Revista Română de Bioetică, Vol. 10, Nr.

4, Octombrie-Decembrie 2012

MIGRAŢIA PERSONALULUI MEDICAL

ÎNTRE RESPONSABILITATE SOCIALĂ
ŞI DREPTUL LA LIBERĂ CIRCULAŢIE
Irina Cehan*, Cristina Teodorescu**
Rezumat
După aderarea României la Uniunea Europeană, fluxul migrator al medicilor în afara ţării a
luat amploare, consecinţele acestuia începând să se resimtă tot mai mult în sistemul sanitar
românesc. Relaţia între dreptul la liberă circulaţie şi responsabilitatea socială a medicilor care
pleacă în afara ţării în scop profesional suscită interes cu atât mai mult cu cât putem observa că
migraţia medicilor afectează însăşi accesul la serviciile de sănătate al pacientului şi, prin
urmare, dreptul la sănătate. Nu putem disocia problema răspunderii sociale a medicilor care
decid să emigreze de principii şi valori etice ca: echitate, libertate, justiţie socială. Uneori,
răspunderea socială presupune chiar neexercitarea unor drepturi sau angajarea exercitării lor
în anumite limite, tocmai pentru a nu afecta drepturile şi libertăţile egale ale celorlalte persoane
şi pentru a respecta principiul etic al facerii binelui. Jeremy Snyder (2009) vede chiar în aceste
limitări o obligaţie a persoanei şi nu o opţiune a acesteia de a renunţa la libertatea de circulaţie
pentru a-şi achita responsabilităţile faţă de comunitatea locală. Faptul că individul trăieşte într-
o colectivitate în care se împărtăşesc aceeaşi identitate şi cultură ce favorizează un liant între
indivizi, acest lucru duce la o datorie morală a fiecăruia dintre ei şi la responsabilitate socială.
Pornind de la această idee, responsabilitatea socială mai mare a personalului medical poate fi
explicată tocmai pe astfel de conexiuni şi pe starea de nevoie a celor ce trăiesc în ţara sursă, a
persoanelor vulnerabile care invocă un drept fundamental: dreptul la sănătate. În lucrarea de
faţă ne propunem să analizăm decizia personalului medical de a emigra din perspectiva
responsabilităţii sociale şi individuale. În acest sens, vom descrie cadrul general al fenomenului
migraţiei profesioniştilor din domeniul sănătăţii, precum şi consecinţele reale şi potenţiale ale
acestuia pentru ţările sursă, dar şi cele gazdă.

Cuvinte cheie: migraţie, personal medical, responsabilitate socială, dreptul la liberă circulaţie.

* cercetător postdoctoral, Centrul de Etică şi Politici de Sănătate, UMF „Gr.T.Popa” Iaşi, România, e-mail:
irine2000ro@yahoo.com
** cercetător postdoctoral, Centrul de Etică şi Politici de Sănătate, UMF „Gr.T.Popa” Iaşi, România, e-mail:
christina_teodorescu@yahoo.com

35
 Introducere
Fenomenul migraţiei personalului
medical în străinătate s-a intensificat în
contextul recentei aderări a României la
Uniunea Europeană. Acest fenomen a
atras atenţia specialiştilor din diverse
domenii de activitate, îndeosebi în
privinţa aspectelor legate de posibilele
efecte negative antrenate de plecarea
personalului medical din ţară, dar şi în
privinţa aspectelor morale implicate în
acest context. În cazul acestei categorii
socio-profesionale, responsabilitatea
socială este mult mai mare şi
fundamentată pe nevoia de sănătate a
persoanelor, argument susţinut şi de alţi
autori ca Dwyer şi Snyder. Dreptul la
sănătate este esenţial, iar această
categorie socio-profesională reprezintă
protectorii imediaţi ai acestui drept [1].
Garantarea dreptului fundamental la
sănătate este pusă însă sub semnul
întrebării pe măsură ce fluxul de migraţie
al cadrelor medicale creşte.
