Lit.

11_16 decembrie 2016_FOLCLORUL COPIILOR

PLAN ŞI SUPORT DE CURS

1. Obiectivele unităţii de învăţare (ale cursului)

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:

1.1. să definească conceptul de folclor al copiilor: origine, structură, finalităţi;

1.2. să realizeze distincţia dintre principalele categorii tipologice aparţinând

folclorului copiilor;

1.3. să evidenţieze principalele trăsături caracteristice ale literaturii propriu-

zise aparţinând folclorului copiilor;

1.4. să recunoască în texte funcţiile folclorului copiilor şi să exploateze

valorile transmiterii acestora în procesul didactic, prin relevarea căilor şi a
mijloacelor adecvate de apropiere a copilului de textul literar;

1.5. să stimuleze originalitatea şi creativitatea individuală şi de grup a

copiilor, prin exploatarea ludică a modelelor oferite de textele din folclorul
copiilor.

2. Folclorul copiilor
Planul de curs:

2.1. Folclorul copiilor. Introducere. Jocurile de copii

2.2. Folclorul copiilor. Origine, structură, finalităţi

2.3. Specii ale folclorului copiilor. Prezentare generală:

2.3.1. Cântecele-formule

2.3.2. Recitativele-numărători

2.3.3. Literatura propriu-zisă, aparţinând (asimilabilă) folclorului

copiilor:
2.3.3.1. Versurile cântate;
2.3.3.2. Versurile recitate;
2.3.3.3. Formulele cumulative;
2.3.3.4. Păcălelile (glumele);
2.3.3.5. Cimiliturile;
2.3.3.6. Frământările (frânturile) de limbă (sau jocurile de
cuvinte)
2.3.3.7. Vorbe „De-ale surzilor”*** (facultativ)
2.3.3.8. Vorbirea păsărească *** (facultativ)
3. Corpus de texte de referință, fișe feed-back, concluzii (fișe de activitate)

3.1. Corpus de texte de referință

3.2. Fişe de activitate_feed-back 1-3: recunoaşterea speciilor din folclorul

copiilor

3.3. Concluzii (fișe de activitate 4-7)

***
2. Folclorul copiilor
2.1. Folclorul copiilor. Introducere. Jocurile de copii

2.1.1. Jocurile de copii ca îndepliniri transformative ale eului şi manifestările lor în folclorul copiilor
În privinţa importanţei şi a rolului jocului în devenirea omului, s-au înregistrat în timp mai cu
seamă teorii evoluţionist-biologiste şi funcţionaliste. Primele explică jocul din punct de vedere
ontogenetic, prin raportare la diferite etape de creştere şi evoluţie naturală sau biologică a omului, iar cele
din urmă înţeleg jocul ca o satisfacere a anumitor nevoi individuale, ca o eliberare de energie, de supra-
sarcini afective sau ca un exerciţiu de recreere prin care ne debarasăm treptat de instincte agresive. Pe de
altă parte, diversele valorizări psiho-pedagogice ale teoriilor jocului au accentuat rolul instructiv-educativ
al jocului în ceea ce priveşte dezvoltarea umană la diferitele vârste ale educabilităţii. Indiferent însă de
domeniile sale de manifestare, jocul trebuie înţeles atât ca o activitate care – în principiu – binedispune,
cât şi ca un exerciţiu formativ-educativ cu un puternic rol identitar şi iniţiatic în maturizarea individului.
În esenţă, jocul transformă, reinterpretează şi reinventează realitatea. Ca atare, jocul presupune existenţa
jucătorilor, a unui set de reguli şi a unor strategii de desfăşurare. Altfel spus, asemenea poeziei, jocul are o
gramatică, un vocabular şi o semantică intenţională şi atenţională. Toate aceste caracteristici permit
distincţia dintre joc, ca activitate care există ca atare în interiorul unor limite convenite şi joacă, în
accepţiunea sa cea mai generală, de manifestare a libertăţii depline, fără constrângeri, convenţii sau
îngrădiri de vreun fel.
Cele mai cunoscute teorii culturale ale jocului (Huizinga, 1975, 2010; Caillois, 1997) se
completează reciproc, deşi fiecare aduce argumente în favoarea propriilor puncte de vedere. Astfel, în
argumentaţia sa, Johan Huizinga ia în considerare funcţia sacră a jocului şi consideră jocul o activitate
care, în opinia sa, se produce în afara vieţii de zi cu zi. Cu toate acestea, jocul a devenit în timp un
fenomen de cultură, un element important al vieţii spirituale a omului, care există şi se manifestă ca atare
în cele mai variate domenii: de la poezie şi artă, filosofie, ştiinţe pozitive, socio-umane sau filologice, la
drept, politică sau arte marţiale. Huizinga impunea dimensiunea raportării la timp ca una dintre regulile
fundamentale ale jocului. Spre deosebire de adult, pentru care, treptat, jocul îşi pierde din importanţă,
rămânând doar un atribut al timpului trecut, copilul se situează prin joc într-un prezent etern, ca durată a
îndeplinirii transformative, copilăria însăşi fiind prin excelenţă timpul unor continue actualizări ale
jocului. În aceeaşi ordine de idei, s-a făcut şi observaţia că, faţă de perspectiva adultului, optica infantilă
sau juvenilă păstrează, ca o valoare adăugată, permanenta sa dispoziţie de a se juca. Prin joc, copilul
câştigă putere şi încredere, exersează în moduri reale, dar şi simbolice, deţinerea controlului asupra lumii
naturale şi experimentează roluri noi, devenind mai matur şi dobândind comportamente din ce în ce mai
apropiate de acelea ale lumii adulţilor.
Roger Caillois accentuează mai cu seamă asupra conţinutului arbitrar al jocului, ceea ce s-ar
opune ipotezei privind sacralitatea fundamentală a jocului, la care se referea Huizinga. În joc nu există
tensiunea lăuntrică sacrului (decât, probabil, la originile sale ceremoniale), jocul place, odihneşte şi
destinde, este un prilej de manifestare a libertăţii absolute, el are aşadar mai cu seamă o existenţă profană.
Din perspectivă diacronică, Caillois ia totuşi în considerare o perspectivă triplă asupra înţelegerii naturii
evolutive a jocului: sacră (probabil, la origini), profană şi ludică (ulterior). Astfel, el ajunge să
sistematizeze jocurile în două mari categorii: paidia şi ludus, fiecare având câte două subtipuri de jocuri:
agon (jocurile de tip întreceri sportive), alea (jocurile de noroc), respectiv mimicry (jocurile bazate pe
imitaţie) şi ilinx (jocurile din parcurile de distracţii).
O perspectivă psihopedagogică inedită asupra jocului oferă savantul rus Lev Vâgotski. De fapt, el
priveşte jocul ca joacă şi evidenţiază rolul acesteia în dezvoltarea mentală a copilului. Jocul ca joacă
reprezintă pentru copilul mic realizarea imaginară a unor dorinţe nerealizabile încă. În stadiile timpurii ale
dezvoltării ontogenetice, joaca face astfel trecerea de la idee la acţiune, de la imaginar la real, de la
potenţial la actualizarea în act, marcând astfel etape de tranziţie în dezvoltarea psihomotorie a copilului.
Studiile româneşti despre jocurile de copii (Muşlea, 1970, 1972; Medan, 1980; Bârlea, 1983;
Evseev, 1994 ş.a.) relevă marele interes al cercetătorilor români care s-au preocupat de această latură a
folclorului literar, confirmând astfel valoarea documentară şi artistică a jocurilor de copii.
Folclorul copiilor poate fi o sursă de inspiraţie pentru literatura cultă, activitatea poetică născută
în sfera jocului caracterizându-se în principal prin funcţia ludică. Mulţi scriitori, unii dintre cei mai
valoroşi din literatura noastră, au apelat la jocurile specifice folclorului copiilor şi le-au transpus în
literatură, conferindu-le sensuri şi semnificaţii noi, originale.
Aşa după cum vom vedea în continuare, preluate ca atare sau prelucrate ca pretexte generatoare
de texte literare propriu-zise, jocurile de copii au devenit un motiv frecvent în poezia cultă. Farmecul
versurilor din jocul de copii, bogăţia aliteraţiilor, imaginile neobişnuite, structurile ritmice specifice au
fost adesea transpuse într-o literatură nu numai originală şi valoroasă, ci şi (mai ales) plină de prospeţime
şi savoare, atribute permanente ale jocului de copii. Limbajul jocului şi limbajul poetic sunt deopotrivă
simbolice, expresive. Atât jocul, cât şi poezia uzează de puterea expresivă a limbajului, favorizând aşa-
numitele îndepliniri transformative ale eului. Atât jocul, cât şi poezia se pot deschide relativ uşor
înţelegerii sau, dimpotrivă, ele pot fi criptice, necesitând anumite coduri interpretative pentru a fi
descifrate şi pentru a-şi dezvălui pe deplin sensurile.

