CUZA” FACULTATEA
IAŞI DE FILOSOFIE
Coordonator ID:
Prof. dr. Petru BEJAN
ASISTENłĂ SOCIALĂ
Volumul III
ÎnvăŃământ la distanŃă
Anul II
Semestrul I
TEHINICI DE INTERVENłIE ÎN
ASISTENłA SOCIALĂ .......................................................... 87
Conf. dr. Gabriela IRIMESCU
Lect. dr. Nina Mihaela – MIHALACHE
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE
ASISTENT SOCIAL ............................................................... 213
Prof. dr. Carmen COZMA
CUPRINS
Modalităţi de evaluare :
În acest sens, politica socială cuprinde activităţi şi principii ale societăţii care
orientează modul în care statul intervine şi reglementează relaţii între indivizi, grupuri,
comunităţi şi instituţii sociale.
Aceste principii şi activităţi determină distribuţia resurselor şi nivelul bunăstării
membrilor societăţii. Astfel, politica socială include planuri şi programe pentru a
asigura securitatea economică şi bunăstarea socială, accesul la educaţie şi sănătate,
combaterea criminalităţii şi efectelor negative ale crizelor economice identificate în
şomaj, sărăcie şi excludere socială.
În literatura româneasca de specialitate, Liliana Mihuţ precizează că: ,,Politica socială este, sau
ar trebui să fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor
grupuri expuse în mai mare masură diferitelor riscuri"1
1 Mihut, L., Lauritzen, B.- Modele de politici sociale = Models of social policy , Editura Didactica si Pedagogica ,
Bucuresti, 1999 ,p4
2 Zamfir,E.,Zamfir,C(coordonatori)- Politici sociale.Romania in context european,Editura Alternative,
Bucuresti,1995 ,p 23
3 Marginean,I.- Proiectarea cercetarii sociologice,Editura Polirom,Iasi,2000 ,p 15
7
George POEDE
Politicile sociale îndeplinesc o serie de funcţii care, la rândul lor, sunt influenţate
de contextul social, economic şi cultural al societăţii.
Funcţiile reglative sunt legate de faptul că mecanismele de reglare specifice pieţei nu
pot prin ele însele să asigure bunăstarea socială fiind nevoie de intervenţia
statului. Prin caracterul lor, intervenţiile caută să reglementeze o serie de
disfuncţii sau conflicte prin mecanisme de negociere contribuind astfel la
menţinerea ordinii sociale.
Funcţiile compensatorii se mobilizează împotriva unor consecinţe negative asupra
societăţilor care-şi au originea într-un anumit tip de dezvoltare ce nu utilizează
în totalitate forţa de muncă şi nu poate contracara inegalitatea social-economică.
Funcţiile de apărare caută să lupte împotriva unor perturbări interne cauzate de o
rată înaltă a criminalităţii, folosirea drogurilor, violenţă.
Funcţiile protective au în vedere protejarea populaţiei în raport cu anumite situaţii de
risc care au devenit din ce în ce mai numeroase în societăţile contemporane. Aici
intră asigurările de bătrâneţe, de boală sau incapacitate de muncă. Tot în acest
context se înscrie şi politica de protecţie a unor grupuri sociale defavorizate cum ar
fi persoanele cu handicap, familiile numeroase, adolescenţii şi tinerii.
Funcţiile de satisfacere a unor nevoi colective sunt legate de acele nevoi colec-
tive care nu pot fi acoperite eficient prin mecanismele de funcţionare specifice
pieţei. Învăţământul, sănătatea, cultura , ştiinţa întră în sfera politicilor sociale
prin acele programe care au drept obiectiv asigurarea accesului la servicii
educaţionale, medicale, la ceea ce reprezintă dezvoltare tehnologică şi ştiinţifică
Dezvoltarea politicii sociale în statele moderne este motivată şi prin modul în
care documente importante internaţionale au prezentat o serie de drepturi economice şi
sociale. Spre exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Organizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 a proclamat o serie de drepturi
politice, sociale, economice şi culturale inerente persoanei umane recomandând statelor
membre să le transpună în practică alături de alte drepturi integrate în unele documente
ale Consiliului Europei.
8
Politici sociale
Existată patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene:
libera circulaţie a muncitorilor, dumpingul social şi turismul social, eficienţa economică şi coeziunea
socială.4
Coeziunea socială - cel mai recent şi mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform
Tratatului de la Amsterdam (1997), susţine în fapt o politică mult mai largă a Uniunii Europene: politica
de coeziune . Acest uriaş domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: - Fondul European
pentru Dezvoltare Regională ( ERDF ) - Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European pentru
,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF)
Libera circulaţie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se referă la toate categoriile de lucrători,
indiferent de domeniu şi de nivelul de calificare) decurge în mod evident din principiul fundamental al
liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană. Pentru ca acest principiu să fie deplin funcţional
era nevoie să se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucrătorilor dincolo de graniţele naţionale"5 astfel
încât persoanele care se angajează într-o altă ţară să nu-şi piardă securitatea socială de care s-au bucurat
în ţara lor de origine. Această mobilitate în domeniul pieţei muncii este poate singura măsură socială
importantă pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48-51, în sensul că muncitorii care se mută
dintr-o ţara în alta vor beneficia de drepturile sociale existente în ţara gazdă. Fireşte, în anii '60, sub
efectul Tratatului de la Roma, înca nu se punea problema unei politici sociale supranaţionale, ci doar a
,,coordonării" sistemelor naţionale de securitate socială în sensul reducerii incompatibilităţilor.
Eficienţa economică. Deşi poate părea paradoxal, eficienţa economică a constituit un argument
serios în favoarea dezvoltării politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le
asigura, politica socială poate însemna, pe lânga legitimitate politică pentru regimul industrial-capitalist, o
forţă de muncă mai sănătoasă şi mai bine educată, ceea ce se traduce într-o creştere a eficienţei
economice. Acest argument, în mod evident de inspiraţie neo-marxista, a sensibilizat totuşi factorii de
decizie din Europa occidentală şi a condus în timp la adoptarea unui buget sporit şi a unor măsuri
stimulative care au crescut considerabil performanţele în educaţie şi medicină.
Dumpingul social şi turismul social, ca riscuri majore ale inegalităţilor privind standardele de
viaţă din ţările membre, au apărut in anii '60 şi s-au intensificat în anii '70-'80 tocmai ca urmare a
realizării liberei circulaţii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situaţii au fost semnalate
de ţările puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care s-au văzut nevoite să facă faţă unui val de
muncitori din regiunile sudice ale Europei. În contextul dispariţiei frontierelor, ţările cu nivele joase de
protecţie socială puteau efectiv să-şi ,,exporte" surplusul de forţă de muncă internă spre ţările puternic
dezvoltate, prin această formă de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei şi Portugaliei în anii '80 în
Comunitatea Economică Europeana a sporit teama ţărilor bogate din nord-vestul Europei şi a facut ca,
prin reprezentanţii lor în Comisia Europeană, acestea să exercite presiuni pentru adoptarea unei politici
sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca lărgirea spre Est a Uniunii Europene, în
deceniul următor, să produca un nou val de dumping social, dacă nu se adoptă din timp măsurile necesare
pentru reducerea inegalităţilor socio-economice existente în prezent.
5Mihut, L, Lauritzen, B, Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica,
1999 ,p 25
11
George POEDE
european la problema inegalităţilor sociale şi economice. Coeziunea socială a fost considerată principala
caracteristică a modelului social european. Prin promovarea coeziunii economice şi sociale, statele
membre au în vedere implementarea seturilor de acţiuni care să asigure oportunităţi pentru toţi cetăţenii
UE şi, în consecinţă, să reducă riscul excluziunii sociale.
Acest concept este întâlnit în mod curent atât în mediul academic cât şi în discursul politic, este
folosit pentru a descrie experienţa europeană în încercarea de promovare simultană a creşterii economice
şi a coeziunii sociale, dar şi pentru a se marca o delimitare faţă de modelul american. În percepţia multor
analişti economici şi decidenţi politici, termenul de model social european face referire în mod implicit
sau explicit la modelul american, pe care aceştia îl consideră ca un contraexemplu6 (mai exact un exemplu
negativ) faţă de care Europa îşi declină orice apropiere.
Termenul de „model social european” (MSE) a fost folosit iniţial de Jacques Delors la mijlocul
anilor ’907 pentru a defini o alternativă la forma americană a capitalismului pur de piaţă. Ideea
fundamentală a MSE este că progresul economic şi social trebuie să meargă „mână în mână”;
Una dintre primele definiţii formulate pentru MSE apare în „Carta Albă a Politicii Sociale”
(Comisia Europeană 1994), care face referire la termen mai mult într-o formă normativă. Cu acest prilej,
termenul este definit printr-un set de valori comune ce trebuie respectate, şi anume: militare pentru
democraţie, libertate personală, dialog social, oportunităţi egale pentru toţi, solidaritate şi securitate
socială exprimată faţă de indivizii defavorizaţi din societate.
Printre cele mai clare definiţii oficiale ale termenului se numără însă, cea menţionată în
Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, şi anume în Anexa 1, unde
descrierea Agendei Sociale Europene stipulează: „modelul social european – caracterizat în particular de
un sistem care oferă un nivel ridicat al protecţiei sociale, de importanţa dialogului social şi de serviciile de
interes general care acoperă activităţile vitale pentru coeziunea socială – se bazează în ciuda diversităţii
sistemelor sociale ale Statelor Membre – pe un fundament comun de valori”8.
În definiţia enunţată se regăsesc deci elementele esenţiale ale modelului social european:
- existenţa dialogului social, care presupune coordonarea politicilor cu acordurile colective, negociate de
partenerii sociali
- un set de valori esenţiale comune, ca de pildă: pluralismul politic, politica nediscriminatorie, toleranţa,
solidaritatea şi egalitatea între femei şi bărbaţi, un nivel cât mai ridicat al ocupării, creşterea durabilă şi
neinflaţionistă, competitivitatea economică, calitatea vieţii şi a mediului înconjurător.
6 Maria Jepsen, Amparo S.Pascual, „The European Social Model: an exercise în deconstruction” 2005
7Mihut,L,Lauritzen,- op.cit,p 30
8 Concluziile Preşedenţiei Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000, Anexa 1, Agenda Socială Europeană, §11 in
MODELUL SOCIAL EUROPEAN – IMPLICAŢII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul European
din România – Studii de strategie şi politici2006
12
Politici sociale
Modelul Social European este în acelaşi timp un concept normativ difuz, cu abordări diferite. O
definire europeană a sa este strâns legată de clarificarea modelului european de societate, pe măsura
validării opţiunilor constituţionale şi promovării schimbărilor anticipate. În prezent există o varietate de
accepţiuni, a căror grupare pe criterii de omogenitate evidenţiază9:
• trăsături comune (instituţii, valori …) inerente Statelor Membre, percepute a impregna moduri
diferite de reglementare ca şi un regim distinctiv de competiţie,
• exemple pozitive ce se regăsesc în diferitele modele naţionale,
• proiect european şi instrument de modernizare/adaptare la condiţii economice în
schimbare,
Accepţiunea modelului social pentru care optăm în cele ce urmează este cea a unui proiect politic
vizând o identitate europeană, nu atât prin instituţii şi valori, cât prin politici sociale comune, adică o
soluţie europeană pentru probleme ce sunt comune într-o măsură variată.
Temă
Realiza i un eseu cu tema: Problemele curente ale MSE
9 Mihut,L,Lauritzen,- Op.cit,p. 45
10 Jens Alber, „The European Social Model and the USA”, Working Paper, pg. 2 in MODELUL SOCIAL
EUROPEAN – IMPLICAŢII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul European din România – Studii de
strategie şi politici2006
13
George POEDE
la nivel local prin taxe plătite de toţi membrii unei parohii, organizează programe de
ucenicie pentru copiii săraci, dezvoltă ateliere de lucru pentru persoanele dependente.
Problemele sociale extrem de dificile conduc la sporirea atenţiei Bisericii faţă de
problemele unei populaţii aflate la periferia societăţii. Vincent de Paul înfiinţează
organizaţii de caritate, reorganizează activitatea unor ordine şi seminarii religioase
pentru a face faţă problemelor cauzate de sărăcie. În acest context apar workhouses şi
almhouses ca expresie a specificităţii dispozitivului social de luptă împotriva sărăciei,
bolilor şi consecinţelor handicapului. În 1795 este inaugurat în Anglia sistemul
Speenhamland prin care se introduce un prag al sărăciei. Ori de câte ori veniturile
gospodăriilor se plasau sub acest prag se ofereau unele subsidii în funcţie de preţul
pâinii şi de numărul persoanelor dependente din respectiva gospodărie.
În prima parte a secolului al XIX-lea apar unele modificări în interpretarea
măsurilor cu caracter social cât şi în legătură cu responsabilitatea guvernanţilor pentru
grupurile defavorizate. Accentul începe să se deplaseze spre „autoajutorare”, iar
guvernele nu se mai simt responsabile faţă de cei care nu au condiţii de viaţă
corespunzătoare. Darwinismul social începe să inspire din ce în ce mai mult perspectiva
de interpretare a problemelor sociale.
În Germania, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Otto von Bismarck pune bazele
unui sistem de asigurare a sănătăţii (1883), urmat de unul de asigurări în caz de
accident. Apar programe de asigurare în caz de bătrâneţe şi invaliditate. Sistemul
german va deveni un model pentru programele de politică socială pentru multe ţări
europene.
Perioada de după primul război mondial se caracterizează prin crize sociale şi
economice de o mare extensiune, afectând grupuri mari de oameni şi categorii de vârstă
dintre cele mai diverse. Se remarcă , după Marea Criză dintre 1929-1933, o nouă
politică lansată de preşedintele Roosevelt prin denumirea de New Deal caracterizată
prin obiectivele de combatere a sărăciei şi şomajului în rândul americanilor.
În acţiunile de protecţie socială un loc aparte îl ocupă Raportul Beveridge din
Marea Britanie (1941). El recomanda un sistem integrat de securitate socială prin care
se încerca o protecţie globală a individului (from cradle-tograve).
Etape ale procesului de integrare socială11:
• 1957 – in Tratatul de la Roma se găsesc articole referitoare la libera circulaţie a
muncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei
Comune .Instrument de finanţare : Fondul Social European
• 1986 – in Actul Unic European (The Single European Act) se pune accentul pe
sănătate şi siguranţa la locul de muncă, introduce dialogul social şi conceptul de
coeziune economică şi socială . Instrument de finanţare : Fondul de coeziune
economică şi socială
• 1989 - se adopta primul document programatic al politicii sociale – Carta
Socială, ce stabileşte drepturile sociale fundamentale şi direcţiile de acţiune ale
politicii sociale.
• 1990 - in Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) se stabileşte unul dintre
11Mai multe detalii se gasesc in lucrarea POLITICA SOCIALĂ elaborată în cadrul proiectului Phare RO
0006.18.02 i disponibilă pe : http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20sociala.pdf
15
George POEDE
Temă
Accesati Jurnalul Oficial al Uniunii Europene : http://eur-lex.europa.eu/JOIndex.do i
faceti o fi ă de lectură (pentru fiecare tratat in parte) cu reglementarile specifice
politicii sociale.
16
Politici sociale
17
George POEDE
Reducerea exigenţelor constituie procesul prin care cerinţele sunt reduse la câteva
alternative pe care sistemul le poate trata. Structurile de reducere sunt
reprezentate de partidele politice care formulează o exigenţă unică, parlament,
guvern. Capacitatea de reducere depinde de natura partidistă a sistemului
politic. Sistemele bi-partidiste contribuie în modul celor mai eficient la
procesul de reducere pe când sistemele multipartidiste prin capacitatea mai
redusă de reducere (coaliţii care impun compromisuri politice) se
caracterizează printr-un grad mare de instabilitate.
Susţinerile sistemului reprezintă un fenomen de compensare a cărui intensitate
diferă în funcţie de exigenţele adresate sistemului.Există trei elemente de
susţinere în sistemul politic, comunitatea, regimul şi autorităţile. Socializarea
politică, amenajări constituţionale în favoarea unor grupuri sociale, „regulile
jocului” democratic cu valorile sale, structura puterii, normele de legitimitate,
sunt răspunsuri frecvente la „provocările” mediului.
18
Politici sociale
noile state apărute care dezvoltă, uneori, modele particulare; sunt avute în vedere state din Europa
Centrală şi de Est, ţările asiatice, Statele Americii Latine .
Conform clasificarii lui Gϑsta Esping-Andersen, se pot distinge trei mari tipuri de regimuri
politice ale bunăstării (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul conservator (german)
şi regimul social-democrat (scandinav). Mă voi opri puţin asupra acestor modele, nu înainte de a
menţiona că exista şi alte clasificări în domeniu, poate mai puţin utilizate în studiul politicii sociale dar la
fel de utile, cum ar fi : modelul nordic şi anglo-saxon (corespunzator regimului social-democrat
scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) şi modelul sudic
(,,rudimentar", corespunzător statelor mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene).
Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se năştea: statul-providenţă
sau asistenţial. Autorii germani, mult mai reticenţi în a atribui denumiri entuziaste s-au limitat la a aprecia acest
model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunăstării. În Statele Unite domina
interpretarea republicană, conceptul de Workfare condiţionând beneficiile sociale de muncă.13
“Statul bunăstării” pune in evidenţă dificultatea ideei că statul bunăstării îmbină relaţiile derulate în
sistemul public cu cele din domeniul privat, relaţii ce se subordonează obiectivului primordial al bunăstării
oamenilor, consta in punerea în practică.
19
George POEDE
liberală a bunăstării, de un minim model social. Prototipul acestui model îl reprezinta Statele Unite, însă
repere importante de liberalism întâlnim şi în Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul ţărilor
din Asia de Sud-Est.
Modelul Scandinav, denumit adesea şi Modelul Nordic, definit de experienţele din Danemarca,
Finlanda, Suedia, ţări care efectuează cele mai ridicate cheltuieli relative şi acordă beneficiile sociale pe
principiul cetăţeniei. Acestea practică totodată impuneri publice relativ ridicate şi utilizează o varietate
largă de instrumente şi politici sociale active.
Modelul mediteranean, regăsit în ţările sud-europene - Grecia, Italia, Spania, Portugalia, care
au generat un model bazat extensiv pe sisteme de asigurări sociale, în cadrul cărora beneficiile acordate
sunt larg segmentate, potrivit statusurilor contribuabililor. În cadrul acestor ţări se practică cheltuieli
sociale reduse combinate cu reţele de sprijin obţinut prin intermediul familiei. Acest lucru este posibil în
opinia specialiştilor, ca urmare a păstrării în această zonă a Europei a caracteristicilor societăţii agrare.
Modelul « catching-up », nu este încă elaborat, dar se referă la caracteristicile noilor state
membre ale UE, care au aderat în 2004. În aceste ţări au fost înfiinţate unele instituţii sociale abia după
perioada de tranziţie. Eforturile acestor ţări pentru realizarea unei bunăstări sociale sunt îngreunate de o
serie de dificultăţi financiare, ceea ce însă nu le opreşte să aspire la o atingere a nivelului de viaţă din
vechile membre UE , prin diverse metode. Tocmai datorită acestor eforturi, s-a născut şi această denumire
de model « catching-up ».
Temă
Analiza i caracteristicile celor 3 modele consacrate : Liberal modern – SUA, Social
democrat- Suedia, Conservator modern -Germania
20
Politici sociale
21
George POEDE
printr-un sistem de servicii sociale şi asigurări prin care sunt puse la adăpost grupuri
sociale defavorizate ale căror drepturi social-economice sunt ameninţate de mecanis-
mele concurenţiale ale pieţei.
Dimensiunea economică se înscrie în perspectiva macro-economică deschisă de
John Maynard Keynes în care controlul central necesar asigurării unei depline ocupări a
forţei de muncă implică în mod automat o extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului.
Prima mare experienţă economico-socială a fost politica New Deal-ului a preşedintelui
F. Roosevelt. Elementele politicii economice specifice formei bunăstării generale a
statului contemporan sunt politica preţurilor, acţiunea asupra ratei dobânzii, cheltuielile
publice în măsura în care ele implică activităţi economice, subvenţiile acordate
sectoarelor în dificultate sau în dezvoltare şi naţionalizarea întreprinderilor sau preluarea
cotelor de participare la capitalul întreprinderilor.
22
Politici sociale
Partidele politice
23
George POEDE
Mişcările sociale
Temă
Alcătuiţi un text de trei pagini în care să analizaţi politica socială a unui partid
politic din Romania.
24
Politici sociale
Natura problemei
Cauzele problemei
25
George POEDE
Temă
Alegeţi o problemă socială pe care să o definiţi prin modelul analizei problemei
prezentat anterior. (maximum 5 pagini ).
26
Politici sociale
Scopul acestui paragraf este acela de a sugera câteva îndrumări pentru analiza
unui program social. În analiza programului trebuie ţinut cont de câteva elemente
printre care reţinem caracterul programului (naţional, zonal sau local) şi stadiul în care
se află acesta (recent implementat, în stadiu de formulare, un program mai vechi sau o
problemă pentru care nu s-a sugerat încă nici un program) . Structura unui astfel de
cadru ar putea avea următoarele componente:
27
George POEDE
C. Care sunt factorii majori care au generat problema sau care au contribuit la
agravarea ei?
D. Ce soluţii au fost aplicate, dintr-o perspectivă istorică, problemei aflate în
centrul programului social?
E. În ce măsura soluţiile aplicate au avut succes?
Natura programului
Implementarea programului
28
Politici sociale
Influenţe politice
29
George POEDE
Evaluarea
Temă
Analizaţi un program social la alegere prin prisma modelului prezentat.
30
Politici sociale
Una din cele mai semnificative dimensiuni ale stiinţei politice este analiza unei
politici publice. Ea se bazează în parte pe ştiinţa management-ului şi în special pe
analiza sistemelor. Scopul său este acela de a asigura o metodă euristică pentru
identificarea unor alternative politice preferabile. (Yehezkel Dror – Design for Policy
Science-New York: American Elsevier, 1971.)
Identificarea unor politici alternative preferabile implică două elemente distincte dar,
totodată, aflate în relaţie: inovarea alternativelor şi alegerea celor mai bune alternative
din cele aflate la dispoziţie. În condiţiile unor transformări sociale rapide, inovarea
alternativelor politice este, în mod semnificativ, mai importantă decât selecţia celor
relativ mai bune dintr-o serie de alternative.
În management, analiza politică aduce următoarele componente:
1. pătrunderea în universul valorilor, supoziţiilor şi teoriilor tacite, fapt ce
presupune explorarea valorilor ce determină politicile publice, studiul
scopurilor pe termen lung;
2. luarea în considerare a variabilelor politice, incluzându-se aici analiza
fezabilităţii politice, a implicaţiilor puterii sociale asupra politicilor alternative
şi analiza consensului politic şi a structurii coaliţiilor, atunci când acest fapt se
impune;
3. tratarea unor aspecte mai largi şi mai complexe (noi scale de cuantificare,
necesitatea satisfacerii unor scopuri diverse şi multidimensionale, schimbarea
instituţională ca mod principal de schimbare a politicii, sensibilizarea celor ce
elaborează politicile, educarea acestora, impactul major al politicii publice;
4. încurajarea creativităţii în inovarea politicilor ;
5. implicaţiile unor fenomene sociale cum ar fi ideologiile, fenomenele de masă.
31
George POEDE
Fezabilitatea politică
Din punctul de vedere al unui actor (individ, grup, organizaţie) fezabilitatea politică se
referă la spaţiul unei acţiuni politice efective în care actorul este capabil cu o oarecare
probabilitate, să influenţeze realitatea, politicile publice şi implementarea lor.
Din această perspectivă, fezabilitatea politică este strâns legată de conceptele de
influenţă, şi putere. Termenul de political leverage se referă la capacitatea unui actor de
influenţa, între alte fenomene, atât politici cât şi implementarea lor.
Din perspectiva unei politici alternative clar definite, fezabilitatea politică se referă la
probabilitatea ca aceasta să primească un suport politic suficient pentru a putea fi
aprobată şi implementată iar în raport cu o problemă politică sau cu un spaţiu politic,
fezabilitatea politică are în vedere o arie în interiorul cărora diversele alternative sunt
fezabile din punct de vedere politic.
Termenul de domeniu al fezabilităţii politice poate fi utilizat ca referent pentru această
întreagă arie de alternative. Fezabilitatea politică este implicată în evaluarea iniţială a
succesului unei politici publice, spre exemplu socială, pentru a estima grupurile care o
vor sprijini sau se vor opune acesteia, structura si organizarea lor cât şi puterea fiecărui
grup. Fezabilitatea politică se află într-o relaţie strânsă cu conceptul de raţionalitate
politică. Acesta pare a fi un tip fundamental de raţiune deoarece trateaza problematica
păstrării şi îmbunătăţirii structurilor de decizie, elemente ce se află la baza tuturor
deciziilor.
Lumea politicii sociale are o mare încărcătură politică cu o competiţie dură între
diversele agenţii şi instituţii sociale centrate pe diferite ţinte sociale sau grupuri cu un
risc social ridicat sau în situaţii dificile. În anumite cazuri, instituţii administrative pot
implementa o politică în aşa fel încât să o conducă spre un eşec. De aceea, analistul
trebuie să ia în considerare posibilitatea ca unităţile administrative să se opună sau să
sprijine o politică socială propusă sau aflată deja în funcţiune.
Pentru a evalua fezabilitatea politică, analistul trebuie să cunoască atitudinea publică faţă de
politica socială, mărimea segmentului de populaţie preocupat de problema socială aflata în
centrul politicii sociale, modul în care se percepe influenţa consecinţelor implementării
politicii asupra situaţiei diverselor grupuri sociale, importanţa politică acordată problemei
sociale respective, compatibilitatea dintre climatul economico-social cu cel politic şi cu
valorile sociale. Analistul va trebui să estimeze, totodată, posibilităţile de reacţie negativă faţă
de politica publică analizată din partea unor grupuri care îşi reprezintă ameninţările faţă de
unele avantaje deţinute până în acel moment.
32
Politici sociale
Fezabilitatea economică
Majoritatea, dacă nu chiar toate politicile sociale fac apel la surse directe şi
indirecte de finanţare. În aprecierea fezabilităţii economice a unei politici sociale
analistul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii:
¾ care ar fi nivelul minim de finanţare pentru implementarea cu succes a politicii
publice ;
¾ dacă există surse adecvate de finanţare;
¾ în cazul absenţei acestor surse, care ar fi atitudinea cetăţenilor faţă de realocarea
resurselor din buget;
¾ nevoi viitoare de finanţare a politicii sociale
Dat fiind deficitul bugetar destul de mare, este evident faptul că iniţiativele de
politică socială vor fi bazate mai ales pe realocarea resurselor existente decât pe
obţinerea altora noi. Pericolul care apare este acela al finanţării insuficiente a tuturor
politicilor şi programelor sociale şi, de aici un grad scăzut de eficacitate a acestora
precum şi o probabilitate mai mare a eşecului.
Fezabilitatea administrativă
Chiar dacă o politică publică, socială are o valoare potenţială deosebită, perspec-
tivele sale viitoare de evoluţie depind, într-o măsură apreciabilă, de existenţa unor
instituţii capabile să o implementeze, să o dezvolte în practică. În acest sens, instituţiile
trebuie să aibă personalul necesar, resurse, deprinderi, experienţă. Directorii de program
şi coordonatorii acestora la nivele mai înalte trebuie să manifeste înţelegere şi simpatie
pentru scopurile programului, obiectivele acestuia cât şi pentru grupul ţintă sau
grupurile aflate într-o relaţie strânsă cu acesta.
Cadrul general de analiză a politicilor sociale elaborat de David Gill (David Gill,
A Systematic Approach to Social Policy Analysis, în Social Service Review: Vol: 44, Nr.
4, December 1970, 421-425.) constă dintr-un set de elemente standardizate cu scopul de
a asigura acoperirea sistematică a tuturor aspectelor considerate ca relevante pentru
înţelegerea politicilor sociale şi a consecinţelor complexe ale acestora asupra societăţii.
În acest sens, autorul sugerează necesitatea de a lua în considerare câteva
prevederi referitoare la existenţa sau non-existenţa unor reglementări juridice în sensul
exprimării unei politici sociale sub o formă juridică sau a unor reglementări administra-
tive ori sub forma unor propuneri legislative.
Cadrul analitic fixat de autor este destinat examinării unor sarcini distincte, dar
care trebuie privite într-o strânsă interdependenţă:
1. O primă sarcină constă în înţelegerea problemei ce se află în centrul unei
politici sociale, fapt ce implică investigarea repartiţiei acelei probleme pe o
anumită arie geografică şi în cadrul anumitor grupuri sociale. Această
33
George POEDE
Analistul poate decide limitarea analizei sale la una, două sau trei sarcini, având în
vedere faptul că analiza creşte în complexitate în raport cu numărul de aspecte abordate.
Tipul de analiză şi acurateţea acesteia depind de gradul de cunoaştere pe care îl posedă
analistul asupra structurii şi funcţionării societăţii şi asupra sistemului curent de politică
socială. Un element important care acţionează în direcţia întăririi capacităţii descriptive,
analitice şi predictive a cadrului de analiză este reprezentat de tipurile de date precum şi
de tehnicile utilizate în investigarea problemei aflate în centrul politicii sociale. Aceasta
impune utilizarea indicatorilor demografici, biologici, psihologici, sociali, economici,
culturali-educaţionali, inclusiv dezvoltarea şi testarea unor noi indicatori dacă acest
lucru se impune cu necesitate.
Cadrul de analiză
Temă
Alegeţi un aspect din modelul de analiză a unei politici sociale şi aplicaţi-l la
analiza legii venitului minim garantat.
35
George POEDE
Coeziunea sociala - Termenul de „coeziune sociala” a apărut pentru prima dată în Tratatul de
la Roma (art. 130 a) unde se precizează că «Comunitatea va dezvolta şi accentua acţiunile care sa conducă la
sporirea coeziunii sale economice si sociale».
Prin coeziunea socială se urmăreşte ca cetăţenii tuturor ţărilor participante să perceapă relativ la fel,
avantajele procesului inflaţionist. În acest sens Tratatul de la Maastricht a reiterat importanţa introducerii de
măsuri care să permită tuturor cetăcenilor din Uniunea Europenă să perceapă că sunt beneficiarii direcţi ai
adâncirii şi integrării. În tratat se specifică că «Uniunea va şi îşi va propune ca obiective viitoare promovarea
progresului economic şi social care să fie echitabil şi susţinut… prin întărirea coeziunii economice şi sociale»
(Art. 13 TEU) şi respectiv «Uniunea va avea ca deziderate proprii… un înalt nivel de ocupare a forţei de
muncă şi protecţia socială, creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială
între statele membre» (art. 2 TEU).
În acest sens în 1989 s-a adoptat Cartea Drepturilor Sociale Fundamentale (Carta Socială) care
garantează o serie de drepturi fundamentale care se referă la locuinţe, sănătate, educaţie, locuri de muncă,
protecţie socială cât şi la nediscriminare. Acestea pot fi clasate în două categorii: a) condiţii de muncă şi b)
coeziunea socială.