În lucrarea de faţă ne propunem să
analizăm decizia personalului medical de
a emigra din perspectiva responsabilităţii
sociale şi individuale. În acest sens, vom
descrie cadrul general al fenomenului
migraţiei profesioniştilor din domeniul
sănătăţii, precum şi consecinţele reale şi
potenţiale ale acestuia pentru ţările sursă,
dar şi cele gazdă. În continuare, vom
supune atenţiei dilemele etice apărute în
confruntarea dintre drepturile şi
responsabilitatea socială a cadrelor
medicale pentru ca, în final, să
evidenţiem o serie de soluţii ce ar putea
contribui la atenuarea conflictelor astfel
antrenate.
Contextul general
al migraţiei personalului medical
Creşterea nevoilor indivizilor şi a
standardelor în serviciile de sănătate a
36
condus la restructurarea / reformarea
sistemelor de sănătate atât în ţările
dezvoltate, cât şi în cele în curs de
dezvoltare. În acest context, dar şi în cel
al dreptului la liberă circulaţie, oferta de
locuri de muncă din statele avansate
economic devine tot mai interesantă
pentru profesioniştii din statele aflate în
curs de dezvoltare, unde condiţiile
salariale şi de lucru sunt inferioare.
Astfel, emigrarea a constituit o
soluţie rapidă pentru acoperirea
necesarului de personal medical în
anumite state din Organizaţia pentru
Cooperare Economică şi Dezvoltare
(OCED) care s-au confruntat sau se
confruntă cu lipsa forţei de muncă în
domeniul sanitar, după 2000. La nivel
mondial, principalele destinaţii ale
medicilor sunt: Noua Zeelendă, Irlanda,
Marea Britanie, Statele Unite ale
Americii, Australia [2].
Conform Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS), în 2006, la nivel
mondial exista un deficit mai mare de 4,3
milioane personal medical, ţările în curs
de dezvoltare fiind cele mai afectate. În
aceste condiţii este asociată frecvent lipsa
profesioniştilor în domeniul sănătăţii cu
fenomenul migraţiei, deşi rapoartele
OCED şi OMS evidenţiază şi alţi factori
care accentuează lipsa resursei umane în
domeniul sanitar, precum criza
economică mondială, pandemii, structuri
defectuoase ale sistemelor de sănătate
etc. Migraţia internaţională a forţei de
muncă din domeniul sanitar nu reprezintă
în sine o cauză a crizei globale a forţei de
muncă din sănătate, însă ea accentuează
această problemă în cazul unor ţări [3].
La nivel global, fenomenul migraţiei
poate reduce în unele ţări de destinaţie
inegalităţile în sănătate prin acoperirea
deficitului de cadre medicale, iar migraţia
internaţională a personalului medical din
ţări cu sisteme de sănătate ce au deja
lipsă de personal accentuează
inegalităţile globale în privinţa accesului
la servicii de sănătate a persoanelor [4].
Rapoartele OMS şi OCED au
evidenţiat principalele motive (factori
pull) ale migraţiei internaţionale a
medicilor: creşterea nivelului veniturilor,
accesul la noile tehnologii medicale,
posibilitatea de a oferi un viitor mai bun
copiilor. La acestea se adaugă alţi factori
specifici precum: specializarea crescută a
serviciilor de sănătate, îmbătrânirea
populaţiei în unele ţări, accesul sporit la
informaţie, îmbunătăţirea posibilităţilor
de transport.
Migraţia personalului medical din
ţările aflate în curs de dezvoltare spre
ţările dezvoltate a luat proporţii
considerabile în ultimele decenii şi
continuă să se intensifice, devenind o
adevărată problemă ce suscită dezbateri
între decidenţi şi specialişti. În vederea
soluţionării crizei de resursă umană în
special în ţările în care în domeniul
sanitar procentul profesioniştilor emigraţi
depăşeşte 10 % [5], se apreciază că
trebuie luate măsuri pentru compensarea
pierderii resurselor şi a investiţiilor.
Medicii lasă adesea în urmă un sistem de
sănătate de cele mai multe ori
disfuncţional, caracterizat prin finanţare
inadecvată, tehnologie inferioară, lipsă de
infrastructură, insuficientă capacitate de
training, deficit de lungă durată de
personal sanitar sau medii sociale unde
există epidemii, război şi instabilitate
politică [6].