2.1.2. Jocurile de copii în folclorul copiilor şi în poezia cultă

Nicolae Constantinescu (1986, 2006) consideră folclorul copiilor un domeniu literar-artistic cu
atestare universală, datorită foarte răspânditelor sale variante zonale. Folclorul copiilor are un mod
propriu de existenţă şi un statut diferenţiat de alte manifestări ale creaţiilor populare sau culte din care s-a
desprins. Folclorul copiilor aparţine unui tip de cultură „puternic semiotizată” (funcţia de semnificare), ale
cărei note caracteristice (tradiţionalitate, oralitate, variabilitate, anonimat) l-au făcut să evolueze ca o
formă specifică de creaţie sincretică, rezultantă a mai multor limbaje care interferează în moduri
particulare în manifestările sale concrete. Prin urmare, în folclorul copiilor, asumarea codului, a
legităţilor, a particularităţilor faptului literar folcloric izvorăşte din înseşi aceste moduri proprii de
existenţă şi de manifestare, formalizarea expresiei şi simbolismul conţinutului atingând toate nivelurile
creaţiei.
După Emilia Comişel (1970, 1982), folclorul copiilor include creaţiile artistice ale copiilor, având
„trăsături specifice de conţinut, structură compoziţională, funcţionalitate şi mod de manifestare”.
Folclorul copiilor aduce laolaltă atât creaţii străvechi, cât şi creaţii de dată mai recentă, improvizaţii,
lucrări spontane cu surse diverse, care se inspiră şi din folclorul altor popoare, ceea ce denotă caracterul
eterogen sau hibrid al acestui domeniu al creaţiei literare accesibile copiilor (Comişel, 1982: 7).
Jocurile de copii ocupă, aşadar, un loc important în domeniul folclorului copiilor. Ele reprezintă o
oglindă a copilăriei, care reflectă un mod de existenţă bazat pe bună-dispoziţie şi veselie. Protagoniştii
sunt în acelaşi timp performeri, receptori şi beneficiari ai acestor jocuri de mare complexitate sincretică.
Acestea constituie un capitol separat de acela al folclorului adulţilor, criteriul de diferenţiere fiind vârsta
performerilor, pusă în discuţie încă de către Bogdan Petriceicu Hasdeu, ideea fiind preluată şi de G. Dem.
Teodorescu. Potrivit vârstei practicanţilor, jocurile de copii îndeplinesc funcţionalităţi diverse. Se face
astfel diferenţa dintre jocul de copii propriu-zis şi obiceiurile rituale practicate de către copii, în cadrul
cărora se crede că puterea benefică a inocenţei infantile are darul de a atrage după sine îndepărtarea
răului, manifestarea binelui şi rezolvarea unor situaţii de criză, ca în cazul paparudei şi al caloianului, sau
are ca scop o urare eficace pentru bunăstarea gospodăriilor, aşa cum se întâmplă în colinde (colinda de
ceată de copii, colinda de fată, colinda de feciori, colinda la fereastră ş.a.). Există însă şi situaţia inversă,
a jocurilor practicate de adulţi în folosul copiilor, pentru a-i iniţia pe aceştia din urmă în cunoaşterea
lumii, pentru a le verifica atenţia sau isteţimea, ca în cazul cimiliturilor (al ghicitorilor), al numărătorilor
şi al formulelor sau al poveştilor cumulative. Într-un studiu de la începutul secolului trecut, Tudor Pamfile
(1909) clasifica jocurile de copii în jocuri propriu-zise, „sorţi” şi jocuri cu păcăleli şi „cântece de luare
în râs”. Devine evident că ceea ce este plasat în categoria jocurilor de copii prezintă trei aspecte
consubstanţiale: jocul ca joc (jocul de copii ca proces, ca desfăşurare propriu-zisă), componenta textuală
(limbajul verbal) şi componenta semiotică (sau semnificantă: estetică, artistică, ludică, normativă sau
comportamentală etc.) care însoţeşte şi dă sens jocurilor de copii.
Începuturile cercetării jocurilor de copii coincide cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, când apar primele culegeri cu descrieri sumare ale acestor jocuri, cu precizarea numelui jocurilor, cu
consemnarea textelor şi cu anumite referiri la locul, timpul, sexul ori vârsta jucătorilor. Este cazul lui
Petre Ispirescu, care, în cunoscutul său studiu Jucării şi jocuri de copii, dă primele informaţii despre
jocurile de copii, declarând că scopul lucrării a fost evitarea uitării jocurilor şi recuperarea acestora.
Alexandru Lambrior insistă de asemenea asupra valorii literare şi documentare (existenţiale) a jocurilor
care circulau mai ales în mediul rural, dar şi la oraş. În 1885, G. Dem. Teodorescu vorbea chiar despre
funcţia recuperatorie a jocurilor de copii, vechimea acestora fiind un argument invocat frecvent în
sprijinul latinităţii şi al continuităţii noastre în teritoriile locuite de români.
Prin tematica, structura şi puterea lor semnificantă, jocurile de copii reflectă pregnant universul
lumii şi al preocupărilor copiilor. Ele au fost create pentru a satisface nevoile culturale specifice copiilor,
fiind considerate de către Ovidiu Bârlea „specii infantile propriu-zise” (1983). Nicolae Constantinescu
oferă pentru jocurile de copii diverse criterii de clasificare (vârsta, sexul, numărul participanţilor, cadrul
spaţial şi temporal, recuzita şi repertoriul jocului etc.) care iau în considerare o serie de funcţii activabile
situaţional, între care funcţia de achiziţie şi de verificare a cunoştinţelor (cognitivă, informativă,
instructiv-educativă etc.), funcţia de iniţiere (prin supunerea la probe a abilităţilor fizice şi intelectuale ale
performerilor), funcţia ludică şi expresivă (crearea şi trăirea unor stări emoţionale în şi prin joc), funcţia
incantatorie (de respingere a răului şi de atragere a binelui) etc.
În studiile cercetătorilor români, jocurile de copii sunt tratate din mai multe perspective, dintre
care trei pot fi considerate mai importante, după cum urmează: (1) perspectiva social- funcţională; (2)
perspectiva mitico-ritualistă şi (3) perspectiva monografică.
Prima dintre acestea, perspectiva social-funcţională, este comună unui număr mare de cercetători
autohtoni: P. Ispirescu, Al. Lambrior, G.I. Pitiş, Gh. I. Neagu, I.C. Chiţimia, I. Muşlea, V. Medan, E.
Comişel, Ov. Bârlea şi N. Ştiucă. Aceştia împărtăşesc ideea comună conform căreia jocurile de copii
transpun şi transfigurează realitatea înconjurătoare. Copiii se inspiră din lumea reală şi imită viaţa
adulţilor. Creaţiile lor, încercări reuşite de adaptare la mediu, imită aspecte din viaţa socială, rezultatul
fiind un miniunivers clădit după modelul lumii adulţilor. Funcţional, jocurile de copii dezvoltă
îndemânarea şi inteligenţa, stimulează curajul, iniţiativa şi spiritul de responsabilitate. Din punct de
vedere funcţional, E. Comişel (1982) împarte jocurile de copii în cântece-formule (pentru elementele
naturii, animale, plante sau diverse obiecte), formule independente de jocul organizat, formule legate de
mişcare şi jocuri legate de evenimente din viaţa omului.
Perspectiva mitico-ritualistă se regăseşte la cercetători ca Al. Lambrior, I.C. Chiţimia, Gh.I.
Neagu, I. Muşlea şi I. Evseev. Al. Lambrior, spre exemplu, face o inedită legătură între cântecul de
leagăn, ca prim contact al copilului cu lumea, şi descântecele mamei, preluate ulterior de către copil şi
adaptate de către acesta la cerinţele lumii lui. De aceea, cântecele de leagăn, descântecele sau formulele
de incantaţie se regăsesc frecvent în jocurile de copii. I.C. Chiţimia recunoaşte în jocurile de copii
uimitoare tentative de activare a unor instanţe şi puteri supranaturale, a unor forţe capabile să determine
prin invocaţii acţiunea fenomenelor naturii. Gh.I. Neagu consideră jocurile de copii ecouri ale unei bogate
moşteniri spirituale din vremurile de demult, dar face o diferenţă între trecutul istoric şi trecutul jocului. I.
Muşlea observă de asemenea că, în jocurile de copii, supravieţuiesc amintiri identitare îndepărtate, ecouri
mitice, reminiscenţe pre-creştine ale unor străvechi obiceiuri şi credinţe şi că intervenţiile ludice ale
acestor mici actori-jucători sunt foarte asemănătoare cu acţiunile divinatorii ale descântătoarelor din
cultura noastră populară: în consecinţă, copiii improvizează în registrul superstiţios şi cred, la rândul lor,
în superstiţii. Astfel, I. Evseev ajunge să apropie jocul de magie, considerând că, pentru copii, jocul este o
comunicare nemijlocită cu invizibilul şi că aceasta face parte dintr-o viziune animistă a lumii, asimilabilă
gândirii magice.
La B.P. Hasdeu, T. Pamfile, V. Goian, M.G. şi V.M. Croitoru este identificabilă o perspectivă
monografică asupra jocurilor de copii. B.P. Hasdeu realizează de altfel întâiul studiu monografic în acest
domeniu, prin chestionarul „Ce fel de jocuri copilăreşti cu cuvinte privitoare la ele cunoaşte poporul de
acolo?”
Prima cercetare monografică a jocurilor de copii o face T. Pamfile în lucrarea Jocuri de copii
adunate din satul Ţepu, jud. Tecuci (1906), în care include peste 500 de jocuri şi alte manifestări ale
folclorului copiilor, văzute şi auzite de el însuşi în satul natal. Perspectiva monografică ia în considerare
aşadar implicaţiile economice, sociale şi psihologice ale zonei, condiţiile istorice, caracteristicile fonetice,
morfosintactice şi lexicale ale graiului local. Există, prin urmare, o unitate tematică şi o legătură de
conţinut între jocurile care circulă în zonă şi ocupaţiile locuitorilor din regiunile respective.
Perspectiva monografică pune în evidenţă natura duală a jocului care presupune textul poetic, dar
şi practica socială. Din acest punct de vedere, jocul de copii este în acelaşi timp cuvânt în context şi
acţiune simbolică, sens şi gest mitologic, un exerciţiu de memorare şi conservare a unor convenţii
lingvistice iniţiatice şi gestualitate ritualică, de unde concluzia că jocul se oferă performerului sau
ascultătorului şi din perspectiva unui simbolism complex, mizând în principal pe misterioasa forţă
incantatorie a cuvântului. De aceea, Al. Bogdan, Ov. Densuşianu, Ov. Bârlea, C. Brăiloiu, M. Foarţă, N.
Ştiucă identifică în jocurile de copii un vocabular neobişnuit, o expresivitate, sonorităţi şi eufonii inedite,
o bogăţie de forme şi fantezii verbale dintre cele mai complexe şi adesea enigmatice. Textele jocurilor de
copii au o rară plasticitate morfo-lingvistică, sonorităţi adesea irezistibile, asocieri de cuvinte şi invenţii
lexicale insolite. Toate acestea fac jocul comparabil cu poezia, permiţând relevarea unor asemănări între
aceste două domenii. Creaţia poetică este, la rându-i, un joc care constă în găsirea cuvintelor potrivite, a
rimelor, a asonanţelor, în împărţirea metrică şi ritmică a discursului, în construcţia artistică a frazelor, în
disimularea înţelesurilor. De altfel, J. Huizinga considera poezia un „joc sacru”, apreciind că activitatea
poetică este „născută în sfera jocului”. Poezia şi jocul aduc deopotrivă cu sine plăcere gratuită, încântare,
destindere şi trăire extatică, deoarece atât poezia, cât şi jocul au în comun un limbaj simbolic expresiv,
foarte diferit de formele uzuale ale comunicării, o fascinantă putere de sugestie, toate acestea
demonstrând capacitatea comună a copiilor şi a poeţilor de a transpune şi de a concura în plan ficţional
realitatea exterioară. Din joc trece în poezie o bogată recuzită a amestecului dintre regnuri şi stări ale
existenţei: plante şi aştri cereşti, vietăţi de toate felurile, gâze, fiinţe şi animale, entităţi reale şi
supranaturale etc.
Unele jocuri de copii au fost transpuse şi în poezia cultă, prin transferuri lirice cu semnificaţii noi,
originale, aşa cum pot fi întâlnite, spre exemplu, în creaţia unor poeţi ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, Gellu
Naum, Nina Cassian, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana sau Şerban Foarţă.
Poezia este pentru poeţi o activitate fundamentală, întocmai cum jocul este pentru copii activitatea de
bază pe care o practică. Jocul de copii se dovedeşte o sursă inepuizabilă pentru inspiraţia poetică, iar
poeţii, prin viziunea lor originală, nu doar îl transpun în literatură, ci îi conferă semnificaţii inedite. Jocul
de copii se dovedeşte astfel o importantă sursă de inspiraţie pentru poezia cultă, de vreme ce poeţi din
toate generaţiile literare, atraşi de inefabilul copilăresc, de joc şi joacă, au scos la iveală creaţii neîndoios
originale şi valoroase pentru toate vârstele, a se înţelege şi pentru copiii de toate vârstele.
La Tudor Arghezi se poate identifica o faţă dublă a jocului, un joc cu implicaţii filosofice şi
meditative, reperabil în poezii cum sunt De-a v-aţi ascuns..., Pui de găi... ori Sici, bei, unde jocul îşi
pierde din sensul original şi devine, pe rând, iniţiere în moarte şi meditaţie pe tema sorţii schimbătoare, a
destinului şi a şansei existenţiale. Jocul de copii este folosit de T. Arghezi ca pretext în dezvăluirea unei
realităţi inevitabile. Iniţial mijloace de relaxare, binecunoscute jocuri de copii ca „De-a v-aţi
ascunselea”, „De-a puia gaia” sau „De-a arşicele” capătă în lirica argheziană semnificaţii grave, fiind
motiv de meditaţie existenţială.
 Cealaltă faţă demiurgică a jocului arghezian coincide cu crearea unui mic univers ludic, populat
de vieţuitoare comune jocului de copii: vrăbii, rândunele, arici, melci, brotăcei, licurici, lăcuste,
albine,fluturi, câini şi pisici. Lirica argheziană păstrează astfel sensibilitatea şi gingăşia jocurilor de copii.
T. Arghezi preia în poezia lui şi formele structurale ale anumitor specii din jocul de copii, cum ar fi
cântecele sau recitativele-numărători, cimiliturile sau ghicitorile, formulele sau poveştile cumulative. Prin
ritmurile evocate, poezia argheziană păstrează şi sugerează cadenţele simbolice din jocurile cu palmele.
Mai mult, unele dintre subiectele frecvente în jocurile de copii sunt şcoala şi vacanţa, valorificate de un
poet care recreează ca nimeni altul un nou univers al jocului, păstrând toate coordonatele sale ludice şi
iniţiatice fundamentale.
Ion Barbu se înscrie în acelaşi univers textual-tematic cu poemul După melci. Considerat de
Şerban Cioculescu „un admirabil poem ludic”, această creaţie sublimează poetic ideea de joacă. În joacă,
un copil „şui şi hoinar” cheamă la viaţă, într-un moment nepotrivit, un melc „nătâng”. Din teoria jocului,
I. Barbu păstrează elementele-cadru fundamentale: limita de timp şi spaţiu, grupul de copii de ambe sexe,
dorinţa de joacă, ideea că joaca este un refugiu, jucăria, nepotrivit identificabilă cu melcul. Din jocul de
copii, poetul preia întocmai chemarea „melc, melc, cotobelc”, care aici este un descântec înşelător. Ieşirea
din găoace înainte de vreme, încălcarea unei reguli de joc, aşadar, provoacă o tragedie. Moartea melcului
dovedeşte importanţa respectării regulilor incantatorii. Bocetul copilului la căpătâiul micii vieţuitoare
include recunoaşterea greşelii. Gestul final de „îngropare” a melcului copiază ritul funerar, fiind o dovadă
a maturizării copilului, care trăieşte astfel experienţa unui joc iniţiatic. I. Barbu transformă şi transferă
astfel un refren oarecare dintr-un joc de copii în planul unei meditaţii grave asupra sensurilor existenţei,
care pune faţă-n faţă jocul şi moartea.
Pentru Gellu Naum, cel mai important reprezentant român al suprarealismului, jocul se dovedeşte
un principiu normativ fundamental. Jocul are nevoie de libertate, libertatea de a visa şi de a inventa
lucruri noi, neobişnuite, de a construi lumi noi, ale căror graniţe să fie deschise oricăror provocări. Toate
aceste caracteristici sunt detectabile în poezia lui G. Naum. Limbajul poeziei suprarealiste îşi găseşte un
neaşteptat corespondent în „păsăreasca vorbirii copiilor”. Modalităţile de codificare din această vorbire
enigmatică se aseamănă cu clişeul şi formula din poezia suprarealistă. Poetica lui Gellu Naum se apropie
de simbolistica jocului prin limbajul care ajunge la o simbolistică atât de criptică, încât provoacă
paradoxul. Şi în joc, şi în poezia lui G. Naum avem de-a face cu pierderea semnificaţiei obişnuite a
cuvântului, cu încifrarea lui, care provoacă, prin imposibilitatea decodificării sale, tensiunea existenţială,
misterul, fiorul metafizic. Din lumea jocului, G. Naum preia unele obiecte de recuzită mitologică, ca, spre
exemplu, simbolul astral al cercului, care este încărcat de semnificaţiile solare ale germinaţiei şi ale
devenirii, prin asociere cu străvechi mituri cosmogonice. Poetul le este însă cunoscut copiilor mai ales
pentru Cărţile cu Apolodor, în care celebrul pinguin, asemenea protagoniştilor din jocurile de copii,
pleacă în căutarea familiei, înfruntând tot felul de obstacole, jucându-se pe uscat, pe mare şi în aer,
copilărindu-se la modul absolut.
Lirica Ninei Cassian poate fi de asemenea invocată în această sferă de discuţie, cu basmul în
versuri Nică fără frică, dar şi cu poemele în „limba spargă” (o licenţă poetică a autoarei) din Loto-poeme
şi Jocuri de vacanţă. Nică, eroul-copil care-şi salvează ţara de tirania lui Namilă-împărat, pleacă într-o
călătoria de iniţiere, ajutat de un toiag şi de o gâză care se va transforma în calul năzdrăvan Pestriţu. Nică
este supus încă de la început la proba unei ghicitori a cărei dezlegare o găseşte. Jocurile de copii „ Eşti o
floare, eşti un crin” şi „Sus în vîrful muntelui” apar transfigurate în textul basmului. Finalul basmului
aduce eliberarea soarelui şi trimite la gestul simbolic pe care-l face copilul în jocul lui, atunci când recită
„Ieşi soare din închisoare”. Prin volumele Loto-poeme şi Jocuri de vacanţă, N. Cassian inventează
„limbă spargă”, care, în planul comunicării simbolice, îşi poate găsi un corespondent în recitativele-
numărători sau în formulele cumulative. Universul poeziei sale e populat cu aceleaşi vieţuitore din
universul jocului de copii: greieri, omizi, căţei, pisici, girafe, fetiţe curajoase şi „prieteni de şotron”.
Dintre structurile specifice jocului de copii, poeta îşi manifestă preferinţa pentru recitativele-numărători.
La Nichita Stănescu, apropierea de joc se face prin trăirea lirică a stării de bucurie şi a senzaţiei
de vertij pe care ţi le dă experienţa jocului. Lumea poetului se aseamănă cu lumea jocurilor de copii, în
măsura în care artistul transpune în mecanismele creaţiei poetice atitudinea copilului în timpul jocului.
Pentru copii, jocul este libertate, iar N. Stănescu resimte poezia tot ca o eliberare de contingent, de
constrângerile realităţii imediate. Pentru că trăsătura permanentă a gestului poetic stănescian este
copilărirea, spiritul ludic, poetul preia din joc angajarea de experienţe duse până la limita gratuităţii. Este
vorba, înainte de toate, de atitudinea pe care o adoptă poetul în poezie, atitudine care o imită pe aceea a
copilului în joc şi care angajează libertatea, voia-bună şi plăcerea fără limite. De aceea, la N. Stănescu,
important este nu atât să identificăm prelucrarea unui joc anume sau preluarea anumitor tipare, şabloane
ori formule din jocurile de copii care l-au inspirat, cât în primul rând să recunoaştem afinităţile lirice cu
stările şi atitudinile specifice jocurilor de copii. În acest sens, atitudinea lirică de care poetul se
contaminează cel mai adesea este starea de euforie „trimbulindă” a jocului. Asemenea copilului în joc, N.
Stănescu inventează la rându-i o limbă a poeziei-joc, adică o „limbă poezească”, a cărei regulă de bază
este că nu trebuie să respecţi nicio regulă. Astfel poetul ajunge să-şi scrie propriile recitative-numărători şi
formule-cumulative.
În jocurile de copii există o galerie generoasă de personaje caracteristice. Marin Sorescu preia
bogăţia şi diversitatea acestor personaje tipice pentru jocurile de copii. El aduce în universul său literar
personaje la fel de diferite ca acelea din jocurile de copii, indiferent dacă figuraţia aleasă descinde din
lumea animalelor reale sau imaginare, din abecedar sau din mitologie, din cărţile de istorie sau de
geografie sau din cărţile de poveşti, din realitatea oamenilor obişnuiţi sau din propria-i biografie, ca în
Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti) sau Ocolul infinitului mic,
pornind de la nimic. În ciclul La Lilieci, spre exemplu, jocul preferat de poet este de tip mimicry, adică un
joc bazat pe imitaţia sau copierea realităţii, dar şi pe crearea unei realităţi noi, secunde, pornind de la
realităţile prime imitate. Toate personajele din jocurile de copii îşi găsesc în acest spaţiu liric un neaşteptat
corespondent. Toţi eroii acestei lumi poetice sunt surprinşi într-o continuă mişcare, câtă vreme în jocurile
de copii ei sunt mereu gata de plecare într-o călătorie aventuroasă: Ionel pleacă la moară, tata – la Galaţi,
Gheorghiţă – la vânătoare ş.a.m.d. Pe lângă eroii lirici cu ascendenţă în folclorul copiilor, M. Sorescu
valorifică şi structurile ludice ale unor cunoscute jocuri de copii, între care, spre exemplu, „Lupul şi oile”.
Volumele lui Cezar Baltag rescriu, la rândul lor, la scară generală, scenariile ludice ale unor jocuri
de copii, în care sunt redescoperite şi repuse în drepturi formulele din jocurile de copii. Poetul recurge din
plin în poezia sa la ritmurile, lexicul şi gratuitatea jocurilor de copii. C. Baltag preferă, la rându-i,
structura prozodică a numărătorilor (a recitativelor-numărători) şi a poveştilor (sau a formulelor)
cumulative şi preia din jocurile de copii – pentru „jocurile” sale poetice – funcţiile anumitor stări, obiecte
sau fiinţe magice cu o simbolistică aparte: ceaţa, roua, oglinda, şarpele, labirintul, fluturele sau broasca.
Poetul revalorifică, spre exemplu, complexitatea jocului „De-a baba-oarba”. La C. Baltag, Baba-oarba
participă la joc în rolul ascultătorului, dar o face dintr-o postură inedită, respectiv „cu pleopele deschise”.
În altă poezie, locul ştergarului este luat de ceaţă, iar jocul se joacă faţă-n faţă.
Ana Blandiana transpune în poezia ei jocuri propriu-zise, cum sunt jocul „De-a trasul cu arcul”
ori „De-a baba-oarba”. Trasul cu arcul are legătură cu un cult străvechi al soarelui, preluat, în timp, de
către copii, în jocurile lor. Cu acelaşi sens de ocrotitor al vremii bune apare recursul la jocul trasului cu
arcul şi în poezia Anei Blandiana. Jocul „De-a baba-oarba” apare însă jucat fără legătură la ochi, în faţa
oglinzii. Poeta valorifică şi structurile unor jocuri ritualice: paparuda, descântecele şi invocaţiile. De
asemenea, sunt identificabile în lirica poetei şi jocurile practicate de adulţi în folosul copiilor:
numărătorile, textele cumulative şi ghicitorile. Tot între preferinţele Anei Blandiana se înscrie şi jocul de
tip agon, jocul sportiv, jocul de dragul jocului, care include fair-playul, care bucură şi binedispune, fără o
finalitate declarată sau evidentă.
Cu toate că, din jocurile de copii, Şerban Foarţă transpune în lirica sa singulară anumite convenţii
ludice, poetul nu păstrează cu stricteţe schema acestor reguli, ceea ce devine evident dacă urmărim felul
în care poetul renunţă la rigorile convenţiei de dragul invenţiei. Este adevărat că vocabularul său poetic
suferă transformări care nu sunt străine jocurilor de copii, dar asemănările în această privinţă se opresc
aici. Transformările lui Şerban Foarţă sunt un joc combinatoriu unic, original, plin de energie fonică, rime
interioare, asonanţe şi aliteraţii sau versuri în holorimă care necesită o abilitate lingvistică desăvârşită.
Structurile incantatorii ale jocurilor de copii au reprezentat însă o tentaţie şi pentru acest poet unic. Poezii
ca Furnicartea şi Etchatera sunt, spre exemplu, adaptări moderne şi originale ale jocurilor „Hai la
groapa cu furnici”şi „Zăresc un prinţ călare”. Poezia Letrist, trist beletrist este construită şi ea pe un tipar
repetitiv, specific formulelor cumulative, incluzând de asemenea şi numeroase elemente-surpriză.

