericile „forte” ale
întuneca şi a murdări imaginea preotului, pentru a-şi asigura, taumaturgiei bucureştene, m-am speriat straşnic când, citind molitfele
prin minciună, stăpânirea asupra lumii? Sf. Vasile cel Mare „ca să nu stric obiceiul”, aud un urlet de fiară înjunghiată
ridicându-se din mijlocul mulţimii care stătea pe brânci, cu faţa la podea.
De altfel, chipurile falsificării imaginii celei bune sunt Colegul, un bătrân „meseriaş” în ale taumaturgiei de mahala, îmi face semn
felurite şi ingenioase. de încurajare cum că, vezi Doamne, rugăciunea mea are efect. M-am uitat la
Atunci când preotul este cu adevărat un om integru şi cu el cu silă, iar pe respectiva „apucată” am avertizat-o că dacă mai face o dată
lucrare puternică, diavolul va semăna îndoială în sufletele aşa ceva, o vindec pe loc de demonul şarlataniei cu care se învoise să-mi
creeze faimă de tânăr şi puternic taumaturg. Și cum aveam în mână un
credincioşilor, insinuând că preotul respectiv este un eretic
crucifix mare şi greu iar pe chip aveam o manie cam prea sfântă, femeia s-a
bine deghizat şi cu o viaţă ascunsă pe care şi-o acoperă cu multă vindecat brusc şi total. Cred că a fost prima şi singura minune de acest soi, pe
dibăcie. Este prea aspru, vorbeşte prea înalt pentru poporul de care am săvârşit-o bine; alta nu s-a mai ivit.
184 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 185

creştin, critica aspră şi acuzaţiile nedrepte aruncate în obrazul înţelegem o dată pentru totdeauna că aurul se lămureşte prin
slujitorului celui bun nu sunt doar inevitabile, ci chiar necesare, foc; rămâne ca noi să fim aur bun, iar insultele cu care am fost
în procesul de clarificare a adevărului creştin. împroşcaţi pe nedrept se vor transforma, la atingerea de fiinţa
Cuvintele Sf. Apostol Petru vin să precizeze minunat noastră curată, în pietre nestemate, cu care ne vom răscumpăra
poziţia preotului care se află atât de expus încercărilor cumplite veşnicia fericită la poarta Împărăţiei adevărului. În această luptă
din partea diavolului şi a slugilor lui: „Nimeni dintre voi să nu inegală, va birui întotdeauna Dumnezeu, Care „nu se lasă
sufere ca făcător de rele; iar de suferă ca creştin, să nu se batjocorit” (Gal. 6,7) şi Care inspiră nădejde neînfruntată
ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele psalmistului: „că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi
acesta” (I Petru 4,15-16). teme de rele; că Tu cu mine eşti” (Ps. 22,4). Dacă nici Hristos
Se spune că barda care se înfige în trupul arborelui de santal Însuşi nu a scăpat de această armă a diavolului ci „arhiereii şi
se umple de mireasma binecuvântată a acestui lemn sfânt; la fel
cărturarii erau de faţă (la Pilat), învinuindu-L foarte tare... şi,
se întâmplă şi cu cei ce îşi înfig colţii otrăviţi în obrazul sfânt al
mai pe urmă au venit doi (martori mincinoşi) şi au spus: Acesta
unui preot nevinovat, aşa cum s-a întâmplat şi cu moartea care
a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l
şi-a înfipt colţii în trupul lui Iisus Hristos şi pe care Sf. Ioan
clădesc” (Mt. 26,60-61), cum vom scăpa noi, contemporanii
Hrisostom o întreabă în noaptea Învierii: „Unde-ţi este, moarte,
unui iad în care calomnierea prin mass-media a devenit a patra
boldul?”. Corbul moare dacă este stropit cu parfum; iar diavolul
este ucis de iubire, plesneşte atunci când i se „grămădesc cărbuni putere în lume?
aprinşi (ai iubirii) pe capul lui” (cf. Rm. 12,20). Şi care a fost atitudinea Mântuitorului într-o atare situaţie?