Intensificarea, în ultimele decenii, a
fenomenului migraţiei internaţionale a
medicilor (în special spre ţările OCED), a
atras atenţia specialiştilor pentru a
analiza cauzele deficitului de personal
medical la nivel mondial şi a studia
fenomenul migraţiei medicilor în scopul
cunoaşterii acestor fluxuri, precum şi a
cauzelor şi consecinţelor lor.
37
Consecinţe ale migraţiei
personalului medical
pentru ţările sursă vs. ţările gazdă
În general, migraţia internaţională are
consecinţe pozitive pentru ţările de
destinaţie, dar negative pentru ţările
sursă. Analiştii din domeniul socio-
economic au evidenţiat că migraţia
personalului din domeniul sănătăţii poate
avea efecte negative în special în ţările în
curs de dezvoltare - adesea ţările sursă,
dar şi asupra funcţionării sistemelor de
sănătate din ţările dezvoltate - adesea
ţările gazdă.
Consecinţele negative din ţările în
curs de dezvoltare constau în primul rând
în pierderile investiţiilor (în educaţie şi
formare) şi ale capitalului uman din
domeniul sănătăţii, subminarea calităţii şi
accesului la servicii de sănătate, moralul
scăzut al cadrelor medicale rămase [7],
sistemul sanitar confruntându-se cu
adevărate probleme pentru asigurarea
îngrijirii sănătăţii pentru populaţia în
nevoie, adesea foarte săracă. În plus,
guvernele din aceste ţări sunt obligate să
investească mai mult în resursa umană
pentru a obţine forţă de muncă
suplimentară în acest sector de activitate.
Din perspectiva ţărilor gazdă, care
sunt în general societăţi prospere,
consecinţele negative ale migraţiei
medicilor se referă la ocuparea
posturilor de către medicii străini
împiedicând astfel accesul pe piaţa
muncii a studenţilor/rezidenţilor din acea
ţară, ceea ce constituie un conflict direct
în cadrul sistemului economic naţional.
Păstrarea şi dezvoltarea resursei
umane reprezintă indicatori de
performanţă ai oricărei organizaţii. În
domeniul sanitar, fluctuaţiile de personal
vor afecta accesul la serviciile de
îngrijire, cât şi calitatea îngrijirii
medicale - consecinţe resimţite de către
pacienţi în calitate de beneficiari ai
sistemului. La momentul actual, există
puţine studii privind efectele
fluctuaţiei/plecării personalului asupra
performanţei organizaţionale, cu atât mai
mult în domeniul medical [8].
Principalele costuri ale plecării
personalului sunt: a) pierderea
personalului cu experienţă, b)
constrângeri privind calitatea serviciilor,
c) costuri de separare, d) costuri de
înlocuire temporară a personalului plecat,
e) costuri de recrutare, training şi
integrare a noilor angajaţi. Dintre
beneficiile organizaţiilor din care pleacă
personal se pot enumera: a)
„împrospătarea” forţei de muncă, b)
posibilităţile de progres în carieră, c)
creşterea flexibilităţii organizaţionale, d)
oportunităţi pentru reducerea costurilor,
e) reducerea comportamentelor „de
retragere” (absenteismul).
În analizele cost-beneficiu privind
fluctuaţia/pierderea personalului,
concluziile au fost că, în general,
costurile sunt semnificative comparativ
cu avantajele, dar acestea variază în
funcţie de angajator, de experienţa
angajatului şi a strategiilor de înlocuire
ale organizaţiei [8].
Emigrarea medicilor, spre deosebire
de alte categorii de profesionişti,
cauzează probleme directe şi imediate
asupra indivizilor. Efectele lipsei lor se
resimt în scăderea disponibilităţii şi
calităţii serviciilor de sănătate: mai
puţini medici pentru mai mulţi pacienţi
consultaţi, scurtarea timpului acordat
serviciilor către pacienţi, creşterea
costurilor îngrijirilor, creşterea ratei de
îmbolnăviri [9], favorizarea turismului
medical.