2.2. Folclorul copiilor. Origine, structură, finalităţi

Una dintre cele mai relevante investigaţii asupra folclorului copiilor este aceea întreprinsă de
către Emilia Comişel (1970: 180-190, 1982), pentru care folclorul infantil, parte integrantă a culturii
spirituale naţinale, se afirmă ca un gen aparte, cu un conţinut şi cu moduri de realizare artistică proprii.
Evoluând în timp, prin contribuţia diferitelor generaţii de interpreţi, folclorul copiilor, prin conţinutul şi
forma lui artistică, contribuie la cultivarea simţului estetic şi moral al copiilor (1970: 190).
În prima parte a acestei cercetări de referinţă, se apreciază că primele informaţii asupra
folclorului copiilor la români le deţinem începând din secolul al XVIII-lea (Comişel, 1970: 180).
Circulaţia pe largi arii geografice, în diferite ţări europene, a principalelor motive din folclorul
copiilor, precum şi anumite similitudini la nivelul unor trăsături ale conţinutului şi ale formei, precum şi
în structura intonaţională şi ritmică a limbii, reprezintă un fenomen care a fost frecvent semnalat ca
atestând deopotrivă vechimea şi vitalitatea folclorului copiilor, respectiv asemănările dintre literaturile
naţionale, pe anumite trepte istorice ale dezvoltării socio-umane, în accepţiunea acestora de etape ale
evoluţiei determinismului psiho-social.
Problematica acestui curs este organizată în două părţi distincte, în care, după precizarea
principalelor convenţii institutive şi constitutive sau istorice ale genului (I) (Comişel, 1970: 180-181),
sunt trecute în revistă, din perspectiva conjugată a originii, a structurii şi a principalelor finalităţi ale
genului, cele mai cunoscute specii ale folclorului copiilor (II), respectiv: 1. cântecele-formule, 2.
recitativele-numărători (formule de eliminare, „sorţi”) şi 3. literatura propriu-zisă, asimilabilă
folclorului copiilor, respectiv: a. versurile cântate (versurile care însoţesc dansul), b. versurile recitate
(versuri cu sau fără rimă care însoţesc jocurile cu desfăşurare complexă), c. formulele cumulative, d.
păcălelile, e. cimiliturile, f. frământările de limbă (Comişel, 1970: 181-190).
Folclorul copiilor constituie un gen de sine stătător care însoţeşte activităţile copiilor în toate
manifestările acestora, dezvoltându-se în timp în strânsă legătură cu jocurile lor şi cu educaţia pe care o
primesc în mediul familial, precum şi în diverse alte medii sociale şi instituţionale. Trăsăturile distinctive
ale genului rezultă din particularităţile de vârstă ale copilului, care determină anumite trăsături de conţinut
şi modul de realizare a jocurilor: „natura şi funcţia social-artistică a genului au necesitat o structură
literară-muzicală proprie, potrivit gradului de dezvoltare psihică a copilului. Particularităţile de
interpretare a versurilor – recitate într-un anumit ritm, cântate sau gesticulate în strânsă legătură cu jocul
- , cât şi tematica şi procedeele de creaţie artistică, cristalizate de-a lungul timpului în practica colectivă,
deosebesc acest gen de folclorul maturilor” (Comişel, 1970: 180). Melodiile pe care se cântă versurile au
la bază motive simple, celule generatoare care se îmbină liber şi care sunt deosebit de valoroase pentru
înţelegerea unuia dintre cele mai vechi straturi ale istoriei muzicii, mai cu seamă din perspectiva
sincretismului caracteristic folclorului copiilor.
Datorită funcţiilor sale multiple, folclorul copiilor are un conţinut complex şi eterogen, deoarece
cuprinde piese create în epoci diferite, dintre care unele sunt preluări din folclorul adulţilor. Cu toate
acestea, întrucât folclorul copilor este un fenomen viu, în continuă transformare, preluările din folclorul
adulţilor au suferit, în procesul de asimilare şi de adaptare, anumite transformări în conţinut şi în formă,
pentru a corespunde nevoilor de joc ale noilor interpreţi, precum şi noilor funcţii atribuite.
În cântecele şi scandările din folclorul copiilor se păstrează, aşadar, vestigii ale unei străvechi
culturi populare, constând într-o serie de obiceiuri şi de credinţe părăsite în timp de către adulţi, respectiv
forme lexicale şi morfologice vechi, diferite denumiri, precum şi nume ale unor personalităţi istorice etc.
Acest fond străvechi, peste care s-au suprapus elemente şi forme noi, oglindesc diferite epoci din istoria
românilor. Astfel, în Cântecul soarelui, unii cercetători văd reminiscenţe ale cultului solar şi ale
obiceiurilor geto-dacilor de a trage cu arcul pentru alungarea norilor: „ieşi, soare, din închisoare / Că e
mâine sărbătoare…”
Analizat sub aspectul creaţiei literare, acest gen al folclorului nostru se caracterizează prin
simplitate, muzicalitate şi plasticitate. Imaginile literare sunt luate din lumea animală şi florală, din viaţa
socială şi de familie sau dintr-o lume închipuită. Aceste imagini însă nu pot fi analizate în afara legăturii
lor organice, sincretice, cu elementele de expresie, respectiv cu ritmul şi cu interpretarea melodiilor care
însoţesc textele. Astfel, versurile sunt fie scandate, fie cântate, într-o ritmică intonaţională sau melodică
precisă, similară incantaţiilor – cântece de leagăn, descântece sau blesteme, spre exemplu – din folclorul
literar propriu-zis.
Astfel, versurile scandate de către copii se remarcă îndeosebi prin inventivitate, naivitate şi umor:
„Colo / sus la / primă / rie / Şade / un mă / gar şi / scrie / A – e / i / o / u / Pitu / lă - / te / tu...” ; “Horia /
Cloşca şi Cri / şan /Au gă / sit un / golo / gan.”
Versurile cântate se remarcă, la rândul lor, prin vitalitate, vioiciune, optimism şi exuberanţă.
Conţinutul lor complex este exprimat în epice, rareori lirice (jocuri şi numărători), cu preferinţă pentru
forma de dialog. Cu toate că textele lirice au o frecvenţă redusă, tiparele specifice genului generează, în
înţelegerea copilului, sensuri şi reprezentări noi, prin asocierea lor cu jocul şi prin încadrarea în formule
ritmice fixe. În acest sens, a mai fost semnalat şi faptul că aceste texte ilustrează adesea fenomenul de
contaminare cu folclorul adulţilor. Astfel, a fost semnalată larga răspândire în viaţa socială din trecut –
până pe la jumătatea secolului al XIX-lea – a unora dintre aceste jocuri şi numărători, ca mijloc de
distracţie a oamenilor maturi.
Între caracteristicile acestor structuri lirice menţionăm conservarea unor forme lexicale şi
morfologice vechi, cum ar fi denumirile unor numerale, forme arhaice ieşite ulterior din limba uzuală,
spre exemplu, articularea cu articol hotărât a unor numerale cardinale: “ unile, doile... unili,
doili...cingală...pengo-rengo...” . De asemenea, versurile copiilor cunosc o deosebită bogăţie de forme
arhaice, în ceea ce priveşte dimensiunile (versuri de două până la treisprezece silabe) şi structurile lor
interioare. Folclorul copiilor relevă, în acest sens, remarcabila capacitate de creaţie şi de invenţie
lingvistică a copiilor, pe baza unor procedee verbale arhaice. Dintre acestea fac parte: asocierea de
cuvinte fără sens, din necesităţi de rimă şi de ritm, tratarea fantezistă a cuvintelor (şi adesea a numelor
proprii), repetarea ultimelor silabe ale cuvântului (mămăruţă-ruţă, gărgăriţă-riţă), schimbarea consoanei
sau a silabei iniţiale (gârza-bârza, gărgăriţi-mărgăriţi, frigura-migura) ,îmbogăţirea unor cuvinte cu
ajutorul protezei unor consoane sau a unor silabe (ulcior-bulcior, aura-paraura, cuţite-răscuţite, buz-
cotobuz, barz-cotobarz, ochi-bazaochi) etc. Întrucât acelaşi cuvânt a suferit numeroase transformări în
procesul circulaţiei orale, analiza acestor versuri din punct de vedere lexical şi morfologic poate oferi date
importante pentru studiul limbii populare în perspectivă diacronică. De exemplu, cifra unu este întâlnită
sub forma: una, uni, unele, unca, unica, unune, unilica, unilichi, unili, onca etc., la care se adaugă
formula-pereche: uni-noni, eni-meni, onca-donca-tronca etc.
Ca procedee artistice, frecvente sunt invocaţiile, repetiţiile (termeni, sintagme sau versuri),
comparaţiile, dialogurile şi, mai ales, descrierile sub formă de povestiri simple, naive, respectiv folosirea
numelor şi a diminutivelor.
Creaţiile literare aparţinând folclorului copiilor cumulează o serie de caracteristici întâlnite într-o
serie de alte specii consacrate ale folclorului literar românesc, între care, cântecele de leagăn, descântecele
(lirica populară), proverbele, zicătorile sau ghicitorile (literatura aforistică şi enigmatică). Prin supleţea
versurilor, precum şi printr-o serie de procedee verbale de creare a cuvintelor (invenţia lingvistică),
folclorul copiilor se apropie de cântecul de leagăn şi de descântec. Similitudinile cu procedeele literare
specifice literaturii aforistice şi enigmatice constau în aceea că versurile din creaţiile aparţinând
folclorului copiilor au, adesea, un colorit propriu, uneori enigmatic, realizat prin îmbinarea întâmplătoare
şi capricioasă a realului cu elemente fantastice ori prin asocieri paradoxale între cuvinte aparent fără sens.