Coeziunea socială garantează:
- dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială şi dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de
a beneficia de serviciile sociale;
- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie împotriva pericolelor fizice şi morale;
- dreptul familiilor şi al indivizilor care le compun la o protecţie juridică, socială şi economică;
- dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă;
- dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială.
Promovarea coeziunii sociale se realizează ţinând cont de următoarele elemente:
- amplitudinea inegalităţii în termen de venituri, îngrijire medicală şi condiţii de viaţă, care afectează diferite
categorii de populaţie precum persoanele în vârstă, copii, femeile, şomerii pe timp îndelungat, handicapaţii,
imigranţii;
- eficacitatea cu care sistemul instituţional de protecţie socială, de învăţământ, de îngrijire medicală, poate
reduce aceste inegalităţi;
- evoluţia participării cetăţenilor la viaţa socială, mai bine zis, modul în care contribuie direct la construcţia şi
consolidarea coeziunii sociale luând mereu parte la viaţa politică şi socială;
- efectele asupra mecanismelor actuale ale inegalităţilor determinate de noile evoluţii macro-economice cum
sunt introducerea de noi tehnologii, globalizarea;
36
Politici sociale
- individualizarea în creştere conduce la fragmentarea socială sau creează la indivizi posibilitatea şi dorinţa de a
se angaja în activităţi care să întărească coeziunea socială.
Este posibil să se analizeze evoluţia coeziunii sociale examinând tendinţele din cel trei mari domenii 14–
venituri, educaţie, sănătate – care influenţează calitatea vieţii cetăţenilor.
O importanţă deosebită la nivelul comunităţii europene se acordă muncitorilor emigranţi, astfel prin
intermediul Cartei sociale europene le sunt garantate anumite drepturi de bază, atât pentru a înlesni accesul la
muncă cât şi pentru a-i proteja, pe ei şi pe familiile lor, împotriva unor anumite forme de discriminare odată
ce sunt angajaţi. Securitatea socială a muncitorilor emigranţi presupune respectarea următoarelor principii de
bază: principiul egalităţii, principiul cumulului – muncitorul emigrant poate beneficia într-o ţară, de aceleaşi
prestaţii sociale (boală, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, deces) ca în ţara de provenienţă; principiul
exportabilităţii – prestaţiile sociale pot fi vărsate în alte state comunitare; interdicţii ale prestaţiilor duble –
oricine a cotizat la regimul de securitate socială în două sau mai multe state membre, în aceeaşi perioadă, nu
poate beneficia de prestări similare. Toate acestea au fost necesare, pentru că, muncitorii emigranţi sunt prea
adesea victime ale discriminării în ceea ce priveşte locul de muncă.
„Coeziunea socială” presupune: armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face posibilă
circulaţia lucrătorilor în interiorul grupării; un obiectiv general: de a proteja lucrătorii de potenţialele efecte
negative ale realizării pieţei europene integrate şi liberalizate; accentuarea consensului ţărilor membre cu
privire la problemele specifice ale grupărilor sociale mai puţin favorizate într-o piaţă integrată. Această
prevedere se referea la tinerii în căutarea de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă etc.
Dezideratul „coeziune sociala” rămâne încă retoric pentru că acţiunile guvernelor naţionale au un
aport limitat în raport cu acţiunile comunitare, în primul rând ca urmare a implicaţiilor politice ale transferului
de responsabilităţi şi, în al doilea rând, ca urmare a posibilelor consecinţe economice şi chiar fiscale.
Securitatea sociala15
Securitatea socială este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale în prezent şi,
totodată, o preocupare constantă a statelor moderne. Una dintre principalele preocupări ale oamenilor este să
se apere împotriva diverselor riscuri. Pentru o lungă perioadă de timp s-a optat, ca soluţie, fie pentru sprijinul
familial, fie pentru cel al bisericii sau al întreprinderilor.Această formă de acoperire a riscurilor a variat de la o
epocă la alta, de la un context cultural la altul16. Însă dimensiunea riscurior şi nevoilor sociale a impus crearea
şi dezvoltarea altor forme de protecţie socială, bazate pe o solidaritate mai amplă, precum securitatea socială.
Cu toate acestea, formele tradiţionale de protecţie împotriva riscurilor nu au
dispărut complet.
În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „a asigura sprijin
comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiţi, temporar sau
permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de bază”17. Colectivitatea strânge de
14 O abordare comună întăreşte coeziunea socială în Europa, Bruxelles, 19 februarie 2007, www.europa.eu
15 Sinteza de materiale disponibile pe www.biblioteca.ase.ro
16 John Henry Richardson: „Economic and Financial Aspects of Social Security: An International Survey”, London,
George Allen&Unwin, 1960, apud THE AMERICAN POLITICAL SCIENCE REVIEW, American
Political Science Association, 2003, disponibil pe http://links.jstor.org/journals
17 ibidem
37
George POEDE
la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitatea contributivă a acestora, cotizaţii care alimentează
fondurile de ajutor, securitate şi pensii, în beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac parte din
familiile acestora .
Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care privesc fiecare membru al
respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor prestaţii mai mari decât cele care ar putea fi obţinute
din economii individuale. Totodată, contribuţiile fiecărui membru sunt mai mici decât într-un sistem
individualist. Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate socială au la bază legislaţia care
îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primească prestaţii. Aceste sisteme sunt
gestionate de obicei de instituţii ale statului, ceea ce nu exclude, însă, existenţa şi funcţionarea în acest
domeniu şi a unor societăţi de asigurare private.
Securitatea socială reprezintă un obiectiv de atins al societăţii. Aşa cum arătau Jacques Doublet şi
Georges Lavau 18, „scopul securităţii sociale este acela de a asocia tot avutul social unei acţiuni sistematice de
acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi bătrâneţe”. În Preambulul Constituţiei
franceze19 din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului şi familiei condiţiile necesare dezvoltării. Ea
garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi lucrătorului vârstnic, protecţia sănătăţii, securitate materială,
pauze de lucru şi concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice sau psihice, situaţiei
economice se află în incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloace convenabile
pentru existenţă.”
De asemenea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului20 din 10 decembrie 1948 menţionează:
„ Art.22 – Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; aceasta este
îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii şi
dezvoltării libere a personalităţii sale, datorită efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând cont de
organizarea şi resursele fiecărei ţări.
Art. 23 – 1. Orice persoană are dreptul la muncă (...) şi la protecţie împotriva şomajului (...) 3. Orice muncă
are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare (...) întregită, dacă este cazul, de orice alte mijloace de
protecţie socială.
Art. 25 – 1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea sa şi a
familiei sale, în special în ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirile medicale, precum şi
serviciile sociale necesare; are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau alte
cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, ca urmare a unor circumstanţe independente de voinţa sa. 2.
Maternitatea şi copilul au dreptul la sprijin şi asistenţă specială. Toţi copiii, născuţi din sau în afara căsătoriei se
bucură de aceeaşi protecţie socială.”
Unii autori au încercat să definească securitatea socială ca o compilaţie a prestaţiilor în bani
şi în natură, inclusiv servicii, acordate unor persoane. Se poate înţelege că este vorba despre acoperirea totală a
unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar riscuri (discuţia ar porni, deci, de la aspecte
terminologice). Este vorba nu doar de riscuri, de pierderi, ci şi de spijin acordat în cazul unor evenimente
care, deşi fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului, putând coborî sub un anumit nivel de viaţă
garantat. Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin scheme obligatorii, împotriva
18Ştefănescu, Tudor (coord.), Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Institutul European din România, Bucureşti,
2002
19 idem
20 idem
38
Politici sociale
efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, împotriva voinţei sau responsabilităţii
acestora. Cetăţenii sunt încurajaţi sau chiar obligaţi de guvern să se asigure împotriva unor riscuri sociale. Şi
aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetăţenilor, ci şi pentru a evita transformarea acestora într-o
povară pentru restul societăţii21. Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii
societăţi: de la influenţe culturale şi motivaţionale asupra copiilor celor aflaţi în astfel de situaţii, până la
instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este motivul pentru care statele caută să se apere împotriva
acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” şi de aceea trebuie acoperite prin sisteme
de asigurare obligatorii.
O definiţie de lucru destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care considera
securitatea socială drept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu persoana care se confruntă cu o lipsă
de venituri sau cu costuri speciale.” În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate,
legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi care reglementează asigurările sociale,
asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări stabilesc reguli care vizează
transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni.22
În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabileşte nivelul
prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sau perioadele pentru care se
plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de securitate socială sunt administrate de instituţii naţionale, guvernate de
reguli şi reglementări naţionale, iar eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluţionate în cadrul
sistemului judecătoresc naţional. Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială este limitată,
de obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În cadrul teritoriului
respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestaţii doar cetăţenilor sau rezidenţilor statului în cauză.
Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăţi în ceea ce priveşte obţinerea drepturilor de
securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.
Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui stat, ceea ce înseamnă că
reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar geografice ale statului respectiv. Chiar
dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţe reciproce între două state, sistemele lor de securitate
socială nu sunt identice.23 Cele două principii care au ca rezultat diversitatea securităţii sociale pot determina
anumite probleme în cazul persoanelor care circulă, din diverse motive, dintr-un stat în altul.
Un cetăţean comunitar poate, în principiu, să se stabilească pe teritoriul oricărui alt stat din
Comunitate pentru a-şi desfăşura activitatea, în căutarea unui loc de muncă, pentru studii sau doar pentru a-şi
petrece o parte din viaţă. De aceea, mobilitatea lucrătorilor nu trebuie să fie limitată de obstacole artificiale.
Desigur, în prezent, această mobilitate nu este aceeaşi la nivel comunitar ca pe pieţele naţionale ale muncii.
Există diferenţe lingvistice, de nivel şi mod de viaţă etc., însă acestea nu împiedică un număr mare de
persoane să-şi desfăşoare activitatea, într-o anumită perioadă a vieţii, pe teritoriul unui alt Stat Membru.
În cadrul Uniunii Europene, necesitatea dezvoltării securităţii sociale s-a impus de la început. Libera
circulaţie a lucrătorilor a fost unul dintre pilonii Comunităţii Economice Europene, chiar de la crearea
acesteia. Libera circulaţie a fost şi este considerată favorabilă pentru dezvoltarea economică a Statelor
Membre. În prezent, ca urmare a evoluţiei permanente, securitatea socială reprezintă un domeniu principal al
21 ibidem
22 Esping-Andersen,Op.cit.,
23 Consiliul Europei: “Short Guide: Coordination of Social Security in the Council of Europe”, draft, CSCR
39
George POEDE
politicii sociale comunitare. Datorită legăturii determinante care există între libera circulaţie a lucrătorilor şi
securitatea socială, protecţia lucrătorilor migranţi reprezintă o parte importantă a securităţii sociale europene.
24Ulrich Muckenberger, Brian Bercusson, Simon Deakin, Pertti Koistinen, Yota Kravaritou,Alain Soupiot,
Bruno Veneziani- Manifeste pour une Europe sociale, Edition Desclée de Brouwer, Paris, 1996.
40
Politici sociale
Europene acesta a urmărit două obiectiv: promovarea ocupării forţei de muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă şi muncă şi să facă posibilă armonizarea lor, astfel încât, să se asigure o dezvoltare a resurselor umane şi
combaterea şomajului. Apoi, în 1994 Consiliul European de la Essen a identificat cinci domenii prioritare de
acţiune pentru promovarea ocupării forţei de muncă:
- îmbunătăţirea posibilităţilor de ocupare a forţei de muncă prin promovarea investiţiilor în formarea
profesională;
- creşterea importanţei ocupării pentru creşterea economică;
- reducerea costurilor salariale indirecte;
- creşterea eficienţei politicilor privind piaţa muncii;
- îmbunătăţirea asistenţei acordate grupelor celor mai afectate de şomaj.
În decembrie 1996 la Consiliul European de la Dublin s-a prezentat un raport comun cu privire la
acţiunile lansate pentru atingerea celor 5 obiective, astfel încât, ocuparea forţei de muncă să devină o
problemă de interes comun la nivel european şi să încorporeze lupta împotriva şomajului într-o viziune pe
termen mediu şi lung. O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, în octombrie 1997, oferta
forţei de muncă a devenit unul din obiectivele Comunităţii Europene şi introduce conceptul de strategii
coordonate pentru ocuparea forţei de muncă. Pentru prima dată, politica de ocupare a forţei de muncă a fost
declarată ca fiind o sarcină europeană comună, iar şomajul este recunoscut ca „o problemă de îngrijorare
generală” pentru Europa şi subiect de maximă prioritate în toate Statele Membre. În termeni practici,
Consiliul trasează liniile directoare pentru ocuparea forţei de muncă, care sunt compatibile cu liniile politicii
economice, urmăreşte să existe o coordonare a mecanismelor stabilite la nivel comunitar şi consiliul poate
face recomandări statelor membre în baza raportului anual asupra politicilor de ocupare a forţei de muncă,
acţionând cu majoritate calificată pe baza recomandărilor Comisiei. Summitul de la Luxemburg din 21
noiembrie 1997 a lansat punerea în practică a noii metode, adoptând primele linii directoare (22 în prezent)
privind ocuparea, structurate în patru grupe de acţiune, numite pilonii liniilor directoare pentru ocupare: I
capacitatea de inserţie profesională, II-promovarea iniţiativei şi spiritului întreprinzător; III-încurajarea adaptabilităţii dintre
sectoarele de activitate şi angajaţii lor; IV-promovarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei. Consiliul European de la Cologne
din iunie 1999 a adoptat Pactul Economic European care are la bază trei piloni:
I coordonarea politicii economice şi îmbunătăţirea dintre evoluţia salariilor şi politica monetară, bugetară şi fiscală;
II- dezvoltarea şi continuarea implementării strategiei ocupării forţei de muncă;
III-reforma structurală şi modernizări pentru îmbunătăţirea capacităţii inovative şi a eficienţei pieţei muncii, bunurilor şi
serviciilor, şi capitalurilor (acces la internet în toate şcolile, dezvoltarea comerţului electronic, modificarea
modului de organizare a muncii şi a timpului de muncă, crearea de noi locuri de muncă prin inovaţii şi
societatea informaţională).
Consiliul European de la Lisabona (martie 2000) şi-a propus ca ţintă strategică pentru următorul
deceniu să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere
economică durabilă, cu mai multe locuri de muncă şi o mai mare coeziune socială. A insistat pe un effort
susţinut în vederea reducerii numărului crescut de şomeri, a definit totala ocupare ca obiectiv prioritar pe
termen lung pentru noua economie europeană, sub forma 60% pentru femei).
Adaptările ulterioare ale liniilor directoare pentru ocupare au fost în principal motivate de concluziile
Summitului de la Stockholm, unde Consiliul European a completat obiectivele de la Lisabona cu altele
intermediare privind rata şomajului de atins în 2005: 67% pe ansamblu şi 57% pentru femei. Mai mult, a fost
fixat un nou obiectiv privind o rată a şomajului de 50% pentru persoanele în vârstă (2010).
42
Politici sociale
Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a probat Agenda Socială Europeană, care
defineşte priorităţile de acţiune pentru următorii 5 ani, identificate în 6 linii directoare majore: locuri de muncă
mai multe şi mai bune; crearea unui echilibru între flexibilitate şi securitate; lupta împotriva sărăciei şi a
tuturor formelor de excludere socială; modernizarea protecţiei sociale; promovarea egalităţii de gen;
accentuarea aspectelor de politică socială ale integrării şi relaţiilor externe ale Uniunii. Ceea ce a introdus nou
este aspectul calităţii ca punct central al agendei politicii sociale şi, în special, calitatea muncii ca obiectiv
important al Strategiei Economice Europene. Consiliul european de la Barcelona, din martie 2002, a reafirmat
importanţa luptei împotriva sărăciei şi excluderii sociale şi a invitat Statele Membre să stabilească măsuri
pentru reducerea, până în anul 2010 a numărului de persoane expuse riscului sărăciei şi excluderii sociale.
Priorităţile se îndreaptă spre politicile active de ocupare a forţei de muncă. Programul multianual va include:
adaptabilitatea firmelor la concedierile colective; moderarea salariilor; productivitate; pregătire continuă; noi
tehnologii; organizarea flexibilă a muncii etc.
Cu toate aceste preocupări privind ocuparea forţei de muncă, Uniunea Europeană nu a reuşit să
rezolve unul din obiectivele sale de bază, acela de a crea oportunităţi de muncă pentru toţi. În acest sens există
mai multe motive care au condus la situaţia actuală, printre care amintim dificultăţile de a face faţă şocurilor
macroeconomice (1970, 1980 – criza petrolului şi tulburările de la începutul anilor ′90), şi lipsa de politici
economice coordonate, orientate spre realizarea creşterii şi stabilităţii economice; incapacitatea de a face faţă
transformărilor actuale de pe piaţă muncii, pentru că, pe de o parte mulţi şomeri, datorită educaţiei şi uzurii
abilităţilor şi calificărilor nu mai reuşesc să se reîncadreze sau să facă faţă noilor posturi care le sunt oferite, iar
pe de altă parte adaptarea Europei la noile tehnologii este relativ redusă, atât în termenii organizării muncii,
cât şi a lipsei de oportunităţi de reînnoire a abilităţilor de-a lungul perioadei active de viaţă.
De asemenea, la Summitul de la Lisabona (martie 2000) au fost identificate principalele caracteristici
ale deficitului de ocupare a forţei de muncă în Europa. Acestea sunt: capcana serviciilor (Uniunea Europeană
are un nivel mai mic al angajaţilor în sectorul serviciilor decât SUA); capcana generată de gen (numai jumătate
din femeile UE sunt angajate spre deosebire de 2/3 în SUA); capcana vârstei (rata angajării în grupa de vârstă
55-65 ani este scăzută); capcana abilităţilor (abilităţile UE nu corespund suportului tehnic existent); şomajul
structural pe termen lung (mai mult de un an); dezechilibrul pieţelor regionale atât în Europa cât şi în statele
membre (sudul Italiei, Spania, Grecia).
43
George POEDE
- Obiectivul MDC pentru 2010: injumătăţirea ratei de sărăcie în UE, de la 18% în 2000 la
9%. Rata de sărăcie se referă la deprivarea financiară, măsurată la nivel de gospodărie relativ la pragul de
60% din venitul median pe gospodărie într-o anumită ţară.
- Combaterea sărăciei în rândul copiilor: în Irlanda, Regatul Unit, Germania şi Austria rata de
sărăcie în rândul copiilor este cu 20% mai mare decât rata de sărăcie la nivel de populaţie, în Franţa, cu
10% mai mare; ratele de sărăcie în rândul copiilor sunt mai scăzute decât cele în rândul adulţilor doar în
ţările nordice (scandinave);
După cum reiese din obiectivele MDC, promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi este un
element esenţial în abordarea acestor chestiuni. În ansamblu, statele membre îşi asumă mai
eficient preocupările privind genul şi datele sunt mai des analizate având în vedere sexul.
Consiliul european de la Lisabona, martie 2000, stabileşte ca obiectiv strategic, pentru următorii 10 ani,
transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere,
asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai mari coeziuni sociale (growth, stability,
cohesion).
Obiectivele Strategiei Lisabona (SL):
Dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaştere,
Intensificare ratei de creştere economică;
Creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă;
Modernizarea sistemului de protecţie socială/ MSE;
Promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului.
Open Method of Coordination (OMC) – Metoda dechisă de coordonare ,reprezintă un
nou instrument, caracterizat prin:
- Determinarea unor ghiduri pentru politicile naţionale;
- Stabilirea unor indicatori care să măsoare performanţele naţionale în raport cu
cele mai bune evoluţii;
- Solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naţionale de acţiune prin care să
fie implementate aceste ghiduri;
- Monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.
OMC reprezintă deci instrumentul folosit pentru a coordona acţiunile decidenţilor
politici din statele membre în vederea asigurării coerenţei cu obiectivele comune. Se
porneşte de la premiza că în timp, decidenţii vor stabili un dialog fructuos,de
coordonare deschisă (în sensul că nu se va urmări atingerea unui singur tip de rezultate);
Deşi SL a identificat un număr important de obiective politice, în cazul majorităţii
responsabilităţile rămân la nivelul statelor membre şi multe din acţiunile necesare
depind de comportamentul agenţilor economici. In fapt, SL se aplică unor domenii care
au rămas pana acum în afara procesului IE, precum educaţia, cercetarea, inovarea,
crearea de noi firme, piaţa muncii, bunăstarea populaţiei.
Liberalii consideră că oamenii săraci sunt în această condiţie nefericită datorită unor
circumstanţe dincolo de controlul lor. Deoarece sursa sărăciei se află în sistemul socio-
44
Politici sociale
Dată fiind originea divină a ordinii sociale, săracii nu erau consideraţi în mod indivi-
dual ca responsabili pentru condiţia lor. Prosperitatea şi sărăcia, deopotrivă, erau
atribuite graţiei lui Dumnezeu, şi toţi trebuie să-şi accepte soarta cu umilinţă. Săracii
nu erau stigmatizaţi şi se considerau superiori din punct de vedere moral celor bogaţi,
în special daca ar fi renunţat voluntar la avere şi putere.
26
Quadagno J (1994) - The Colour of Welfare: How Racism Undermined the War on Poverty, New York,
Oxford University Press.
27
Murray C. (1984 ) - Losing Ground: American Social Policy, 1950-1980, New York, Basic Book, p.
218.
28
Mollat M. – The Poor in the Middle Age, New Haven, Yale University Press, 1986, p. 95, 98-99;
Hyams P.R. – Kin, Lords and Peasants in Medieval England, Oxford, Clarendon Press, 1980, p. 261-262.
29
Duby G. – The Three Orders: Feudal Society Imagined, Chicago, University of Chicago Press, p. 3-4,
1980.
45
George POEDE
Călugari, nobili şi persoane avute, vor spăla picioarele săracilor şi-i vor invita să cineze.
St. Louis, rege al Frantei în secolul al XIII-lea, a tăiat piine şi a turnat vin el insuşi
pentru săracii pe care i-a hrănit la chiar masa lui. Intr-o societate care condamna
lucrurile lumesti, săracii reprezentau un ideal religios. Mai mult chiar, ei erau folositori
celor bogati, ca instrument spre ispasirea pacatelor prin crestineasca oferire de
pomeni.30
Individualismul
Tranziţia la următorul „construct social” al sărăciei a fost una lungă, terminată în
linii mari în secolele XVIII-XIX. Probabil că procesul a început când oamenii au
început să confere semnificatie relaţiei strânse dintre sărăcie şi lipsa locurilor de muncă,
proces care poate fi situat spre sfârşitul secolului al XIII-lea. Recoltele slabe, foametea,
ciuma, iernile grele au condus la piederea pamântului, mulţi ţărani nemaifiind capabili
să-şi hrănească famiile. Aceşti indivizi formeaza un proletariat rural care s-a mută dintr-
un loc într-altul în cautare de lucru. Mollat a apreciat în „The Poor in the Middle Age”
că numărul lor era atât de mare încât în 1300, jumătate din familiile de ţărani din Anglia
necesitau salarii din exterior cistigate de capul familiei pentru a supravietui şi cam 35
până la 40% din populaţia Europei putea fi clasificată drept săracă. Când nu se mai
găsea de lucru, săracii itineranţi aveau puţine opţiuni în afară de cerşit şi criminalitate.
Perspectiva unor hoarde de vagabonzi cerşind, jefuind şi atacând cu violenţă pe
drumurile ţinutului, îi determina pe oamenii pentru prima dată să considere că sărăcia
era patologie socială. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, imaginea
săracului pios şi umil suferea o transformare profundă, marcată de contrastul dintre
idealizarea sărăciei spirituale şi realitatea mundană a sărăciei materiale... Ce aveau în
comun cu Christ haimanale hidoase şi bandiţi de temut? Cum puteau tolera oamenii
rebeliunea şi violenţa împotriva ordinii stabilite şi a voinţei lui Dumnezeu? Ce
justificare permitea unor oameni capabili din punct de vedere fizic să cerşească, contrar
legii naturale a muncii? Oamenilor le era teamă de indolenţa, grosolănia şi anonimitatea
cerşetorilor. Nu mai ştiau de acum cu cine aveau de a face.
30
Geremek B. – Poverty: A History, Oxford, Blackwell 1994, p.7, 17-20, 42; Waxman C.I. – The Stigma
of Poverty: A Critique of the Poverty Theories and Policies, New York, Pergamon Press, 1977, p. 73-77;
Mollat M. – The Poor in the Middle Age, New Haven, Yale University Press, 1986, p. 44.
31
Geremek B. – Poverty: A History. Oxford, Blackwell, 1994, p. 133-134, 146-147, 211.
46
Politici sociale
35
Lewis O. – „The Culture of Poverty”, în Daniel P. Moynihan (editor) - On Understanding Poverty :
Perspectives from the Social Sciences, New York, Basic Books, 1968, p. 188.
48
Politici sociale
asupra politicii publice, iar preşedintele a ţinut cont de el în discursul de început ţinut la
Universitatea din Harvard asupra sărăciei negrilor în 1965.36
Toate aceste idei au produs o schimbare majoră în abordarea sărăciei ajungându-
se la un consens intelectual asupra caracterului demodat şi reacţionar al explicaţiei
individualiste a sărăciei. Sărăcia nu mai era privită ca un rezultat al indolenţei şi a unei
funcţionări incorecte a sistemului social.37
Cauza sărăciei se află în structura instituţională care neagă oportunităţi egale claselor
şi grupurilor sociale cu statut social scăzut confruntate adesea cu discriminări rasiale.
Din această perspectivă, soluţia sărăciei este furnizarea de mai multe oportunităţi
legate de programe de formare profesională, locuri de muncă şi sprijin financiar.
Strategia avea la bază o idee simplă şi anume aceea că prin aceste oportunităţi
grupurile defavorizate vor căuta să-şi îmbunătăţească situaţia.
Expresia extremă a acestui punct de vedere a venit din partea unui oficial al
administratiei Johnson citat de Marvin Olasky: “Calea pentru eliminarea sărăciei este să
dai săracilor bani îndeajuns astfel încât să nu mai fie săraci de acum înainte.” 38
În ciuda neînţelegerilor asupra naturii unei asemenea chestiuni cum ar fi cultura
sărăciei, promotorii sistemului bunăstării sunt de acord că vina pentru săracie nu
aparţine oamenilor săraci. Această opinie face ca sărăcia să-şi recâştige respectabilitatea
pierdută în timpul dominaţiei intelectuale a individualismului sălbatic. Săracii nu au
atins integral poziţia de respectabilitate pe care au avut-o în timpul pietăţii medievale,
scopul stării de bunăstare nefiind să se ajungă din nou la sărăcie, ci să scape de ea.
Întrucât vina existenţei sărăciei aparţine sistemului, soluţia vine din ameliorarea
sistemului în care să se gândească şi să se susţină o schimbare atât de importantă. De
aici, planificarea şi administraţia centralizată şi ridicarea politicilor sociale la rang de
interes fundamental de stat. Acest punct de vedere a dominat desigur, în ţările
comuniste, însă a prevalat deasemenea şi în democraţiile sociale ale Europei de Vest. In
Statele Unite conduce la stabilirea Social Security şi a sistemului de bunăstare federală
în anii 1930, iar treizeci de ani mai tirziu era reprezentat în legislaţia drepturilor civile,
acţiunea afirmativă şi Războiul împotriva Sărăciei.
Abordarea biologică
36
Katz M.B. – The underserving Poor: from the War on Poverty to the War on Welfare, New York,
Pantheon, 1989, p. 24,
37
Chrales Murray - Losing Ground: American Social Policy 1950-1980, New York, Basic Books, 1984,
p.29.
38
Marvin Olasky - The Tragedy of the American Compassion, Washington, Regnery Gateway, 1992. p.
174.
49
George POEDE
Amartya Sen îl citează pe Seebohm Rowntree (1901) care defineşte familiile aflate în
sărăcie primară atunci când totalul veniturilor lor sunt insuficiente pentru pentru a
obţine minimum de necesităţi pentru a-şi menţine eficienţa fizică.
Faptul că aprecierile de natură biologică au fost puse în relaţie cu supravieţuirea
sau cu eficienţa în muncă nu trebuie să ne mire pentru că ele au fost frecvent utilizate în
definirea pragului sărăciei. Abordarea biologică a fost supusă unei critici aspre în ultima
perioadă.
Iată câteva probleme legate de acest subiect:
¾ există variaţii semnificative legate de caracteristici fizice, condiţii climaterice şi
îmbrăcăminte. În realitate este greu să defineşti necesităţile nutriţionale pentru
un anumit grup într-o regiune specifică.Traducerea necesităţilor nutriţionale
minime în necesităţi alimentare minime depinde de alegerea articolelor de
vânzare.
¾ itemii -non-food- sunt şi ei greu de definit. Problema poate fi parţial rezolvată
prin aprecierea părţii din bugetul unei persoane sau a unei familii care va fi
cheltuită pe mâncare. Această proporţie variază însă şi ea nu numai în relaţie cu
cultura şi obiceiurile regiunii dar şi cu preţurile relative şi cu existenţa bunurilor
şi serviciilor. De aceea, se pare că este corectă presupunerea lui Martin Rhein
potrivit căreia aproape orice procedură de definire a sărăciei prin nivelul de
subzistenţă poate fi pusă uşor sub semnul întrebării39.
Problema care rămâne de rezolvat după ce am pus sub semnul întrebării
procedurile de definire prin abordarea biologica este fie de a ignora fie de a vedea ce
anume se poate realiza prin această abordare. Conceptul de necesităţi nutriţionale nu
trebuie interpretat ca unul ce poate trasa cu o claritate deosebită sărăcia. Exista un
caracter vag în ambele concepte, atât în cel de sărăcie cât şi în cel de necesităţi
nutriţionale. Apoi, nu trebuie neapărat să studiem nivelul venitului acelei persoane
pentru a controla dacă cineva are necesarul nutriţional.
Sărăcia ca inegalitate
Deprivarea relativă
41
Miller S.M, Roby P. – „Changing Social Stratification”, în The Concept of Poverty, Peter Townsend
(editor), Heinemann, London, 1971.
42
Wedderburn (editor) – Poverty, Inequality and Class Structure, Cambridge University Press, 1974, p. 4.
51
George POEDE
că termenul de „deprivare relativă” poate fi folosit într-un sens obiectiv pentru a descrie
situaţii în care oamenii posedă mai puţin decât alţii dintr-un atribut dorit, fie acesta un
venit, un loc de muncă sau putere.
Pe de altă parte, accentul pus pe condiţiile deprivării nu poate fi independent de
sentimentele de deprivare. Obiectele materiale nu pot fi evaluate în acest context fără
referinţă faţă de modul în care ele sunt privite de oameni. Chiar dacă sentimentele nu
pot fi introduse într-o manieră explicită în acest cadru ele au însă un rol important în
selecţia „atributelor „. Townsend a subliniat importanţa „ dorinţei de a defini stilul de
viaţă care este în general impărtăşit sau aprobat în fiecare societate şi de a găsi un punct
pe scala de distribuţie a resurselor sub care familiile considera că este dificil să
împărtăşească în comun activităţi şi regimuri legate de acel stil de viaţă''43.