Totuşi, emigrarea personalului
medical poate avea şi efecte benefice
pentru ţara sursă, precum remitenţele ce
pot contribui semnificativ la creşterea
nivelului de trai a populaţiei din aceste
ţări. Astfel, pentru unele ţări (Filipine),
38
migraţia forţei de muncă a devenit o
strategie guvernamentală în vederea
dezvoltării economiei [10]. Efectele
pozitive se pot resimţi şi în privinţa
sistemului de sănătate. Unele dintre
acestea sunt crearea de noi locuri de
muncă sau combaterea problemei
şomajului medicilor, dacă există exces pe
anumite specializări. De asemenea,
medicii plecaţi să profeseze în străinătate
ajută la stabilirea contactelor de
colaborare între instituţii şi specialişti
din ţările dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare, ceea ce favorizează
dezvoltarea sistemului medical din ţările
defavorizate. La nivel individual,
experienţa lucrului în străinătate implică
dobândirea unor noi abilităţi şi
competenţe, ce pot fi valorizate ulterior
în ţara sursă. Astfel, întoarcerea
medicilor plecaţi pe o anumită perioadă
să profeseze în străinătate poate avea ca
efect aportul de experienţă de lucru în
domeniu în condiţii superioare, ce poate
favoriza investiţii în achiziţii de noi
tehnologii, schimbări în managementul
organizaţional, creşterea calităţii relaţiei
medic-pacient, precum şi favorizarea
dezvoltării mediului privat de servicii
medicale.
Avantajele pentru ţara sursă sunt mai
importante în cazul migraţiei temporare.
Întoarcerea cadrelor medicale permite
recuperarea investiţiilor pe care statul le-
a făcut în formarea lor şi în plus, se
adaugă câştigul de experienţă şi calificare
obţinute de resursa umană. Aceste
beneficii depind însă de permisivitatea
sistemului de a include forţa de muncă
întoarsă în străinătate şi de valorizare a
competenţelor acestei categorii de
profesionişti.
Personalul medical între drepturi
şi responsabilităţi
Punând în balanţă efectele pozitive şi
cele negative ale migraţiei personalului
medical, o serie de aspecte etice pot fi
dezbătute. Dintre acestea, vom aborda
dilema între asumarea responsabilităţii
sociale şi individuale pe de o parte şi
dreptul la liberă circulaţie al personalului
medical, pe de altă parte.
Dezvoltarea economică şi
deschiderile politice au făcut posibilă
mişcarea liberă a persoanelor în interiorul
graniţelor şi în afara lor, libertatea de
circulaţie fiind azi recunoscută ca unul
dintre drepturile fundamentale ale
omului. Declaraţia Universală a amploare, consecinţele acestuia începând
Drepturilor Omului, adoptată şi
proclamată de Adunarea Generală ONU
ca Rezoluţia 217 A (III) din 10
decembrie 1948 preciza la Articolul 13
următoarele: (1) Fiecare persoană are
dreptul la libera mişcare şi rezidenţă în
interiorul graniţelor fiecărui stat: şi (2)
Fiecare persoană are dreptul de a părăsi
orice ţară, inclusiv a sa proprie şi de a se
reîntoarce în ţara sa.
Dreptul la liberă circulaţie al
cetăţenilor români este garantat de
Constituţia României care reglementează
ambele aspecte care intră în conţinutul
dreptului la liberă circulaţie: libera
circulaţie pe teritoriul României şi libera
circulaţie în afara teritoriului [11]. Libera
circulaţie a persoanelor, conform
Acordului Unic European (1987)
reprezintă una din cele patru libertăţi
fundamentale ale Pieţei Interne alături de
libertatea de circulaţie a bunurilor,
serviciilor şi capitalurilor. Temelia
„pieţei comune” a fost stabilită în 1957,
când Tratatul de la Roma a creat
Comunitatea Economică Europeană
(CEE) - punct de plecare al politicii
esenţiale a UE pentru piaţa internă.
În domeniul circulaţiei forţei de
muncă, România a încheiat o serie de
acorduri cu statele membre UE şi a iniţiat
negocieri cu alte ţări în vederea încheierii
unor acorduri bilaterale. Prin aceste
39
instrumente juridice se realizează accesul
controlat şi protejat al lucrătorilor români
pe piaţa europeană a forţei de muncă.