2.3. Specii ale folclorului copiilor. Prezentare generală

Luând în considerare criteriile conjugate ale originii, ale structurii şi ale finalităţii folclorului
copiilor (Comişel, 1970: 181-190, 1982), cele mai cunoscute specii ale folclorului copiilor sunt clasificate
în trei categorii importante: 1. cântecele-formule, 2. recitativele-numărători (formule de eliminare,
“sorţi”) şi 3. literatura propriu-zisă, asimilabilă folclorului copiilor, respectiv: a. versurile cântate
(versurile care însoţesc dansul), b. versurile recitate (versuri cu sau fără rimă care însoţesc jocurile cu
desfăşurare complexă), c. formulele cumulative, d. păcălelile, e. cimiliturile, f. frământările de limbă. Cu
toată diferenţa de tematică şi de conţinut dintre aceste categorii, procedeele stilistice utilizate sunt, în
general, comune.
2.3.1. Cântecele-formule sunt creaţii cu un fond şi cu funcţii străvechi, oglindind lupta omului
împotriva forţelor ostile ale naturii, pentru asigurarea sănătăţii şi a bunăstării.
Versurilor li se atribuia o forţă magică şi erau însoţite de anumite practici, caracteristice unei
străvechi culturi populare.Preluate de copii, în procesul complex de transmitere a tradiţiei, ele şi-au
pierdut treptat sensurile şi funcţiile originare, devenind auxiliare ale jocului. Din acest punct de vedere, în
aceste adevărate vestigii ale culturii noastre populare pot fi recunoscute două straturi constitutive, un
substrat iniţial şi un superstrat adăugat ulterior, prin diverse suprapuneri şi sedimentări ulterioare, ale
căror imagini şi elemente de expresie se întrepătrund. Procedeul artistic care poate fi recunoscut cel mai
frecvent în cântecele-formule este invocaţia. Recurenţe specifice:
 Invocarea unor realităţi sau a unor fenomene ale naturii: soarele, luna, stelele, ploaia etc.;
 Invocarea unor vietăţi şi a unor plante: fluture, furnică, gărgăriţă, barză, cioară, arici, curcan, şopârlă,
ţânţar, păpădie etc;
 Invocarea unor obiecte neînsufleţite: fluier, fum, titirez, flori de “mizilic”etc.;
 Invocarea unor instanţe, a unor entităţi sau a unor personaje fantastice, cu atribute pozitive sau
negative: aura-paraura, auraş-păcuraş, dracul, cotcodeţ, piticul etc.
 Invocarea unor boli personificate: frigura-migura, frigurile, furnica etc.
Copilul invocă luna nouă pentru a-i da sănătate şi bani, dar recurge la elemente realiste:
„Lună, lună nouă,/ Taie pâinea-n două/ Şi ne dă şi nouă,/ Ţie jumătate,/ Mie sănătate (...) Şi-o
corfă de ouă/ Şi-o litră de vin/Să ne veselim.”
Copilul cere soarelui, după caz, să strălucească ori să se ascundă în nori, fie ademenindu-l, fie
ameninţându-l:
„Luci, soare, luci,/ Că-ţi dă baba nuci/ Şi unchiaşul mere dulci” sau
„Ieşi, soare, din'chisoare/ Că te-aşteaptă-o fată mare/ Cu cercei de ghiocei,/ Cu salbă de nouă
lei;//Ieşi, soare, din'chisoare/ Căci te tai/ C-un mai,/ C-un pai,/ Cu sabia lui Mihai.”
În unele cântece-formule, în care sunt invocate entităţi supranaturale sau personaje fantastice, sunt
păstrate reminiscenţe din medicina populară empirică.
Invocaţiile din aceste cântece-formule îmbină atât elementele fantastice, cât şi elementele realiste,
caracteristice determinismului psiho-social din cultura populară:
„Auraş, păcuraş,/ Scoate-mi apa din urechi/ Că ţi-oi da parale vechi./ Scoate-mi-o din
amândouă/ Că ţi-oi da parale nouă”(...);
„Aura, paraura,/ Scoate-mi apa din butoi/ Că te soarbe un cotoi,/ Că te tai şi te omor/ Cu codiţă
de topor (...)Scoate-mi apa din urechi/ Că-ţi dau pită cu curechi(...)”;
„Frigura-migura/ Nu mu lua pe mine,/ Ia-l pe cel din gârlă (...)”.
Unele cântece-formule, având funcţie medicală curativă, fac aluzie la îmbrăcămintea ţăranului.
Este invocată, în acest sens, fie furnica, fie titirezul (Cântecul pentru titirez):
„Ieşi, furnică, din picior/ Că ţi-a murit un fecior/ Cu cămaşa de fuior,/ Cu guleru
pistricior(...)Care, care? ăl mai mic/ Cu cămaşa-n borangic”(...);
„Sfâr, sfâr, sfârâiac/ Cu minteanul de şîiac/ Şi pe soare, şi pe ploaie/ Cu căciula dintr-o oaie.”
Cântecul ariciului – însoţit de zgomote făcute cu obiecte de tablă – are la bază motivul căsătoriei
animalelor. Bogăţia rimelor interioare dă versurilor muzicalitate, vioiciune, dramatism şi umor:
„ – Arici, arici, pogonici,/ Ce-ai cătat pe aici?/ – Am cătat să mă-nsor/ Să iau fata lui Mosor/ Cu
cercei de ghiocei,/ Cu salbă de nouă lei./ Şi ia zestre nouă ţeste/ Şi-un ogar,/ după car.”
Cântecele pentru păsări sunt de origine mai nouă. Unele folosesc elemente onomatopeice:
„Ţiţindei, ţiţindei,/ Ieşiţi, copii, pe bordei”.
Aceleaşi imagini familiare copilului le întâlnim şi în Cântecul pentru curcan:
„Sâc că n-ai mărgele/ Roşii c-ale mele,/ Sâc că n-ai oprege,/ Cin' te mai alege?”
În Cântecul pentru fluier străbat ecouri ale unor epoci trecute:
„Fluierişcă-rişcă,/ Ieşi din titirişcă,/ Că vin turcii/ Şi-ţi mănâncă pruncii.”
 În alte cântece-formule, recunoaştem reminiscenţe ale unor obiceiuri şi practici populare:
„Păpădie, die,/ A murit Ilie/ Pe o scândură lată/ Şi-l boceşte-o fată(...)
Dă-i colac şi lumânare/ Şi pânză de sufletul ce-l are(...).
În concluzie, observăm că versurile din această specie oglindesc încrederea copilului în forţele
sale, în raporturile cu natura, relevând tendinţa de stăpânire, de dominare a acesteia.
Mai remarcăm, de asemenea, că procesul de transformare a elementelor tradiţionale este intens şi
general, noul pătrunzând pe diverse căi, între care: schimbarea vechilor funcţii ale cântecelor-formule
(care determină cele mai multe modificări), circulaţia motivelor de la o piesă şi de la o categorie la alta şi
adăugarea unor imagini noi.