Disocierea dintre condiţii şi sentimente este dificil de realizat şi de aceea o
diagnoză obiectivă a condiţiilor înseamnă şi o înţelegere obiectivă a sentimentelor.
Un al doilea contrast priveşte alegerea “grupului de referinţă” pentru a realiza
comparaţii. Trebuie să identificăm grupul cu care cei analizaţi de noi se compară.
Acesta poate fi unul din aspectele cele mai complicate în studiul sărăciei bazate pe
deprivare relativă. Orizontul de comparaţie nu poate fi separat de activitatea politică
dintr-o comunitate de vreme ce sentimentul de deprivare trăit de un individ este legat de
aşteptări şi de opinia asupra a ceea ce este corect, echitabil. De aceea, noţiunea generală
de deprivare relativă are o considerabilă influenţă asupra analizei sociale a sărăciei. Este
important de reţinut faptul că analiza sărăciei prin conceptul de deprivare relativă nu
este singura bază a conceptului de sărăcie. Într-adevăr, există un miez ireductibil al
deprivării absolute în ideea de sărăcie, fapt ce ne dă imaginea foametei, a malnutriţiei
translate în diagnoza sărăciei fără a mai fi nevoie de demonstrarea atributelor acesteia.
Abordarea prin deprivarea relativă vine mai mult să suplimenteze în termeni de absenţă
a posesiei, decât să fundamenteze analiza sărăciei. Abordarea sărăciei prin conceptul de
deprivare lasă însă neatinse unele chestiuni. Prima, atunci când se compară sărăcia din
două societăţi cum poate fi găsit un standard comun de necesităţi de vreme ce astfel de
standarde diferă de la o ţară la alta. Există de altfel două tipuri distincte de exerciţiu în
astfel de comparaţii intercomunitare. Unul are drept scop compararea măsurii deprivării
din fiecare comunitate în relaţie cu standardele de necesităţi minime, iar celălalt priveşte
condiţia celor două societăţi în termeni de anumite stardarde minime date.
Măsurarea sărăciei este bazată pe anumite standarde, dar problema care apare
este aceea a tipului de afirmaţii conţinute în aceste standarde. Ele sunt standarde de
politică publică ce reflectă fie obiectivele politicii aflate în funcţiune, fie opinii asupra
modului în care ar trebui să funcţioneze politica.44
43
Peter Townsend – „Poverty as Relative Deprivation: Resources and Styles of Living”, in Wedderburn,
1974
44
În raportul Poverty amid Plenty, (1969) Preşedintele Comisiei de Menţinere a Venitului din Senatul
Statelor Unite afirma că:
52
Politici sociale
Apar aici două dificultăţi. Mai intâi, procesul de elaborare a unei politici depinde
de un număr de influenţe dincolo de noţiunile care trebuie să prevaleze într-un
asemenea caz. (natura guvernului, sursele puterii sale, forţele exercitate de alte
organizaţii). Se au în vedere de asemenea o serie de factori ce pot influenţa eficienţa
unei politici publice, factori legaţi de slăbiciuni ale pieţei şi guvernării. Analiştii
recunosc că procesele democratice nu oferă întotdeauna o adevărată imagine a valorilor
sociale, fie că ele nu au consistenţa necesară impunerii unor politici publice care să aibă
rolul de a corecta unele nedreptăţi, fie că procesul electoral nu permite pătrunderea lor
în configurarea politicilor.
Există trei factori care influenţează modul în care acţionează reprezentanţii
politici ai comunităţilor. Ar fi o naivitate dacă am ignora că ei nu iau în considerare
bunăstarea lor personală precum şi pe aceea a familiilor lor.
„Dacă societatea crede că poporului nu i se poate permite să moară de foame, atunci ea va defini
sărăcia ca o lipsă a unei nutriţii minime şi a acoperişului, necesare pentru a supravieţui. Dacă societatea
simte o anumită responsabilitate pentru a asigura tuturor persoanelor un nivel stabilit de bunăstare dincolo
de existenţa mizeră, de exemplu, o bună sănătate fizică , atunci va adauga la lista sa de necesităţi resursele
cerute de prevenirea sau tratarea unei boli. În orice moment, o bună definiţie a unei politici reflectă
echilibrul dintre capacităţile şi dorinţele comunitatii. În societăţile cu venituri scăzute, comunitatea se află
în situaţia de a nu se preocupa prea mult de altceva decât supravieţuirea fizică. Alte societăţi, mai capabile
de a-şi sprijini cetăţenii săi dependenţi, încep să ia în considerare efectele pe care pauperismul le va avea
asupra celui sărac şi non-sărac.” (US President’s Commission on Income Maintenance, 1969, p. 8).
53
George POEDE
Sursele acestei abordări pot fi găsite la Emile Durkheim şi Talcott Parsons. Din
perspectiva lui Durkheim problemele sociale sunt inevitabile şi necesare; cele care se
depărtează de aşteptările comune asupra comportamentului ''normal'' contribuie la
definirea a ceea ce este '' acceptabil '' sau '' non-acceptabil'', bun sau rău. Recunoaşterea
acestor îndepărtări de la normă poate conduce la promovarea schimbării precum şi la
întărirea noţiunilor dominante asupra comportamentului acceptabil. Problema formulată
de Durkheim era legată de păstrarea gradului de devianţă la un nivel care să nu pună în
pericol ordinea socială şi funcţionarea societăţii.
Influenţa lui Durkheim asupra analizei problemelor sociale ca formă de devianţă
a fost extrem de puternică. Problemele sociale impuneau dezvoltarea unor forme de
analiză socială ce puteau să conducă la un control efectiv al nivelului comporta-
mentului deviant.
Talcott Parsons este privit ca reprezentant tipic al abordării funcţionaliste a
problemelor sociale. Din perspectiva sa, societăţile tind spre echilibru iar problemele
sociale constituie ajustări şi posibile disfuncţii în interiorul sistemului social. Conti-
nuând această direcţie, Merton şi Nisbet (Contemporary Social Problems, 1961)
considerau că problemele au o dimensiune subiectivă şi subiectivă; problemele sociale
pot fi analizate în termeni de cunoaştere obiectivă – probleme sociale ca dezorganizare
socială – sau de comportament deviant ca depărtare de la normele sociale acceptate
instituţionalizate.
Abordarea istoric-naturală a problemelor sociale se caracterizează printr-o
abordare specific subiectivă a problemelor sociale. O problemă socială – afirmă
Richard Fuller şi Richard Myers în „A Natural History of a Social Problem”, 1941 –
reflectă o preocupare socială atunci când valorile sociale par a fi ameninţate, urmată
apoi de dezbateri asupra opţiunilor de politică publică pentru ca în final, politica
formulată să fie transpusă în practică. Ideea explorării istoriei naturale a problemei în
„stadii” a fost dezvoltată de J.H. Bossard în American Sociological Review nr. 6 din
1941 în care dezvoltă cele trei stadii – preocupare socială, dezbateri asupra opţiunilor
politice, transpunerea politicii în acţiune – într-o versiune cu douăsprezece etape:
1. recunoşterea unei probleme;
2. discuţii asupra gravităţii ei;
3. încercări de reformă;
4. sugestii de investigare socială;
5. câteva schimbări de personal;
6. accent pus pe factori largi de bază;
7. studiul cazurilor individuale;
8. alte schimbări de personal;
9. program stabilit inductiv;
10. rafinarea tehnicilor de studiu;
11. rafinarea conceptelor,
12. o altă schimbare de personal;
54
Politici sociale
45
Spector M., Kitsuse J.I. - Constructing Social Problems, Cummings, Menlo Park, California, 1977.
55
George POEDE
46
Eugene Bardach - The Implementation Game: What Happens after a Bill Becomes Law, Cambridge,
MIT Press, 1977.
56
Politici sociale
Validitatea
Un indicator valid reflectă problema sau condiţia pe care se presupune ca o
reflectă. Există multe dificultăţi legate de validitatea indicatorilor deoarece
majoritatea indicatorilor nu sunt decât aproximări ale problemei studiate.
Statisticile asupra venitului sunt utilizate pe larg ca indicatori ai sărăciei sau, mai
precis, ca un ghid asupra probabilităţii apariţiei sărăciei întrucât venitul este un
indicator al consumului. Cu toate acestea, o identificare prea puternică a sărăciei
cu un venit scăzut nu este prea satisfăcătoare pentru că există persoane cu
venituri scăzute care nu sunt sărace.
Credibilitatea (Reliability)
Indicatorii sunt reliable dacă ei reflectă acelaşi lucru în acelaşi mod. Aceasta
înseamnă că în condiţiile în care un indicator nu este chiar o oglindire plină de
acurateţe asupra problemei studiate, cel puţin există sentimentul că respectiva
problemă este una serioasă sau că ea se transformă într-un mod sau altul. Din
păcate, multe din datele care sunt utilizate în mod larg sunt necredibile. Una din
problemele referitoare la valorile monetare este modificarea lor ca urmare a
inflaţiei. Este posibil să se controleze într-o oarecare măsură inflaţia, dar
metodele prin care se realizează aceasta se referă la valoarea bănească. Retail
Price Index reflectă cât de fidel poate ''basket of goods'' cumpărat de un
consumator mediu. El va include, spre exemplu, costul locuinţei sau benzina
57
George POEDE
Disponibilitatea
Indicatorii care sunt deja disponibili au fost construiţi pentru un scop particular
şi de aceea ei pot fi adecvaţi sau neadecvaţi pentru evaluarea sărăciei. Statisticile
asupra bunăstării se bazează pe definiţii asupra bunurilor. Această evaluare este
complicată de posibilitatea existentă de a plăti impozitele şi de preocuparea
pentru a determina potenţialul celor care plătesc impozitele de evita această
posibilitate.
În mod efectiv, orice analiză se bazează pe nişte aproximaţii ce folosesc date
disponibile pentru alte fapte.
Plauzibilitatea
Este de dorit ca orice indicator folosit să aibă semnificaţie. Cu toate încercările de a
măsura sărăcia, rezultatele obţinute sunt destul de modeste. Studiul lui Townsend asupra
sărăciei, spre exemplu, este bazat pe descrierea stilurilor de viaţă ale indivizilor săraci.
El arată că oamenii săraci nu pot servi, probabil, trei mese pe zi, iar copiii săraci nu-şi
pot permite să organizeze o petrecere de ziua lor de naştere. Acest fapt poate fi adevărat
dar este greu de acceptat că aceşti factori în sine pot fi consideraţi ca sărăcie. Aceste
elemente au apărut în contextul descris de Townsend pentru că el a folosit o analiză
statistică pentru a alege itemii care caracterizează cel mai bine sărăcia în loc să utilizeze
un model explicativ. Rezultatul poate fi valid din punct de vedere ştiinţific, dar foarte
adesea nu poate fi acceptat de '' simţul comun''. În fine, orice indicatori trebuie să fie
folositori ceea ce înseamnă că ei trebuie să poată fi aplicaţi la problema care se află în
centrul analizei. Cercetarea asupra sărăciei nu are loc într-un vacuum politic sau
administrativ, ci se desfăşoară în conformitate cu scopuri precise. De exemplu, analiza
implicaţiilor distributive ale unor politici se poate fonda pe date referitoare la venit
considerându-se că veniturile aflate la baza distribuţiei pot reflecta sărăcia chiar dacă ele
nu sunt echivalente cu sărăcia. Cercetarea asupra distribuţiei spaţiale a resurselor, lucru
important pentru alocarea resurselor, tinde să se centreze pe alte tipuri de indicatori,
cum ar fi spre exemplu tipuri de probleme asociate cu sărăcia întrucât ele sunt accesibile
în plan local. Cercetarea care va căuta să reflecte sistemul de beneficii impune
identificarea unităţii de analiză, de obicei, gospodăria sau în alte cazuri indivizii (spre
exemplu sărăcia femeilor în interiorul gospodăriei). În acest context, problema este
aceea de a găsi acei indicatori care sunt adecvaţi scopului investigaţiei.
58
Politici sociale
Identificarea sărăciei
Sărăcia poate fi identificată, în general, prin două mari aspecte: prezenţa deprivării şi
lipsa de control asupra resurselor. Identificarea deprivării poate fi abordată direct şi
indirect. Identificarea directă este realizată prin clasificarea anumitor tipuri de
probleme ca serioase atingeri la adresa bunăstării unui tip asociat cu sărăcia.
Identificarea indirectă este legată de asocierea sărăciei cu factori, cauze şi
consecinţe cum ar fi şomajul, boala, nivel scăzut educaţional. Această abordare a fost
utilizată în studiile asupra deprivării dar poate fi extinsă la studiile referitoare la indivizi
sau gospodării. Constituie în acelaşi timp şi o bază pentru o strategie distinctă ca
răspuns la sărăcie (indicator de ţintă -indicator targeting)
Este complicat sa se evalueze identificarea directă ca fiind superioară celei
indirecte. Amândouă se bazează mai mult pe indicatori decât pe măsurări precise.
Controlul asupra resurselor este mult mai greu de identificat în mod direct. Prin
natura sa, ea se referă la un set potenţial de circumstanţe. Resursele includ venitul care
semnifică un flux de resurse şi sănătatea care este o valoare importantă.. Venitul este
utilizat în general ca un indicator al sărăciei sau ca un ghid al probabilităţii apariţiei
sărăciei, dar o identificare prea strânsă a sărăciei cu venitul nu este prea satisfăcătoare.
Sărăcia este un fapt multidimensional şi nu poate fi descris doar prin venitul
scăzut. Un al doilea motiv este legat de faptul că mărimea venitului este mai puţin
importantă decât regularitatea şi stabilitatea sa. În al treilea rând, utilizarea acestui
indicator include prea multe persoane în categoria săracilor, persoane care nu pot fi
descrise ca sărace. În al patrulea rând, venitul este greu de măsurat într-o manieră
credibilă.
Bunăstarea se dovedeşte a fi o măsură a sărăciei greu de convins. Bogăţia este
măsurată în termeni monetari numai că banii sunt importanţi pentru ceea ce poti
cumpăra cu ei. In ciuda neajunsurilor lor, statisticile referitoare la venit sunt un ghid mai
bun pentru sărăcie decât statisticile asupra bunăstării. Venitul este important pentru că
arată, pentru majoritatea persoanelor nivelul consumului altfel spus, ceea ce ei pot
folosi. Statisticile asupra venitului nu pot reflecta consumul unui individ sau al unei
familii.
O alternativă la utilizarea venitului sau bunăstării este folosirea consumului ca o
măsură adevărată a controlului asupra resurselor. Din păcate informaţiile referitoare la
consum nu sunt accesibile întrucât ele impun o înregistrare adecvată. Aparenta imposi-
bilitate a măsurării sărăciei într-o manieră obiectivă şi de necontestat provoacă o
nemulţumire specialiştilor din domeniu.
Definiţii operaţionale
59
George POEDE
61
George POEDE
62
Politici sociale
63
George POEDE
Locuinţă
Incălzire 97 97 5 3
Toaletă în
interiorul locuinţei 96 97 2 0
Baie 94 95 2 0
Starea decentă a
aspectului locuinţei – 92 – 15
Camere destule pentru
copii 77 82 3 7
64
Politici sociale
Locuinţă sănătoasă 96 98 7 2
Locuinţă cu statut
independent 79 – 3 –
Hrană
Două mese pe zi
pentru adulţi 64 90 3 1
Trei mese pe zi
pentru copii 82 90 2 0
Fructe proaspete şi
legume zilnic – 88 – 6
Carne, peşte şi legu-
me la două zile 63 77 8 4
Îmbrăcăminte
Haină călduroasă 87 91 7 4
Două perechi de
încălţăminte pentru
toate anotimpurile 78 74 9 5
Bunuri gospodăreşti
Pat pentru fiecare 94 95 1 1
Frigider 77 92 2 1
Covoare 70 78 2 2
Maşina de spălat 67 73 6 4
Securitate financiară
Asigurare – 88 – 10
Economii de 10 lire
pe lună – 68 – 30
Calitatea vieţii
Transport public 88 – 3 –
Jucării pentru copii 71 82 2 2
Sărbătoriri (Crăciun) 69 74 4 4
Cadouri(o data pe an) 63 69 5 5
Activităţi extra-şcolare – 69 – 10
Hobby sau loisir 64 67 7 7
Sursa: J. Mack şi S. Lansley, 1985, Poor Britain, London, Allen and Unwin, şi H. Frayman –
Breadline Britain 1990s –, London, Domino-London Weekend Television.
65
George POEDE
reflectă schimbarea unor standarde faţă de acelea de acum şaizeci de ani prin
considerarea toaletelor în interiorul locuinţei ca un aspect esenţial al locuirii.
Importanţa abordării lui Mack şi Lansley rezidă în încercarea de a stabili un
standard al sărăciei ce reflectă procesul unei definiri sociale. Metoda lui Bradshaw ajută
la stabilirea unei relaţii dintre deprivare şi lipsa resurselor pe cînd aceea a lui Mack şi
Lansley ajută la identificarea persoanelor din asemenea circumstanţe
47
Patrick Valtriani - Un concept de pauvrete disjonctif. Economie appliquee. Grenoble, Presse
Universitaire de Grenoble, tom XLVI nr. 4, 1993 p. 151
66
Politici sociale
din acest domeniu. Dilema în care se află oamenii de ştiinţă, aşa cum arată Serge
Milano49 este aceea de a stabili un nivel convenţional sau unul bazat pe norme
ştiinţifice. Specialiştii consideră că acest nivel poate fi determinat în mod obiectiv, prin
recurgerea la norme dietetice, la teoria economică sau la nivele subiective. Normele
dietetice permit definirea subnutriţiei şi a malnutriţiei iar teoria economică ia în discuţie
relaţia dintre venituri şi sărăcie. Nivelul subiectiv este definit prin percepţiile şi
reprezentările sociale despre sărăcie. Măsura nivelului de sărăcie nu e un fapt lipsit de
semnificaţie pentru că ea izolează o masă destul de importantă de persoane care pot
formula revendicări fondate pe opoziţia dintre bogaţi sau săraci sau pe diferenţa dintre
condiţiile concrete de trai şi standardele moderne elaborate în societate şi cuprinse în
documente ale politicilor publice.
O altă problemă este aceea referitoare la caracterul relativ sau absolut al
pragurilor. Un nivel absolut, constant în timp nu are legitimitate decât pe o perioadă
relativ scurtă, de ordinul unui deceniu. El este actualizat pe baza creşterii preţurilor, fapt
ce permite corelarea fluctuaţiilor conjuncturii economice cu evoluţia sărăciei şi cu
modificările din domeniul protecţiei sociale.Un nivel relativ are drept rezultat măsurarea
mai degrabă a inegalităţii decât a sărăciei pentru că este raportat adesea la procentaj de
venit.
Una din dilemele implementării politicilor publice cu care se confruntă admi-
nistraţiile publice este legată de întrebarea, dacă este bine să se folosească unul sau mai
multe nivele ale identificării sărăciei. Se preferă de obicei, un nivel unic ca nivel de
intervenţie. Administraţia americană foloseşte două nivele, unul absolut şi unul relativ.
Comunitatea academică, preocupată de cunoaşterea fenomenului mai mult decât de
acţiune, recomandă folosirea mai multor nivele. Apoi, se operează adesea cu distincţia
dintre aspectele sintetice şi cele analitice ale pragurilor sărăciei.Cel mai frecvent, venitul
este considerat ca un indicator sintetic, dar numeroase studii definesc un indice
compozit al sărăciei care combină mai multe caracteristici socio-economice.
49
Serge Milano – „La Pauvrete”, în Dictionnaire Encyclopedique des Finances Publiques, Economica,
Paris, 1991, p.1119.
68
Politici sociale
posibile pe aceasta bază dacă toate statele ar utiliza astfel de instrumente de măsurare.
Ar fi de asemenea interesant să vedem căt de mult diferă pragurile naţionale ale sărăciei
ca procent din venitul naţional mediu. Transferând instrumentul de măsurare dintr-o ţară
în alta, fie acesta un nivel absolut ce utilizează paritatea puterii de cumpărare sau unul
cu caracter relativ, ar însemna să ignorăm rolul deciziei politice în acest proces. Al
doilea tip poate fi numit un prag politic al cvasi-sărăciei – a political quasi-poverty line.
El provine din nivelul plăţilor minime stabilite într-o ţară (spre exemplu, salariul minim,
pensia minimă.) În final, aceste praguri ale quasi-sărăciei sunt întotdeauna dependente
de capacităţile financiare ale ţării şi fluctuează în mod tipic în funcţie de venitul mediu.
Dacă este folosit un astfel de sistem atunci numai cei ale căror venituri se situează sub
aceste plăţi minime sunt considerati săraci. Rezultatele vor fi distorsionate de vreme ce
nu este deloc sigur ca aceste plăti minime pot fi acordate tuturor.
A treia metodă este aceea a stabilirii unui venit standard relativ sau standard
relativ al cheltuielilor de consum. Întrucât el poate fi stabilit de corpurile politice sau
de către cercetători se apropie de ceea ce am numit un standard politic sau de un
standard expert. Cu acest standard, un anumit procentaj din venitul net mediu sau o
medie a cheltuielilor de consum se stabileste ca prag al sărăciei.
Un nivel de 50% este folosit cel mai frecvent, dar se utilizează totodată 40% şi
5o%. Cât de adecvat este acest prag se poate vedea atunci cand se calculează coşul de
bunuri ce se pot cumpăra cu sumă rezultată în fiecare ţară cuprinsă în studiu.
definition, adică a celui mai mic nivel al venitului la care nu apare marginalizare. El
defineşte un număr de aproape 60 de indicatori pentru a fi precis. Iată cateva exemple de
indicatori propuşi de autorul britanic:
¾ posesia unui apartament de o marime adecvată şi cu un sisteme de încalzire
precum şi cu alte facilităţi interne.
¾ posibilitatea copiilor de a invita ocazional prietenii de şcoală.
¾ dacă ei pot oferi mici cadouri atunci când sunt invitaţi în casele prietenilor;
¾ dacă pot merge în vacanţă cel puţin o săptămână.
¾ Dacă îşi permit sa fie membrii unui club.
Aceasta abordare impune contributia expertilor.
În construcţia acestor praguri s-au conturat două mari tendinţe. Una este reprezen-
tată de optica cheltuielilor, iar cealaltă de aceea a veniturilor. În cadrul primei tendinţe,
preocuparea esenţială este legată de definirea unui buget familial care să permită
acoperirea cheltuielilor considerate indispensabile. Guvernul american a definit încă din
1964 prin bugetul minim ştiinţific un nivel absolut al nevoilor minime pornind de la
minimum alimentar fixat de Ministerul Agriculturii în funcţie de studiile asupra nutriţiei
raportată la preţul produselor.Valoarea acestui minimum se multiplică cu trei pentru a
determina nivelul de sărăcie în ipoteza că familiile sărace cheltuiesc o treime din
veniturile lor pe alimentaţie. Apoi, nivelul obţinut este ponderat în funcţie de diferitele
caracteristici ale gospodăriilor. Incepând cu 1969, minimum alimentar stabilit nu a mai
fost recalculat, ci doar idexat la nivelul preţurilor bunurilor alimentare.
Tot în optica cheltuielilor poate fi integrat şi bugetul minim convenţional speci-
fic politicilor anti-sărăcie din Germania. Ajutorul social, Hilfe zum Lebensunterhalt,
poate fi considerat ca un venit minim garantat. Venitul minim este determinat după
sumele de referinţă calculate într-o manieră convenţională potrivit unei scheme ''
cantitative a nevoilor'' identice pentru toţi indivizii şi apoi majorate după situaţia
specifică a fiecărei persoane în funcţie de vârstă, profesie şi după alte costuri efective
legate de locuinţă. Apoi există studii asupra bugetelor normale sau curente conven-
71
George POEDE
ţionale. Ele pot fi considerate ca bugete de nevoi care au fost utilizate iniţial la
determinarea indicelui costului vieţii. Ele permit măsurarea în funcţie de un context dat
economic şi social a sumelor necesare în fiecare lună familiilor tip pentru satisfacerea
nevoilor considerate a fi normale.
Din perspectiva veniturilor se defineşte un nivel de venit ca prag al sărăciei.
Prin utilizarea metodei statistice, nivelul de sărăcie corespunde venitului maxim al
primelor x % din gospodării (10%, 25%) clasate în ordinea crescătoare a veniturilor. Se
verifică ulterior pertinenţa identificării celor din grupul delimitat prin compararea
veniturilor acestuia cu acelea ale grupului imediat superior. Se apreciază că prin această
metodă se evidenţiază mai ales '' cei mai săraci'' şi nu cei săraci în general.
Apoi, pragul de sărăcie se poate exprima şi în procente ale venitului naţional,
mediu, median sau modal, or disponibil, net sau brut, repartizat pe unitate de consum
sau gospodărie. Decizia de a alege un procent din venitul naţional este un fapt
convenţional şi este mai mult legat de corespondenţa cu diferite minime ale protecţiei
sociale sau de a recunoaşte plafoane mai mici sau mai mari în funcţie de interesele
politice. Spre exemplu, începând cu 1965 guvernul federal al Statelor Unite a calculat
un nivel relativ de sărăcie fixat atunci la 44% din venitul median. Uniunea Europeană a
utilizat în 1978 trei praguri de sărăcie pentru pregătirea raportului asupra sărăciei: 40%,
50% şi 60% din venitul mediu pe unitatea de consum, înainte de reţine în raportul său
un prag intermediar de 50 %. Acelaşi prag utilizat în anii ’90 a condus la concluzia
potrivit căreia în Europa există 44 de milioane de săraci.
Există totodată, un prag al sărăciei exprimat în procente ale salariului minim, iar
în ţările în care s-a calculat un salar minim garantat, acesta serveşte drept referinţă
pentru nivelul de sărăcie. Acesta este cazul Olandei unde nivelul venitului mediu
garantat, care nu este în mod oficial un nivel de sărăcie, este derivat din salariul minim
garantat pe economie. În Franţa, studii locale au utilizat un nivel de sărăcie raportat la
SMIC, considerând drept săraci persoanele ale căror venituri sunt inferioare SMIC-ului.
72
Politici sociale
73
George POEDE
Asociaţia germană pentru asistenţa publică şi privată – Deutscher Verein für öffentliche
und Private Fürsorge- şi transmisă guvernului. Costul real al vieţii este fixat guvernul
landului.
În Marea Britanie exista în 1948 o alocaţie de asistenţă 51 denumită national
assistance, transformată în supplemetary benefit în 1966 şi apoi în income support în
1988. Cu excepţia celor care au un loc de muncă, income support garantează tututor
persoanelor un nivel minim.
Spre deosebire de studiile de început asupra sărăciei care aveau drept ţintă
veniturile mici, în prezent ele se interesează de gospodăriile ale căror venituri sunt mai
mici decât venitul mediu. In acest mod are loc trecerea de la abordarea juridică a
sărăciei la una în conformitate cu normele comunitare europene, fapt ce are drept
rezultat, printre altele, schimbarea unităţii de analiză, a modului de măsurare a venitului
şi a scalei de echivalenţă. Familia (benefit unit) a fost înlocuită cu gospodăria pentru că
ea subestima economiile scalei potenţiale în cadrul unei unităţi mai mari.
Metoda juridică nu permite decât o percepţie parţială a sărăciei fiindcă benefi-
ciarii sunt persoane care pot avea acces numai în măsura în care invocă anumite
drepturi. Unii indivizi nu apelează la serviciile la care ar avea dreptul pentru că găsesc
umilitor acest lucru. De aceea, unii autori fac distincţia dintre sărăcia combătută
(combatted poverty ) şi sărăcia disimulată (concealed poverty). Sărăcia combătută poate
subestima numărul săracilor prin omiterea beneficiarilor potenţiali, diminuând cunoaş-
terea compoziţiei populaţiei sărace. Spre exemplu, minimum socio-cultural de existenţă
definit de legea federală nu mai este garantat în măsura în care nivelul pragului este
prost ajustat în raport cu alte surse de venit. Astfel, ar trebui introdus în categoria
săracilor, grupul persoanelor aflate chiar puţin peste prag. Din punct de vedere politic şi
financiar acest fapt este greu de realizat.
Temă
Comparaţi criteriile de eligibilitate din Legea venitului minim garantat cu
metodele de calcul al pragului sărăciei practicate în alte state (10 pagini).
51
Anthony Atkinson, Sandrine Cazes - Mesures de la pauvrete et politiques sociales : une etude
comparative de la France, de la RFA et du Royaume-Uni, revue de l'OFCE, Paris, Presse de la Fondation
nationale des sciences politiques, nr. 33, octobre 1990, p. 122.
74
Politici sociale
52 B. Deacon, M. Hulse, P. Stubbs, Global Social Policy, Sage Publications, Londra, 1997 disponibil pe
www.biblioteca.ase.ro
75
George POEDE
care iată şi Suedia începe să renunţe) nu sunt viabile pentru România, unde nu sunt nici resurse suficente
pentru o astfel de abordare. Pe de altă parte, costurile enorme ale tranziţiei afectează şi vor afecta negativ
segmente largi de populaţie pe care politicile sociale trebuie obligatoriu să le protejeze, aduncâdu-le la un nivel
minim de subzistenţă prin utilizarea eficentă, focalizat şi condiţionat, a puţinelor resurse de care dispunem.
Potenţialul de resurse dinspre UE şi Banca Mondială va trebui, de asemenea, valorificat maximal. Deci, în ţara
noastră este necesară schimbarea culturii guvernamentale a sărăciei, bazată pe o economie bolnavă, ineficentă,
cu modelul bunăstării bazate pe muncă.
De asemenea, sunt necesare măsuri de adaptare externă a sistemului de politici sociale, de adaptare la
imperativele şi logica europenizării şi a globalizării, cum ar fi53:
• mutarea accentului pe creşterea eficenţei şi renunţarea la obiectivul reducerii inegalităţii sociale
• crearea de bunăstare prin muncă pentru a reduce cheltuielile bugetare şi implicit ratele de impozitare,
deci costurile cu forţa de muncă, şi a deveni astfel competitivi pe plan extern cu companiile noastre;
• privatizarea rapidă a companiilor de stat şi atragerea de companii străine multinaţionale pe piaţa
românească pentru a integra economia noastră în cea mondială şi a întări prin asocieri şi preluări
avantajoase ale unor firme româneşti de către mari companii poziţiile companiilor noastre (desigur
fără a pierde complet controlul asupra unor zone strategice din economie).
Probabil numai adoptând astfel de măsuri (poate surprinzătoare pentru unii, deoarece schimbă
paradigma tradiţională a abordării politicilor sociale), care să ia în calcul imperativul eficenţei în politicile
sociale şi îmbinarea determinărilor interne legate de sărăcie şi excluziune socială, cu cele externe, legate de
europenizare şi globalizare, România are şanse să treacă pe termen mediu şi lung de la situaţia actuală,
caracterizată de cultura guvernamentală a sărăciei, la un model al unei bunăstări sociale, bunăstare bazată pe
muncă şi participare socială din partea tuturor.