De muşcătura otrăvită a defăimării nu a scăpat nimeni în Evanghelia ne dă şi acest răspuns: „Şi sculându-se, arhiereul I-a
istorie, şi dacă vom cita doar câteva situaţii arhicunoscute în zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva
acest sens, vom înţelege cât de periculoasă şi perfidă este această Ta? Dar Iisus tăcea” (Mt. 26,62-63). Desigur, există, din
armă cu care ispititorul a atacat dintotdeauna, şi pe Dumnezeu, nefericire, şi tăceri vinovate. Sunt cele mai grele clipe pentru
şi pe om. Biserică. Pentru noi, însă, într-un moment hotărâtor pentru
Să ne amintim de calomnierea lui Iosif în Egipt de către destinul veşnic al creştinătăţii, tăcerea să fie semnul jertfei şi al
femeia lui Pentferi, de condamnarea lui Socrate la moarte ca nevinovăţiei: „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie
urmare a unor grave calomnii aduse incomodului gânditor nevinovată împotriva celui ce o tunde, aşa nu Și-a deschis gura
antic, de calomnierea Sfântului Ioan Hrisostom în grija lui Sa”. Să fim făclie din ceară curată, arzând în tăcere şi întru
părintească şi plină de iubire creştină, exprimată în scrisorile „miros de bună mireasmă duhovnicească”. Dacă minciuna
pastorale adresate monahiei Olimpiada etc. Gestul extremist (şi biruie în timp, adevărul biruie totdeauna în veşnicie. Spre
condamnabil) pe care îl comite uriaşul Origen pentru a eradica aceasta privind pururea, nu vom greşi niciodată şi nimeni „nu
orice motiv de calomniere ne arată încă o dată periculoasa ne va vădi de păcat” (cf. In. 8,46).
partitură, pe ale cărei note otrăvite şi sub deviza perfidă a lui
„calomniaţi, calomniaţi, fiindcă tot rămâne ceva!” s-au ţesut
cele mai abominabile crime împotriva umanităţii. Trebuie să
186 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 187

5. Ecumenismul practic local şi raporturile aceste pagini sunt doar repere extrem de generale care să

cu celelalte culte. Atitudinea politică


definească mai degrabă o atmosferă religioasă şi nu un statut cu
autoritate canonică precisă.
a preotului Ca deviză generală în această chestiune a atitudinii
preotului ortodox faţă de credincioşii altor confesiuni, cele mai
Imaginea etnică şi religioasă a lumii de azi este foarte potrivite sunt cuvintele Mântuitorului, ca un răspuns la o
diferită faţă de timpurile în care mişcarea grupurilor de oameni situaţie similară cu cea tratată aici: „Iar Ioan, răspunzând, a zis:
se făcea mai greu şi viaţa se desfăşura în limitele precis con- «Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate
turate ale unor aşezăminte fixate de veacuri. Cosmopolitismul demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu
de proporţii nemaiîntâlnite constituie astăzi o realitate ce nu noi». Iar Iisus a zis către el: «Nu-l opriţi; căci cine nu este
ne mai impresionează. Dar această nouă structură social-umană împotriva voastră este pentru voi»” (Lc. 9,49-50).