Legislaţia naţională încearcă să
reglementeze situaţiile sociale în
continuă schimbare, în armonie cu
legislaţia comunitară în domeniu.
Directiva 2005/36/CE referitoare la
recunoaşterea calificărilor profesionale, a
facilitat migraţia personalului medical
românesc în spaţiul european. Astfel,
după aderarea României la UE, fluxul
migrator al medicilor în afara ţării a luat
să se resimtă tot mai mult în sistemul
sanitar românesc. Relaţia dintre dreptul la
liberă circulaţie şi responsabilitatea
socială a medicilor angajaţi în sistem care
decid să îşi părăsească ţara este de
actualitate, cu atât mai mult în contextul
în care migraţia medicilor afectează
însuşi accesul la serviciile de sănătate ale
pacientului [4].
Dreptul la sănătate este un drept
fundamental şi universal al omului,
Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi
Drepturilor Omului - UNESCO
subliniind şi ea importanţa sănătăţii şi a
accesului la sănătate întrucât „este
esenţială vieţii însăşi şi trebuie să fie
considerată un bun social şi uman” [12].
Pentru ca accesul fiecăruia la serviciile
de sănătate să asigure viabilitatea acestui
drept, un sistem de sănătate eficient este
vital, depinzând în mare parte de forţa de
muncă. Aceasta este o necesitate atât
pentru ţările sursă cât şi pentru ţările
gazdă, astfel că în contextul crizei
mondiale a forţei de muncă din domeniul
sanitar aceasta presupune ca între ţările
mai dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare să existe un dialog productiv
şi acţiuni coordonate care să compenseze
consecinţele unei asimetrii în migraţia
internaţională a personalului medical.
Statele, pe lângă obligaţia de a asigura
dreptul la sănătate în interiorul graniţelor
lor, sunt chemate să respecte acest drept
şi faţă de alte state, astfel că în abordarea
problematicii ce ţine de migraţia forţei de
muncă a personalului sanitar este
relavant principiul etic de a nu face rău.
Nu putem disocia problema
răspunderii sociale a medicilor care decid
să emigreze de principii şi valori etice
precum: echitate, libertate, justiţie socială
sau să o situăm înafara drepturilor
omului. Uneori, răspunderea socială
presupune chiar neexercitarea unor
drepturi sau angajarea exercitării lor în
anumite limite, tocmai pentru a nu afecta
drepturile şi libertăţile egale ale celorlalte
persoane şi pentru a respecta principiul
etic al facerii binelui. Jeremy Snyder
(2009) vede chiar în aceste limitări o
obligaţie, nu o opţiune a persoanei care
are anumite drepturi, de a renunţa la
libertatea de circulaţie pentru a-şi achita
obligaţiile faţă de comunitatea locală.
Faptul că individul trăieşte într-o
colectivitate care favorizează un liant
între indivizi, acest lucru duce la o
datorie morală a fiecăruia dintre ei şi la
responsabilitate socială [13]. Legătura
existentă între membrii unei colectivităţi
a fost evidenţiată şi de filosoful David
Miller, care caracteriza naţiunea drept „o
comunitate de oameni care împărtăşesc
aceeaşi identitate şi cultură publică” [14],
în baza căreia se naşte datoria morală
aparte, spre deosebire de datoria faţă de
cetăţenii altor naţiuni. Pornind de la
această idee, responsabilitatea socială
mai mare a personalului medical în
cadrul colectivităţii din care face parte,
poate fi explicată tocmai pe aceste
conexiuni şi pe starea de nevoie a celor
ce trăiesc în ţara sursă, a persoanelor
vulnerabile care invocă un drept
fundamental: dreptul la sănătate.
Jeremy Snyder [13] afirma faptul că
personalul medical din ţările sărace nu îşi
pierde dreptul la liberă circulaţie, deci
nimeni nu i-ar împiedica să migreze, dar
40
responsabilitatea socială faţă de cei de
lângă ei aflaţi în nevoie ar trebui să îi
determine să renunţe în a-şi exercita acest
drept. Practic, dreptul la liberă circulaţie
nefiind un drept absolut, comportă
anumite limitări ce ţin de conceptele
morale de dreptate, echitate,
responsabilitate.