53 idem
76
Politici sociale
Calitatea vieţii - pe primul loc în agenda Uniunii Europene. Condiţiile favorabile de viaţă depind
de o largă gamă de factori, ca de pildă: calitatea serviciilor medicale, oportunităţi de educaţie şi pregătire
profesională sau facilităţi de transport, asta ca să numim doar câteva dintre aspectele care afectează viaţa de zi
cu zi a cetăţenilor. Uniunea Europeană şi-a propus să sporească constant nivelul de viaţă în toate Statele
Membre, şi să ia în consideraţie provocările lansate de o Europă contemporană, cum ar fi: excluderea din
punct de vedere social sau numărul ridicat al populaţiei bătrâne.
77
George POEDE
îmbunătăţite. Eurydice, reţeaua de informare asupra educaţiei în Europa, a fost lansat propriu-zis în 1980. In
1986, atenţia s-a îndreptat dinspre schimburile de informaţie spre schimburile de studenţi, o dată cu lansarea
programului Erasmus, de multe ori considerat a fi una dintre cele mai de succes iniţiative ale Uniunii
Europene. Experienţa dobândită în mai mult de un sfert de secol a fost consolidată şi pusă în aplicare în
cadrul programului Socrates, acoperind toate ariile de educaţie pentru toate vârstele şi la toate nivele de
abilitate. Pentru a facilita introducerea studiilor Europene în universităţi, Comisia sprijină, de asemenea,
proiectul Jean Monnet, oferind subvenţii pentru instituirea locaţiei celor ce prezidează Jean Monnet-ul, cursuri
permanente, module legate de legea Europeană, economia Europeană, studii politice despre construcţia
Europeană, şi istoria integrării Europene. Proiectul sprijină, de asemenea, înfiinţarea Centrelor de Excelenţă
Jean Monnet.
Transportul a reprezentat una dintre cele mai comune politici ale Comunităţii Europene. Incă din
1958, atunci când Tratatul de la Roma a intrat în vigoare, politica transporturilor în Uniunea Europeană s-a
concentrat asupra îndepărtării obstacolelor privind trecerea peste graniţă în cadrul Membrelor State, în
consecinţă, îngăduind persoanelor şi bunurilor să circule rapid, eficient şi ieftin. Principiul este strâns legat de
scopul principal al Uniunii Europene, de a stabili o economie dinamică şi o societate unită.
Criterii în ceea ce priveşte calitatea muncii şi angajarea. In scopul dezvoltării unor condiţii de
muncă bine puse la punct, este important să determinăm care sunt principalele caracteristici ale unui mediu de
muncă favorabil şi în consecinţă, criteriile privind calitatea condiţiilor de muncă.
78
Politici sociale
un principiu de bază, orice cetăţean European ar trebui să aibă libertatea de a-şi practica profesia, în orice Stat
Membru. Din păcate, implementarea practică a acestui principiu este adeseori împiedicată de cerinţele
naţionale privind accesul la anumite profesii în ţara gazdă. In scopul depăşirii acestor probleme, Uniunea
Europeană a elaborat un sistem în scopul recunoaşterii calificărilor profesionale. In cadrul acestor termeni ai
sistemului, se face o distincţie între profesii sistematice (profesii pentru care anumite calificări sunt necesare
din punct de vedere legal) şi profesii care nu sunt sistematice din punct de vedere legal în Statul Membru
gazdă.
79
George POEDE
Sistemele educaţionale şi de pregătire în Statele Membre ale Uniunii Europene indică încă diferenţe
substanţiale. Ultima lărgire a Uniunii Europene, incluzând diferite sisteme educaţionale tradiţionale, a avut
drept urmare sporirea diversităţii. Aceasta necesită stabilirea unui set de reguli comune pentru a garanta
recunoaşterea competenţelor. In scopul depăşirii acestei diversităţi privind standardele naţionale de calificare,
metodele educaţionale şi structurile pregătitoare, Comunitatea Europeană a propus o serie de instrumente,
dorind să asigure o transparenţă mai bună şi recunoaşterea calificărilor din motive atât academice, cât şi
profesionale.
Sistemul European de Transfer a Creditelor (ECTS). Acest sistem îşi propune facilitarea perioadelor
de studiu în străinătate. Introdus în 1989, acesta funcţionează prin descrierea unui program educaţional şi
ataşarea de credite la componentele sale. Reprezintă o completare esenţială la binecunoscutul program
studenţesc Erasmus.
alcătuit din cinci documente standardizate: un CV (Curriculum Vitae); atestat de limbă; Înlocuitor de
certificate; înlocuitor de diplomă; un document de mobilitate Europass. Sistemul Europass are rolul de a face
aptitudinile şi calificările clare şi uşor de înţeles în diferitele părţi ale Europei. In fiecare ţară a Uniunii
Europene şi a Ariei Economice Europene, au fost înfiinţate centre naţionale de tip Europass, având rolul de a
clarifica orice nedumerire în legătură cu sistemul Europass.
Auto-angajarea.
cursuri practice, strâns legate de o anumită profesie sau vocaţie, rolul lor fiind de a pregăti participanţii
pentru carierele lor viitoare. Pregătirea profesională reprezintă un mijloc esenţial de a atinge recunoaştere
profesională, îmbunătăţindu-ţi şansele de a găsi un loc de muncă. Aşadar, este absolut necesar ca sistemele
de pregătire profesională din Europa să răspundă la nevoile cetăţenilor şi ale pieţii muncii, în scopul
facilitării accesului la locuri de muncă. Educaţia şi pregătirea profesională a reprezentat o parte esenţială a
politicii Uniunii Europene încă de înfiinţarea Comunităţii Europene. De asemenea, reprezintă un element
crucial din aşa-zisa Strategie a Uniunii Europene de la Lisabona, care doreşte să transforme Europa în cea
mai competitivă şi dinamică societate bazată pe cunoaştere. In 2002 Cosiliul European a acccentat şi mai
mult acest rol vital, stabilindu-şi un alt ţel ambiţios – educaţia şi pregătirea Europeană să fie recunoscută pe
plan mondial până în anul 2010 – prin susţinerea a numeroase iniţiative mondiale, şi în special prin întărirea
cooperării în zona pregătirii profesionale.
81
George POEDE
privind pregătirea educaţională. Leonardo sprijină, de asemenea, locaţii şi proiecte de schimb, vizite de
studio şi reţele trans-naţionale, printe altele.
Educaţia pentru adulţi şi Invăţământul de lungă durată în Europa Invăţarea de lungă durată
este un process care implică toate formele de educaţie – formal, informal şi non-formal – începând din
perioada pre-şcolară şi ţinând până după pensionare. Are rolul de a ajuta persoanele în procesul dezvoltării şi
păstrării competenţelor esenţiale de-a lungul vieţii, precum şi încurajarea acestora în a se deplasa cu uşurinţă
între locuri de muncă, regiuni şi ţări. Invăţarea de lungă durată este, de asemenea, un element esenţial al
Strategiei de la Lisabona, dar are un rol esenţial şi în dezvoltarea personală şi în creşterea competitivităţii şi
locurilor de muncă. Uniunea Europeană a adoptat numeroase instrumente pentru promovarea educaţiei
pentru adulţi în Europa.
Gruntving. Gruntving-ul constituie una dintre initiativele programului educaţional European
Socrates şi vizează în primul rând îmbunătăţirea calităţii educaţiei profesionale destinate adulţilor. De
asemenea, urmăreşte să promoveze schimburi şi cooperări care să faciliteze oportunităţi şi accesul la învăţarea
de lungă durată pentru cetăţenii Uniunii Europene.
Carduri de sănătate.
Cardul European de Asigurare Medicală: acesta reprezintă un pas important către simplificarea
multiplelor noastre sisteme de sănătate. Introdus în iunie 2004, cardul facilitează substanţial accesul la
asistenţa medicală pentru cetăţenii Uniunii Europene care călătoresc către alt stat membru. Mai mult decât
atât, acesta garantează o rambursare rapidă şi eficientă a cheltuielilor realizate pe plan local, sau la scurt timp
după întoarcerea în locul de reşedinţă. Incepând cu 1 ianuarie 2006, Cardul European de Asigurare Medicală
este folosit şi recunoscut de către toate ţările implicate în acest proces, el înlocuind formularele utilizate până
atunci, cum ar fi binecunoscutul E111.
Cine are dreptul de a folosi EHIC-ul? Cardul European de Asigurare Medicală este utilizat de către:
cetăţenii Uniunii Europene;
cetăţenii Zonei Economice Europene (EEA);
cetăţenii elveţieni;
membrii familiei regale, indiferent de naţionalitatea lor;
cetăţenii altor ţări, care deţin un sistem de securitate social în una din statele
membre ale Uniunii Europene, EEA sau Suedia.
EHIC-ul ar trebui solicitat de către una dintre instituţiile de sănătate înainte de a pleca către altă ţară europeană.
Toţii cetăţenii Uniunii Europene sunt sfătuiţi să poarte la ei cardurile europene de asigurare de sănătate atunci
când călătoresc către alte ţări.
Avantaje: In timp ce scopul principal al Cardului European de Asigurare Medicală este de a asigura
accesul la serviciile medicale în timpul şederilor temporare în altă ţară, acesta asigură totodată, şi o serie de
avantaje suplimentare, de care pot beneficia cei ce se ocupă cu furnizarea, dar şi pacienţii. Principalele avantaje
ale EHIC-ului pot fi rezumate astfel:
facilitează accesul la îngrijire medicală în strainătate;
rambursare rapidă şi eficientă a cheltuielilor;
asigurarea datelor;
încredere sporită;
mai puţină administraţie;
82
Politici sociale
Certificatul de înlocuire provizorie: In cazul în care persoana care are nevoie de îngrijiri medicale nu
se află în posesia unui Card European de Asigurare Medicală, el poate prezenta ca alternativă un certificat
provizoriu, care poate fi expediat cu uşurinţă prin intermediul faxului sau prin e-mail, de către Instituţia
Naţională de Sănătate din ţara de origine. Acest certificat reprezintă echivalentul EHIC-ului, şi oferă accesul
pacientului la aceleaşi condiţii de tratament şi rambursare.
83
TEHNICI DE INTERVENŢIE
ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
CUPRINS
Evaluare:
I. INTRODUCERE
Asistenţa socială uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să-şi creeze o
imagine de sine stătătoare. Folosind teorii ale comportamentului uman şi ale sistemelor
sociale, dar şi teorii specifice, asistenţa socială intervine acolo unde oamenii
interacţionează cu mediile proprii.
Teoria poate avea variate semnificaţii şi statusuri în cadrul diferitelor discipline
ce ocupă poziţii particulare în câmpul academic, în cercetare sau în practica asistenţei
sociale. Cunoştinţele ştiinţifice, ca bază de reflexie şi argumentare, sunt adesea formale
şi abstracte, în timp ce în cercetare teoria poate fi punctul de plecare, ce trebuie testat,
sau obiectivul final, iar în practică teoriile sunt adesea transformate în studii de caz.
În literatura de specialitate se remarcă un interes crescut pentru modul în care
este folosită teoria în asistenţa socială, pentru modul de organizare şi sistematizare a
unor concepte în scheme şi modele practice. Un model poate fi în mod diferit asociat
anumitor teorii, dar el trebuie redactat, învăţat şi repetat în situaţii specifice.
Teoriile despre asistenţa socială sunt rezultatul contextului cultural şi social în
care ele apar, influenţând acest context şi prin aceasta modificând atitudinile sociale faţă
de asistenţii sociali, ideile şi valorile lor, pe de o parte, iar pe de altă parte contribuind la
pregătirea continuă a practicienilor, transformându-i în „practicieni reflexivi”, pentru
care lucrul direct cu clientul este un proces intuitiv şi creativ, fondat teoretic.
Perspective practice
87
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
88
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
89
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Această perspectivă este necesară ori de câte ori în practică este implicat un
client care are un mediu de provenienţă diferit de cel al asistentului social şi, mai
ales, când există motive să se creadă că opresiunea socială şi discriminarea pot fi
legate de problema sau situaţia clientului. Aceasta este relevantă pe durata tuturor
etapelor procesului de ajutor.
Perspectiva conceptuală etnică atrage atenţia asupra faptului că mulţi dintre
clienţii instituţiilor de asistenţă socială sunt membri ai unui grup etnic şi, de aceea,
practica de asistenţă socială şi sistemul de servicii trebuie să fie în acord cu realitatea.
Clasa socială, culturală, etnică şi credinţa religioasă au un impact semnificativ asupra
comportamentului din timpul ajutorării şi asupra unui demers particular – sau chiar a
unui tip specific de serviciu – ce va fi perceput necesar, relevant şi util. Acesta oferă
informaţii despre cum defineşte clientul o situaţie particulară ca o problemă, ce
posibile soluţii ar putea avea, cum se aşteaptă clientul să fie tratat de către sistemul
de servicii şi de către cei care-i oferă serviciile.
Dolores Norton (1978) observă faptul că fiecare persoană este parte, simultan:
a sistemului de sprijin, care include atât influenţele educaţionale, politice, legale şi a
subsistemului de dezvoltare, care se constituie din majoritatea relaţiilor apropiate pe
care le are o persoană, cum sunt cele stabilite cu familia, cu reţelele de sprijin şi cu
vecinii. Dacă nu există congruenţă între valorile şi credinţele reprezentate de sistemul
de dezvoltare al unei persoane şi acelea ale sistemului de sprijin, atunci pot rezulta
conflicte, tensiuni etc. O astfel de incongruenţă apare mai ales la populaţiile
minoritare şi la imigranţii noi.
Este important ca asistenţii sociali să cunoască mediul social şi modelul
cultural al clientului, ceea ce Green şi Leigh (1989: 9) descriu ca fiind: „a acorda
ajutor sau asistenţă clienţilor în moduri care sunt acceptabile şi utile pentru ei,
deoarece ei sunt în congruenţă cu mediul cultural şi aşteptările clientului.
Competenţa etnică se referă şi la abilitatea celui care oferă un serviciu de a
învăţa despre contextul cultural al unei probleme prezentate şi de a adapta şi aplica
toate cunoştinţele necesare într-o expunere, diagnoză şi intervenţie profesională”.
Dacă grupul etnic al unui client poate fi suspectat de agresiune şi
discriminare, asistentul social trebuie să aibă în atenţie frica şi neîncrederea clientului
bazate pe experienţele sale (în cadrul grupului).
Perspectiva aceasta este necesară ori de câte ori există un motiv să se creadă
că discriminarea de gen este în măsură să atragă atenţia asistentului social. Este
aplicabilă de-a lungul etapelor procesului de ajutor, dar este importantă mai ales în
timpul expunerii şi definirii problemei.
Din perspectivă feministă, credinţele societale referitoare la diferenţele de gen
şi sex afectează modul în care problema unui client este definită de către un
profesionist, natura relaţiilor dintre cel ce-i oferă ajutor şi client şi tipul de asistenţă
adecvată clientului. Centrală pentru această perspectivă este prezumţia că problemele
90
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
După Saleebey (1992: 6), perspectiva puterii cere asistentului social să fie
„ghidat mai întâi şi în principal de conştiinciozitate şi profund respect faţă de
abilităţile şi atributele pozitive ale clientului, de talentul, resursele şi aspiraţiile
acestuia”. Se presupune că toţi indivizii şi grupurile au depăşit rezervele de energie,
capacitate, curaj, putere, integritate şi alte evaluări. Dacă aceste procese sunt
recunoscute şi folosite în procesul de schimbare, ele sporesc motivaţia clientului şi
potenţialul pentru schimbarea pozitivă.
Dennis Saleebey (1992: 7) mai explică faptul că prin evaluarea puterii se
încearcă să se explice cum anume clientul „a fost condus să supravieţuiască, poate
chiar să prospere într-un mediu agresiv sau chiar catastrofal”.
Weick, Rapp, Sullivan şi Kisthardt (1989: 353) consideră că: „faptul că
oamenii au lipsuri este cunoscut, dar cea mai bună strategie pentru a păstra
câştigurile suplimentare este o accentuare conştientă asupra câştigurilor deja
realizate... Problema nu se referă la ce fel de viaţă a avut cineva, ci la ce fel de viaţă
vrea, apoi care sunt toate resursele individuale şi sociale disponibile pentru atingerea
scopului propus... Capacităţile, forţele cuiva nu sunt gândite pentru a desemna
simptome care reprezintă patologia. De aceea, nu e nevoie de un diagnostic clinic.
91
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
92
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
93
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
94
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Modelul de intervenţie în caz de criză este aplicabil ori de câte ori acţiunea
unui individ sau a unei familii a fost afectată dramatic de o pierdere personală sau de
o tragedie. Se foloseşte timp de 4-6 săptămâni după evenimentul care a provocat
criza.
Modelul arată importanţa unei intervenţii focalizate şi limitate ca timp asupra
unei persoane care este incapabilă să acţioneze din cauza unei crize personale.
Howard Parad şi Libbie Parad (1990:4) explică faptul că intervenţia în caz de criză
este un proces pentru „a acţiona activ influent psiho-social pe durata unei perioade
de dezechilibru pentru a aplana impactul imediat al unor evenimente stresante,
95
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
96
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
I. Faza iniţială
1. focalizarea pe situaţia de criză (concentrată pe “aici şi acum“, concentrată pe
starea emoţională a clientului şi pe evenimentele care au condus la apariţia ei);
2. evaluarea (se evaluează tulburările determinate de criză, se evaluează priorităţile
clientului şi decide care sunt problemele cele mai importante de abordat);
3. contractul (se definesc scopurile, sarcinile pentru client şi pentru asistentul social).
97
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
98
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
99
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
100
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Metoda se aplică atunci când copilul se află se află în situaţii de risc şi când
există motive de a crede că o intervenţie intensă şi bine focalizată, precum şi
monitorizarea frecventă vor reduce suficient de mult şansele ca acel copil să fie
abandonat, neglijat sau abuzat.
Există câteva modele desemnate intervenţiei în familiile disfuncţionale unde
există risc de abandon şi / sau risc de neglijare şi care au următoarele caracteristici:
- asistentul social stabileşte şi menţine o relaţie de suport, educativă cu
familia;
- serviciul de asistenţă socială este disponibil 24 de ore pentru apeluri în caz
de criză sau pericol;
- numărul de cazuri pentru un asistent social este mic (2-6);
- serviciul are o durată limitată de cel mult 4 luni;
- domiciliul este locul principal pentru oferirea serviciilor;
- se oferă o mare varietate de servicii;
- accentul cade pe identificarea şi consolidarea puterii familiale;
- se folosesc resursele informale şi formale de ajutor (familia extinsă, biserica,
vecinătatea, grupurile de suport etc.);
- părinţii rămân responsabili pentru familia lor ca principali îngrijitori.
101
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
102
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
- toţi oameni au forţe care pot fi mobilizate – oamenii pot primi ajutor după
cum pot şi oferi ajutor celorlalţi;
- oamenii se simt mai confortabil în cadrul grupurilor mici care sunt
informale, necompetitive, nebirocratice, neelitiste;
- oamenii vor şi pot folosi reguli şi principii simple care oferă un ghid practic
despre cum se pot rezolva problemele zilnice;
- ajutorul şi grija pentru ceilalţi este o activitate umană necesară şi nu o marfă
de schimb.
Pentru ca această metodă să fie eficientă, clientul trebuie să aibă o participare
voluntară, să dorească să participe la o serie de întâlniri de grup, să îi asculte pe
ceilalţi şi să ofere informaţii şi păreri personale. Asistenţii sociali pot avea legături cu
grupurile de auto-ajutor în câteva moduri: apropierea clienţilor de grupurile potrivite,
acordarea consultaţiilor atunci când este nevoie, activitate în sprijinul comitetului
consultativ al grupului.
Concluzii
Bibliografie
10. Haley, Jay, Problem-Solving Therapy, 2nd edition, San Francisco, 1987
11. Howe, D., Introducere în teoria asistenţei sociale. Importanţa aplicării teoriei
în practică, Editura MarLink, Bucureşti, 2001
12. Irimescu, Gabriela, Tehnici specifice în asistenţa socială. Curs, Editura Univ.
„Al.I.Cuza” Iaşi, 2002
13. Klipatrick, A., Holland T., Working with Families: An Integrative Model by
Level of Functioning, Allyn & Bacon , 1991
14. Landon, Pamela, „Generalist and Advanced Generalist Practice” în
Encyclopedia of Social Work, vol 2, Washington, D.C.: N.A.S.W., 1995
15. Midellman, Ruth, Goldberg, G., Skills for Direct Practice in Social Work, N.Y.,
Columbia University Press, 1990.
16. Miftode, V. (coord.) Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza’ Iaşi, 2004
17. Minuchin, S., Nichols, M., Family Healing, N.Y. Free Press, 1993
18. Papero, D., Family Sistem Theory, Allyn & Bacon, 1990
19. Parad, H., Parad, L., Elements of Crissis Intervention, Pacific Grove, California,
1990
20. Payne, M.S., Modern Social Work Theory, 2nd edition, Macmillan Press, S.U.A.
1997
21. Perlamn, Helen Social Casework: A Problem Solving Process. Chicago,1957
22. Rodway, Margaret, „Systems Theory” în Social Work Treatment, coord. Turner
F., N.Y. Free Press., 1986
23. Saleebey, D. The Streghts Perspective in Social Work Practice, N.Y. Longman,
1992
24. Sanders, M., Dadds, M., Behavioeral Family Intervention, Allyn & Bacon ,
1993
25. Satir, V., Conjoint Family Therapy, 3rd, Editura Palo Alto, California, 1983
26. Schlesinger, E. Devore, Wynetta, „Ethinic Sensitive Practice” în Encyclopedia
of Social Work, vol 1, Washington, D.C.: N.A.S.W. 1995
27. Sheafor, W.B. , Horejsi, R.C., Horejsi A. Gloria, Techniques and guidelines for
Social Work Practice, 4th Edition, Allyn and Becon, S.U.A., 1997
28. Shulman, L., International Scial Work Practice: Toward an Empirical Theory,
Itasca, 1991
29. Smith, R., Elements of Ecology, N.Y. Harper & Row, 1986
30. Weick, Ann, Rapp C., Sullivan, P., A „Streghts Perspective for Social Work
Practice” în Social Work Journal, nr. 35, 1989
31. Woods, Mary, Hollis Florence Casework: A Psychosocial Therapy, 4th Editura
N.Y., Mc.Graw-Hill, 1990
Aplicaţia 1
Recitiţi teoriile asistenţei sociale din manualul ID, anul I.
104
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Delimitări practice
105
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
106
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
- accentuarea - mesajele non-verbale le pot accentua pe cele verbale, adesea pot mări
impactul mesajului verbal. Ex., dacă se comunică clientului îngrijorarea, mesajul
poate fi mai puternic dacă este însoţit de indicii non-verbale (ridicarea sprâncenelor,
încruntare);
- reglarea – mesajul non-verbal ajută la reglarea cursului conversaţiei. Dacă aprobăm
din cap o persoană care vorbeşte, ea continuă să vorbească, dar dacă ne uităm în altă
parte persoana poate, momentan, să-şi întrerupă discursul.
Ascultarea activă
- clarificarea
- parafrazarea
- reflectarea
- rezumarea
Clarificarea
107
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Parafrazarea
Reflectarea
Rezumarea
Poate fi definită ca un ansamblu de două sau mai multe parafrazări şi reflectări care
exprimă, în mod concentrat, mesajul clientului. Scopul constă în a realiza legătura dintre
elementele mesajului, a oferi şi a asigura feed-back, a identifica teme repetate în
mesajul clientului. ( Carkhuff, R., 1986)
Bariere
108
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
109
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Avantajele empatiei
110
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
111
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
112
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Aplicaţia 2
113
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
114
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
1. Faza de început: faza în care asistentul social clarifică rolurile şi tipul de servicii
pe care poate să le ofere. În această fază sunt folosite următoarele deprinderi care
ajută la orientarea clientului spre relaţia de ajutor:
- Clarificarea scopului – afirmaţii clare din partea asistentului social care ajută la
definirea aşteptărilor reciproce;
- Clarificare rolului – afirmaţii făcute de asistentul social prin care se oferă clientului
informaţii despre modalitatea în care poate fi susţinut, sprijinit şi ajutat;
- Încurajarea feed-back-ului - această deprindere oferă ocazia clientului de a-şi
exprima diferitele puncte de vedere prin care răspunde asistentului social;
- Stimularea încrederii în acţiunea socială – se referă la demersul întreprins de
asistentul social prin care se stimulează încrederea clientului faţă de posibilele
dimensiuni pozitive ale strategiei de ajutor.
1. Faza de lucru cuprinde trei subetape, iar asistentul social va folosi pentru fiecare
dintre acestea următoarele deprinderi care ajută la constituirea relaţiei de ajutor şi
sprijin:
3. Faza finală poate fi dificilă pentru client, fiind identificată uneori cu separarea /
pierderea. În această fază, clientul are nevoie de timp pentru a se obişnui cu ideea de
sfârşit. Se folosesc următoarele deprinderi:
- evidenţierea sfârşitului – se anunţa clientul cât timp a mai rămas până la
finalizarea relaţiei;
- solicitarea unui registru cu cele învăţate;
- capacitatea înţelegerii sentimentelor legate de terminarea relaţiei de ajutor,
vizează abilitatea asistentului social de a stimula clientul pentru a-şi exprima
sentimentele legate de sfârşitul relaţiei.
1. Scenariul preferat
Clientul stabileşte obiective şi scopuri bazate pe înţelegerea situaţiei-problemă.
Se urmăresc:
- efectele scenariului preferat – noul scenariu nu este idealist, ci arată cum va fi
situaţia problemă după ce se vor realiza ameliorările necesare. Unul dintre
motivele eşecului clienţilor în rezolvarea problemelor este faptul că nu-şi
imaginează scenarii diferite de cel prezent, ci rămân ancoraţi în situaţia-
problemă;
- acţiuni posibile – clientul este ajutat să aleagă câteva obiective realiste, clare şi
realizabile într-o durată determinată de timp. Obiectivele trebuie să fie bine
definite si corelate cu comportamente dorite;
- alegerea acţiunilor şi hotărârea aplicării lor – ajutarea clienţilor să identifice
suporturile care îi vor susţine în realizarea acţiunilor în stilul lor propriu (de ex.,
dorinţa de a dobândi o slujbă nouă reprezintă un mod de a susţine
comportamentul dorit - încetarea consumului excesiv de alcool ).
Planul de acţiune
Clientul este ajutat în această etapă să dezvolte strategia de acţiune pentru a-şi
atinge scopurile, pentru a trece de la situaţia prezentă la scenariul dorit prin:
- identificarea unor strategii diferite pentru acţiune – ajutarea clientului în vederea
identificării unei multitudini de strategii pentru a-şi atinge obiectivele propuse.
Strategiile sunt cu atât mai eficiente cu cât sunt alese dintr-un număr mai mare
de posibilităţi. Dacă persoana se grăbeşte să pună în aplicare primul plan care îi
vine în minte, acesta poate fi ineficient sau imprudent. Strategia reprezintă un set
de acţiuni necesare pentru atinge obiectivului propus. Dacă scenariul preferat
este complex, acesta trebuie divizat în componente mai mici, fiecare având
propria strategie;
- alegerea celei mai bune strategii – ajutorul oferit clientului de a alege strategia
care este cea mai adecvată mediului în care se va desfăşura acţiunea şi resursele
clientului. Strategiile sunt evaluate în funcţie de realismul lor şi trebuie să ţină
seama de necesităţile, preferinţele, şi valorile clientului;
- formularea unui plan de acţiune pe baza strategiei – clientul este ajutat să-şi
stabilească un plan prin intermediul căruia să atingă treptat fiecare obiectiv din
cadrul scenariului preferat, fiind necesare stabilirea unor durate de timp realiste
pentru fiecare acţiune. Clientului i se cere disciplină şi responsabilitate.
Modelul 4 P 4R 4M
117
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
4P
P1 – persoana. Întrebări:
- Care aspecte ale structurii personalităţii sunt relevante pentru rezolvarea problemei
clientului?
- Care este relaţia dintre personalitatea clientului şi relaţiile sale de rol?
- Care este raportul dintre client - Altul semnificativ?
P2 – problema. Întrebări:
- Care este natura problemei clientului (intensitatea, frecvenţă, durata)?
- Cum defineşte clientul probleme în comparaţie cu alţii?
- Poate fi schimbată, ameliorată sau soluţionată problema?
- Care ar fi consecinţele pentru client dacă asistentul social nu ar interveni?
P3 – plasamentul clientului într-o agenţie sau instituţie de asistenţa socială. Întrebări.
- Ce semnificaţie atribuie clientul relaţiei sale cu instituţia?
- Instituţia poate să ofere servicii necesare clientului?
- Politica instituţiei permite rezolvarea problemelor clientului?
P4 – procesul de ajutor. Întrebări:
- Ce proces de ajutor este considerat de client ca acceptabil?
- Ce abordare este mai eficientă?
- Care este impactul cerinţelor procesului de ajutor asupra performanţelor de rol ale
clientului?
4R
R1 – roluri. Întrebări:
- Ce roluri are clientul (părinte, angajat etc.)?
- Ce aşteaptă alţii(familia, colegii de serviciu etc.) de la rolurile clientului?
- Ce capacităţi utilizează clientul pentru performanţele de rol?
- Cât de mulţumit este clientul de performanţele sale de rol?
R2 – reacţii. Întrebări:
- Care sunt reacţiile (fizice, emoţionale, comportamentale, psihologice) subiectului
faţa de problemele existente?
- Comparaţi aceste reacţii cu alte reacţii ale clientului?
- Este pentru client o situaţie de criză?
R3 – relaţii. Întrebări:
- Care persoane (familie, prieteni etc.) sunt semnificative pentru client?
- Cum influenţează relaţia socială situaţia clientului?
- Care este raportul dintre comportamentul persoanei semnificative (Altul
semnificativ) pentru client şi problemele clientului?
R4 – resurse. Întrebări:
- Ce resurse formale/informale a folosit clientul în trecut pentru rezolvarea
problemei?
- Ce alte resurse sunt necesare în prezent pentru rezolvarea problemei?
- Clientul are acces la resurse?
4M
M1 - motivaţii. Întrebări:
- Ce doreşte să realizeze clientul în legătură cu problema sa?
- Cât doreşte să realizeze clientul în legătură cu problema sa?
- Cum poate fi sporită motivaţia clientului?
M2 – măsuri de securizare a sistemului de valori. Întrebări:
- Ce valori (morale, etice, religioase, sociale, economice) au relevanţă în sistemul
clientului?
118
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
1. Stabilirea raportului
În aceasta etapă se construieşte o colaborare cu clientul care să permită
acestuia să se simtă în largul lui împreună cu asistentul social. Se stabileşte scopul şi
rolul fiecăruia în parte, furnizându-se clientului informaţii despre ce poate şi ce nu
poate asistentul social să facă.
2. Strângerea de informaţii, definirea problemei, identificarea posibilităţilor
şi a punctelor tari ale clientului.
În această etapă aflaţi de ce are clientul nevoie de ajutor şi cum vede el
problema. Dacă folosiţi mai multe deprinderi în definirea problemei, acestea vă vor
ajuta să evitaţi trecerile de la un subiect la altul şi să identificaţi punctele tari,
pozitive ale clientului.