2.3.2. Recitativele-numărători – grup de versuri recitate într-o ritmică precisă, în scopul de a se

alege, prin eliminare, copilul care va avea un anumit rol în joc – ocupă un rol important în folclorul
copiilor. Recitarea e însoţită de o anumită gesticulaţie. Şi în această specie se observă preocuparea
copilului de a folosi imagini din lumea înconjurătoare. Jocul se îmbină cu dorinţa de a învăţa prin imitare,
ceea ce îi conferă o deosebită valoare educativă. Prozodia este liberă sau este versificată. Indiferent de
tipul de prozodie folosit, versurile sunt structurate într-un tot unitar, printr-o formulă ritmică.
Recitativele-numărători au o largă răspândire socială şi geografică. Asemănarea lor cu cele ale
altor popoare reprezintă cazuri de împrumut sau de poligeneză. Elementele similare se referă atât la
motive, cât şi la procedeele de creaţie a imaginii poetice. Cu toate acestea, viaţa intensă a recitativelor,
libertatea interpreţilor de a le modifica după fantezia, educaţia şi gustul lor precum şi circulaţia lor orală
explică numărul impresionant de variante ale aceloraşi texte.
Recitativele-numărători se caracterizează, din punct de vedere textual-tematic, printr-o mare
varietate a reprezentărilor literare ale realităţii de referinţă, în imagini plastice vii, după cum urmează:
 Tema realităţii familiale:
„Una, două, trei,/ Baba la bordei/ Curăţă ardei/ Pentru moş Andrei.”
„Are tata patru boi/ Şi din patru vinde doi,/ Face rochie cu volan/ Şi i-o vinde lui Ghivan,/ Lui
Ghivan cu nasu roşu,/ Bată-l focu, mincinosu (...).”
 Tema lumii animale poate fi întâlnită în diferite ipostaze, imaginile din lumea animală (tema nunţii
animalelor, spre exemplu) apărând frecvent în forma unor descrieri naive:
„Vine raţa de la baltă/ Cu codiţa răsfirată/ Şi face de-un ouşor/ Şi i-l dă lui Nicuşor(...).”
„Şapte gâşte potcovite/ Au plecat să se mărite,/ Dar cocoşul cârâia/ Taci, taci, nevasta mea,/ Că
nici dracu nu te ia.”
 Tema împuşcării din greşeală, frecventă în folclorul adulţilor, este modificată şi adaptată la ritmica
specifică a numărătorilor:
„Tata m-a aflat/ Şi m-a împuşcat/ C-o puşcă de soc/ Care nu ia foc/ Decât face: poc!(...);
„Arde podul Mogoşoaiei/ Şi gazeta Moroşoaiei./ Las să arză, că nu-mi pasă/ Că Lencuţa nu-i
acasă/ Că s-a dus la vânătoare(...).
Unele dintre aceste recitative-numărători evocă realităţi istorice, cum se întâmplă în cazul unui text
care adaptează un cântec istoric despre moartea lui Iancu Moruzi:
„Toc, toc, toc, toroboc,/ În grădină arde foc./ Las să ardă că nu-mi pasă/ Că Gheorghiţă nu-i
acasă./ A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare./ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a-mpuşcat./ Tata
plânge, mama plânge,/ Logodiţa varsă sânge(...).
 Tema şcolii. Imaginile realiste din mediiul şcolar confirmă rolul acestor versuri ca un „auxiliar ludic
al studiului”:
„Enţi, benţi, treci la tablă./ Nu ştiu lecţia, domnişoară!/ Pentru ce n-ai învăţat?”;
„Unica, donica, trei surcele,/ Matematici, farmacele(...);
„Repetenta după uşe/ Bate toba la păpuşe(...).
 Recitativele cu tematică socială contaminează din punct de vedere textual-tematic cu unele aspecte
ale cântecelor-formule şi sunt, cel mai adesea, preluări din folclorul adulţilor, de unde unele
 contaminări cu recitativele cu tematică familială, respectiv unele elemente de satiră la adresa unor
categorii social-istorice:
„Paşte vaca mea/ Pe moşia ta”;
„Ne-a mânat boeru/ Să pisăm piperu./ Dar cu ce, cu ce, cu ce,/ Cu genunchile.”
„Ieşi, Mariţi, pân afară/ S-auzi copiii cum zbiară./ Las să zbiere, c-or tăcea/ Numai eu să am ce
bea(...);
„Un ţânţar milionar/ A plecat la potcovar(...)”;
„O şopârlă călătoare/ A-ntrebat pe servitoare/ Ce e azi şi ce e mâine./ Azi e ziua lu Ispas,/ Să
tăiem un câine gras,/ Să-i luăm unturile,/ Să ungem trăsurile,/ Să plimbăm cocoanele(...)”;
„Domnu dracu şi-a spart capu/ Şi s-a dus la farmacie/ Ca să cumpere-alifie(...)”;
„Una, două, trei pitici/ Arde moara Procovici./ Pompierii din Băneasa/ Au venit să stingă casa./
Pompierii din Bacău/ Au aprins-o şi mai rău.”
 Structuri şi efecte stilistice. Versurile recitativelor-numărători se pot grupa în mai multe categorii,
după procedeul de construcţie dominant:
- cea mai bogată categorie cuprinde versuri formate prin numărare de la 1 la 3, la 5 sau la 10,
păstrându-se numai începutul cifrei respective, la care se adaugă o terminaţie fixă:
„Unca, donca, trenca, panca, cinca, şonca, sinca...nonca, zenca...”;
„Unili, donili, tri, patronili, cinghili, minghili...”;
- uneori, fiecare cifră este însoţită de un cuvânt cu care rimează:
„Unu-donu, unele-dunele,/ Dole-ole/ Treile-undreile.../ Noole-oole/ Zecile-berbecile/
Răstoarnă copeicile”.
Cea mai bogată categorie de recitative-numărători cuprinde, aşadar, versuri formate prin
enumerare, de la unu la trei, la cinci sau la zece, uneori, la acestea se adaugă versuri cu un
conţinut naiv sau o scurtă naraţiune. De obicei, ultimul vers este o formulă imperativă, pentru
eliminarea copilului din grup:
„Şade barza pe cuibar/ Şi numără ouăle/ Câte unu, câte două/(...)/ Câte zece/ Ieşi berbece!;
„Unu, doi, trei, patru, cinci,/ Tata cumpără opinci,/ Mama cumpără secară,/ Dumneata să
ieşi afară!”
„Unui Malea,/ Două-i calea,/ Trei e rugu ciuturugu,/ Hai, du-te!”
- o altă categorie se construieşte pe îmbinarea unor silabe şi cuvinte fără un sens raţional,
concret, cu condiţia de a corespunde cerinţelor de ritm şi rimă:
„Ina, mina,/ Durdumina./ Treiar opa,/ Siticopa/ Şi-o bobiţă, măzăriţă./ Lim, pom, pic,/ Talpă
de voinic.”
Efecte stilistice originale se obţin şi prin asocierea versurilor constituite din silabe aparent
fără sens, cu versuri propriu-zise:
„Uniele, dodiele,/ Caraili, caracaş,/ Taie popa iepuraş/ După moara Hâncului,/ După podu
Turcului,/ Ranţuş, panţuş(...)”;
- recitativele-numărători care imită sau parodiază o limbă străină.
În cadrul acestei categorii de versuri create din dorinţa copilului de a imita sau de a parodia o
limbă străină, nesesizarea sensului şi a formei sonore corecte dă naştere unor variante hazlii,
îndeosebi când sunt împerecheate în acelaşi text cuvinte din mai multe limbi. Uneori
prototipul parodiat poate fi recunoscut, alteori însă nu, atunci când transformările au fost
foarte mari:
„Bonjur, luni./ Mersi, marţi./ Madam miercuri,/ Ce mai faci?(…) Enten, tina,/ S-o raca,
bina,/ Sao raca tica ta,/ Blen, belen, buş,/ Ouă cu albuş/ Şi cu gălbenuş/ Pentru căţeluş
(prototip francez şi german);
„Pumna reta, pumna pi,/ Tapi, tapi gre urgi,/ Gri”(prototip francez);
„Ecătă, becătă, ţucătă, be”(prototip maghiar)
- în recitativele-numărători mai noi au fost intriduse versuri epice sau lirice din folclorul
adulţilor sau din literatura scrisă. Acestea au fost, însă, integrate în ritmica specifică
recitativelor, suferind, uneori, unele modificări mai semnificative:
 „Galaţi, Brăila,/ Oraş frumos./ Mă duc călare,/ Mă-ntorc pe jos (…).”
 Performare: recitând numărătorile, copiii stau în picioare, iar degetul arătător „trece”, adică îi indică
pe colegii din preajmă, pronunţând textul pe silabe (pentru relaxare, mai ales în recitativele-
numărători paralele). Iar pentru a evidenţia conducătorul unui joc sau participanţii la nişte probe
instructiv-distractive, textul poate fi recitat de către un copil. Numărătorile „respectă” principiul
echităţii, mult apreciat de cei mici.
o Corpus de texte:
* Unu, doi — Vrei halva?
Vine ploaia din zăvoi. — Asta da.
Trei, patru — Ieşi afară Dumneata!
Bine că e fără piatră. Da-a-a!
Cinci, şase
Spicele sunt bucuroase. * Unu, doi, trei, patru, cinci,
Şapte, opt Tata cumpără opinci,
Spicele de-acum s-au copt. Mama cumpără secară,
Nouă, zece Hai, Pricoche, ieşi afară.
Mă duc mâine să le secer.
* Două babe gârbovite
* Dum-dum-dum, Stau pe-o bancă neclintite
Du-rum-dum-dum! Şi, sorbind dintr-o cafea,
Trece-un car cu fân pe drum Franţuzeşte zic aşa:
Şi din roţi, vai! iese fum, Una zice: „Parlez-vous?”
Sar scântei, cenuşă, scrum — Alta zice: „Parlez-vous?”
Stingeţi-le cu parfum! „Parle vous, le voes, le va”,
Să le stingem? Nu ştim cum! Ieşi afară dumneata.
Cu cât număr focul trece —
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10! * Tica, tica, tica,
Mă bate mămica
* Tunetul, sunetul Pentru că pisica
Zgomotul, ropotul Mi-o vărsat lăptica
Bubuitul, duduitul Şi mă duc la şcoală
Hodoronc, tronc, tronc, Cu burtica goală.
Norul ca un poloboc Ieşi mai iute-afară!
Toarnă apa într-un loc,
Treci mai iute la mijloc! Poc! * O şopârlă călătoare
* O răţuşcă pe gunoi. A-ntrebat de servitoare:
Numără din doi în doi: — Ce e azi şi ce e mâine?
Doi, patru, şase, opt, zece, — Azi e ziua de Ispas,
Ieşi afară, măi berbece. Să tăiem un câine gras.
Coada lui, coada lui
* Domnu' Dracu şi-a spart S-o mănânce dumnealui,
capu' Cu mălai şi pătrunjel,
Şi s-a dus la farmacie Fuga, fuga, băieţel!
Să cumpere alifie.
Alifie n-a găsit * Un, doi, trei, patru
Şi pe uşă a ieşit. S-a-necat măgaru-n apă.
Strigă farmacista: Cinci, şase, şapte
— Vrei bomboane? Un pahar cu lapte.
— Nu mi-i foame. Opt, nouă, zece
— Vrei alune? Un pahar cu apă rece
— Nu sunt bune. Pentru domnul care trece.
 Cinci negri mititei s-au pornit
* Zece negri mititei s-au pornit la teatru,
la horă, Unul s-a făcut actor şi-au
Unul s-a împiedicat şi-au rămas rămas doar 4.
doar 9. Patru negri mititei au mâncat
Nouă negri mititei au băut ardei,
compot, Unul s-a cam ardeiat şi-au
Unul s-a-necat pe loc şi-au rămas doar 3.
rămas doar 8. Trei negri mititei au plecat la oi
Opt negri mititei s-au dus după Unul s-a făcut oier şi-au rămas
lapte, doar 2.
Unul s-a făcut lăptar şi-au Doi negri mititei s-au jucat cu
rămas doar 7. tunul,
Şapte negri mititei au fost la Unul s-a făcut tunar şi-a rămas
Tănase, doar 1.
Unul a murit de râs şi-au rămas Un negru mititel s-a-nsurat c-o
doar 6. fată
Şase negri mititei şi-au luat Şi nebuna i-a făcut zece negri-
opinci, odată.
Unul s-a făcut cizmar şi-au
rămas doar 5.

2.3.3. Literatura propriu-zisă asimilabilă folclorului copiilor

2.3.3.1. Versurile cântate

Dansurile copiilor, puţine la număr, influenţate de mediul educaţional, sunt susţinute de versuri
cântate. În această specie interferează imagini din natură sau din viaţa de şcoală, în forme apropiate de
structurile literaturii scrise (prin heterometrie şi rime încrucişate):
„Printre munţi şi printre văi/ Trece un bujor,/ Şi din toate fetele/ După tine mor./ Printre munţi şi
printre văi trece un arici,/ Şi din toate fetele/ Tu ai numai cinci.”;
„Coroana-i rotundă,/ Rotundă e şi luna,/ Frumoasă e şi fata/ Pe care o iubesc.”
În ultimele culegeri, s-a observat circulaţia unor versuri cvasi-populare, specifice caietelor de
amintiri, cărora le-au fost conferite noi funcţii:
„Eşti o floare, eşti un crin,/ Eşti parfumul cel mai fin,/ Şi ca semn că te iubesc/ Eu mai jos mă
iscălesc” (la sfârşitul versurilor cântate care însoţesc dansul, copilul „scrie” cu piciorul pe pământ numele
celui care-l va înlocui).

2.3.3.2. Versurile recitate

Versurile recitate, cu sau fără rimă, care însoţesc jocurile cu desfăşurare complexă, explică
desfăşurarea acţiunii sau marchează numai momentul începerii acestuia:
„Cuibu, cuiburele,/ Toate păsărele,/ Schimb!”;
„Ca la măr, ca la păr,/ Ca la dinte-dintelaş,/ Ieşi afară, iepuraş.”
Versurile sunt heterometrice, în general în formă de dialog. Şi în aceste versuri recitate
interferează elementele fantastice cu imaginile realiste. Fantezia bogată a copilului conferă atribute noi
obiectelor şi le înfrumuseţează. Jucătorii iau, adesea, nume de animale, de păsări, de plante, de obiecte
sau de elemente cosmice (Soarele şi Luna, Papucul de aur, Rochia de diamant). Unele jocuri cu
desfăşurare complexă imită aspecte din viaţa animalelor (De-a puia gaia, Puia-gaia, Cloşca cu pui), iar
altele amintesc diferite aspecte ale procesului muncii (Zidul, Iţele, Ţăranul e pe câmp, De-a pânza etc.):
„ Podul de piatră s-a dărâmat,/ A venit apa şi l-a luat./ Vom face altul pe mal în jos,/ Altul mai
mare şi mai frumos.”
 2.3.3.3. Formulele cumulative
Producţiile literare din seria formulelor cumulative – care au o largă arie de răspândire la
popoarele din Europa, Asia şi Africa – sunt versuri desprinse din snoave sau din basme care circulă ca
fragmente independente de întreg, cu funcţii noi.
Înlănţuirea logică a imaginilor şi planul mai larg de desfăşurare îşi au originea în folclorul
adulţilor:
„Neagu peagu, / Mă suii în pod (...)/ Cioc ,moară,/ Eu o dreg./ Tuguliţa cu unt unde e ?/ În pod./
Podu unde e ?/ L-a ars focu./ Focu unde e ?(...), încheindu-se cu formula finală: „Agâp”, care, în
accepţiunea copiilor, semnifică obligativitatea de a păstra tăcerea.

2.3.3.4. Păcălelile (glumele)

Ideile şi sentimentele copilului, raportate la mediul înconjurător, înclinaţia specifică vârstei spre
glumă, spiritul de observaţie, isteţimea, atenţia, precum şi atitudinea etică se oglindesc şi în păcăleli. În
versuri sau în proză, acestea constituie o altă cunoscută specie a folclorului infantil, având un scop
distractiv şi educativ:
„Bibas,/ unde-ai mas ?/ La un cap de oraş. / Ce-ai văzut, / Ce-ai păţit ? / Am văzut o barză şi-un
bărzoi. / Cine sunt ?” – La care copilul trebuie să răspundă repede numele unei familii cunoscute.