James Dwyer susţinea că fenomenul
migraţiei personalului medical apare
firesc, ca urmare a exercitării drepturilor
sale şi ajută ţările bogate să îndeplinească
obligaţiile de dreptate socială, dar creând
în acelaşi probleme de dreptate socială în
ţările sursă. Pentru a rezolva aceste
probleme ar trebui să existe un echilibru
între nevoile sociale şi drepturile
individuale, cât şi o relaţie echilibrată
dreptate socială - justiţie internaţională
[5].
Putem observa astfel că
responsabilitatea socială comportă două
nivele: global şi individual. Primul
presupune raportul ţară sursă – ţară gazdă
şi implică politicile referitoare la
migraţie, acordurile interstatale,
recunoaşterea calificărilor, factorii
determinanţi pull şi push, iar cel de al
doilea se răsfrânge în plan intern fiind
vorba de internalizarea unor valori,
principii morale, opţiunea de a exercita
sau nu anumite drepturi şi limitele acestei
exercitări cu respectarea principiului etic
de a nu face rău.
Justin List susţinea că ţările gazdă nu
se pot folosi şi invoca dreptul la liberă
circulaţie pe care îl are personalul
medical migrant din ţara sursă pentru a
minimaliza inegalităţile pe care le produc
la nivel global [15]. Din această
afirmaţie rezultă că uneori binele unei
naţiuni poate funcţiona în defavoarea
alteia creându-se anumite dezechilibre,
chiar susţinute de exercitarea legală şi
recunoscută internaţional a unor drepturi
precum: dreptul la libertatea de mişcare,
de stabilire a rezidenţei şi dreptul la
sănătate. Încurajând fenomenul de
migraţie, ţările gazdă ar putea încălca
principiul etic al facerii binelui, migranţii
având o datorie de responsabilitate
socială faţă de comunitatea de acasă.
Personalul medical migrant îşi exercită
autonomia atunci când acceptă ofertele
de muncă ale ţărilor bogate de destinaţie,
aici apărând un conflict etic între
principiul de a face bine şi cel al
autonomiei.
Există un principiu etic important şi
anume “caritatea începe de acasă” [16],
care presupune faptul de a investi
energiile proprii şi resursele la locul de
rezidenţă. Însă, pentru a obliga o
persoană să rămână în ţara de origine şi
să îndeplinească obligaţia morală de a
ajuta pe cei în nevoie, ar însemna ca
statul să limiteze libertatea de circulaţie a
personalului medical. Acest lucru ar
însemna crearea inegalităţii de şansă şi o
îngrădire a exercitării drepturilor. Mai
mult, din perspectivă etică, o persoană
care este cadru medical şi ar avea
capacitatea de a contribui în plan local ar
trebui să aibă limitări în privinţa
dreptului său la libertate de mişcare, ceea
ce este injust şi constituie o gândire
greşită [16].
Provocările etice apărute ca urmare a
emigrării personalului medical reclamă
totuşi un substrat mult mai profund şi o
analiză la un nivel organizaţional mai
înalt decât cel al agenţilor individuali
[17], având în vedere şi faptul că
modalitatea de acţiune a individului este
determinată şi constrânsă de o serie de
relaţii sociale.
Posibile soluţii
pentru atenuarea
conflictului
responsabilitate socială -
dreptul la liberă circulaţie
Relaţia dreptul la liberă circulaţie -
41
responsabilitatea socială este într-o
continuă dinamică, determinată practic
de nevoile în continuă schimbare şi de
libertatea de opţiune individuală. În acest
context, pentru a fi în acord cu principiile
eticii, ar trebui găsite soluţiile cele mai
bune pentru păstrarea echilibrului în
această relaţie, atât la nivel global (prin
accesarea conştientizării fenomenului
relaţional), cât şi la nivel individual (prin
interrelaţionarea internă a nevoilor,
drepturilor, sentimentului facerii de bine
în plan personal, dar şi faţă de ceilalţi).