119
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
120
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
V. IMANAGEMENTUL DE CAZ IN
ASISTENŢA SOCIALĂ
Tipologie
Funcţiile managementului
122
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
123
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Evaluarea iniţială are rolul de a confirma sau infirma , în cel mai scurt timp,
existenţa unui caz.Este realizată de către Serviciul Public de Asistenţă Socială (SPAS)
din cadrul primăriilor sau de serviciul de Serviciul de Evidenţă Intrări-Ieşiri(SEI) din
cadrul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială pentru Protecţia Copilului(DGASPC).
În cazul în care copilul se află în risc de separare de familia sa, evaluarea iniţială
se va face diferenţiat(vezi secţiunea Planificarea serviciilor şi intervenţiilor).
Evaluarea iniţială se referă la;
• Confirmarea /infirmarea cazului;
• Cine?,când?,cum? Se realizează avaluarea;
• Instrumente de evaluare, documente;
• Factori de decizie;
• Termene;
• Relaţii între instituţii/servicii;
• Responsabili.
126
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
.
127
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Echipa multidisciplinară
129
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
130
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
131
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Bibliografie
132
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
133
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
134
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
135
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
VI.6. Observaţia
Observaţia directă oferă informaţii cu valoare de fapte şi constituie materialul cel mai
bogat, divers, nuanţat şi susceptibil de analize calitative.
Scopul observaţiei constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se
stabilesc între client şi alte persoane semnificative pentru relaţia de ajutor.
Kohn, R. şi Negre, P. (1971) notau că termenul de observaţie desemnează o etapă
iniţială a cunoaşterii (faza exploratorie), un tip de acţiune realizată de cel care observă
(colectarea datelor), datele colectate şi produsul final (apud Chelcea, S., 2001:146).
Utilizarea unui ghid de observaţie, ca şi în cazul interviului, reprezintă o necesitate
pentru abordarea coerentă, logică şi organizată a tehnicii.
Observaţia presupune formularea unor întrebări premergătoare: Ce vom
observa? Cum o vom face? Cum să se înregistreze faptele de observaţie? Cum să le
interpretăm în vederea teoretizării?
Caplow (1970) formulează câteva reguli de observare incluzând condiţii prealabile,
procedura, conţinutul şi modul de notare. În ceea ce priveşte condiţiile prealabile, autorul
menţionat notează: cunoaşterea obiectivelor, cunoaşterea tehnicilor de observare şi a
procedeelor de notare. Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei,
locul desfăşurării, circumstanţele observării, factorii de mediu care pot influenţa
comportamentele, precum şi modificările care au survenit în timpul observării. De exemplu,
estre corect să notăm doar expresia facială, paloarea, contracţia musculară, fără a ne exprima
opiniile, cum ar fi aceea că …persoana era emoţionată.
Un alt exemplu, observarea unui copil în mediul familial presupune urmărirea
receptivităţii părintelui la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la
exprimarea atenţiei faţă de copil, crearea unei atitudini afectuoase, calde sau,
dimpotrivă, a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga
informaţii privind tonul şi exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şi
atitudinile gestuale şi corporale manifestate de părinte şi răspunsurile copilului la
aceste manifestări non-verbale menţionate. Responsabilitatea asistentului social este
de a observa copilul identificat, fraţii, părinţii, familia şi mediul.
136
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
VI.7. Interviul
Realizarea interviului fără un ghid reprezintă una dintre gravele erori pe care le
înregistrează mulţi dintre asistenţii sociali, îndeosebi cei fără experienţă. În planificarea
interviului sau realizarea ghidului de interviu, prezintă importanţă următoarele întrebări
(Schubert, M., 1991):
- Care sunt obiectivele intervenţiei asistentului social şi cum vor fi ele atinse prin intermediul
întâlnirilor lui cu clientul ?
- Ce decizii sunt vizate pentru a fi formulate în timp?
- Sunt implicaţi în procesul ajutorării clientului şi alţi profesionişti ?
- Cât timp va dura interviul ?
- Unde se va desfăşura ?
- Ce aranjamente sunt necesare pentru interviu (transport, îngrijirea copiilor clientului etc.) ?
- Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului ?
137
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
- Ce factori trebuie luaţi în consideraţie pentru pregătirea interviului (culturali, etnici, religioşi
etc.) ?
- Ce stări ale clientului trebuie avute în vedere pentru pregătirea interviului? (anxietate, furie,
confuzie etc.) Ce date medicale trebuie apreciate înainte de interviu? (stare de sănătate
fizică şi psihică, tratamente şi efecte)
- Ce documentaţie este necesară pentru pregătirea interviului ?
Watts, J., Dickens, J. (1996) prezintă câteva reguli pe care asistenţii sociali
trebuie să le respecte în timpul interviului:
- eliminarea barierelor potenţiale pentru a crea o atmosferă în care clientul să se simtă
respectat, ascultat şi implicat;
- poziţie a corpului relaxată, care să exprime deschidere şi nu una de confruntare sau
defensivă;
- limbajul şi tonul vocii folosite pe toată durata interviului să nu fie agresive,
acuzatoare sau ameninţătoare;
- ascultarea activă prin: menţinerea contactului vizual (nu într-o manieră
provocatoare) şi folosirea limbajul non-verbal şi verbal pentru a demonstra că
sunteţi atent la ce spune clientul, dar şi cum spune. Fiţi atenţi, de asemenea, la
pericolul pe care-l reprezintă ascultarea selectivă (ne formăm o anumită părere
despre client bazată pe stereotipuri iar apoi auzim doar lucrurile care vin să
întărească acel stereotip – celelalte aspecte le ignorăm sau le adaptăm stereotipului)
şi “efectul de halou” (se manifestă când întâlnim un client care seamănă cu noi, la
care observăm doar lucrurile care vin în sprijinul imaginii pozitive, ignorând orice
alt aspect care nu se potriveşte cu această imagine);
- întrebările folosite: de obţinere a informaţiilor, de explorare a sentimentelor,
gândurilor, ideilor, opiniilor şi punctelor de vedere, de a-l ajuta pe client dar şi pe
asistentul social să ajungă la o înţelegere privind acţiunile viitoare care urmează să
fie întreprinse.
Formularea întrebărilor eficiente constituie o abilitate esenţială iar
următoarele tehnici pot ajuta asistenţii sociali să evite ca acestea să semene a
interogatoriu sau acuzare:
- Folosiţi întrebări deschise în loc de întrebări închise, ori de câte ori acest lucru
este posibil. Ex., “Cum v-aţi simţit când s-a întâmplat acest lucru?” lasă
clientului mai mult loc pentru a răspunde decât o întrebare de genul :”V-a
enervat?”
- Evitaţi să folosiţi întrebarea “De ce?” care sună mai degrabă a interogatoriu. Ex.,
întrebarea “Care au fost motivele care v-au determinat să fugiţi de la
maternitate?” oferă ocazia unui răspuns mai complet decât întrebarea “De ce aţi
fugit de la maternitate?”
- Evitaţi întrebările multiple - pentru client ar putea fi dificil să-şi amintească
prima întrebare în momentul în care aţi adresat-o pe ultima. Ex., “Cum v-aţi
simţit când aţi aflat că sunteţi însărcinată, unde se află tatăl copilului acum şi
unde locuiţi?” –
- Evitaţi întrebările cu răspuns sugerat – clientul se va simţi fie obligat să fie de
acord cu propunerea, fie supărat că aţi făcut o prezumţie. Ex., întrebarea “ Cred
că v-aţi simţit foarte supărat atunci. Nu-i aşa?” conduce clientul spre un anumit
răspuns în timp ce o întrebare mai deschisă de genul “Cum v-aţi simţit când s-a
întâmplat asta?” nu îi sugerează clientului un răspuns anume.
- Evitaţi folosirea jargoului profesional. Folosiţi un limbaj direct. Verificaţi
împreună cu clientul dacă a înţeles ceea ce aţi spus.
- Oferiţi clientului timp să se gândească şi să vorbească.
138
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
139
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
140
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Greşeli:
- se permite clientului să vorbească despre un material relevant într-o manieră
impersonală;
- detaliile relevante nu sunt urmărite;
- se permite ca exprimarea clientului să rămână vagă, abstractă sau universală.
6. Raţionament neevaluativ – un răspuns al asistentului social fără nici o
componentă evaluativă / de judecare.
Abilităţi :
- asistentul social răspunde la verbalizarea clientului prin întrebări sau
afirmaţii desemnate să exploreze înţelesul comportamentelor sau
evenimentului (“ Ce ai simţit ? “ );
- asistentul social foloseşte confruntarea pentru a indica discrepanţele între
sentimentele clientului şi ale asistentului social sau ale percepţiilor
clientului.
Greşeli:
- asistentul social enunţă o judecată morală negativă sau critică la verbalizările
clientului (ex. consilierul poate ameninţa, dojeni, dăscăli, minimaliza);
- asistentul social sfătuieşte discret clientul ce să facă sau oferă o soluţie fără o
explorare extensivă a problemei.
7. Reflectarea sentimentelor – abilitatea asistentului social de a fi sensibil şi
de a verbaliza către client experienţa subiectivă a clientului.
Abilităţi:
- asistentul social reflectă sentimentele pe care clientul încă nu le-a
identificat;
- asistentul social reflectă cu acurateţe intensitatea sentimentelor;
- asistentul social identifică stimulii din mediu care provoacă / determină
sentimentele;
- asistentul social reflectă sentimentele subînţelese / care însoţesc / existente
atunci când sumarizează mai multe afirmaţii făcute de client.
Greşeli:
- asistentul social ignoră sentimentele;
- asistentul social etichetează/numeşte/identifică greşit sentimentele;
- asistentul social etichetează/numeşte/identifică greşit intensitatea
sentimentelor;
- asistentul social se angajează în rezolvarea problemei fără identificarea
sentimentelor.
8. Implicarea – proporţia timpului cât vorbeşte clientul şi cât vorbeşte
asistentul social.
Abilităţi: clientul vorbeşte majoritatea timpului.
Greşeli: asistentul social vorbeşte majoritatea timpului.
141
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
VI.10. Genograma
142
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Femeie 30 Căsătorie
30 Divorţ
ani
Familie Familie
cu doi Avort cu un
copii copil natural
şi unul adoptat
relaţie tensionată
Biserică
Loc de
muncă Familia
lărgită
Dan Ana
45 30
Serviciu Vecini
social Vlad
9
Doctor
Şcoală Prieteni
Această scală, elaborată de Hope E. Leet, Carl J. Dunst (1994), evaluează modul
de administrare a resurselor familiale (timp, bani, energie ş.a.m.d.) în concordanţă cu
nevoile familiei, dar şi cu ale fiecărui membru în parte şi evaluează preocupările şi
priorităţile familiale.
Scala oferă informaţii despre zonele de servicii unde familiile consideră că le
lipsesc resursele adecvate. Este un instrument de auto-testare ce conţine 30 de itemi.
Fiecare item se punctează pe o scară de la 1 la 5 (de la insuficient la aproape
întotdeauna suficient). Persoana căreia i se aplica scala este rugată să răspundă la
întrebarea: În ce măsură următoarele resurse sunt suficiente pentru dumneavoastră şi
familia dumneavoastră? şi să marcheze cu X răspunsul care descrie cel de bine situaţia
familiei sale.
Scorurile insuficiente sau rareori suficiente dovedesc faptul că acele nevoi nu
sunt satisfăcute şi că ar trebui întreprinse acţiuni pentru a oferi / susţine resursele pentru
o funcţionare normală a familiei.
Bani pentru a
cumpăra cele
necesare
Haine suficiente
pentru familia
dumneavoastră
Încălzire pentru
casă/
apartament
Instalaţii / apă
curentă
Bani pentru a
plăti cheltuielile
lunare
Slujbă bună
pentru dvs. sau
pentru soţ/
partener
Îngrijire
medicală pentru
familia dvs.
Transport
garantat (maşină
sau asigurat de
alţii)
Mobilă pentru
casă /
apartament
Timp pentru
somn / odină
suficient
Timp pentru
dvs. înşivă
Timp pentru
reuniuni
familiale
Timp pentru
copil(i)
Timp pentru soţ
/ partener sau
prieten apropiat
Telefon sau
acces la telefon
Dădacă pentru
copilul dvs.
Îngrijire pe
timpul zilei
pentru copilul
dvs.
O persoană cu
care să vorbiţi
Asistenţă
stomatologică
pentru familia
dvs.
Bani pentru a
cumpăra
echipamente/
obiecte speciale
pentru copil(i)
145
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Timp pentru
socializare
Timp pentru
întreţinere şi
îngrijire
Jucării pentru
copilul(ii) dvs.
Bani pentru a
cumpăra lucruri
pentru dvs.
Bani pentru
divertismentul
familiei
Bani pentru
economii
Timp pentru
călătorii/
vacanţe
Bani pentru
călătorii/
vacanţe
Folosirea acestei tehnici are ca scop identificarea persoanelor care pot oferi
clientului suport social. Gottlieb (1983) definea suportul social ca o informaţie, un
sfat sau o acţiune cu efect asupra comportamentului şi stării emoţionale a clientului.
Suportul social presupune, de asemenea, existenţa unei reţele oameni, grupuri cu care
interacţionează clientul în mod constant – şi cunoaşterea impactului pozitiv pe care
aceste persoane le au asupra clientului.
În formarea reţelei sociale se parcurg următoarele etape (Whittaker, Tracy,
1989): completarea spaţiilor din hartă cu numele, prenumele persoanelor de suport
(persoane care îl pot susţine şi care pot fi contactate de client pentru a oferi ajutor,
persoane care-i sunt indiferente, dar care fac parte din viaţa sa).
Se începe de la segmentul gospodărie, se continuă cu alte familii, persoane de
la locul de muncă sau de la şcoală, persoane cunoscute la biserică/ organizaţii/ club,
alţi prieteni/ amici care nu au fost incluşi până acum, vecini, profesionişti de la
diferite agenţii/ fundaţii.
Organizaţii/ Gospodăria
Fundaţii
Vecinii
Alte familii
146
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Rugaţi clientul să facă un top alcătuit din 15 persoane pe care poate conta şi
ariile/ domeniile în care are nevoie de ajutor. Completaţi împreună cu clientul
numele persoanelor, tipul de ajutor pe care aceste persoane i-l pot oferi (direct,
emoţional, informaţii, sfaturi), dar şi de cine este criticat, direcţia de ajutor (de la cine
vine ajutorul şi pe cine poate el ajuta), gradul de apropiere, de cât timp se cunosc şi
cât de frecvent poate apela la ajutorul acestei persoane.
Este important să folosiţi harta şi grila reţelei sociale pentru a vedea modul de
raportare a clientului la situaţia-problemă, importanţa anumitor persoane şi detaliile
privind rezolvarea situaţiei-problemă.
147
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Părinţii mei
Părinţii soţiei / partenerei mele
Rudele soţiei / partenerei mele
Soţia / partenera
Prietenii mei
Prietenii soţiei / partenerei
Copiii mei
Alţi părinţi
Colegi de serviciu
Grupuri de părinţi
Cluburi / Grupuri sociale
Preotul / membrii bisericii
Medicul de familie/ Pediatrul
Şcoala
Centrul de zi
Ajutor profesionist (asistent
social, terapeut etc.)
Agenţii profesioniste (servicii
sociale, sănătate mentală etc.)
Alte resurse
148
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
anul curent
(+) (-)
1. 1.
2 2
3 3
149
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Întrunirile grupului familial reprezintă o întâlnire între părinţi, copii şi rude în cadrul
căreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia, întrunirea fiind organizată şi
monitorizată de asistentul social. Responsabilitatea acestuia constă în colectarea informaţiilor
despre familia cu probleme de la instituţiile implicate în rezolvarea cazului. Pe lângă
membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea grupului familial o serie de profesionişti care îşi
expun punctul de vedere propriu din perspectivă profesională.
Întâlnirea familială presupune trei etape:
- în prima etapă - discutarea problemei în comun, de către membrii familiei;
- în etapa a doua - discutarea problemei în comun, de către profesionişti
(profesori, medici, avocaţi, logopezi, psihologi, poliţişti etc.);
- în etapa a treia, după retragerea profesioniştilor, sunt reluate discuţiile,
stabilindu-se strategiile de rezolvare a problemelor.
Întâlnirile grupului familial:
- accentuează discreţia şi, de obicei, nu se finalizează cu o trimitere a cazului
în instanţă, acolo unde pare a fi necesar;
- orientează familia spre detectarea şi utilizarea punctelor puternice şi a
resurselor pe care le deţine şi, în funcţie de acestea, se elaborează planuri
pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi abordări;
- permite organizarea întâlnirilor în mod corespunzător normelor culturii de
origine a familiei;
- maximizează responsabilitatea adulţilor, iar pentru copiii din familie are
valoare terapeutică;
- dezvoltarea capacităţii familiei de a decide asupra unor probleme proprii prin
utilizarea resurselor existente.
Modelul se fundamentează pe convingerea că familia are propria motivaţie de a-i
proteja pe membrii săi, mai mult decât orice instituţie, reechilibrându-se competenţa
cu încrederea acordată de membrii familiei unii altora.
150
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Aplicaţia 3
151
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
1. Selecţia membrilor
La selectarea membrilor, trebuie să se ţină seama de următorii factori: vârstă,
sistem de valori, probleme comune ale membrilor, interes comun, capacitate de a lucra
în structura grupului, sexul etc.
Deoarece, în cele mai frecvente situaţii, grupurile se formează pe baze
voluntare, unul dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare este gradul în care
candidaţii doresc să facă anumite schimbări în propria viaţă şi sunt doritori să facă
eforturile necesare.
2. Recrutarea membrilor
Practica arată că un contact direct este cea mai bună soluţie de recrutare a
membrilor. Potenţialii membri ar trebui să aibă acces la următoarele informaţii:
- obiectivul grupului;
- tehnici şi proceduri folosite;
- calificarea liderului;
- serviciile care pot sau nu pot fi furnizate;
- riscurile potenţiale ale membrilor;
- modul de folosire a înregistrărilor din timpul sesiunilor;
- modul de distribuire a responsabilităţilor între lider şi participanţi.
3. Întâlnirile individuale preliminare
În astfel de întâlniri, liderul trebuie să se concentreze asupra următoarelor aspecte:
- identificarea şi stimularea dorinţei şi capacităţii potenţialilor membri de a face
parte din grup;
- determinarea gradului de potrivire a unui potenţial membru cu tipul de grup şi
cu scopul grupului;
- prezentarea procedeelor de lucru cu grupul, asumarea unor obligaţii reciproce
privind participarea la grup;
- clarificarea aşteptărilor liderului şi membrilor - oferă un cadru de referinţă
pentru modul de abordare a grupului de către membri, ce doresc ei de la grup şi
ce sunt dispuşi să ofere grupului pentru a avea succes. Este momentul
împărtăşirii ideilor liderului asupra grupului, ceea ce doreşte el să fie realizat,
responsabilităţile şi drepturile personale şi ale membrilor;
- stabilirea regulilor de bază - principiile etice ajută la stabilirea unui set minim
de reguli, ca, de exemplu: păstrarea confidenţialităţii, interdicţia de a consuma
alcool, prezenţa la sesiuni;
- explorarea avantajelor şi limitelor muncii de grup.
4. Compoziţia grupului
Compoziţia depinde de tipul grupului. Soluţia la problema heterogenitate versus
omogenitate se găseşte în scopurile particulare ale unui grup. În general, pentru o
anumită populaţie cu anumite nevoi, un grup omogen este mai potrivit decât unul
eterogen. Similaritatea membrilor poate conduce la un grad mai înalt de coeziune
(alcoolici, bătrâni, părinţi singuri, supraponderali etc.). De multe ori însă, este de
dorit o structură eterogenă, care să ofere experienţa unor noi comportamente,
deprinderi interpersonale, feed-back etc., care reproduc, de fapt, situaţii de viaţă
reală.
5. Mărimea grupului
Mărimea grupului depinde de factori ca: vârsta clienţilor, experienţa liderului, tipul
de grup, problemele explorate ş.a. Numărul de membri trebuie să fie suficient de mare
ca să ofere posibilitatea interacţiunilor în grup şi suficient de mic pentru ca toţi membrii
152
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
să fie implicaţi şi să participe. De exemplu, un grup de copii poate avea 3-4 membri, în
timp ce un grup de adolescenţi poate avea 6-8 membri, iar un grup de adulţi între 9-12
membri.
6. Frecvenţa şi durata întâlnirilor
Frecvenţa şi durata depind de stilul de conducere al liderului şi de tipul de
persoane din grup. În general, se foloseşte o frecvenţă de 1-2 întâlniri săptămânale,
timp de 90-120 minute. Durata grupului ar trebui stabilită şi anunţată încă de la
formarea grupului, pentru ca membrii să cunoască intervalul în care vor lucra (ex.,
pentru elevi sau studenţi 14 săptămâni, durata unui semestru).
7. Locul de desfăşurare a întâlnirilor
Este de preferat o cameră fără mult mobilier, care oferă posibilitatea formării
unui cerc, astfel încât membrii să se poată vedea reciproc, să se poată mişca în voie şi să
poată stabili un contact fizic. Intimitatea este esenţială, de aceea, trebuie eliminaţi
factorii perturbatori.
8. Participare voluntară şi involuntară
De dorit este o participare voluntară, dar, de multe ori, apar grupuri în care membrii
sunt "desemnaţi" să participe. În astfel de cazuri, furnizarea de informaţii despre grup,
învăţarea membrilor cum să participe, orientarea membrilor către procedurile de bază
sunt esenţiale. Este benefic să informăm membrii că deşi ei nu au de ales în ceea ce
priveşte participarea, ei vor decide în ceea ce priveşte modul de a-şi petrece timpul în
grup.
9. Tipul de grup propus - Grup deschis/Grup închis
Grupurile deschise sunt caracterizate de modificarea structurii membrilor. Grupul
continuă şi, în timp ce unii membri pleacă, alţii sunt admişi. Grupurile închise au de
obicei o limită de timp stabilit, iar membrii se aşteaptă să rămână până la sfârşit, fără a
mai apărea noi membri. Există avantaje şi dezavantaje pentru fiecare din cele două
tipuri. Din cauza unei mobilităţi prea ridicate, ar putea exista o lipsă de coeziune, iar o
mobilitate moderată ar putea aduce o stimulare mai intensă a membrilor.
10. Construirea unor scheme de evaluare
Evaluarea muncii realizate este o componentă importantă de care trebuie să se ţină
seama şi care trebuie concepută în funcţie de structura şi obiectivele grupului.
11. Rezolvarea problemelor în cadrul grupurilor
Rezolvarea problemelor în cadrul grupurilor urmează, de obicei, aceleaşi stadii
ca şi în alte domenii. Ex., un model de rezolvare a problemelor în cadrul grupurilor
sau a echipelor de lucru.
- Definirea problemei - cu cât o problemă este mai bine identificată şi definită, cu
atât este mai uşor să fie rezolvată. În cazul grupurilor, asistentul social împreună
cu membrii grupului definesc problema, se concentrează asupra acesteia în
vederea clarificării ei şi recunoaşterea diferitelor implicaţii Este important să se
evite presupunerea că problema este clară încă de la începutul discuţiilor, iar la
finalul discuţiilor problema ar trebui să fie definită printr-o propoziţie sau o
frază.
- Istoricul problemei - această etapă implică întrebări de genul: ”De cât timp
există problema?” / ”Ce contribuie la aceasta?” / “Ce încercări de rezolvare s-au
făcut?” / “Cum s-a acţionat?” Perspectiva asupra istoricului problemei schimbă
sau nu modul de definire a acesteia?
- Soluţii alternative - scopul etapei este de a obţine cât mai multe alternative de la
membrii grupului. Utilizarea tehnicii brainstorming este utilă.
- Evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei alternative - se analizează
aspectele pozitive şi negative şi se iau în considerare fezabilitatea, relevanţa faţă
153
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
Aplicaţia 4
154
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
VII. SUPERVIZAREA
155
Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE
156
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
În loc de concluzie
transformate în sarcini mai mici în aşa fel încât clientul să aibă succes şi să fie
motivat. Prioritare sunt preocupările pentru limitarea numărului de sarcini la două
sau trei pe săptămână. O astfel de structurare şi limitare temporală ajută clientul să
rămână focalizat şi să-şi mobilizeze resursele proprii. Modelul este unul empiric,
accentuând monitorizarea şi măsurarea sau evaluarea îndeplinirii sarcinilor;
- soluţie - pe natura soluţiilor date de client la o problemă şi nu pe natura problemei.
Sarcina profesionistului este de a ajuta clientul să identifice şi să aplice propriile
soluţii. Sunt folosite diferite tehnici care ajută clientul să recunoască faptul că el
deţine un oarecare control asupra problemei şi are unele idei aplicabile pentru a o
rezolva cel mai bine;
- criză - a acţiona activ influent psiho-social pe durata unei perioade de dezechilibru
pentru a aplana impactul imediat al unor evenimente stresante, neplăcute şi pentru a
ajuta la mobilizarea capacităţilor psihologice şi a resurselor sociale ale persoanelor
direct afectate de această criză. Eforturile de intervenţie au două scopuri principale:
să liniştească sau să tempereze evenimentele, să susţină persoana şi să o ajute prin
clarificare terapeutică imediată şi orientare pe perioada crizei. Această metodă diferă
de celelalte deoarece presupune: luarea legăturii imediat cu clientul şi răspuns rapid
din partea celui care oferă ajutor, lucrul într-un timp limitat, atenţia focalizată pe
configuraţia crizei (natura producerii evenimentului şi sensul subiectiv al acestuia
pentru client), accentuarea deciziilor luate pentru ajutorarea clientului şi trecerea la
acţiune, mobilizarea resurselor de ajutor din cadrul reţelei sociale a clientului.
Evaluarea procesului de ajutor nu este o etapă finală, ci o sumă de evaluări şi
(re)evaluări ale schimbărilor la care clientul participă.
Şi, în final, să nu pierdem din vedere faptul că supervizarea conduce la un bun
management de caz, la dezvoltarea personală, la acumularea de noi cunoştinţe, la
introspecţie, oferă suportul emoţional şi previne stresul şi face ca munca în grup să
fie mai eficientă.
Bibliografie
Bibliografie selectivă
1. Alfred, B., The Helping Interview, Houghton Mifflin Company, 1974
2. Backhaus, K., Last book: Tools for Working with Children in Placement, Social
Work, 29, nov-dec., 1984
3. Barker, R., The Social Work Dictionary, 3rd, Editura N.A.S.W. Press, Washington,
D.C., 1995
4. Cannawaay, R. S., Sentri, M. Social Work Practice, Englawood Cliffs, H Y.
Prenlice Hall. 1988
5. Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001
6. Cormier, W., Cormier, S., Interviewing Strategies for Helpers, Brooks/Coole,
California, 1991
7. Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti,1993
8. Davies, M., The Essential Social Worker, London, Heinemann, 1994
9. Dunst, C. J., Trivette, C. M., & Deal, A. G. (eds.), Supporting and strengthening
families. Cambridge, MA: Brookline Books, 1994
10. Edwards, R. (coord), Enciclopedia of social work, 18th edition, NASW Press, 1987
11. Egan, Gerard, The Skilled Helper, A Systematic Approach to Effective Helping.
Loyola University of Chicago, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove,
California,1990
158
Tehnici de intervenţie în asistenţa socială
12. Finn J. şi Rose S., „Development and validation of interview skills role – play test”
în Social Work Research and Abstracts, 1982
13. Gal, D., Metode de grup în asistenţa socială, suport curs, Universitatea Babeş –
Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, 2007
14. Goddlieb, B., Social Suport Strategies: Guidelines for Menthal Health Practice,
Sage, 1983
15. Hepwort ,D. H şi Laersen , J A., Direct Social Work Practice, Belmant California,
Wadswarth Publishing Company, 1990
16. Horejsi, Ch., Foster Family Care, Springfield, III: Charles C. Thomas, 1979
17. Irimescu, Gabriela, De la general la specific în practica asistenţei sociale, Revista
de cercetare şi intervenţie socială, 1/ 2003
18. Irimescu, Gabriela, Tehnici specifice în asistenţa socială. Curs. Editura Univ. „Al.I.
Cuza” Iaşi, 2002
19. Ivey, A.E. Intentional Interviewing and Counseling: Facilitating Client
Development. Pacific Grove, Ca., 1988
20. Miftode, V. (coord.), Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Eidos, Botoşani,
1995
21. Miftode, V.(coord.), Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară, Editura
Proema, Baia Mare, 1999
22. Miftode, V., Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare sociologică,
Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995
23. Miftode, V. (coord.) Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza” Iaşi, 2004
24. Neamţu, G., Bocancea, C., Elemente de Asistenţă Socială, Editura Polirom, Iaşi,
2000
25. Neamţu, N., Fabian, A., Metode şi tehnici de asistenţă socială a familiei – Ghid
practic, Editura Word System, Cluj-Napoca, 2001
26. Payne, M.S., Modern Social Work Theory, Second Edition, Macmillan Press, SUA,
1997
27. Pettes, Dorothy, Supervision in Social Work. A Method of student training and staff
development, Second Edition, N.I.S.W., London, 1969
28. Pincus, A., Minahan, Anne, Social Work Practice: Model and Methods, Itasca, III,
Editura Peacock, 1973
29. Shubert, M., Interviewing in Social Work Practice, New York Council in Social
Work Education, 1991
30. Sheafor, W.B., Horejsi, R.C., Horejsi, A. Gloria, Techniques and guidelines for
Social Work Practice, Fourth Edition, Allyn and Becon, SUA, 1997
31. Spânu, Mariana, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului,
Editura Tehnica, Chişinău, 1998
159
METODOLOGIA ELABORĂRII
PROIECTELOR
CUPRINS
Introducere
I. Forme de proiectare socială
II. Tipuri de intervenţie socială
III. Condiţii pentru realizarea schimbării
IV. Rezolvarea problemelor sociale prin intermediul
proiectelor de intervenţie
V. Elementele proiectelor de intervenţie
Anexa
Metodologia elaborării proiectelor de intervenţie
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Introducere
Obiective:
Tematica
163
Ştefan COJOCARU
164
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Domenii
• Propunerile înaintate trebuie să se încadreze în următoarele domenii:
• Diminuarea fenomenului de violenţă domestică
• Integrarea socială a rromilor
• Dezvoltarea spiritului comunitar
• Reducerea abandonului şcolar
• Strategii pentru reducerea sărăciei dintr-o comunitate
• Integrarea socială a copiilor străzii
• Asistenta şi protecţia socială a persoanelor cu handicap
• Lupta împotriva drogurilor
• Prevenirea apariţiei sarcinilor nedorite în rândul tinerelor sub 18 ani
• Reducerea fenomenului cerşetoriei
• Strategii pentru stoparea traficului de carne vie
• Reintegrarea socială a foştilor deţinuţi
• Reintegrarea profesională a persoanelor disponibilizate
• Reducerea criminalităţii dintr-o comunitate.
Costuri eligibile
Notă: costul total al proiectului include atât contribuţia cerută cât şi cea a partenerilor.
Dacă bugetul dumneavoastră include contribuţii în natură, explicaţi cum aţi calculat
valoarea lor financiară.
166
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Proiectarea reactivă
167
Ştefan COJOCARU
Proiectarea inactivă
Proiectarea proactivă
Această formă de proiectare este orientată către viitor, acesta fiind văzut ca o
sumă de oportunităţi. Schimbarea este concepută doar ca progres şi acesta poate
fi realizat numai în măsura în care se pregăteşte acest lucru.