2.3.3.5. Cimiliturile (ghicitori)

Ideile şi trăirile afective ale copilului, raportate la mediul înconjurător, înclinaţia specifică vârstei
spre glumă, spiritul de observaţie, isteţimea, atenţia, precum şi atitudinea etică se oglindesc şi în
cimilituri, care dezvoltă, la rândul lor, ca forme metaforice de cunoaştere, atât puterea de cunoaştere şi
inteligenţa lingvistică, cât şi creativitatea copiilor.
În versuri sau în proză, acestea constituie o altă cunoscută specie a folclorului infantil, având, de
asemenea, pe lângă un scop distractiv şi educativ, şi unul cognafectiv şi estetic.
Modul metaforic specific cimiliturilor se bazează pe diferite paralelisme şi presupun transferul
spre exprimarea alegorică, prin recursul la perifrază, metonimie şi sinecdocă. Obiectului ghicit i se evocă,
prin comparaţii restrânse, unul sau mai multe aspecte caracteristice, cărora li se indică forma, cuprinsul,
sunetul, efectul, originea, dezvoltarea,, întrebuinţarea, durata etc.
Metafora în cimilitură nu e în mod necesar logică, substituirea fiind făcută în primul rând pentru a
surprinde, prin asocieri neaşteptate şi expresive, care stimulează cunoaşterea şi fantezia copiilor. De
aceea, deşi în cimilituri nu sunt căutate anume efectele artistice, din aceste creaţii nu lipsesc acele imagini
poetice care le caracterizează ca adevărate enciclopedii metaforice ale universului lumii româneşti.
Pentru copii, experienţa artistică şi educativă a cimiliturilor reprezintă într-adevăr o şcoală a
cunoaşterii metaforice, care oglindeşte filozofia vieţii, imaginarul colectiv tradiţional şi dimensiunile
fundamentale ale culturii noastre materiale şi spirituale. În acest sens, universul cimiliturilor este mai
apropiat de mentalităţile populare decât alte genuri aşa-numite minore, aparţinând sau nu folclorului
copiilor, precum recitativele, versurile cântate sau recitate, păcălelile, anecdotele sau descântecele. În
afara acestora, cimiliturile cunosc o serie de contaminări literare cu modurile de expresie ale altor specii,
între care proverbele, zicătorile, strigăturile sau cântecele de leagăn:
„Ce-i în mână nu-i minciună ” (vântul);
„Ochii dracului,/ moartea omului” (banii);
„Mă suii în deal la Cărica Mare. / Două muşte arau,/ două muşte treierau,/ cu doi meri / cu doi
peri, /cu două fuse de aur;/ ferice de cel graur,/ că şede-ntr-un stâlp de aur /şi se roagă rugului /ca musca
turcului /să-i deie cheile /să descuie ţările” (puşca);
„Vine moşul pe portiţă / şi îşi scapă o cheiţă, / vine luna şi n-o ia, / vin stelele şi n-o ia, / vine
soarele şi-o ia”(bruma).

2.3.3.6. Frământările (frânturile) de limbă (jocurile de cuvinte)

Ideile şi sentimentele copilului, raportate la mediul înconjurător, înclinaţia specifică vârstei spre
glumă, spiritul de observaţie, isteţimea, atenţia, precum şi atitudinea etică se oglindesc şi în frământările
de limbă sau în jocurile de cuvinte, care dezvoltă, la rândul lor, ca forme metaforice de cunoaştere, atât
puterea de cunoaştere şi inteligenţa lingvistică, cât şi creativitatea copiilor.
În versuri sau în proză, acestea constituie o altă cunoscută specie a folclorului copiilor, având, la
rândul lor, pe lângă un scop distractiv şi educativ, şi unul cognafectiv şi estetic:
„Bou breaz, bârlo-breaz,/ Din bârlobrezătura bârlobrezenilor (...)”;
„Vine stârcul de la baltă / Cu cinci stârgiogăţei./ Stârc, stârgiogăţel, / Mai stârgiogăţel niţel. ”

 Frământări de limbă (corpus de texte)

Textele frământărilor de limbă se rostesc de trei ori. Prima zicere e clară, expresivă, cuvintele se
pot rosti pe silabe; a doua – pe un tempou mai rapid şi a treia – foarte rapid:
o Croitorul croieşte şi coase rochii pentru croitoreasă.
o Rar morar fără mărar, morăriţă şi mai rar.
o Lîngă un gard gânsacul şi gâsca gâgâie îngânduraţi: ga-ga-ga! ga-ga-ga!
o Ochii lui Chirică privesc chitara prin ochelari.
o Vărul meu Vasile pe nevrute s-a lovit c-un vas în frunte.
o Stă trântit Tândală-n tindă, Trândav trântorul se-ntinde.
o Papucarul papucăreşte papucii papucăresei, papucăreasa nu papucăreşte papucii
papucarului.
o Un căscat cu cască cască lîngă cascadă.
o Nouă ne place mierea nouă în două cu rouă, dar vouă vă place mierea nouă în două
cu rouă, aşa cum ne place nouă mierea nouă în două cu rouă?
o Un ţap ţintat în frunte ţinteşte într-un ţânţar, ţânţarul îl înţeapă pe ţap în ţinta din
frunte.

o Găinuşa-orbului
Şede-n vârful stogului
Şi numără ouăle:
Câte, câte, câte unul,
Câte, câte, câte două,
Câte, câte, câte trei
Câte, câte, câte patru,
Câte, câte, câte cinci...
(se numără pînă la zece).

o O pită lipită, două pite lipite, trei pite lipite, patru pite lipite, cinci pite lipite, şase
pite lipite, şapte pite lipite, opt pite lipite, nouă pite lipite, zece pite lipite.

o Capra cară coşuri grele

Cu verdeţuri strânse-n ele
Şi le duce cu răbdare
Să dea iezilor mîncare.

o Ciripel e un canar,
Talentat şi muzical,
Cântă-n corul de canari
„Frăţiorii muzicali".

o Ursul Leţ şi ursul Fleţ

Au mâncare-n săculeţ.
Ursul Leţ a scos budinci,
 Ursul Fleţ a scos vreo cinci
Ouă fierte şi fierbinţi.

o Zidarii şi-au zis să zidească zeci de ziduri noi.

o Stanca stă-n castan ca stanca.
o Retevei de tei, mirişte de mei.
o Broaştele când cântă spun aşa:
Ai dat pânza? Ai dat pânza? Ai dat pânza?
Cu cât? Cu cât? Cu cât?
C-un ort! C-un ort! C-un ort!
Oac-Oac-Oac, cu mult ai dat-o!
Oac-Oac-Oac, cu mult ai dat-o!
Oac-Oac-Oac, cu mult ai dat-o!

o Un sforar a dat sfară-n ţară că i-au furat rufele de pe sfoară, a tras lumea pe sfoară,
a fost legat c-o sfoară şi-acum sforăie de se omoară... (C. Dragomir)

*Ploaia
Plouă, plouă repezit,
Ploaia leneşu-a trezit,
Leneşu-a căscat,
Ploaia l-a-necat. (Gr. Vieru)
*Fragii
Fragii fragezi din frăget
Sunt mai fragezi ca-n făget,
Fagii falnici din făget
Sunt mai falnici ca-n frăget. (A. Suceveanu)

*Ciocănitoarea
Cioc, în trunchi ciocănitoarea
Ciocăneşte întrebarea:
- Care-i carul care cară
Rumeguş din trunchi afară? (E. Tarlapan)

3. CORPUS DE TEXTE DE REFERINŢĂ

3.1. RECITATIVE-NUMĂRĂTORI DRAMATIZATE: EXERSĂRI ALE STRUCTURILOR
DIALOGALE
Ne jucăm cu degetele (copiii gesticulează conform textului)
Plouă uşor. Să auzim.
Cu vîrf de degete banca lovim.
Plouă mai tare. Ploaia vine.
Lovim cu degetele bine.
Loveşte grindina în trotuare
Să ciocănim şi noi mai tare.
Tună puternic uneori,
Bat pumnii-n tobele de nori.
Vreme frumoasă s-a făcut
Un curcubeu a apărut!
Noi braţele uşor rotim
Şi norii îi gonim. (M. Peneş)
Să cîntăm la pian
(copiii gesticulează conform textului, marginea băncii va servi drept „claviatura pianului")
Degetele pregătiţi, copii,
Să cîntăm, la pian, melodii!
Cînd spune dirijorul,
Cîntăm cu-arătătorul.
Cînd el pune chipiul,
Cîntăm cu mijlociul.
Şi cînd îşi ia paharul,
Cîntăm cu inelarul.
Şi mai cîntăm un pic
Cu degetul cel mic.
Cîntăm, dacă se poate,
Cu degetele toate.
La-la, la-la, lu-li
Cîntăm, cîntăm, copii! (M. Peneş)

Să ne jucăm cu degetele! (Copiii gesticulează conform textului.)

Hai să arătăm degetul cel mic
Şi cu el să ne jucăm un pic!
Hai să arătăm care-i inelar,
Să-i aducem un inel în dar.
Hai să arătăm care-i mijlociu,
Să vedem cît este de zglobiu.
Hai să arătăm şi arătătorul
Şi să-l rotim cu binişorul.
Hai să arătăm degetul cel mare
Şi să-l facem semn de întrebare.
Hai să arătăm
Palmele curate
Şi uşor să le lovim
Pînă nu le obosim. (M. Peneş)

Am cinci degete la mînă

Am cinci degete la mînă,
Hopa-hop, hopa-hop,
Niciodată n-au hodină,
Hopa-hop, hopa-hop.
Ãsta-i degetul cel mare
Hopa-hop, hopa-hop.
Dă la iepuri de mîncare,
Hopa-hop, hopa-hop.
Ãsta e arătătorul,
Hopa-hop, hopa-hop.
Cară apă cu urciorul,
Hopa-hop, hopa-hop.
Ãsta este mijlociul,
Hopa-hop, hopa-hop.
Este frate cu geamgiul,
Hopa-hop, hopa-hop.
Ãsta este inelarul,
Hopa-hop, hopa-hop.
Este frate cu tîmplarul,
Hopa-hop, hopa-hop.
Ãsta-i degetul cel mic,
Hopa-hop, hopa-hop.
S-a culcat şi el un pic,
Hopa-hop, hopa-hop. (Gr. Vieru)

* Numărătoare
Se numără de trei ori:
Şi una, şi două, şi trei, I — în şoaptă, cu pumnii acoperind gura, abia auzit, lent;
Şi un, doi, trei, patru, cinci, II — tempoul e mai grăbit, numărarea e însoţită de bătăi din palme;
Şase, şapte, opt, nouă, zece. III — rostirea e rapidă, cu oprire bruscă la „zece" şi lungirea vocalei „e” final).
Şi-un pahar cu apă rece — Catrenul se recită pe un ton major, dar tempoul e moderat, pronunţînd distinct
vocalele.
Toţi duşmanii să se-nece,
Numai unul să rămîie,
Să facem din el tămîie!
Şi, una, şi două, şi trei, Repede, cu bătăi din palme.
Şi un, doi, trei, patru, cinci
Tata cumpără opinci, Se recită pe variante sau fete-băieţi cîte un vers, intonaţia trebuie să denote mîndrie
copilărească.
Mama cumpără sandale,
Cîte una, cîte cinci.
Pe la mîini, pe la picioare,
Şi-o umbrelă pentru soare,
Şi-o lămîie tare-amară
Ia, tu ieşi din joc afară! Toţi. (Folclorul copiilor)

* Numărătoare
Unu doi — Număratul se face concomitent cu bătăi din palme, iar versurile sînt însoţite de imitaţii conform
conţinutului versului.
Tata ară în zăvoi.
Trei, patru
— Arătura este gata.
Cinci, şase —
Seamănă sămînţă-aleasă.
Şapte, opt —
Grîul de acum s-a copt.
Nouă, zece —
Tata cu combina trece
Dintr-o zare-n altă zare.
S-avem pîine în hambare. (I. Gheorghiţă)

* Numărătoare pîn'la 10 pentru copiii cu sînge rece

Un cioroi car-car-car!
Doi broscoi oac-oac-oac!
Trei purcei groh-groh-groh!
Patru miei me-me-me!
Cinci urzici ufff!
— Pici-voinici, ne oprim aici?
— Nu-u-u!
Şase tei – imită mirositul florii.
Şapte chei – imită zăngănitul unei legături de chei.
Opt colaci – arată cu braţele mărimea lor.
Nouă saci – încovoindu-se, imită dusul greutăţii.
Zece zmei!
Ce mai zmei! – se feresc, le e frică.
se ascund...
Nu fugiţi, copii, de ei!
Dacă ştiţi a număra,
Zmeii nu s-ar supăra.
— Da-a-a! – se ridică în picioare, pot sări pe vîrful degetelor şi numără.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10!
— Să vă spun o şmecherie?
Zmeii sînt doar de hîrtie. – copiii iau loc. (C. Dragomir)

Despre amicii necuvîntători

Ieduţii
Toată ziua ţop-ţop-ţop 1-2 — copiii imită jocul iezilor;
Pe imaşul din hîrtop
Noaptea dorm şi-n somn tresar 3 — se lasă în pirostrii, pun capul pe braţe, tresar;
Ei visează că... sînt ma-a-a-ri! — 4 se ridică, se înalţă în vîrful degetelor, se întind, ridicînd mînuţele în sus. (I.
Gheorghiţă)

Ariciul
Fîşşş, fîşşş, un arici în spate 1-2 copii stau în pirostrii, se mişcă încet, recită în şoaptă;
Duce mere vreo şapte.;
— Măi arice, dă-mi un măr, 3-4 — se ridică, imitînd salutul, îşi strîng mîna
Numai unul, doar ţi-s văr.
— Îţi dau două, verişoare,
Cu pereche, să creşti mare! 5-6 — imită scoaterea merelor din coşul ce-l ţine deja în lăbuţă, îşi scoate pălăria şi îşi
iau rămas bun. (Ana Manole)

Nenea lup
Zdup, zdup, zdup Imită fuga lupului, pe silabe, recită sacadat versurile.
Vine nenea Lup,
Umblă prin oraş
După iepuraş.
Şi întreabă unde,
În ce loc se-ascunde? stau pe loc, ton greoi.
Iar el stă la masă vesel, imită rosul verzei.
Chiar la noi în casă. (L. Lari)