Dreptul la emigrare este un drept al
omului. Pe de altă parte, în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (art. 29)
se precizează că „orice persoană are
îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece
numai în cadrul acesteia este posibilă
dezvoltarea liberă şi deplină a
personalităţii sale. În exercitarea
drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om
este supus doar îngrădirilor stabilite prin
lege în scopul de a asigura
recunoaşterea adecvată şi respectarea
drepturilor şi libertăţilor altora.” Altfel
spus, respectarea drepturilor individuale
presupune şi posibilitatea respectării
drepturilor celorlalţi membri ai
comunităţii. Din această perspectivă,
dreptul la emigrare al personalului
medical este pus în balanţă cu
responsabilitatea socială a acestei
categorii socio-profesionale. În
particular, responsabilitatea socială
presupune o datorie morală pentru
societatea care a investit în educarea şi
formarea cadrelor medicale care decid să
emigreze (cheltuieli pentru profesori,
instituţii, granturi de cercetare, stagii de
formare în clinici şi spitale, etc.),
investiţie suportată din contribuţia public.
Analiza principalelor motive ale
migraţiei personalului medical
evidenţiază contribuţia semnificativă pe
care climatul socio-economic şi politic
din ţara sursă îl are asupra deciziei de a
pleca pentru a profesa în alte ţări. De
asemenea, valorizarea medicilor în
societăţile occidentale, posibilităţile de
dezvoltare personală şi satisfacţia
performanţelor realizate în străinătate,
constituie factori care fundamentează
dorinţa de emigrare a profesioniştilor din
domeniul sănătăţii [18]. Din această
perspectivă rezultă că societăţii îi revine
un rol fundamental în asigurarea nevoilor
individuale şi în oferirea de oportunităţi
care să permită dezvoltarea personală şi
atingerea scopurilor în viaţă. Astfel,
guvernul trebuie să asigure condiţii
pentru exercitarea profesiei, iar sistemul
să fie permisiv pentru includerea pe piaţa
muncii a tinerilor absolvenţi de studii
medicale. În plus, politicile în domeniul
sanitar ar trebui să fie adaptate nevoilor
reale ale unei societăţi în continuă
schimbare, pentru a-şi putea proba
eficienţa şi, în cele din urmă, pentru a
reduce fluxul de plecări a cadrelor
medicale din ţară.
Una dintre soluţii ar fi ca ţările sursă
să solicite angajamente substanţiale de la
cei care sunt educaţi în calitate de
profesionişti în domeniul medical şi să
acorde o atenţie sporită şi resurse pentru
pregătirea acestora. În multe şcoli
medicale din ţările de origine studenţii
sunt influenţaţi de „aspiraţiile vestului”,
dar programele lor nu sunt în acord cu
tiparul local de boală şi cu nivelul de
tehnologie din ţările gazdă. Aceasta poate
duce la nemulţumiri în privinţa
oportunităţilor pe care studenţii le au în
ţările de origine şi a trainingului
neadecvat. La nivel global ar fi meritorie
cooperarea între ţările sursă şi ţările
gazdă, acestea din urmă sprijinind pe cele
dintâi să facă faţă fenomenului migraţiei,
precum şi desfăşurarea unor acţiuni
pentru încurajarea responsabilităţii
sociale a personalului medical pentru a
stinge fenomenul de „brain drain”.
42
Şi dreptul la sănătate este un drept
legal ca şi libera circulaţie, iar o obligaţie
a statului este să ofere o infrastructură
adecvată a sistemului medical care
implică şi o forţă de muncă pe măsură,
ceea ce indirect implică şi
responsabilităţile individuale a celor din
sistem [5].
Concluzii
Dreptul la liberă circulaţie în scop
profesional este garantat de legislaţia
naţională cât şi de cea internaţională, la
fel ca şi dreptul la sănătate şi, implicit,
accesul la serviciile medicale. Migraţia
profesioniştilor din domeniul sănătăţii
reprezintă un fenomen care nu poate fi
stopat şi care a luat amploare în ultimii
ani în ţara noastră.