Prin acest tip de proiectare se urmăreşte mereu dezvoltarea; ea este centrată mai
mult pe planificare, decât pe rezolvarea situaţiilor existente (Gharajedaghi şi Russel,
1986: 27), mai ales prin accelerarea evenimentelor pentru apariţia viitorului dorit. De
aceea, proiectarea proactivă presupune costuri ridicate legate de cercetare şi anticipare.
Proiectarea interactivă
Proiectarea interactivă este mai flexibilă şi inovativă. Prin acest tip de proiecte se
urmăreşte dizolvarea problemei, care reclamă o schimbare a sistemului care se
confruntă cu această problemă, fiind considerată uneori ca o modalitate de înlătu-
rare a problemei.
168
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
*
Hotărârea Guvernului, nr. 117/1999 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurilor de
atestare şi statutului asistentului maternal.
**
Într-un Raport al Reprezentanţei Unicef în România, “Îşi poate permite România să refuze”, 1996, erau
prezentate rezultatele unui program pilot de îngrijire familială temporară a copiilor de vârstă mică, derulat
de către organizaţia Holt în Constanţa şi Bucureşti. Rezultatele au demonstrat eficacitatea socială şi
eficienţa economică a programului, pentru ca, mai târziu, să fie recunoscută profesia de asistent maternal.
169
Ştefan COJOCARU
Intervenţia reprezintă o acţiune din partea unui actor social care acţionează şi
influenţează sistemul altui actor social (Cojocaru, Şt., 2002:140-147). Întotdeauna,
intervenţia presupune existenţa şi manifestarea agentului intervenţiei asupra mediului
de intervenţie.
Intervenţia este văzută în acest caz doar ca instituire a unui raport de dominare în
care un actor social încearcă să-l determine pe altul să acţioneze. În cazul strategiei
presiunii este vorba de un raport de influenţă datorat dependenţei. Aceasta se manifestă
prin faptul că “un actor social posedă unele lucruri pe care celălalt le doreşte sau de care
are nevoie” (Pfeffer, 1981:99). De obicei, sunt utilizate două mecanisme de presiune
(Bourgeois. si Nizet., 1995:34). În situaţia în care A controlează o singură resursă de
care B are nevoie pentru a-şi realiza obiectivele, A încearcă, prin folosirea ameninţării,
să-l determine pe B să facă lucruri împotriva voinţei sale. În situaţia în care A
controlează un obstacol pe care B trebuie să-l evite dacă doreşte să-şi atingă obiectivele,
B va fi, de asemenea, determinat să facă lucruri împotriva voinţei sale.
Cea de-a doua strategie are ca fundament legitimitatea, care reprezintă confor-
marea percepută ca o respectare a normelor sociale acceptate ca pozitive. Astfel, “un
comportament, o opinie, o decizie … sunt legitime pentru un actor social dacă ele sunt
percepute de el ca fiind în conformitate cu normele sociale pe care le consideră
pozitive” presiune (Bourgeois. si Nizet., 1995:35).
O situaţie este definită de relaţia care există între un individ şi ceilalţi indivizi,
între individ şi instituţii, valori, norme şi habitudini. Intervenţia presupune implicarea
unor factori externi pentru modificarea situaţiei date, factori care pot acţiona la nivelul
individului, al grupului, al structurii, la nivelul normelor şi al valorilor. Intervenţia
presupune manipularea condiţiilor de manifestare a situaţiei, de modificarea unor
elemente definitorii pentru situaţia dată. Unii autori identifică următoarele mai multe
forme de intervenţie (Miftode,. 1999: 167): a) intervenţia personalizată; b) intervenţia
structurală; c) dezvoltarea socială locală; d) intervenţia la nivelul mediului de origine.
Intervenţia personalizată
171
Ştefan COJOCARU
Intervenţia structurală
Intervenţia sistemică
Intervenţia sistemică are la baza ideile teoriei sistemelor; conform acestei teorii,
un sistem este definit ca un ansamblu de elemente interdependente şi între care
există interacţiuni; aceste elemente sunt organizate şi formează o totalitate
ireductibilă la suma elementelor constitutive.
Dacă elementele sunt puternic interdependente vorbim de sisteme puternic
organizate (aşa cum este sistemul familial), dacă elementele sunt relativ independente
vorbim de sisteme slab organizate (aşa cum este o comunitate). Intervenţia sistemică
înseamnă manifestarea unei forţe exterioare sau interioare sistemului (de exemplu,
acţiunea asistentului social în cazul nostru) care are drept scop echilibrarea sistemului.
O caracteristică importantă a sistemului este tendinţa “naturală” spre menţinerea
echilibrului. În momentul în care acţionează o forţă exterioară sau interioară sistemului
se produce un dezechilibru, iar sistemul reacţionează pentru a-şi restabili echilibrul.
Restabilirea echilibrului existent înaintea oricărei intervenţii înseamnă atingerea
parametrilor iniţiali (de exemplu, în cadrul unei familii unul dintre soţi îşi pierde locul
de muncă – apariţia dezechilibrului – dar, la intervenţia specializată a asistentului social
soţul îşi găseşte din nou un loc de muncă – restabilirea vechiului echilibru). Acest tip de
172
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
echilibru se numeşte echilibru stabil. Sunt situaţii în care, însă, nu mai este posibilă
restabilirea vechiului echilibru al sistemului, deoarece modificările intervenite în cadrul
său sunt irepetabile (de exemplu, decesul unui soţ). În acest caz, intervenţia specia-
listului/asistentului social are rolul de a stabili un echilibru caracteritic unei noi stări
funcţionale care este, de aceasta dată, un echilibru dinamic. Din acest punct de vedere,
asistentul social poate fi privit ca un catalizator (Cojocaru, Şt., 2003a: 35): intervine în
momentul apariţiei unui dezechilibru, acţionează în interiorul sistemului, după care,
odată cu stabilirea unui echilibru iese din sistem. Cele două tipuri de intervenţie au
scopuri diferite. În cazul restabilirii echilibrului stabil, asistentul social intervine pentru
înlăturarea cauzei care a dus la apariţia dezechilibrului. Echilibrul dinamic poate fi
restabilit prin intervenţia asistentului social asupra efectelor pe care le are manifestarea
cauzei (în exemplul dat, decesul unuia dintre parteneri este ireversibil, de aceea,
asistentul social va interveni pentru diminuarea efectelor pe care le are această
pierdere).
173
Ştefan COJOCARU
exemplu, centrul maternal care asigură găzduire şi asistenţa tinerelor mame pentru o
perioadă determinată – de obicei 6 luni – timp în care mama este ajutată să devină
independentă).
Intervenţia participativă
174
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Intervenţia planificată
Intervenţia oportunistă
175
Ştefan COJOCARU
întoarcere, un drum pe care apar mereu probleme ce par de netrecut. Aceasta duce la
pasivitate şi resemnare. Însă, în momentul în care clientul este beneficiarul unei
asemenea intervenţii se produc modificări ale modului de percepere a mediului şi a
sinelui. Oportunitatea se construieşte la interacţiunea dintre mediu şi individ,
introducând o atitudine dinamică în ceea ce priveşte modul în care individul poate
modifica mediul şi, totodată, se poate adapta la ceea ce-i oferă acesta. Asistentul social
îi dezvăluie clientului posibilităţile pe care i le oferă mediul şi modul în care poate le
poate fructifica în interes personal.
Intervenţia globală
Intervenţia parţială
176
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Intervenţia apreciativă
177
Ştefan COJOCARU
179
Ştefan COJOCARU
Din punctul nostru de vedere, termenul de proiect poate fi utilizat pentru a desemna
demersul intelectual de de concepere şi planificare a unei anumite intervenţii sociale,
pe când cel de program este adecvat atunci când ne concentrăm asupra modului
practic de aplicare a proiectului. Astfel, sunt depăşite dificultăţile legate de definirea
conceptului.
În plus, această delimitare acoperă ambele opţiuni. Pe de o parte, satisface
cerinţele definiţiei francofone, care pune accent în mod deosebit pe partea de concepţie,
respectiv de proiect-are, iar pe de altă parte, acceptarea celor două viziuni într-o definire
unitară satisface şi orientarea pragmatică anglo-saxonă, care afirmă faptul că programul
reprezintă punerea în practică a proiectului. De aceea, putem vorbi de elaborarea
proiectelor de intervenţie socială şi, separat, de managementul programelor de inter-
venţie socială.
180
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Multe dintre organizaţiile din România (fie ele guvernamentale sau non-
guvernamentale) nu au strategii de dezvoltare şi deseori reacţionează doar la
oportunităţile de finanţare care sunt la un moment dat pe piaţa finanţatorilor. Strategia
organizaţiei este susţinută de proiecte de intervenţie, iar propunerile sau cererile de
finanţare reprezintă doar moduri de a găsi finanţatori pentru ceea ce este în strategie.
Ceea ce este important este să ai ideea şi să realizezi proiectul de intervenţie care se
încadrează în strategia de dezvoltare a organizaţiei, pentru că, indiferent de formularul
cererii de finanţare, poţi să selectezi informaţiile dorite pentru a construi această
propunere de finanţare. Vânarea finanţărilor şi adaptarea permanentă a strategiei (acolo
unde există) în funcţie de cerinţele finanţatorului este dăunătoare pentru organizaţia care
reacţionează doar la condiţiile exterioare.
Lipsa unei strategii şi a unui proiect de intervenţie diminuează şansele de
dezvoltare a organizaţiei pe termen lung şi facilitează perpetuarea unei imagini haotice a
acesteia, lipsită de coerenţă. Unele organizaţii îşi construiesc strategia doar pe baza
acestor oportunităţi de finanţare şi nu reuşesc să-şi construiască o identitate; inexistenţa
unor proiecte de intervenţie la nivelul strategiei pune deseori organizaţiile în situaţii
dificile. Am întâlnit de multe ori organizaţii care au obţinut finanţare pentru anumite
propuneri, dar lipsa unui proiect intervenţie detaliat a generat multă confuzie, stress,
incertitudine şi ineficienţă. Chiar dacă se obţin banii pentru derularea unui program, dar
dacă acesta nu este un element al strategiei organizaţionale şi nu are la bază un proiect
de intervenţie, şansele de reuşită ale programului respectiv sunt puse permanent sub
semnul întrebării.
Orice proiect este un rezultat al conceperii şi planificării unei intervenţii pentru
atingerea unor obiective pornind de la o problemă reală. Pentru obţinerea rezultatelor
dorite, iniţiatorul unui proiect de intervenţie trebuie să parcurgă mai multe etape.
181
Ştefan COJOCARU
Evaluarea rezultatelor
Derularea programului
Acordarea finanţării
Proiectul de intervenţie
• Propunerea de finanţare este un document scris prin care un solicitant cere fonduri
unui finanţator pentru derularea unui proiect. Această propunere de finanţare
este, în fapt, o prezentare a proiectului de intervenţie, dar în formă redusă.
Iniţiatorul unei propuneri de finanţare trebuie să descrie, să argumenteze şi să
explice proiectul său de intervenţie adăugând elemente de identificare a
organizaţiei iniţiatoare, de recunoaştere a activităţii şi rezultatelor obţinute în
domeniul de aplicare a propunerii.
182
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
• Selecţia propunerilor este făcută de către finanţator sau, în unele cazuri, de către
firme specializate sau de către comisii speciale. Orice finanţator ţine cont de
câteva criterii atunci când trebuie să facă o selecţie a propunerilor primite.
Dintre acestea amintim:
– eligibilitatea propunerii – finanţatorul verifică dacă propunerea făcută se
încadrează în domeniul de finanţare, în obiectivele finanţatorului şi dacă
propunătorul intră în grupul celor care pot fi finanţaţi. De exemplu, o
organizaţie activă în domeniul protecţiei copilului care va face o cerere
pentru finanţare în domeniul protecţiei mediului va fi exclusă din
procesul de selecţie; sau, o propunere de reamenajare a spaţiului făcută
de către o instituţie rezidenţială pentru copiii aflaţi în dificultate către o
organizaţie non-guvernamentală care urmăreşte dezinstituţionalizarea şi
oferirea de servicii directe în familie, nu va putea obţine finanţare pentru
că potenţialul finanţator nu are ca obiectiv acest lucru; pentru a realiza un
proiect eligibil, iniţiatorul trebuie să verifice în primul rând restricţiile
impuse de finanţator (de exemplu, dacă acelaşi iniţiator poate propune
mai multe cereri de finanţare, dacă populaţia căreia se adresează este prevă-
zută în planul de finanţare, dacă activităţile propuse pot fi finanţate etc.).
– structura propunerii – orice finanţator are o serie de exigenţe legate de anu-
mite elemente ale propunerii; lipsa unui singur astfel de element duce la
excluderea propunerii pentru obţinerea finanţării; iniţiatorul trebuie să
verifice, înainte de a înainta propunerea de finanţare dacă a respectat
întocmai cerinţele finanţatorului, dacă a introdus în cerere toate cerinţele
finanţatorului, dacă a respectat formularul (în cazul în care finanţatorul a
elaborat unul special), dacă a respectat numărul de pagini etc.
– coerenţa propunerii – urmăreşte identificarea aspectelor logice ale propunerii
de finanţare, dacă scopurile propuse sunt realizabile, dacă activităţile
sunt adecvate scopurilor propuse, dacă bugetul este realist şi dacă
satisface condiţiile de finanţare;
– rezultatele obţinute şi impactul – finanţatorul este interesat în oferirea de
fonduri pentru programe care au un impact ridicat şi care pot obţine
rezultatele dorite; schimbarea pe care o doreşte finanţatorul trebuie să fie
urmărită de către iniţiator;
– raportul cost / beneficiu – măsoară eficienţa programului; unii finanţatori
utilizează un raport destul de simplu dintre bugetul programului şi numă-
rul de beneficiari; întotdeauna el alege propunerea care presupune costuri
mai mici raportate la beneficiar; de exemplu, un proiect care urmăreşte
183
Ştefan COJOCARU
• Acordarea finanţării de către finanţator se face în urma unei selecţii şi este însoţită
întotdeauna de un contract de finanţare care stipulează obligaţiile fiecărei părţi.
Un program poate fi finanţat din mai multe surse şi în contractele de finanţare
sunt expuse clar aceste contribuţii şi scopul acestora.
184
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
185
Ştefan COJOCARU
186
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Definirea problemei
Scopul
187
Ştefan COJOCARU
Titlul proiectul
189
Ştefan COJOCARU
Locul de desfăşurare
Durata proiectului
Stabilirea obiectivelor
190
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
191
Ştefan COJOCARU
SCOP
Obiectiv
Rezultat Obiectiv 5
Obiectiv 4
Obiectiv 3
Obiectiv 2
Analiza resurselor
Obiectiv 1
Activităţi
192
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
MEDIUL INTERN
Oportunităţi Ameninţări
MEDIUL EXTERN
193
Ştefan COJOCARU
Planificarea activităţilor
Luna
Nr crt Activitatea I II III IV V VI
1
2
3
4
5
194
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Evaluarea
195
Ştefan COJOCARU
primului său obiectiv şi a văzut că este bine. Astfel, Dumnezeu este primul evaluator al
primului său proiect. În ziua a doua, Dumnezeu a făcut Cerul, şi a văzut că este bine.
Este îndeplinirea celui de-al doilea obiectiv care a fost urmat, binenţeles de evaluare. În
ziua a treia, Dumnezeu a făcut Pământul şi a despărţit pământul de ape. În plus a făcut
pîmântul să rodească, a făcut vegetaţia şi a văzut că este bine. În ziua a patra, Dumnezeu
a făcut Astrele, care au devenit un semn pentru a împărţi timpul în anotimpuri şi ani. A
făcut Soarele şi Luna şi a văzut că este bine. În ziua a cincea, Dumnezeu a creat
Vieţuitoarele din apă, păsările şi animalele şi a văzut că este bine. În ziua a şasea,
Dumnezeu a creat Omul, după chipul şi asemănarea sa, şi a văzut că este bine. Toate
criteriile pe care le-a folosit în atingerea obiectivelor pe care şi le-a propus au urmărit de
fapt, crearea omului şi asigurarea unei durabilităţi a propriului proiect. “Creşteţi şi vă
înmulţiţi, umpleţi pământul şi supuneţi-l”, a spus Dumnezeu femeii şi bărbatului. Astfel,
cu ultimele activităţi, Dumnezeu a încheiat proiectul pe care şi l-a propus. Iar în ziua a
şaptea, Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care le-a făcut. Toate obiectivele
îndeplinite au urmărit de fapt binele omului. Toată această succesiune de obiective au
fost îndeplinite cu scopul creării omului şi asigurării acestuia condiţii pentru a duce mai
departe proiectul lui Dumnezeu.
Acest model cuprinde în sine toate elementele esenţiale ale unui proiect de
intervenţie. Criteriile pe care le avem în vedere atunci când urmărim atingerea
obiectivelor trebuie să urmărească îmbunătăţirea situaţiei grupului ţintă. Proiectul nu
este propus pentru iniţiator, ci acesta reprezintă doar instrumentul, agentul care intro-
duce schimbarea în beneficiul grupului ţintă.
196
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
197
Ştefan COJOCARU
Criteriul eficienţei este poate cel mai cantitativist criteriu deoarece urmăreşte
măsurarea modului în care activitatea desfaşurată produce rezultatele aşteptate în cadrul
celui mai bun raport calitate /cost posibil. Astfel, evaluarea programului se face în
funcţie de întregul sistem acţional şi cel administrativ. Acesta este criteriul care pune în
balanţă activitatea profesională desfăşurată în cadrul serviciilor oferite şi costurile
necesare pentru derularea acestor servicii. De multe ori, criteriul eficienţei ia în
considerare totalul cheltuielilor efectuate pentru deservirea numărului de clienţi.
Uniievaluatori utilizează acest criteriu şi pentru determinarea efectelor pe care le au
serviciile sociale în reducerea unor cheltuieli a altor instituţii. De exemplu, evaluarea
eficienţei unui serviciu de prevenire a abandonului şi instituţionalizării poate fi calculat
intern prin raportarea valorii totale a cheltuielilor la număr total de clienţi deserviţi şi
extern prin calcularea reducerii de cheltuieli datorată prevenirii instituţionalizării, ţinând
cont de valoarea standard a acestora.
Stabilirea partenerilor
198
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
200
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Anexa
METODOLOGIA ELABORĂRII PROIECTELOR DE INTERVENŢIE
MEPI
Lect. drd. Ştefan COJOCARU
Formularul proiectului
2003-2004/ SEMESTRUL 2
Numele proiectului
Nr.PROIECTULUI:
201
Ştefan COJOCARU
I. INIŢIATOR
Facultatea
Specializarea
Anul de studiu
Semestrul
Adresa de e-mail :
Punctajul obţinut Activitate la seminar Proiectul propus
(se completează de către
prof.):
Media :
II. PROIECTUL
1. DESCRIEREA
1.1 Titlu
1.2 Locul de desfăşurare (Judeţul, oraşul, sau comunitatea locală)
1.3 Suma totală a proiectului
Bugetul se exprimă în Euro
1.4. Rezumat
Maximum o pagină (includeţi informaţii cu privire la (a) obiectivele proiectului,
(b) grupul ţintă şi (c) activităţile principale).
202
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
1.5. Obiective
Maximum 5 obiective.
Nr.crt. Obiectiv
1
2
3
4
5
1.6 Justificare
Maximum o pagină. Oferiţi următoarele informaţii:
1.6.1. Argumentaţi de ce este necesar proiectul propus
1.6.2. Relevanţa proiectului în raport cu DOMENIILE PROPUSE.
203
Ştefan COJOCARU
Activitatea Luna
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
204
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
2. REZULTATELE ANTICIPATE
Rezultatele trebuie să fie direct legate de obiectivele şi activităţile propuse (vezi
1.5; 1.8 şi 1.9)
2.5. Parteneri
Maximum trei pagini.
2.5.1. Precizaţi criteriile care au stat la baza alocării rolurilor fiecărui partener
2.5.2. Precizaţi modalităţile pe care le folosiţi pentru atragerea partenerilor
2.5.3. Justificaţi implicarea fiecărui partener în derularea proiectului
205
Ştefan COJOCARU
Indicatori
Obiectiv Cantitativi Calitativi
1.
2.
3.
4.
5.
206
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
3. BUGETUL PROIECTULUI
Puteţi să folosiţi un număr nelimitat de pagini
Oferiţi un buget pentru întreaga durată de desfăşurare a proiectului.
Notă: Bugetul trebuie să fie realizat în concordanţă cu cerintele formulate in tabel.
3.1. Bugetul
ATENŢIE! Din contribuţia solicitată se vor acoperi şi taxele pentru salarii
2. Transport
2.1. Transport: benzina, deplasari
Subtotal Transport
3. Echipamente şi accesorii
3.1 Achiziţionare sau închiriere de
autovehicule
3.2 Mobilier, calculatoare
3.3 Piese de schimb/Echipamente
pentru maşini, unelte
3.4 Altele
Subtotal Echipamente şi accesorii
207
Ştefan COJOCARU
5. Alte costuri/Servicii
5.1 Publicaţii
5.2 Studii, lucrări de cercetare
5.3 Costuri pentru audit
5.4 Costuri pentru conferinţe/seminarii
Subtotal Alte costuri/Servicii
6. Imobile şi construcţii
6.1 Achiziţionări de teren
6.2 Achiziţionări de clădiri
6.3 Lucrări de construcţii, amenajari,
renovari etc
Subtotal Imobile şi construcţii
7. Altele
Subtotal Altele
8. Costuri totale
208
Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie
Bibliografie
209
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE
ASISTENT SOCIAL
CUPRINS
Bibliografie
Probleme fundamentale ale unităţii de curs:
- Circumscrierea Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale
- Demersul areteic-deontic
- Valori etico-deontologice referenţiale în Asistenţa Socială
- Normativitatea morală în Asistenţa Socială
Obiective operaţionale:
- să delimiteze corect spectrul semantic al Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale;
- să identifice valorile şi principiile etico-deontologice şi să descopere funcţia acestora în
orientarea, în evaluarea, în acţiunea performantă pe plan profesional;
- să probeze capacitate de a instrumentaliza conţinutul teoretic al disciplinei, şi, în mod
particular, conţinutul codurilor de etică profesională în raport cu diversitatea cazuisticii
praxiologice;
- să înţeleagă importanţa teoretico-epistemică şi practic-modelatoare a viziunii etico-deon-
tologice în asigurarea progresului individual şi social;
- să-şi dezvolte capacitatea de a discerne şi de a decide, avînd conştiinţa angajării faţă de
ceilalţi;
- să-şi formeze conştiinţa apartenenţei la un corpus profesional, ca actori ai unui anumit
mediu lucrativ, cu interes pentru optimizarea activităţii de specialitate.
1
Encyclopédie générale, Hachette, Paris, 1987, tome 2, p.389.
213
Carmen COZMA
este pozitiv, dar şi ceea ce este negativ din punct de vedere moral; este unitate a
“binelui” şi “răului”; sensul restrîns al termenului trimiţînd doar la ceea ce este pozitiv,
acceptabil, la sfera “binelui” (ceea ce este “moral”). Conceptul desemnează ansamblul
de valori şi precepte fondate pe valenţele „binelui”; se referă la „virtute” (în chip
integrator, areteic şi deontic) - în rostul de ghid al alegerilor, deciziilor, actelor în
direcţia desăvîrşirii umane.
Fenomen de conştiinţă, dar şi al praxis-ului, morala se structurează la nivel
personal şi social. În dialogul “individ-societate”, se constată diferenţieri morale ce ţin
de apartenenţa la o comunitate, la un grup, la o categorie, sau explicabile la nivel de
individ, sub influenţa factorilor educaţional, cultural, istoric. Morala orientează către
latura afirmativă a vieţii, către puterea de transformare creatoare a omului în acord cu
aspiraţia realizării-de-sine, de fiinţă în libertate şi demnitate.
În legătură cu noţiunea de morală, se profilează termenii: amoral şi imoral (şi,
corelaţi acestora: „amoralitate”, „amoralism”, „amoralist”; respectiv, „imoralitate”,
„imoralism”, „imoralist”).
Privativul prefix „a” trimite la ceea ce este „fără morală”, „lipsit de morală, de
principiile morale”; care nu are noţiunea moralităţii; străin categoriei moralităţii;
indiferent faţă de morală; care nu este susceptibil de calificare normativă din punct de
vedere al „binelui” şi „răului”. Termenul amoral are două înţelesuri: 1.ceea ce este
neutru, indiferent sub aspect moral; 2.ceea ce este împotriva moralei, în afara moralei,
dar, prin indiferenţă naturală faţă de ideile de „bine” şi de „rău”, prin necunoaştere,
neglijenţă, ignoranţă condamnabilă. Semnifică „împotriva moralei”, dar fără intenţie; şi
poate ţine de nivelul insuficient de dezvoltare a conştiinţei morale, în situaţie de
normalitate la vîrstele copilăriei, sau în cazuri patologice; o fiinţă amorală este aceea
care ignoră valoarea imperativului etic, nu are conştiinţa existenţei judecăţilor morale.
În genere, amoralitate presupune o stare de suspendare a moralei; iar
amoralismul – situare dincolo de evaluarea pe baza criteriilor „bine-rău”, adoptare a
unui fel de imunitate la considerente de tip moral. Un ingenios comentariu cu privire la
amoralist face Bernard Williams, care îl înfăţişează „ca subiect derutant”, ca un
personaj nu neaparat lipsit de moralitate, ci unul cu o moralitate specială. „El e
indiferent la considerente morale, dar există şi lucruri de care îi pasă, are anumite
preferinţe şi ţeluri concrete. /…/ eventual, plăcerea sau puterea /…/ sau pasiunea de a
colecta diferite lucruri /…/ [scopuri care] nu exclud o anumită recunoaştere a
moralităţii”. Amoralistul nu este tocmai imun la morală; mai degrabă „parazitează pe
sistemul moral”, bazîndu-se pe presupoziţii false, absurde2.
Referitor la noţiunea de imoral, aceasta exprimă ceea ce este contra moralei,
ceea ce încalcă normele morale, ceea ce contravine regulilor de conduită dintr-un
context spaţio-temporal determinat. Îndeobşte, imoral înseamnă „împotriva moralei” în
cunoştinţă de cauză, în deplinătatea facultăţilor mintale; este „răul” moral săvîrşit cu
intenţie, în mod voluntar. O fiinţă imorală experimentează conflictul dintre conştiinţă şi
2
Bernard Williams, Introducere în etică. Moralitatea, Ed.Alternative, Bucureşti, 1993, pp.17, 18, 20.
215
Carmen COZMA
Aşa cum s-a impus, cu deosebire, din a doua jumătate a sec. al XX-lea, deontologia
este o ramură axată pe structura moralei şi a moralităţii, în raport cu valoarea datoriei,
în plinătatea conceptului, a cărei funcţie socială este asigurată prin competenţă şi
autocontrol, în genere, aplicîndu-se “în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiţie
nescrisă care stabileşte, prin consens, ceea ce se face şi ceea ce nu se face”3, orice
profesie întemeindu-se pe valorile împărtăşite de cea mai mare parte a membrilor săi –
chiar dacă acestea nu sînt redactate în scris, printr-un cod sau o chartă.
Cu prisosinţă, deontologia se dezvoltă, în prezent, ca rezultat al nevoii de a
reglementa mai ales conduita profesională în temeiul unor exigenţe morale, în
perspectivă umanistă; expresie a sesizării conflictelor de valori, a problemelor ridicate
de rezultatele cercetării ştiinţifice, de amploarea şi sofisticarea tehnicii şi a tehnolo-
giilor, cu efecte asupra vieţii şi sănătăţii, asupra mediului natural; expresie a înţelegerii
problemelor etice apărute prin contactul dintre anumite valori şi constrîngerile realităţii
economice, juridice, tehnice, a noilor probleme privind raporturile omului cu natura etc.
Îndeobşte, noţiunea de deontologie indică un ansamblu de reguli şi datorii, dar
include şi reflexia asupra acestor reguli, precum şi procesul de elaborare a lor, activînd
predilect funcţia de reglementare a diferitelor profesiuni. Şi, aceasta, printr-un set de
valori, precum: datorie, dreptate, respect, libertate, responsabilitate, utilitate, interes,
3
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p.45.
216
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
Aşa cum am mai menţionat, termenul deontologie este uneori utilizat în loc de
etică profesională, tocmai pentru a se evidenţia rolul “datoriilor morale” în viaţa
personală şi de grup în orizontul muncii.
217
Carmen COZMA
4
Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, P.U.F.,
Paris, 1990, p.876.
5
cf. Issues in Ethics, V.10, N.1, 1999, Makula Center for Applied Ethics.
218
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
datoriile membrilor unui grup profesional”, avînd caracter contractual (în temeiul
relaţiei „profesionist-client”, cu „problema alocării responsabilităţii şi autorităţii”)6.
6
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Ed.Trei, 2001, pp.54, 56.
7
Idem, p.56.
219
Carmen COZMA
8
Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui. Filozofia morală, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, pp.391; 170.
9
Gabriel Gosselin, Une éthique des sciences sociales. La limite et l'urgence, Editions L'Harmattan, Paris,
1992, pp. 146; 151.
10
Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Ed.Doina, Bucureşti, 1998, p.82.
220
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
este aducătoare de beneficii sporite la o aceeaşi sumă investită, prin comparaţie cu cele
în care nu s-a acţionat pentru un profil etic. La urma urmelor, ţine de “interesul bine
înţeles” al firmelor de a apela la norme şi valori morale pentru optimizarea relaţiilor
publice; şi, astfel, pentru creşterea profitului! Astfel, în domeniul afacerilor publice,
etica se dovedeşte a fi “o investiţie strategică şi comunicaţională în slujba imaginii de
marcă şi a creşterii pe termen lung”11.
În ţările dezvoltate, în economie, dimensiunea moralei este în plin reviriment;
etica a devenit semnul dinamismului, al progresului şi afirmării pe o piaţă marcată de
acerbă concurenţă pentru supravieţuire. O oarecare experienţă arată că apelul la valori şi
precepte care să introducă şi să menţină justa măsură în viaţa actorilor sociali este întru
totul îndreptăţit. Se mizează pe: calitatea morală în conduita actorilor; sesizarea şi
corectarea din mers a greşelilor (atunci cînd nu au putut fi evitate); diminuarea
arbitrariului în luarea deciziilor (de către manager, patron, angajat); evitarea ori
depăşirea conflictelor; recompensarea în acord cu meritul – şi astfel, stimularea
manifestării plenare, performante; grija pentru o dezvoltare durabilă, pe termen lung;
interes pentru demnitatea persoanei. În S.U.A. se poate vorbi chiar despre o tradiţie în
privinţa „eticii producţiei şi serviciilor, a managementului”; preocuparea morală
devenind „un supliment de rentabilitate”. S-a ajuns, în termenii „utilitarismului eticii
întreprinderii”, la punerea în joc a moralei ca factor de succes. Efectiv, în America de
Nord, se poartă zisa: „morala, drept cheie a reuşitei(!)”. Iar aceasta, în legătură mai ales
cu un capitol ce face obiectul tot mai multor conferinţe, colocvii, simpozioane, articole,
volume, intrate în atenţia publicului larg în ultimii ani: „etica afacerilor”. În deceniul 9
al veacului al XX-lea, aceasta a devenit un subiect frecvent abordat şi în Europa,
importat din S.U.A. unde „business ethics” reprezintă deja un domeniu bine conturat;
majoritatea întreprinderilor americane dispunînd de „coduri de conduită”.