pune probleme noi sub toate aspectele şi nu mai puţin sub Problema centrală care se pune în acest domeniu este cea
aspect inter-religios. a prozelitismului. Mai întâi trebuie făcută distincţia între pro-
Nu-i mai puţin adevărat că în acest pământ românesc au zelitism şi misionarism. Preotul nu trebuie să facă prozelitism,
dar el trebuie să fie mereu un misionar. Tot Mântuitorul a
convieţuit dintotdeauna mulţime de naţii şi credinţe şi
definit cel mai exact prozelitismul: „Vai vouă, cărturarilor şi
imaginea românească în acest sens apare prin veacuri extrem de
fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi
pozitivă, dacă nu cumva exemplară. Cel puţin până acum, în
un ucenic, şi dacă l-aţi făcut îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit
ţinutul acesta european nu s-au semnalat războaie cu substrat
decât voi!” (Mt. 23,15). Prin urmare scopul prozelitismului este
religios, dacă facem abstracţie de problema uniatismului,
întotdeauna greşit, fiindcă se urmăreşte ruperea unor suflete
începută în veacul XVIII şi care încă nu şi-a încheiat trista-i de la Adevăr şi înrolarea lor în grupuri para-religioase cu
poveste. Se pune întrebarea concretă: cum să-l considere scopuri şi mijloace foarte dubioase. Misionarismul are cu totul
preotul ortodox pe omul care, întâmplător sau inevitabil, se alt sens; aducerea la Adevăr a celor necredincioşi sau rătăciţi;
adresează lui în probleme specifice? E bine să precizăm de la deci scopul nu este unul interesat, cum se întâmplă întot-
început că sub aspectul canonic această problemă este rezolvată deauna cu prozelitismul, ci dragostea pentru adevăr şi sfinţenie
şi reglementată de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi va lumina necontenit faptele şi cuvintele misionarului creştin.
hotărârile luate după împrejurările vremii şi în atmosfera Orice misionarism care va căuta altceva decât Adevărul şi
dialogului intercreştin trebuie cunoscute din presa şi docu- Iubirea se transformă în prozelitism al cărui sfârşit, spune
mentele de specialitate. Orientarea aceasta ecumenistă trebuie Mântuitorul, este gheena. Poziţia preotului ortodox este
să constituie o preocupare continuă şi foarte susţinută a totdeauna cea de apologet. El se află în Adevăr şi nu-i rămâne
chiriarhului şi a specialiştilor în materie din cadrul episcopiei decât să păstreze acest privilegiu dumnezeiesc neclătinat.
respective. Este bine ca în fiecare protoierie să se facă această Adesea preotul este provocat şi chiar atacat de către mesagerii
prelucrare a normelor oficiale cât mai des şi de către oameni gheenei şi atunci ce trebuie să facă? În principiu duelurile
competenţi, cu autoritate şi cu experienţă, iar preoţii să vină cu verbale nu dau rezultate şi nu se realizează decât o ceartă
probleme concrete şi cu întrebări reale. Ceea ce vom aminti în violentă şi otrăvitoare. Adevărul nu poate fi nici demonstrat,
188 PASTORALA ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI 189

nici apărat. El este ca şi Dumnezeu: el trebuie doar descoperit Într-o aserţiune finală sfătuim pe preotul ortodox ca, în
fiindcă existenţa lui, deşi reală, rămâne tainică. Şi atunci orice situaţie, să fie îndrăzneţ dar înţelept, căci Hristos ne-a
pentru descoperirea lui nu-i nevoie de cuvinte multe şi iscu- învăţat şi să îndrăznim (In. 16,33) şi să fim înţelepţi (Mt. 10,16).
site, fiindcă şi adversarul va găsi mereu alte cuvinte şi mai În ceea ce priveşte atitudinea preotului în contextul politic,
iscusite, iar jocul poate continua infinit şi inutil. Mai puternic precizăm de la început că Ortodoxia s-a abţinut totdeauna de la
decât cuvântul este viaţa, exemplul personal, lumina din tine implicaţii directe în acest sens, urmând întocmai sfatul dat de
care luminează, în tăcere, tuturor. Ultimul argument va fi însă Hristos lui Petru şi prin el tuturor slujitorilor Lui, în vecii
iubirea. Preotul ortodox va trebui să dovedească necontenit vecilor: „pune sabia ta în teacă fiindcă toţi cei ce scot sabia, de
că el iubeşte pe toţi şi mai ales pe cei care sunt rătăciţi. Dacă sabie vor pieri” (Mt. 26,52). Iar în altă parte hotărăşte neîn-
va reuşi să dovedească acest lucru nu numai că va învinge pe doielnic: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, fapt
adversar, dar chiar îl va şi convinge şi-l va face ucenic al pentru care El nu a angajat nicio dispută şi nicio luptă politică.