Studiul de faţă, deşi nu epuizează
discuţiile legate de acest subiect, prin
aspectele analizate, contribuie la
îmbogăţirea perspectivei asupra migraţiei
personalului medical din România şi la
conştientizarea implicaţiilor etice ridicate
de acest fenomen . De asemenea, au fost
evidenţiate unele posibile soluţii care ar
putea diminua conflictele antrenate de
responsabilitatea socială mai mare a
personalului medical şi exercitarea
drepturilor personale, îndeosebi a
dreptului la liberă circulaţie. În acest
context, decidenţii deţin un rol cheie în
asigurarea condiţiilor favorabile
dezvoltării personale şi profesionale a
personalului medical în România, ce ar
putea diminua fluxul migratoriu actual şi
garanta dreptul persoanelor la sănătate.
Intrucât drepturile individuale nu sunt
absolute, ele comportând anumite limitări
prevăzute de lege, este necesară găsirea
unui echilibru între realizarea lor în plan
individual şi binele comunităţii din care
face parte profesionistul din domeniul
sanitar.
Bibliografie
[1]. Manea T. Migraţia medicilor români, o problemă de încredere? Revista Română de
Bioetică 2011; 9(3): 1-2
[2]. Dumont, J-C., Zurn, P., International Migration of Health Workers, Policy Brief,
Organisation for Economic Co-operation and Development, february, 2010
[3]. Dumont J-C., Zurn P. Immigrant Health Workers in OECD Countries in the Broader
Context of Highly Skilled Migration in International Migration Outlook: Sopemi 2007
Edition, p.163, disponibil la adresa: http://www.oecd.org/dataoecd/22/32/41515701.pdf
[4]. Mackintosh M. International migration and extreme health inequality: robust arguments
and institutions for international redistribution in health care. The economics of health
equity 2007: 151-173
[5]. Dwyer J. What's wrong with the global migration of health care professionals? Individual
rights and international justice. Hastings Center Report 2007; 37(5): 36-43
[6]. Stewart J., Clark D., Clark P.F. Migration and Recruitment of Healthcare Professionals:
Causes, Consequences and Policy Responses. Policy Brief 2007;7, disponibil pe adresa:
http://www.bpb.de/files/7Z9L93.pdf
[7]. Buchan J. How can the migration of health service professionals be managed so as to
reduce any negative effects on supply? World Health Organization 2008 and World Health
Organization, on behalf of the European Observatory on Health Systems and Policies,
disponibil la adresa: http://www.intlnursemigration.org/assets/pdfs/7_hsc08_epb_10.pdf
[8]. Buchan J. Reviewing the Benefits of Health Workforce Stability. Human Resources for
Health 2010; 8:29
[9]. Bohl D. The Ethics of Physician Migration and the Implications for the United States.
Consilience. The Journal of Sustainable Development 2009,
http://www.consiliencejournal.org/
[10]. Dal Poz, Gupta,Quain and Soucat, Handbook on Monitoring and Evaluation of Human
Resources for Health, World Health Organization 2009, disponibil la adresa:
http://whqlibdoc.who.int/publications/2009/9789241547703_eng.pdf
[11]. Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu E.S. The Romanian Constitution
review, remarks and explanations. Publishing House All Beck 2004
[12]. Vicol M-C. Dreptul la sănătate: de la vulnerabilitate la protecţie. Revista Română de
Bioetică 2010; 8(3): 3
[13]. Snyder J. Is Health Worker Migration a case of Poaching? The American Journal of
Bioethics 2009; 9(3): 3-5
[14]. Miller D. Distributing responsibilities. The journal of political philosophy 2001;9:453–471
[15]. List J. Justice and the Reversal of the Healthcare Worker ‘Brain-Drain’. The American
Journal of Bioethics 2009; 9(3): 1-2
[16]. Zivotovsky A., Zivotovsky N. Are Healthcare workers chained of their country of origin?
The American Journal of Bioethics 2009; 9(3): 16-18
[17]. Crozier G.K.D. Agency and responsibility in health care worker migration. The American
Journal of Bioethics 2009; 9(3): 8-9
[18]. Teodorescu, C., Migrația medicilor români: Un studiu calitativ asupra percepţiilor
medicilor care au profesat în străinătate. Sfera Politicii. 2012. vol. XIX. no. 12 (166): 176 -
183

43