În condiţiile economiei de piaţă planetare, ale complexităţii şi internaţionalizării
fenomenelor economice, ale mutaţiilor rapide şi profunde care se petrec, în condiţiile în
care „eficacitatea”, „performanţa” constituie criterii ale „meritului”, sînt tot mai evi-
dente gravitatea şi complicaţiile problematicii etice; respectiv: dimensiunea morală în
sectorul producţiei, al finanţelor; folosirea moralei ca instrument necesar strategiei
economice ori cu justificare comercială de tipul „good ethics is good business” / „o
bună morală înseamnă o bună afacere” (slogan mult vehiculat în America de Nord);
punerea în acord a „interesului economic” cu „morala”; fundamentarea etică a pragmatis-
mului contemporan; motivarea moralităţii vis-à-vis de dezvoltarea socio-economică etc.
Dezbaterile actuale pun în circulaţie noi accepţiuni pentru etică: “arta de a reuşi pe
termen lung” sau “etica = performanţă + deontologie” sau “etica e sinonimă cu
eficacitatea şi competitivitatea”12.
11
Gilles Lipovetsky, op.cit., p.294.
12
François Dermange, L' éthique des affaires doit-elle être efficace ?, în Revue Éducation Permanente,
nr. 121 / 1994 – 4, p.187.
221
Carmen COZMA
13
Gilles Lipovetsky, op.cit., p.302.
222
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
un mod în care să se respecte alegerile celorlalţi şi diferenţele lor faţă de noi”14. Din
acest unghi, sursa principală este educaţia axată pe cultura morală, concepută şi
organizată, între altele, şi pentru: comprehensiune reciprocă în sistemul social;
convivialitate; respect şi consideraţie în relaţiile interpersonale; redescoperirea politeţei
(pierdute ?!), a bunelor maniere; colaborare; întrajutorare; toleranţă şi coeziune; mai
buna înţelegere a intereselor, nevoilor şi dorinţelor celorlalţi; stimă reciprocă; consens
asupra valorilor, prin identificarea şi activarea conceptelor de viaţă demne de trăit (între
care: înţelepciunea practică, temperanţa, plăcerea, utilitatea, binefacerea, împlinirea
datoriei, responsabilitatea, libertatea, dreptatea, solidaritatea, comuniunea, omenia);
compromis social, în temeiul principiului de a nu acţiona cu intenţia de a face rău(!);
asigurarea unei ordini în care fiecare participant să fie conştient că este dator „binelui”!
Este ceea ce vizează etica şi deontologia, prin angajarea unei înţelepciuni
practice, care presupune consensul „moralitate”–”legalitate”, ca un organon în viaţa
insului şi a grupului, contribuind la: îmbogăţirea şi aprofundarea cunoaşterii şi a
înţelegerii mecanismelor existenţei; justa apreciere a realităţii; îmbunătăţirea integrării
în praxis, prin reglementarea juridico-morală. Avem a desluşi, aici, funcţiile principale
ale disciplinei noastre: cognitivă, explicativă, comprehensivă, evaluativă, normativă,
practic-ameliorativă; nu în ultimul rînd, funcţia formativă, recunoscînd adevărul că
împlinirea profesională este un factor important al dezvoltării personale, al autodesă-
vîrşirii. Atare conţinut operaţionabil într-o cultură pragmatică precum cea a timpului
nostru, se poate mula pe scheletul noii etici „democratice” a respectării drepturilor
omului, cultivării responsabilităţii muncii, afirmării spiritului de pace civilă, sporirii
eficacităţii sistemului juridic - în cadrul mai amplu de impunere a exigenţei „moralizării
acţiunii publice”, al activării inteligenţei responsabile şi a umanismului aplicat15;
conducînd, în cele din urmă, la descoperirea şi dezvoltarea valenţelor „înţelepciunii
vieţii” ca ştiinţă superioară a ideilor, în stare a da omului şi directiva în viaţa activă,
întru aptitudinea de a realiza cel mai bine cele mai bune scopuri. Într-o foarte generală
apreciere, merită a sublinia faptul că etica şi deontologia se constituie în important
factor de susţinere a competenţei ocupaţionale, de sporire a prestigiului şi autorităţii
diferitelor domenii de activitate centrate pe relaţii interumane - precum este şi Asistenţa
Socială.
Cu asemenea determinări conceptuale, putem purcede la elaborarea unei Etici a
profesiei lucrătorilor sociali, fondate pe valori şi norme împărtăşite de aceştia avînd
drept principiu: „a face ce e mai bine pentru cît mai mulţi”. Asistenţa Socială are sorţi
de izbîndă dacă, în raportarea profesionistului (pregătit în această direcţie) la indivizi,
grupuri, societate, funcţionează valori şi precepte ale: respectului şi egalităţii, ale
colaborării şi recunoaşterii demnităţii intrinseci a persoanei, ale solidarităţii şi utilităţii,
ale libertăţii şi securităţii, participării şi reciprocităţii, onestităţii şi confidenţialităţii.
Responsabilitatea construită (şi) pe grijă şi cumpătare se justifică în efortul de a
14
A.C.Grayling, Viitorul valorilor morale, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 2000, p.79.
15
cf. Gilles Lipovetsky, op.cit.
223
Carmen COZMA
echilibra standarde morale generale cu reuşita comunicării prin asigurarea unui impact
maxim al intervenţiei agenţilor profesionişti asupra clienţilor / pacienţilor, conform
criteriului satisfacerii binelui personal şi social.
16
Ruxandra Răşcanu, Psihologie medicală şi Asistenţă Socială, Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,
1997, p.170.
17
Vasile Miftode, Teorie şi Metodă în Asistenţa Socială. - Elemente introductive -, Ed.Fundaţiei „Axis”,
Iaşi, 1995, p.54.
224
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
18
Idem, p.83.
19
cf.Martin Davies, The Essential Social Worker. A Guide to Positive Practice, Aldershot, Goner, 1985.
20
Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Ed.Amarcord, Timişoara, 2000, p.21.
225
Carmen COZMA
21
Lawrence Kohlberg, The Psychology of Moral Development, San Francisco, 1984, p.232.
22
Jürgen Habermas, De l”éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p.102.
23
Pierre Bourdieu, Raisons pratiques. Sur la théorie de l”action, Éditions du Seuil, Paris, 1995, p.18.
226
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
24
cf.Emile Durkheim, L’Éducation morale, Alcan, Paris, 1925.
25
Immanuel Kant, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Ed.”Agora” S.R.L., Iaşi, 1992, pp.62,
63; 64.
26
Immanuel Kant, op.cit., p.68.
27
Tudor Cătineanu, Elemente de etică, vol.1, Faptul moral, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.273.
227
Carmen COZMA
28
cf.René Hubert, Esquisse d”une doctrine de la moralité, Paris, J.Vrin (ed.), 1938.
29
cf. Legea privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială, Monitorul Oficial, Partea I, nr.814 din 18
dec.2001.
30
cf.Vasile Miftode, Conţinutul şi dimensiunile AS, în vol. Vasile Miftode (coord.), Dimensiuni ale
Asistenţei Sociale. Forme şi strategii de protecţie a grupurilor defavorizate, Ed.Eidos, Botoşani, 1995, p.9.
31
Ruxandra Răşcanu, op.cit., p.308.
229
Carmen COZMA
33
Blaise Pascal, Provinciale. Cugetări, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, Fragm.67.
231
Carmen COZMA
34
Pierre Bourdieu, op. cit., p.243.
232
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
Prin conţinut şi prin consecinţele activate, Etica şi Deontologia joacă rolul unei
filosofii practice – sistem de referinţă care poate îndruma opţiunile, alegerile, deciziile,
actele fiecăruia dintre noi; este vorba de o îndrumare lucidă, prin fundamentarea
reflecţiei şi acţiunii sociale pe factorii morali. Interesează impactul Eticii în sectoarele
practicilor sociale şi profesionale; încărcătura morală a problemelor sociale în context
instituţional; varietatea aspectelor morale generate de viaţa profesională.
Cum am încercat a arăta pînă aici, calificarea profesională a persoanei necesită şi
dimensiunea etico-deontologică. Mai exact, comportamentul moral al specialiştilor din
diversele sfere de activitate, caracterul, ethos-ul; deci: problema devenirii personale
prin „libertate”, „autocontrol”, „creativitate”, prin încorporarea idealului pozitiv al
vieţii, respectiv al virtuţii – în sens larg cuprinzător, ca definind „excelenţa umanului”35.
Aportul Eticii şi Deontologiei poate fi urmărit prin influenţa acestei discipline în
dezvoltarea „curajului” şi „conştiinţei profesionale”; în procesul de participare activă la
scopurile cotidiene şi de angajare responsabilă în realizarea acestora; în manifestarea
capacităţii omului de a descoperi, a învăţa, a însuşi valoarea muncii, de a integra
dimensiunea morală în toate opţiunile, deciziile şi actele sale, căci Etica implică o bună
luare în considerare a aspectelor umane; activarea, în orice întreprindere, a altruismului,
disponibilităţii, loialităţii, stimei, respectului, încrederii, cooperării, onestităţii, cinstei,
generozităţii.
Aşa cum deja experienţa demonstrează, Etica şi Deontologia oferă un capital
preţios pentru succes, pentru reuşită personală şi comunitară, pentru bunăstare. Anchete
efectuate în SUA şi Canada arată că investiţia în resurse umane crează valoare pentru a
acţiona eficient; exploatarea capacităţilor morale ale salariaţilor, indicele de capital
uman ridicat favorizează performanţa şi profitul; este vorba de oameni motivaţi, de
împlinire de sine, de „management etic”, de „echilibru”, în ultimă instanţă, de „fericire”
şi pentru salariaţi, şi pentru acţionari, şi pentru beneficiari…
35
am detaliat chestiunea „excelenţei umane” în vol. Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică,
Ed.Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001; ed. a 2-a. 2004.
36
Jacques Benoit, Graine d'éthique, Presses de la Renaissance, Paris, 2000, pp.24; 42-43.
233
Carmen COZMA
competentă, demnă, care îşi asumă responsabilităţi ştiind că regula dintîi este înde-
plinirea datoriei, realizarea misiunii pe care o are.
Cu oferta livrescă, dar şi cu invitaţia la a desprinde din întreaga viaţă
elementele de preţ, capitalul de înţelepciune, studierea Eticii şi deontologiei are a rodi
în fiecare dintre noi, prin dezvoltarea trăsăturilor ce ne înnobilează şi ne susţin
făptuirea performantă. Etica şi deontologia funcţionează ca un organon în viaţă şi în
profesie, prin adîncirea în fenomenul moralităţii ce marchează ansamblul raporturilor
mundane ale omului; ghid al reflecţiei critice şi argumentării privind comunicarea
interumană în raport cu morala; instrument auxiliar întru instituirea unei necesare şi
dorite ordini în realitate, a unui climat de securitate, de satisfacere a eu-lui, de realizare
şi autonomie.
Domeniu al “libertăţii” şi “datoriei”, morala este ceea ce persistă în întregul
existenţei umane, fundamentînd comunicarea şi înlesnind-o – prin afirmarea semni-
ficaţiei sine-lui concomitent cu semnificaţia alterităţii celuilalt, luminînd orizontul
comunicării / comuniunii. De aceea şi trebuie considerată morala în context proble-
matic, prin surprinderea posibilităţilor de înţelegere reciprocă, dar şi a neînţelegerii;
căci, implică tensiunea sănătoasă întru echilibru, raportarea competitivă la ceea ce este
diferit, şi aflare a factorilor de coerenţă / coeziune.
Prin satisfacerea nevoii de definire a propriei identităţi şi de afirmare cît mai clar
cu putinţă tocmai prin înţelegerea conţinutului acestora în fundamentarea angaja-
mentului moral pentru liniile de conduită ale unei convieţuiri civilizate, valorile şi
principiile morale adună şi mobilizează oamenii în lumina unui ideal comun, al unei
lumi cît mai umane.
234
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
37
E.J.Bond, Ethics and Human Well-being. An Introduction to Moral Philosophy, Blackwell Publishers
Ltd., Oxford, 1996, p.136.
38
Aram M.Frenkian, Note explicative şi comentarii, în Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele
filosofilor, Ed.Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963, p.520.
39
Platon, Cratylos, 418b.
235
Carmen COZMA
40
cf.Aristotel, Etica Nicomahică, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.
41
Ibidem, 1151a 15.
42
Anna-Teresa Tymieniecka, Logos and Life, Book 4, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht / Boston /
London, 2000, p.610.
43
Harry J. Gensler, Formal Ethics, Routledge, London and New York, 1996, p.26.
44
Luc Ferry, Homo aestheticus. Inventarea gustului în epoca democratică, Ed.Meridiane, Bucureşti,
1997, pp.313-327.
236
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
45
cf. A.C.Grayling, op.cit.
46
Alasdair MacIntyire, După virtute. Tratat de morală, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998, pp.266; 263.
47
Vasile Morar, Moralităţi elementare, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, pp.252, 257.
48
cf. Anna-Teresa Tymieniecka, op.cit., Part six.
49
André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, Ed.Univers, Bucureşti, 1998, p.10.
50
Platon, Criton, 53c.
51
Platon, Alcibiade, 135c.
52
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, ed.cit., p.355.
237
Carmen COZMA
potrivit unui ideal synbolematic, este susţinută de activarea unor principii fundamentale:
al justei măsuri, al vieţii în acord cu natura, al respectului faţă de persoane şi faţă de
viaţă în genere, al utilităţii, Regula de aur, Poruncile Divine.
Devenirea întru „virtute” înseamnă devenirea întru uman, întru acea transfi-
gurare creativă singulară în libertate şi demnitate, trecînd prin tensiunea contradictorie,
dar depăşind-o în echilibrul favorabil şi armonia vieţii. Chemare la o devenire în
matrice axiologic-normativă ascendentă, „àreté” dezvăluie „calea regală” pe care omul
este în stare şi totodată are datoria şi onoarea de a o institui în lume, ca subiect al
suveranităţii morale şi responsabilităţii, subiect al creativităţii specific umane. Ca om
„regal” sau „aristocratic” – după cum ne spune Platon –, el biruie nu în cele neînsem-
nate, superficiale, trecătoare, ci „în buna orînduire a vieţii, în frumuseţe şi în virtute”53.
Axis moral al vieţii omului, „àreté” înseamnă „justa medianitate” – definiţie
consacrată de către Aristotel, pentru care „virtutea este calea de mijloc între două vicii,
unul provocat de exces, celălalt de insufucienţă”54. Constituie, aceasta, poate cel mai
elocvent exemplu întru argumentarea unei viziuni integratoare asupra „àreté”-ei, ca
valoare-ghid, principiu orînduitor, ideal al vieţii morale.
Dificil de atins şi de menţinut, buna măsură face miezul „àreté”-ei. „A fi între” –
tendinţe excesiv polarizatoare / vicii / carenţă şi surplus –, ca proporţia care singură
„crează, dezvoltă şi conservă”55, justa medianitate reprezintă unul dintre principiile de
bază în spaţiul etic, înlesnind armonizarea individului în şi cu sine, acordul spiritului cu
acţiunea, interrelaţionarea sympathetică, solidaritatea cu semenii, cu societatea, cu
natura, într-o arhitectonică a pactului general.
Valoarea şi norma „dreptei măsuri” / „µεσοτης” care orientează şi reglemen-
tează întregul flux existenţial, probează o importanţă capitală pentru dezvoltarea
interioară a omului, ca şi pentru trans-acţiile acestuia cu tot ceea ce fiinţează dincolo de
stricta sa individualitate, prin conştientizarea şi asumarea limitelor (convenţionale sau
nu) tocmai întru menţinerea şi progresul vieţii.
Ca măsură, „àreté” / „virtutea” se profilează, în timpul din urmă, în legătură mai
ales cu „moderaţia şi prudenţa” – categorii admise aproape unanim într-o „nouă etică”,
a „compromisului just” între: privat şi public, eficacitate şi justiţie, drepturi şi datorii,
patimă pentru finalitatea imediată şi efort raţional pentru un scop îndepărtat, succes
tehnoştiinţific şi progres umanist. Se confirmă rostul „compromisului admirabil”56 între
ideal şi realitate, integrare a dinamicii inteligenţei, pasiunilor, intereselor cu o evaluare
adecvată a scopurilor şi mijloacelor, a deciziilor şi consecinţelor actelor derulate;
demonstrare a resorturilor benefice, utilitare, prin „concilierea eforturilor şi costurilor cu
satisfacţia şi profitul”; o problemă de acuitate fiind aceea de a găsi compromisurile juste
între cupluri polare de maximă gravitate: „om şi natură”, „prezent şi viitor”, „civilizaţie
53
Platon, Republica, 588a.
54
Aristotel, op.cit., 1106b 35-1107a.
55
Ibidem, 1104a 15.
56
cf. Vasile Morar, op.cit.
238
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
şi protecţie a mediului”57; tot mai evident fiind faptul că absenţa „bunei măsuri” duce la
degradare, vătămare, distrugere, des-fiinţare. În atare context, rămîne responsabilitatea
fiecăruia să îşi consolideze statutul de participant la umanitate, afirmîndu-se ca „om al
virtuţii” aşa cum l-a imaginat Platon: „ţesător regal” capabil „a realiza fuziunea
contrariilor”58, acela care urmează „calea de mijloc între ostentaţie şi sărăcie, /…/
potrivit dreptăţii”59.
Răspuns viabil – pentru aceia care-i cuprind înţelesul de generalitate şi
esenţialitate – la întrebarea: „cum să trăim?”, virtutea reprezintă valoarea-nucleu pentru
Etică; nu întîmplător, ea este readusă în prim-plan în ultimul timp, prin revitalizarea
unei importante tradiţii, a „Eticii virtuţii”, în care se impun cercetători contemporani de
marcă: Philippa Foot, John McDowell, Alasdair MacIntyre, Gary Watson.
Termenul de virtute, aşa cum am căutat a arăta, desemnează însăşi vrednicia
fiinţei umane. Altfel spus, prin virtute avem o cuprindere a umanului – expresie
sintetică elevată a trăsăturilor definitorii valorii intrinseci a omului; garanţie pentru
forţa, pentru realizarea-de-sine a omului, factor decisiv de investire valorică a
existenţei, de orientare – experimentînd şi limitele, riscurile, eşecurile – întru echilibrul
optim, prin depăşirea tensiunilor, a lipsurilor şi exceselor60.
Focalizarea asupra acestei categorii – prin care interogăm chiar modul de a trăi şi
de a acţiona – dă seama de plierea Eticii la caracteristicile lumii noastre, în tentativa de
a oferi o perspectivă pozitivă ca replică la sumbra imagine a prezentului, cu accentuata
polarizare: opulenţă şi mizerie, tehnoştiinţă avansată şi analfabetism, „infobogaţi” şi
„infosăraci” ai erei electronice, cu fenomene de regres spiritual, de angoasă socială, de
creştere a brutalităţii psihologice, de numeroase incertitudini şi noi inegalităţi, de
maladii la scară globală. Aflat „în centrul unui timp-răscruce”, omul trebuie să
reconsidere acele valori şi reguli cultural-morale „fundamentale, care dau ritm vieţii şi
gîndirii sale”61, care asigură raportarea la ideea de echilibru; el are nevoie de stimularea
disponibilităţii pentru viaţa interioară raţională, cu inserţie în sfera praxisului. Apelul la
raţiune, la bunele afecte şi, de ce nu, la credinţă, furnizează repere de coerenţă şi, pe cît
posibil, de certitudine pentru viaţa omului contemporan; îl ajută a valoriza întru
„pozitiv” semnalele barbare ale existenţei cotidiene.
Nefiind de la natură, dar nici contra naturii, după cum încă Aristotel preciza62,
virtutea se poate dobîndi prin învăţătură şi exerciţiu; important fiind ca omul să-şi
contureze cît mai clar scopul vieţii şi să probeze voinţă pentru activitatea de formare
adecvată, astfel încît „acţiunea morală” să fie una de succes, ca „devenire întru virtute”.
Majoră lecţie-îndrumar de viaţă reliefată de vechii filosofi, la care se cuvine a adera în
cadrele conceperii Eticii şi ca circumscriere responsabilă a „sensului vieţii”.
57
cf. Gilles Lipovetsky, op.cit.
58
Platon, Omul politic, 308b.
59
Platon, Critias, 112c, 112e.
60
pentru analize asupra valorii „umanului”, a se vedea Carmen Cozma, Studii de filosofie a educaţiei
umanităţii, Ed.Junimea, Iaşi, 1997.
61
Ignacio Ramonet, op.cit., pp.123, 124.
62
Aristotel, op.cit., 1103a20-35.
239
Carmen COZMA
63
Stéphane Lupasco, L”homme et ses trois éthiques, Éditions du Rocher, Jean-Paul Bertrand Éditeur,
Monaco, 1986, pp.20, 29, 32.
64
André Comte-Sponville, op.cit., pp.46; 10.
65
Platon, Criton, 53c; Lahes, 192c.
66
cf.Aristotel, op.cit.
67
apud Diogenes Laertios, op.cit., p.355.
240
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
68
Aristotel, op.cit., 1107a 5-7.
69
Basarab Nicolescu, „Trialogue”, în Stéphane Lupasco, op.cit., p.154.
241
Carmen COZMA
70
cf. George Edward Moore, Principia Ethica, Ed.DU Style, 1997.
71
Vladimir Soloviov, op.cit., p.391.
72
Constantin Noica, Carte de înţelepciune, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993, p.53.
73
Aram M.Frenkian, Note explicative şi comentarii, în Diogenes Laertios, op.cit., p.637.
74
Nikolai Losski, Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1997, p.205.
242
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
vin toate celelalte bunuri, pentru fiecare om în parte, ca şi pentru cetate”75. Prioritatea
preţuirii morale a existenţei sprijină omul în tentativa de a valoriza „în interesul bine
înţeles” proiecţia propriei desăvîrşiri; totul depinde, însă, de alegerea majoră pe care o
va fi făcînd: de partea virtuţii ori nu.
75
Platon, Apărarea lui Socrate, 29e, 32c.
243
Carmen COZMA
76
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963,
Cartea a IX-a, Cap. VII.
244
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
77
G.W.Fr.Hegel, Principiile Filozofiei Dreptului. Sau Elemente de Drept natural şi de Ştiinţă a Statului,
Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pp. 133;192.
78
Antonio Rosmini, The Philosophy of Right, vol. 1, Introduction – Moral System. The Essence of Right,
Rosmini House, Durham, 1993, pp.122; 114,117.
246
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
79
cf. Emile Durkheim, L' Éducation morale, Librairie Félix Alcan, Paris, 1925.
80
cf. George E.Moore, Principia Ethica, Ed.DU Style, 1997.
247
Carmen COZMA
celorlalte ipostaze ale virtuţii, deontologia manifestă interes doar faţă de dreptate /
corectitudine şi autonomie, ca facultatea de a acţiona după legi pe care şi le dă omul
sieşi. O morală a ceea ce este drept / just se dezvoltă, punînd în opoziţie “trebuinţă” /
“datorie” şi “înclinaţie” – după cum remarcă filosoful contemporan Jürgen Habermas,
care se pronunţă pentru prioritatea teoriei morale a problemelor “justului” / “dreptăţii”
asupra celor privitoare la “viaţa bună”, separarea strictă între chestiunile de fondare şi
de aplicare, focalizarea asupra constituirii “punctului de vedere moral”, deci a judecăţii
permiţînd imparţialitate81.
Tot mai mult prezintă importanţă dezbaterea asupra unei “etici a convingerii şi a
responsabilităţii” ce pune în joc mobiluri utilitare, puncte de vedere rezultînd din
calculul consecinţelor şi interpretarea nevoilor umane.
Autor de prestigiu al timpului din urmă, Jürgen Habermas pledează pentru o morală
deontologică; explicaţia pe care o dă fiind următoarea: “deontologică, pentru că ea se
concentrează asupra problemei fondării validităţii prescriptive a obligaţiilor sau a
normelor de acţiune. /.../ Punctul de vedere moral se deschide din interiorul unei lumi
a vieţii, o lume a vieţii traversate de toate diferendele şi distorsiunile”82.
Habermas susţine ideea universalului pragmatic. Gînditorul german se pronunţă
pentru luarea în consideraţie nu a unui universal abstract, ci a contextului real, al
omului, cu implicarea diverselor interacţiuni, conflicte de interese, de putere, distorsiuni
ale comunicării reale; este un universal pragmatic ce presupune perspectiva fiecăruia, în
măsura în care fiecare poate să valorizeze propriile interese. Astfel, sînt reliefate
normele – exprimate sau tacite – care reglează relaţiile interpersonale cotidiene.
Spre deosebire de Kant, pentru Habermas – în termenii unei teorii a dezvoltării
morale –, “a şti dacă omul are forţa de a acţiona moral” nu depinde în primul rînd de
capacitatea de a judeca moral, nici de nivelul fondării judecăţilor morale, ci de structura
personalităţii şi a formei de viaţă. “Problema slăbiciunii voinţei nu este rezolvată prin
cogniţia morală”. Între conştiinţa morală şi identitatea de sine există un raport intern;
conştiinţa morală necesitînd a fi completată de o “autocomprehensiune existenţială”; în
acest mod, devenind posibilă estimarea de sine morală. Habermas oferă o reinterpretare
a “imperativului categoric”, kantian, într-o “pragmatică a discuţiei”; el dezvoltă studiul
condiţiilor validităţii prescriptive a normelor într-o concepţie ce pendulează între
universalism şi cognitivism. Filosoful contemporan apreciază că Immanuel Kant a luat
ca bază un concept restrîns al moralei: “Eticile clasice se raportau la toate chestiunile
privitoare la “viaţa bună”; etica lui Kant nu se mai raportează decît la problemele de a
acţiona just sau echitabil. Judecăţile morale explică în ce fel conflicte ale acţiunii pot fi
reglate pe baza unui acord raţional motivat”. Or, în cadrele unei “etici deontologice”,
Habermas cuprinde “justeţea normelor sau a comandamentelor ca analogă adevărului
unei propoziţii asertorice. /.../ imperativul categoric asumă rolul unui principiu de
81
Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p. 78.
82
Mark Hunyadi, Liminaire, în Jürgen Habermas, op. cit., pp. 8, 9.
248
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
83
Jürgen Habermas, op.cit., pp.169; 17.
84
Idem, p.90.
85
Jürgen Habermas, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986, p. 54.
86
R.M.Hare, The Language of Morals, The Clarendon Press, Oxford, 1952.
87
cf. Emmanuel Levinas, Ėthique et infini, Paris, Le livre de poche, 1988.
249
Carmen COZMA
precum: K.Baier (The Moral Point of View), J.Rawls (A Theory of Justice), B.Gert (The
Moral Rules), M.G.Singer (Generalization in Ethics).
Şi Lawrence Kohlberg, în From Is to Ought (De la este la s-ar cuveni), adoptă o
poziţie deontologică, prin evidenţierea exigenţelor conştiinţei morale. În spiritul
pragmatismului nord-american, autorul amintit dezvoltă o concepţie normativă
antrenînd, între criteriile morale, imperativele de validitate pentru a determina perti-
nenţa judecăţii morale – a cărei evoluţie o supune investigaţiei, identificînd “stadiile”
(pe nivelurile “preconvenţional”, “convenţional”, “postconvenţional şi bazat pe prin-
cipii”): de la cel al “pedepsei şi supunerii” (I), la cel al “principiilor etice universale”
(VI), în dimensiunile reversibilităţii, universalităţii şi reciprocităţii cu care se înscriu
participanţii în procesul înţelegerii treptate a structurilor unei evaluări juste a acţiunii
morale88. Stadialitatea dezvoltării judecăţii morale este urmărită de la egocentrism, prin
individualismul concret, relaţionarea interindividuală, înţelegerea interpersonală funcţie
de roluri şi reguli în sistemul social, raportarea la moralitate şi legalitate, pînă la
adoptarea punctului de vedere moral şi respectului faţă de ceilalţi ca scopuri în sine.
Dincolo de unele poziţii exprimate aproximativ în ultimele două decenii ale sec.
al XX-lea de respingere a rostului “datoriei” din spaţiul eticii şi de concepere a acesteia
ca “etică a postdatoriei”, se cuvine a observa productivitatea oricărui demers care
integrează valoarea deontologică centrală – atît în formă “pozitivă”, de autoritate ce
legitimează valorile umanităţii, devoţiunea faţă de scopuri superioare, cît şi în formă
“negativă” / “slabă”, de interzicere a acţiunilor ce aduc prejudicii (persoanei, grupului
etc.) –, mai ales pentru apărarea şi conservarea dimensiunii specific umane.
Conştiinţa datoriei – cultivate pe temeiul conştiinţei binelui moral – întreţine
posibilitatea de a respecta şi de a pune în rol conţinutul “imperativului”, prin convingere
cu privire la rostul reglementării etice a vieţii; este vorba de “imperativul” intim asumat,
acceptat raţional şi cu bună voinţă, în consecinţă realizabil; operant în situaţii concrete,
răspunzînd unor necesităţi, demonstrînd funcţia de a prescrie optimizarea stării de fapt,
şi de a aduce sporul în latura pozitivă, reuşita, succesul. Se justifică, astfel, preocuparea
unor autori pentru a argumenta aşa-numitele “virtuţi deontice”, aşezînd în orizontul
“trebuie”-lui ca “interzis-permis”, “necesar”, “legic”, precum: “dreptatea”, “corecti-
tudinea”, “responsabilitatea”, “recunoştinţa”, “onestitatea”, “respectul” etc89.
În contextul asumat, merită a valorifica – la modul general, dar şi cu aplicabi-
litate în cîmp profesional – contribuţia celui mai de seamă reprezentant al deontologis-
mului contemporan britanic, W.D.Ross. Acesta identifică şapte “datorii prima facie”, şi
le grupează astfel: 1.Datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare – a) datoria
fidelităţii, b) datoria reparaţiei morale, c) datoria gratitudinii; 2. Datorii către alţii care
nu se bazează pe actele noastre anterioare – a) datoria binefacerii, b) datoria de a nu
pricinui răul, c) datoria conformării la cerinţele dreptăţii; şi 3. Datorii către noi înşine –
88
Lawrence Kohlberg, Essays on Moral Development, vol.I, Harper and Rows Pubs, New York & San
Francisco, 1981.
89
Cf. E.J.Bond, Ethics and Human Well-Being. An Introduction to Moral Philosophy, Blackwell
Publishers Ltd., Oxford, 1996.
250
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
90
W.D.Ross, The Right and the Good, Indianapolis, IN: Hackett, 1988, pp.21-22.
91
Vladimir Jankélévitch, Paradoxul moralei, Ed.Echinox, Cluj-Napoca, 1997.
251
Carmen COZMA
92
cf. David McNaughton, Deontologismul, în vol. Filosofia morală britanică, ed. Alan Montefiore,
Valentin Mureşan, Ed.Alternative, Bucureşti, 1998, pp.228-229.