Coţofana
Coţofana cea tărcată cîrrr!
Stă desculţă pe zăpadă cîr-cîr-cîr!
Eu îi scot papuci afară se imită.
Dar ea — tulea pe cămară fîl-fîl-fîl!
Ce să-i faci, dacă-i prostuţă nedumeriţi, dau din umeri.
O să degere desculţă. arată, cu regret, din degetul arătător. (D. Botez)

Ursuleţul
De un an pe Martinică
Îl hrănesc, că-i mititel.
Martinică nu mănîncă,
Nici nu creşte. Ce-i cu el?
Nici nu rîde,
Nici nu plînge,
De-i ung botul cu mîncare,
Da pisica, care-l linge,
A crescut aşa de mare! (I. Bolduma)
(Imaginar, Martinică poate şedea pe braţele elevului sau în faţa lui, pe pupitrul mesei; alături e farfurioara de unde îl
hrăneşte; Martinică dă din cap — nu vrea; copilul pune lingura într-o parte, dă nedumerit din umeri. Voios, imită
cum linge pisica botişorul lui Martinică, dă braţele în lături şi arată mărimea pisicii).
Magazinul din pădure
În pădure, sub un pin,
S-a deschis un magazin copiii pun mîna streaşină şi recită cu mirare şi bucurie.
Magazin?
La tejghea stau zîmbitori voios.
Nouăzeci de vînzători.
Da, vînzători! fac din mînă, pun mîinile pîlnie şi cheamă.
Strigă-ariciul: — Hai încoace,
Cine vrea să aibă ace? imită rostogolirea poloboacelor, ridicarea şi punerea în vitrină.
Moş Martin se simte bine
Vinde miere de albine. imită scoaterea verzei din rădăcini, atîrnarea pe sfoară, sus.
Pe un trunchi de frasin vechi
Iepuraşii-au scos curechi. imită mersul ţanţoş al vulpii.
Vulpea, nu ţin minte cui,
A propus vreo şapte pui...
Încălţată în papuci, saltă repede şi întind site cu nuci cumpărătorilor, iau loc, ştergîndu-şi fruntea
Veveriţa vinde nuci... transpirată, semn de oboseală. (F. Mironov)

Leneşul
Un cotoi amarnic latră
La motanul de pe vatră:
— Ham, ham, ham! Ce somnoros!
Dă-te, leneşule, jos,
Că vin şoarecii să-ţi roadă
Bunătatea cea de coadă!
Ha-ha-ha-ha-ha!
Iar motanul: „Aoleu! Fără coadă ce fac eu?" (V. Roşca)
(Copiii pun mînuţele la spate, imitînd şezutul cîinelui, privesc în sus, recitînd versurile 1-6, 7-8 — imită fuga
motanului, care îşi pune coada pe laba dinainte.)

În graiul lor
Miau! Miau! Miau! Copiii „se tolănesc" pe masă, privesc spre învăţătoare.
Şoareci vreau!
Ham! Ham! Ham! Aleargă de colo-colo şi „hamăie" supăraţi.
Oase n-am!
Mor! Mor! Mor! Imită mersul greoi, îşi scutură blana.
La izvor.
Mac! Mac! Mac! Mişcă corpul, imitînd mersul legănat, dar rapid.
Tot pe lac.
Cip-cirip! Cip-cirip! Sar în degeţele, ca vrăbiile, rotesc brusc capul, privesc în jur, caută ceva.
Prin nisip. (M. Peneş)

Fel de fel de sunete

Ssss, sss, sss! gînsacul face;
Sîsîie şi nu-ţi dă pace.
Ssss! ssss!
Mîrrr! Se supără Azor Copiii imită necuvîntătoarele din text.
Mîrîind încetişor:
Mîrrr! Mîrrr!
Zzzum! Albinele întreabă;
Zumzăie, pornind la treabă.
Zzzum! Zzzum!
Şşşş! S-aude-o coasă-n
Iarba de mătase.
Şşşş! Şşşş! (M. Peneş)
Trei răţuşte
Trei răţuşte joacă-n iarbă: Aleargă haotic, se ridică în degete, se aşază-n pirostrii.
— Baba-oarba! Baba-oarba!
Zice raţa cea bătrînă:
— Staţi colea, mai la-ndemînă, Se opresc, privind la învăţătoare, dau dojenitor din deget.
Că vicleana stă la pîndă
Stă la pîndă, că-i flămîndă!
Cele mărişoare stau cuminţi la soare Se aşază în pirostrii, privesc cu un ochi la soare, se ciugulesc.
Însă cealaltă
O zbugheşte-n baltă. Fug tiptil, se ascund... lîngă bancă.
Iar în păpuriş, Se dau în dosul scaunului, îşi iţesc capul de după spetează, ţin sfat...
Pîndind pe furiş, Brusc se ridică, imită, cu capul sus, mersul vulpoilor.
Doi vulpoi stăteau la sfat...
Nu vă spun ce s-a-ntîmplat. Cu regret, dau din mînă. (O. Cazimir)

Vulpea cizmăriţă
Umblă vulpea prin pădure: Aleargă, caută...
Ce să fure? Ce să fure?... Se opresc.
Fură coaja de pe tei Imită depănatul aţei pe ghem.
Şi-mpleteşte papucei:
Pentru dînsa o pereche, Imită croşetatul.
Că şi-a rupt-o pe cea veche. Imită încălţatul, legatul şireturilor.
Pentru soţ — jupîn vulpoi —
O pereche mai de soi. Iar imită croşetatul.
Pentru puişorii ei, Ţine pe braţe puişorul, îl încalţă, îl sărută pe frunte şi-i dă drumul la joacă.
Papucei mai mititei
Să-i rupă mai cu temei. (O. Cazimir)

Cocostîrcul şi broscoiul
Nalt şi vajnic, Se imită mersul agale, ridicînd sus talpa piciorului de la podea.
Într-un smîrc,
A intrat un cocostîrc,
— Ce caţi, frate, pe la noi? Versurile se recită pe silabe, imitînd orăcăitul broscoiului.
Îl întreabă un broscoi.
Cocostîrcul dă din pleoape: Cu capul, imită invitaţia broscoiului.
— Apoi vino mai aproape
Să m-auzi, să-ţi dau răspuns.
Iar broscoiul stă ascuns În şoaptă, lent.
Şi îl rîde: Oac-oac-oac!
— Vai, ce zici! Oac-oac-oac!
Eu te-aud şi de aici! (P. Cărare)

Şoricelul
Sforr! Sforr! Sforr! Sprijină bărbia în bancă, închid ochişorii şi... sforăie, apoi recită versurile 2-3
Toarce mîţa pe cuptor. tot în această poziţie.
Fără fus, fără fuior.
Cînd colo, un şoricel
S-a injit de sub lăicer Se duc în pirostrii la masa vecinului, tupiluş, o aţîţă pe pisică.
Şi văzînd că doarme-aşa —
Ţup, ţup, ţup s-a dus la ea.
Mîţa însă s-a sculat Brusc se ridică, pun „laba" pe şoricel, se aude chiţ-chiţ-chiiiţ!
Şi de coadă l-a-nşfăcat. (D. Botez)

Mieunica
Meunica e-o pisică O ţin în braţe, o netezesc şi povestesc cu drag.
Mică, mică, mititică.
Cu mustăţile de nea „Sucesc" mustăţile, arată botişorul, îi netezesc blana.
Şi cu bot de catifea.
Păru-i negru, mătăsos,
Subţirel e şi lucios.
Şi-n picioare e-ncălţată Resfiră degetele, îl netezesc, îl pipăie pe fiecare.
Cu ghetuţe moi de vată...
Astea-s ghete sau pernuţe? Uimiţi, în şoaptă.
Stă cu cele cinci ghetuţe. Mişcă din degeţelele răsfirate, imită fuga.
Şi cînd vede-un şoricel
Tipa-tipa, după el! Auleuuu! (D. Botez)

Broscuţa
O broscuţă, făr'să-i pese Se sprijină cu mîinile în pupitru, stau în picioare. Zic, sfîrşind cu oac-oac-oac.
Stă pe mal şi cîntă vesel
Cocostîrcul o zăreşte
Din căpiţa cea de fîn Îşi îndreaptă corpul, privesc de sus în jos, întind mîinile, imită zborul
Şi spre ea în zbor porneşte: cocostîrcului.
Fîl-fîl-fîl.
Am crezut că nu mai scapă, În şoaptă, cu emoţie.
Mititica, şi păcat.
Dar ea — hîtră — ţuşti în apă Imită săritura broscuţei, zic plini de bucurie, lungind vocalele a, ă.
Şi-a scăpat. (D. Botez)

Cîntec de dimineaţă pentru Martinică

Vai, vai, vai, că o furnică Se vaietă, oftează.
L-a muşcat pe Martinică!
Iar un flutur de pe-o floare Fereşte capul, închide ochii, pune mîna streaşină la ochi.
L-a suflat în ochi cu soare
Iar o viespe mai vicleană
L-a-nţepat într-o sprînceană. Bîzzz! Vai! Scarpină sprînceana.
Iar o vrabie bătrînă Sar ca vrabia, iau pîinea în cioc şi zboară.
Pîinea i-a luat din mînă.
Iar un negru pui de streche Morr! îi strigă la ureche.
L-a surzit de o ureche.
Iar calul-popii mare Imită zborul în formă de cerc, înfig degetele în spatele colegului.
I-a sărit drept în spinare.
Iar un melc ascuns în iarbă Cu capul se-ndreaptă spre barba vecinului.
L-a împuns cu cornu-n barbă.
Vai, vai, vai, că-i mititel Iau capul în mîini şi mişcîndu-l zic cu regret.
Martinel.
Dar creşte el! Cu voce tare, arată cu mîinile cum va creşte. (D. Matcovschi)

Cum îşi strigă puii?

Raţa lunecă pe lac
Şi tot strigă: mac, mac, mac!
Gîsca zice altceva:
Ga-ga-ga şi ga-ga-ga!
Ursul vine-ncetişor
Vorbind singur: mor, mor, mor!
Cîntă de răsună nucu'
Cîntă-ntruna: cu-cu! cu-cu!
Sus, pe deal, nu ştiu de ce
Capra strigă: be-he-he!
Vaca vine-acasă-acu
De la poartă strigă: mu-u-u!
Sus, pe gardul lui bunicu'
Un crestat cu pene roşii
Strigă tare: cucurigu!
Ghiţă caut-un cartof
Şi s-aude: groh, groh, groh!
Pupăza rîde de lup
Şi îi strigă: pu-pu-pup!
Iar cumătrul Ieremia
Cu urechile pe spate,
De-l apucă veselia,
Strigă, frate: i-a, i-a, i-i-i-a-a-a! (M. Peneş)
Fetiţele recită textul, iar băieţeii imită comportamentul necuvîntătoarelor şi spun onomatopeele, apoi îşi schimbă
rolurile.

Patru ani cu nori şi soare lîngă doamna învăţătoare

AE IOUÃ Î
Aaa! Aaa! Aaa!
A-ni-cu-ţa cîn-tă-a-şa:
A-a-a! A-a-a! A-a-a!
Eee! Eee! Eee!
Es-te E-ne
Pe la ge-ne!
E-e-e! E-e-e! E-e-e!
Iii! Iii! Iii!
I-on miş-că
O mo-riş-că!
I-i-i! I-i-i! I-i-i!
Ooo! Ooo! Ooo!
Oa-na a-re
Un ou ma-re.
O-o-o! O-o-o! O-o-o!
Uuu! Uuu! Uuu!
Ur-sul fu-ge
Un'se du-ce?
U-u-u! U-u-u! U-u-u!
Ãăă! Ãăă! Ãăă!
Ãst om a-ră
Pă-nă-n sea-ră
Ã-ă-ă! Ã-ă-ă! Ã-ă-ă!
Îîî! Îîî! Îîî!
Îm-pre-u-nă-i vo-ie bu-nă!
Î-î-î! Î-î-î! Î-î-î!
A, E, I, O, U, Ã, Î Se cîntă, ca şi gama do major.
Au gă-sit cu ca-le
A, E, I, O, U, Ã, Î
Să-şi zi-că vo-ca-le. (M. Peneş)

Racul şi broasca
Merge racul la peţit Pe silabe, alternînd intonaţia: descendentă-ascendentă.
La broscuţă-n pipirig. Imită şuieratul racului, apoi bat cu arătătorul de cinci ori în bancă. Se va mai repeta.
***
Vede broasca nevedind, Se înalţă în vîrful degetelor, pun mîna streaşină la ochi şi privesc în „curtea" broscuţei.
Nevedind şi alergînd.
***
— Bună ziua, broscărie! Se închină, scot pălăria, se salută. Ton bărbătesc.
— Bună, racule, bădie! Bucuroasă, îşi şterge mîinile cu şorţul, invită...
Bucuroasă c-ai venit,
Deci, pofteşte la prînzit.
***
—N-am venit ca să prînzesc,
Ci-am venit să te peţesc.
***
— Drag îmi eşti, drăguţ de baltă, Cu regret, văicărindu-se.
Dar nu pot să-ţi fiu consoartă,
Că nu am pe cap batic
Nici ie de borangic,
Nici brîu cu fir aurit
La ce bun să mă mărit?
***
— La ce bun să te măriţi?
— La ce bun să mă mărit?
Î-î-î-î... iaca. Plînge... (Folclorul copiilor)