Adevărului şi al Iubirii. „Orice cuvânt este contrazis de un alt Întotdeauna confruntarea politică a dat naştere la adversităţi şi
cuvânt”, spune un Sf. Părinte, „dar arată-mi mie cuvântul care violenţe; în cazul în care preotul s-ar angaja într-o grupare
poate să contrazică fapta!” politică s-ar trezi faţă în faţă cu celelalte grupări, într-un raport
Despre cei ce strâmbă adevărul, Mântuitorul afirmă cu conflictual şi chiar inamic, iar el ca păstor nu poate să privească
putere: „din faptele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 12,33). Iar preotul pe enoriaşi decât ca pe copiii lui şi numai dacă se aşază de la
adevărat, de asemeni, din faptele lui va fi recunoscut căci: început deasupra diferendelor politice, toţi enoriaşii, indiferent
„Înţelepciunea s-a îndreptăţit din faptele ei” (Mt. 11,19). de culoarea partinică, în raport cu el vor fi egali. Am fi ipocriţi
Adevărul-Hristos este unul; reprezentarea Lui de-a lungul dacă nu am recunoaşte că în subiectivitatea noastră simpatizăm
veacurilor şi pe diferitele meridiane geo-etnice a fost mai mult mai mult sau mai puţin evident cu o grupare politică sau alta.
sau mai puţin diferenţiată. În cazul în care un eterodox vine în Politica a fost şi va rămâne totdeauna o mare pasiune ome-
dreptul tău, de voie şi, mai ales, de nevoie, nu-ţi rămâne decât nească, iar noi, ca oameni, nu putem să nu fim ispitiţi de această
să-L reprezinţi pe Hristos, pe care-L cere de la tine, sub chipul patimă. Dacă însă vom privi cu luare aminte istoria lumii, vom
ortodox, şi dacă el Îl acceptă atunci nu i-L poţi refuza, ci înţelege degrabă că, pe cât este de intensă patima politică, pe
dimpotrivă, Îl vei oferi cu bucurie. În privinţa adevărului nu atât este de înşelătoare şi deşartă. Trebuie să ne ferim de ea aşa
vei face niciun compromis; în privinţa dragostei nu vei avea cum fugim de toate celelalte mari patimi omeneşti pentru ca să
nicio rezervă. În ultimă instanţă, în acest spaţiu suprasensibil ce rămânem liberi şi să angajăm „lupta cea mai bună”, lupta cu
se întinde între adevăr şi iubire, ultimul cuvânt îl va avea patimile, inclusiv cea politică şi nu, încătuşaţi de o convingere
totdeauna Sfântul Duh care te va lumina în fiecare situaţie politică îngustă, să ne luptăm cu oamenii de altă convingere.
concretă; „El te va conduce la tot adevărul”. Întotdeauna Preotul nu se va lupta niciodată cu oamenii, ci pentru om.
mintea să-şi pună această întrebare esenţială: ce ar face Hristos Biserica nu face politică, ci creează civilizaţie, adevărată
în locul meu în această situaţie? Şi dacă această întrebare va fi civilizaţie în care „pacea va fi judecător şi stăpânitor va fi
un suspin adânc al sufletului, nu se poate ca El să nu-ţi răs- dreptatea” (Is. 60,17).