252
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
93
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. IRI, Bucureşti,
1995, p. 61.
94
Idem, p.79.
95
Idem, p.111.
96
Idem, p.231.
97
Idem, p.238.
253
Carmen COZMA
Imperativele morale sînt ale unei raţiuni a cărei esenţă se defineşte prin aspiraţia la
libertate şi universalitate umană.
Datoria îşi are sursa numai în “lumea noumenală”, a “lucrului în sine”; ea
comandă în chip absolut, independent de orice considerent afectiv sau utilitar. Datoria
este “necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”. Moralitatea este
modul acţiunii din datorie, “adică din respect pentru lege; /.../ adică numai de dragul
legii”99. Singurul sentiment pe care îl admite Im.Kant, în etica sa, este sentimentul de
respect. Acesta reprezintă unicul sentiment care nu este provocat de impresii morale; el
este mijlocul cu care legea morală determină voinţa; respectul este mobil al acţiunilor
morale. Ca “sentiment moral /…/, este produs exclusiv de raţiune”. Subliniază autorul
“eticii datoriei”: “Respectul se referă totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri.
/.../ Respectul este un tribut pe care nu-l putem refuza meritului, fie că vrem, fie că nu;
dacă putem eventual să-l împiedicăm de a se exterioriza, nu putem împiedica totuşi să-l
resimţim interior. /.../ Respectul pentru legea morală este deci singurul şi în acelaşi timp
necontestatul mobil moral, tot aşa precum şi acest sentiment nu este îndreptat asupra
nici unui obiect decît exclusiv din principiul acestei legi”100.
98
Idem, pp.116, 263.
99
Idem, pp.211; 64.
100
Idem, pp.106;107;108.
254
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
101
Idem, pp.114; 115.
102
Idem, pp.115-116.
103
Idem, pp.184-185.
104
Idem, p.186.
255
Carmen COZMA
Fără îndoială, este merituoriu efortul lui Immanuel Kant de a reliefa, în ultimă
instanţă, ideea demnităţii omului. Omul, “fiinţă raţională”, şi astfel “legislatoare” prin
“libertatea voinţei”, care acţionează din datorie într-un “imperiu al scopurilor”; ea însăşi
scop în sine. Omul – scrie autorul Criticii raţiunii practice –, acea fiinţă “care nu ascultă
de altă lege decît de aceea pe care şi-o dă în acelaşi timp ea însăşi”105.
Etica filosofului din Königsberg este o etică întru demnitatea omului – valoare
intrinsecă, al cărei principiu este autonomia, respectiv libertatea voinţei, “adică
proprietatea voinţei de a-şi fi sie însăşi lege. /…/ Dar aceasta este tocmai formula
imperativului categoric şi principiul moralităţii: astfel o voinţă liberă şi o voinţă supusă
legilor morale este unul şi acelaşi lucru”106. Concepţia lui Immanuel Kant poate fi
interpretată, şi ea, în sensul mutaţiei petrecute în etica modernă – de la referenţialul
“bine”, la “drept” / “just” / “corect”. Semnificaţia imperativă a comandamentelor etice
ar exprima o “datorie” ce nu depinde nici de scopuri şi preferinţe subiective, nici de
scopul, pentru individ, absolut al unei vieţi bune, reuşite. “Ceea ce “trebuie” moral a
face (soll), sau ceea ce “trebuie” necesar a face (muss), are aici mai curînd sensul că este
just şi, deci, că este o datorie de a acţiona astfel”, observă Habermas107.
Im.Kant a explicat punctul de vedere moral prin legea morală pe care subiectul
şi-o poate da în baza autonomiei – a capacităţii voinţei libere ce se constituie prin
discernămîntul moral; omul ghidîndu-se în acţiunea sa doar după judecata sa morală.
Dar, pretinzînd pentru “raţiunea practică” autoritatea superioară a unei lumi inteligibile,
el a dezvoltat o întemeiere-aplicaţie deductivă a maximelor dintr-un principiu abstract –
fundamentarea acţiunii morale sub un imperativ general –, dincolo de orice deter-
minare empirică, de situaţiile singulare.
Vulnerabilitatea teoriilor morale de tip kantian – de unde şi obiecţiile la adresa
lor – ţine de: accentuarea tocmai a importanţei datoriei ca fenomen moral fundamental –
ce duce la separaţia abstractă dintre “just” şi “bine”, dintre “trebuinţă” şi “înclinaţie”;
evidenţierea cognitivistă a judecăţii morale – considerîndu-se aspectul fundamentării,
dar nu şi al aplicării normelor; reliefarea formalistă a universalului în detrimentul
particularului – făcîndu-se abstracţie de o viaţă etică realizabilă, posibilă doar în forme
particulare (de viaţă). Propriu-zis, cade sub semnul întrebării “posibilitatea unei stricte
separări între formă şi conţinut, şi a unei conceptualizări independente”108.
Problema datoriei implică cunoaşterea a ceea ce “trebuie”; dar, mai ales, înţele-
gerea “trebuie”-lui, înţelegerea necesităţii, a valorii cerinţelor, a semnificaţiei şi
importanţei acestora pentru individ şi pentru societate; astfel, reuşindu-se asumarea a
ceea “ce trebuie făcut”, angajarea întru “punerea în act a datoriei”.
105
Idem, p.243.
106
Idem, p.255.
107
Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, ed.cit., p.101.
108
Ibidem, p.81.
256
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
257
Carmen COZMA
Fundamental în viaţa omului este principiul împlinirii datoriei, centrat pe norma: “Fă-
ţi datoria!”. Acest principiu trimite la capacitatea omului de cunoaştere a identităţii (o
identitate dialectică, ce înseamnă recunoaşterea a ceea ce este specific, a tensiunii dar
şi a armonizării în şi cu sine, precum şi cu semenii, cu lumea), la facultatea de a
dezvolta un dialog cu tot ceea ce-l înconjoară; deci, capacitatea de afirmare cu
răspundere, şi astfel, de asigurare a libertăţii sale şi de înţelegere a necesităţii.
Principiu ordonator în viaţa omului, principiul împlinirii datoriei se poate
traduce prin pătrunderea imperativului făptuirii propriei meniri, a “responsabilităţii” în
acord cu potenţialul personal (ţinînd de pregătire, aspiraţii, trebuinţe) în orizontul de
aşteptare şi de ofertă al societăţii. Fireşte, aceasta implică educaţie şi autoeducaţie, cu
precădere cultură morală, antrenînd ipostaze normative ce ajută la pătrunderea sensului
deplin, între care: principiul datoriei de a şti să trăim, principiul datoriei bucuriei vieţii,
principiul datoriei de a trăi cu sens, principiul datoriei ca poruncă şi îndemn la omenie;
pe scurt, principiul umanului, ca deschidere faţă de celălalt, recunoaştere a altuia,
dăruire către şi grijă pentru altul / alţii; respectiv, a avea conştiinţa participării la
umanitate.
După cum remarcă Mircea Eliade, datoria bucuriei vieţii – un principiu
important! – nu înseamnă nicidecum optimism primitiv, nu înseamnă numai sănătate şi
confort, ci implică întregul zbucium, suferinţa, agonia, disperarea, obstacolele,
crucificările, umilinţele pe care omul are a învăţa să le poată trece şi, abia prin
experimentarea lor, să dovedească seninătate, frumuseţe, caritate, capacitate de a dărui,
de a depăşi hotarele egoismului între care s-au născut durerea, singurătatea şi tristeţea.
Datoria bucuriei de a fi viu înseamnă a face din viaţă o victorie continuă contra morţii,
contra răului, contra întunericului. “A face din viaţa şi cunoaşterea ta o permanentă
bucurie în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi
deznădejdilor – iată o datorie cu adevărat virilă, o datorie a omului şi a omeniei din
258
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
tine”109. Astfel se petrece o creştere a umanului; în plan spiritual, întîi, dar cu urmări
semnificative în plan atitudinal-acţional.
Într-o asemenea viziune, omul datoriei morale este “omul aristocratic” din
Republica lui Platon – omul suveranităţii morale şi de cunoaştere, care se aşează în
armonie cu cetatea; este omul care se conduce după principiul de a urma “calea
superioară” / principiul respectării Legii, acel extraordinar principiu al iubirii
universale – potrivit moralei creştine –, care luminează întru datoria de a trăi cu sens.
109
Mircea Eliade, Justificarea bucuriei, în Oceanografie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 131.
110
cf. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om. Contribuţii la o critică a civilizaţiei puterii, Ed. Politică,
Bucureşti, 1983.
259
Carmen COZMA
260
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
studieze această artă să îi învăţ fără înţelegere scrisă şi fără plată; să împărtăşesc
preceptele generale, lecţiile prin grai viu şi tot restul doctrinei copiilor mei, copiilor
maestrului meu şi tuturor discipolilor care s-au înrolat şi au depus jurămînt să slujească
legea medicală şi nu alta. Voi dispune, după puterea şi după judecata mea ca regimul
dietetic să fie servit în folosul bolnavilor şi nu în dezavantajul sau spre răul lor. Şi nu
voi da, oricine mi-ar cere acest lucru, un drog ucigător şi nici nu voi lua iniţiativa ca să
sugerez vreodată aşa ceva. De asemenea, nu voi da niciodată unei femei un pesar
abortiv. Prin probitate şi prin castitate îmi voi menţine curată viaţa şi profesiunea mea.
Nu voi face incizia perineală la calculoşi, lăsînd această practică profesioniştilor. În
orice casă va trebui să intru, voi merge acolo numai spre binele bolnavilor evitînd orice
stricăciune voluntară sau act de corupere şi cu deosebire, orice raporturi venale, cu
femei sau bărbaţi, fie ei oameni liberi sau sclavi. Toate cele ce în decursul exerciţiului
sau în afara exerciţiului artei mele, aş putea vedea sau auzi, privind viaţa semenilor mei
şi care nu trebuie divulgate, le voi reţine pentru mine, socotind că toate acestea au
dreptul la cel mai deplin secret. Dacă voi îndeplini pînă la capăt acest jurămînt şi îl voi
onora tot timpul, să îmi fie permis să mă bucur de toate plăcerile vieţii şi ale artei, cinstit
fiind pentru totdeauna de către oameni. Dar dacă îl voi viola şi voi deveni sperjur, să mi
se întîmple tocmai contrariul.”
Textul acesta este înalt semnificativ pentru “datoriile” pe care medicul trebuie să le
onoreze, pentru “înţelepciunea” pe care el trebuie să o probeze în exercitarea profesiei,
în rezolvarea situaţiilor dilematice cu care se poate confrunta; mai ales, astăzi, datorită
progreselor ştiinţifico-tehnologice precum şi evoluţiei cadrului legislativ privind
“drepturile omului”. Pe de o parte, responsabilitatea faţă de dreptul natural la viaţă şi
sănătate al omului, de îngrijire; pe de altă parte, respectul absolut al persoanei umane, al
dreptului acesteia de a dispune de propriul corp, dreptul ei la integritate şi identitate, la
libertate şi demnitate – intrînd în sfera a ceea ce constituie bioetica în strădania de
conciliere a primordialităţii drepturilor persoanei cu nevoile comunităţii, în probleme
legate de viaţă, moarte, filiaţie.
Dinspre filosofia morală, elemente de valoare pentru susţinerea ideii de ghid
deontologic se desprind şi din opera unor autori moderni. În acest sens, am putea lua
aminte la “maximele” ce alcătuiesc “morala provizorie” conturată de către René
Descartes; avînd drept călăuză “bunul simţ sau raţiunea” care să ajute omul în a deosebi
“adevărul” de “fals”. Reguli de morală, aceste “maxime” sînt formulate în Discursul
asupra metodei ...:
“Cea dintîi /…/, să mă supun legilor şi obiceiurilor ţării mele, păstrînd cu stăruinţă
religia în care m-a hărăzit Dumnezeu /.../ şi să mă conduc în toate celelalte privinţe după
părerile cele mai cumpătate şi mai depărtate de exces, /.../ orice exces fiind de obicei
rău, /.../ să urmez părerile celor cu mai multă judecată, /.../ să mă potrivesc după cei cu
care voi avea să convieţuiesc, /.../ să iau seama la ceea ce fac decît la ceea ce spun. /…/
A doua mea maximă era de a fi cît mai nestrămutat şi mai hotărît cu putinţă în acţiunile
mele. /…/ A treia mea maximă era de a mă strădui întotdeauna să mă înving pe mine
însumi, mai degrabă decît soarta, şi de a-mi schimba mai curînd dorinţele decît ordinea
lumii. /…/ În sfîrşit, drept concluzie a acestei morale, m-am gîndit să trec în revistă
261
Carmen COZMA
Asemenea “sfaturi”, puse în practică, mai ales prin consecinţele pe care le au în timp, îşi
dovedesc din plin funcţia unor datorii pe care omul merită să le activeze, neîncetat, dacă
vrea într-adevăr să dea sens uman propriei sale fiinţări în această lume. Pliate pe
caracteristicile profesiei, pot fi valorificate ca repere în elaborarea standardelor,
responsabilităţilor şi regulilor ce constituie conţinuturile codurilor deontologice;
facilitînd înţelegerea “profesionalismului” ca principală datorie morală.
Şi, odată ce un asemenea demers are ca valoare-nucleu “munca”, sugestiv găsim
a fi un “decalog” elaborat de către Simion Mehedinţi (într-o lucrare apărută prima dată
în 1919) – de asemenea, ca suport orientativ în reglementarea deontologică a activităţii.
Sînt 10 îndemnuri-porunci, care îşi dovedesc perenitatea ca un veritabil cod al muncii şi
pentru omul contemporan; în ultimă instanţă, un “decalog” pentru o viaţă în libertate şi
demnitate, pentru progresul uman prin resursele activităţii creatoare:
“1.Munceşte în adevăr. 2.Repetă munca pînă ce ajunge deprindere şi caracter. 3.Adaugă
muncii iubirea. 4.Înalţă munca ta pînă la creaţie. 5.Munceşte pînă la uitarea de tine.
111
René Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea în a căuta adevărul în ştiinţe,
Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp.52-53, 54, 55, 56.
112
Holbach, Sistemul naturii, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp.609-611.
262
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
6.Munceşte pentru alţii. 7.Nu-ţi face ţie chip cioplit. 8.Nu crede că poţi să furi munca
altuia. 9.Nu risipi munca nimănui. 10.Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-
te cu gîndul la ceea ce-ai muncit şi mai ales la ceea ce-ţi rămîne de muncit, pentru a te
apropia de ideal şi a te îndruma spre marea armonie care stă dincolo de marginea vieţii
tale pămînteşti”113.
113
Simion Mehedinţi, Altă creştere – Şcoala muncii, ediţia a VII-a cu adăugiri, Ed.Cugetarea, Bucureşti.
1941.
114
Louis Fèvre, Le travail social. Théories et pratiques, Les Éditions de la Chronique Sociale, 1993,
p.175.
263
Carmen COZMA
1. Responsabilitatea
264
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
115
cf.Max Weber, Le Savant et le Politique, Presses Pocket, Paris, 1974.
116
Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Ed.Amarcord, Timişoara, 2000, p.24.
265
Carmen COZMA
înainte şi în timpul săvîrşirii unei acţiuni, dar, date fiind consecinţele ei negative, ajunge
la starea de responsabilitate în final / după săvîrşirea actului, manifestate sub formă de
autojudecare, părere de rău, autosancţionare.
Literatura de specialitate mai înregistrează, ca tipuri, “responsabilitatea
obiectivă” şi “responsabilitatea subiectivă” (binom ce funcţionează, de exemplu la Paul
Fauconnet, Jean Piaget); prima fiind explicată în legătură cu “sancţiunea” şi
“solidaritatea colectivă mecanică”, iar cea de a doua prin identificarea individualizării.
117
cf.Hans Jonas, Le principe Responsabilité, Éditions du Cerf, Paris, 1993.
118
Zygmunt Bauman, op.cit., p.271.
119
cf. Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, ed.cit., pp.31, 32.
266
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
120
cf. Emmanuel Levinas, Éthique et Infini, ed.cit.
121
cf. Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, ed.cit.
122
cf.Hans Jonas, op.cit.
123
Gilles Lipovetsky, op.cit., p.215.
124
Claude-Jean Bertrand, op.cit., p.168.
267
Carmen COZMA
2. Libertatea
125
Encyclopedia of Ethics, Lawrence C.Becker, editor, Garland Publishing, Inc., New York & London,
1992, volume II, p.1019.
126
Louis Fèvre, op.cit., p.174.
127
Claude-Jean Bertrand, op.cit., p.53.
128
cf. André Lalande, op. cit., p.558.
268
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
Libertatea este o stare opusă ignoranţei, mobilurilor accidentale sau superficiale; este
starea omului care realizează, în actele sale, natura sa autentică, prin raţiune şi
moralitate; este atributul omului care nu e sclav / prizonier / dependent de ceva străin
fiinţei sale.
Încercînd a preciza modalitatea libertăţii de care omul poate dispune, se distinge
libertatea spiritului, ca libertate absolută, trăită în intimitatea cea mai adîncă, pe care
nimeni nu o poate lua. (Singur, subiectul ei o poate avea sau pierde). Este acea libertate
interioară ce adevereşte ideea obsesivă a întregii proze fantastice, de pildă, a lui Mircea
Eliade, cum că: deşi condiţionaţi şi îngrădiţi din toate părţile, nu sîntem asemenea
şoarecilor prinşi în cursă… Dar, atare libertate nu este dată în structura condiţiei
noastre, ci trebuie să o descoperim şi să lucrăm continuu întru cucerirea ei.
129
James M.Buchanan, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, 1997, p.18.
130
cf. Petre Botezatu, Preludiul ideii de libertate morală, Ed.Junimea, Iaşi, 1976.
269
Carmen COZMA
131
John Stuart Mill, Despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.21.
270
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
3. Dreptatea
132
cf. Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991.
133
Adrian Miroiu, Introducere: Teorii contemporane ale dreptăţii sociale, în vol. Teorii ale dreptăţii
sociale, Ed.Alternative, 1996, p.10.
271
Carmen COZMA
134
André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, vol. I, Quadrige / P.U.F., Paris,
1993, p.295.
135
Charles U.Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Ed.Polirom, 2003, p.265.
272
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
noi nedreptăţiţi”; căci, dreptatea este însăşi “virtutea”, armonizînd sufletul în întregul
părţilor (raţională, înflăcărată şi apetentă), contribuind la echilibrul în relaţiile
individului cu semenii şi la buna funcţionare a cetăţii, odată ce ea “face cu putinţă ca
celelalte să ia fiinţă şi ca, odată apărute, să se păstreze, atîta vreme cît şi ea s-ar afla
acolo”136.
136
Platon, Criton, 49b; Gorgias, 527b; Republica, 433b.
137
Aristotel, Etica Nicomahică, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, Cartea a V-a.
138
John Rawls, Dreptatea ca echitate, în vol. Teorii ale dreptăţii, ed.cit., p.70.
139
cf. John Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1971.
140
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., p.40.
273
Carmen COZMA
141
Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.393, 394.
142
Brian Barry, Dreptatea în societate, în vol. Teorii ale dreptăţii, ed.cit., p.249.
274
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
specificat în termenii datoriilor pe care le impune. A avea un drept impune celorlalţi fie
o datorie pozitivă, fie una negativă”143. Spre exemplu: X are dreptul moral al libertăţii
de expresie. Atunci, ceilalţi au o datorie morală de a nu-l împiedica în a-şi exprima
opiniile. Sau: Dacă X are dreptul moral la asistenţă socială, atunci ceilalţi au datoria de
a-l ajuta în asigurarea acesteia. În primul caz, în act este o “datorie negativă”, iar în al
doilea o “datorie pozitivă”. Fireşte, nu toate drepturile morale impun în întregime
datorii “pozitive” ori “negative”; unele drepturi presupun o combinaţie a acestora. De
exemplu, “dreptul la viaţă” angajează, în funcţie de conjunctură, “datoria negativă” de a
nu se justifica omorul, dar şi “datoria pozitivă” de a salva o viaţă (cînd ameninţarea este
gravă, şi stă în puterea noastră să o facem).
Ca “universale” şi “specifice”, în expresie protectiv-negativă şi protectiv-
pozitivă, drepturile au justificare preponderent etică, funcţionînd în relaţiile dintre fiinţe
morale, autonome, în probleme de interes public şi/sau privat; cu extindere şi la “fiinţe
non-umane”, la mediul natural. În ansamblu, “drepturile sînt esenţiale pentru orice
discurs etic şi pentru construirea oricărui cod etic democratic”144. Astfel, se cuvine a
înţelege integrarea în documentele de acest gen a prevederilor de bază ale Declaraţiei
universale a drepturilor omului – “dreptul la viaţă”, “dreptul la participare politică”,
“drepturile libertăţii”, “drepturile de subzistenţă”145.
Corelate “datoriilor”, drepturile sînt fundament al “libertăţii” şi “responsabi-
lităţii” (umane şi profesionale). Dincolo de diversele configurări, drepturile omului –
“un nou fel de religie civilă şi laică a umanităţii”, “ultima figură a Absolutului, /…/
poate chiar ultima sa iluzie vitală şi credinţa sa”146 – se afirmă tot mai mult în termenii
unui pragmatism moral, asigurîndu-se persistenţa conţinutului datoriei (personale şi
sociale) ca vector dinamizator esenţial al progresului: acel echilibru dinamic, prin
“minimizarea răului” şi “maximizarea binelui”.
În acord cu un triptic propus de către Petre Botezatu, modularea pe “dreptul la
gîndire, dreptul la iubire, dreptul la acţiune”147 esenţializează notele definitorii
umanului la care trebuie a accede fiecare dintre noi, în contextul actual: dreptul la
meditaţie (la răgazul cuvenit meditaţiei) – şi, de ce nu, la filosofare; dreptul la echilibru,
la armonie cu şi în sine, cu semenii, cu lumea; dreptul la autonomie personală, la
demnitate, la “a fi o personalitate” angajată în aventura spiritului şi în acţiunea modelată
de reflecţia personală; pe scurt, dreptul şi datoria de “a avea caracter”, de a decide
143
Emmett Barcalow, Moral Philosophy.Theories and Issues, Wadsworth Publishing Company, Belmont,
1998.
144
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., p.45.
145
Declaraţia universală a drepturilor omului, articolele: 1- 4, 12, 13, 17 – 19, 23, 25, 26, în Principalele
instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol.I, Instrumente
universale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997, pp. 7-13.
146
Francis Farrugia, Archéologie du pacte social. Des fondements éthiques et sociopolitiques de la société
moderne, Harmattan, Paris, 1994, p.268.
147
Petre Botezatu, Interogaţii, Ed.Junimea, Iaşi, 1978, p.46. A se vedea şi Note de trecător, Ed.Junimea,
Iaşi, 1979.
275
Carmen COZMA
4. Utilitatea
148
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., pp.70-71.
276
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
149
apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), Introductory Readings in Ethics, Prentice-Hall, Inc.,
New Jersey, 1974, p.131.
150
Idem, pp.135-136.
151
John Stuart Mill, Utilitarianism, in Essential Works of John Stuart Mill, New York: Bantam, 1961,
p.194.
152
Ibidem, p.204.
277
Carmen COZMA
Asemenea contribuţii interesează prin faptul că încearcă a atrage atenţia asupra unui
aspect fundamental pentru eficienţa oricărei practici profesionale, evidenţiind
dimensiunea colectivă şi socială a utilităţii: de maximizare a satisfacţiei celui mai mare
număr de indivizi – lucru demn de luat în serios de către lucrătorii sociali sensibili la
circumscrierea morală a activităţii specifice – tocmai în ideea creşterii performanţei în
cîmp profesional.
Cu deosebire, utilitarismul acţional oferă elemente orientative profesioniştilor
implicaţi în domeniul socio-uman, prin reliefarea punctului de vedere moral considerînd
tocmai starea de bine a celorlalţi. Conform principiului utilitarismului acţional, o
acţiune este moralmente corectă / bună pentru un agent dacă şi numai dacă va produce
mai mult bine decît rău comparativ cu orice altă acţiune a sa. În efortul de a delibera
între ce ar trebui făcut şi ce nu ar trebui, raportîndu-ne la consecinţe în termeni de
“bine” şi “rău”, alături de utilitarismul acţional se mai disting două forme: utilitarismul
general – al cărui principiu enunţă că ceea ce este just / corect pentru o persoană trebuie
să fie asemenea pentru oricare alta, dacă nu există vreo diferenţă relevantă în natura sau
condiţiile lor – şi utilitarismul normativ – ce se axează pe reguli care trebuie justificate
de consecinţele acceptării sau conformării la ele; principiul pretinzînd că un act este
corect dacă şi numai dacă este în acord cu un set de reguli acceptate de fiecare într-o
societate, şi care ar duce la maximizarea valorii lui intrinseci.
Toate aceste tipuri de utilitarism – ce nu pot fi riguros delimitate (de-ar fi să
menţionăm doar exemplul lui J.St.Mill, căruia i se atribuie elemente definitorii atît
viziunii normative, cît şi celei acţionale) – se regăsesc în contemporaneitate; valoarea
etică a utilităţii înregistrînd un reviriment în cea de-a doua jumătate a sec. al XX-lea,
într-o manieră diferită de cea a doctrinei clasice, prin preocuparea vădită, acum, pentru
dimensiunea individuală a alegerii, a deciziei. Autorii contemporani pun în corespon-
denţă utilitatea cu preferinţele (ce ar reprezenta bunăstarea individului), într-un sens
specific: “aceste preferinţe nu trebuie să fie nici inconştiente, nici iraţionale, nici
contrare interesului nostru obiectiv, ci informate şi prudenţiale”154.
Dincolo de criticile aduse la adresa teoriei utilităţii – şi care se justifică dacă e
considerată o versiune radicală a acesteia –, apreciem că, modulată pe situaţii concrete,
valorificarea ei oferă certe oportunităţi întru optimizarea relaţiilor interpersonale şi
eficientizarea activităţii profesionale. A spori – iar nicidecum a diminua – starea-de-
bine (a individului şi a comunităţii), ca imperativ implicit doctrinei utilitariste (în orice
variantă) merită întreaga preţuire. De asemenea, luarea în calcul şi a “binelul comun”, a
“fericirii generale” – iar nu doar a bunăstării agentului individual, fără însă a o neglija
nici pe aceasta; respectiv, deschiderea către ceilalţi, “cît mai mulţi”!, reprezintă o notă
fundamentală, de moralizare în plan social, de întreţinere a simpatiei, încrederii,
153
apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), op. cit., pp.173-174.
154
cf. Catherine Audard, Utilitarismul, în vol. Filosofia morală britanică, Ed.cit., pp.201-202.
278
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
5. Solidaritatea
Tot mai frecvent utilizat în spaţiul moral, atît ca valoare cît şi ca principiu,
termenul de solidaritate – consacrat de ştiinţele juridice, dar preluat cu deosebire de
etică – exprimă, în chip esenţial, nu atît o “datorie”, cît “fundamentul unei datorii”157.
Ca “inseparabilitate a părţii de întreg”, dependenţa reciprocă a componentelor unui
ansamblu evidentă în raportarea individului la societate, solidaritatea este un fapt uman,
o valoare practică, comportînd “datorii” şi “responsabilităţi” (individuale şi colective).
155
Vladimir Soloviov, op.cit., p.314.
156
Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, Éditions Grasset et Fasquelle, 1991.
157
cf. André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, volume 2, Ed.cit., p.1006.
158
Idem, p.1007.
279
Carmen COZMA
159
Richard Rorty, Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri filosofice I, Ed.Univers, Bucureşti, 2000,
pp.94; 104.
160
Richard Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, Ed.ALL, Bucureşti, 1998, p.29.
161
cf.Alasdair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998.
280
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
162
C.G.Christians, M.Fackler, K.B.Rotzoll, K.B.McKee, Etica mass-media. Studii de caz, Ed.Polirom,
Iaşi, 2001, p.242.
163
cf. Louis Fèvre, op.cit., p.94.
164
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Ed.Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2000, p.291.
281
Carmen COZMA
165
Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.94.
166
cf.Harry J.Gensler, op.cit.
282
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
Normele morale contribuie la statornicirea unui acord de bază între agenţii morali cu
privire la ideile etice fundamentale, la relaţionarea acestora cu problemele existente
într-un anumit context, la ordonarea praxisului social. Caracterul de generalitate
implicat de preceptele morale se completează cu exigenţa adaptării la diversitatea
situaţiilor în care se găseşte omul. A acţiona în temeiul principiilor etice presupune un
angajament deplin, de responsabilitate, mulat pe „concretul aici-şi-acum”169.
Raportarea la principii şi reguli morale nu trebuie să fie într-o manieră rigidă –
ce ar duce la absurdităţi –, ci într-una dinamic-flexibilă; doar astfel productivă, de
adecvare la situaţii specifice ale vieţii (implicînd variabile de referinţă culturală, social-
istorică, individuală). Derivate din principii morale semnificative, regulile, pentru a-şi
atinge menirea – de a orienta opţiuni, decizii, acte –, nu trebuie scoase din context, ci
modelate funcţie de acesta; pretinzînd a se da prioritate celor mai rezonabile formulări
în cazuri particulare.
Normele sînt rod al negocierilor şi acordurilor liber consimţite la care indivizii
raţionali ajung în ideea armonizării scopurilor şi intereselor diverse, a statornicirii
înţelegerii, consensului social. Aplicarea normelor necesită concilierea între „indivi-
dual” şi „public”, adaptarea la situaţii concrete, fundamentarea pe valorile esenţiale ale
167
Bernard Williams, op.cit., ed.cit., pp.18, 20; 46.
168
Vasile Morar, op.cit., p.6.
169
cf.Gernot Böhme, Ethics in Context. The Art of Dealing with Serious Questions, Politz Press &
Blackwell Publishers Ltd., Cambridge/Oxford/Malden, 2001.
283
Carmen COZMA
Regula de aur apare în forma pozitivă, idealistă, de „a face bine celorlalţi” („Fă
celorlalţi ceea ce voieşti ca ei să-ţi facă ţie!”), ca şi în forma negativă, de „a nu
vătăma” („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”). De asemenea, poate fi exprimat din
perspectiva „datoriei” (de a te purta cu ceilalţi aşa cum ai vrea să se poarte ei cu tine),
ori a „dreptului” (de a fi tratat de ceilalţi numai în felul în care ei doresc a fi trataţi în
condiţii asemănătoare).
Relevanţa acestui principiu la nivel de societate transpare din faptul că
„drepturile sînt garantate atunci cînd fiecare persoană sau grup păzeşte pentru toţi
ceilalţi acele drepturi pe care şi le doreşte pentru sine”; în consecinţă, „o societate
dreaptă este aceea în care fiecare urmează regula de aur”.
O generalizare a regulii de aur este aşa-numita lege universală, care angajează
în plus grija pentru sine şi grija pentru viitor; suportînd extinderea şi în spaţiul
raportării morale a omului faţă de mediul natural, faţă de fiinţele non-umane.
170
Emmett Barcalow, op.cit., pp.21-24.
284
Etica şi deontologia Asistenţei Sociale
171
Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.36.
172
John Stuart Mill, Utilitarianism, Ed.cit., p.194.
285
Carmen COZMA