3.2. FIŞE_FEED-BACK 1-3: RECUNOAŞTEREA SPECIILOR DIN FOLCLORUL COPIILOR

1. FIŞA FEED-BACK Doi mă ţin 2. FIŞA FEED-BACK

Curcubeu, curcubeu Doi mă întreabă Alunelu’, alunelu’, hai la joc
Ai culori ca brâul meu Ce-ai făcut cu vaca neagră? Să ne fie, să ne fie cu noroc!
Şi bei apă din pârău Am vândut-o la doi hoţi Cine-n horă o să joace
Şi mă fă pe min’ flăcău! Ieşi afară dacă poţi! Mare, mare se va face!
Cine n-o juca defel
Printre munţi şi printre văi Vine moşul pe portiţă Va rămâne mititel.
Trece un bujor, Şi îşi scapă o cheiţă,
Şi din toate fetele Vine luna şi n-o ia, Luci, soare, luci,
După tine mor. Vin stelele şi n-o ia, Că ţi-om sparge nuci;
Printre munţi şi printre văi trece Vine soarele şi-o ia. Nuci şi cu alone,
un arici, Care sunt mai bune;
Şi din toate fetele Alunelu’, alunelu’, hai la joc Şi ţi-om da cireşi;
Tu ai numai cinci… Să ne fie, să ne fie cu noroc! Ieşi, soare, ieşi!
Cine-n horă o să joace
Una prună Mare, mare se va face! Vine moşul pe portiţă
Două ouă, Cine n-o juca defel Şi îşi scapă o cheiţă,
Trei clei, Va rămâne mititel. Vine luna şi n-o ia,
Patru parale, Vin stelele şi n-o ia,
Cinci opinci Vine soarele şi-o ia.
Şase case
Şapte lapte Am, dam, dez,
Opt un câine coptţ Zizi, mani frez,
Nouă ouă Zizi, mani, pomparez,
Zece Ani, dani, dez.
Şi-un berbec, An, dan, denus
Şi-o oiţă, Zaracatenus,
Şi-o căpriţă, şi-un stejar, Zaracatica, bambus,
Şi-un măgar. Labele de urs.
Baba fără păr
A mâncat un măr.
Eşti o floare, eşti un crin,
Eşti parfumul cel mai fin,
Şi ca semn că te iubesc
Eu mai jos mă iscălesc.
3. FIŞA FEED-BACK
Din Oceanul Pacific
A ieşit un peşte mic.
Şi pe coada lui scria:
„Ieşi afară dumneata!”
Fragii fragezi din frăget
Sunt mai fragezi ca-n făget,
Fagii falnici din făget
Sunt mai falnici ca-n frăget.
Pe o bancă cristalină
Un căţel în pajama
Tot cânta la mandolină:
„Aoleo, măseaua mea!”
Un pitic atât de mic
Făcea baie în ibric.
Pe săpun a lunecat
Şi pe loc s-a înecat.
Turtă mălai
Se suie-n tramvai.
Tramvaiul porneşte,
Turtă mălai soseşte,
Pe tine te găseşte!
Găinuşa-orbului
Şede-n vârful stogului
Şi numără ouăle:
Câte, câte, câte unul,
Câte, câte, câte două,
Câte, câte, câte trei
Câte, câte, câte patru,
Câte, câte, câte cinci...
(se numără pînă la zece).
Căţeluş cu păru’ creţ
Fură raţa din coteţ
Şi se jură că nu fură,
Dar l-am prins cu raţa-n gură,
Rezemat de felinar
Şi c-un ou în buzunar…
Un, doi, trei, patru
S-a-necat măgaru-n apă.
Cinci, şase, şapte
Un pahar cu lapte.
Opt, nouă, zece
Un pahar cu apă rece
Pentru domnul care trece.
 3.3. CONCLUZII_FIŞE DE ACTIVITATE 4
FOLCLORUL COPIILOR
JOCURI ŞI CÂNTECE DE COPII

 Folclorul copiilor. JOCURI ŞI CÂNTECE DE

COPII
 Specii ale folclorului copiilor:
4. Cântecele-formule
5. Recitativele-numărători
6. Literatura propriu-zisă, aparţinând
(asimilabilă) folclorului copiilor:
6.1. Versurile cântate;
6.2. Versurile recitate;
6.3. Formulele (textele) cumulative;
6.4. Păcălelile (glumele);
6.5. Cimiliturile;
6.6. Frământările (frânturile) de limbă
(sau jocurile de cuvinte);
6.7. Vorbe „De-ale surzilor” ***
6.8. Vorbirea păsărească. ***

CONCLUZII_FIŞE DE ACTIVITATE 5
FOLCLORUL COPIILOR. JOCURI ŞI CÂNTECE DE COPII
27
 I. JOCURI DE COPII (JOACA)
1. Glumeţe şi „ciufelnice”
2. Chiuituri ( ~ strigături)
3. De şcoală
4. De legănat
5. De joacă cu cei mici
6. Om sărac
7. Scrânciobul
8. De-a avionul
9. Moşul şi baba
10. Plimbarea
11. Ineluş
12. De bătut din palme
13. Scalda
14. Căutarea obiectelor pierdute
15. Întrecerea

II. CÂNTECE DE JOCURI INIŢIATICE

1. De-a baba oarba
2. De-a cloţa cu puii
3. De-a ascunselea
4. Carolina
5. Batistuţa
6. Suratele
7. Printre munţi şi printre văi
8. Ionel şi Ileana
9. Jocul fetiţei cu băiatul
10. Ţăranul
11. Castelul frumos
12. Cuibul rândunelei
13. Veveriţa şchioapă
11. Cireşele
12. Elefanţii în pânză de păianjen
13. Primăvara
14. Podul
15. Musafirul din Bucureşti
16. Plăpânda floare
17. Mioriţa păstoriţei
18. Plouă, plouă…
19. Domnişoara Angelina
20. Chinezoaica
21. Suveniri

CONCLUZII_FIŞE DE ACTIVITATE 6
FOLCLORUL COPIILOR. JOCURI ŞI CÂNTECE DE COPII

1. CÂNTECELE-FORMULE (INVOCAŢII)
28
 1.1. Cosmico-meteorologice
o soarele, luna, tunetul, curcubeul
o apa, ploaia, negura, ninsoarea,
o focul

1.2. Magico-ritualice
o Ghiocei şi viorele
o La găuritul urechilor
o La schimbarea dinţilor
o Terapeutice (~ descântece): La vântoase, La urcior, La figuri, La goz în ochi, La puştea pe limbă
o De adus drăguţul
o Colinde
o Chiraleisa
o Legarea cozilor
o Păpărugile, paparudele

1.3. Vietăţi, vieţuitoare din natură

 Invocarea unor vietăţi din natură care au uneori cu puteri supranaturale, oraculare,
apotropaice
 Invocarea vredniciei vietăţilor mărunte (exemplare):
o insecte (furnica, gărgăriţa, buburuza, viespea, fluturele, ţânţarul)
o păsări (rândunica, piţigoiul, gaia, cucul, pupăza, barza, uliul, cioara, corbul, găina, curcanul,
gâsca, raţa)
o animale (melcul, câinele, pisica, mielul, oaia, capra-turca-brezaia, taurul, bivolul-bivoliţa, calul,
măgarul, şarpele, şopârla)

2. RECITATIVELE-NUMĂRĂTORI („SORŢI”, FORMULE DE ELIMINARE DIN JOC)

a. Numărători propriu-zise
b. Numărători paralele

3. LITERATURA PROPRIU-ZISĂ, APARŢINÂND (ASIMILABILĂ) FOLCLORULUI COPIILOR:

3.1. Versurile cântate;

3.2. Versurile recitate;
3.3. Formulele (textele) cumulative; (poveştile, textele cumulative)
3.4. Păcălelile (glumele);(texte glumeţe, satirice şi de interdicţie în jocuri)
3.5. Cimiliturile;
3.6. Frământările (frânturile) de limbă (jocurile de cuvinte)
3.7. Vorbe „De-ale surzilor” *** (facultativ)
3.8. Vorbirea păsărească *** (facultativ)

CONCLUZII_FIŞE DE ACTIVITATE 7
FOLCLORUL COPIILOR. JOCURI ŞI CÂNTECE DE COPII

I. JOCURI DE COPII (JOACA)

29
 1. Glumeţe şi „ciufelnice”
2. Chiuituri ( ~ strigături)
3. De şcoală
4. De legănat
5. De joacă cu cei mici
6. Om sărac
7. Scrânciobul
8. De-a avionul
9. Moşul şi baba
10. Plimbarea
11. Ineluş
12. De bătut din palme
13. Scalda
14. Căutarea obiectelor pierdute
15. Întrecerea
*** RECITATIVELE-NUMĂRĂTORI („SORŢI”, FORMULE DE ELIMINARE DIN JOC)
o Numărători propriu-zise
o Numărători paralele
*** LITERATURA PROPRIU-ZISĂ, APARŢINÂND (ASIMILABILĂ) FOLCLORULUI COPIILOR
o Versurile cântate;
o Versurile recitate;
o Texte glumeţe, satirice şi de interdicţie în jocuri

I. CÂNTECE DE JOCURI INIŢIATICE

1. De-a baba oarba
2. De-a cloţa cu puii
3. De-a ascunselea
4. Carolina
5. Batistuţa
6. Suratele
7. Printre munţi şi printre văi
8. Ionel şi Ileana
9. Jocul fetiţei cu băiatul
10. Ţăranul
11. Castelul frumos
12. Cuibul rândunelei
13. Veveriţa şchioapă
14. Cireşele
15. Elefanţii în pânză de păianjen
16. Primăvara
17. Podul
18. Musafirul din Bucureşti
19. Plăpânda floare
20. Mioriţa păstoriţei
21. Plouă, plouă…
22. Domnişoara Angelina
23. Chinezoaica
24. Suveniri
*** LITERATURA PROPRIU-ZISĂ, APARŢINÂND (ASIMILABILĂ) FOLCLORULUI COPIILOR
o Versurile cântate;
o Versurile recitate;
o Formulele (textele) cumulative; (poveştile, textele cumulative)
o Păcălelile (glumele);(texte glumeţe, satirice şi de interdicţie în jocuri) (facultativ)
o Cimiliturile;
o Frământările (frânturile) de limbă (jocurile de cuvinte)
o ***Vorbe „De-ale surzilor” (facultativ)
o ***Vorbirea „păsărească” (facultativ)

BIBLIOGRAFIA SELECTIVĂ A TEMEI

Angelescu, Silviu (1999). Mitul şi literatura. Bucureşti: Editura Univers.

30
Bârlea, Ovidiu (1983). Folclorul infantil, în vol. Folclorul românesc. Bucureşti: Editura Minerva.
Bernea, E. (1985). Cadre ale gândirii populare româneşti. Bucureşti: Cartea Românească.
Bernea, Ernest (1985). Cadre ale gândirii populare româneşti. Bucureşti: Cartea Românească.
Bodiştean, Florica (2007). Literatura pentru copii şi tineret dincolo de „story”. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă.
Breaz, Mircea (2011). Literatura pentru copii. Repere teoretice şi metodologice. Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Călinescu, George (1970). Arta literară în folclor. În: Rosetti, Alexandru (coord.) Istoria literaturii române, I, ediţia a
II-a revăzută (I, Folclorul literar românesc, pp. 200-226). Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
Comişel, Emilia (1970). Folclorul copiilor. În: Istoria literaturii române. 1. (pp. 180-190) Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R.
Comişel, Emilia (1982). Folclorul copiilor. Bucuresti: Editura Muzicală.
Constantinescu, Nicolae (1986). Lectura textului folcloric, Bucureşti: Editura Minerva.
Constantinescu, Nicolae; Fruntelată, Ioana (2006). Limba şi literatura română. Folclor. Bucureşti: MEC, PIR.
Cuceu, Ion (1988). Vechi obiceiuri agrare. Bucureşti: Editura Minerva.
Evseev, Ivan (1994). Jocurile tradiţionale de copii. Rădăcini mitico-rituale.Timişoara: Editura Excelsior.
Huizinga, Johan (1975, 2010). Homo ludens. Bucureşti: Editura Univers.
Medan, Virgil (1980). Folclorul copiilor. Cluj-Napoca: IPC.
Mihalache, Carmen; Pascu, Ana; Manolache, Cosmin; Voicilă, Ciprian (2008). Îngeri, zmei şi joimăriţe. Mitologie
populară pe înţelesul copiilor. Bucureşti: Humanitas.
Molan, Vasile; Bănică, Lavinia (2005). Pedagogie pentru învăţământ primar şi preşcolar. Literatura română şi
literatura pentru copii. Bucureşti: MEC.
Muşlea, Ion (1972). Problema jocurilor noastre de copii, în vol. Cercetări etnografice şi de folclor, vol. 2. Bucureşti:
Editura Minerva.
Muşlea, Ion, Bârlea, Ovidiu (1970). Tipologia folclorului, Bucureşti: Minerva.
Neagu, Gh. I. (1982). Cântece şi jocuri de copii. Bucureşti: Editura Minerva.
Oişteanu, Andrei (1998). Mythos şi Logos. Bucureşti: Nemira.
Papadima, Ovidiu (1968). Literatura populară română. Bucureşti: Editura pentru Literatură.
Petraş, Irina (1996). Teoria literaturii. Dicţionar-antologie de Irina Petraş. Bucureşti: E.D.P., pp. 228-230.
Pop, M.; Ruxăndoiu, P. (1978). Folclor literar românesc. Bucureşti: E.D.P., pp. 242-255.
Roger Caillois (1997). Omul şi sacrul. Bucureşti: Editura Nemira.
Săndulescu, Al. (coord.) (1976). Dicţionar de termeni literari. Bucureşti: Editura Editura Academiei R.S.R.
Teodorescu, G. Dem. (1985). Poezii populare române. Bucureşti: Editura Minerva.
Vasilescu, Eugenia (1999). Folclorul literar pentru copii. În: Octavia Costea (coord.). Literatura pentru copii. Manual
pentru clasa a XIII-a – şcoli normale. Bucureşti: E.D.P., R.A., pp. 9-12.

31