pundă. Iisus Însuşi ne asigură de asistenţa lui sigură şi atotlumi- În toate situaţiile în care vor să-L implice contemporanii,
nătoare în orice situaţie (Lc. 21,15). Iisus refuză sau evită să se angajeze, fiindcă oricare ar fi el,
190 PASTORALA

adevărul politic este omenesc, deci mărginit şi cel mai adesea Cuprins
greşit. Răspunsul dat într-o situaţie specifică constituie un
avertisment absolut: „cine M-a pus pe Mine judecător peste
voi?” (Lc. 12,14), iar cel dat fracţiunilor politico-religioase ale
vremii care îi întindeau curse insidioase lămureşte definitiv
atitudinea preotului ortodox în ţesătura social-politică din Cuvânt-înainte ......................................................................... 5
orice vreme: „daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi PARTEA I
lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt. 22,21). Preoţia universală .................................................................... 9
Cezarului vom da obolul material care poartă amprenta lui, dar Raportul dintre preoţia universală și cea funcţională .......... 53
„pe noi înşine și unii pe alţii” ne vom oferi în întregime lui
Dumnezeu, al Cărui chip stă scris în noi. Aici nu încape nicio PARTEA a II-a
confuzie şi niciun compromis, dacă vrem să nu cădem în I. Noţiuni introductive ........................................................... 71
osândă. Fiindcă prea puţini politicieni au rămas neosândiţi în 1. Pastorala ca disciplină teologică: definiţie, obiect,
istorie. De ce se va întâmpla dincolo de istorie nici să nu mai scop, metodă, importanţă ............................................ 71
vorbim. Prin urmare preotul ortodox nu e nici politician, nici 2. Izvoarele Pastoralei şi literatura pastorală
apolitic; el este metapolitic întrucât caută, pentru el şi pentru la români ...................................................................... 73
credincioşi, cetatea viitoare. El trebuie să fie liber de toată II. Persoana preotului ............................................................ 76
zădărnicia contemporaneităţii. Ochiul lui trebuie să fie ager ca 1. Despre preoţie şi rolul preotului ca păstor de suflete;
al vulturului spre a vedea cea mai mică realitate de pe pământ originea şi instituirea preoţiei ..................................... 76
de la înălţimea cerului. Rostul lui nu este acela de a schimba 2. Sublimitatea, vrednicia şi responsabilitatea
orânduirea socială, ci de a ajuta pe om să se schimbe în cadrul preoţiei ......................................................................... 80
celei existente după chipul „Împărăţiei ce va să fie”. Amin. 3. Mântuitorul Iisus Hristos – Păstor de suflete ............. 84
4. Sfinţii Apostoli – Păstori de suflete ............................. 89
5 . Condiţii moral-canonice pentru intrarea în preoţie
(fizice, intelectuale şi morale) ..................................... 92
6. Iubirea, devotamentul sau zelul pastoral şi spiritul de
jertfă ca temei al lucrării pastorale ............................. 96
7. Cultura preotului ....................................................... 103
8. Căsătoria candidaţilor la preoţie ............................... 109
9. Familia preotului ....................................................... 113
III. Parohia și administraţia ei ............................................. 117
1. Parohia – teren de lucrare pastorală ......................... 117
2. Raporturile preotului cu credincioşii pe
plan religios ................................................................ 125
192 PASTORALA

IV. Activitatea preotului în parohie .................................... 129


1. Pastoraţia liturgică. Sfânta Liturghie – centrul vieţii
religioase .................................................................... 129
2. Predica şi cateheza – mijloace de pastoraţie ............ 139
3. Sfintele taine – mijloace şi prilejuri de pastoraţie .... 144
4. Spovedania – principalul mijloc de pastoraţie ......... 148
5. Sfintele ierurgii – mijloace şi prilejuri de pastoraţie
individuală ................................................................. 157
6. Atitudinea preotului faţă de superstiţii şi
obscurantism .............................................................. 161
V. Activitatea obștească a preotului .................................... 169
1. Preotul – îndrumător al vieţii morale a
credincioşilor ............................................................. 169
2. Rolul preotului în sprijinirea acţiunilor de rezolvare
a problemelor lumii contemporane: pace, securitate,
dreptate, egalitate şi colaborare ................................ 173
3. Comportarea preotului ca cetăţean şi patriot ........... 177
4. Preotul şi mass-media ................................................ 181
5. Ecumenismul practic local şi raporturile cu celelalte
culte. Atitudinea politică a preotului ........................ 186